„Arhitectura administraţiei publice:

Conexiuni şi complementaritate Japonia - România”

Lucica Matei, Facultatea de Administraţie Publică, SNSPA, Bucureşti, România

Administraţia publică acoperă o varietate de arii de subiecte de cercetat, de la procedura administrativă care nu poate fi înţeleasă ca o entitate, existând în realitate un număr diversificat de proceduri, la principiile de bază aplicate tuturor administraţiilor publice ca cerinţă de bază a democraţiei. Definirea sistemului administrativ cu regulile generale pentru exerciţiul autorităţii publice, a dimensiunilor organizării în contextul multiplelor schimbări, cunoaşterea mijloacelor şi instrumentelor pentru aplicarea şi coordonarea politicilor publice au fost examinate în lucrare. O atenţie se acordă elementelor tipologice arhitecturii administraţiei publice în Japonia şi România. Trăsăturile comune celor două tipuri de administraţii rezidă pe de o parte în existenţa structurilor şi sistemelor instituţionale, iar pe de altă parte în crearea stării de „performanţă organizaţională”. Caracteristicile organizaţiilor din fiecare ţară derivă dintr-un mod comun de adaptare în conformitate cu rezultatele structurilor culturale şi instituţionale din ţara respectivă. Încercarea de a găsi răspunsuri la întrebări cum sunt: există una, două sau mai multe structuri administrative, birocraţii naţionale, politici teritoriale, structuri de regularizare, relaţii dintre executiv şi legislativ, sisteme de intermediere a intereselor, politici electorale şi de partid, în cazul nostru oferă posibilitatea unei cunoaşteri şi abordări complexe de natură comparativă şi interdisciplinară. Cum este reprezentat sistemul autoritate - cine are dreptul să ia decizii? – responsabilitate - cine răspunde? coordonare - când începe acţiunea, mecanisme şi resurse - într-o societate descentralizată, bazată pe cunoaştere şi “interconexiuni”, unde modelul clasic de conducere nu mai răspunde realităţii.

The public administration covers a variety of research subjects, stretching from the administrative procedure hard to be understood as one entity (there are in fact, several procedures), to the fundamental principles applied in each and every administration, as a condition for democracy. Defining the administrative systems along with its general rules for the exercise of public authority, the organizational dimensions in the context of multiple changes, the knowledge of means and instruments for applying and coordinating the public policies, are the subjects to be examined by the present paper.

A special care will be given to the typology elements of the Japanese and Romanian public administration architectures. The common elements of the two types of administrations originate in the existence of the institutional structures and systems and the creation of the “organizational performance” status.

The organizational attributes of each country derive from a common way of adaptation in accordance to the cultural and institutional results of the national structures. The attempt of answering questions such as: are there one, two or several administrative structures, national bureaucracies, territorial policies, regulatory structures, executive-legislative regulations, systems of mediating interests, electoral or party policies in our case? gives the opportunity for raising awareness and analyzing, by means of comparative and inter-disciplinary approaches. How is the authority system represented? - Who is entitled to making decisions? Responsibility – Who is accountable? – Coordination – When do the actions start? Mechanism and resources – in a decentralized, knowledge and “interconnections” based society, where the traditional model management does not address the reality, anymore.

Provocările societăţii moderne manifestate în secolul al XX-lea au configurat trăsăturile modelului de conducere democrată şi participativă ca model de organizare politică. Conducerea este o componentă esenţială a bunei guvernări publice. Globalizarea politicilor economice şi sociale, descentralizarea politicii naţionale şi utilizarea mai intensă a informaticii sunt elemente de definire a guvernării în noul secol. Guvernarea poate fi descrisă ca fiind modul în care valorile fundamentale ale unei naţiuni sunt „instituţionalizate”. Ea

include aspectele formale privind separarea puterilor, transparenţă şi răspundere. Conducerea democrată şi participativă beneficiază de premise importante evidenţiate în ultimele decenii ale secolului trecut şi pentru care au existat atitudini diferenţiate ale organismelor şi instituţiilor publice internaţionale şi/sau naţionale. Relaţia dintre dezvoltarea participativă şi buna guvernare devine parte a aceluiaşi întreg, şi se manifestă şi dezvoltă într-o concepţie sistemică în contextul general al spaţiului mondial, unde “diferitele regiuni ale globului se găsesc într-o legătură mult mai strânsă decât au fost vreodată”. Ea se bazează pe adaptări instituţionale în interesul public. Într-o societate descentralizată, bazată pe cunoaştere şi “interconexiuni”, modelul clasic de conducere nu mai răspunde realităţii. Ne punem întrebarea: se poate vorbi despre caracteristici comune şi specifice ale managementului public în cele două ţări? Au trăsături comune, datorită faptului că ambele se bazează pe structuri şi sisteme instituţionale şi sunt orientate către performanţa superioară a unei organizaţii. Însă între ele există diferenţe de accent. Trăsăturile organizaţiilor din fiecare ţară derivă dintr-un mod comun de adaptare în conformitate cu rezultatele structurilor culturale şi instituţionale din ţara respectivă. Putem evidenţia una, două sau mai multe structuri administrative, birocraţii naţionale, politici teritoriale, structuri de regularizare, relaţii dintre executiv şi legislativ, sisteme de intermediere a intereselor, politici electorale şi de partid? Pe de o parte, trebuie să definim sistemul administrativ, cu regulile generale pentru exerciţiul autorităţii publice, iar pe de altă parte, fiecare autoritate publică cu documentul special întocmit pentru a i se specifica funcţiile şi structura. Este dificil de a identifica elemente de structură comune, dar nu este dificil de a accepta că modelul tradiţional al administraţiei publice, modelul Weberian de birocraţie, îşi confirmă irelevanţa în cele două ţări. I. Cu tradiţii şi culturi diferite, constatăm încadrarea administraţiilor acestora într-unul din cele patru modele tradiţionale (Anglo – Saxon, Continental European: Germanic, organicist sau Francez: Napoleonic şi Scandinav: combinaţie între Anglo-Saxon şi Germanic). Atâta timp cât Japonia are modelul Anglo-Saxon, România îl aplică pe cel Continental European Francez. II. Constituţia Japoniei din 1946, menţine instituţia imperială, promovând un regim parlamentar, de tip englez, împrumutând de la SUA anumite tehnici de administraţie locală sau judiciară. Constituţia României promovează, de asemenea, principiul separaţiei puterilor în stat, identificând ca şi cea a Japoniei, cele 3 puteri statale: legislativă, executivă şi judecatorească. Aceste puteri sunt exercitate, astfel:

1. puterea executivă , în Japonia de Cabinet, în Romania de Guvern; 2. puterea legislativă, în Japonia de Dietă, în Romania de Parlament; 3. puterea judecatorească, în cele două ţări de instituţiile cu responsabiliţăti judecătoreşti.

Împăratul, care este simbolul Japoniei şi al unităţii poporului japonez, desfaşoară activităţi în probleme de stat cu acordul Cabinetului, cum sunt promulgarea amendamentelor constituţionale, a legilor şi a tratatelor, convocarea Dietei, dizolvarea Camerei Reprezentanţilor, proclamarea alegerilor generale ale membrilor Dietei, atestarea numirii şi demisiei Miniştrilor de stat, precum şi acreditarea ambasadorilor şi Miniştrilor. Împăratul nu are puteri faţă de Cabinet. Împăratul numeşte Primul Ministru şi Preşedintele Curţii de Justiţie, la propunerea Dietei şi a Cabinetului. Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. El este ales, iar durata mandatului este de 5

ani. El nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim ministru, numeşte în funcţii publice, numeşte Guvernul, poate să dizolve Parlamentul, după consultarea preşedinţilor celor două camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, încheie tratate internaţionale în numele ţării, negociate de Guvern şi le supune spre ratificare Parlamentului. De asemenea, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României. O atribuţie pe care Împăratul nu o are, iar Preşedintele o deţine este aceea de comandant al forţelor armate, îndeplinind funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Activitatea de guvernare la nivel naţional este desfăşurată în ţările analizate de către Cabinet, respectiv Guvern şi instituţiile din cadrul acestora. În Japonia, ministerele, agenţiile şi corporaţiile publice formează o singură ”organizaţie”, condusă de Cabinet. Pentru România, ministerele, agenţiile şi autorităţile naţionale sunt o singură “organizaţie”, condusă de Guvern. Structura şi funcţiile Cabinetului, respectiv ale Guvernului sunt prevăzute în cadrul legislativ, definit de legile în vigoare din Japonia şi România (a se vedea în anexa). Întărirea capacităţii de funcţionare a Cabinetului, în Japonia şi a Guvernului, în România, reprezintă un important pilon al reformei ministerelor şi agenţiilor guvernului central nipon, respectiv al ministerelor, agenţiilor şi autorităţilor naţionale româneşti, în etapa actuală a creării unui nou sistem de guvernare pentru secolul 21, de către fiecare stat. În acest sens, întâlnim structuri operaţionale, proprii Cabinetului, respectiv Guvernului, create să funcţioneze în interiorul acestora, după cum ar fi:

Cabinetul Japoniei este constituit din Biroul Cabinetului, creat cu scopul acordării asistenţei Cabinetului în exercitarea funcţiilor strategice, prin cele patru Consilii de specialitate şi Miniştrii de Stat pentru misiuni speciale.

Observăm existenţa structurilor organizatorice ale Cabinetului, respectiv Guvernului, în cele două sisteme, create cu scopul derulării activităţilor acestora, cum sunt: Secretariatul Cabinetului, respectiv, Secretariatul General al Guvernului, Departamente, Agenţii. Este de menţionat faptul că atribuţiile acestora sunt diferite.

În timp ce Secretariatul Cabinetului asigură pregătirea agendei, coordonarea necesară integrării politicilor, colectarea de informaţii şi realizarea de studii de cercetare, Secretariatul General al Guvernului asigură organizarea şi pregătirea întâlnirilor de lucru cu reprezentanţi la nivel de secretari de stat ai ministerelor şi ai celorlalte autorităţi publice, organizarea şi pregătirea şedintelor de Guvern, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice şi tehnice ale activităţii Guvernului, precum şi reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti. VI. Şedinţele Cabinetului, respectiv ale Guvernului sunt conduse de Primul Ministru şi au loc marţea şi vinerea, în cazul Japoniei şi o dată pe săptămână sau ori de câte ori este nevoie, în cel al României. Ele sunt precedate de Conferinţele vice-miniştrilor, care au loc cu o zi înaintea celor de Cabinet şi sunt apreciate ca cele mai importante întâlniri pentru coordonarea executivului nipon. VII. Analiza organizării şi funcţionării ministerelor, organe de specialitate, din subordinea Cabinetului, respectiv ale Guvernului, conduse de miniştri, evidenţiază trăsătura comună de structură: secretariat/cabinet, departamente, birouri, direcţii. De asemenea, în ambele ţări un minister poate înfiinţa o agenţie, cu deosebirea că, în cazul Japoniei, agenţia este condusă de un funcţionar public de carieră, iar în cazul României, de un secretar de stat şi este înfiinţată cu avizul Curţii de Conturi.

VIII. În cadrul Biroului Primului Ministru nipon, funcţionează un tip aparte de agenţii, conduse de un ministru de stat, care au statut echivalent cu cel al ministerelor şi o funcţie de coordonare centrală a activitatilor pentru domenii specifice. În subordinea Guvernului României funcţionează instituţii şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, acestea fiind agenţii, autorităţi sau comisii naţionale, conduse de secretari de stat, în coordonarea Primului Ministru sau a Miniştrilor de Stat. Menţionăm că sunt trei Miniştri de Stat (pentru coordonarea activităţilor din domeniul economic, pentru coordonarea activităţilor din domeniul culturii, învăţământului şi integrării europene şi pentru coordonarea activităţilor din domeniile mediului de afaceri şi întreprinderilor mici şi mijlocii). IX. Plecând de la conceptele teoretice privind componentele de bază ale unei organizaţii grupate după:

scop (misiune, politici, strategii ale organizaţiei); oameni (cunoştinţe, capacitate, competenţe) ; tehnologie (procesarea informaţiilor, echipamente de birou); structură (corporatistă, operaţiunile, rolurile); cultură (valorile organizaţiei, stilul de conducere ); mediul extern (factori sociali, politici, tehnologici, economici, juridici etc.),

vom supune atenţiei unele aspecte evidenţiate în cazul structurilor administraţiilor publice centrale din Japonia şi România. În structurile organizatorice ale celor două administraţii publice, pe care le vom codifica, pentru uşurinţa interpretării, cu SOJ (structura organizatorică Japonia) şi SOR (stuctura organizatorică a României), sunt evidente cele 2 (două) niveluri, cel al structurii de conducere sau funcţional şi cel al structurii operaţionale cu componentele sale (compartimente, relaţii organizatorice, posturi, funcţii, pondere ierarhică, nivel ierarhic). Modelul organizaţional întâlnit în SOJ şi SOR nu este simplu: el este susţinut de variabile diferite, tangente cu sarcinile, funcţiile, dispozitivele de repartizare şi coordonare, de grup şi individuale. Ne vom concentra numai asupra următoarelor aspecte: autoritate (cine are dreptul să ia decizia?), responsabilitate (cine răspunde?) şi coordonare (când începe acţiunea, mecanisme şi resurse?). În practica guvernamentală, trebuie să definim dimensiunile organizării (în contextul multiplelor schimbări), să cunoaştem mijloacele şi instrumentele pentru coordonare şi obiectivele politicii. Putem aprecia că organizarea Cabinetului Japoniei şi a Guvernului României se bazează pe un sistem de organisme administrative, ce au un scop, o autoritate şi o responsabilitate bine definite şi funcţii specifice (vezi anexa.). Realitatea demonstrează că organizaţiile japoneze sunt bine definite, cu o structură organizaţională care satisface necesităţile compatibilizării consecvente între diversele elemente ale ei, adaptabile pe parcursul timpului în funcţie de modificarea condiţiilor. Structurile celor două administraţii sunt definite de următoarele trăsături:

1. specializarea, cel mai adesea pe departamente, servicii, comitete şi consilii; 2. ierarhia, pentru coordonare, adeseori realizată de un comitet director ; 3. un sistem de reguli şi norme, stabil şi explicit (SOJ vezi Constituţia din 1946, Legea Cabinetului, Legea privind Organizarea Guvernului National), flexibil şi

schimbător în funcţie de evoluţia factorilor exogeni (SOR vezi Legea privind Administraţia Publică Locală, Legea privind Statutul Funcţionarilor Publici, Legea privind Organizarea şi Funcţionarea Guvernului României); 4. selecţia şi cariera funcţionarului public (cu tradiţie şi influenţă culturală SOJ, la început din punct de vedere al planului de carieră pentru funcţionarul public SOR).

Faţă de SOR sau o structură organizatorică europeană a unei instituţii publice, care este ca un mecanism sigur de combinare a părţilor, care nu au capacitate de mobilizare, SOJ este ca un organism format din secţiuni şi departamente care nu pot exista independent, dar care acţionează independent în concordanţă cu situaţia. O structură precisă este necesară pentru implementarea programului de guvernare, a strategiilor acestuia. Structura clasică piramidală a organizaţiei este evidenţiată în SOJ şi SOR; organizaţiile sunt ierarhice cu nivelurile strategic, tactic, operaţional şi de execuţie. Putem considera că, din punct de vedere al definirii structurii interne a unui minister, atât Japonia, cât şi România, au o configuraţie asemănătoare, precizată de lege (Legea privind Organizarea Guvernului Naţional, Legea privind Organizarea şi Funcţionarea Guvernului României şi a Ministerelor), cu cel puţin 4 (patru) niveluri ierarhice şi cu unităţi componente cu rol decizional, consultativ sau deliberativ. Secretariatul şi biroul, reprezintă unităţi organizaţionale cu rol de centru decizional pentru planificarea şi implementarea politicilor, direcţiile sunt unităţi fundamentale pentru derularea şi execuţia programelor zilnice în cadrul ministerului, iar consiliile au rol consultativ, fiind înfiinţate de Guvernul Japoniei cu scopul de a oferi informaţii din diverse domenii, asigurându-se astfel imparţialitatea acestora. Structura organizatorică a unui minister (SOR), rolul, funcţiile, atribuţiile, numărul de posturi se stabilesc în raport cu importanţa, volumul, complexitatea şi specificul activităţii desfăşurate şi se aprobă prin hotarâre de Guvern. Fiecare minister are un cabinet al ministrului. X. Conducerea ministerului se exercită de un ministru, de obicei membru al Dietei (SOJ), respectiv al partidului de guvernământ (SOR), el fiind ajutat de vice ministru parlamentar (SOJ), respectiv de unul sau mai multi secretari de stat (SOR), de un vice ministru administrativ, funcţionar public de carieră (SOJ), respectiv secretar general al ministerului şi unul sau doi adjuncţi, de asemenea funcţionari publici de conducere (SOR). Pentru unele ministere (SOR), cu o arie de probleme mare şi complexă, o anumită parte de activitate este condusă de un Ministru Delegat , numit de Guvern. Secretarii de stat exercită atribuţiile delegate de către ministru (SOR). XI. Coordonarea o putem defini ca un proces de îndrumare şi alocare de resurse şi mijloace pentru aplicarea şi realizarea activităţilor şi deciziilor ministerelor, agenţiilor şi autorităţilor naţionale în scopul armonizării acestora, pentru a implementa politicile guvernamentale. Coordonarea este asigurată: 1. la nivelul organismelor administrative specializate, de exemplu, Biroul Primului Ministru al Japoniei, care este responsabil cu coordonarea de ansamblu a politicilor şi activităţilor ministerelor şi agenţiilor sau departamentele - structuri organizatorice ale Guvernului, subordonate Primului Ministru al României şi Secretariatul General al Guvernului, care au rol de coordonare şi sinteză în domenii de interes general. Cabinetul, respectiv Guvernul, reprezintă organismul suprem de decizie şi în acelaşi timp şi de coordonare. În cadrul Biroului Primului Ministru al Japoniei, există agenţii conduse de un ministru de stat, specializate în coordonarea politicilor sectoriale. Secretariatul General al Guvernului României coordonează activitatea unităţilor care funcţionează în subordine, în coordonare sau sub autoritate. 2. la nivelul ministerelor, agenţiilor şi autorităţilor naţionale, miniştrii asigură coordonarea. În cazul Japoniei, responsabilitatea revine vice -ministrului administrativ, care asistă ministrul în organizarea şi supravegherea activităţilor componentelor ministerului. În cadrul unui minister, mecanismul formal responsabil de coordonare este reprezentat de Secretariatul ministrului, care coordonează diferite birouri, numirea personalului, alocarea

fondurilor financiare, reactualizarea proiectelor, ordinelor Cabinetului şi reglementărilor ministeriale. În cazul României, Secretarul general al ministerului asigură stabilitatea funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului. El coordonează buna funcţionare a compartimentelor şi activităţilor cu caracter funcţional din cadrul ministerului, asigură legatura operativă dintre ministru şi conducătorii tuturor compartimentelor din minister şi structurile subordonate, întregul personal al ministerului şi activitatea de elaborare a politicii de personal, fluxul proiectelor şi actelor normative iniţiate de minister (iniţiere şi avizare). Ca organ consultativ al Ministrului funcţionează colegiul ministerului (dezbate unele probleme privind activitatea ministerului sub conducerea ministrului şi la cererea acestuia), aprobat prin ordin al ministrului . 3. între ministere, agenţii, autorităţi naţionale coordonarea se realizează la nivel de minister, în special de ministerele şi agenţiile responsabile cu coordonarea, de către Primul Ministru şi Cabinetul, respectiv Guvernul. O practică întâlnită în cele două sisteme este aceea a organizării Conferinţelor interministeriale, Consiliilor şi Comisiilor consultative, create cu scopul deliberării problemelor ce necesită coordonarea politicilor guvernamentale, implicând mai multe ministere.

XII. Repartizarea responsabilităţilor ministerelor, agenţiilor, celorlaltor structuri funcţionale ale Cabinetului, respectiv Guvernului este indispensabilă pentru asigurarea eficienţei în funcţionarea administraţiei. În conformitate cu legile specifice (Legea Cabinetului, Legea privind Organizarea Guvernului Naţional, Constituţia României, Legea privind Organizarea şi Funcţionarea Guvernului României), şeful Biroului Primului Ministru şi miniştrii din Cabinetul Japoniei exercită controlul asupra problemelor administrative, iar miniştrii în calitate de membri ai Guvernului răspund în faţa Guvernului şi a Parlamentului României de activitatea ministerului pe care îl conduc, organizează, coordonează şi controlează. Guvernul României exercită funcţia de control privind aplicarea şi respectarea reglementărilor în toate domeniile de activitate şi asupra funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfaşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa. Primul Ministru al Guvernului prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica guvernului. În cadrul controlului parlamentar al activităţii Guvernului şi a celorlalte organe ale administraţiei publice, acestea sunt obligate să prezinte documente Parlamentului sau comisiilor de specialitate ale lui. XIII. Motivele specificităţii procesului decizional întâlnit în practica luării deciziilor de autorităţile administraţiei publice, în ceea ce priveşte serviciul public, trebuiesc analizate şi încadrate în “filosofia japoneză”, în cultură şi tradiţii şi, nu în ultimul rând, în trăsăturile naţionale ale Japoniei. Trăsăturile de bază ale managementului japonez le identificăm ca fiind unice, bazate pe o filosofie şi o cultură organizaţionale, şi anume: a) o filosofie proprie organizaţiei privind serviciul public pentru comunitate; “To realize a learning environment where each citizen of Chiba Prefecture can foster” the power to create the next generation” always feeling” enjoyment in learning” (filozofia prefecturii Chiba.) “promovarea unei noi filozofii a educatiei potrivita secolului21” (The Rainbow Plan)

b) practicarea managementului de tip consultativ; c) comunicare pe verticală în dublă direcţie; d) un mod de discuţie şi luare a deciziei care evită confruntările; e) consens în hotărâri şi acţiuni;

f) formularea strategiei pentru dezvoltarea serviciului public se bazează pe date şi informări sistematice (exemplul “şcolilor pilot” şi al redefinirii curriculei la 10 ani, pe baza rezultatelor cercetărilor şi studiilor realizate de profesori în “şcolile pilot”);

g) planificarea pe termen lung privind organizarea şi furnizarea serviciului public; “YUME, MIRAI 2025(Dream and Future 2025)”as a goal of Chiba’s education. h) organizaţia bine structurată, cu o structură ierarhizată şi distribuţia pe orizontală şi

pe verticală a puterii în cadrul organizţiei; Organizaţia se încadrează în grupa celor cu structură organică, dovedind superioritate

faţă de structura mecanicistă prin capacitatea mare de adaptabilitate la schimbările de mediu. “To create a local community where each citizen of the prefecture can live at ease and display their ability”. “To improve the provision for education” (The Rainbow Plan).

i) distribuţia inter-departamentală a influenţei; j) importanţa acordată structurilor de tip grup/department, divizie, susţinută şi de

schimbul de valori şi informaţii între membrii acestor structuri = factori ce asigură îmbinarea corespunzătoare între structura şi procesul organizatoric; deci, relaţiile umane formează nucleul organizaţiei;

k) dezvoltarea şi specializarea angajaţilor; l) formalizarea este reprezentată de definirea autorităţii şi responsabilităţii fiecărui

decident (persoana juridică: MEXT, Board of Education, Planning and Administration Department, and Educational Promotion Department, Prefecture, Municipality, Schools, sau persoana fizică: ministru, vice ministru, superintendent, vice superintendent, şefi de departamente, divizii, oficii locale, principal).

m) uniformitate: întâlnim aceleaşi structuri în întreg sistemul autorităţilor locale cu responsabilitate pentru serviciul de educţie. Comparând sistemul cu o organizaţie, acesta formează un mecanism sigur de combinare a părţilor, alcătuit din secţiuni (consilii de eduaţie, prefectură, municipii, şcoli), care nu pot exista independent, dar care acţionează pe cont propriu zilnic;

n) centralizarea, poate fi interpretată ca relaţie a părţilor în cadrul unui sistem, deci acceptăm o abordare sistemică a organizării şi funcţionării serviciului public (de educaţie) în Japonia.

Sintetizând cele prezentate, identificăm elemente configurative comune şi specifice sistemelor administraţiei publice în Japonia şi România.

Elementele configurative comune : în acord cu principiul separaţiei puterilor sunt exercitate cele trei puteri statale:

legislativă, juridică şi executivă; puterea legislativă este exercitată de Dietă în Japonia (House of Councillors and

House of Representatives) şi de Parlament în România (Camera Deputaţilor şi Senat );

puterea executivă este exercitată de guvern, care în Japonia poartă numele de Cabinet, iar în România de Guvern, care reprezintă organul suprem de luare a deciziei şi este condus de un prim ministru;

atât pentru organizarea guvernului cât şi a structurilor acestuia există cadru legislativ propriu (Constituţia, lege pentru organizarea guvernului);

guvernul are două sarcini centrale: cadrul politicii majore guvernamentale şi operaţionalizarea priorităţilor;

puterea dată primului ministru de autoritatea autentică (cea cu care este investit), acordă dreptul de a numi şi demisiona miniştri, de a aproba înfiinţarea structurilor pentru eficientizarea actului de guvernare, de a coordona şi controla structurile din subordine;

autoritătţile publice au o structură piramidală ,ierarhică; structurile au două niveluri de configuraţie, nivelul de conducere şi nivelul

operaţional, reglementate de lege; componenţa guvernului este din miniştri , miniştri de stat şi alţi membri; guvernul are structuri operaţionale proprii şi aparat de lucru, subordonate primului

ministru; şedinţele guvernului se convoacă şi sunt conduse de primul ministru; configuraţia internă a unui minister identifică cel puţin 4 niveluri ierarhice; conducerea unui minister este reglementată prin lege, aparţine ministrului, ajutat de

unul sau mai mulţi adjuncţi (vice ministru sau secretar de stat, vice ministru administrativ sau secretar general) ;

conducerea şi delegarea de autoritate, coordonarea şi controlul, sunt atribute exercitate de reprezentantul puterii executive stipulate în lege;

guvernul exercită controlul ierarhic asupra ministerelor, organelor de specialitate.

Elementele configurative specifice: două modele tradiţionale ale administraţiei publice diferite : anglo-saxon şi francez,

ce au conturat două sisteme guvernamentale cu unele practici şi mecanisme diferite;

culturi şi tradiţii diferite: rolul Împăratului în Japonia - simbolul statului şi unităţii poporului japonez; Preşedintele României reprezintă statul român, este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale şi este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat;

primul ministru al Japoniei este ales dintre membrii Dietei şi numit de Impărat, iar cel al României este desemnat de Preşedintele ţării, în urma consultării partidului

care are majoritatea în Parlament; majoritatea membrilor Cabinetului sunt membri ai Dietei; membrii Guvernului pot

fi şi parlamentari; mecanisme de coordonare specifice la diferite niveluri ale structurii interne a

Cabinetului; sistem organizaţional ordonat în cadrul caruia funcţiile şi responsabilităţile

structurilor Cabinetului nu se suprapun. Analizând rolul instituţiilor publice în organizarea, funcţionarea şi conducerea serviciului public, în cele două sisteme putem identifica elemente comune de definire şi specifice. Astfel, ca o apreciere generală în Japonia şi în România, Constituţia, legile generale şi speciale ale serviciului public (de ex. Serviciul public de educaţie), asigură funcţionarea sistemelor de realizare a serviciului (de educaţie). Sistemul decizional respectă regula generală de încadrare în tipologia “modelului tradiţional piramidal”, cu situarea Administraţiei centrale (reprezentată de Cabinet, respectiv Guvern şi ministerele de resort din Japonia şi România), la nivelul strategic, luând decizii politice, strategice şi administrative. Deciziile au un orizont de timp determinat şi de “mandatul electoral” (4 ani), pun în evidenţă consensul şi capacitatea de colaborare între mai mulţi factori politici, şi se încadrează în legile privind organizarea şi funcţionarea Cabinetului, respectiv a Guvernului, în ceea ce priveşte delegarea de autoritate, respectând ierarhia. Problematica supusă actului decizional la nivel central o apreciem ca fiind asemănătoare în cele două sisteme, costruite în culturi diferite, cu tradiţii specifice. Amintim: standarde educaţionale naţionale, reorganizarea învăţământului pe diferite forme şi cicluri şi compatibilizarea cu standardele internaţionale de educaţie ISCED, (International Standard

Classification of Education, ISCO, International Standard Classification of Occupation), curriculum naţional, lifelong learning, egalitate şi echitate în învăţământ. De la nivelul tactic, al piramidei decizionale, deja cele două sisteme încep să se distingă, pe de o parte prin “actorii” administraţiei publice locale implicaţi în serviciul public de educaţie, iar pe de altă parte, prin centralizarea sau descentralizarea organizării şi conducerii acestuia şi problematica abordată. Este de remarcat, în Japonia, rolul unui organism autonom, înfiinţat la nivel local şi anume Consiliul de Educaţie, existent la nivelul prefecturilor şi al municipiilor, dar care nu se subordonează guvernatorilor şi primarilor. Structura, rolul şi sistemul relaţional al acestuia susţin filozofia prefecturii pentru serviciul public de educaţie. Existenţa filosofiei demonstrează că organizaţia se bazează pe valori, are o misiune şi o viziune clară şi că ne aflăm în faţa unei organizaţii, construite pe o cultură şi tradiţie specifice.

Basic Philosophy : To realize a learning environment where each citizen of Chiba Prefecture can foster

“the power to create the next generation” always feeling “enjoyment in learning” throughout the lifetime.

Mission: To create a local community where each citizen of the prefecture can live at eases and displays their ability. To create a school education environment where each pupil can learn basic concepts and principles and show their individual characters for life. To create a learning environment each citizen can aim at realizing their self-expression depending on their respective lifestyle.

Vision: The system of the Long-Term Education in Chiba Prefecture Concluzionând, dar nu încheind tratarea şi cercetarea subiectului putem emite următoarele aprecieri privind practica întâlnită în Japonia: ◊ administraţia publică reprezintă locul unde se întâlnesc practicile privind luarea deciziilor, din perspectiva celor trei dimensiuni: managerială, politică şi administrativă. Serviciul public este organizat şi condus în cadrul unor organizaţii, în care există o cultură organizaţională, un set de valori, mecanisme procedurale şi oficializate. Nu trebuie exclus faptul că, în Japonia, întâlnim o standardizare a serviciului public, fundamentată de politica guvernamentală referitoare la uniformitatea furnizării serviciului public în toată ţara. ◊ astfel, sesizăm în practica decizională a autorităţilor locale din Japonia, existenţa specializării jurisdicţionale, între instituţiile publice şi în interiorul acestora, fapt ce contribuie la delimitarea autorităţii administratorilor publici la arii de competenţă şi subiecte şi probleme bine determinate ale politicii serviciului public de educaţie. Specializarea împarte funcţiile instituţiilor publice şi ale autorităţilor locale, pe departamente şi divizii (ex. Consiliul de Educaţie, Prefectura, Municipiu), structuri ce pot fi uşor de condus. Dar, practica demonstrează că, specializarea limitează principiile pe care un administrator public trebuie să le aibă în vedere, în momentul în care trebuie să aleagă din mai multe alternative. Cadrul de competenţă este destul de restrictiv, ei, administratorii publici fiind doar preocupaţi de satisfacerea nevoii/interesului public, respectiv serviciul public de educaţie). La nivelul unor departamente şi divizii, administratorii publici formulează strategii şi reguli (de exemplu, Planning and Administration Department, School Education Reform Division, Educational Promotion Department, Lifelong Learning Division), iar alte divizii le pun în aplicare (Special Education Division, Facilities division). Cele două acte sunt corelate, funcţionarul public din cadrul departamentului, diviziei este angajat în executare şi poate face unele alegeri, doar privind mijloacele prin care realizează obiectivul, ce a făcut subiectul deciziei luate la nivel superior (ex. Consiliul de Educaţie).

◊ ierarhia este pusă în evidenţă în structura Consiliului de educaţie, prin identificarea nivelurilor ierarhice (superintendent, vice-superintendent, head of department, chief of division, manager of branch offices), ea definind autoritatea administratorilor publici. Unii din cei care ocupă poziţii de conducere în ierarhia organizaţiei nu iau decizii importante şi execută activităţi de rutină, care se repetă (evidenţe, inventarieri, aplicaţii pentru subvenţii etc.) Ei, pur şi simplu, stabilesc încadrarea problemei într-o categorie sau alta. ◊ informaţiile sunt relevante în procesul decizional; practica formalizării în solicitarea informaţiilor care sunt considerate utile în luarea deciziilor o regăsim şi în procesul de luare a deciziilor de către Consiliul de educaţie. Aceasta trăsătură a procesului decizional o întâlnim sub numele de oficializare şi constă în activitatea de specificare a factorilor şi informaţiilor de care să se ţină seama în procesul alegerii; ea poate influenţa procesul decizional, deoarece include mai multe afirmaţii valorice atribuite diferiţilor factori şi informaţii şi în mod indirect realizează o departajare a acestora. Dar, în acelaşi timp excluderile informaţionale se pot constitui în afirmaţii de valoare.

Din trăsăturile procesului decizional reieşite din analiza efectuată şi apelând la elementele teoretice, putem formula un model al luării deciziei, caracterizat astfel:

- cel mai adesesea, deciziile se iau pe baza experienţei, cunoştinţelor, intuiţiei şi tradiţiei sau uneori pe baza rutinei;

- decizia este rezultatul unei activităţi sistematice, în care, chiar dacă nu sunt clar evidenţiate etapele următoare, ea le parcurge;

- anatomia procesului decizional o identificam în următoarele etape: Cultura organizaţională, proceduri de luare a deciziei

Scopuri şi obiective

Informaţii despre mediu

Identificarea problemelor

Formularea problemei de rezolvat

Conceperea soluţiilor

Formularea obiectivelor

Analiza Construirea alternativelor

Considerarea altor soluţii

Alegerea

Modele de valorizare a cunoştinţelor previzibile

Aplicarea deciziei

Comunicarea deciziei

Feed-back

Controlul aplicării acesteia