APOULON – PIATRA CRAIVII: centrul spiritual al dacilorCultura | Raoul | January 31, 2013 9:45 am

În hotarul satului Cricău, dealurile prelungite cu Munţii Trascăului din masivul Apusenilor poartă diferite denumiri cu semnificaţie deosebită. Astfel, piscul “Piatra Craivii” (Caprei), înalt de 1083 m, locul unde s-a descoperit cetatea dacică de tip urban “Apoulon” din sec. I a.Chr. menţionată în poemul lui Ptolomeu “Consolatio ad Liviam” şi “Geographia” lui Ptolomeu.

În urma celor două războaie dintre Traian şi Decebal, cea mai mare parte a Daciei a fost cucerită şi transformată în provincie romană. La fel ca şi celelalte cetăţi dacice, şi aşezarea de tip urban Apoulon de la Piatra Craivii a suferit distrugeri însemnate. Marea majoritate a populaţiei dacice a continuat însă să trăiască sub dominaţie romană. Pe pământurile tribului dacic al apulilor, cuceritorii romani au ridicat în anul 106 un castru la o distanţă de cca 20 km, pe malurile Mureşului, de aşezarea dacică de la Piatra Craivii. În jurul acestui castru, sediul legiunii a XIII-a Gemina, s-a dezvoltat o nouă aşezare urbană care poartă mai departe nume dacic “Apulum”- Alba Iulia.

Ceea ce este de remarcat referitor Ia zidurile cetăţii dacice “Apoulon” de pe Piatra Craivii este faptul că materialul necesar confecţionării blocurilor de piatră cioplită a fost adus de la cariera numită “Cubelcărie” sau “Cobelcerie”, cum este numită de localnici în zilele noastre. Cariera se găseşte în apropierea satului Cricău, pe drumul ce duce la Craiva şi Piatra Craivii.

“Mons Akaszto” (Dealul spânzuraţilor), ce se află între Cricău şi Galda de Jos, este denumit şi astăzi de localnici “Dealul Acastăilor”, datorită faptului că aici aveau loc execuţiile prin spânzurare.

“Muntele Căpăţâna” este continuat cu “Pârâul Turcului”, care face legătura cu satul Negrileşti-Întregalde. Tradiţia spune că pe acest pârâu ar fi trecut trupele turceşti de unde i-a rămas şi numele.

Pe “Dealul Lupului”, situat între Cricău şi satul Tibru, s-a încheiat în 1748 armistiţiul între Cloşca şi trupele nobililor conduse de către colonelul Schultz.

Piatra Craivii, care domină prin poziţia sa toată zona înconjurătoare, prin vestigiile descoperite aici şi prin frumuseţea peisajului ce se deschide în toate părţile, până departe spre Sebeş, Aiud şi Blaj, reprezintă unul dintre cele mai importante puncte de atracţie turistică din împrejurimile oraşului Alba Iulia. Accesul relativ greu spre acest loc, fiind necesar un oarecare efort din partea fiecărui turist, va fi cu prisosinţă răsplătit de splendoarea peisajului dispus în formă de amfiteatru la poalele masivului.

Odată cu apariţia cronicilor istorice antice, aflăm despre existenţa, în a doua jumătate a mileniului I a.Chr., în regiunea centrală a Transilvaniei, a tribului dacic al apulilor, a regelui lor Rubobostes şi a centrului întărit Apoulon. Acest centru a fost identificat arheologic la Piatra Craivii. Piscul calcaros este situat la cca 20 km nord de Alba Iulia, pe partea estică a Munţilor Apuseni, la liziera zonei de pădure şi care domină ca un impunător stâlp de veghe podişul central al Transilvaniei, valea mijlocie a Mureşului şi întreaga regiune dintre Aiud, Alba Iulia, Sebeş şi Blaj. Acest masiv este înconjurat de luminişuri de pădure, plaiuri domoale, păşuni bogate, podgorii vestite şi satele ascunse în văile din jur. Drumuri şi poteci de munte leagă această stâncă cu mănosul şes al Mureşului, şi cu interiorul Munţilor Trascăului şi Metalici, spre Abrud şi Valea Arieşului, oferind omului mari posibilităţi de trai. Bătrânii satelor din jur povestesc despre o cetate construită de uriaşi, pe vârful stâncii, unde bogăţii imense ascunse de oamenii unor vremi îndepărtate, zac în măruntaiele stâncii, în locuri ferite, acoperite de lespezi grele şi păzite de porţi ferecate care se deschid numai la zile mari, o dată la 7 ani. Tăieturile din stâncă, făcute de mâna omului şi urmele unor ziduri de pe «creştetul frunţii», precum şi descoperirea din când în când a unor obiecte din fier, blocuri de piatră cioplite şi fragmente de vase, dau curs liber imaginaţiei populare.

Câteva documente din sec. XIV-XVI amintesc fragmentar de un centru (cetate) al regilor Ungariei construit aici şi pus sub comanda unui castelan, cu scopul de a fi în vremuri grele loc de refugiu şi apărare, precum şi instrument puternic de dominare a iobagilor acestor părţi ale Transilvaniei. Un document din anul 1343 menţionează pe Ştefan, castelan de Kesches – numire sub care apare această cetate feudală.

Din documente reiese că la începutul sec. al XV-lea castrul a intrat în posesia Episcopiei de Alba Iulia – Romano-Catolice – care dealtfel stăpânea toate satele din jur. Unele descoperiri interioare de obiecte din fier şi o monedă de pe timpul lui Filip al II-lea, regele Macedoniei, indicau aici existenţa unor aşezări şi mai vechi decât castrul feudal.

Plecând de la aceste date preliminare şi de la observaţiile repetate făcute la faţa locului, colectivul ştiinţific al Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia a început în vara anului 1960, sub îndrumarea ştiinţifică a acad. C. Daicoviciu cercetări arheologice importante. La început cercetările s-au concentrat în lămurirea cetăţii feudale din care se distingeau pe vârful stâncii câteva urme, apoi treptat săpăturile s-au extins în jurul masivului, colectivul ştiinţific angajându-se şi la descoperirea unei puternice cetăţi dacice.

Sfârşitul primei vârste a fierului (Hallstatt, sec. VI-IV a.Chr.) şi întreaga perioadă a celei de a doua epoci (Latčne) a noului metal, cu deosebire secolul II a.Chr., corespund afirmării si dezvoltării în spaţiul de la nordul Dunării a daco-geţilor, a căror cultură materială, spirituală si istorie politică este tot mai clar conturată si cunoscută. Staţiunile dacice de pe meleagurile judeţului Alba, în marea lor majoritate, aparţin civilizaţiei autohtone (secolele I a.Chr.-I.p.Chr.). Cercetările în domeniul culturii materiale şi spirituale a autohtonilor au avut drept rezultat descoperirea de aşezări rurale, de fortificaţii (cetăţi) din piatră şi sesizarea continuităţii elementului local în timpul provinciei romane Dacia (106-271 p.Chr.) şi, mai ales, după părăsirea teritoriilor în discuţie de către oficialităţile imperiale şi armată, în cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea, pe timpul împăratului Aurelian.

Staţiunea arheologică de la Piatra Craivii este considerată, ca urmare a cercetărilor îndelungate, a rezultatelor remarcabile şi a interesantelor concluzii istorice, drept cel mai însemnat succes al cercetătorilor albaiuleni, în contribuţia lor la cunoaşterea tuturor aspectelor ridicate de originala civilizaţie a daco-geţilor.

Apărute incidental în anul 1960 şi apoi, ca urmare a campaniilor de săpături arheologice (1961-1971), urmele de viaţă materială de la Piatra Craivii au evidenţiat un bogat strat de cultură dacică (anterior acestuia s-au constatat urme de locuire specifice unor perioade preistorice, cultura Coţofeni, faza finală şi Wietenberg, iar începând cu secolul al XII-lea un castru feudal) încadrat din punct de vedere cronologic, pe baza materialelor arheologice şi a analogiilor cu aşezări şi fortificaţii dacice din alte părţi, în a doua jumătate a secolului II a.Chr.- I p.Chr. (până la cucerirea romană).

Staţiunea de la Piatra Craivii s-a dezvoltat mai întâi ca o aşezare dacică cu caracter civil «oppidan», pe cele 11 terase situate pe pantele stâncii care domină prin altitudinea sa (1083 m) împrejurimile. Centrul «oppidan» -aşezare civilă, centru spiritual şi fortificaţie – menţionat în izvorul literar Consolatio ad Liviam din secolul I a.Chr., (referire la tribul dacilor apuli, locuitorii de aici) şi în îndreptarul geografic al lui Ptolemeu, cuprind coordonatele geografice ale Apoulon-ului. Amenajate în jurul masivului stâncos (şase pe versantul estic – t. I-VI, două în partea sudică – t. VII-VIII, trei în colţul nord-vestic – t. IX-XI), terasele au, în general, forma semicirculară, dimensiunile lor variabile fiind cuprinse între 20×8 m (terasa III) şi 200×115 m (terasa VI). Cele mai multe au rezultat în urma degajărilor solului stâncos, încât, pe anumite porţiuni, s-a reuşit identificarea la partea inferioară a zidului de susţinere, format din blocuri de piatră nefasonată, dislocate direct din stâncă.

Încă de la începutul sondării lor şi, în continuare, până la încheierea cercetărilor, terasele (în special terasa V) au surprins prin varietatea şi bogăţia inventarului arheologic. Schiţarea tabloului economic al aşezării civile permit aceiaşi constatare în legătură cu modul de viaţă al populaţiei daco-getice. Ocupaţia preponderentă o constituie agricultura, practicată în locurile ce permiteau anumite culturi, ogoare situate, după câte se pare, pe dealurile din apropiere. Cea mai elocventă dovadă în privinţa agriculturii constă în descoperirea resturilor de cereale carbonizate şi a unor fragmente de vase de provizii (dolia sau chiupuri) de mari dimensiuni, în care se păstrau cerealele recoltate. Cultivarea pământului era împletită cu creşterea vitelor. Aşezarea geografică favorabilă, în apropierea bogatelor păşuni ale zonei montane, a permis apariţia şi dezvoltarea unor aşezări sezoniere de păstori şi crescători de animale.

Analiza ceramicii, vase întregi, întregibile şi o mare cantitate de fragmente ceramice, oferă probe suficiente despre olărit, ocupaţie, la rândul ei, tradiţională a dacilor. Ceramica de factură autohtonă, împărţită în cele două mari grupe – ceramica rudimentară (grosolană, cu impurităţi în pastă, lucrată cu mâna) şi fină (aspect îngrijit, lucrată la roată) – cuprinde la Piatra Craivii toate categoriile şi formele, de la modesta ceaşcă dacică, tronconică, cu fund îngust şi toartă masivă, şi o gamă numeroasă de oale, vase de tip «borcan» cu buza uşor răsfrântă, vase strecurători, străchini, ulcioare ş.a. până la elegantele fructiere cu corpul zvelt, sprijinit pe un picior gol în interior, castroane, cupe etc. Lucrate din pastă de diferite nuanţe, roşie-cărămizie, neagră, vasele aflate pe terasele Pietriei Craivii conţin aceleaşi elemente decorative, predominante fiind brâurile alveolare, butonii simpli şi ornamentaţi, motivele geometrice (linii paralele, drepte, curbe sau frânte) incizate pe pereţii vasului, înainte de ardere.

S-au găsit şi câteva fragmente de ceramică pictată, aparţinând categoriei ce utilizează ca decor motive geometrice. Pictat fie direct pe pasta vasului, fie pe un strat subţire de angobă de culoare roz sau alb-gălbuie repertoriul ornamental cuprinde linii drepte, frânte, cercuri, mici romburi etc. Fragmentele pictate de la Piatra Craivii dovedesc că, şi aici, olarii au aplicat noua tehnică în intervalul dintre secolele I a.Chr. – I p.Chr., în urma unor influenţe externe venite din lumea clasică. Tot din ceramică sunt executate şi obiecte ca lustruitoare, prevăzute cu mâner şi folosite pentru a da vasului luciul dorit, mai multe tipuri de fusaiole, fie simple, fie decorate cu cercuri sau alte motive incizate, şi greutăţi pentru războiul de ţesut, de formă piramidală, prevăzute cu gaură de prindere. Ultimele două produse din lut ars ilustrează ocupaţii de natură casnică, legată de prelucrarea textilelor. Se mai poate aminti aici şi confecţionarea ţiglelor de inspiraţie grecească.

Obiectele de metal, fier şi bronz, grupate în jurul altor meserii, completează tabloul economic al aşezării. Agricultura şi creşterea vitelor sunt mai bine documentate de unelte cum ar fi: un fier de plug, sape, săpăligi, coase, fragmente de seceri, cuţite, foarfeci, de forme şi dimensiuni apropiate de uneltele agricole din restul aşezărilor dacice. Prelucrarea metalului, a lemnului sau diversele meşteşuguri legate de construcţii cereau unelte specifice fiecărei meserii: ciocane, nicovale, dălţi, tesle, cleşti, forme variate de cuie, scoabe, piroane, precum şi produse ca verigi, lanţuri, fragmente de cremaiere, crampoane de munte (mâţe) ş.a. În sfârşit, armele: vârfuri de săgeţi, lănci, suliţe şi, bineînţeles, nelipsita armă a daciilor – falx dacica (cosor de luptă, curbat) au fost lucrate tot din fier. Descoperirea unor bucăţi de zgură din fier – turte – pare să evidenţieze un atelier de prelucrare a fierului şi fabricare a uneltelor semnalate. Un alt metal răspândit la Piatra Craivii este bronzul. Din acest aliaj sunt executate vase cu pereţi subţiri, strecurători, recipiente prevăzute cu torţi, ace subţiri pentru cusut, piese de harnaşament (catarame, scăriţe, pinteni, zăbale), obiecte de podoabă – brăţări simple, spiralate, cu nodozităţi (perlate), inele, pandantive, fabule decorative cu motive stilizate, geometrice şi florale etc. Apariţia printre obiectele de bronz a uneltelor – un ciocan de mici dimensiuni, talere uşor concave pentru balanţă (?), precum şi bare fragmentare, dovedeşte prelucrarea pe loc a bronzului, cu pregnanţă a podoabelor. În al doilea rând, câteva obiecte din acelaşi aliaj – o palmetă (reprezentând o frunză de stejar), o mască (ataş pentru vas «situla») cu reprezentare mitologică, chipul Gorgonei, piese miniaturale etc., care îşi găsesc analogii cu produse similare, elenistice şi romane, pot indica legături comerciale cu lumea clasică înconjurătoare.

La Piatra Craivii, argintul este foarte slab reprezentat, comparativ cu alte aşezări dacice. Cele câteva obiecte, un cercel din fire subţiri răsucite în mici bucle, o fibulă şi două fragmente cu acul întreg, o plăcuţă subţire (4×1 cm) sunt singurele descoperiri de acest gen, fiind aduse ca urmare a schimburilor sau provenite din alte aşezări autohtone. Prezenţa relaţiilor comerciale este reflectată de apariţia, în cadrul săpăturilor şi fortuit, a unor monede. Cele dacice, una schifata, de argint, datată la sfârşitul secolului III – începutul secolului II a.Chr. şi o alta bătută după modelul tetradrahmelor lui Filip al II-lea, regele Macedoniei (359-336 a.Chr.) sunt completate cu şase monede romane republicane, denari din argint, dataţi între anii 175-168 a.Chr. (o piesă) şi 87-46 a.Chr. (restul de cinci) şi o monedă preimperială, as din bonz, emis la Roma în anul 7 a.Chr. Legăturile cu lumea clasică mai sunt ilustrate şi de piesele de import, fragmente ceramice sau imitaţii după vase de import (cu perete de cupă ornamentată în relief cu motive florale), imită bolul (cupa deliană) şi bronzuri, încadrate cronologic între secolul II a.Chr. – I p.Chr. Materialele de import de la Piatra Craivii se adaugă la numărul de piese importate, de natură elenistică şi romană, găsite în mediul autohton, constituind dovezi peremptorii ale legăturilor dintre autohtoni şi negustorii veniţi din lumea clasică.

Creşterea animalelor şi a păsărilor joacă un rol important în viaţa populaţiei dacice. Carnea, lâna, pieile şi produsele lactate asigurau necesităţile populaţiei. Un rol important în procurarea pieilor şi a cărnii îl juca vânătoarea. Oase de mistreţ şi alte animale sălbatice au fost descoperite la Piatra Craivii.În afara procesului obişnuit de preparare a hranei, în cadrul gospodăriilor dacice mai asistăm şi la alte îndeletniciri, cum ar fi tunsul oilor şi prelucrarea lânii şi cânepii. Tot ca o preocupare caracteristică populaţiei trebuie amintită şi prelucrarea pieilor. Piesele de harnaşament descoperite sunt destul de numeroase şi îngrijit lucrate.

Pe terasa V unde, pe lângă urmele ce indicau cel mai gros strat de cultură materială de pe toată întinderea Pietriei Craivii, au apărut mai mulţi tamburi de gresie, de formă rotundă şi patrulateră. Suprafaţa se întinde pe aproximativ 31,5×11,5 m, fiind orientată NNE/SSV. Singura dovadă certă a sanctuarului patrulater este oferită de un număr de 7 tamburi, reprezentând tot atâtea aliniaturi (şiruri), distanţate la un metru unul de celălalt. Aliniamentele 1,2,3 păstrează doar tamburul marginal şi ceea ce este mai curios, această primă zonă se găseşte la circa 0,50-0,60 m mai jos faţă de aliniamentul următor. Diferenţa nu este bruscă pe toată întinderea, ea putând fiind explicată prin unghiul mare al pantei în acest loc. Porţiunea inferioară a terasei V a necesitat susţinerea cu un zid de sprijin, prima în urma sondajelor iniţiale. Pe suprafaţa cuprinsă între primele patru aliniamente s-au găsit doar tamburi izolaţi. Cercetarea locului a permis identificarea unor gropi, cu adâncime variabilă (0,60-1,20), de unde s-au scos fragmente ceramice, vase întregi, ceramică pictată, unelte si obiecte din bronz şi fier, oase de animale si resturi cereale carbonizate. Gropile respective au, prin aspectul lor, un pronunţat caracter ritual. Situaţia se schimbă de la aliniamentul 4. De-a lungul său se păstrează intacţi patru tamburi, aflaţi la distanţe egale, de câte 2 metri, iar restul de tamburi, până la capătul opus, sunt deranjaţi sau lipsesc.

Aliniamentele 5,6,7 au la rândul lor acelaşi număr de tamburi (patru). În faţa ultimului tambur (al patrulea) din aliniamentele 5 şi 7 se găseşte câte un alt tambur (diametrul 0,50-0,60), plasat puţin spre interior, dând impresia că închide o încăpere (?) de 6×2 m, în colţul nord-vestic al construcţiei religioase. Dezvelirea în întregime a suprafeţei, în anii 1967 şi 1969, a adus după sine descoperirea mai multor rânduri de arsură grupată, în partea vestică a terasei, în aproximativ 3-4 locuri. De sub straturile de arsură s-a recuperat un bogat material de factură autohtonă, remarcându-se câteva râşniţe, ceramică specifică, unelte si obiecte de metal, mărgele din pastă sticloasă, cu decor pictat ş.a. Aici au continuat să apară noi tamburi corespunzând aliniamentelor 5,6, în special 7. Din cauza distrugerii, nu poate fi stabilit cu exactitate numărul tamburilor de pe cele 7 aliniamente.

Extremitatea sudică a aliniamentelor a oferit o descoperire surprinzătoare. Aproximativ la acelaşi nivel al tamburilor aliniamentelor centrale, au apărut, sub un strat de arsură, 12 blocuri de stâncă,

neprelucrate, dispuse circular (diametrul – 7 m) ce par să fie o rotondă (?), cu caracter astronomic (posibil un calendar rudimentar).

În partea vestică terasa era susţinută de al doilea zid, format din piatră de stâncă, ce se prelungeşte pe distanţa de 25 metri.

Descrierea urmelor de pe terasa VII dovedeşte la prima vedere un sanctuar de tip patrulater. Semne de întrebare ridică, totuşi, prezenţa masivă a straturilor de arsură şi a bogăţiei inventarului arheologic, ce poate să indice, însă, şi construcţii civile (locuinţe).

În cazul sanctuarului vechi de pe terasa a XI-a, unde în afara ultimului aliniament de tamburi s-au găsit fragmente ceramice si cuie de fier, ne punem întrebarea dacă şi la Piatra Craivii avem de-a face cu o anexă a sanctuarului sau doar cu locuinţe civile, a căror temelie era tot din piatră, de forma tamburilor. În acest ultim caz, doar presupusa rotondă ar fi îndeplinit şi rolul unui mic loc de cult.

Pe o terasă, aşa numita terasă-balcon, situată în partea de sud-vest a stâncii, cu dimensiunile de 80×10 metri şi prevăzută la partea inferioară cu un şanţ adânc, săpat în stâncă, se cunoşteau trei tamburi rotunzi. Reluarea cercetărilor în anii 1969-1971 şi descoperirea altor tamburi a dus la identificarea unui nou sanctuar. Suprafaţa lui aproximativă este de 17×8 m, iar orientarea NNV/SSE. Tamburii, rotunzi, patrulateri şi de formă neregulată sunt dispuşi în patru şiruri. Distanţa dintre şiruri este de circa 1,10-1,30 m, iar între tamburii aceluiaşi şir de 1,10-1,20 m. Singurul şir (aliniament) ce pare să fie complet cuprinde 10 tamburi, ceea ce duce la concluzia că sanctuarul a avut în momentul utilizării lui 40 de tamburi. Pe restul aliniamentelor se păstrează între 4 şi 8 tamburi. O îngrămădire de blocuri din piatră de stâncă, uşor arcuite poate fi interpretată drept intrare. Latura sudică, dinspre vale, a terasei este închisă cu un zid de piatră rudimentară, zdrobită şi amestecată cu pământ. În incinta sanctuarului, cu precădere în porţiunea dintre masivul stâncos şi primul şir de tamburi, s-au recuperat fragmente ceramice şi o mare varietate de cuie. Alături de ceramică de tip Latčne din faza clasică, au apărut şi fragmente aparţinând culturilor Coţofeni, faza finală, şi Wietenberg, dovedind urme de locuire a terasei, mai precis a porţiunilor din sanctuar, cu mult timp înaintea plasării tamburilor.

Cele două sanctuare pot fi socotite contemporane cu aşezarea de pe terase, cu precizarea că perioada lor de maximă înflorire corespunde fazei clasice a civilizaţiei autohtone. Aşezarea civilă, cu un înalt nivel al dezvoltării economiei, cu intense legături de schimburi intertribale şi cu lumea din jur, se împleteşte cu alt aspect, al unor manifestări de ordin suprastructural, de centru spiritual al locuitorilor care populau zona centrală a Transilvaniei. Cu timpul aşezarea va trece într-o altă ipostază, mai importantă, aceea de fortificaţie (cetate) din piatră,

fiind, de altfel, prima cetate dacică descoperită în dreapta Mureşului, în apropierea bogatelor zăcăminte din Munţii Apuseni.

Sondajele arheologice pe terasele I, VII si XI au scos la iveală mai multe blocuri din piatră prelucrate (cele mai numeroase în sudul stâncii, pe terasa VII). Toate au pe una din laturi caracteristicul şanţ «coadă de rândunică» (sau babă), tăiat în bloc, în scopul introducerii unei grinzi de lemn ce leagă transversal un alt bloc de babă. În apropierea îngrămădirii de blocuri surprinsă pe terasa VII, blocuri ocupând o suprafaţă de 24 m2, a apărut o lentilă din praf (pulbere) calcaros, care provine de la un atelier specializat în fasonarea blocurilor. Majoritatea lor au, pe lângă babe, mici scobituri, pe margini, ce dovedesc că erau pregătite pentru transport în zona unde urmau să se ridice ziduri sau turnuri de pază. Zidul cetăţii dacice de la Piatra Craivii a avut iniţial o grosime de 3 metri, blocurile sale fiind aşezate pe un pat rezultat din săparea şi nivelarea, pe viitorul traseu, a solului stâncos. Distrus în cea mai mare parte datorită, mai ales, alunecărilor de teren, traseul zidului a putut fi urmărit pe mici distanţe. În colţul de nord-vest şi nord al stâncii s-au găsit in situ blocuri, aranjate pe distanţa de 7×0,50 m şi 13,60×1 m. Toate făceau parte din parametrul interior al zidului de incintă. De la aceasta, mai ales de la babele fiecăruia, porneau grinzi longitudinale spre parametrul exterior care, din păcate, nu se mai păstrează. Spaţiul rămas liber între cele două feţe ale zidului (interior şi exterior), prins cu ajutorul unor grinzi longitudinale şi transversale, era umplut cu bucăţi de stâncă, amestecate cu pământ si apoi bătucit (emplecton). Multe din blocurile orizontale sunt legate prin crampoane de mari dimensiuni. Din loc în loc, la o distanţă de aproximativ 1,5 metri, corespunzătoare a trei lungimi dintr-un bloc orizontal (0,54×0,32×0,36) s-au introdus stâlpi din piatră, verticali (1,20×0,28×0,36), în vederea unei mai mari siguranţe şi aderenţe la terenul pe care îl urma zidul. Maniera de execuţie deosebită apare de la sine, ea ţinând cont de configuraţia abruptă a locului. Incinta astfel delimitată avea formă patrulateră (67×36 m) şi ocupă o suprafaţă de circa 2400m2.

Situată pe cea mai înaltă cotă, chiar pe vârful stâncii, acropola Pietriei Craivii oferea un admirabil post de observare generală. Cetatea a mai fost prevăzută şi cu alte locuri de supraveghere, săpate direct în stâncă, cu aspectul de platforme (de mică dimensiune) şi balcoane suspendate, surprinse în cadrul cercetărilor pe majoritatea versantelor masivului stâncos. Cetatea dacică ridicată la Piatra Craivii poate fi socotită, cu siguranţă, un obstacol în apropierea Mureşului, care juca un important rol strategic. Transformarea aşezării civile într-o cetate, prin ridicarea zidului de incintă şi a acropolei, poate fi plasată în ultimele decenii ale secolului I a.Chr., moment în care pericolul roman la graniţele Daciei libere se dovedea deja o realitate iminentă. După câte se pare, cetatea a aparţinut unui dinast local şi suitei sale de nobili, eventual conducătorul uniunii tribale atestate aici; ea putea oferi oricând, în cazul unor atacuri, şi un adăpost temporar populaţiei din jur.

Tribul dacilor de la Piatra Craivii este menţionat doar într-un singur izvor. Într-un studiu dedicat onomasticii traco-dacice şi ilirice, profesorul I.I. Russu, reluând versurile:

 

«Danuviusque rapax et Dacius orbe remoto Appulus (huic hosîi perbreve Pontus iter)»

«Dunărea cea violentă şi îndepărtatul Appulus dacic, un duşman care nu e depănat de Pontul Euxin»,

 

afirma că «dacicul Appulus este tribul care locuia în zona cetăţii cunoscute mai târziu, sub ocupaţia romană Apulum» (remarcă făcută înaintea descoperirilor de la Piatra Craivii).

Sala 8 a Muzeului Unirii din Alba Iulia este dedicată exemplificării arhitecturii militare dacice, prin reconstituirea, cu ajutorul unor blocuri de piatră originale, a unei părţi din zidul cetăţii Apulon (Piatra Craivii), considerată pe bună dreptate a fi strămoşul oraşului Alba Iulia. Zidul se prezintă cu toate caracteristicile acestui specific murus dacicus.

Rezultă că tribul sau uniunea tribală de aici purta numele de appuli şi că atacul în care apar menţionaţi a avut loc în jurul anului 15 a.Chr., undeva în regiunea Dobrogei. Incursiunile dacilor (fără să se cunoască numele tribului din care fac parte) şi a altor neamuri se îndreaptă apoi spre vest la graniţele şi pe teritoriul Pannoniei. Urmarea acestei situaţii critice pentru romani constă în iniţierea de către ei a unei acţiuni de pedepsire, condusă de generalul Marcus Vinicius, ale cărei trupe, urmărindu-i pe atacatori pătrund în Dacia, înaintând pe Valea Mureşului. Fără a se cunoaşte în mod cert sfârşitul expediţiei, cercetătorii au admis, pe baza informaţiilor transmise de geograful Strabon, că «pe râul Marisos (Mureş) … romanii îşi făceau aprovizionările pentru război». Nu se ştie dacă trupele romane au ajuns până la Piatra Craivii, dar un lucru se poate bănui, acum începe să se pună temelia cetăţii, prin ridicarea zidului şi acropolei, devenită ulterior, în secolul I p.Chr. o stavilă în faţa duşmanilor.

Descoperirile arheologice de la Piatra Craivii, precum şi plasarea ei geografică la nord de Alba Iulia corespund cu latitudinea centrului Apoulon. Toate acestea converg spre concluzia că la Piatra Craivii a existat un centru oppidan, care nu este altul decât cel înscris în lista geografului grec Ptolomeu.

Numele tribului, mai precis rădăcina-apol, appel- aparţine grupului indoeuropean de cuvinte, însemnând putere, tărie, aşa încât termenul – appuli - are drept corespondent atributul de «cei viteji», «cei puternici». De la această bază (rădăcină) s-a format şi humele centrului locuit de appuli, Apoulon.

Sfârşitul Apoulon-ului dacic se confundă cu însăşi soarta statului dac, condus de viteazul Decebal. În înaintarea lor, romanii au incendiat, distrus şi transformat în ruine toate aşezările şi cetăţilor dacice. Asemenea distrugeri a suferit şi Piatra Craivii. De abia în epoca medievală, în cu totul alte condiţii, stânca de la Piatra Craivii va deveni locul unui castru feudal, reluându-se astfel noi forme de viaţă materială.

În 1267 se construieşte pe această stâncă, aflată în posesia oaspeţilor saşi din Cricău, o nouă cetate regală, utilizându-se parţial, materiale din fortificaţia dacică. Această cetate a fost menţionată pentru prima dată în anul 1272 cu numele de «Gastrum Kechkes» (Cetatea Caprei), care suplinea, în comitatul Albei, dispariţia cetăţii regale din Alba Iulia.

Stăpânirea pecenegă şi cumană în Transilvania a fost doar nominală asupra populaţiei autohtone. Ungurii, zdrobiţi în 955 pe râul Leh în Austria, de către germani, şi închizându-li-se calea de pătrundere spre Apus şi spre Imperiul Bizantin, încep o nouă companie de cucerire a Transilvaniei, la începutul secolului al XI-lea.

Regii Ungariei fac eforturi mari pentru a grăbi cucerirea şi stăpânirea efectivă a Transilvaniei. Aceştia recurg la numeroase colonizări în timp şi avansează spre est; astfel sunt aşezaţi secuii, la început în părţile Crişanei apoi pe Târnave şi abia la sfârşitul secolului al XII-lea în depresiunea Ciucului. La mijlocul secolului al XII-lea vin în Transilvania primii colonişti saşi, dar documentele îi amintesc abia în anul 1206, şi se referă la privilegiile saşilor colonizaţi în jurul Albei, la Ighiu, Cricău şi Romos. Tot din a doua jumătate a secolului al secolului al XII-lea încep să se contureze noile forme de organizare administrativă, comitatele regale.

La începutul secolului al XIV-lea, episcopii Petru şi Andrei ai Transilvaniei au dus o permanentă luptă şi o abilă politică, reuşind să-şi concentreze domeniile, putându-le astfel mai bine apăra şi exploata între posesiunile mai importante care aduceau mari venituri episcopiei se numără şi cetatea Piatra Craivii.

În secolul al XlV-lea izbucnesc noi conflicte, în care sunt antrenate episcopia şi capitlul Albei. Primul are loc prin 1320 între capitlul Albei şi saşii din Ighiu şi Cricău, care au ocupat cu forţa o serie de moşii ale capitlului, între care localităţile Zlatna şi Abrud şi satele din apropiere: Şard, Oiejdea şi Ampoiţa. După lungi incidente, capitlul se plânge regelui Carol Robert, care în prima fază a fost de partea saşilor. Vrând să slăbească puterea episcopiei de Alba, hotărăşte ca aceste localităţi să rămână oaspeţilor ce s-au dovedit credincioşi faţă de rege, probabil în luptele pentru ocuparea tronului. După multe insistenţe, urmaşul lui Carol Robert, regele Ludovic, ordonă voievodului Transilvaniei să înapoieze localităţile capitlului Albei.

Cele mai însemnate evenimente din aceste părţi în secolul al XlV-lea au fost luptele ce s-au purtat între episcopul Andrei al Transilvaniei şi voievodul Toma al Transilvaniei, doi dintre cei mai mari feudali ai regatului, care au antrenat în aceste ciocniri oşti înarmate şi au comis adevărate acte de vandalism pe seama obştilor săteşti şi a maselor ţărăneşti din jurul Albei.

Dintr-un document emis de capitlul din Oradea la 19 februarie 1339 aflăm că voievodul Toma al Transilvaniei ţine, fără drept, în stăpânire o serie de sate ale capitlului Albei şi are de gând să le schimbe pe alte sate. Acţiunile armate dintre părţi încep prin 1340, Toma, voievodul Transilvaniei, dă ordingarnizoanei cetăţii de la   Piatra Craivii,   condusă de castelanul Nicolae, zis Ryma să atace direct oraşul Alba Iulia, «năpustindu-se înarmat asupra bisericii din Alba şi i-a dat foc. A năvălit cu duşmănie asupra oraşului Alba şi în apropierea acestuia şi a luat toate turmele de animale, vite şi oi ale oamenilor   din acest oraş şi mare mulţime de boi şi toţi caii care se aflau la păscut». În septembrie 1341, la intervenţia regelui Carol Robert, s-a încercat o împăcare între episcopul Andrei al Transilvaniei şi Toma, voievodul Transilvaniei. Documentul regal aminteşte de multe nelegiuiri ce s-au comis de o parte şi de alta, omucideri, certuri, pârjoliri de sate şi foarte multe pagube de ambele părţi. Între cei amestecaţi sunt amintiţi şi Petru, vicevoievodul Transilvaniei, şi alţii; împăcarea a fost de scurtă durată deoarece izbucnesc noi lupte între părţi. Episcopul se adresează papei Benedict al XII-lea, cu sediul la Avignon,,propunând să fie excomunicate 15 persoane, în frunte cu voievodul şi vicevoievodul Transilvaniei, precum şi castelanii cetăţilor de la Piatra Craivii, Lita şi Rupea. Conflictele continuă şi după moartea regelui Carol Robert şi a voievodului Toma. Astfel, în 1346 izbucneşte un nou val de ciocniri şi violenţe. Petru, vicevoievodul Transilvaniei, răpeşte capitlulului din Alba satul Bucerdea, pe care-1 anexează cetăţii de la Piatra Craivii şi se înstăpâneşte asupra satului Oarda, apropiindu-se ameninţător de Alba Iulia. Saşii din Ighiu şi Cricău, la rândul lor, ocupă părţi din Şard şi Oiejdea, iar regele ia în stăpânire minele de aur din Zlatna. În urma acestor incidente, episcopul Andrei al Transilvaniei refuză   în 1349 să-1 primească pe regele Ludovic în cetatea Alba, închizându-i porţile în faţă, «spre marea necinste a demnităţi regeşti». Conflictul se aplanează mult mai târziu, pe timpul regelui Sigismund de Luxemburg şi al lui Matei Corvin episcopia şi capitlul primindu-şi înapoi cea mai mare parte a moşiilor cotropite în prima parte a secolului al XIV-lea.

Documentele din secolele XV şi XVI amintesc numeroase frământări, mişcări şi răscoale ale iobăgimii şi în special acelea de pe moşiile episcopiei şi capitlului din Alba Iulia. Ca să scape de obligaţii, iobagii fug de pe moşii încercând să se stabilească la oraşe sau trec, de cele mai multe ori, în Ţara Romanească şi Moldova. O parte din ei se transformă în haiduci care atacă conacele şi pe funcţionarii episcopiei, mai ales pe strângătorii de biruri. În 1515,un document regal relatează că în cetatea de la Piatra Craivii se afla un cuib de asemenea haiduci pe care regele îl numeşte «peşteră a hoţilor şi fugarilor», care atacau moşiile episcopale şi nobiliare din jurul Albei. Ei nu au putut fi învinşi numai după ce episcopul de la Alba Iulia a organizat o adevărată oaste a nobilimii comitatului Albei cu care a cucerit şi a dărâmat cetatea de la Piatra Craivii, cu aprobarea regelui, în 1515.

În anul 1600 marele Voievod Mihai Viteazul, în timp ce era la Alba Iulia, după cucerirea Transilvaniei, făcea dese vânători la Piatra Craivii, locuind, după unele documente, câtva timp la Cricău în clădirea numită «Magna curia», în prezent casă parohială prin cumpărare, numită şi astăzi de localnici «curtea mare».

Populaţia din împrejurimi a folosit ruinele ei ca loc de refugiu până în secolul al XVII-lea. Cronicarul ardelean Wolfgang Bethlen relatează în cronica sa «De rebus transilvanis» un episod tragic petrecut între zidurile părăsite ale castrului de pe Piatra Craivii, în toamna anului 1602, când trupele de mercenari ale generalului Basta au măcelărit fără cruţare pe locuitori satelor din jur, refugiaţi de teama cumplitelor prădăciuni. Cronicarul spune: «când soldaţii s-au apropiat de castru, ţăranii i-au întâmpinat cu pietre, suliţe, cuţite. Când s-au terminat grămezile de pietre, tâlharii s-au căţărat pe stâncă. S-a început un groaznic măcel, soldaţii nefăcând deosebire de vârstă şi sex. Unii sunt aruncaţi în prăpastia îngrozitoare, alţii rămân agăţaţi de colţurile stâncii iar ceilalţi au fost măcelăriţi pe loc. Până acolo au mers sălbăticiunile soldaţilor lui Basta încât nu au lăsat în viaţă nici măcar un copil din cei 45 de captivi ».

O descoperire interesantă, care confirmă unele afirmaţii ale cronicarilor din secolul al XVII-lea, a fost făcută în interiorul castrului, între bastion şi zidul gros (2,20 m) ce transversa castrul de la N la S găsindu-se o groapă comună de 50/250/0,50 m, conţinând 16 schelete (12 bărbaţi, 3 femei şi un copil, cele mai multe fără cap.

Dezvoltarea culturii dacice de la Piatra Craivii atinsese nivelul unei civilizaţii de tip opidan, fapt care îi asigură un loc important alături de alte populaţii din afara graniţelor Imperiului Roman şi ale lumii elene.

Pe lângă importanţa istorică pe care o reprezintă cele două descoperiri arheologice de la Piatra Craivii : Cetatea dacică şi Castrul feudal, «aceste cercetări deschid perspectiva unui punct turistic de o rară frumuseţe unde vizitatorii vor putea admira privelişti încântătoare cu urme ale trecutului glorios al poporului nostru scoase la iveală».

sursa dacoromania-alba.ro

43 2 0 49  0

 

Articole recomandate

Cine este Baba Cloanta? Isi cumparau dacii nevestele?

Povestea Feţelor Albe Blestemul lui Decebal sau Legenda sarpelui

Comments

0 comments

Powered by Facebook Comments

Tags: al, alba iulia, apoulon, arheologice, aur, centrul, cetati, craivii, cricau, dacice, dacilor, decebal, fortificatie, gemina, istorie, lupte, munte, muntii trascaului, piatra, spiritual

2 Comments

1. Radu

January 31, 2013 at 11:02 am

Un articol bine documentat, ca intotdeauna!

2. Raoul

January 31, 2013 at 1:00 pm

Multumesc Radu!

Leave a Comment

Name (required)

Email (will not be published) (required)

Website

Anunta-ma cand apar comentarii noi

Trackbacks

Suntem si pe Facebook

Tweets

o APOULON – PIATRA CRAIVII: centrul spiritual al dacilor http://t.co/7PrxEQDh via @orastieinfo1 about 5 hours ago from Tweet Button Reply Retweet Favorite

o Dac Fest 2012 in imagini http://t.co/k0QxYReU via @orastieinfo1 11:57:05 PM January 24, 2013 from Tweet Button Reply Retweet Favorite

o Bolnavii de cancer condamnați de guvern la moarte anticipată http://t.co/8zJ7ZsXd via @simonatache 04:28:45 PM January 24, 2013 from Tweet Button Reply Retweet Favorite

Ultimele articole

2

APOULON – PIATRA CRAIVII: centrul spiritual al dacilorin Culturaat January 31st, 2013

0

Isi cumparau dacii nevestele?in Culturaat January 24th, 2013

0

Femeile dacilorin Culturaat January 21st, 2013

1

Cine este Baba Cloanta?in Culturaat January 16th, 2013

Abonare newsletter

Adresa de Email:

Blogroll

o Adevarul despre daci o Frumoasa verde o Viziteaza Baia Mare

Tag-uri

Contact

Pentru informatii, sugestii, reclamatii ne puteti contacta la orastieinfo@yahoo.comCopyright © 2013 — Orastie.Info. All Rights Reserved.Follow

Follow Orastie.Info

Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

Join other followers: