Societatea Popoarelor

Într-un scurt text introductiv la o ediţie a Cartei Naţiunilor Unite, Hartmut

Krüger susţine următoarele:"Constituirea Naţiunilor Unite nu a fost prima

tentativă de creare a unei organizaţii pacifiste internaţionale. Având încă

proaspete în memorie enormele pierderi de bunuri materiale şi vieţi

omeneşti din Primul Război Mondial, politicienii pledaseră ... pentru o

înfiinţarea unei alianţe a naţiunilor care să împiedice declanşarea unor alte

războaie. Preşedintele american Woodrow Wilson a chemat lumea în

celebrele sale 14 puncte de la 8 ianuarie 1918 la o 'asociere generală a

naţiunilor care să garanteze autonomia politică şi integritatea teritorială

atât a statelor mari cât şi a celor mai mici deopotrivă'.

Cât de revoluţionară a fost ideea unei răspunderi colective pentru pace şi

securitate reiese mai ales dacă ne gândim că, conform teoriei dreptului

popoarelor, până la Primul Război Mondial, războaiele, chiar şi cele de

agresiune - atâta vreme cât erau declarate în mod formal -, nu erau

considerate imorale, ci ultimul mijloc legitim al politici.

Statutul Societăţii Popoarelor de la 1919/20 obliga membrii acesteia să

respecte integritatea teritoriului şi autonomia politică a tuturor statelor

membre. În cazul încălcării acestei obligaţii, Societatea Popoarelor urma să

ia 'măsurile potrivite'. Statele membre trebuiau să-şi rezolve conflictelor pe

calea justiţiei internaţionale. Ele au convenit să nu treacă la măsuri

combatante decât la cel puţin trei luni de la pronunţarea sentinţei

judecătoreşti. Pactul Briand-Kellog din 1928, semnat de toate statele

importante, a impus o atitudine generală de desconsiderare a războiului."

Având în vedere felul în care au fost constituite Naţiunile Unite, Societăţii

Popoarelor îi revine un loc însemnat în istorie, mai ales pentru că a impus

multe elemente inovatoare care au servit ca sursă de inspiraţie pentru

arhitecţii Naţiunilor Unite. Acest lucru este valabil atât în ceea ce priveşte

organele, cât şi ideea unui sistem colectiv de securitate, aşa cum o arată şi

următoarele pasaje redactate de Sven Gareis şi Johannes Varwick:

Organele Societăţii Popoarelor

"Pentru a înţelege pe deplin intenţiile şi normele propuse de sistemul

colectiv de securitate al Naţiunilor Unite trebuie să schiţăm felul în care era

construită Societatea Popoarelor. Când fac referire la cele două Organizaţii,

analiştii spun de obiecei că Naţiunile Unite au încercat să înlăture punctele

slabe şi deficitele predecesorului lor.

Chiar dacă au dreptate într-un anume fel, ei trec cu vederea faptul că încă

de pe vremea Societăţii Popoarelor fuseseră puse în mişcare unele

dezvoltări de mare importanţă, fiind create unele premise organizatorice

după care s-au putut orienta şi Naţiunile Unite. Acest lucru este valabil mai

ales pentru ideea de bază conţinută de Societate, constituirea unui regim de

prevenire a războaielor bazat pe norme juridice internaţionale şi de a trece

menţinerea păcii în răspunderea unei organizaţii internaţionale (...).

Organele Societăţii Popoarelor erau ... Adunarea Societăţii, Consiliul şi

Secretariatul Permanent. (...) În Adunare, toate statele membre erau

reprezentate cu delegaţii, fiecare delegaţie dispunând de câte un vot (...).

Adunarea avea competenţe extinse în toate domeniile de activitate ale

Societăţii Popoarelor şi în problemele privind pacea lumii, astfel încât putea

să se ocupe cu orice problemă şi să formuleze recomandări.

Consiliul era compus din membri permanenţi şi nepermanenţi (...). În anul

intrării în vigoare a statutului, în 1920, prin 'reprezentanţii puterilor aliate

şi asociate' din tratatele de pace erau prevăzuţi cinci membri permanenţi

(Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, SUA) şi patru membri

nepermanenţi ai Consiliului, numiţi de Adunare după criterii proprii. Dar

pentru că SUA nu a aderat la Societate, locul permanent al acestei ţări a

rămas neocupat (...).Consiliul lua hotărâri şi formula recomandări cu

unanimitate de voturi (...). În cazul în care membrii Consiliului erau

implicaţi într-o dispută, aceştia erau excluşi din procesul de votare, astfel

încât să nu poată face uz de dreptul lor de veto în interes personal. Consiliul

... era dotat cu aceleaşi competenţe cuprinzătoare ca şi Adunarea

(...).Secretariatul Permanent condus de cei doi Secretari Generali, Sir James

Eric Drummond (până în 1933) şi Francois Joseph Avenol, constituia

autoritatea administrativă a Societăţii Popoarelor. Secretarului General ... i

se supunea o autoritate internaţională, împărţită pe departamente, al căror

personal era recrutat în general din

rândul funcţionarilor din statele membre."

Sistemul colectiv de securitate al Societăţii Popoarelor

"Pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, statutul Societăţii

Popoarelor a creat un sistem colectiv de securitate duplicitar care, pe de o

parte, era menit să împiedice izbucnirea unui război prin procedura de

soluţionare paşnică a conflictelor, dar care, pe de cealaltă parte, prevedea

şi un mecanism de sancţionare în vederea încheierii războaielor în

desfăşurare.

Interzicerea parţială a războaielor prin statutul Societăţii Popoarelor a

obligat toate statele membre să participe la o aşa numită procedură de

cooling-off în acele diferende, care ar fi putut să ducă la izbucnirea unui

război. Scopul acestei proceduri era să prezinte diferendul în faţa unei

comisii de arbitri, a Curţii Internaţionale Permanente de Justiţie sau

Consiliului. Într-un răstimp de şase luni, Consiliul trebuia să analizeze

problema şi să elaboreze un raport (...). În această fază, precum şi în

termen de trei luni după pronunţarea rezultatului, nici una dintre părţi nu

avea voie să declare război celeilalte. Atunci când una dintre părţile

implicate în diferend accepta sentinţa sau

recomandarea Consiliului, îi era interzis să mai intre în război."

Punctele slabe ale sistemului

"Una dintre cele mai grave probleme conţinute de aceste reglementări era

faptul că toate celelalte forme de agresiune armată care nu se încadrau în

categoria 'război' rămâneau neafectate de această interdicţie. De aceea,

rămânea deschisă întrebarea când se putea face uz de forţă într-un război

interzis. Aceste puncte neclare au avut o importanţă majoră pentru eficienţa

măsurilor colective de securitate. Statul lăsa Societăţii posibilitatea de a

ridica sancţiuni faţă de un stat atunci când acesta pornea un război în ciuda

prevederilor. Aceste măsuri colective, al căror spectru se întindea de la

boicot politic şi economic şi până la uz de forţe militare, trebuiau executate

de toţi membrii Societăţii (...).

Totuşi, din pricina lipsei unei definiţii clare a termenului 'agresiune',

domnea ... multă nesiguranţă în ceea ce privea premisele aplicării de

sancţiuni în general şi limitele obligaţiilor militare contractuale în special

(...). Practica sancţiunilor aplicate de Societate a rămas aşadar izolată la un

singur caz: în războiul din Abisinia din 1937, Consiliul a aplicat un embargo

împotriva Italiei, care şi-a ratat însă scopul - terminarea agresiunii italiene.

Încă de la invazia japoneză din nordul Chinei de la începutul anilor treizeci,

Societatea Popoarelor nu s-a implicat în nici un fel, neputând astfel, mai

ales că Japonia a şi ieşit în 1933 din Organizaţie, să împiedice izbucnirea

războiului dintre japonezi şi chinezi din 1935. Agresiunea sovietică asupra

Finlandei a dus, într-adevăr, în decembrie 1939, la excluderea URSS din

Organizaţie, Societatea Naţiunilor eşuase însă deja definitiv în funcţia sa de

sistem colectiv de securitate: în septembrie 1939 începuse cel de-al Doilea

Război Mondial."

Hartmut Krüger a făcut un bilanţ privind activitatea Societăţii Popoarelor în

domeniul central al menţinerii păcii: "Misiunea principală, de împiedicare a

unor noi războaie, nu a putut fi îndeplinită de Societatea Popoarelor. Nici

una din strădaniile sale de limitare a procesului de înarmare, ba chiar de

dezarmare totală, nu au avut nici un fel de succes. Prevederile din statutul

Societăţii, prin care se dorea împiedicarea diplomaţiei secrete - una dintre

cauzele care au dus la izbucnirea Primului Război Mondial -, stipulau

prezentarea publică a tratatelor internaţionale, iar în cazul în care acestea

încălcau regulile statutului, ele trebuiau considerate în mod automat nule."

Cauzele eşecului Societăţii Popoarelor

"Eşecul acestei prime tentative de constituire a unui sistem global de

securitate a fost explicat prin deficitele şi neclarităţile din sfera normativă a

statutului, precum şi ... limitarea nenecesară la o interzicere parţială a

războaielor. Dar şi slăbiciunile structurale din organizare au constituit o

cauză a eşecului (...). În primul rând, Societatea Popoarelor nu a reuşit

niciodată să includă toate marile puteri de la acel moment (...). Societatea

nu a putut astfel niciodată deveni o organizaţie cu caracter universal. La

data de 18 aprilie 1946, la cea de-a 21-a Adunare, Societatea a fost

dizolvată."

Importanţa Societăţii Popoarelor.

În ciuda eşecului, bilanţul activităţilor acestei organizaţii inovatoare în

contextul politicii internaţionale nu este eminamente negativ, aşa cum o

arată şi următorul fragment al cărui autori sunt Sven Gareis şi Johannes

Varwick:

"Societatea Naţiunilor a reprezentant un punct de cotitură în istoria

relaţiilor internaţionale, chiar dacă la acea vreme statele nu erau încă

pregătite să dea o şansă reală de realizare noii idei de prevenire a

războaielor şi de menţinere a păcii prin intermediul unui sistem global şi să

îl facă să devină cel puţin o Clearing House pe probleme de securitate

globală.

Eşecul final al Societăţii prin catastrofa care a fost cea de-a doua

conflagraţie mondială nu a dus în mod necesar şi la convingerea că ideile şi

normele care au stat la baza Societăţii sunt utopice sau redundante. Mai

mult, prin cel de-al Doilea Război Mondial, necesitatea unui sistem colectiv

de securitate a fost încă o dată subliniat în modul cel mai dramatic. Carta

Naţiunilor Unite a fost un nou punct de start în vederea construirii unei

organizaţii globale de menţinere a păcii."

Cum au evoluat operatiunile de mentinere a pacii?… de la traditie…

Operatiunile ONU de mentinere a pacii au fost infiintate in timpul

Razboiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin

trimiterea de personal neinarmat sau purtind numai arme usoare. Trupele

se aflau sub comanda ONU si interveneau intre cele doua forte armate

aflate in conflict. Trupele erau chemate atunci cind puterile internationale

mandatau Natiunile Unite sa intervina pentru incetarea conflictului (asa

numitul proxi-razboi) care ameninta stabilitatea regionala si pacea si

securitatea internationala.

Trupele de mentinere a pacii nu trebuiau sa raspunda la foc cu foc. Ca

regula generala, rolul lor era acela de a interveni atunci cind se inceta focul

si cind cele doua parti implicate consimteau asupra prezentei lor. Trupele

evaluau situatia din teren si raportau cu impartialitate daca s-a incheiat

acordul de incetare a focului, daca insurgentii si-au retras trupele si daca au

fost indeplinite si alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste eforturi

ofereau ragazul necesar pentru ca diplomatii sa indeparteze cauzele

conflictului.

 

 

… la multidimensional

Incheierea Razboiului Rece a precipitat o reorientare a rolului operatiunilor

ONU de mentinere a pacii. In noul spirit, de cooperare, Consiliul de

Securitate a infiintat misiuni mai ample si mai complexe, adesea avind

mandatul de a aplica acordurile de pace intre protagonistii conflictelor din

interiorul unor tari. Mai mult, notiunea de „mentinere a pacii” a inceput sa

includa tot mai multe elemente ne-militare tocmai pentru a se asigura

durabilitatea pacii. Departamentul operatiunilor ONU de mentinere a pacii

a fost creat in 1992 tocmai pentru a sprijini cererea crescinda de operatiuni

complexe.

In ansamblu, operatiunile au fost incununate de succes. In El Salvador sau

Mozambic, de exemplu, misiunile au contribuit substantial la asigurarea

unei paci durabile. NU a mers insa totul conform planului probabil si din

cauza unei evaluari supra-optimiste a rezultatelor asteptate. In timpul

derularii misiunilor din Cambodgia si Mozambic, Consiliul de Securitate

mandata operatiuni in alte zone de conflict, cum ar fi Somalia, tara in care

nu incetase nici focul si nici beligerantii nu ajunsesera la un consens. Astfel

de operatiuni nu s-au bucurat de sprijinul politic atit de necesar in

indeplinirea mandatului. Esecurile – cele mai dureroase fiind masacrul din

Srebenita din 1995 (Bosnia si Hertegovina) si genocidul din Ruanda din

1994 – au determinat Natiunile Unite sa isi examineze si reconsidere

propriile operatiuni.

 Ce au facut Natiunile Unite pentru a imbunatati rezultatul misiunilor dupa

anii `90?

In 1999 s-a decis ca reformarea misiunilor de mentinere a pacii este absolut

necesara. Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a inceput o evaluare

profunda a evenimentelor care au condus la esecurile enuntate anterior si a

solicitat o ancheta independenta asupra actiunilor derulate de Natiunile

Unite in timpul genocidului din 1994 din Ruanda. Toate analizele au

demonstrat necesitatea imbunatatirii capacitatii Natiunilor Unite de a

organiza operatiuni de mentinere a pacii, in special de a asigura detasarea

rapida si autorizarea in functie de cerintele din teren. Misiunile de

mentinere a pacii aveau nevoie de reguli de angajament clare, de o mai

buna coordonare intre Secretariatul ONU din New York si agentiile ONU in

ceea ce priveste planificarea si detasarea trupelor in teatrul de operatiuni,

precum si de o cooperare mai buna intre ONU si organizatiile regionale. In

plus, ONU trebuia sa-si intareasca preocuparile de protejare a civililor in

fata conflictului.

Concomitent, cererile pentru interventiile misiunior ONU au continuat sa

creasca atit cantitativ, cit si calitativ: misiunile de mentinere a pacii

incepusera sa se ocupe si de asigurarea respectarii legii, de administratie,

de dezvoltare economica sau de drepturile omului. In 1999, ONU a fost

mandatata cu administrarea interimara in Timorul de Est, pregatind drumul

catre independenta acestei regiuni. In acelasi an, ONU a preluat si misiunea

de administrare a tranzitiei din Kosovo dupa incetarea raidurilor aeriene ale

NATO asupra Iugoslaviei. In 1999 si 2000, Consiliul de Securitate decidea

infiintarea a trei noi operatiuni in Africa (Sierra Leone, Republica

Democrata Congo si Etiopia si Eritrea)

Dacă vrem să ajungem la o adevărată pace în această lume, atunci va trebui

să începem de la copii" Ghandi

Educaţia pentru Cetăţenie Democratică (E.C.D.) cuprinde educaţia pentru

drepturile omului, educaţia civică, educaţia pentru pace, educaţia globală şi

interculturală .

Afirmând încrederea în capacitatea educaţiei pentru pace , pentru

pregătirea generaţiilor în formare în spiritul cooperării , al participării şi al

democraţiei , ne afirmăm de fapt încrederea în succesul acţiunilor de

apărare a păcii şi în viitorul umanităţii.

Educaţia pentru pace are precursori mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi de

vremea noastră J.A. Comenius (1592-1670), considerat un precursor al

O.N.U.-ului şi al UNESCO-ului năzuia spre o pace

universală şi căuta structurile şi mijloacele necesare pentru a o instaura şi

menţine.

După primul război mondial , evitarea unei noi conflagraţii mondiale a

preocupat spiritele laminate, iar unele organizaţii au iniţiat acţiuni

educative specifice păcii.

După al doilea război mondial , problema apărării păcii s-a pus şi se pune în

termeni noi , cu o insistenţă în creştere devenind o preocupare prioritară şi

o năzuinţă a tuturor naţiunilor. Ea intră în conexiune cu alte probleme din

lumea contemporană , caracterizată prin caracter global , universal şi

pluridisciplinar : interdependenţele şi transspecificitatea nu anulează

diversitatea şi specificitatea problemelor şi a colectivităţilor naţionale, dar

problematica societăţii democratice ni se înfăţişează din ce în ce mai mult

ca o unitate indivizibilă.

Probleme cum sunt : protejarea mediului terestru, acvatic şi aerian ,

decalajele între Nord şi Sud , subdezvoltarea , subnutriţia , apărarea păcii şi

îmbunătăţirea calităţii relaţiilor dintre oameni şi dintre grupurile umane ,

lupta împotriva maladiilor şi protejarea copiilor , promovarea unei vieţi

democratice şi apărarea drepturilor omului etc. nu sunt numai probleme ale

diplomaţilor sau specialiştilor diferitelor domenii , ci având un caracter

concret este o preocupare prioritară a tuturor oamenilor şi tuturor

naţiunilor indiferent de mărimea lor şi de regiunea căreia îi aparţin.

Această problematică complexă este abordată de omenire , dar soluţiile par

să nu o acopere. În acest mod se declanşează o serie de întrebări : o lume

umană şi armonios dezvoltată sau o lume divizată , plină de tensiuni şi

hărţuită de tulburări şi conflicte ? Un mediu protejat şi umanizat sau o

deşertificare galopantă ? O afirmare a spiritului raţional şi a toleranţei sau

generozităţii sau o dezlănţuire a fanatismului de tot felul ? O promovare a

democraţiei şi a unei noi etici internaţionale sau o răspândire a

totalitarismului şi a arbitrarului ? Cooperare , respect reciproc , încredere ,

dezarmare şi pace sau un război nimicitor care s-ar extinde pe întreaga

planetă ?

“ Fără pace , dezvoltarea este imposibilă : fără dezvoltare drepturile omului

sunt iluzorii : fără drepturi pentru om , pacea este violenţă. (College de

France )

Cel mai pertinent şi mai util răspuns propus de organizaţiile internaţionale

active în domeniul cercetării educaţiei îl constituie noile tipuri de

conţinuturi. Se impun din ce în ce mai insistent ca sursă ale unui conţinut

pertinent , un sistem de noi educaţii care dispun de obiective şi conţinuturi

specifice, dar care sunt greu de conturat sub forme de discipline

independente . Educaţia relativă la mediu ale cărei conţinuturi pot fi

distribuite atât în sfera ştiinţelor exacte , cât şi în cea a ştiinţelor umaniste ;

Educaţia pentru bună înţelegere şi pace ; Educaţia pentru o nouă ordine

economică şi internaţională ; Educaţia pentru participare şi democraţie ale

cărei conţinuturi nu pot fi

reduse numai la cele ale educaţiei civice ; Educaţia pentru participare şi

dezvoltare care îşi propune să îi înveţe pe tineri şi să iniţieze schimbări , să

domine schimbările, situându-se şi menţinându-se în centrul dezvoltării ca

agent , scop, şi beneficiar al acesteia ; Educaţia nutriţionistă etc. Se

vorbeşte foarte mult despre educaţia pentru comunicare şi mass-media ,

educaţia pentru viitor , educaţia economică , educaţia culturală şi pentru

timpul liber , educaţia sanitară etc. Noile educaţii corespund unor trebuinţe

de ordin socio- pedagogic. Autorii de cursuri şi tratate de pedagogie nu au

reuşit să distribuie noile educaţii în sfera educaţiilor tradiţionale care o

compun pe cea integrală ( intelectuală, tehnologică şi pentru muncă , moral-

patriotică , estetică ,sportivă şi igienică ) dar noile tipuri de conţinuturi au

pătruns în cadrul activităţilor educative curriculare şi extracurriculare.

Educaţia pentru pace constituie cea mai sigură modalitate de eliminare a

agresivităţii , a violenţei , a terorismului şi a conflictelor dintre comunităţi.

Ea reprezintă un factor capabil de a contribui la crearea unei societăţi

democratice. Pacea este o aspiraţie a popoarelor , un imperativ fundamental

al epocii noastre şi o finalitate prioritară a educaţiei de astăzi şi de mâine.

"Cu toate diferenţele dintre continente şi ţări , cu toate diferenţele culturale

şi ideologice finalităţile luptei pentru un viitor mai bun al lumii sunt

pretutindeni aceleaşi. Pretutindeni se pune problema apărării păcii , a

asigurării unei educaţii de bază pentru toţi oamenii, a eliminării foametei şi

a protejării sănătăţii , a apărării valorilor mediului natural , a salvării

identităţii culturale a diferitelor grupuri umane "( Bogdan Suhodolski-

filozof polonez )

Educaţia pentru pace are şanse să fie eficientă pe plan socio – politic numai

dacă se propagă simultan în toate ţările , pe bază de încredere reciprocă şi

cu obiective fundamentale comune.

Finalităţile şi obiectivele educaţiei pentru pace se pot grupa în trei mari

categorii :

1. Însuşirea unor concepte şi a unor cunoştinţe pertinente specifice

domeniului: pace şi educaţie pentru pace, dezarmare şi educaţie pentru

dezarmare, democraţie şi drepturile omului, cooperare şi echitate, cultură

universală şi culturi naţionale, valori finale şi valori instrumentale,

problematica lumii contemporane şi soluţiile posibile, prospectiva socială şi

relaţia viitorului cu prezentul şi trecutul , cunoaşterea omului şi a

diversităţii tipurilor umane , distincţia între pacifişti apărători ai păcii şi

constructori ai păcii, agresiune şi agresivitate, conflict şi stări conflictuale,

fanatism şi convingere etc.

2. Însuşirea unor priceperi sau aptitudini : a asculta cu receptivitate pe altul

sau pe alţii , a dialoga , a face propuneri şi a da răspunsuri , a comunica

fidel propriile opinii sau intenţii , a iniţia schimbări şi a le controla , a învăţa

continuu etc.

3. Însuşirea unor comportamente sau atitudini : responsabilitate faţă de

propria patrie şi de colectivitatea mondială , solidaritate şi încredere în

semeni ,respect faţă de propria cultură şi de cultura altor popoare sau

colectivităţi , toleranţă în sensul de acceptare a diversităţii şi generozitate ,

probitate morală şi intelectuală, respect faţă de valorile spirituale şi de

purtătorii de valori , modestie şi recunoaşterea meritelor sau a talentelor

altora , spirit critic şi capacitate de a lua decizii.

Identificarea şi stoparea agresivităţii , intoleranţei , predispoziţiei pentru

fanatism trebuie să înceapă de timpuriu şi pentru îmbunătăţirea calităţii

etice a vieţii diferitelor colectivităţi umane este foarte importantă

descoperirea şi eliminarea egoismului , a comportamentelor

nonparticipative care pot duce la conflicte sau la dezagregarea colectivelor :

perfidia , intriga , laşitatea etc.

În cadrul de promovare a conţinuturilor pentru pace s-au conturat două

strategii. Prima constă în introducerea unor module specifice care ocupă

anumite durate putându-se asocia cu istoria, literatura , psihologia , filozofia

, educaţia civică , educaţia plastică etc. O a doua strategie constă într-o

dublă acţiune : de punere în valoare a conţinuturilor existente şi de difuzare

sau introducere în sânul acestora a unor noi teme , concepte sau preocupări

specifice educaţiei pentru pace.

Ţinând seama de faptul că elevii trebuie să înveţe să participe la viaţa

socială şi să construiască viitorul , să se simtă responsabil cu toate

generaţiile şi cu toate naţiunile lumii în realizarea educaţiei pentru pace s-

au impus anumite metode şi mijloace de lucru.

În promovarea educaţiei pentru pace în cadrul unor organizaţii mondiale

guvernamentale şi nonguvernamentale , considerăm că ar fi potrivit să se ia

un număr de măsuri care ar pune mai bine în valoare experienţa dobândită

până acum .

Formele de realizare a acestei educaţii sunt ca şi la educaţia pentru

cetăţenie democratica următoarele :

- educaţia formală – învăţarea sistematică realizată în instituţii specializate

- educaţia non-formală –activităţile educative desfăşurate în afara sistemului

formal de învăţământ

- educaţia informală – experienţele de învăţare spontană , cotidiană

Modalităţile de realizare a educaţiei pentru pace la nivelul claselor I-IV sunt

:

- memorizări ,povestiri , activităţi de observare , desene realizate de copii ,

lecturi după imagini , filme , convorbiri tematice , jocuri de rol , rebusuri ,

dezbaterea unor fapte , exerciţii de simulare etc. Aceste activităţi pot fi

realizate pe grupe sau individual .

La nivel mondial au izbucnit o serie de probleme care ne asaltează continuu

. Acestea au devenit obiectul activităţii diferitelor categorii de specialişti .

În prezent asistăm la o intensificare a revoltelor şi conflictelor la care se

adaugă şi dezastrele naturale . Problema păcii este un imperativ al lumii

contemporane .

În “ Noul Testament “ scrie “ dacă rădăcinile sunt sfinte , atunci şi ramurile

sunt “. Altfel spus , dacă îngăduim ca răul să coboare spre rădăcini ( copii )

şi să le întineze , atunci însuşi trunchiul şi ramurile se vor ofili , iar copacul

va putrezi .

Razboiul

Razboiul, adica ciocnirea armata sangeroasa a unor tabere organizate,

constituie una dintre cele mai grave si mai ingrijoratoare probleme ale

omului, in special in epoca noastra. Experienta celor doua razboaie

mondiale, sirul nesfarsit de conflicte armate ce le-au urmat, precum si

existenta mijloacelor teroriste de distrugere, care pot face sa dispara de

sute de ori nu doar neamul omenesc, dar si orice urma de civilizatie de pe

fata pamantului, sunt suficiente pentru a arata dimensiunea problemei.

Heraclit sustinea, precum este stiut, ca razboiul este "parintele tuturor".

Opinia aceasta ramane, intr-o forma sau alta, valabila pana astazi. Multi

sunt cei care observa si aceea ca pacea constituie o forma de razboi ce se

exercita prin politica si economie. Dimpotriva, pentru Biserica, "Parintele

tuturor" nu este razboiul, ci Dumnezeul pacii. Iar venirea Lui in lume este

binevestirea pacii. Razboiul vine ca urmare a instrainarii omului de

Dumnezeu, de sine insusi si de aproapele. Si intrucat instrainarea aceasta,

in intreita ei forma, este generala, de aceea si razboiul constituie un

fenomen general, care apare in toate societatile, de la cele mai primitive

pana la cele mai civilizate. Generalitatea aceasta a fenomenului l-a

determinat pe cunoscutul sociolog G. Bouthoul, care s-a ocupat special de

problema razboiului, sa recomande in urma cu multa vreme infiintarea unei

ramuri speciale a sociologiei generale, si anume polemologia, in scopul

"studiului obiectiv al razboaielor, aiormelor lor, a consecintelor lor, precum

si al periodicelor impulsuri razboinice".

Razboiul constituie deci o aventura sau incercare tragica a omului, creat sa

traiasca in iubire, pace si demnitate, instrainarea de Dumnezeu este

instrainare de iubire si pace. Mai mult, este instrainare si de fundamentul

demnitatii umane. Cand omul se instraineaza de Dumnezeul iubirii si al

pacii, Care constituie arhetipul fiintei lui, se injoseste pe sine insusi si se

afunda inevitabil in tulburare si pietre. In Vechiul Testament Dumnezeu

spune catre poporul ales: "De veti vrea si de Ma veti asculta, bunatatile

pamantului veti manca; iar de nu veti vrea si nu Ma veti asculta, sabia va va

manca". Dar si Hristos insusi a condamnat, precum stim, violenta, zicand ca

"toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri".

Precum nimerit s-a remarcat, "dogma nonviolentei", pe care o intalnim la

Tolstoi si la Gandhi, a initiat-o crestinismul. Totodata, desigur, Biserica nu

trece cu vederea puterea raului inlauntrul lumii, nici nu pune la indoiala

dreptul statului de a-si exercita puterea pentru mentinerea ordinii si

restrangerea raului. Insa exercitarea puterii implica si folosirea violentei,

ceea ce nu este in duhul lui Hristos. De aceea adevaratul crestin nu recurge

la violenta, nici nu rasplateste raul cu rau. Chiar si cand se afla in pericol ca

persoana, cu toate ca are dreptul sa se apere, prefera sa fie ranit decat sa

raneasca. Dar in calitate de cetatean al unui stat se supune puterii statale,

si aceasta nu de frica de a nu fi cumva pedepsit, ci din motive de constiinta.

Dar mai presus de puterea statala exista Dumnezeu, Stapanul lumii si al

istoriei, Care pentru crestin este Facatorul sau si sistemul sau ultim de

referinta. Cand cerintele puterii statale vin in opozitie cu voia lui

Dumnezeu, norma crestinului este: "Trebuie sa ascultam pe Dumnezeu mai

mult decat pe oameni". Credinciosul nu poate ramane indiferent inaintea

nedreptatii pe care o vede in jurul lui. Dupa cum relevant remarca Sfantul

Ambrozie al Mediolanului, facand trimitere la pilda lui Moise, care a aparat

in Egipt pe israelitul batut de egiptean, cel ce nu combate nedreptatea ce se

face aproapelui sau - putand sa faca aceasta - isi atrage asupra lui aceeasi

vina cu acela care face acea nedreptate. Iar fericitul Augustin, cu toate ca

nu considera ca ar exista razboaie drepte, accepta totusi motivele ce

justifica declansarea lor pentru apararea popoarelor nedreptatite.

Evanghelia lui Hristos nu da loc indreptatirii razboiului. Iar Biserica n-a

sustinut niciodata vreo doctrina a "razboiului drept", pentru ca razboiul are

totdeauna la baza lui o anumita sau anumite nedreptati. A fost insa nevoita

sa tolereze din iconomie (pogoramant) razboiul de aparare ca "rau mai mic",

razboi la care recurge de nevoie cel provocat sau nedreptatit si asuprit, in

vederea salvarii anumitor lucruri mai importante. Cu toate acestea "raul

mai mic" despre care se vorbeste aici este foarte relativ. In realitate nu

exista pacat mai mare decat razboiul, caci acesta, aproape fara exceptie, ii

face pe toti sa participe moral la ucideri. Toti doresc victoria de partea lor.

De aceea chiar si cei ce nu ucid, consimt cu uciderile savarsite in randul

adversarilor. Iar ceea ce este mai tragic este aceea ca astazi, datorita

televizorului, razboiul a devenit un subiect interesant, pe care omul il gusta

cu seninatate si impasibilitate in linistea caminului sau.

In ceea ce priveste direct inrolarea si participarea crestinilor la razboaie,

pozitia Bisericii in primele veacuri ale istoriei ei a fost negativa. Aceasta

pozitie nu a fost fara legatura nici cu relatia directa dintre armata, pe de o

parte, si religia oficiala pagana si cultul imparatului, pe de alta parte.

Cand in cele din urma Biserica a fost recunoscuta de catre stat, crestinii au

acceptat functii de raspundere in stat si exercitarea indatoririlor militare.

In secolul al treilea, cand crestinismul nu fusese inca recunoscut de stat ca

religie oficiala, Origen, respingand pretentia paganilor de a se inrola

crestinii in armata si de a nu evita uciderile, scrie ca dupa cum sacerdotii

idolilor nu lupta in razboaie, spre a-si avea mainile curate si nepatate de

sange pentru aducerea jertfelor, tot astfel nici crestinii nu iau parte la

razboaie, dar alcatuiesc totodata o oaste aparte a evlaviei, prin rugaciunile

lor pentru stat si imparat. Dimpotriva, in aceeasi perioada Tertulian observa

ca in armata, alaturi de pagani, isi satisfac stagiul militar si crestinii. In fine,

se stie ca inca de la inceputul veacului al treilea avem Sfinti militari si ca in

armata lui Constantin cel Mare existau multi crestini.

In ciuda apropierii ei fata de stat, Biserica nu a lasat sa fie inlaturata cu

totul opozitia ei substantiala fata de razboi si de participarea membrilor ei

la el. Opozitia aceasta se exprima prin neparticiparea clericilor la razboi. Pe

de alta parte, faptul de a-i binecuvanta pe credinciosii care se inroleaza si

merg la razboi se intelege de pe pozitia pe care Biserica o adopta, ca mama,

pusa inaintea unui mare rau pe care il poate abate. Este caracteristic aceea

ca recunoasterea virtutii militare si a eroismului nu impiedica Biserica sa

consemneze, in paralel, si opozitia ei substantiala fata de orice fapta de

violenta. Sfantul Atanasie cel Mare scrie in legatura cu acestea

urmatoarele: "Nu este ingaduit a ucide, dar a rapune pe cei potrivnici in

razboaie este si legiuit, si vrednic de lauda. incat acelasi lucru pe de o parte

nu este ingaduit, adica in toata vremea, iar pe de alta, cand vremea o cere,

se lasa si se iarta". Precum corect s-a observat, Sfantul Atanasie nu expune

aici pozitia Bisericii fata de uciderile ce au loc in razboaie, ci parerea

statului si a cetatenilor. De aceea si foloseste termenul "legal, legiuit" si nu

termenul "crestinesc" sau alt sinonim al lui. Ceea ce este legal, nu este

neaparat si crestinesc. In fine, cel de-al treisprezecelea canon al Sfantului

Vasile cel Mare spune ca omorurile ce se fac in razboaie nu se socotesc ca

omoruri. Totodata, insa, pe cei ce ucid in razboaie ii opreste trei ani de la

dumnezeiasca impartasanie.

In intreaga istorie a Bizantului, razboaiele nu au avut doar caracter politic,

ci si religios. Aceasta s-a intamplat fiindca inamicii statului erau de obicei si

potrivnici Bisericii. Astfel ca apararea statului se intampla sa coincida cu

apararea Bisericii. Trebuie sa notam aici si conceptia aparte a bizantinilor

in privinta imperiului lor, si anume aceea conform careia il considerau stat

pazit de Dumnezeu. Conceptia aceasta a atribuit statului caracter sacru si

luptelor pentru apararea lui sens religios. In aceasta perspectiva se intelege

si rostul imnelor ce se canta in Biserica pana astazi pentru biruinta

imparatilor si apararea statului crestin de vrajmasii lui.

Stransa colaborare dintre stat si Biserica a estompat opozitia ei clara fata

de razboi, influentand totodata statul cu duhul ei pacificator. Pe de alta

parte, colaborarea Bisericii cu statul nu a desfiintat hotarele acestor doua

realitati, nici nu a dus Biserica la abandonarea principiilor ei. Cand

imparatul bizantin Nichifor Fokas (963-969) i-a cerut Bisericii sa

recunoasca drept mucenici pe soldatii ce sunt ucisi in razboaie, cererea nu I

i-a fost acceptata. Argumentul cu care patriarhul si cei dimpreuna cu el au

respins cererea imparatului a fost urmatorul: "Cum ar putea fi socotiti

mucenici, sau deopotriva cu Mucenicii, aceia care omoara si sunt omorati in

razboaie, pe care dumnezeiestile canoane ii supun pedepsei, trei ani

oprindu-i de la infricosatoarea si sfanta impartasire?".

In general se poate spune ca Biserica, imbratisand toate nivelurile vietii

umane, a urmat o tactica mai larga. In timp ce la nivelul primar al relatiilor

personale a condamnat absolut si categoric violenta si omorul, la nivelul de

ordin secundar al legilor si institutiilor statului a mentinut o pozitie

dialectica. Pe de o parte a condamnat razboiul si violenta, in vreme ce pe de

alta parte a aratat ingaduinta celor ce au participat la razboaie si au luptat

pentru binele comun. Este de la sine inteles, desigur, ca este vorba de

luptele din cadrul razboaielor de aparare, nu al celor de cotropire. Daca,

insa, in trecut se putea sustine ca razboiul, in ciuda caracterului sau

respingator si infricosator, servea oarecum si binelui comun, astazi aceasta

pare mai degraba cu neputinta.

Kant sustinea in celebrul sau tratat despre pacea eterna (Zum ewigen

Frieden) ca o asemenea pace intre state nu este utopica, ci posibila in linii

mari. Recomanda chiar modalitati concrete pentru realizarea ei si sublinia

obligatia morala pe care o au toti oamenii de a lucra in acest scop. In fine,

nasterea sociologiei a fost insotita de optimismul cu privire la desfiintarea

teoriilor despre razboi. S-a sustinut ca dezvoltarea industriala va face sa

dispara razboiul. Dar in istorie evenimentele au evoluat intr-o directie

diferita. Astfel ca, dimpotriva, tehnologia contemporana a intarit si mai mult

razboiul, facandu-l si mai infricosator, prin aceea ca i-a pus la dispozitie

mijloace uriase si puteri incredibile de distrugere. Dar chiar si numai

poluarile si catastrofele ecologice pe care razboiul le genereaza, cu

nesfarsitele lor urmari asupra sanatatii si vietii oamenilor, sunt suficiente

pentru a dovedi irationalitatea acestuia.

Pacea constituie astazi pentru om unica optiune, daca voieste sa

supravietuiasca. Spre deosebire de epocile anterioare, cand se putea

sustine, poate, ca razboiul reprezinta modalitatea ultima de solutionare a

diferendelor dintre state, astazi razboiul este absolut irational. Al treilea

razboi mondial nu poate insemna altceva decat distrugerea totala. Aceasta il

race din punct de vedere logic imposibil si fara rost. Dar ceea ce din punct

de vedere logic este imposibil si fara rost nu este absolut improbabil, nici

absolut exclus. De altfel acest lucru il arata si ultimele razboaie. De aceea

supravegherea si mentinerea pacii mondiale si impiedicarea razboiului sunt

astazi imperative majore.

Insa pacea nu se mentine atat prin efortul evitarii directe a razboiului, cat

prin grija eliminarii cauzelor care duc la el. Nedreptatea, violenta,

asuprirea, exploatarea, pauperizarea, desconsiderarea drepturilor omului,

dorinta dobandirii unei puteri si mai mari si a unei mai extinse autoritati

sunt factori care cultiva si pregatesc indelung conflictele si confruntarile

militare. Cu cat se intetesc aceste fenomene, cu atat sporeste amenintarea

razboiului si se reduc posibilitatile de evitare a lui. Pe de alta parte,

pregatirile de razboi si neincetat sporitele si modernizatele arsenale

militare este firesc sa duca vreodata la razboi. Cel putin aceasta o arata,

pana in zilele noastre, istoria.

Intr-o discutie intre monahi, cineva si-a intrebat interlocutorul: "Nu pot

intelege pentru ce Domnul nu da pace lumii...". Iar celalalt a raspuns: "Si

cum este cu putinta pacea deplina pe pamant, daca ramane fie si un singur

om cu rea voire?". O astfel de voire nu a incetat sa existe in lume. Iar

aceasta constatare constituie pentru crestinul constient un real impas.

Participarea crestinului la orice fel de razboi vine in vadita opozitie cu

credinta sa. Dar si tolerarea nedreptatii ce se face celor nevinovati este

culpabila. in cele din urma se dovedeste ca in lumea aceasta omul nu poate

trai autentic crestineste. De aceea singurul lucru pe care il poate face

crestinul este sa moara crestineste, mai precis, sa moara neincetat

crestineste, asa cum a facut Sfantul Apostol Pavel. Multi care

constientizeaza adevarul acesta, parasesc lumea murind fata de ea, mai

inainte de a ajunge la sfarsitul vietii lor, sau raman in lume, vazandu-i

impasurile ei si rugandu-se neincetat sa se dea "sfarsit crestinesc vietii" lor.

Reaua voire poate provoca mari distrugeri. Prin posibilitatile care exista in

epoca noastra, in special prin actuala tehnologie de razboi, prin armele de

distrugere in masa, dar si prin mijloacele de dezinformare in masa, lucrurile

se complica si mai mult si capata dimensiuni teroriste. indeosebi dupa

atacul terorist de la New York, la 11 septembrie 2001, s-a realizat o

importanta modificare in chiar notiunea razboiului, care desfiinteaza in

esenta conceptia clasica in legatura cu el. Totodata a fost scos in evidenta

terorismul ca raul cel mai mare, pentru a carui eliminare s-a cerut

mobilizarea militara a tuturor statelor care nu si-ar dori sa fie caracterizate

drept sustinatoare ale terorismului, si s-a pus in aplicare "razboiul

preventiv". Daca, insa, razboiul mai poate fi perceput de catre multi ca

masura ultima - in extremis - ce poate fi luata de catre politica, razboiul

preventiv ramane de neinteles.

Adevarata combatere a terorismului nu se face, insa, prin promovarea altei

forme de teroare, ci prin eliminarea cauzelor care i-au dat nastere. Dupa

cum corect s-a subliniat, daca vrem sa imputinam terorismul, exista o

modalitate simpla, care niciodata nu este pomenita. Este aceea de a inceta

sa mai participam la el.

Dar, in perspectiva crestina, lucrurile nu sfarsesc aici. Nu este suficient sa

nu participe cineva la razboi sau la terorism, ci este necesar si sa se

ingrijeasca de dreptate si de pace. Cu mult mai mult este necesar sa nu

procedeze la fapte de nedreptate si razbunare sterila, care sporesc raul. De

aceea, primul lucru de care este nevoie pentru combaterea razboiului si a

terorismului este autocritica si promovarea dreptatii si a pacii. Si deoarece

acestea, ca de altfel si toate lucrurile bune si rele, nu se pot realiza

impersonal, ci doar de persoane concrete, de aceea autocritica si ingrijirea

dreptatii si pacii se impun ca obligatii ale tuturor si ale fiecaruia in parte.

In Cugetarile sale Pascal noteaza: "Al meu, al tau... Iata obarsia si imaginea

uzurparii intregului pamant". Iar Sfantul Ioan Gura-de-Aur numeste

distinctia intre al meu si al tau "vorba rece", care ii dezbina pe oameni. Din

vorba aceasta rece pornesc, in cele din urma, razboaiele reci si cele incinse.

Pornesc toate revendicarile si uzurparile de pe pamant. Si cu cat mai mari

sunt uzurparile acestea si cu cat mai mult tind sa isi revendice intreaga

lume, cu atat mai putina omenie au in ele, cu atat mai mult omenia lor tinde

la zero.

In aceste cazuri liderii politici au, cu siguranta, o raspundere sporita,

pentru ca influenteaza si directioneaza in mare masura opinia publica. Dar

dincolo de acestia exista factorii impersonali sau multipersonali care

reprezinta interesele economice organizate sau alte interese si care

dicteaza planurile politice. In ciuda acestei situatii, nici fiecare membru al

societatii nu inceteaza de-a fi coresponsabil pentru ce se intampla in

ansamblu, dat fiind ca si liderii isi doresc de obicei, sa exprime prin pozitia

lor opinia publica, pe care se si straduiesc sa o afle prin diverse sondaje

publice.