Alianţa NATO a fost înfiinţată în 1949 în scopul apărării Europei de pericolul comunist.

În prezent, în acestă alianţă sunt 22 de state.

După colapsul URSS şi destrămarea Pactului de la Varşovia, România s-a orientat către

NATO şi, cu o însemnată întârziere, a fost primită în această alianţă în 2004.

Românii s-au bucurat de acestă primire deoarece pentru prima dată, căpătau o cupolă de

securitate trainică. După liniştirea entuziasmului provocat de acest eveniment s-a văzut că

intrarea în NATO prezintă pe lângă avantaje, şi unele aspecte mai puţin plăcute.

Dintre avantaje menţionăm pe cele mai importante. Primul şi cel mai important avantaj

constă în contribuţia alianţei NATO, la securitatea României. În felul acesta, românii au scăpat

de obsesia ameninţării ruseşti şi a altor agresori. În decursul istoriei Principatele Române au

suferit 12 ocupaţii ruseşti şi cotropiri repetate de teritorii. Şi Transilvania a cunoscut intervenţii

ruseşti. După 1944 ruşii ne-au impus experimentul social comunist de tristă aminitire.

Apartenenţa la NATO este privită ca o eliberare definitivă de toate coşmarurile istorice1.

Alt avantaj constă în faptul că prin intrarea în clubul militar select al NATO, România are

posibilitatea de a participa la stabilirea măsurilor de securitate colectivă ca membru al acestei

alianţe şi nu va mai fi umilită ca în trecut, când problemele sale erau hotărâte de marile puteri în

spatele uşilor închise.

Alt avantaj al primirii României în NATO este reprezentat de posibilitatea realizării unui

sistem de apărare naţional mai eficient, folosind experienţa şi normele NATO, evitând erorile şi

cheltuielile inerente unor abordări proprii, neconfirmate de practica internaţională.

În sfârşit, avantajul cel mai important al primirii României în NATO este participarea

acestei organizaţii, în proporţie de 40%, la efortul de apărare al României. În felul acesta,

România va putea să-şi organizeze apărarea naţională cu cheltuieli mai puţine şi cu mai mare

încredere în viitor2.

Integrarea în NATO presupune pentru România şi dezavantaje, unele evidente; iar altele

doar posibile.

În primul rând este vorba de o anumită atingere a suveranităţii naţionale prin cedarea

unor atribute legate de apărare, către NATO. Este vorba de adoptarea unor hotărâri colective

obligatorii pentru România; amplasarea de baze NATO pe teritoriul românesc, obligativitatea

1 Emilian Baciu, Renaşterea României, Ed. Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2011, p. 321.2 Ibidem, p. 327.

1

participării cu forţe armate la acţiuni de menţinerea păcii în diferite zone ale lumii, participarea

militarilor români la exerciţii şi manevre NATO şi altele. Alt dezavantaj este acela că România,

ca membru NATO, trebuie să contribuie la bugetul acestei alianţe cu o cotă anuală. Pentru anul

2005 de exemplu, această cotă a fost stabilită la 13,5 milioane de euro. La aceasta se adaugă

contribuţii pentru acţiuni neprevăzute, dictate de NATO3.

Apartenenţa la NATO a născut şi unele semne de întrebare sau incertitudini cu privire la

atitudinea şi trăinicia Alianţei.

O întrebare fără răspuns priveşte atitudinea NATO, faţă de problemele vitale ale

României: unirea cu Republica Moldova şi recuperarea teritoriilor româneşti incluse de fosta

URSS în componenţa Ucrainei. Aceste probleme nu au fost tratate cu NATO. Se poate aprecia că

în ceea ce priveşte prima chestiune, poate să aibă o atitudine pozitivă. În ceea ce priveşte a doua

chestiune, NATO nu se va implica din cazul Tratatului de la Helsinki.

O incertitudine legată de NATO este cea privind longevitatea sa. Se ştie din istorie că

tratatele şi alianţele nu sunt veşnice, ele depinzând de interesele jucătorilor strategici. NATO nu

face excepţie de la această regluă. În cadrul alianţei nu totul este în ordine. După încetarea

ameninţării sovietice s-a ivit un clivaj pe fondul unor realităţi contradictorii de ordin politic,

cultural, şi economic, specifice puterilor membre NATO.

Încă de la înfiinţarea NATO există neînţelegeri pe tema suportării cheltuielilor. Între

contribuţia SUA şi a partenerilor europeni există un decalaj uriaş4. Americanii cer mereu

europenilor să-şi mărească contribuţia la cheltuielile pentru apărare, dar aceştia rămân reticenţi.

O altă sursă de dezbinare o constituie faptul că Statele Unite pretind pentru sine rolul de

centru mondial de putere şi de dirijor al NATO, lucruri cu care europenii nu se împacă.

De aceea sunt multe voci pentru ieşirea SUA din NATO şi redefinirea acestei alianţe ca o

alianţă europeană. Există păreri cu privire la intrarea Rusiei în NATO, Rusia fiind o putere

europeană.

Creşte opoziţia faţă de strategia actuală a NATO care prevede intervenţii militare în

diferite părţi ale lumii, erijându-se tot mai mult rolul de jandarm mondial.

3 Ibidem, p. 341.4 Ileana Pascal, Politica externă şi de securitate comună, Centrul de Resurse Juridice, Bucureşti, 2004, p. 15.

2

Din cauza crizei economice s-au înteţit criticile ţărilor membre pe tema creşterii

cheltuielilor NATO. Ca răspuns, NATO a hotărât să facă economii prin reducerea personalului şi

a intervenţiilor militare. Din cele 11.500 de persoane care lucrează la cartierele generale ar urma

să fie disponibilizate 9.000, iar din cele 14 agenţii subordonate Alianţei vor rămâne doar trei.

Sunt divergenţe în interiorul NATO cu privire la extindere, la amplasarea bazelor militare, aşadar

se ridică semne de întrebare vis a vis de viitorul NATO5.

După 11 septembrie 2001, controversele dintre America şi Europa s-au accentuat pe tema

luptei împotriva terorismului. Războaiele din Irak şi Afganistan au generat noi controverse. Faţă

de situaţia din Irak, România a adoptat o politică de susţinere activă a eforturilor de

democratizare a vieţii politice şi a întregii societăţi irakiene, sprijinind direct realizarea acestui

deziderat prin formarea unor structuri insistuţionale viabile, cu adevărat democratice.

Începând cu iulie 2003, România a contribuit, timp de 6 ani - până la 29 iulie 2009 -, la

eforturile internationale de stabilizare si reconstructie post-conflict din Irak, ca parte a MNF-I si

in cadrul NTM-I. Mai mult de 8400 militari români au participat la misiuni in Irak - sub comanda

operaţională americană, britanică, italiană şi poloneză, şi au efectuat peste 1200 misiuni.

Prezenţa militară românească din Irak a variat, atingând un vârf de 730 de militari în 2007,

prezenţa fiind redusă, în 2009, la 368 de militari. Structurile dislocate pentru operaţia Iraqi

Freedom (iulie 2003- decembrie 2008) au constat într-un batalion de infanterie (12 rotaţii),

personal al Statului Major şi de legatură, structuri de intelligence militar, un detaşament de

ingineri, un detaşament militar şi un detaşament de poliţie militara. Suma totală cheltuită din

bugetul apărării, până în decembrie 2008, a fost de 334 milioane lei6. 

Decizia de participare la coaliţia anti-irakiană s-a luat în cadrul şedinţei comune a

Camerei Deputaţilor şi Senatului, din 12 februarie 2003, în care a fost prezentată solicitarea

Preşedintelui României adresată Parlamentului cu privire la aprobarea participării României la

coaliţia anti-irakiană, în eventualitatea declanşării operaţiilor militare în zonă. Iată, motivaţia

prezentată de Presedintele Romaniei:

"Statele Unite ale Americii, prin intermediul ambasadei sale la Bucureşti, au solicitat

României să analizeze posibilitatea participării la coaliţia anti-irakiană în eventualitatea

5 Eugen Baciu, op. cit., p. 349.6 Adrian Alexe, Sfârşitul lumii libere, Securitatea internaţională şi folosirea forţei după încheierea războiului rece , Ed. Aldo Press, Bucureşti, 2000, p. 185.

3

declanşării operaţiilor militare în zona de criză. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a analizat şi

acceptat cererea Statelor Unite ale Americii privind utilizarea spaţiului aerian al României şi a

infrastructurilor necesare în cazul unei acţiuni militare asupra Irakului, ca şi angajarea unor

subunităţi româneşti de decontaminare nucleară, chimică şi biologică, de poliţie militară, de

geniu, precum şi de asistenţă medicală7". Astfel misiunile la care au participat militarii români în

Irak sunt Antica Babilionia, Unami, şi Iraq Freedom.

Conţinutul misiunii structurilor de infanterie participante la operaţia Antica Babilionia,

constă în executarea operaţiilor în sprijinul păcii şi de luptă în cadrul coaliţiei multinaţionale,

pentru faza a IV-A de reconstrucţie şi stabilizare din Irak.

Prima participare românească la această operaţie a avut loc în perioada 17.07.2003-

29.01.2004, în baza Ordinului de misiune nr. 1 din data de 02.06.2003 al Comandamentului 2

Operaţional Întrunit ,,Mareşal Alexandru Averescu", adresat Batalionului 811 Infanterie.

Cei 405 militari ai batalionului au executat un număr de 1364 misiuni, astfel: 139 misiuni de

pază; 141 misiuni P.C.T.; 505 misiuni de patrulare; 383 misiuni de escortă; 142 misiuni Q.R.F.;

o misiune scotocire; 2 misiuni CIMIC; 51 misiuni de cercetare şi recunoaştere, parcurgând cu

tehnica din dotare 630.000 km8. Misiunile unităţii s-au desfăşurat în zona de responsabilitate de

aproximativ 5600 km2, la sud de Nassirya, în apropierea comunicaţiei principale Basra,

Nassirya, Najaf, Bagdad.

Experienţa câştigată în teatrul de operaţii Afganistan atât de către Lt. col. Nicolae CIUCĂ –

comandant, Mr. Gabriel TOMA – locţiitorul comandantului şi Mr. Dan IONESCU – şef de stat

major, cât şi de către ceilalţi ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri, gradaţi voluntari a făcut ca

bilanţul misiunii să fie unul pozitiv, fără militari răniţi sau eroi.

La misiunea UNAMI au participat, prin rotaţie, mai multe structuri de tip companie de

infanterie. Conţinutul misiunii a avut în principal următoarele cerinţe: asigurarea pazei pe inelul

median al complexului de clădiri aflate la dispoziţia O.N.U (Complexul Basrah Palace

Island/oraşul Basrah); asigurarea escortei convoaielor organizate în scopul deplasării

reprezentanţilor O.N.U. în provincia irakiană Basrah.

7 Victor Roncea, România în noua ordine mondială, Ed. Ziua, Bucureşti 2004, p. 168.

8 Nicolae N. Roman, Infanteria Română – 180 de ani – Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei Bucureşti – 2010, p. 97.

4

Conţinutul misiunii Iraq Freedom pentru unităţile româneşti de infanterie participante,

prevedea executarea misiunilor de stabilitate şi sprijin, în cooperare cu Forţele Coaliţiei în scopul

creării condiţiilor pentru realizarea unui control stabil şi de durată, sprijinirii autorităţilor

guvernamentale irakiene în aria de responsabilitate desemnată.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 42/2004, privind participarea forţelor armate la

misiuni în afara teritoriului român şi aprobării ministrului apărării pe raportul nr. C-

082/11.04.2005, privind participarea structurilor din Forţele Terestre la misiuni în afara

teritoriului statului român Batalionul 495 Infanterie a fost nominalizat pentru participarea la

Operaţia „IRAQI FREEDOM VIII” în teatrul de operaţii din IRAK sub control operaţional

britanic, în cadrul Diviziei Multinaţionale Sud-Est, aflată sub comandă britanică, parte a Forţei

Multinaţionale din IRAK (MNF-I). Activităţile specifice procesului de generare a forţei au

debutat în luna septembrie 2006 prin executarea selecţiei, vizitei medicale şi testării psihologice

a personalului batalionului participant la misiune9.

Un alt mijloc prin care s-a îmbunătăţit relaţiile cu populaţia locală din zona de

responsabilitate a fost executarea misiunilor CIMIC cu caracter umanitar. Utilizându-se resurse

ale B.341 I.(donaţii ale militarilor detaşamentului şi ale familiilor acestora) şi ale partenerilor

americani s-a contribuit la îmbunătăţirea imaginii forţelor româneşti în zone în care prezenţa

militarilor români nu s-a făcut simţită decât prin misiunile de patrulare propriu-zise. Astfel, în

perioada august 2008-februarie 2009, s-au desfăşurat un număr de 16 misiuni de distribuire de

ajutoare umanitare către populaţia civilă, dar şi 3 operaţiuni pe linia cooperării civil-militare

desfăşurate în colaborare cu partenerul american şi ISF, operaţiuni desfăşurate sub comanda B.

341 I.

Atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA, atribuite organizaţiei islamiste radicale Al-

Qaeda, au dus la intervenţia militară a Coaliţiei Antiteroriste Internaţionale condusă de Statele

Unite împotriva regimului taliban, considerat ca principal sprijinitor al Al-Qaeda.

În 1996, membrii Mişcării islamice fundamentaliste a Talibanilor (studenţii în teologie)

cuceresc aproape întreaga ţară, proclamând Emiratul islamic al Afganistanului. Împotriva

talibanilor luptau nu mai puţin de 15 facţiuni, constituite în aşa numita Alianţă a Nordului,

majoritatea fiind formate din mujahedini, foşti luptători împotriva invaziei sovietice. Mai mult de

o treime din această armată este formată din militanţi islamişti de diferite naţionalităţi, veniţi ca 9 Ibidem, p. 114.

5

voluntari în războiul împotriva Alianţei Nordului. Printre ei se aflau 8.000 – 9.000 de

pakistanezi, circa 3.000 de arabi credincioşi lui Osama bin Laden, precum şi voluntari din

Uzbekistan, Tadjikistan şi Cecenia.

Sub conducerea talibanilor, Afganistanul a devenit o bază foarte solidă pentru dezvoltarea

islamismului radical antioccidental, în special antiamerican. În faţa acţiunilor concertate ale

Alianţei Nordului şi trupelor speciale americane, britanice, franceze şi germane, talibanii nu au

mai reuşit să opună o rezistenţă efi cientă, astfel că înlăturarea lor a fost rapidă, iar Alianţa

Nordului, beneficiind de sprijinul Coaliţiei Antiteroriste Internaţionale, a reuşit să cucerească cea

mai mare parte a teritoriului Afganistanului într-un timp relativ scurt. În vara anului 2003,

NATO a preluat sarcina coordonării Forţei Internaţionale de Asistenţă de Securitate (ISAF) din

Afganistan. Angajamentul NATO va fi în primul rând reprezentat de extinderea continuă a ISAF.

Decizia de a extinde gradual ISAF s-a făcut pe baza rezoluţiilor Consiliului de Securitate al

ONU10.

Consiliul Nord-Atlantic a aprobat reguli de angajare robuste şi flexibile necesare pentru a

acoperi toate ameninţările la adresa forţelor NATO dislocate în Afganistan. Deşi ISAF nu se va

implica în operaţii contrateroriste propriu-zise, mediul de securitate predominant solicită o

coordonare sporită pentru a permite atât ISAF, cât şi Operaţiei Enduring Freedom, să-şi

îndeplinească misiunile. În acest scop, vor intra în vigoare noi aranjamente de comandă.

Mandatul ISAF şi cel al Operaţiei Enduring Freedom vor fi în continuare distincte, dar

complementare. Obiectivul acestora va rămâne în esenţă acela de a asigura guvernului afgan

asistenţa necesară pentru menţinerea securităţii, de a facilita dezvoltarea instituţiilor

guvernamentale şi de a sprijini reconstrucţia şi eforturile umanitare. O altă sarcină militară de

importantă a ISAF este aceea de a sprijini guvernul afgan să-şi dezvolte propriile sale forţe

naţionale de securitate: Armata Naţională Afgană (ANA) şi Poliţia Naţională Afagană (PNA).

Toate cele menţionate mai sus vizează realizarea unui scop major: să permită guvernului afgan

să-şi asume din ce în ce mai multe sarcini la nivel naţional şi, în cele din urmă, controlul deplin

şi responsabilitatea completă în privinţa ţării. Armata României a subscris la nevoile Alianţei şi a

participat cu primul contingent în octombrie 2001, potrivit Ordinului M 21 din 30.09.2001.

10 Joseph E. Stiglitz, Războiul de 3 trilioane de dolari, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2008, p. 14.

6

Conţinutul misiunii "Enduring Freedom" a constituit în asigurarea pazei bazei aeriene Kandahar

simultan cu desfăşurarea operaţiior de stabilitate şi sprijin în zona de operaţii repartizată pentru

anihilarea influenţei elementelor anticoaliţie asupra populaţiei locale şi pentru asigurarea unui

mediu de securitate stabil în sprijinul guvernului afgan. Pentru îndeplinirea acesteia s-au

constituit la ordin detaşamente operaţionale întrunite, în funcţie de specificul misiunii. Batalionul

26 Infanterie “Scorpionii Roşii”, denumirea simbolică pentru misiunile internaţionale, a fost

vârful de lance al unei noi misiuni, de luptă împotriva terorismului, în Afganistan aşa cum

spunea senatorul Sergiu Nicolaescu cu ocazia vizitei sale în tabăra din Kandahar: “Fiţi mândri!

Voi sunteţi deschizători de drum11!”.

Prezenţa României în teatrele de război din Afganistan şi Irak s-a soldat cu 21 de morţi şi

71 de răniţi în cei aproape zece ani de când militarii noştri luptă alături de forţele NATO. Dintre

aceştia, 19 militari români au murit în Afganistan.

Aşadar participarea armatei române în teatrul de luptă din Orientul Mijlociu, nu a adus

numai avantaje. Pierderile omeneşti şi costurile războiului, aduc în discuţie rentabilitatea acestui

conflict. România nu a avut beneficii de pe urma acestui conflict, fiind mai degrabă silită să

participe la aceste acţiuni militare, ca membră NATO, iar atunci cine are de câştigat de pe urma

acestui conflict?

Visul invadatorilor americani era să creeze un Orient Mijlociu, stabil, prosper şi

democratic. Dar intervenţia americană în Irak crează temeliile unor rezultate exact opuse, iar

consecinţele orientării americane în Irak pentru pacea şi securitatea globală se întind dincolo de

Orientul Mijlociu: au ajutat la hrănirea extremismului în toată lumea islamică şi dincolo de ea.

Globalizarea a făcut ca ţările să depindă mai mult unele de altele. Războaiele şi conflictele dintr-

o parte a lumii se pot uşor extinde la alta. Războiul din Irak a arătat că nici chiar singura

superputere rămasă o ţară care cheltuieşte aproape la fel de mult pe Apărare cât celelalte ţări

luate împreună, şi poate impune voinţa asupra unor ţări cu 10% din populaţie şi 1% din pibul

său, cel puţin nu fără a-şi impune un cost mai mare decât este dispusă să plătească12.

11 Victor Roncea, op. cit., p. 329.

12 Adrian Alexe, op. cit. p. 134.7

Cartea lui Joseph Stiglitz (laureat al premiului Nobel pentru econimie) şi a Lindei

Blemes, Războiul de 3 trilioane de dolari - adevăratul cost al conflictului din Irak, este un

rechizitoriu sever la adresa administraţiei Bush pentru decizia de invadare a Irakului.

Consilierul economic al preşedintelui Bush, şef al Consiliului Naţional Economic Larry Lindsey

a afirmat în ajunul declanşării războiului că acesta ar putea costa circa 200 miliarde de dolari.

Secretarul de stat pentru apărarea Runsfeld a protestat considerând exagerate estimările

lui Lindsay. Iar Paul Wolfowitz, adjunctul său, estima că reconstrucţia postbelică va asigura

recuperarea costurilor prin creşterea profitului din petrol. Runsfeld, şi directorul său pentru buget

apreciau aceste costuri la circa 50-60 miliarde de dolari. Toate aceste subestimări erau însoţite de

o suită de premise false care au stat la baza hotărârii de a porni la război - una din ele pornea de

la afirmaţia că Sadam Husein ar fi avut legături cu atacul din 11 septembrie 2001 asupra World

Trade Center de la New York şi asupra Pentagonului, ceea ce s-a dovedit neadevărat. O alta

pornea de la informaţii false ale serviciilor secrete, potrivit cărora Irakul ar fi posedat arme de

distrugere în masă. Deşi Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA) afirma că nu

dispune de asemenea informaţii şi solicitase chiar o amânare cu încă 6 luni a operaţiunilor de

verificare, administraţia Bush a refuzat şi s-a grăbit să invadeze Irakul. Mulţi au fost cei care s-au

opus atunci intrării în război, inclusiv autorii cărţii, aşa cum afirmă în prefaţă.

Dar, factorul emoţional legat de 11 septembrie a prevalat asupra raţiunii şi necesităţii unei

analize lucide – atât politice, cât şi economice, şi nu numai.

Preocuparea principală era însă ce va urma după înlăturarea lui Saddam. Va fi mai bine,

sau din contră? Lipsa de realism a americanilor şi necunoaşterea problemelor reale din Orientul

Mijlociu a dus la destabilizare, haos şi relansarea conflictelor confesionale din Irak. Şi autorii

cărţii ajung la această concluzie care este exprimată chiar în prefaţă: „Este de acum clar că

invadarea Irakului de către SUA a fost o teribilă eroare. Aproape 4 000 soldaţi americani au

fost ucişi, peste 58 000 au fost răniţi, vătămaţi, ori s-au îmbolnăvit grav…o sută de mii soldaţi

americani s-au întors din război cu tulburări mintale serioase… Aşa mizerabil cum era regimul

lui Saddam Hussein, viaţa este de fapt mai rea acum pentru poporul irakian. Drumurile, şcolile,

spitalele, locuinţele şi muzeele ţării au fost distruse, iar cetăţenii săi au mai puţin acces la

energie electrică şi apă decât înainte de război. Violenţa sectantă este răspândită. Haosul din

Irak a făcut ca ţara să devină un magnet pentru teroriştii de toate soiurile. Noţiunea de invadare

8

a Irakului ca aducătoare de democraţie şi catalizator al schimbării în Orientul Mijlociu pare

acum o fantezie. Costul total al războiului va face ca trilioane de dolari să fie adăugate datoriei

noastre naţionale. Invazia Irakului a urcat şi preţul petrolului… Războiul ne-a slăbit economia“.

Ceea ce este foarte trist, constată autorii, este că aproape toate problemele care au dus la

eşecurile dezastrului din Irak erau previzibile!„Eşecul din Irak nu a fost rezultatul unei singure

erori, ci apogeul a zeci de erori făcute de-alungul anilor.13“ Şi autorii atrag atenţia asupra nevoii

de a reflecta asupra căilor care să asigure ca un guvern să fie mai eficient, mai receptiv şi mai

răspunzător. În legătură cu prelungirea războiului, care a fost declanşat la 19 martie 2003, forţele

militare ale lui Saddam Hussein au fost zdrobite aproape imediat. La şase săptămâni după aceea,

preşedintele Bush vorbea de pe puntea portavionului Abraham Lincoln sub o mare eşarfă pe care

scria „Misiune Îndeplinită!“ Numai că nu aceasta era misiunea asumată – de a distruge armata lui

Saddam, ci de a crea o democraţie viabilă! Or, după 6 ani, această misiune nu a fost îndeplinită,

ci din contră – situaţia este mai proastă, şi în Irak, şi în Orientul Apropiat. Iar Statele Unite sunt

privite, atât în Irak cât şi în plan internaţional, nu ca eliberator, ci drept cel mai mare pericol

pentru pacea globală, mai rău decât Iranul sau Coreea de Nord, considerate de Preşedintele Bush

ca fiind „axele răului“ (constată autorii). În ceea ce priveşte prelungirea războiului în Irak, acesta

a depăşit angajarea SUA în alte conflicte (3 ani şi 8 luni în al doilea război mondial; 2 ani şi 2

luni în primul război mondial; 3 ani şi o lună în războiul din Coreea).

În privinţa costurilor, angajarea din Irak s-a dovedit, de asemenea, mai costisitoare decât

în alte conflicte: este de 10 ori mai costisitoare decât angajarea în războiul din Golf (1991), cu o

treime mai scumpă decât în războiul din Vietnam (unde SUA a rămas angajată 15 ani) şi de două

ori mai costisitoare decât angajarea din primul război mondial. Mai costisitoare a fost doar

angajarea din al doilea război mondial, când 16,3 milioane ostaşi SUA au fost implicaţi timp de

aproape 4 ani, cu un cost total de cca 5 trilioane dolari. Raportat la efective – costurile din al

doilea război mondial reprezintă 100 000 dolari pe soldat, în timp ce războiul din Irak – 400 000

dolari pe soldat. Legat de toate aceste aspecte, autorii consideră că decizia invadării Irakului nu a

avut o motivaţie bine fundamentată şi nu a adus niciun beneficiu SUA, ci dimpotrivă. Desigur, la

dimensiunea economiei SUA, 3 trilioane dolari nu pot duce la falimentarea ţării. Întrebarea este

de ce era nevoie de această implicare, cu consecinţe multiple şi pe termen lung (inclusiv

pierderile inutile de vieţi omeneşti, atât de partea invadatorilor, cât şi a populaţiei irakiene; soarta 13 Apud Joseph E. Stiglitz, op. cit., p. 31.

9

veteranilor, a celor răniţi şi cu sănătatea afectată pe termen lung – „sindromul Golfului“, al

„Irakului“, dar şi situaţia dramatică pe care o cunoaşte Irakul – cu 2 milioane de emigranţi,

oameni care au părăsit ţara şi alte 2 milioane, deplasări de populaţie în interior, plus haosul şi

starea conflictuală internă, greu de redresat într-un viitor apropiat).14 Costul global cel mai direct

impus asupra restului lumii rezultă din creşterea preţului petrolului, un cost plătit de toţi

importatorii de petrol. Costurile pentru unii au reprezentat un avantaj pentru alţii - anume

exportatorii de petrol. Perdanţii îi includ pe aliaţii triadiţionali ai Statelor Unite din Europa şi

Asia. Cei care au câştigat sunt în mare, dictatorii din ţările producătoare de petrol - inclusiv unele

care nu au făcut un secret din folosirea bunăstării crescute pentru a avansa o agendă

antiamericană, şi, în unele cazurti nu este ceva entuziasmant. Preţurile crescute ale petrolului au

afectat şi economiile Europei, care importă în jur de 3,7 miliarde de barili pe an. Dacă 5 dolari pe

baril din creşterea preţului petrolului sunt imputabile războiului din Irak, costul crescut pe care îl

vor plăti va totaliza 120 miliarde de dolari, într-un caz minimal al unei creşteri pe timp de 7 ani,

în timp ce costul total plătit împreună de Europa, Japonia şi alte ţări din OECD, care importă

petrol se va ridica la 235 miliarde de dolari.

Poate că totuşi americanii au ştiut pe ce aruncă 3 trilioane de dolari. Peste zeci de ani

petrolul va fi mult mai scump. Deasupra tuturor disputelor, agitaţiei media, luărilor diplomatice

de poziţie tranşante sau pliabile, a reproşurilor mişcărilor pacifiste monidale şi a răspunsurilor

maşinii de război anglo-americane, deasupra tuturor acestora stă sensul acestui război. Petrol,

terorism sau dezarmare se vor duce ca un fum atunci când sensul acesui război va fi revelat

complet. O serie întreagă de informaţii şi analize fac tot mai credibilă ipoteza că Statele Unite şi-

au luat misiunea de a schimba lumea islamică. Pe scurt, o dată cu atacul deasupra Irakului, va

urma un proces de durată care va consacra o "Revoluţie a Islamului"15.

În războiul împotriva terorismului, strategii americani pun un accent deosebit pe statele-

sponsori ai terorismului. Una din principalele idei este aceea de a obliga aşa-numitele "state-

sponsor" să încezete sprijinirea şi găzduirea teoriştilor. Întrebarea pe care o ridica profesorul M.

Schmitt este "când poate fi folosită forţa în auto-apărare împotriva unui stat-sponsor?"

14 Ileana Pascal, op. cit., p. 23.

15 Andrei Alexe, op. cit. p. 182.10

Situaţia Afganistanului este considerată de analiştii americani caracteristică pentru ceea

ce se numeşte stat-sponsor. Pe lângă statele-sponsori ai terorismului, strategia preventivă mai

identifică alte ţinte, state şi actori non-statali.

Printre statele considerate o ameninţare, preşedintele George W. Bush, în discursul său

asupra stării uniunii, din anul 2002, identifică şi acele state deţinătoare de arme de distrugere în

masă: "State ca acestea şi aliaţii lor terorişti, constituie o axă a răului, care se înarmează pentru a

ameninţa pacea lumii. Căutând arme de distrugere în masă, aceste regimuri prezintă un grav

pericol (...)".

O altă ameninţare sunt regimurile nedemocratice. Într-o cuvântare ţinută în iunie 2002, la

West point, preşedintele american afirma: "Nu puteam să ne încredem în cuvintele tiranilor, care

semnează în mod solemn tratate de neproliferare şi care apoi le încalcă sistematic. Dacă noi vom

aştepta ca ameninţările să se materializeze, vom fi aşteptat prea mult. (...) Securitatea noastră va

cere tuturor americanilor să privească înainte şi să fie hotărâţi, să fie pregătiţi pentru acţiuni

preventive, când e ncesar, pentru a ne apăra libertatea şi ne a apăra vieţile".

Pe de altă parte, prof. Schmitt afirmă că războiul împotriva Irakului nu a fost fundamentat

oficial pe doctriva preemţiunii.

În privinţa opţiunilor de a impune aplicarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate al

O.N.U., autorul afirmă că acestea ar fi fost în ordine: printr-o "coaliţie a voinţei", printr-o

organizaţie regională, prin O.N.U., şi, în lipta unui mandat, printr-o operaţiune unilaterală.

Ceea ce surprinde aici este că O.N.U. e prezentată doar ca o a treia opţiune, în condiţiile

în care e ştiut că orice măsură de constrângere cu mijloace militare este ilicită în lipa unei

autorizări a Consiliului de Securitate.

Din punctul de vedere al strategiei naţionale de securitate a S.U.A. justificările ar fi fost

următoare: Irakul deţinea arme de distrugere în masă, era stat-sponsor al terorismului şi găzduia

terorişti.

S-a încercat justificarea războiului şi prin eliberarea poporului irakian de opresiune

(intervenţie umanitară), şi prin schimbarea regimului, care reprezenta o sursă de instabilitate

regională sau chiar globală.

Un alt profesor american, Michael Nova, de la American Enterprise Institute, din

Washington, consideră că războiul just înseamnă că uneori, pentru a se înfăptui dreptatea, e

11

necesar a se recurge la război. Potrivit prof. Novak, războiul just este un instrument moral al

statelor în urmărirea scopurilor nobile şi în îndeplinirea îndatoririlor.

Războiul just nu e numai acela de auto-apărarea ci şi acela având ca scop restaurarea

ordinii internaţionale şi îndepărtarea meninţărilor. Cu toate acestea, delimitările conceptuale între

războiul just şi războiul injust nu pot avea decât valoarea unei reflecţii filosofice, de vreme ce

ordinea juridică internaţională actuală nu recunoaşte războiul, indiferent de caracteristicile sale,

ca mijloc de reglementare a diferendelor. Forţa armată nu poate fi folosită decât în legitimă

apărare, în condiţiuile de stipulare în Cartă şi prin autorizarea Consiliului de Securitate, atunci

când se iau măsuri de constrângere16.

În ciuda acestei poziţiui favorabile războiului, prof. Novak consideră, totuşi, că războiul

din Irak, ridică probleme legate, mai ales de legitimitate.

În ultima perioadă au existat voci care au afirmat că România, acţionând alături de S.U.A.

şi alţi aliaţi la operaţiunile din Irak, a încălcat normele fundamentale ale dreptului internaţional

trimiţând pe teritoriul irakian trupe de ocupaţie.

Această afirmaţie nu se susţine deoarece, problema legitimităţii şi a legalităţii

operaţiunilor militare din Irak, se pune doar în ceea ce priveşte prima fază a acestora, fază la care

ţara noastră nu a participat. Mai mult, prin rezoluţia 1483/2003 a Consiliului de Securitate al

O.N.U., S.U.A., şi Marea Britanie sunt numite "puteri ocupante", ceea ce presupune că întreaga

responsabilitate juridicăa celui de-al doilea război din Irak poartă asupra statelor menţionate. În

temeiul rezoluţiei menţionate şi a altor documente O.N.U., România a răspuns unei cereri

adresate de Consiliul de Securitate al O.N.U., tuturor statelor membre capabile şi interesate să

participe la stabilizarea şi, ulterior, la reconstrucţia Irakului.

Ultimele evoluţii impun necesitatea unei dezbateri reale la nivel internaţional asupra

legitimităţii şi legalităţii unor asemenea modalităţi de folosire a forţei, mai ales că sunt semnale

în sensul că astfel de acţiuni s-ar putea repeta. Spre, exemplu, ministrul rus al apărării, Serghei

Ivanov a declarat în data de 8 aprilie 2004, că Rusia urmează să-şi adapteze strategia militară

noului principiu al atacurilor preventive dacă aceasta este considerat legitim pe scena

internaţională17.

16 Victor Runcea, op. cit, p. 136.

17 Adrian Alexe, op. cit., p. 220.12

Se pune, atunci, întrebarea dacă ne întoarcem cumva la folosirea foţei ca instrument de

reglementare a diferendelor internaţionale, principiu, care, de la fondarea statelor-naţiuni, a dus

la un şir interminabil de războaie, culminând cu cele două conflagraţii mondiale.

După 11 septembrie 2011, războiul preventiv revine puternic în actualitate. Războiul

S.U.A. împotriva Afganistanului, lansat la mai puţin de o lună de la tragicele evenimente de la

New York, reprezintă un caz de război preventiv deşi administraţia americană l-a justificat a

fiind răspuns la o agresiune, întrucât guvernul taliban de la Kabul a oferit sprijin organizaţiei

teroriste Al Qaeda, considerată responsabilă de atacul asupra Americii. În opinia noastră,

războiul din Afganistan nu poate fi considerat răspuns la o agresiune, întrucât Afganistanul nu a

atacat Statele Unite. Acţiunea militară împotriva Afganistanului poate fi consideată război

preventiv, dacă analizăm Strategia Naţională de Securitate a S.U.A. (2002), unde sunt

menţionate, printre ţintele acestui tip de "autoapărare" statele sponsori ai terorismului şi statele

care găzduiesc terorişti pe teritoriul lor. Războiul din Afganistan reprezintă, pe de altă parte, un

caz tipic de conflict axiologic între valorile occidentale şi cele locale, sau - altfel spus - un caz de

export de democraţie prin mijloace militare, care la nivel de principiu, reprezintă o întreprindere

sortită eşecului. La jumătatea lunii februarie 2009, agenţia Reuters semnala faptul că "Veteranii

sovietici, care marchează Statele Unite că nu vor controla niciodată cu adevărat ţara, evocând

amintiri amare despre un poopr foarte mândru şi despre un peisaj neiertător. Retragerea trupelor

sovietice din Afganistan, la 15 februarie 1989, a pus capăt unui deceniu de lupte, soldate cu

moartea a circa 15.000 de soldaţi sovietici şi a convins o o generaţie întreagă de militari că au

fost trimişi într-un război pe care nu-l pot câştiga. Soldaţii sovietici credeau că numai

comunismul poate constri şcoli, drumuri, aduce curent electric şi transforma o societate

primitivă. Am crezut că putem ajuta oamenii, că putem să le facem vieţile mai bune. (...)

Americanii vor să dea democraţie, dar ei nu vor. Trăiesc după propriile lor reguli18.

Invadarea Irakului în 2003, se bazează pe filosofia prevenţiei. S-a considerat că Irakul

reprezintă o ameninţare la adresa S.U.A., deoarece deţine arme de distrugere în masă (biologice

şi chimice). Pornind de la această prezumţie, s-a declanşat o operaţiune militară care a dus la

ocuparea Irakului. Administraţiile de la Washington şi Londra au susţinut în permanenţă că

decizia declanşării războiului a fost luată pe baza unor dovezi indubitabile, furnizate de serviciile

18 Victor Roncea, op. cit., p. 153.13

de informaţii. Realitatea ulterioară a infirmat existenţa presupusului arsenal irakian, ceea ce

demonstrează încă o dată limitele acestei concepţii.

Bibliografie:

Victor Roncea, România în noua ordine mondială, Ed. Ziua, Bucureşti 2004.

Politica externă şi de securitate comună, Centrul de Resurse Juridice, Bucureşti, 2004

Alexe Adrian, Sfârşitul lumii libere, Securitatea internaţională şi folosirea forţei după

încheierea războiului rece, Ed. Aldo Press, Bucureşti, 2000.

14

Baciu Emilian , Renaşterea României, Ed. Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2011.

Roman N. Nicolae Nicolae N. Roman, Infanteria Română – 180 de ani – Ed. Centrului Tehnic-

Editorial al Armatei Bucureşti – 2010.

Stiglitz E. Joseph, Războiul de 3 trilioane de dolari, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2008.

15