Sãptãmânal teologic, bisericesc ºi de atitudine al Arhiepiscopiei Argeºului ºi Musceluluil Anul XI l nr. 582 l 22 februarie - 1 martie 2013 l 8 pagini

Numele lui Alexandru Mironescu estepuţin sau deloc cunoscut publicului larg. Născutla Tecuci în anul 1903, după studiile efectuate înţară, Alexandru Mironescu îşi susţine doctoratulla Paris şi se întoarce în 1930 în România,devenind profesor universitar de chimieorganică. Om de ştiinţă, aşadar, dar şi scriitor,prefaţat de Panait Istrate şi remarcat de G.Călinescu în bine cunoscuta sa Istorie aliteraturii…

Când spui om de ştiinţă, te gândeştiaproape automat la o persoană plină decertitudini, formată în duhul pozitivismului— duh al secolelor al XIX-lea şi al XX-lea —adică al convingerii că deţine cheilecunoaşterii. Pentru un astfel de om, totul sereduce la materie, la existenţa terestră şi lanişte „legi” abstracte care ne conduc viaţa înfelul analog în care agenţii de circulaţie, cuajutorul radarelor, dirijează traficul.Atitudinea aceasta, suficientă şimecanicistă, este astăzi depăşită în ştiinţă,însă ea a guvernat omenirea timp de peste osută cincizeci de ani. Din ea au izvorât atâtmaterialismul dialectic, cât şi ateismulprigonitor, în ţările comuniste, respectiv,ruperea de Dumnezeu şi de Biserică, înOccident, adică acolo unde s-a şi zămislitstearpa perspectivă ontologică, ale căreirădăcini coboară până la Renaştere şi trec prinProtestantism şi Iluminism.

A socoti însă că om de ştiinţă şi liber-cugetător (eufemism pentru ateu) sunt noţiunisinonime este profund eronat. Newton era uncredincios îmbisericit, iar Einstein a declarat căteoriile sale ştiinţifice nu pun cu nimic subsemnul întrebării existenţa lui Dumnezeu.Corelarea ştiinţei cu necredinţa este propriepozitivismului. Deşi s-a format în această zodieneprielnică spiritului, Alexandru Mironescu afost un credincios autentic, un trăitor ortodox şia devenit un mărturisitor. El a vorbit, de altfel,într-o carte din 1945, despre Limitelecunoaşterii ştiinţifice, după ce, în 1938, tipăriseo lucrare, intitulată Spiritul ştiinţific. DarAlexandru Mironescu nu ar fi ajuns un trăitor şiun gânditor creştin, aşa cum ni-l înfăţişeazămanuscrisele rămase în urma lui şi reeditateabia în ultima vreme, dacă nu ar fi frecventat,între 1945-1958, „Rugul aprins” de laMănăstirea Antim din Bucureşti.

Rugul aprins a fost un centru decomuniune creştin-ortodoxă, care a marcatbenefic Biserica noastră în perioada postbelică.A fost locul în care s-au întâlnit, în practicarugăciunii şi a trăirii, cele două elementeconstitutive ale Bisericii: mirenii şi clericii. Laiciide la „Rugul aprins” erau intelectuali dornici săafle adevărata cale a Adevărului şi a Vieţii. Întreei s-au prenumărat poeţii Vasile Voiculescu şiIon Barbu, prozatorul Ion Marin Sadoveanu,arhitectul Constantin Joja. Au venit în atingerecu acest mediu duhovnicesc tinerii — pe atunci— Virgil Cândea şi Alexandru Duţu, care auurmat într-ascuns Institutul Teologic şi alţi

oameni mai puţin cunoscuţi. Sufletul sauorganizatorul „Rugului aprins” a fost părinteleBenedict Ghiuş, dar l-au frecventat, de asemeni,părintele Sofian Boghiu, părintele DumitruStăniloae, ca şi călugării Petroniu Tănase şiRoman Braga, ultimul furnizând recent şi ceamai substanţială relaţie despre acest cerc decomuniune duhovnicească fără precedent la noişi poate chiar în lumea ortodoxă.

Pentru că este evident că „Rugul aprins”

răspundea exigenţelor, provocărilor şivicleşugurilor lumii moderne. Dar el era, aşacum cu îndreptăţire arată părintele arhimandritRoman Braga, şi o formă de rezistenţă spiritualăîn momentul în care năvălea peste Româniaviforul comunismului. Nu întâmplător, pivotulacestei mişcări duhovniceşti - cred că putem săo numim astfel - a fost un călugăr rus, IoanKulîghin, duhovnicul mitropolitului pribeagNicolae al Rostovului. Mitropolitul refugiat dinRusia Sovietică a murit în primii ani de dupărăzboi şi îşi doarme somnul de veci pe aleeaierarhilor de la Cernica. Pe când eram stareţulacestei mănăstiri, i-am îngrijit mormântul aflatîn apropierea bisericii-paraclis cu hramul SfântulLazăr. Ioan Kulîghin, însă, duhovnicul care i-aînvăţat pe cei de la „Rugul aprins” rugăciuneaautentică, a fost ridicat de poliţia politicăsovietică (NKVD) şi deportat în Siberia, unde s-aşi stins la scurt timp. În anii 1958- 1959,Securitatea a arestat pe majoritatea celor cefrecventau cercul de la Mănăstirea Antim.

Atunci au intrat în închisoare, în urma unuiproces de proporţii, care purta chiar numele deLotul Rugului aprins, părinţii Dumitru Stăniloae,Benedict Ghiuş, Roman Braga, Sofian Boghiu —menţionez numai o parte dintre ei — şi o seriede intelectuali laici, între care profesorulAlexandru Mironescu, care a primit o pedeapsăde douăzeci de ani de închisoare, din care aefectuat cinci. Tot atunci a fost închis şi VasileVoiculescu. Procesul acesta, soldat cucondamnări de 20-25 de ani de temniţă, eraprefaţa la noul val de persecuţii dezlănţuitasupra Bisericii şi la Decretul 410 din 28octombrie 1959, menit să ne distrugă

monahismul. Am recurs la această paranteză,lungă, pentru a arăta care sunt liniile de forţăale personalităţii profesorului AlexandruMironescu. Cum spuneam, paginile sale demeditaţii şi reflecţii creştine au apărut — parţial— abia în anii din urmă. M-am gândit să extragdoar pasaje dintr-un tulburător eseu, intitulat„Sine intermissione orate”, redactat în anul1970, aşadar, cu trei ani înaintea morţii.

După cinci ani de recluziune, într-o vremeîn care comunismul se aşezase temeinic şipărea de neclintit în ţările din RăsăritulEuropei, Alexandru Mironescu îşi mărturisealiniştit şi ferm nestrămutata credinţă înDumnezeu: „Afirm, aşadar, din punctulacesta al vieţii mele, care n-a fost deloc dehuzur şi nici măcar comodă, că Dumnezeu -inomabilul, Cel de nenumit, dar partenerulnostru prin Iisus Hristos, Fiul Său - estetemeiul, stânca întregii noastre existenţe. Laacest nivel, controversa, semnul deîntrebare, dialogul dubitativ, înarmat cuzorzoanele alambicului sau ale oricăruirafinament sunt astăzi pentru minefastidioase, penibile, ridicole şi, în sfârsit,complet neinteresante... Nu-L mai apăr demult pe Dumnezeu, ci Îl afirm. Îl mărturisescîn măsura în care Îl cunosc în mine; şi demult nu mă mai scandalizează cei care Îl

tăgăduiesc sau Îl nesocotesc” (Cf. Al. Mironescu,Calea inimii, Bucureşti, 1998, p. 228).

Pentru a ajunge însă la Dumnezeu, esteimperioasă rugăciunea, arată ferm convinsAlexandru Mironescu; titlul eseului său, aşa cumam văzut, nu este decât versiunea latinească acelebrului îndemn paulin: Rugaţi-vă neîncetat!În acest text mărturisire, care se cuvine citit înîntregime şi vă îndemn să-l descoperiţi,impresionant prin adevărurile sale, copleşitoareeste convingerea că rugăciunea este solidară cuLumea şi cu existenţa noastră: „Rugăciunea —ca şi Viaţa — este precară şi necontenitameninţată cu instabilitatea, căci nu sepăstrează chiar de la sine un echilibru, o unitatespiritual-naturală. Dar ar fi o mare eroare săcredem că această coloană vertebrală a Lumii,care este Rugăciunea, este numai închipuire saucă ea a fost exterminată. Cum soarele şi ploaianu încetează să fie, tot astfel şi rugăciunea esteîn viaţa lumii, în viaţa noastră sine intermissione(neîncetat, n.n.).

De fapt, problema este de participare, departicipare la binefacerile soarelui şi ale ploii, caşi la binecuvântata revărsare de har” (op. cit., p.241, subl. aut.). Asemenea pilde-etalon detrăire creştină şi credincioşie s-ar cuvenireproduse în manualele de religie şi în cursurilede Teologie.

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Rugăciunea coloana vertebrală a lumii

Argeºul Ortodox

2

Colegiul de redacþieFONDATOR:

† Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CAliNiCal Argeºului ºi Muscelului

Adresa: Strada Þepeº Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e-mail: argesulortodox@yahoo.com

Editor:Preot Daniel Gligore - consilier cultural

Redactor ºef:Pr. dr. Napoleon Dabu

Redacþia:preot prof. Cornel Dragoº,preot Florin Iordache,diacon prof. Gabriel Firuþã,asist. univ. drd. Gabriela Safta.Paginã web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori:Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. AlexandruBrichiuº, pr. prof. Andrei Cãnuþã, pr. prof. Roberto-Cristian Viºan, Roxana Dragoº,Amalia Cornãþeanu, Amalia Constantinescu,Iuliana Popa.

Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan ISSN: 1583-2643Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

Murind Arcadie împăratul grec, a lăsat pe fiul său cel micTeodosie fiind de opt ani, şi pe cele trei fiice, Pulheria, Arcadia şiMarina. Pulheria era cu cinci ani mai mare decât fratele său,foarte înţeleaptă şi curată. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu adăruit-o ca pe un dar împărăţiei greceşti, spre ajutor tinăruluiTeodosie şi spre apărarea Ortodoxiei care, în acea vreme, eratulburată de eretici. Aceasta, având o înţelegere care covârşeaanii ei, a fost primită la împărăţie împreună cu fratele său şi afost rânduita Augustă. Şi era atunci de şaisprezece ani când aluat puterea împărătească. De înţelepciunea şi cunoştinţa eitoată lumea se minuna, pentru că de la Dumnezeu avea aceastădăruire pentru curăţia vieţii sale. Că pentru dragostea luiDumnezeu şi purtând grijă de pacea grecilor n-a vrut să seînsoţească cu bărbat, ca să nu fie vreo dezbinare între bărbatulşi fratele ei, ci făgăduindu-se pe sine mireasă lui Dumnezeu avrut ca până la moarte să petreacă în feciorie. Iar spre semnulfecioriei sale celei lui Dumnezeu logodită, în soborniceascabiserică din Constantinopol a făcut un prestol dumnezeiescdin aur şi din pietre scumpe, minunat şi de mult preţ.

Sinaxarul spun: „Încă îndemna spre paza fecioriei şi peArcadia şi pe Marina, surorile ei, care aşijderea au făgăduit luiDumnezeu ca să-şi păzească curăţia lor până la sfârşitul vieţii.Şi vieţuiau cu dânsa în post şi în rugăciune, supunându-se eleacesteia nu numai ca celei mai mari surori, ci ca şi maicii lor, şica împărătesei; încă ţinea loc de maică şi fratelui săuTeodosie, împăratul, pentru că se îngrijea de dânsul foartemult, învăţându-l pe el frica lui Dumnezeu. Şi ştiind bine limbagreacă şi latină, singură i-a fost lui învăţătoare, nu numaiînvăţându-l pe el carte, ci şi la bunele obiceiuri povăţuindu-lpe dânsul”.

Ci îl învăţa pe el toate lucrurile cele bune spre o bună şicuviincioasă ocârmuire. Şi cădea sămânţa cea bună nu pepământ rău, că o asculta pe ea în toate şi atâta a pututînvăţătura ei cea bună încât atunci când a ajuns la vârsta debărbat desăvârşit era mai mult decât alţi împăraţi bun şiblând, răbdător şi nerăutăcios, înţelept şi socotitor, îndurătorşi milostiv, pentru că, pe lângă învăţătura, şi rugăciunea SfinteiPulheria i-a sporit lui în viaţă. Această sfântă a zidit o Bisericăprea slăvită în numele Preacuratei Născătoarei de Dumnezeuşi a făcut în Vlaherne alte multe biserici şi mânăstiri; a dat lasăraci nelipsită milostenie, şi prin sârguinţă ei împărăţia era înpace şi în linişte mare, ferită de dezbinările eretice dinlăuntru.Săvârşindu-se douăzeci de ani de la naşterea împăratuluiTeodosie şi venind vremea însurării lui, preafericita Pulheriase sârguia să afle o fecioară vrednică de cămaraîmpărătească. În acea vreme, a venit de la Atena înConstantinopol o oarecare fecioară, pe nume Athinais (sauAtinaida), foarte frumoasă şi înţeleaptă, fiică a unui filosofatenian, anume Leontie, care învăţase bine de la tatăl săufilosofia, astronomia, geometria şi toată înţelepciunea greacăşi pe mulţi înţelepţi cu cunoştinţa îi întrecea. Deci, venise înConstantinopol pentru o pricină că aceasta: murind tatăl ei, aîmpărţit moştenirea toată la doi fii ai săi, Valerie şi Aetie, iar einu-i lăsase mai nimic, numai câţiva galbeni. Întrebându-l pe elrubedeniile şi vecinii ce lasă fiicei sale, a răspuns: “Destul sunt eifrumuseţile şi înţelepciunea pe care le are”. Şi aceasta zicând-o,a murit. Şi împărţiră cei doi fraţi toată averea părintească întredânşii, iar surorii lor nu i-au dat nimic. Pentru aceea venise ea laConstantinopol, ca să se jeluiască de nedreptatea fraţilor săi. Peaceea văzând-o Pulheria, precum şi frumuseţea ei, bunul obiceişi înţelepciunea cercetându-le cu privirea, a gândit să ologodească pe ea cu fratele său. Drept aceea, mai întâi spresfântul botez a apropiat-o pe ea şi ca pe o fiică a făcut-o sieşi.Apoi, ca pe o vrednică de nunta împă-rătească, a însoţit-o cuîmpăratul, fratele său Teodosie. Şi i-a dat ei nume din Sfântulbotez, Eudoxia. După aceea, i-a născut Eudoxia lui Teodosie ofiică, care, când a împlinit vârsta potrivită, a fost în-soţită cuValentinian al III-lea în Roma, cel pe care l-a învrednicit Teodosiela o parte a împărăţiei sale. În timpul acestor drept credincioşiîmpăraţi a fost soborul al treilea a toată lumea în Efes, care adiscutat erezia lui Nestorie, prin sârguinţă fericitei Pulheria,pentru că mare râvna avea aceasta pentru dreapta credinţă. Şipe fratele său, fiindcă începuse a se înşela cu eresul şi a rătăci dinadevărata cale, l-a sfătuit, şi în dreapta credinţă l-a întărit, fapt

pentru care era cinstită de sfinţii părinţi cu multe laude. Dupăcâţiva ani, vrăjmaşul, nesuferind să vadă risipirea eresurilor salecare se făcea prin Sfânta Pulheria, s-a înarmat asupra ei vrând săo depărteze pe ea de la împărătescul scaun şi de la stăpânire.Acest lucru l-a şi făcut la o vreme, Dumnezeu îngăduind caplăcuţii săi să fie ispitiţi. Iar ispitirea aceea s-a început cu un chinca acesta: era la împăratul Teodosie un famen oarecare, anumeHrisafie, iubit de împăratul şi între sfetnici nu mai prejos, dar plinde vicleşug şi de răutate, de vrajbă şi de iubire de argint. Acela s-a ridicat asupra prea sfinţitului patriarh Flavian, care se suise pesca-un după sfântul Proclu. Şi era Flavian bărbat vrednic de aceacinste, ca un dreptcredincios, care şi viaţă cerească avea. IarHrisafie era eretic şi nu se învoise la supunerea lui. Deci, căutândasupra lui pricină, a trimis la dânsul, zicând să se gătească un darîmpăratului spre binecuvântare, ca unul ce a fost pus arhiereudin nou. Iar el, gătind, a trimis nişte pâini curate. Iar Hrisafie,lepădând pâinile, a zis: “Aur, iar nu pâini, se cade a se trimite

spre binecuvântare de la patriarh”. Iar patriarhul prin trimişi i-arăspuns zicând: “Bine ştie Hrisafie că aurul şi argintul bisericescsunt ale lui Dumnezeu şi la nimeni nu se poate da, decât numaila săraci”. Atunci, Hrisafie, mai mult mâniindu-se asuprapatriarhului, se gândea cu ce fel de meşteşug i-ar săpa luigroapa. Văzând că fericită Pulheria, dreptcredincioasă fiind, îlsprijină foarte mult pe patriarh şi nu îi era cu putinţă ca să-i facălui ceva rău, a gândit vrăjmaşul ca să-i facă rău şi ei. Deci, aînceput a semăna neghină între Pulheria şi Eudoxia împărăteasa,făcând vrajbă între dânsele cu felurite meşteşuguri. În aceavreme s-a întâmplat un lucru ca acesta: avea obicei împăratulTeodosie de iscălea împărăteştile sale scrisori fără a le citi,necercînd nici să ştie ce era scris într-însele şi oricine poftea,după a sa voie, gătind scrisoarea, o aducea la împăratul, iar elneobservând ce era scris într-însa, punea mâna sa ceaîmpărătească. Drept aceea, fericită Pulheria văzând aceaneîngrijire a lui, a vrut, ca una ce totdeauna se îngrijea dedânsul, ca să-l îndrepteze pe el cu dragoste. Şi a pus la cale omeşteşugire de acest fel: a scris o adresă ca din parteaîmpăratului, în care scria cum împăratul îi da în robie pe femeiasa surorii sale, Pulheria, prin rugămintea ei, şi îi adevereşte că deacum nu mai are stăpânire asupra ei. O scrisoare ca aceasta

gătind-o, i-a dat-o împăratului să o iscălească. Iar el, dupăobiceiul său, necitind scrisoarea şi neştiind ce era într-însa scris,a pus mâna sa cea împărătească şi a iscălit. Iar Pulheria, luândacea scrisoare, a chemat cu cinste pe împărăteasa Eudoxia înpalatul său şi cu vorbă de dragoste şi cu cinste a ţinut-o pe ea lasine mult. Iar trimiţând împăratul după împărăteasa, Pulheria nua lăsat-o pe ea. Şi a doua oară trimiţând, i-a răspuns zâmbindPulheria: „Să ştie împăratul că nu are putere peste împărăteasasa, că mi-a dat-o mie în robie şi prin scrisoarea sa ceaîmpărătească a întărit aceasta”. Acestea zicându-le, a merssingură la fratele său şi i-a zis: „Vezi, împărate, că nu faci bineiscălind scrisorile necitite! ” Şi i-a arătat lui scrisoarea aceea. Cuo meşteşugire ca aceasta înţe-leaptă a sfătuit pe împăratul ca săfie mai cu pază şi să cerceteze şi să citească scrisorile acelea pecare avea să-şi pună împărăteasca iscălitură. Înştiinţându-se deaceasta, vicleanul vrăjmaş Hrisafie, famenul, s-a apropiat deEudoxia împărăteasa, zicându-i: „Vezi ce-ţi face ţie Pulheria, cumte defaimă? Roaba ei vrea să te facă pe tine. Până când vei suferide la dânsa unele ca acestea ?! Au nu eşti ca şi ea împărăteasă şicu împăratul mai de aproape, ca un trup cu dînsul ?” Unele caacestea şi mai multe zicându-le, vrăjmaşul a pornit spre mâniepe Eudoxia, care după aceea a început a-şi îndemna bărbatul ca,luând stăpânirea împărătească de la Pulheria, singur săîmpărăţească. Iar împăratul, îndemnat de femeie şi de Hrisafie,deşi se gândea să le urmeze sfatul, se ruşina ca să aducă necinsteasupra surorii şi învăţătoarei sale. Deci în taină a rugat pepatriarh ca pe Pulheria, când va intra în biserică, să o sfătuiascăca să se facă diaconiţă, ca pe una ce vieţuia cu curăţie şi cusfinţenie şi de slujba diaconiei fiind vrednică. Pentru că eraobiceiul într-acele vremi ca pe fecioarele cu viaţă curată să lesilească, chiar şi nevrând, la slujirea diaconească. Deci şi pesfânta Pulheria voia să o silească la aceeaşi faptă, ca să odepărteze cu o slujbă ca aceasta de la stăpânirea împărătească.Deci, patriarhul a spus de aceasta Pulheriei în taină, iar ea,cunoscând o scornire ca aceea a fratelui său şi cunoscând vrajbaîmpărătesei şi a lui Hrisafie, singură şi-a lăsat stăpânireaîmpărătească şi, plecând din palatele împărăteşti cu servitoarelesale şi aşezându-se la un loc osebit de linişte, slujea luiDumnezeu în tăcere şi fără tulburare. Atunci, ereticul Hrisafie,aflând vreme cu prilej răutăţii sale, a pornit pe împăratulîmpotriva patriarhului. Şi era biserica lui Dumnezeu în tulburare,sculându-se ereticii fără temere, nemaifiind Pulheriaapărătoarea dreptei credinţe. Atunci a deschis Dumnezeuîmpăratului ochii minţii lui, ca să-şi cunoască greşeala şi să ştiemânia cea nedreaptă a împărătesei sale asupra sfintei Pulheria şisă înţeleagă înrăutăţita purtare a lui Hrisafie. Oarecând aduserăîmpăratului Teodosie un măr foarte frumos şi mare, mai presusde a sa fire, de a căruia frumuseţe şi mărime neobişnuitămirându-se, l-a trimis pe el împărătesei sale. Şi aceea, ţinându-lla sine, nu l-a mâncat, ci l-a trimis lui Paulin senatorul, un iubitprieten al împăratului, bolnav fiind atunci. Iar Paulin, neştiindnimic, a trimis mărul acela împăratului. Deci, luând mărulîmpăratul, l-a cunoscut pe el şi mergând la împărăteasă, aîntrebat-o zicând: „Unde este mărul pe care l-am trimis ţie?” Iarîmpărăteasa neştiind că mărul acela a venit iarăşi în mâinileîmpăratului i-a răspuns: „L-am mâncat”. Atunci împăratul i-aarătat ei mărul şi i-a zis: “Dar acesta ce este?” Şi dintr-aceavreme s-a mâniat foarte asupra împărătesei şi cu necinste aocărât-o pe ea, pentru că i se părea că îl înşală cu Paulin şi îndatăpe Paulin l-a trimis la surghiunie în Capadocia, iar peîmpărăteasă, de atunci, nu o mai lăsa să vină pe la dânsul.Aşijderea şi asupra lui Hrisafie, famenului, sfetnicul împărătesei,foarte s-a mâniat, pentru că s-a încredinţat că era pricinuitor demultă răutate. Şi mai întâi a luat de la dânsul averea, apoi însurghiunie l-a trimis. Dumnezeu însă a făcut izbândire pentrusupărarea cea nevinovată a Sfintei Pulheria, pentru că Hrisafie,călătorind cu corabia, s-a înecat în mare. Paulin în surghiun a fosttăiat fără vină după porunca împăratului. Mai pe urmă, murindacesta, împărăteasa singură, cu jurământ, a adeverit că Paulinera curat de acel presupus păcat; aşijderea şi ea era nevinovatăde cele ce i se imputau.

- va urma -Pr. Florin IORDACHE

Viaţa Sfintei împărătese Pulheria

17 februarie

Argeºul Ortodox

3

Ce culoare trebuie să aibă veşmintelepurtate de preot, acoperămintele laProscomidiar şi de pe Sfânta Masă întimpul săvârşirii Tainelor, ca şi înperioada Postului Mare, şi în timpulcelorlalte sărbători ale anului, laînmormântare sau la parastas?

De la început va trebui să subliniemcă, în cultul divin, culoarea are osemnificaţie aparte. Armonia ei îl ajutăsenti mental pe cel prezent să seconcentreze mai bine şi să se dedicesăvârşirii Tainei, în timp ce lipsaarmoniei risipeşte atenţia şi nu naşte însuflet sentimentul ordinii cereşti, carese reflectă în cultul divin.

Culorile şi efectul lor asupra omuluiEste certificată de către psihologie

influenţa pe care o exercită anumiteculori în dispoziţia sufletească aomului.

Culorile frumoase şi simple din punctde vedere estetic provoacă trăiri pemăsură. Pe de altă parte, fiecareculoare ascunde şi un simbolism, nunumai în cultul divin, ci şi în viaţa de zicu zi. Oare negrul nu înseamnă doliu şizdrobire de inimă? Albul nu înseamnăfericire şi puritate? Roşul nu esteculoarea care aminteşte de sânge şijertfa?

Pe toate acestea este datoare să lefolosească Biserica, ca să reuşeascămai bine în realizarea scopului sfintelorslujbe. Toate simţurile: văzul, auzul,mirosul, pipăitul, chiar şi gustulconlucrează la preamărirea luiDumnezeu şi la curăţirea omului.

Chestiunea culorii veşmintelor n-afost cercetată istoric şi nu ştim dacă aufost tradiţii referitoare la acest aspect,care erau acestea în epoca bizantină,nici dacă exista o tradiţie unică saudacă se impuneau diferite obiceiuri înanumite locuri. Doar din mărturiile rareale scriitorilor bisericeşti sau dinmărturiile manuscriselor liturgice, putemsă tragem anumite concluzii.

Culorile în cultCu toate că se pare că nu existau

canoane aspre care să precizeze culoareaveşmintelor, aşa cum au fost mai târziu înApus, totuşi exista o tradiţie a culorilor.Astfel, în timpul săvârşirii Botezului,episcopul sau preoţii purtau veşmintealbe. În timpul postului Mare purtauveşminte de culoare închisă.

Pe de altă parte, anumite veşminteaveau o culoare consacrată, precumstiharul diaconilor care era alb, stiharulepiscopilor care era roşu, sau alb, cunuanţe roşii, etc.

Tradiţia apuseanăÎn Biserica Apuseană există dispoziţii

tipiconale care precizează cu exactitateculoarea veşmintelor preotului, dupăsimbolismul fiecărei culori, în funcţie decaracterul sărbătorii. Astfel, se poartăveşminte albe la sărbătorile închinateMântuitorului Hristos, Născătoarei deDumnezeu şi sfinţilor nemartiri.Veşminte roşii la sărbătorile închinate

Patimilor Domnului, Sfântului Duh,Apostolilor şi martirilor, iar veşminteverzi la Duminicile dinainte de Crăciun şidupă săptămâna Luminată, culoarea movla ajunări şi procesiuni şi veşminte negre

în timpul Postului celui Mare, laînmormântări şi parastase.

Tradiţia răsăriteanăÎn Biserica noastră nu există astăzi

anumite canoane care să precizezeculoarea veşmintelor. Sub aspectulacesta cineva poate să spună că este oanarhie, extinsă la toţi slujitorii, conformcăreia fiecare preot poartă culoarea care-i place. De multe ori devenim martoriicelor mai incredibile aglomeraţii deculori fără nici o legătură şi fără armonie.O culoare au veşmintele Sfintei Mese,alta a Proscomidiarului, alta aAcoperămintelor Sfintelor Daruri, alearhiereului, ale fiecăruia dintre preoţi şidiaconi. Adeseori acelaşi veşmântpreoţesc este alcătuit dintr-un mozaic deculori şi nuanţe.

Cu siguranţă că se vor invoca motiveeconomice care-i împiedică pe preoţiinoştri să aibă multe veşminte de diferiteculori şi-i obligă să se îmbrace aşa cum sepoate, în special în ţinuturile sărace. Fărăca cineva să treacă cu vederea adevărulacestei obiecţii, nu poate să nu accepteînsă, că de cele mai multe ori, ne facemvinovaţi mai mult de nepăsare şi de

neglijenţă, decât că suntem victime alesărăciei noastre. Ne apasă şi moştenirearobiei noastre, ale cărei urme rămân înmulte manifestări ale cultului divin.

Desigur, trebuie să mărturisim căstarea s-a îmbunătăţit oarecum. În modspecial, în bisericile mari se depuneefort din partea multor preoţi să aibămai multe veşminte preoţeşti şidiaconeşti, de aceeaşi culoare, care săfie în armonie cu veşmintele SfinteiMese. Şi preoţii mai tineri evităpolihromia şi îşi fac veşminte cu maimult bun gust decât cei bătrâni.

Cu toate acestea, există şi astăzi otradiţie care precizează culoareaveşmintelor şi care aşa cum se pare, îşiare rădăcinile în vechea practică aBisericii noastre. De exemplu, în timpulslujbei Botezului se păstrează în cea maimare parte vechea practică, şi mulţipreoţi se îmbracă în veşminte albe.Acestea se poartă şi în perioadaPaştelui, în timp ce zilnic, în PostulMare, în toate părţile se folosescveşminte negre.

De asemenea, epitrahile şi feloanealbe sau negre poartă preoţii şi laslujbele de înmormântare, conformtradiţiei locale sau vârstei celoradormiţi. La Sfântul Munte, care apăstrat cu multă evlavie vechile tradiţii,preoţii poartă veşminte albe în timpulcitirii Evangheliei învierii de la Utreniedin Duminici şi veşminte roşii lapraznicele închinate Născătoarei deDumnezeu.

În perioada Postului celui Mare şi aPaştelui îmbrăcă mintea Sfintei Mese şi aProscomidiarului, are aceeaşi culoare cuveşmintele preoţilor, adică sunt negresau albe, după situaţie.

Pentru celelalte sărbători mari şiperioade al anului liturgic nu există

tradiţie care să precizeze culoareaveşmintelor.

Nici în timpul săvârşirii Sfintelor Tainesau al altor slujbe nu se schimbă culoareaveşmintelor Sfântului Altar. Doar preoţiipoartă, după situaţie, veşmintestrălucitoare sau de doliu. Acelaşi lucrueste valabil şi pentru săvârşirea slujbelorde înmormântare sau a parastaselor.Niciodată nu trebuie să se împodobeascăcu culori de doliu Biserica şi Sfântul Altar,oricât de important ar fi fost în lume celdecedat. Asemenea diferenţe nu trebuiesă apară în Biserica Creştină, nu doarpentru că sunt potrivnice duhuluievanghelic al egalităţii, ci şi pentru cădoliul exagerat nu este conform cu sensulpe care-l dă creştinismul morţii, pe care oconsideră „adormire”, „ieşire” şi „mutarede la cele triste, la cele de folos şi decinste, la odihnă şi bucurie” (Rugăciuneaplecării genunchilor din ziua Rusaliilor).La Biserică cei întristaţi vin să primeascămângâiere şi nădejde, nu tânguire şidisperare (apud Ioannis Foundoulis,Dialoguri Liturgice, vol. I, p. 55- 58).

Diacon Prof. Gabriel FIRUŢĂ

Culoarea veşmintelorfolosite în Cult

Argeºul Ortodox

4

Asia Mică a fost în antichitate teritoriulunor mari frământări sociale, teatrul de luptăîn care mari imperii şi-au disputat autoritate,de la cel persan la cel macedonean şi roman.

Importanţa geo-politică a Asiei Mici a făcutca provinciile care o compun să fie atât dedorite de marile imperii.

Pe teritoriul acestor provincii aspostoliiMântuitorului Iisus Hristos au propovăduitVestea cea Bună (Evanghelia), întemeindbiserici locale şi hirotonind episcopi şi preoţi.

Una dintre aceste provincii este şi Bitinia,unde Sfântul Apostol Petru, fratele SfântuluiApostol Andrei - cel întâi chemat, şi-a începutactivitatea sa misionară, aşa cum ne spuneEusebiu de Cezareea Palestinei: „Petru pare afi predicat la început înre iudeii împrăştiaţiprin Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia…”.(Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, PSB13, p. 99)

Aici Bitinia. Provincia Bitinia, situată în Nordul-

Vestul Asiei Mici, a fost populată încă dinmileniul I î.Hr. de tribul cu acelaşi nume dinmarea familie a tracilor. În timpul dominaţieiperane în Asia Mică, Bitinia a beneficiat de unstatut autonom, putându-şi impune propriiconducători şi propria administraţie. Însă,apariţia imperiului macedonean şiexpansiunea acestuia în timpul lui Filip al II-leaşi al fiului său Alexandru Macedon vor duce lapierderea autonomiei Bitiniei.

După ieşirea provinciei de sub stăpânirealui Lisimah, celebrul satrap al Traciei, Bitinia vacunoaşte o perioadă de înflorire, ce vaculmina în vremea lui Nicomides I cuîntemeierea câtorva cetăţi, forte importanteîn istoria ulterioară a creştinismului:Nicomidia (astăzi Izmit- Turcia), Prusa (astăziBursa-Turcia), Niceea (Iznik- Turcia).

Luptele interne pentru şi desele conflicte curegatele vecine vor slăbi autonomia Bitiniei,determinându-l pe Nicomedes IV să închine regatulimperiului roman, care, prin Cneus Pompeius, îl vatransforma în provincia romană Bithynia Pontus (34).

Într-o localitate a acestei provincii romane,Drepanum, se va naşte Sfânta Elena, pare-se în familiaunui hangiu, pe la anii 248/249. Despre originileSfintei Elena avem atât mărturii scrise ale unor părinţişi scriitori bisericeşti, dar şi câteva legende, care arsusţine că Sfânta Elena s-ar fi născut într-o familieprinciară din Britania (vezi Antonia Harbus, Helena of

Britain in Medieval Legend, D. S. Drever, 2002).Casiodor relatează faptul că Sfânta Elena s-a

născut în cel mai important sat din Drepanum,care, după mutarea la cele veşnice aîmpărătesei, îi va purta numele – Helenopolis.(Casiodor, Istoria bisericească triăpartită, PSB75, p. 101)

Datele despre copilăria şi adolescenţa FlavieiIulia Elena sunt extrem de puţine, cu certitudineea a petrecut aceste etape ale vieţii în satulnatal bitinian, unde după unii istorici a devenithangiţă, continuând activitatea tatălui ei.

În trecerea prin Bitinia, generalul ConstanţiuClor a poposit în Drepanum la hanul Elenei.Fermecat de calităţile ei, o cere de soţie şi pedrumul de întorcere spre vestul imperiuluiroman, poposesc la Naisus (Dacia Ripensis,Moesia Superioară – Niş, Serbia), unde naşte pefiul lor Constantin, viitorul împărat al imperiuluiroman şi sfânt al Bisericii.

Relaţia de iubire dintre Elena şi ConstanţiuClor va fi ruptă brusc, în urma ridicării celui dinurmă la rangul de Cezar şi a impunerii căsătorieiacestuia cu Teodora, fiica vitregă a lui MaximianHercule.

Tată responsabil, Constanţiu nu-şiabandonează fiul, ci îl trimite împreună cumama lui Elena la Nicomidia, la curtea luiDiocleţian, care îi va trata ca pe nişte adevăraterude.

După alţi istorici, Elena s-ar fin întors în satulnatal, lângă Nicomidia, reşedinţa lui Diocleţian.Prezenţa sa alături de micul Constantin i-a datdreptul să-i insufle o educaţie aleasă, chiar dacăElena nu îmbrăţişase credinţa creştină, aşa cummărturiseşte Eusebiu de Cezareea în Viaţa luiConstantin.

Mortea lui Constanţiu Clor şi aclamarea luiConstantin în Britania ca împărat, o vor aduce

pe Elena la Trier, unde tânărul împărat mutasereşedinţa. La curtea de la Trier, Elena era cea care seimpusese ca o adevărată împăratească.

- Va urma- Pr. dr. Napoleon Nicolae DABU

Sfânta împărăteasă Elena, mama sfântului Constantin cel Mare

,,Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta eramai-marele vameşilor şi era bogat” (Luca 19,2).

Pocăit

Era urât de popor, mai ales ca era născut din sânullor, căci zice Mântuitorul: ,,Şi acesta este fiu al luiAvraam”(Luca 19, 9). Zaheu, care era evreu, dinstrângerea de dări, din care-şi făcea parte, probabilconstruise un idol lăuntric care-l primise odată culăcomia banilor, şi pe care-l sfarămă prin venireaMântuitorului în casa lui.

,,Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dausăracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva,întorc împătrit” (Luca 19, 8)

Manase

Zaheu era foarte bogat şi locuia în Ierihon şi fiindmic de statură s-a suit într-un sicomor ca să-l vadă peIisus, auzise ca va trece Iisus, auzise de numele şiminunile Lui şi atunci, deşi înnecat aproape în

deşertăciune , el caută să cunoască cine este Iisus,caută din adânc la originea lui. Dorea să redevină fiual luminii, îl căuta pe Dumnezeu şi a promis reparareagreşelilor şi a păcatelor sale prin dăruirea a jumătatedin averea sa săracilor şi prin restituirea împătrit a totceea ce încasase pe nedrept.

Iconografia bisericescă îl înfăţişează urcat într-uncopac – dud, îmbrăcat în haine alese, semen alecondiţiei fizice şi sociale şi doritor să vadă minunea,căci Mântuitorul se oprise sub copac şi-I cere săcoboare, căci dorea să poposească în casa lui, ceea cea stârnit murmurele multora în legătură cu găzduireala un om păcătos (Luca 19,5-7). Neliniştea fariseilorera fapta răului, care nu dorea îndreptareapăcătosului.

,,Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şiacesta este fiu al lui Avraam” (Luca 19, 9). De acum vatrăi în Domnul, în sânul dragostei, în timpul ce-a trecuta fost mort, iar din clipa ce a spus Mântuitorul ,, CăciFiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe celpierdut” (Luca 19, 10), a aflat viaţa, una cu totul nouă,

fiind dezlegat de toate grijile şi ispitele, de acum numai avea să fie urât de oameni, ci iubit de Dumnezeu.

Pr. Robert NICOLAE

Zaheu

Argeºul Ortodox

5

Bunul nostru Dumnezeu este Unul milostiv, îndurător, dar potrivitcuvintelor Sfintei Scripturi, cuvinte care se găsesc în Cele ZecePorunci, se arată faptul că Dumnezeu pedepseşte nelegiuireapărinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam, însă esteîndurător până la al miilea neam faţă de cei care Îl iubesc şi păzescporuncile Lui: « Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, DomnulDumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copiipentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi alpatrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ceMă iubesc şi pazesc poruncile Mele ». (Ieşirea 20,5-6). Din sfântaporuncă a Domnului se observă un raport de 250 la 1 între înduraresau milostivire şi pedeapsă, între binecuvântare şi blestem.Remarcăm faptul că la Dumnezeu chiar şi pedeapsa, sau blestemul, îlpoate transforma în cele din urmă într-o binecuvântare.

Încercăm să prezentăm în spijinul acestei afirmaţii câteva exemplescripturistice :În călătoria sa, Iacov împreună cu frumoasa sa familieajunge la Sihem, unde fiica sa Dina se duce să vadă cetatea. Acolo încetatea Sihem este observată de fiul împăratului şi răpită de acesta. Adoua zi, după cele întâmplate, acesta împreună cu tatăl, adicăîmpăratul şi prinţul din Sihem, merg să ceară mâna fiicei lui Iacov.« Într-o zi, Dina, fata Liei, pe care aceasta o născuse lui Iacov, a ieşitsă vadă fetele ţării aceleia. Şi văzând-o Sichem, feciorul lui HemorHeveul, stăpânitorul pământului aceluia, a luat-o şi, culcându-se cuea, a necinstit-o. Apoi s-a lipit sufletul lui de Dina, fata lui Iacov, şi i-acăzut dragă fata şi a vorbit pe placul fetei. Şi a zis Sichem către tatălsău Hemor: “Ia-mi pe fata aceasta de femeie!” Iar Hemor, tatăl luiSichem, a ieşit la Iacov, ca să vorbească cu el. Şi grăind cu ei, Hemor azis: “Sichem, feciorul meu, s-a lipit cu sufletul de fata voastră; daţi-odar lui de femeie şi vă încuscriţi cu noi: Măritaţi-vă fetele voastre cunoi şi fetele noastre luaţi-le pentru feciorii voştri; Şedeti la un loc cunoi: acest pământ larg vă e la îndemână, ca să vă aşezaţi într-însul, săfaceţi negoţ şi să vă agonisiţi din el moşie”. Iar Sichem a zis către tatălfetei şi către fraţii ei: “Orice veţi zice, voi da, numai să aflu bunăvoinţăla voi. Cereţi de la mine un mare preţ de cumpărare şi darurile celemai mari şi vă voi da cât veţi zice, numai daţi-mi fata mie de femeie!”(Facerea 34, 1-4.6. 8-12).

Copiii lui Iacov, Simeon şi Levi, propun împăratului şiprinţului din Sihem un plan cu gânduri ascunse, un plan mişelesc, darînvăluit în intenţii bune, cu dorinţa de a-i determina să acceptecredinţa şi religia lor, să accepte ceremoniile şi anume circumciziuneasau tăierea împrejur : «Feciorii lui Iacov însă au răspuns cu vicleşug luiSichem şi lui Hemor, tatăl lui; şi le-au răspuns aşa, pentru că acelanecinstise pe Dina, sora lor. Şi au zis către dânşii Simeon şi Levi, fraţiiDinei şi feciorii Liei: “Nu putem să facem aceasta: să dăm pe soranoastră după un om netăiat împrejur, că aceasta ar fi o ruşine pentrunoi. Numai aşa ne învoim cu voi şi ne aşezăm la voi, dacă veţi face şivoi ca noi, tăindu-vă împrejur toţi cei de parte bărbătească. Atuncivom da după voi fetele noastre, iar noi vom lua fetele voastre şi vomlocui la un loc cu voi şi vom alcătui un popor. Iar de nu vreţi să neascultaţi, ca să vă tăiaţi împrejur, noi vom lua înapoi fata şi ne vomduce”. » (Fac. 34,13-17). Prinţul şi împăratul din Sihem acceptă planulfiilor lui Iacov, conving şi bărbaţii din cetatea lor şi a treia zi pe cândbărbaţii sufereau datorită durerilor tăieturii, fiii lui Iacov, Simeon şiLevi, pun mâna pe săbii şi omoară toţi bărbaţii din cetate, iau pe ceicare au rămas în robie şi jefuiesc cetatea de toate bogăţiile:

Atunci când bătrânul Iacov binecuvânta pe copii său, luiSimeon şi Levi, nu le dă nici o binecuvântare, nici o parte de moştenireîn ţară, ei urmau să fie blestemaţii lui Israel, care urmau să fie risipiţişi împrăştiaţi în Israel, umblând dintr-o parte în alta: « Fraţii Simeon şiLevi...Unelte ale cruzimii sunt săbiile lor. În sfatul lor să nu intresufletul meu şi în adunarea lor să nu fie părtaşă slava mea, căci ei, înmânia lor, au ucis oameni şi, la supărarea lor, au ologit tauri!Blestemată să fie mânia lor, căci ea a fost silnică, şi aprinderea lor,căci a fost crudă; îi voi împărţi pe ei în Iacov şi îi voi risipi în Israel. »(Facerea 49, 5-7).

Deşi n-au primit o binecuvântare, purtând stigmatulfaptelor mişeleşti pe care le-au făcut, într-un moment de mareapostazie pentru poporul Israel, atunci când Moise zăbovea să vinăde pe munte, când poporul şi-a făcut un viţel de aur la care s-aînchnat, urmând sărbătorile păgâne de la Baal-Peor împreună cumadianitele (Num. 25,1-3), când Moise coboară de pe munte şigăseşte poporul într-o stare de dezmăţ, când Moise cheamă pe ceicare doresc să stea lângă Domnul, nu se afişează nici Ruben, nici Iuda,nici alţii, ci Levi, cei care aveau statutul de blestemaţi în Israel :«Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî din munte, s-aadunat la Aaron şi i-a zis: “Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargăînaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos dinţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat”. Atunci a zis Domnul cătreMoise: “Grăbeşte de te pogoară de aici, căci poporul tău, pe care l-aiscos din ţara Egiptului, s-a răzvrătit. Curând s-au abătut de la calea pecare le-am poruncit-o, şi-au făcut un viţel turnat şi s-au închinat la el,aducându-i jertfe şi zicând: “Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a

scos din ţara Egiptului!” Atunci, auzind Iosua glasul poporuluirăsunând, a zis către Moise: “În tabără se aud strigăte de război”. IarMoise a zis: “Acesta nu este glas de biruitori, nici glas de biruiţi; ci euaud glas de oameni beţi”. Iar dupa ce s-a apropiat de tabără, el avăzut viţelul si jocurile şi, aprinzându-se de mânie, a aruncat dinmâinile sale cele două table si le-a sfărâmat sub munte. Apoi luândviţelul, pe care-l făcuseră ei, l-a ars în foc, l-a făcut pulbere şi,presărându-l în apă, a dat-o să o bea fiii lui Israel. Moise, văzând căpoporul acesta e neînfrânat, căci Aaron îngăduise să ajungăneînfrânat şi de râs înaintea duşmanilor lui, A stat la intrarea tabereişi a zis: “Cine este pentru Domnul să vină la mine!” Şi s-au adunat lael toţi fiii lui Levi. Iar Moise le-a zis: “Aşa zice Domnul Dumnezeul luiIsrael: Să-şi încingă fiecare din voi sabia sa la şold şi străbătândtabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte şi înapoi, să ucidăfiecare pe fratele său, pe prietenul său şi pe aproapele său”. Şi aufăcut fiii lui Levi după cuvântul lui Moise. În ziua aceea au căzut dinpopor ca la trei mii de oameni. Căci Moise le zisese fiilor lui Levi:

“Afierosiţi-vă astăzi mâinile voastre Domnului, fiecare prin fiul său sauprin fratele său, ca să vă trimită El astăzi binecuvântare!” (Ieşirea 34,1-7-8.17-20-25-29).

Din cei care aveau un statut de pedepsiţi, de blestemaţi înpopor, cum erau cei din Levi, într-un moment de criză spirituală, eisunt primii gata să slujească fără rezerve pe Dumnezeu. Din aceastăcauză Dumnezeu i-a pus pe leviţi deoparte să fie preoţii Lui pentrupopor. Poate că alţii nici nu ar fi acceptat să renunţe la moştenirile lor,la pământuri, la turme şi să slujească numai Domnului, mulţumindu-se doar cu darurile pe care Domnul le-a rânduit pentru ei să leprimească de la popor. Iată cum Levi, dintr-o seminţie fără obinecuvântare specială, ci chiar blestemată, ajunge să fiebinecuvântată de Dumnezeu, şi din oameni blestemaţi pentru faptelelor, ajung binecuvântaţi, din oameni simpli din popor, din ciobani şiagricultori, ajung preoţii Domnului. Dumnezeu poate transformaîntodeauna răul în bine şi blestemul în binecuvântare.

Să nu judecăm niciodată pe alţii, poate că cineva e stigmatizatpentru faptele lui, dar dacă omul acela se îndreaptă, se pocăieşteînaintea Domnului şi se îndreaptă cu credinţă către Bunul Dumnezeu,va fi iertat şi binecuvântat şi va ajunge astfel de sub blestemulpăcatului, binecuvântat de Domnul. Noi nu avem dreptul săetichetăm pe cineva pentru faptele lui, ci fiecare ar fi bine să fie foarteatent la faptele lui, spre a fi un model pentru alţii, pentru că şi SfântaScriptură spune : «De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să iaseama să nu cadă.» (1 Cor. 10, 12).

Un alt exemplu în viaţa căruia se demonstrează faptul căDumnezeu transformă răul în bine şi blestemul în binecuvântare eMoise, acel om minunat, conducător înţelept, care a condus pe Israeldin Egipt spre Canaan, omul care a adus Legile Domnului pe sfinteletable de piatră. Atunci când Moise împreună cu poporul, în călătorialor prin pustie, ajung la Refidim, poporul se plânge că nu mai are apăşi se ceartă cu Moise pentru faptul că i-a scos din Egipt ca să moarăde sete în pustie. Moise roagă pe Domnul şi acesta spune : «Atuncipoporul, apăsat de sete, cârtea împotriva lui Moise şi zicea: “Ce este

aceasta? Ne-ai scos din Egipt că să ne omori cu sete pe noi, pe copiiinoştri şi turmele noastre?” Iar Moise a strigat către Domnul şi a zis:“Ce să fac cu poporul acesta? Căci puţin lipseşte ca să mă ucida cupietre”. Zis-a Domnul către Moise: “Treci pe dinaintea poporuluiacestuia, dar ia cu tine câţiva din bătrânii lui Israel; ia în mână şitoiagul cu care ai lovit Nilul şi du-te. Iată Eu voi sta înaintea ta acolola stânca din Horeb, iar tu vei lovi în stâncă şi va curge din ea apă şiva bea poporul”. Şi a făcut Moise aşa înaintea bătrânilor lui Israel.»(Ieşirea 17,3-6). După porunca Domnului, Moise ia toiagul, loveştestânca, apa curge, poporul bea, se satură, pleacă mai departe uitândsă mulţumească lui Dumnezeu.

Ajung în călătoria lor în pustia Tin, unde din nou poporul se plngecă n-are apă : Şi blestema poporul pe Moise si zicea: “O, de am fimurit şi noi când au murit fraţii noştri înaintea Domnului! La ce aţiadus voi obştea Domnului în pustiul acesta, ca să ne omorâţi şi pe noişi dobitoacele noastre? Şi la ce ne-aţi scos din Egipt, ca să ne aduceţiîn acest loc rău, unde nu se poate semăna şi nu sunt nici smochini, nicivite, nici rodii şi nici măcar apă de băut?” Atunci s-au dus Moise ŞiAaron din faţa poporului la uşa cortului adunării şi au căzut cu feţelela pământ şi s-a arătat slava Domnului peste ei. » (Num. 20, 3-6.).Domnul îi spune din nou lui Moise să ia din nou toiagul şi să loveascăstânca : « Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: “Ia toiagul şi adunăobştea, tu şi Aaron, fratele tău, şi grăiţi stâncii înaintea lor şi ea vă vada apă; şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa obştea şidobitoacele ei”.(Num.20,7-8). Moise procedează, după poruncaDomnului, la fel ca înainte doar că luând toiagul spune : »A luat deciMoise toiagul din faţa Domnului, cum poruncise Domnul. Şi auadunat Moise şi Aaron obştea la stâncă şi a zis către obşte: “Ascultaţi,îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?” Apoişi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul său de două orişi a ieşit apă multă şi a băut obştea şi dobitoacele ei.» (Num.20,9-11).De data aceasta Moise greşeşte şi uită să dea slavă lui Dumnezeu,pentru apă. Din această cauză că nu au sfinţit Numele Domnului, li sespune : «Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: “Pentru că nu M-aţi crezut, ca să arătaţi sfinţenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel,de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care amsă i-l dau“.» (Num. 20,12). Pentru o greşeală, pentru un păcat, să nuintre Moise în ţara Canaanului. Cât de mare putea să fie oare durerealui Moise, să nu intre în Canaan. Oare ce însemna pentru elCanaanul ? Pentru ţara promisă de Dumnzeu, Moise a fost dispus sărenunţe la tot, chiar şi gloria şi la tronul Egiptului, acceptând drumulpustiului. Duopă ce era un general de oşti, ajunge un cioban de oi înpustie. El vedea mereu Canaanul prin credinţă.

Moise mai avea la îndemână un procedeu şi anume acela de a-Lruga pe Dumnezeu pentru acest lucru : « În vremea aceea, m-amrugat Domnului, şi am zis: Stăpâne Doamne! Tu ai început să arăţirobului Tău mărirea Ta şi mâna Ta cea puternică; căci care estedumnezeul acela, în cer şi pe pământ, care să poată face lucrări ca aleTale şi să aibă o putere ca a Ta? Lasă-mă, Te rog, să trec, şi să vădţara aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şiLibanul!? » (Deut. 3,23-25). La rugăciunea lui Moise, Dumnezeu nurăspunde dorinţei lui de a ajunge în Canaan, ci îi spune : « Dar DomnulS-a mâniat pe mine, din pricina voastră, şi nu m-a ascultat. Domnulmi-a zis: ?Destul! Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta. Suie-te pe vârfulmuntelui Pisga, uită-te spre apus, spre miază noapte, spre miază zi şispre răsărit, şi priveşte-o doar cu ochii; căci nu vei trece Iordanulacesta. Dă porunci lui Iosua, întăreşte-l, şi îmbărbătează-l; căci el vamerge înaintea poporului acestuia şi-l va pune în stăpânirea ţării pecare o vei vedea.? » (Deut. 3,26-29). Cât de mare a fost amărăciunealui Moise. Pentru o greşeală să nu-şi vadă idealul său de viaţă pentrucare s-a jerfit. Oare de ce s-a comportat Dumnezeu aşa cu Moise. Eraşi el om, nu putea greşi măcar o singură dată ? Pentrui o greşeală opedeapsă atât de mare.

Dacă Moise ar fi cunoscut viitorul, dacă ar fi ştiut că Dumnezeudorea să transforme acea pedeapsă, cum i se părea lui atunci, într-omare binecuvântare pentru el, n-ar mai fi fost atât de amărât. Dacă arfi ştiut Moise că însuşi Domnul îl va îngropa şi apoi îl va învia şi lua lacer ar fi săltat de bucurie. Dacă ar fi ştiut asta. Dacă Moise ar fi intratîn Canaan ar fi avut numai necazutri cu poporul, cu împărţireapământurilor, cu judecăţile şi cu câte alte lucurri. Domnul a ales cevamult mai bun pentru el. Sfânta Scriptură spune: «Desfătează-te înDomnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale. Descoperă Domnuluicalea ta şi nădăjduieşte în El şi El va împlini.» (Ps. 37,4-5).

Domnul să se milostivească şi de noi, să ne ajute, ca indiferent depăcatele noastre, să ne îndreptăm în fiecare zi spre El, spre CruceaLui, spre a primi iertare şi mângâiere, spre a vedea cum poateDumnezeu să facă minunea schimbării răului în bine şi a blestemuluiîn binecuvântare pentru toţi cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui.Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvintează moştenirea Ta.Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte, şicu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.

Ioan-Gheorghe ROTARU

Domnul să-ţi facă parte de milostivirea lui!

Argeºul Ortodox

6

Moralitatea, ca şi imoralitatea, începede la gândirea noastră.

Pentru o înţelegere mai bună, învederea reuşitei noastre în lupta cupăcatul, facem următoarea comparaţie:după cum pomul care face fructe bunesau rele are trei părţi distincte: rădăcina,tulpina şi coroana cu fructele ei,tot aşa şi în lucrarea omuluidistingem trei părţi: gândirea,vorbirea şi fapta. Pomul careface fructe bune ne bucură prinroadele lui, dar pomului căruia îirodesc fructe rele, în zadar îivom tăia coroana şi chiartulpina, căci din rădăcina lui vaodrăsli iarăşi o tulpină şi ocoroană, care va produce totfructe rele. Tot astfel şi vorbireanoastră, şi faptele mâinilornoastre se nasc din gândire, careeste „rădăcina” gândurilornoastre bune sau rele. Săscoatem deci, prin voinţă şirugăciune, rădăcina cea rea agândurilor şi s-o înlocuim cu ceabună.

În acest „război nevăzut” algândirii vom putea câştiga luptaîmpotriva gândurilor rele,ispititoare, venite de la diavol,numai dacă ne vom luptaneabătut împotriva acestora. Iargândurile cele mai ispititoaresunt cele ale sexualităţii. Deaceea, în rugăciunea pe care ofacem seara înainte de culcare,zicem: „ªi ne dă nouă Stăpâne,celor ce mergem spre somn,odihnă trupului şi sufletului, şine păzeşte pe noi de toatăîntunecata şi cea de noaptepatimă a dulceţii. Conteneşteîntărâtările patimilor, stinge săgeţilevicleanului cele aprinse şi porniteasupra noastră cu vicleşug [...]”.

Sfinţii Părinţi numesc aceste păcateale sexualităţii „patima dulceţii”. Estedeci o patimă „dulce” care vine prinsăgeţile vicleanului, „aprinse şi porniteasupra noastră cu vicleşug”. Prinurmare, sunt mulţi care nu luptăîmpotriva acestui păcat, pentru că este„dulce”, adică foarte ispititor. Niciîmpăratul David şi nici înţeleptulSolomon n-au rezistat acestei ispite. Deaceea, trebuie să ne îndepărtăm defemeia ispititoare, nu să luptămîmpotriva ei. Iar Dumnezeu nu ne vapărăsi.

Sunt unii care, nefiind instruiţi la timp,au înţeles mai târziu acest lucru. Dar mai

sunt şi alţii, care îl cunosc din tinereţe şitotuşi nu numai că nu se feresc defemeia ispititoare, ci se şi desfătează cuea, săvârşind adulter mai întâi în gândullor, apoi în inima lor, iar mai târziu, închiar trupul lor. Ce răspuns vor da lajudecata lui Dumnezeu? Să nu uităm că

Dumnezeu ne-a lăsat să alegem a face,în deplină libertate, binele sau răul,după care vom fi judecaţi.

Din nefericire, bogăţia şi luxul, dupăcare aleargă mulţi, deschid multoracalea spre acest păcat. Este bine să nuuităm că în Psalmul 36, 16 este scris:„Mai bun este puţinul celui drept, decâtbogăţia multă a păcătoşilor”.

Mai sunt şi alte feluri de păcatesexuale, cum sunt cele ale sexualităţiinefireşti (malahie, sodomie, raporturisexuale orale etc.), păcate ce trebuiemărturisite la preotul duhovnic. Suntunii care, din ruşine sau din frică, nu-şispun toate păcatele la spovedanie,nedându-şi seama de gravitateaconsecinţelor. Aceştia se împărtăşesc cunevrednicie. Sfântul Apostol Pavel

avertizează zicând: „...cel ce mănâncă şibea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncăşi bea, nesocotind Trupul Domnului” (1Corinteni 11, 29).

Pentru că sunt mulţi (mai ales tineri)dezorientaţi, libertini, dorim să lerecomandăm cărţile pe care le

considerăm cele mai necesare şi săcităm capitolele şi versetele cele maiimportante din Noul Testamentpentru înţelegerea clară a celorrelatate. Să nu se îndoiască nimenide cele scrise în Noul Testament,fiindcă au fost scrise de către SfinţiiApostoli şi Evanghelişti cu preţulvieţii lor. Să fie citite cu atenţie şi culuare aminte, căci Domnul nostruIisus Hristos a zis: „De n-aş fi venit şinu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea;dar acum n-au cuvânt dedezvinovăţire pentru păcatele lor”(Ioan 15, 22). ªi să nu uităm căDomnul a mai spus: „Cerul şipământul vor trece, dar cuvinteleMele nu vor trece” (Matei 24, 35).

Pentru o înţelegere bună a celorrelatate, recomandăm cărţile: Pazacelor cinci simţuri şi Războiulnevăzut, ambele scrise de cătreNicodim Aghioritul, care ne învaţăamănunţit cum să luptăm cu ispiteledin lume şi cu patimile din noi.

De asemenea, recomandăm carteaGândurile şi înfruntarea lor, deIeromonahul Benedict Aghioritul,tradusă din limba greacă de ªtefanLacoschitiotul, de la Schitul Lacu, dinSfântul Munte Athos, în anul 2000.

Dar mai există şi alte feluri depăcate, cum ar fi fumatul, pe careunii nu-l consideră a fi păcat. Dacăeste însă dăunător sănătăţii (fumatulfiind interzis şi din punct de vedere

medical), este şi acesta un păcat. Chiarca atitudine (ţinută a corpului cu ţigaraîn gură) este un păcat: păcatul atitudiniicare contribuie la crearea atmosfereiplăcute libertinilor. ªi pentru a seînţelege mai bine păcatul atitudinii, estebine să ne punem întrebarea în modsincer, cinstit, curat sufleteşte: Ce arface Iisus în acest caz? Conştiinţa curatăne-ar răspunde imediat: nu ni-L vomputea închipui niciodată pe Iisus cuţigara în gură. De aceea mairecomandăm şi cartea Urmarea luiHristos de Toma de Kempis. Iar pentru acunoaşte viaţa lui Iisus Hristos, ne estede mare folos sufletesc dacă citim, cuinteres şi evlavie, cartea Viaţa lui Iisus,de Giovanni Papini.

Despre Războiul nevăzut al gândurilor -lupta dintre gândurile bune şi rele

Argeºul Ortodox

7

Una dintre întrebările care rămân actuale şi în acest secol alXXI-lea este legată de rolul preotului în cadrul comunităţii. Judecat dinperspectivă istorică, dar şi al ideii concis expuse de André Malrauxconform căreia „secolul XXI ori va fi religos, ori nu va fi deloc”, acesta sevădeşte a fi de o complexitate şi importanţă care depăşesc cadrulrândurilor de faţă. Subiectul poate fi investigat atât prin prisma ierarhieiecleziastice căreia cel în cauză îi aparţine şi a rolului jucat de aceasta îndevenirea romanităţii nord-dunărene, cât şi a locului efectiv în viaţacomunităţii ocupat de parohul însărcinat cu păstorirea spirituală şi cuprotejarea acesteia.Încă din Antichitate au fost făcute afirmaţii legate de rolul creştinismuluiîn slăbirea puterii imperiale romane bazate până la un moment dat pe unpoliteism centrat pe necesitatea asigurării stabilităţii şi prosperităţiistatului, fapt puternic ancorat în mentalulcolectiv al epocii. Abandonarea de cătreîmpărat a sacrificiilor rituale destinate câştigăriibunăvoinţei zeilor, a tuturor celorlalteelemente care îl plasau pe acesta în Panteonuldivin al Romei făcea ca această prosperitate, caşi însăşi stabilitatea statului să fie direct

ameninţate1.Pe de altă parte, componenta

puternic pacifistă a noii religii a dat naşterespeculaţiei conform căreia aceasta ar fi minatputerea militară a imperiului, fapt care l-ar fifăcut vulnerabil în faţa ameninţărilor ridicatede atacurile barbare.

Dacă se face un salt în timp, se constată că şi mai recent auexistat opinii critice, în special la adresa activităţii Bisericii ca instituţie şimai ales a conducătorilor vremelnici ai acesteia. Astfel, D. Drăghicescuîncercă să analizeze rolul jucat de Biserica Ortodoxă în devenireapoporului român şi ajunge la concluzia că aceasta a avut un rol importantîn sprijinirea şi creşterea influenţei, considerate nefastă, jucată în ŢărileRomâne de grecii din Fanar, începând mai ales cu secolul al XVIII-lea, saude influenţa moscovită crescută, datorită pretenţiilor imperiale propagateşi prin Biserică. Autorul concluzionează că „dacă neamul nostru se păstrăşi scăpă nu fu prin, ci peste biserică”. Totodată, el explică religiozitatearomânească nu prin înţelegerea de către credincioşi a metafizicii religiei, afondului credinţei, ci prin „cultul, ritualul, adică împlinirea tuturorformelor şi formulelor”, fapt pe care îl apreciază ca venind din lumea daco-

romană2.Trecând peste părerile critice exprimate în timp, se poate observa că sescapă din vedere coeziunea şi determinarea generate de-a lungul timpuluide creştinism, de Biserică şi de slujitorii acesteia.

„Cu aceasta vei birui”3, ar fi văzut scris pe cer Constantin în anul 312,înainte de bătălia de la podul Milvius, în care acesta l-a învins peMaxenţiu, cel care domnea peste partea occidentală a imperiului,deschizând astfel calea spre reunificarea structurii statale romane sub unsingur stăpân, ca şi spre impunerea creştinismului ca unică religie.De asemenea, deloc lipsită de importanţă este tocmai stabilitateaasigurată de ierarhia ecleziastică în provinciile imperiale prin autoritateadată de structurile nou-create. Acum s-a fundamentat rolul de interfaţăîntre puterea centrală şi populaţie pe care Biserica l-a jucat secole de-arândul, ajungând în anumite momente de criză a autorităţii laice chiar săi se substituie.

Pornind de la această situaţie de fapt ajungem la rolul clerului„de mir” în viaţa comunităţii. Preotul, liderul spiritual al comunităţii/lider

de opinie în cadrul „micro-societăţilor de agricultori”4 din spaţiulromânesc, relativ închise şi puternic coezive, este cel care a datdimensiune confesională tradiţiilor ancestrale.

Tradiţiile care ţin de noua dimensiune confesională sunt celmai bine integrate din punctul de vedere al mentalului colectiv în timpulsacru, iar exemplul cel mai relevant în acest sens este reprezentat de

sărbătoare5. În acest context, în cadrul comunităţii cea mai prezentăsărbătoare este duminica, ziua Domnului, percepută mai ales în sânul

comunităţilor rurale aproape ca un Paşte săptămânal6. Acesteia i seadaugă sărbătorile de peste an, venerarea sfinţilor şi a faptelor lor,precum şi marile sărbători hristologice: Crăciunul şi Paştele.

Privind problema din alt unghi, constatăm că un aspectimportant al acesteia este cel legat de viaţă şi moarte. Concepţia existentăasupra lor este indisolubil legată de cea asupra timpului şi asupra roluluiomului pe lume, asupra căii pe care acesta o urmează. Existenţa lumii estecuprinsă între Facere şi Judecata de Apoi, în consecinţă limitele timpuluiindividual sunt cuprinse între naştere şi moarte. Între ele se află calea pecare o urmează omul în viaţă; aici apare pregnant rolul preotului, ghidspiritual al individului şi al comunităţii pe care o păstoreşte. Şi aceastadeoarece unul dintre atributele fundamentale ale omului din perspectivaconcepţiei asupra vieţii şi morţii este cel al vieţii sociale în care preotul areun rol precis determinat.Cele mai importante momente ale vieţii sunt publice, comunitare, atât labucurii, cât şi în momente dureroase participând întreaga comunitate.Solidaritatea de obşte este subliniată în mod plastic în acest caz de

expresia „înmormântarea, ca şi nunta, se face cu oameni”7.Se poate face astfel legătura cu o altă componentă importantă a vieţiicomunitare: căsătoria. Căsătoria joacă un rol major în definirea familiei, arelaţiilor de rudenie şi în ultimă instanţă subliniază integrarea în neam aindividului considerat din acel moment apt să-şi îndeplinească obligaţiilefaţă de comunitate. Finalul, moartea, reprezintă în fapt integrarea în

eternitate prin încetarea timpului individual8. Dar preotul nu a fost doar ghidul spiritual de care avea nevoiecomunitatea pentru a-şi găsi şi urma rosturile. Analiza izvoarelor vremii nearată o multitudine de faţete ale activităţii unui astfel de păstor.În primul rând a fost un om învăţat şi de multe ori cu sete de învăţătură.

Relevant este în acest sens documentul de la 1552 prin care AlexandruLăpuşneanu, un domnitor prea des condamnat datorită mai ales nuveleiromanticului Negruzzi, destul de puţin ancorată în realitatea timpului, îi dă„rugătorului” său „popa Sava” suma de 1500 de aspri cu care acesta să îşicumpere haine şi trei cărţi necesare învăţăturii.Demn de remarcat este aici faptul că domnul i-a trimis această sumă înurma solicitării exprese a preotului, care avea nevoie de 1000 de aspripentru achiziţionarea acelor cărţi, spre a putea fi „învăţător al creştinilor

şi stâlp şi liman al credinţei creştine”9. Iar voievodul moldovean ştia foartebine ce spunea când îi cerea celui în cauză să fie stâlp al credinţei încondiţiile în care Europa apuseană era măcinată de războaiele religioasestârnite de Reforma lui Martin Luther, fiecare dintre părţile implicate

săvârşind excese îndreptate cu precădereîmpotriva credincioşilor din tabăra adversă.De altfel, el însuşi fusese propulsat pe tronulde la Suceava de un grup de nobili polonezireformaţi, care au încurajat asasinarea luiŞtefan Rareş, fiul lui Petru Rareş, careiniţiase o politică de înlăturarea aneortodocşilor din ţară.

Pe de altă parte, iar la scara istoriei nutrecuse mult timp, papalitatea consideraseîntotdeauna teritoriile locuite de ortodocşica fiind zone în care se putea purta cruciadăîmpotriva schismaticilor (pe modelulexperimentat împotriva catharilor dinFranţa), iar Ţările Române au rămas mereu

o ţintă pentru regatele catolice învecinate în sensul fie al aducerii lor subun control direct, fie al ocupării definitive.Exemple în sensul poziţiei pe care suveranii catolici erau chemaţi să o aibăfaţă de ortodocşi sunt multe, dar ne vom opri asupra unei scrisori din 1234(deci înainte de descălecatul lui Dragoş) pe care episcopul Grigore, directlegat de curia romană, o adresează din Perugia regelui Bela al Ungariei. Întext se menţionează: „în episcopatul cumanilor (n.n. - o astfel de episcopiea avut în jurisdicţie Moldova) sânt nişte oameni care se numesc români,care, deşi după nume se socot creştini, îmbrăţişând diverse rituri şiobiceiuri într-o singură credinţă, săvârşesc fapte care sunt potrivniceacestui nume. [...] tu ca un principe catolic [...] vei sili pe toţi neascultătoriifaţă de biserica catolică din ţara ta să se supună acestei biserici. [...] vei silipe sus-numiţii români să primească pe episcopul pe care zisa biserica li-l

va da”1.De prestigiul generat de rolul determinant jucat în cadrul comunităţii şi deştiinţa de carte se leagă printre altele şi încrederea cu care slujitorulbisericii era învestit de comunitate, cel în cauză fiind de multe ori chematsă întărească prin semnătura şi sigiliul său diverse acte care consfinţeau ovarietate de activităţi cotidiene: vânzări-cumpărări de bunuri, tranzacţiicomerciale, cesiuni de bunuri mobile sau imobile etc.Demn de subliniat aici este faptul că acest fenomen se petrece mai alesîncepând cu secolul al XVI-lea, în momentul în care domnia renunţa la oserie de privilegii, cu preponderenţă la cel legat de controlul tranzacţiilorcu terenuri pe care îl deţinuse încă de la întemeierea statelor feudaleromâneşti. Şi aici revenim la ideea conform căreia putem constata osubstituire a prestigiului clericului (şi, de ce nu, al unui gen de autoritate)celui al puterii centrale, este adevărat, într-un alt context şi pe un alt fonddecât cel al disoluţiei autorităţii imperiale.Un alt aspect al rolului pe care slujitorii Bisericii l-au jucat în istorianeamului este chiar cel de istorici. Răsfoind vechile cărţi, în special cele alcăror conţinut este în mod direct legat de viaţa religioasă, găsim însemnăripline de miez care vin şi completează documentele oficiale cu notereferitoare la viaţa oamenilor, la evenimente care s-au petrecut şi aumarcat comunităţile pe o perioadă mai mică sau mai mare. Regăsimînsemnări extrem de preţioase privind fenomene naturale (eclipse,

cutremure, inundaţii, schimbări climatice1), evenimente istorice1,

epizootii, pandemii1, invazii, inclusiv de lăcuste, istorie economică,

socială, administrativă, învăţământ1.Din mulţimea de însemnări găsite, una scrisă pe o Biblie tipărită la 1648 şiaflată în momentul actual în Biblioteca Academiei Române seindividualizează prin complexitatea informaţiilor transmise: „Ciuma aufost la 1733, Horia la 1786, fuga de turci la 1788, holera dintâi la 1832. La1834, trecând vara fără ploi până la 26 iulie, ploind atunci bine. Eu atsiaam fost pana la 13 octobii şi lipsa banului au adus ca tzei (?) Catulusbatrani la 5 zloţi, iar fiind cam defon cu 30 zloţi, iar mai pe urmă la 50 zloţicam. La 1836, intrând a doua oară colera în Ardeal în cara Ungurească aşacu putere, mai ales la oraşe au pierit multă lume, că unii din picioare fiindsănătoşi pica morţi, aşijderea şi pă sate. 1848, ungurii voind a uni Ardealcu ungurii şi cerând Ministeri deosebitu de cel Împărătesc - cu deosebire15 Marte au ieşit Iobăgia - ungurii trăgându-se în dereptu cu Ministeriululoru în a căreia frunte se puse Kosot Lajos şi au începutu ura cu Guvernulîmpărătesc şi cu celelalte naţiuni conlecuitoare (Romani, Serbi şi Saşi).Subt M.S.I. Ferdinand V-lea mulţămindu-să Tr. Au urmat 1848, 2 Decbr.Francisc Ioseff II-lea. M.S. Ferdinand s-au tras în Bohemia. Anii 1813 toatăvara aşa au fost de ploios cât la ţară din şasă clăi abia făceai o feardelă. Şiau fost foamete în tot Ardealu, cât feardela de cucuruzi în luna lui aprilie,la anul 1814, au fost cu 3 zloţi 30, grâul cel frumos 4 zloţi, săcara ca şicucuruzu, numai având noroc cu Bănatu, că de acolo ne-am ţinut. Şi mulţi,mulţi oameni au fugit de aici în Ţara Românească şi în Bănat de foame” /Preotul Sofronie. „Tot la anul 1814, luna aprilie 27 de zile, iară au nins întrei zile, numai n-au fost stătătoare, cât ningea noaptea, se lua ziua. Apoiluna lui mai, sfârtarii cei dintâi au fost ca şi cum umblă începutul lui marţicu babele. Iară să ştiţi că zăpada nimic n-au stricat, numai bruma alocurea,prunele, mearele, viile. Dară aicea la sat au rămas în unele locuri destulemeare, prune, cirăşă, vişine, iară nuci nimic. Toamnele frumoasă,primăvarile şi mai frumoasă, iară cucuruzu slab. În două zile a lui iunie aunins mai puros în Clopotiva”. „În anii Domnului 1767 în luna lui iulie 10 zile

cu acesta, anume popa Sofronie am venit din Răchitoasa aicea în Densuş.Murind popa Pascu şi rămănând satul fără preot s-au rugat de mine să lefiu preot şi m-am tocmit cu satul dinaintea [?] de aicea, anume jupânuLucaci Gheorghie, domnişoru Lucaci Ioja, jupânu solgăbirău BocoşniţăLasco, jupânul Antalfi Ioja şi toţi ceilalţi m-au vroit, întărindu-mă cu

contractu şi prin care voi şi arăta unde va fi lipsă de va zice cineva ceva”1.Regăsim aici date despre epidemii, fenomene meteorologice cu implicaţiiîn agricultura locului, preţuri ale produselor de primă necesitate,evenimente istorice importante şi despre maniera de aducere a unui nouparoh într-o parohie lipsită de păstor.Toate acestea sunt de o extremă importanţă pentru istoric în condiţiile încare pentru înţelegerea unui eveniment este nevoie de o abordareinterdisciplinară a epocii pentru înţelegerea corectă a fenomenelor carene-au marcat trecutul.Prezentul este puţin mai confuz din perspectiva abordării manierei în careacest personaj de prim rang al comunităţii româneşti s-a putut adaptaevoluţiilor societăţii umane în ansamblul ei, precum şi noilor tipuri deagresiuni la care aceasta este supusă.Perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial a adus după sineo serie de modificări mai mult sau mai puţin radicale în statutul bisericii îngeneral şi în cel al slujitorilor ei în particular. S-au succedat perioade depresiuni cu relaxări relative, timp în care statul, în maniera în care eraorganizat în epocă, a încercat să îşi impună propria viziune asuprasocietăţii în ansamblul său, biserica fiind direct vizată pe anumite paliereale existenţei sale.Paradoxal, politica rigoristă în materie de credinţă pe care statul comunista practicat-o a protejat o vreme Biserica de una dintre consecinţeletransformărilor generate de fenomenul mondializării pe care lumea îltrăieşte astăzi, şi anume ofensiva purtată de reprezentanţii noilor curentereligioase, de inspiraţie creştină sau nu, pentru captarea atenţieicredincioşilor din parohiile ortodoxe şi pentru desprinderea acestora devechea credinţă.Preotul este o personalitate extrem de complexă şi emblematică,îndeplinindu-şi cu pasiune şi cu credinţă îndatoririle sale faţă de enoriaşi,care, din acest motiv, îl respectă cu sinceritate.

* Absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti. Este doctor în istorie, specializatîn Evul Mediu moldovenesc. 1 Pierre Chuvin, Rome n’est pas tombée en un jour, Les collections de l’Histoire, nr. 48, iulie2010 (Comment meurent les empires), p. 24. Fost director al Institutului Francez de StudiiAnatoliene din Istanbul, Pierre Chuvin este actualmente profesor la Universitatea Paris-XNanterre. 2D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Bucureşti, Librăria Leon Alcalay, 1907,reeditată în ediţie anastatică de Editura Albatros, 1995, p. 267-277. Lucrarea a mai fostreeditată în 2006 şi 2007 de Editura Historia. Autorul, născut în 1875, licenţiat în filosofie alFacultăţii de Filosofie din Bucureşti, având un doctorat în sociologie la Paris, a fostconferenţiar la catedra de sociologie care funcţiona în cadrul Universităţii Bucureşti. După cea părăsit catedra a fost integrat în corpul diplomatic român între 1936 şi 1938, fiindambasador al României în Mexic. S-a sinucis în 1945.3 În traducerea românească a Panegiricului împăraţilor Constantin şi Elena întocmit depatriarhul Eftimie de Târnovo (Bulgaria) şi tradus pe la 1473 în limba română de ieromonahulputnean Iacob se menţionează următoarele în legătură cu evenimentul: „temându-se deînşelăciune meşteşugită, chiemă pre Dumnezeu al tătâni-său întru ajutor să se arete lui cineiaste. Şi îndată ce doriia au nemerit, că primblându-se el într-un câmp oareunde, cu oastea,şi pre Dumnezeu întru cuget chiemând spre ajutoriu, se arătă sămnul lui Dumnezeu întruamiazizi, mai vârtos decât razele soarelui strălucind, în chip de cruce arătâdu-se şi cusămnare de stele şi cu slove râmleşti zicând: < Cu aceasta vei birui Constantine>. Iarîmpăratul uimindu-se de aceasta, şi întrebă pre cei ce era cu dânsul: <Au vedeţi şi voi ceva?>.Şi toţi într-un glas mărturisiră că aşijderea văd, iar împăratul să miră văzând acea videnie şitoată zioa trecu înfricoşat”. Gheorghe Mihăilă, Tradiţia literară constantiniană de la Eusebiual Cezareei la Nichifor Calist Xanthopoulos. Eftimie al Târnovei şi domnii Ţărilor Române înCultură şi literatură română veche în context european. Studii şi texte. Bucureşti, EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 338. Autorul, lingvist şi filolog, este din 2004 membru alAcademiei Române.4 Bogdan-Alexandru Halic, Pace şi război în Ţara Românească în secolele XIV-XVI, Bucureşti,Editura Comunicare.ro, 2003, p. 146. Conferenţiar la Facultatea de Comunicare şi RelaţiiPublice „David Ogilvy” din Bucureşti, autorul este specializat în istoria Evului Mediu,cercetările sale fiind axate pe domeniul imagologiei şi în special al celei istorice.5 Tudor Pamfilie, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Editura Saeculum,1997, p. 29.6 Ion Ţighiliu, Societate şi mentalitate în Ţara Românească. Secolele XV-XVII, Bucureşti,Editura Paideia, 1998, p. 44.7 V. Trebici, I. Ghinoiu, Demografie şi etnografie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, 1986, p. 90.8 Bogdan-Alexandru Halic, op. cit., p. 110-116.9 Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. VI (1546-1570), întocmit de I. Caproşu,Bucureşti, Editura Academiei, 2008, 105/p. 189-190.1 Ibidem, D. Relaţiile între Ţările Române, vol. I, 9/ p. 20-21. 1 „În anul 1785, martie în 16 zile au fost în zioa de Paşti, Paştile ungurilor, geru şi frigu câtuau îngheţatu sfânta cumunicătură în potiru, slujind sfânta liturghie. Lângă aceasta vina de fânau fostu cu 3 florinţi, ba încăpă urmă au fost fânu şi într-un galbin. Scris-am eu Meciu Ananiaparoh din Binifalva.” Ilie Corfus, Însemnări de demult, Iaşi, Editura Junimea, 1975, p. 123.„Veleat 1803, marte 25. Şi am scris ca să se ştie când au îngheţat Dunărea la Blagoveştenii.Preotul Tănase fiul luiVelico logofăt.” Ibidem, p. 127.1 „această sfântă Liturghiia s-au legat când s-au schimbat din Ţara Moldovei Grigore GhicaVodă (n.n. - Grigore al II-lea Ghica, a treia domnie în Moldova, 1747-1748) şi au mersu în ŢaraRomânească şi aici au venit Constandin Neculai Vodă (n.n. - Constantin Mavrocordat, a treiadomnie în Moldova, 1748-1749) dascălul Gheorghe, fiul preotului Ioan din Comăneşti la1746.” Ibidem, p. 7. „scris-am eu popa Moisei ot Brăeşti ... Şi multă vrajbă întru domnu (n.n.- Constantin Racoviţă, 1753-1756) şi întru boieri. Şi făcură pe Văcăreşti surgun, la luna luiiunie 1 dni, 1755. Eu popa Moisi sin popa Manta”. Ibidem, p. 9.1 „cându au fost ciumă aicea în Ţara Bârsii. Şi era anul dintâi la 1756. Era lazaret în Cotlea. Şiera închise toate satele ciumate. Cifrele-42 la Holbav, 800 la Poiana Mărului, 900 la Zărneşti,mulţi fără seamă la Braşov în Şchei.” Ibidem, p. 174. 1795 - epidemia din Bucureşti unde s-acombinat cu foametea („mulţi mânca coajă de copaci şi o amesteca cu tărâţe de-şi lungiazilele”). Ibidem, p. 176.1 Ridicarea de şcoli: „când s-au ridicat prin osteninţa cia multă şi cheltuială a părintelui popaNicolai Vartholomei şcoala cea nouă din Şimon 1829”. Însemnarea ne oferă preţioase dateprivind eforturile depuse de slujitorii Bisericii în scopul păstrării limbii române şi înconsecinţă prezervarea identităţii naţionale în Ardeal. Ibidem, p. 179.

1 www.cimec.ro, accesat la 28.XI.2010.Dr. Silviu BUBURUZAN

Rolul preotului în comunitate

Argeºul Ortodox

OrtosintezeOrtosinteze

Credincioșii parohiei Găvana I dinmunicipiul Pitești au avut duminică, 17februarie, bucuria de a avea în mijlocul lorpe Întâistătătorul Eparhiei Argeșului șiMuscelului. Înaltpreasfințitul PărinteCalinic, împreună cu un sobor de preoți șidiaconi, a oficiat Sfânta Liturghie înbiserica cu hramul ,,Duminica TuturorSfinților”.

Cu această ocazie, Chiriarhul Eparhiei aadresat celor prezenți un cuvânt deînvățătură, amintind de dragosteadeosebită a credincioșilor care aucontribuit la toate lucrările de restaurareși înfrumusețare a bisericii din aceastăparohie. De asemenea, Înaltpreasfinția sa

a amintit de modelul deosebit al femeiicananeence care a primit răspuns larugăciunile făcute prin foarte multăstăruință.

Biserica cu hramul „Duminica TuturorSfinților” din cartierul Găvana I a fostzidită din temelie în anul 1817, fiindsfințită în anul 1820 de Preasfințitul Iosifal Argeșului. În acele timpuri actualulcartier al municipiului Pitești era un satmic care avea foarte puține locuințe.

În 1892 s-a restaurat pentru prima oară,fiind mărită și resfințită în timpulPreasfințitului Gherasim TimușPiteșteanul.

În perioada 1957-1959 s-a mărit și maimult, fiind realizată atunci pictura în

tehnica frescă de către pictorul VasileBlendea.

Lucrări foarte importante de restaurareîn interior și exterior s-au executat înperioada 1992-2007, la îndemnul și subdirecta purtare de grijă aÎnaltpreasfințitului Părinte Calinic,Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului.

În cadrul Sfintei Liturghii oficiată,diaconul Andrei Matei a fost hirotonitpreot misionar pentru mănăstireaRâncăciov, iar tânărul teolog Ioan Marin afost hirotonit diacon pentru parohiaHumele.

Biroul de presă al ArhiepiscopieiArgeșului și Muscelului

liturghie Arhierească în parohia Găvana i