Apocalipsa, studiu personal si explicatii verset cu verset la cartea

Apocalipsei, facut intre anii 2009-2011 de catre Florian V. Fulga, cu

ajutorul Domnului.

Spor la studiu!

Apocalipsa 1: 1-5.

Ellen White – o mai bună înţelegere a Apocalipsei conduce inevitabil la

o experienţă religioasă complet diferită. – Mărturii pentru predicatori

114.

The seven Churches În timpul dominaţiei Medo-Persane din Asia

Mică – Anatolia, oraşele ioniene au fost organizate în satrapi, ce erau

conduse din Sardes.

În perioada romană, guvernatorul proconsul al Asiei locuia la Efes.

În această perioadă, cetăţile greceşti din Asia erau cea mai importantă

sursă pentru economia Romei, prin taxe. De aceea, atenţia Romei a fost

îndreptată spre acest teritoriu, acordândui-se facilităţi speciale.

O tradiţie latină spune că Ioan a fost dus la Roma, unde a fost

aruncat într-un cazan cu ulei încins, la Poarta Latină din Roma. Pentru

că nu a murit, romanii fiind superstiţioşi l-au izolat pe Patmos.

O tradiţie spune că pe Patmos a fost izolat împreună cu ucenicul

său Prochorus, unul din cei 7 diaconi (Fapte 6:5).

Se pare că din Apocalipsa aflăm că Ioan avea un trecut iudaic şi

probabil descendenţă preoţească.

După eliberarea din Patmos, Ioan a venit şi s-a stabilit în Efes. De

aici a călătorit la Smirna, unde l-a câştigat pe Sfântul Policarp la

creştinism şi l-a numit episcop al oraşului.

Influenţa lui Ioan a fost puternică în Anatolia. Pe la sfârşitul

secolului II, majoritatea bisericilor din Asia Mică îl considerau pe Ioan

ca fondator al lor.

Cifra 7 pentru biserici: este numărul cel mai folosit în literatura

creştină şi ales de Ioan pentru a se referi la biserica universală. Este de

asemenea cel mai popular clişeu epic în literatura antică, ca cele 6 zile

de ploaie, urmată de a şaptea zi, în care ploaia s-a oprit (Potopul

babilonian), sau de cele 6 zile de lucru, urmate de a 7 a odihnei – creaţia

din Geneza.

Neokoros – înseamnă păzitor al templului. Aceasta era onoarea pe

care o primea vreun oraş antic, ridicând un templu pentru un împărat,

considerat zeu.

După moartea lui Caesar în 44 îec., a fost declarat zeu. Iar fiul lui

adoptiv, Octavian, în timpul cărua s-a născut Isus Hristos, a fost numit

fiul celui divin divi filius.

Procesiunile din vremea romanilor păgâni, legate de festivalele

închinate zeilor – împăraţilor (cu statuile lor scoase din templu şi expuse

publicului), au fost preluate în creştinism, când organizează procesiuni

cu icoane şi relicve ... le scot din biserică şi le expun publicului larg etc.

Pentru păgâni, nu era o problemă să îngăduie o nouă religie, o nouă

zeitate, atâta timp cât nu erau deranjaţi politic. Dar creştinii îi deranjaum

căci nu participau la cultul împăratului. Lucruri ca Sfânta Cină le erau

greu de înţeles – îi acuzau de canibalism – dar lucruir ca teotokos –

născătoare de Dumnezeu le erau uşor de înţeles, căci de mii de ani ei se

închinau în Anatolia la Marea Mama, cunoscută ca Kubaba, Cybele,

Ma, Anaitis, Artemis sau Diana.

Stefanovic: Ioan este autorul Apocalipsei şi al Evangheliei: doar în Ioan

şi în Apocalipsă apar expresiile Cuvântul lui Dumnezeu pentru Isus

(Ioan 1:1-14 – Apocalipsa 19:13); Mielul (Ioan 1:29,36; Apocalipsa 5:6-

7); cei ce L-au străpuns citat din Zaharia 12:10 (Ioan 19:37; Apocalipsa

1:7).

Ioan era pe Patmos, conform tradiţiei creştine exilat de autorităţiile

din timpul lui Domitian (81 – 96); Nerva Traian l-a eliberat pe Ioan,

cares-a întors la Efes, unde şi-a petrecut ultimii ani din viaţă.

Este general susţinut că Evanghelia după Ioan este scrisă după

Apocalipsa.

Ioan a locuit la Ierusalim până în 70, când oraşul a fost distrus.

Apoi s-a mutat la Efes: atunci se poate ca Maria, mama lui Isus să fi

murit deja şi deci să nu fi trăit deloc la Efes? (ciudată istoria cu casa

ei..).

Bisericiile din Asia au fost înfiinţate la începutul anilor 60.

Apocalipsa vorbeşte de apostazia unora dintre ele – deci a trecut ceva

timp. Timpul scrierii este clar în jurul anilor 90.

După anul 70, iudeii au adăugat o a 18 binecuvântare, ce se rostea

la sfârşitul servicilor divine din sinagogă. Pentru că creştinii nu s-au

luptat împotriva romanilor în anul 70, această binecuvântare era un

blestem pentru creştini. Astfel creştinii nu se mai puteau aduna cu iudeii,

în sinagogă şi antagonismul dintre creştini şi evrei a crescut acum.

[Apocalipsa 2:9, 3:9] – opoziţia faţă de creştini şi Evangheliei îi face pe

iudei adunarea satanei. La care se adaugă persecuţia romană.

Oricine dorea să atingă un statut privilegiat economic, social,

politic trebuia să participe la activităţile societăţii, inclusiv la jertfirea

pentru idoli, festivalurile religioase, ce includeau beţii, orgii şi prostituţie

sacră. Ca azi de fapt: religia e trambulină politică, socială.

Unii creştini participau la sărbătoriile păgâne şi nu prea îndrăgeau

sfaturile lui Ioan (poate argumetând teologic cu textele lui Pavel că un

idol nu este nimic).

Sistemel de interpretare: preterist, idealist, futurist, istoricist. Cred că

istoricismul este cel mai bun: aplică din preterism ceea ce se poate aplica

la sec. 1, aplică din futursim ceea ce se referă la a doua venire, dar lasă

loc şi istoriei să se desfăşoare.

Pentru a înţelege mesajul cărţii, primele întrebări pe care trebuie să ni

le punem sunt: ce încearcă autorul inspirat să le spună cititorilor iniţial

şi de ce spune el ce spune. Şi 2: ce spune textul cititorului de azi.

Deşi Apocalipsa 4:1 spune că Ioan urma să vadă lucrurile care vor fi

după cele 7 biserici, totuşi în partea dedicată celor 7 biserici 1:9 – 3:22

conţin un număr de promisiuni ce se vor împlini în viitor, după cum şi

unele viziuni din 4 – 22:5 se referă la trecut, din perspectiva lui Ioan.

Apocalipsa nu descrie atât de exact, în toate detaliile viitorul, ci ni-L

prezintă pe Dumnezeul care are în mână viitorul, oricare ar fi el.

Jaques Doukhan. – Ioan este martor – mărturiseşte ce a văzut

(versetul 2). În greacă este martus – de unde vine cuvântul martir.

Dezrădăcinat din ţara, familia, prietenii lui; zdrobit de munca dură şi

umilitoare; nemaiavând nimic decât speranţa, autorul Apocalipsei era

atunci martirul.

Apocalipsa e cea mai veterotestamentală carte a Noul Testament – are

mai mult de 2000 de aluzii la Vechiul Testament, 400 referiri explicite şi

90 de citate literare din Pentateuh şi Profeţi. Când citează din Vechiul

Testament, citează din Biblia ebraică şi nu din Septuaginta. Apocalipsa

este strâns legată de Daniel. Încă de la început aflăm asta: cuvântul

revelaţie/ descoperire se găseşte de 7 ori în cartea lui Daniel. Daniel se

termină cu o fericire Daniel 12:12-13, iar Apocalipsa începe cu o astfel

de fericire Apocalipsa 1:3. Ioan face în Apocalipsa cele mai multe aluzii

la Daniel – mai multe faţă de oricare altă carte din Vechiul Testament.

Chiar modul în care se introduce Eu Ioan –seamănă cu cel din Daniel:

Eu, Daniel. Amândouă cărţile au aceeaşi frazeologie, aceleaşi teme,

aceleaşi implicaţii etice, şi aceeaşi perspectivă profetică, acoperind

aceeaşi perioadă de timp.

Structura Apocalipsa: este Menorah – are 7 viziuni; fiecare viziune

începe cu imaginea templului, cu o notă liturgică, ce ne aminteşte de

sărbătorile anuale evreieşti (Lev 23). Autorul ne invită să citim

Apocalipsa în lumina sărbătorilor evreieşti, ritualuri cu înţeles simbolic

în istoria (mântuitii).

Menorah:

a. Pessah – Paştele (1:12-20), 7 biserici (2;3)

b. Shavout – (4-5), 7 sigilii (6 – 8:1, interludiu 7).

c. Rosh Hashanah – (82-5); 7 shofar/trâmbiţe (8:6-11:18, interludiu

10-11:14)

d. Kippur – (11:19), 7 semne (12-14, interludiu 14:1-5).

e. End Kippur (15), 7 cupe (16-17, interludiu 17 şi 18)

f. Pre-Shukkot (19:1-10); 7 victorii (19:11-20:15)

g. Sukkot (21:1-18), 7 minuni ale Ierusalimului (21:9-22:5).

Sau: a. Faza pământească (1-11:18)

b. Faza finală (11:9-14)

c. Faza cerească (15-22).

Similitudinea cu Daniel: amândouă încep cu faza terestră –

istorică, apoi celestă – escatologic, cu interludiu mijlociu în care apare

judecata lui Dumnezeu şi revenirea lui Hristos/ Apocalipsa 14 – Daniel

7. astfel că interpretarea istorică-profetică este solidă, după modelul lui

Daniel – este intenţia autorului şi cel mai vechi sistem de interpretare.

Ca şi Daniel, Apocalipsa se extinde gradual, se dezvoltă şi se intensifică

în teme apocaliptice; trăsătură literară a lor este repetarea şi

intensificarea (interpretare recapitualtivă). Deci contrazice atât

interpretarea preteristă, cât şi pe cea coronologică – viitoristă.

1. Verset

a. descoperirea- apocalipsa. Titlul acesta tăgăduieşte categoric

acuzaţia că Apocalipsa este o carte sigilată şi că, prin urmare, nu

poate fi înţeleasă. Ea cuprinde o solie pe care Dumnezeu

intenţionează ca „servii‖ Săi de pe pământ să o „asculte‖ şi să o

„păzească‖ (v. 3). Ei nu ar putea face lucrul acesta dacă nu ar

înţelege mai întâi mesajul cărţii.

b. Lui Isus Hristos. se poate înţelege că Apocalipsa este fie o

descoperire din partea lui Isus, fie o descoperire despre El.

Ambele sunt valabile: contextul imediat ne vorbeşte de primul

înţeles; dar contextul larg vorbeşte despre Isus în lucrarea Sa de

după înălţarea la cer; astfel Apocalipsa este, în realitate, o

completare a Evangheliilor.

c. I-a dat-o. După păcat avem un singur mijlocitor între cer şi

pământ este Isus Hristos. 1 Tim 2:5

d. Au să se întâmple în curând: concepţia iminenţei reveniri lui

Isus este prezentă permanent în Biblie şi mai ales în Apocalipsa

(de 7 ori). Declaraţiile pe care le face îngerul din Apocalipsa

pentru a răspunde frământării lui Ioan cu privire la iminenţa

revenirii lui Hristos, care va pune capăt domniei păcatului,

trebuie înţelese ca o expresie a voinţei şi a planului divin.

Dumnezeu nu a avut niciodată de gând să întârzie realizarea

planului de mântuire, ci din totdeauna Şi-a exprimat dorinţa ca

revenirea lui Hristos să nu fie mult amânată. D. Popa: înţeles în

contextul marii lupte (dacă poporul era gata, oricând Hristos ar

fi venit).

Stevanovic:

I. Apocalipsa are în centru pe Hristos; El este începutul şi

sfârşitul istoriei: 21:6, 22:13, 1:17, 2:8, 22:13. Fără Hristos,

Apocalipsa ar fi un scenariu de la hollywood, plin de

catastrofe, fără speranţă.

II. Iminenţa evenijentelor descrise: trebuie să înţelegem că

Apocalipsa nu se referă doar la ultima parte a istoriei

pământului, ci şi la istoria de atunci. Apoi în curând trebuie

să-l înţelegem din punctul de vedere al lui Dumnezeu 2 Petru

3:8 – pentru El, planurile legate de istoria pământului au

intrat în faza finală. Pentru Dumnezeu timpul este aproape

1:3, pentru satana timpul este scurt 12:10-12.

2. Verset

a. Ioan e martor ocular – la fel ca în Evanghelie.

b. A vãzut. Aceste cuvinte, care denotã comunicare şi percepţie

vizualã, apar de 73 de ori în Apocalipsa, iar cuvintele care

denotã comunicare şi percepţie audio, de 38 de ori. Apocalipsa

este un raport al lucrurilor pe care Ioan le-a vãzut şi auzit pe

când era în viziune.

3. Verset

a. Vremea. în sensul unui anumit moment din timp, o vreme

favorabilă, un timp fixat mai dinainte pentru un anumit

eveniment. „Vremea‖ despre care se spune aici că este

„aproape‖ este timpul când se vor împlini „lucrurile scrise‖,

„lucrurile care au să se întâmple în curând‖, din Apocalipsa 1,1.

Tocmai iminenţa acestor evenimente oferă motivaţia pentru a

ţine cu stricteţe „cuvintele acestei proorocii‖. Prin urmare,

Apocalipsa este de o însemnătate deosebită pentru cei care cred

că „vremea‖ venirii lui Hristos „este aproape‖.

Stevanovic:

I. Citirea şi ascultarea fără împlinirea meajului cărţii este fără

importanţă. A auzi profeţia, în contextul gândirii evreieşti,

înseamnă a gândi, a înţelege! (Apocalipsa 2:7, 3:22). La evrei, a

asculta implică dorinţa de a împlini, e sinonimc cu a păzi, a

asculta.

4. Verset

a. Ioan – în Asia centru important creştin, condus de Ioan,

evanghelizat de Pavel (Colose, Efes), îngrijit de Timotei (1 Tim

1:3).

b. 7 biserici: Numărul şapte implică desăvârşire; deci pare

rezonabil să considerăm că într-un anumit sens aceste solii

descriu întreaga biserică de-a lungul întregii ei istorii, deoarece

fără îndoială că fiecare biserică individuală de-a lungul erei

creştine putea descoperi caracteristicile şi nevoile ei în una sau

mai multe din aceste mesaje. De aceea, se poate spune că, pe

lângă aplicaţia locală din timpul lui Ioan şi pe lângă aplicaţia

istorică a perioadelor succesive, aceste solii mai au şi aplicaţie

universală. Un scriitor creştin din jurul anului 250 d.Hr. spunea

că „Ioan scrie celor şapte biserici şi cu toate acestea el vorbeşte

pentru toţi‖ (textul latinesc în S. P. Tregelles, ed., Canonul

Muratorian, p. 19)

Stevanovic: Canonul muratorian vorbeşte încă din sec. II că deşi

Ioan vorbeşte celor 7 biserici, de fapt vorbeşte către toate, din toate

timpurile. În sprijinul ideii, vin repetatele îndemnuri Cine are urechi

să audă ce zice bisericilor Duhul (2:7,11,17,29; 3:6,13,22 ... 13:19).

c. Celui ce este: o expresie în aparenţă luată din LXX, de la

Exodul 3,14, unde este folosită pentru a traduce numele divin

EU SUNT. Aici e Tatăl (vs. 4.5) – dar vezi şi 22:12-13.

Dumnezeu lui Israel, ce nu poate fi prins în definiţii teologice –

El pur şi simpul este. El era în timpul lui Avraam şi va fi mereu

– vine ca să putem înţelege ceva despre El, El vine în

întâmpinarea noastră.

d. 7 duhuri: Asocierea făcută aici între cele „şapte Duhuri‖ şi

persoana Tatălui şi a lui Hristos, ca surse egale de har şi pace

pentru creştin, dă de înţeles că ele reprezintă Duhul Sfânt.

Numărul „şapte‖ este un simbol al desăvârşirii Sale şi poate de

asemenea să implice ideea varietăţii darurilor prin care lucrează

prin om (vezi 1 Corinteni 12,4–11; compară cu Apocalipsa 3,1).

Stevanovic: 7 duhuri repărezintă plinătatea şi universalitatea lucrării

Duhului Sfânt.

5. Verset

a. Martorul credincios: Hristos este „martorul credincios‖ prin

faptul că este reprezentantul desăvârşit al caracterului, al

gândului şi al voinţei lui Dumnezeu pentru omenire – Ioan

10:30

b. Cel întâi născut: El este privit ca cel dintâi, în sensul că toţi cei

care au înviat înainte şi după El au fost eliberaţi din legăturile

morţii numai în virtutea biruinţei Sale asupra mormântului. Puterea

Lui de a-Şi da viaţa şi de a o lua iarăşi (Ioan 10,18) Îl deosebeşte

de toţi ceilalţi oameni care au ieşit vreodată din mormânt şi arată

faptul că El este izvorul vieţii (Romani 14,9, FA 13:33).

c. Apocalipsa 1:5-

d. Domnul. Sau „conducătorul‖. Această lume este domeniul

legitim al lui Hristos. Hristos a biruit păcatul şi a recâştigat

moştenirea pierdută de Adam, şi este deci cârmuitorul de drept

al omenirii (Coloseni 2,15; compară cu Coloseni 1,20; vezi

Apocalipsa 11,15).

e. Spălat: A fi „eliberat‖ de păcate înseamnă a fi eliberat de

pedeapsa şi puterea păcatului (Ioan 3,16; Romani 6,16–

18.21.22).

f. Descrierea lui Hristos – 3 atribute: martor credincios, întâiul

născut din morţi, Domn al domnilor, Rege al regilor pentru 3

acţiuni: ne-a iubit, ne-a eliberat, ne-a făcut o împărăţie (versetul

6). Este de fapt misiunea Lui: întruparea, crucea, proslăvirea.

6. Verset

a. Împărăţie şi preoţi: vezi 1 Petru 2,9; Apocalipsa 5,10. Preot

poate fi considerat cel care ÎI aduce jertfe lui Dumnezeu

(compară cu Evrei 5,1; 8,3), iar în acest sens fiecare creştin are

privilegiul de a-I aduce „jertfe duhovniceşti‖ – rugăciune,

mijlocire, mulţumire, slavă – lui Dumnezeu (vezi 1 Petru 2,5.9,

Romani 12:1). Pentru că fiecare creştin este un preot, el se poate

apropia de Dumnezeu, rugându-se pentru sine, fără mijlocirea

vreunei alte fiinţe umane, şi rugându-se pentru alţii. Hristos este

mijlocitorul nostru (1 Timotei 2,5)

Stevanovic: Împărat şi preot este cel mai puternic statut social şi

religios pe care cineva îl putea avea în antichitate. Dacă pentru

vechiul Israel era o promisiune veţi fi (Exod 19:6), pentru creştini este

o certitudine ai făcut împărăţie şi preoţi (vezi şi 1 Petru 2:9).

b. A Lui să fie slava: lui Hristos (vs. 5). A pune „stăpânirea‖ în

seama lui Hristos înseamnă a-L recunoaşte drept conducător al

universului. După înviere El a primit „toată puterea … în cer şi

pe pământ‖ (vezi comentariul de la Matei 28,18)

Stefanovic: aceasta ar trebuie să facă toată lumea la timpul

sfârşitului Apocalipsa 14:7

Apocalipsa ne arată nu numai Cine este Isus, ci şi ce putem fi noi,

dacă devenim părtaşi cu El Efeseni 2:6.19.

7. Verset

a. Iată că El vine. Salutarea fiind încheiată în v. 6, Ioan anunţă

tema Apocalipsei (compară cu vs. 4 – Cel ce vine – acelaşi

verb).

b. Străpuns. Din Apocalipsa 1,7 reiese clar faptul că persoanele

răspunzătoare pentru moartea lui Hristos vor învia din morţi

pentru a fi martori ai venirii Lui – şi romanii, şi proeţii ce au

complotat, şi „creştinii‖ ce au ţinut tăcerea, şi toţi prigonitorii de

seamă ai creştinilor de-a lungul secolelor (Fa.9:4) (vezi

comentariul de la Daniel 12,2). În cursul judecării Sale Isus i-a

avertizat pe conducătorii iudei de acest eveniment

înspăimântător (Matei 26,64). Venirea lui Hristos vizibilă pe

nori e literală – pentru că cei ce L-au străpsuns, personaje reale,

Îl vor vede în mod real. Ioan citează din Zaharia 12:10-11.

c. Boci – la moartea cuiva drag faci asta. Cei ce L-au ucis pe

Hristos, acum vor boci, vor plânge ca la moartea cuiva drag.

Ironic: la vederea Celui ce L-au omorât, vor boci!!! Căci EL nu

mai e mort, cin vine pe nor. Acum văd greşita lor judecată şi

respingerea tuturor evidenţelor.

d. Descriere ca a lui Mesia din Daniel 7:13.

8. Verset.

a. Alfa şi Omega. Aici Cel care vorbeşte este Domnul, „Cel ce

este, Cel ce era şi Cel ce vine‖, identificat în cap. 1,4 cu

Dumnezeu Tatăl (vezi comentariul de acolo). Totuşi, în v. 11–

18 expresia „Alfa şi Omega‖ face în mod clar referire la Hristos,

care declară că este şi „Începutul şi Sfârşitul‖ – începutul

istoriei, ca Creator şi sfârşitul ei ca Cel ce revine pe nori. În cap.

22,13 cuvintele „Alfa şi Omega‖ se referă la Hristos, acest fapt

fiind evident în v. 16. Tatăl şi Fiul împărtăşesc acest atribut al

atemporalităţii. În ebraică ar fi Yahweh Elohim –Domnul

Dumnezeu, Cel Atotputernic El Shadai – cele mai vechi nume

pentru divinitate.

Stefanovici: Cel ce promite revenirea este Dumnezeul veşnic –

Alfa şi Omega.

9. Verset.

a. Răbdarea. Literal, „rămânerea sub‖. Aici cuvântul sugerează

exercitarea stăpânirii de sine pentru a îndura o situaţie grea

când, prin lepădarea de credinţă, ar putea fi obţinută eliberarea

de sub persecuţie. În Hristos creştinii au puterea de a „rămâne‖

„în Isus‖

b. Patmos. O mică insulă din Marea Egee, cam la 80 km la sud-

vest de Efes. În partea ei cea mai întinsă, insula măsoară circa

16 km de la nord la sud şi circa 9,6 km de la est la vest. Insula

Patmos este stâncoasă şi lipsită de vegetaţie. Coasta foarte

fragmentată conţine numeroase golfuleţe. Scriind în anul 70

d.Hr., Pliniu (Natural History iv. 12, 23) menţionează că insula

era folosită drept colonie pentru executarea pedepselor, fapt care

explică declaraţia lui Ioan cu privire „necaz‖. Apostolul a fost

dus în Insula Patmos ca un deţinut roman.

Stefanovici: Apocalipsa este îmbibată de cuvântul mare – apare de

25 de ori. Barclay spune că Apocalipsa este plină de sunetul mării;

aici se văd cele mai frumoase apusuri, care fac marea să pară de

sticlă şi foc. Dar marea este şi simbolul despărţirii de cei dragi...

10. Verset –

Structura Apocalipsei este după sărbătoriile evreieşti din Leveticul 23:

Prima este sabatul.

a. Ziua Domnului. 1.„ziua Domnului‖, folosită de profeţii

Vechiului Testament (Ioel 2,11.31) [Nu, pentru că Ioan arată

locul unde se găsea, „ostrovul care se cheamă Patmos‖ (v. 9),

motivul pentru care se afla acolo, „din pricina Cuvântului lui

Dumnezeu‖ (v. 9), şi starea sa în timpul viziunii, „în Duhul‖ –

deci e normal să ne spună şi ziua]; 2. Dumninica – dominica

Dies în latină, duminică la noi – în secolul II – IV, (după anul

300, http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/26/art7%20sala.pdf) se

foloseşte aceast nume pentru duminică. 3. Sabatul - Genesa 2,3,

Exodul 20,10.11, Lev. 23:3, Deut. 5:14, Isaia 58,13, Marcu

2,28, Ezechiel 20:12.20. Conform Genezei, Sabatul este prima

sărbătoare (festival) pe care Dumnezeu a dat-o omului. Sabatul,

singura zi sfinţită înainte de Sinai, şi e singura zi ce nu depinde

de anotimpuri, mişcările corpurilor cereşti, sau oricare alt

eveniment istoric. Aşadar, e natural pentru Ioan să înceapă

Apocalipsa cu o referire la Sabat. Ioan primeşte viziunea despre

escatologica Zi a Domnului (Isaia 13:9-13, Ezechiel 30:1-5, Ioel

2:1-11 etc) în Ziua Domnului – Sabatul. Era obişnuit pentru

gândirea ebraică să asocieze cele două zile – (Isaia 58:14) –

iudeii spuneau că Sabatul este semnul zilei eliberări şi

pregustarea a lumii ce va veni. Pentru Ioan există o Zi a

Domnului, la sfârşitul sec. I. Aşa că teologii evanghelici, care

spun că în Noul Testament nu avem o zi a Domnului (bazându-

se pe Romani 14 cu cine ţine o zi...) nu au dreptate. Ioan

vorbeşte de Ziua Domnului, care e Sabatul.

b. Sunetul unei trâmbiţe: 1 Tes. 4:16, - glasul lui Dumnezeu. –

Dacă vine din spate, la evrei desemnează viitorul.

11. Verset.

a. Ţinând cont de v. 17, 18, este clar că în cazul de faţă aceste

titluri se aplică la Hristos.

b. Cele şapte Biserici. Ordinea în care sunt enumerate bisericile

aici şi în cap. 2 şi 3 reprezintă succesiunea geografică pe care ar

fi trebuit să o urmeze un sol care ar duce o scrisoare din Patmos

către aceste şapte cetăţi din provincia Asia.... Repetarea

numărului şapte cu referire la atât de multe simboluri diferite

înseamnă faptul că şi această cifră trebuie înţeleasă într-un sens

simbolic. În toată Scriptura numărul şapte, atunci când e folosit

simbolic, are în general sensul de plinătate, desăvârşire.

c. Întrucât numărul şapte implică desăvârşire, pare rezonabil, de

asemenea, să considerăm că într-un anumit sens aceste solii

descriu întreaga biserică de-a lungul întregii ei istorii, deoarece

fără îndoială că fiecare biserică individuală de-a lungul erei

creştine putea descoperi caracteristicile şi nevoile ei în una sau

mai multe din aceste mesaje.... Deşi, de exemplu, solia către

Laodicea este deosebit de potrivită pentru biserica de azi, soliile

către celelalte biserici cuprind şi ele îndemnuri care îi pot fi

folositoare (vezi 5T 368, 481, 538, 612; 8T 98, 99)

12. Verset

a. M-am întors Să văd glasul: şi vede şapte sfeşnice. Model des

întâlnit în Apocalipsa – am auzit ceva, mă întorc să văd şi văd

altceva!! EX. Apocalipsa 5:5-6.

b. Sfeşnice: În v. 20 se declară că aceste sfeşnice reprezintă şapte

biserici, aşadar întreaga biserică. Faptul că ele sunt de aur arată

valoarea bisericii în ochii lui Dumnezeu. Ioan Îl vede pe Hristos

umblând în mijlocul lor (v. 13–18), ceea ce sugerează continua

Sa prezenţă în biserică (vezi Matei 28,20; compară cu Coloseni

1,18). După ce Templul a fost distrus, în anul 70 şi sfeşnicul luat

la Roma, Ioan Îl vede pe Hristos între cele 7 sfeşnice – adică

relaţia Dumnezeu – om nu s-a întrerupt odată cu distrugerea

templului; lumina lui Dumnezeu este în biserici. Dumnezeu nu

şi-a lăsat poporul singur. Dumnezeu este cu poporul Său,

împlinindu-Şi promisiunea Lev 26:12; Matei 28:20. Hristos este

shekinah pentru poporul Său, aşa cum a fost în toată istoria.

Caracteristicile Sale ne fac să-L vedem astfel: ochi ca para

focului (versetul 14), faţa Lui ca soarele ce străluceşte în toată

puterea lui (versetul 16), picioare ca arama aprinsă şi arsă într-

un cuptor (versetul 15). Strălucirea Lui ne trimite o rază despre

strălucirea Noului Ierusalim.

Stefanovici: în tradiţia evreiască, imaginea unui sfeşnic

simbolizează ascultarea poporului Israel faţă de Dumnezeu.

13. Verset

a. Fiu al omului: Când Hristos Cel proslăvit i S-a arătat lui Ioan în

splendoarea Sa cerească, El avea totuşi înfăţişarea unei fiinţe

umane. Deşi El există din veşnicie, ca a doua persoană a

Dumnezeirii, şi va rămâne pururi aşa, Hristos a luat asupra Sa

natura umană, şi o va păstra pentru totdeauna (vezi Vol. V, pp.

917–919). Ce mângâiere este să ştim că Domnul nostru înălţat la

cer şi proslăvit este totuşi fratele nostru, având natura noastră

umană şi fiind în acelaşi timp Dumnezeu! Este Om în carne şi

oase, dar sub înfăţişarea glorioasă a Fiului Omului din Daniel 7,

ce are atribute şi caracteristici divine, ce participă la jduecată şi

inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu (Daniel 7:13).

b. Haina lungă: este simbolul demnităţii. – Stefanovici : aşa purta

marele preot şi împăratul.

14. Verset

a. Albe ca lână, para focului: lui Ioan îi este greu să descrie. Aşa

că foloseşte comparaţiile: alb ca ce e cel mai alb, strălucitor ca

ce e cel mai strălucitor etc.

Stefanovici: înfăţişarea de aici a lui Isus este ca a Celui Îmbătrânit de

zile din Daniel 7:9, adică Hristos cel înviat are acelaşi caracteristici ca

eternul Dumnezeu.

15. Verset a. Ape multe: Stefanovici: citare din Ezechiel 43:2 – despre

Dumnezeu şi Ioan aplică la Isus.

16. Verset

a. Mâna dreaptă. Aici mâna lui Dumnezeu reprezintă puterea Sa

de a susţine.

b. Şapte stele. Acestea sunt un simbol pentru „îngerii‖ sau solii

trimişi la cele şapte biserici (vezi comentariul de la v. 20). –

vezi Daniel 12:3, Mal. 2:7, 3:1. Antici credeau că stele

determină destinul oamenilor – astrologii erau foarte populari.

Evreii au ajuns să creadă că fiecare om are un corp ceresc

mazzal, o stea care prezidează destinul omului. Dumnezeu ţine

în mână stelele – El controlează destinele Daniel 2:28.

c. Sabie ... cu două tăişuri. Ioan repetă acest simbol în cap.

2,12.16; 19,15.21, unde sabia este considerată un instrument al

pedepsei divine, ieşind din gura lui Hristos. Se pare că aici acest

sens este cel mai potrivit, simbolizând autoritatea lui Hristos de

a judeca, şi în deosebi puterea Sa de a executa judecata. Faptul

că sabia are două tăişuri, împreună cu ascuţimea ei, par să

sugereze cruzimea deciziilor Sale şi eficienţa judecăţii Sale.

Faptul că nu ţine sabia în mână, ci în gură, înseamnă că lupa lui

Hristos este verbală în antura sa, mai degrabă decât fizică.

(Stefanovici)

17. Verset

a. Ca mort. Cel care primea o astfel de onoare era cu totul copleşit

de simţământul propriei slăbiciuni şi nimicnicii (vezi Daniel 10,

Isaia 6:5)

b. Nu te teme. După pierderea puterii naturale, un profet era întărit

supranatural, în general prin atingerea mâinii (vezi Ezechiel

2,1.2; 3,24; Daniel 8,18; 10,8–12.19; compară cu Isaia 6,6.7).

Adesea oaspetele ceresc poruncea: „Nu te teme!‖ pentru a

înlătura temerile fireşti care apar în inima omului atunci când

are loc o întâlnire cu o astfel de fiinţă (vezi Judecători 6,22.23;

13,20–22; Matei 28,5; Luca 1,13.30; 2.10). Tensiunea dintre

Dumnezeul atotputernic, distant al viitorului, care provoacă

temerea şi relaţia personală cu Cel care e fratele nostru, leagă

prezentul de viitor: cine nu se apropie acum de Hristos, fără

teamă, viitorul îl va îngrozi.

18. Verset

a. Cel viu. Această formă a verbului implică o viaţă continuă,

permanentă, activă. „În Hristos există viaţă, originală,

neîmprumutată, nederivată‖. (DA 530; vezi 785). „În El era

viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor‖.

b. Am fost mort. Literal, „am ajuns mort‖, o aluzie la răstignire.

Aceste cuvinte arată clar faptul că Cel care i S-a arătat lui Ioan

în viziune a fost Hristos.

c. Sunt viu. sau „trăiesc‖, adică am o viaţă continuă, o viaţă care

nu are sfârşit, o viaţă care se perpetuează singură. În ciuda

morţii suferite pentru neamul omenesc, Hristos continuă să fie

„Cel viu‖, deoarece este Dumnezeu. „Divinitatea lui Hristos

este siguranţa pe care o are credinciosul că va primi viaţa

veşnică‖ (DA 530)

După mesajul despre Sabat, Ioan vorbeşte acum despre Paşte –

moartea şi învierea lui Hristos. Paştele comemorează ieşirea din

Eigpt şi creaţiunea – dar e speranţă pentru Mesia. Pessah – este

îngerul care a trecut peste. Apoi sângele care slavează viaţa, nici

un os nu trebuia rupt – învierea, matzah –pâinea nedospită, poporul

ce-şi caută ţara; acelaşi simbol s-a păstrat şi în Sfânta Cină:

creştinii îşi exprimă sperenaţ revenirii (Marcu 14:25, 1 Cor 11:26,

ebraicul Marana tha – Vino Doamne 1 Cor 16:22).

d. Cheile. Cheia este un simbol al puterii şi al autorităţii. Vezi

comentariul de la Matei 16,19; compară cu Luca 11,52.

e. Locuinţei morţilor. [„Iadului‖, KJV]. Gr. Hades – momrântul

Ps 89:48, Fa. 2:29.34, Gen 37:35

Stefanovici: aici Hristos dă replica lui Hekate – credinţa vremii că

această zeiţă are cheile morţii şi cerului. Dar Hristos este Cel ce a

demonstrat că adevărul e de partea Lui (pag. 97).

19. Verset

a. Scrie. O repetare a poruncii din v. 11

20. Verset

a. Taina. - „un secret‖, „un mister‖ În limbajul creştin timpuriu

termenul „mister‖ nu însemna ceva ce nu poate fi înţeles, aşa

cum înseamnă astăzi, ci ceva care poate fi înţeles doar de cei

iniţiaţi, adică de cei care au dreptul de a cunoaşte. Hristos le-a

spus ucenicilor că lor le era „dat‖ să cunoască „tainele

Împărăţiei cerurilor‖, nu mulţumii. Pavel vorbeşte despre

înviere ca despre o „taină‖ (1 Corinteni 15,51)... acest simbol

este numit „taină‖ în lumina faptului că interpretarea sa este

aproape de a fi explicată. Aşadar, în cartea Apocalipsei o

„taină‖ este un simbol criptic pe punctul de a fi explicat celor

care consimt să „ţină‖ (vezi comentariul de la v. 3) lucrurile

descoperite în această carte (compară cu cap. 17,7.9), sau unul

pe care Dumnezeu vrea să li-l descopere

b. Îngerii. Gr. aggeloi, literal, „soli‖, fie cereşti, fie omeneşti.

Aggeloi este aplicat fiinţelor omeneşti în Matei 11,10; Marcu

1,2; Luca 7,24.27; 9,52; compară cu 2 Corinteni 12,7. S-a

sugerat că „îngerii‖ ar fi prezbiterii sau supraveghetorii din cele

şapte biserici de pe vremea lui Ioan şi că Domnul le trimitea

soliile pentru a le transmite adunărilor respective. Totuşi, cu

posibila excepţie de aici, adică „îngerii‖ celor şapte biserici, din

cele 75 de ocazii în care îl foloseşte Ioan în Apocalipsa,

cuvântul aggeloi nu se referă niciodată la fiinţe umane. Din

context nu reiese dacă acesta este sensul de aici. Totuşi, este

puţin probabil ca Dumnezeu să fi trimis prin Ioan solii către

nişte îngeri adevăraţi şi este preferabilă identificarea acestor

„îngeri‖ cu conducătorii bisericilor (compară cu GW 13, 14; AA

586). Îngerii din ceruri nu trebui să se pocăiască, nu li se

promite că dacă biruiesc, atunci vor ajunge în cer...

Constantinescu: Îngerii sunt cei ce dau solia bisericii. Între ei nu

sunt diferenţe, toţi sunt stele. Aşa că un pastor, sau un membru

obişnuit este tot un înger. El este în mâna lui Dumnezeu – dacă

nu mai stă acolo, va cădea. Dar atâta timp cât Dumnezeu îl ţine

în mâna, nu cade.

Apocalipsa 2

Stefanovic: Bisericile sunt 7 şi se pare că sunt aranjate în paralele

– pentru ca Isus să treacă printre ele. Efes este paralel cu Laodiceea:

amândouă au probleme cu dragostea şi cu legalismul. Smirna (II) cu

Filadelfia (VI) – sunt lăudate pentru credinţa lor; nu sunt mustrate şi se

opun celor ce se numesc iudei [2:9 – 3:9]; Pergam (III) şi Sardes (V)

sunt paralele în apostazie – puţin de bine se spune aici. Mesajul către

Tiatira este complet diferit: este cel mai lung şi aici întâlnim o biserică

divizată.

Mesajul către toate bisericile este împărţit în 6 părţi. Promisiunile

făcute bisericilor sunt un ecou din Geneza 2 şi 3, deci ceea ce a pierdut

omul în Eden, regăseşte în Hristos.

Interpretarea soliei către biserici: 1:19 ne spune că solia este pentru

atunci, dar şi pentru vremurile următoare.

Tenney sugerează faptul că aranjarea bisericilor în circuit poate

reprezenta circuitul întreg al creştinismului şi dezvoltarea lui vizibilă

prin exemplele date în cele 7 biserici.

Paulin vede paralele între Laodiceea şi bătălia de la Armaghedon,

în care se vorbeşte de haine, goliciune, ruşine – de aceea crede că solia

către Laodiceea este ultima solie... deci stă în picioare treaba cu istoria

Creştinismului văzută în cele 7 biserici.

Biserica este singura lumină prin care Hristos luminează. Dacă

biserica nu-şi împlineşte rolul, îşi pierde raţiunea existenţei; sfeşnicul ei

va fi îndepărtat. (Apocalipsa. 2:5, Mat. 5:16).

Tensiunea dintre Dumnezeu prezent- viitor se vede şi la Biserici: le

laudă, dar le şi judecă.

De la început Ioan ne spune că aşa trebuie să înţelegem profeţia

despre biserici: ceea ce este în timpul său, dar şi ce va urma (Apocalipsa

1:19).

Dumnezeu este cel ce ţine „bisericile‖ în mână (Apocalipsa

1:16.20). – El e cel care controlează destinul, nu doar al bisericilor şi al

oamenilor de atunci, ci din totdeauna. De aceea cele 7 biserici reprezintă

istoria bisericii creştine, călăuzită de Dumnezeu.

7 biserici. Din cele mai vechi timpuri, nr 7 a avut valori simbolice:

sumerieni, babilonieni, canaaniţi, israeliţi – simbolul este totalitate,

prefecţiune. În perioada intertestamentală simbolul era des folosit, sub

influenţa lui Pitagora. Apare de 88 de ori în Noul Testament – de 68 de

ori în Apocalipsa. De aceea e clar că 7 biserici au fost alese să reprezinte

toată Biserica – nu sunt amintite bisericile de la Hierapolis (lângă

Laodiceea) şi Colose – aminitite în Noul Testament. Acest fapt este aşa

interpretat încă din sec. III – Canonul Muratorian.

Mesajul este pentru toate bisericile: formulările Cine are urechi de

auzit să audă ce zice Bisericilor Duhul (Apocalipsa 2:7.11.17 etc), la

care adăugăm formularea clară către Biserici – Apocalipsa 2:23.

Bisericile au fost alese pentru semnificaţia lor. A extrage o profeţie

dintr-o zonă geografică concretă era ceva obişnuit în Vechiul Testament

– Daniel vorbeşte de nord şi sud-ul Israelului pentru profeţia sa, Mica,

aşa scrie.

Ordinea – este ruta unui călător

Pe măsură ce mesajul merge către biserici, Yeshua Îşi anunţă

intenţia de apropiere tot mai tare de om:

I. Efes: Cel ce este între sfeşnice

II. Smirna: Cel ce a murit şi a înviat

III. Pergam: Pocăieşte-te! Altfel voi veni în curând şi Mă voi

război cu ei

IV. Tiatira: Păstrează ce ai până voi veni Eu

V. Sardes: Dacă nu veghezi/te trezeşti, voi veni ca un hoţ.

VI. Filadlefia: Eu vin curând.

VII. Laodicea: Stau la uşă.

Mesajul Bisericilor îl interpretăm: preterist – ceea ce se aplică bisericii

din sec. I; idealist – cine are urechi de auzit să audă ce spune

bisericilor Duhul; profetico-istoric – spune Paulin de legătura evidentă

între scena Armaghedonului, văzută de Ioan la sfârşitul sitoriei

mântuirii, în plaga 6, Apocalipsa 16:15 şi mesajul către Laodicea

Apocalipsa 3:18. Faptul că Armaghedonul, încrâncenarea finală

(16:17) foloseşte limbajul/mesajul adresat Laodicei arată că, această

Biserică, simbolizează profetic ultima Biserică a istoriei. Este biserica

finalului; mesajul final este pentru ea. Asta întăreşte interpretarea

istorico-profetică, adică bisericile descriu istoria din primul secol până

la revenirea lui Hristos.

Către 7 biserici – Pavel scrie la 7 biserici: Romani, Corinteni,

Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Tesaloniceni – Pavel scrie către 7

biserici, cu probleme specifice şi caracteristice pentru istoria

bisericească, ce se poate aplica la toată Biserica creştină – adică Bisrica

lui Hristos din toate timpurile. Aşa sunt şi epistolele lui Isus, către

Biserici – 7, toată istoria (nu apare Miletul, Hierapolis, Colose... ce

erau în Asia Mică).

Istoria celor 7 biserici vorbeşte despre o decădere în Biserica

Creştină, în poporul lui Dumnezeu, înaintea de revenirea lui Isus.

Viziunile sunt paralele, în serii de 7 – spre deosebire de Daniel, care

prezintă serii de 4. Structura cronologică este preluată din Daniel.

Viitorişti cred că după ce se termină solia către Laodiceea, se vor

întâmpla după perioada bisericii etc. Viziunea apocaliptică diferă de

profeţia obişnuită, pentru că ea nu e condiţionată. Iar la aceste prefeţii

necondiţionate, apocaliptice, Dumnezeu ne psune că dacă o solie dată

de 2 ori (trei, patru ...) atunci planul lui Dumnezeu e hotărât, definitv

(vezi Gen. 41:32).

1. Verset

The Seven Churches

În timpul lui Ioan, Efesul avea o populaţie de peste 150.000 de

locuitori, din care 1000 şi mai mulţi erau creştini evrei sau dintre

neamuri.

Oraş ce era faimos, încă de la început pentru templul zidit pentru

Artemis/Diana. După reconstruirea lui, a ajuns una dintre cele 7 minuni

ale lumii antice.

În timpul călătoriei lui Pavel, anul 53, Efesul avea o largă comunitate

evreiască, aproximativ 10.000 de oameni (cei mai mulţi din vestul

Anatoliei).

Domitian (81-96) avea pretenţia să fie numi Stăpânul şi Dumnezeul

nostru – ceea ce creştinii nu puteau spune decât lui Hristos. Dacă cineva

refuza să spună aşa ceva despre împărat, era acuzat de ateism şi duşman

al cetăţi etc.

a. Efes. Unii explică numele Efes ca însemnând „de dorit‖

[Semnificaţia numelui cetăţii este acela de avânt, lansare,

misiune.]. Pe timpul lui Ioan Efesul era cetatea cea mai importantă

a provinciei romane Asia, iar mai târziu a devenit capitala ei. Se

pare că în acest oraş mesajul Evangheliei a fost predicat pentru

prima dată în jurul anului 52 d.Hr., de către Pavel, atunci când s-a

oprit aici pentru un scurt timp în drumul său spre Ierusalim şi

Antiohia, în a doua sa călătorie misionară. Prietenii săi, Acuila şi

Priscila, s-au stabilit pentru un timp în acest oraş, şi împreună cu

un evreu din Alexandria, pe nume Apolo au susţinut lucrarea de

evanghelizare până la întoarcerea lui Pavel, probabil un an sau doi

mai târziu (vezi Faptele Apostolilor 18,19–19,7). De data aceasta

apostolul a rămas la Efes cam trei ani, mai mult decât în oricare alt

loc din călătoriile sale misionare raportate. Lucrul aceasta

sugerează că activitatea sa a fost deosebit de rodnică. (Faptele

Apostolilor 19,10; 1 Timotei 1,3). Biserica Efes poate fi pe drept

numită era curăţiei apostolice, un atribut foarte de dorit înaintea

lui Dumnezeu.

Prima cetate – primul sfeşnic, lumina portului se vedea de departe,

pe mare. Este biserica apostolilor (versetul 2), memoria proaspătă

(2:5), biserica primelor convertiri păgâne. Efesenii erau cunoscuţi

pentru suprestiţia lor, cetatea cu proeminente afaceri cu amultete.

Nelegiuirea era mare în Efes – filozoful Heraclitus a rămas în

memorie plângând cetatea – filozoful ce plânge.

Este solia către biserica contemporană lui Ioan.

b. Umblă: După cum bisericile din timpurile apostolice se bucurau

de grija, atenţia şi slujirea lui Hristos, tot aşa stau lucrurile şi cu

biserica creştină de-a lungul istoriei. În felul acesta se împlineşte

făgăduinţa pe care a dat-o Hristos ucenicilor, de a fi cu ei, „în

toate zilele, până la sfârşitul veacului‖ (Matei 28,20 vezi şi

Levetic 26:11-12). [paralela cu drumul spre Emaus – Isus nu îi

părăseşte pe ucenici].

2. Verset

a. Ştiu. Fiecăreia din cele şapte biserici, Hristos îi declară: „Ştiu

faptele tale‖. Îndemnurile Sale sunt ale Cuiva care cunoaşte pe

deplin problemele fiecărei biserici şi care este deci în stare să

recomande o soluţie potrivită şi eficace. Mântuirea e prin har/

judecata e prin fapte.

b. Tale: singular. Hristos Se ocupă de oameni atât ca grup – ca o

biserică – cât şi în termenii unei legături directe şi personale pe

care o are fiecare creştin cu El.

c. Nu poţi suferi. Prea adesea, acum, ca şi în trecut, biserica este

dispusă să „sufere‖ sau să suporte, de dragul păcii, învăţături şi

practici rele în mijlocul ei. Slujitorilor lui Hristos li se poate părea

mai uşor să nu mustre păcatele îndrăgite de credincioşi decât să ia

poziţie curajoasă de partea adevărului (compară cu Isaia 30,10; 2

Timotei 4,3). Biserica din Efes trebuia să fie lăudată pentru faptul

că făcea o deosebire clară între adevăr şi rătăcire, fie în doctrină,

fie şi în viaţă, cât şi pentru faptul că lua o poziţie fermă împotriva

rătăcirii

d. Cei răi. Adică apostolii mincinoşi – oameni din interiorul

bisericii, nu din afara ei.

e. Pus la încercare. Biserica din Efes a cercetat cu sârguinţă

pretenţiile şi învăţăturile acestor apostoli mincinoşi. Ignaţiu,

scriind la începutul secolului al II-lea, vorbeşte despre efortul

depus de creştinii efeseni pentru a evita erezia. Deci duhurile

trebuie cercetate (1 Ioan 4,1–3); rătăcirea ameninţă (Faptele

Apostolilor 20,25.30, 2 Petru 2).

3. Verset

a. [Ai purtat, KJV, traducerea română Sinodală]. Biserica din

Efes a refuzat să-i sufere „pe cei răi‖ (vezi comentariul de la v. 2),

dar a îndurat cu răbdare suferinţa de neînlăturat adusă de

învăţătorii mincinoşi şi persecuţia cauzată de iudeii şi neamurile

fanatici.

4. Verset

a. Dragostea dintâi. Această „dragoste‖ cuprindea probabil iubire

din toată inima pentru Dumnezeu şi pentru adevăr, iubire pentru

fraţii de credinţă şi pentru semeni în general (vezi Matei 5,43.44;

22,34–40). Probabil controversele doctrinale stârnite de învăţătorii

mincinoşi dăduseră naştere unui spirit de dezbinare. De asemenea,

în ciuda eforturilor sârguincioase ale multora de a pune stavilă

curentului de învăţături mincinoase, un număr de persoane care

rămăseseră în biserică erau fără îndoială atinşi în măsură mai mare

sau mai mică de el. În măsura în care rătăcirea şi-a găsit sălaş în

biserică, a fost împiedicată lucrarea Duhului Sfânt ca sol al

adevărului (Ioan 16,13), sarcina Lui fiind de a transforma

principiile adevărului într-o forţă vie care să transforme caracterul

(vezi Ioan 16,8–11; Galateni 5,22.23; Efeseni 4,30; etc.). În plus,

pe măsură ce mărturia ucenicilor lui Isus s-a sfârşit, aceştia

murind unul câte unul, şi pe măsură ce viziunea iminenţei

revenirii lui Hristos (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,1) a

început să se stingă, flacăra credinţei şi a devoţiunii a început să

ardă din ce în ce mai slab.

Păcatul lor – au pierdut focul iubirii şi nu l-au reaprins. Efes e o

biserică extrordinară: e credincioasă, nu suferă răul, ... etc. Şi-a

pierdut dragostea dintâi (mai iubeşte, dar nu ca la început).

Este ciudat că, în timp ce ura faţă de erezie creşte, iubirea faţă de

Christos şi faptele dintâi, ale credinţei şi iubirii, intră în eclipsă. Se

poate vorbi despre generaţia primului avânt misionar (31-70) şi, după

căderea Ierusalimului, de o a doua generaţie creştină care pe timpul

lui Ioan, nu mai reprezenta exact „iubirea dintâi". Dacă răcirea

dragostei dintâi înseamnă cădere şi necesită pocăinţă, în ciuda

calităţilor creştine enumerate aici, atunci câtă apostazie şi nevoie de

pocăinţă este acolo unde, calităţile tipic efesene au dispărut. Acest

principiu al iubirii este esenţa legii lui Dumnezeu. Ortodoxia

teologică fără iubirea dintâi este un sfeşnic fără lumină.

5. Verset a. Şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui. Biserica urma să-şi piardă

poziţia de reprezentant acreditat al lui Hristos. Biserica „căzuse‖,

dar îndurarea divină îi oferea cu răbdare o nouă ocazie de pocăinţă

(compară cu 2 Petru 3,9). Fără iubire, biserica nu mai este Biserica

lui Hristos. Asta înseamnă că lumina Evangheliei le va fi luată.

Dacă Efesul şi-a pierdut lumina, cine era biserica adevărată, după

sec. I? Acest lucru se vede individual

b. Faptele dintâi sunt faptele pocăinţei

c. Îţi voi lua sfeşnicul. Înrădăcinarea în spiritualitate, nu garantează

finalul fericit. Faptul că Dumnezeu a înfiinţat biserica, curată nu e

o garanţie absolută pentru rămânerea ei aşa. Biserica poate să

cadă, poată să-şi piardă lumina.

6. Verset

Scrisoarea nu se rezumă la ameninţări – integritatea spirituală a

efesenilor este în armonie cu gândul lui Dumnezeu – şi Eu le urăsc

[faptele].

a. Nicolaiţi – Tradiţia. Nu ştim dacă tradiţia cu privire la diaconul

Nicolae este adevărată, dar secta aceasta poate fi aceeaşi cu cea

menţionată de Ioan. Se pare că cel puţin în secolul al II-lea adepţii

acestei secte susţineau că faptele trupului nu afectează curăţia

sufletului şi deci nu au nici o legătură cu mântuirea [Nicolae şi-a

dat soţia să fie a tuturor].... adică participarea la viaţa publică a

cetăţii (cultul împăratului etc.). [Nicolae ar însemna înfrângerea

sau cucerirea poporului]. Sectă cunoscută de părinţii bisericeşti

pentru depravarea lor. Interăretând greşti scrierile lui Pavel, despre

har şi lege, au respins principiile Toeri, înălţând harul lui Yeshua

şi au ajuns să trăiască în desfrâu. Îmbrăţişau gnosticismul, cu

dualitatea sa suflet – trup: trupul nu e important; poate fi distrus

prin plăceri, sau tortură pe când sufeltul, care e pur, e divin nu

poate fi întinat. Legau trupul de lege, pe care o respingeau şi duhul

de har, pe care îl înălţau. Se apre că sămânţa apostaziei loveşte în

Genză, în crearea mteriei. De aceea promisiunea dată biruitorilor

din Efes restaurează creaţia: Cine va birui va mânca din pomul

viaţii (Apocalipsa 2:7) – materia mănâncă. Cei luaţi la cer până

acum, de exemplu Ilie a fost luat cu trupul/materia, nu doar un

suflet descărnat... aşa ceva nu există în imaginea Bibliei.

b. În această biserică, a cărei singură vină este că şi-a pierdut

dragostea dintâi, e greu de crezut că permitea asemnea manifetări

imorale, ca cele mai de sus. Aşa că poate numele e simbolic (ca şi

numele bisericilor, Apolion, Abadon, Antipater) – Nicolae

biruitorul poporului, victoria împotriva poporului, cel, cei care se

ridică peste popor, ca Diotref, din 1 Ioan. Mai târziu, în Pergam

nicolaiţii sunt tari în biserică. Ei reprezintă pe preoţi, episcopi,

papii de mai târziu – Biserica porpovăitoare şi Biserica

ascultătoare.... cam acesta e nicolaismul.

7. Verset a. Asculte. Textul grecesc cuprinde ideea că cei care ascultă o fac

înţelegând. Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu este zadarnică dacă

viaţa nu se transformă după modelul dat prin cele care au fost

auzite.

b. Bisericilor. Făgăduinţa adresată aici bisericii din Efes aparţine

într-un sens special tuturor „bisericilor‖ din vremurile apostolice,

reprezentate prin biserica din Efes. Deşi era potrivită în special

lor, ea se aplică credincioşilor din toate timpurile

c. Va birui. Forma verbului din limba greacă implică ideea că

persoana „continuă să biruiască‖ sau „câştigă în continuare‖.

Ideea de biruinţă este o temă care revine mereu în Apocalipsa. -

contextul (v. 2–6) implică ideea că biruinţa la care se face referire

aici este, într-un anumit sens, biruinţa asupra apostolilor şi a

învăţătorilor mincinoşi care îi ispitiseră pe credincioşi să mănânce

din pomul cunoştinţei omeneşti.

d. Pomul vieţii - Mâncând din pomul vieţii, Adam şi Eva aveau

ocazia să îşi exprime credinţa lor în Dumnezeu ca susţinător al

vieţii, la fel cum prin păzirea Sabatului dovedeau credinţa şi

supunerea lor faţă de Creatorul lor. Ceilalţi pomi ai grădinii, erau

„buni la mâncare‖; de asemenea erau destinaţi să întreţină viaţa.

Dacă un pom este deosebit de ceilalţi prin extraordinarul nume de

„pom al vieţii‖, fructele lui trebuie să fi avut scopul de a întreţine

viaţa într-un fel deosebit, depăşind în valoare ceilalţi pomi.

e. Raiul. Grădina raiului era „paradisul‖ pe pământ. Când raiul va fi

reaşezat pe acest pământ (vezi PP 62; GC 646, 648), pământul va

deveni din nou un „paradis‖

Biserica din Efes este imaginea bisericii apostolice contemporane cu

Ioan, între anii 31-100.

Caracteristicile Bisericii Efes pot fi aplicate primului veac al

creştinismului. „nu avem nici o dovadă că această lucrare a fost dusă la

îndeplinire numai de către comunitatea din Efes, sau că ar fi făcut în

această direcţie, mai mult decât oricare altă biserică din aceea vreme.‖

Uriah Smith.

Este ciudat că, în timp ce ura faţă de erezie creşte, iubirea faţă de

Christos şi faptele dintâi, ale credinţei şi iubirii, intră în eclipsă. Se poate

vorbi despre generaţia primului avânt misionar (31-70) şi, după căderea

Ierusalimului, de o a doua generaţie creştină care pe timpul lui Ioan, nu

mai reprezenta exact „iubirea dintâi". Dacă răcirea dragostei dintâi

înseamnă cădere şi necesită pocăinţă, în ciuda calităţilor creştine

enumerate aici, atunci câtă apostazie şi nevoie de pocăinţă este acolo

unde, calităţile tipic efesene au dispărut. Acest principiu al iubirii este

esenţa legii lui Dumnezeu. Ortodoxia teologică fără iubirea dintâi este

un sfeşnic fără lumină.

451 – Conciliul de la Efes o numeşte pe Maria Mama lui

Dumnezeu – asemănare izbitoare cu titulatura Dianei, zeiţa efesenilor, ce

era numită Mama zeilor.

Printre ereziile mai serioase care au ameninţat biserica spre

sfârşitul primului secol au fost docetismul şi o formă timpurie a

gnosticismului. Cu privire acestea şi alte erezii care au atacat biserica

din vremurile apostolice, vezi Vol. V, pp. 912, 913; Vol. VI, pp. 52–59.

Mai precis, o tradiţie timpurie arată că un gnostic, numit Cerintus, a

vizitat Efesul şi i-a provocat necazuri lui Ioan şi bisericii sale (vezi

Irineu, Against Heresies iii. 3. 4). Lupta bisericii din Efes împotriva

proorocilor mincinoşi pare să fi fost o realitate a bisericii în general.

Docetismul este o erezie cu privire la persoana lui Isus Hristos.

Cuvântul este derivat din grecescul dekeo, care înseamnă „a părea‖ sau

„a apărea‖. Conform Docetismului, Fiul etern al lui Dumnezeu nu a

devenit de fapt om sau să sufere pe cruce; el doar se părea că este sau că

face aceasta. Această erezie a apărut într-un mediu elenist şi s-a bazat pe

un Dualism care susţinea că lumea materială ori este ireală ori pozitiv de

rea. Tendinţele de a spiritualiza pe Hristos prin negare umanităţii sale

reale au fost deja prezente în vremurile Noului Testament.

Stefanovici: Efes

Versetul 3 tradus: şi ai perseverenţă şi arzi pentru Numele Meu, şi

nu ai obosit.

Efes: este păzitorul zeiţei Diana, al cărei chip a căzut din cer; zeiţă

la mare cinste în toată Asia şi chiar în întreaga lume (Fapte 19:27; 35).

Templu era şi un depozit sigur al multor averi, astfel că era cel mai

important centru financiar al Asiei.

Efesul se bucura de titlul de cetate – refugiu: pe o rază de 200

metri în jurul templului, orice răufăcător sau criminal, dacă ajungea aici

era scutit de orice pedeapsă – era paradisul hoţilor, criminalilor.

Efesul era cea mai superstiţioasă cetate din lume, la vremea aceea,

cu un mare număr de vrăjitori, ghicitori (FA 19:19).

Totuşi aici a fost cea mai puternică biserică a zonei, în vremea

aceea...

Vs. 7: cine va birui – verb la prezent continuu = cine biruie mereu. Este

tema Apocalipsei – 2:7,11,17,26; 3:5,12,21; 5:5; 12:2; 17:14; 21:7).

Nicolaiţii erau foarte periculoşi, în ceea ce priveşte viaţa practică

creştină. Dacă ei ar fi biruit, atunci Lumea ar fi schimbat Biserica şi nu

Biserica Lumea – la Efes nu s-a întâmplat aşa.

Efesenii au uitat de prima lor dragoste ca evreii (Ier. 2:2); la

început efesenii erau cunoscuţi pentru dragostea şi credinţa lor: Efeseni

1:15, FA 20:37-38 .

Iubirea efesenilor este acompaniată de faptele dintâi. Faptele dintâi

erau inspirate de iubire; şi pentru a putea fi refăcute, este necesară

aceeaşi iubire ce le-a generat. De aceea faptele şi iubirea pot merge doar

împreună.

Smirna

The seven churches: Smirna

Cea mai importantă clădire din oraş era templul Atenei, care data

din sec VIII îec.

Se consideră a fi înfiinţat de Alexandru cel Mare (sau reînfiinţat).

Necazul de 10 zile – au fost descoperite inscripţii în Smirna, că

spectacolul gladiatorilor ţine 5 zile. Se pare că aici a început practica

uciderii creştinilor de către gladiatori, în „spectacole‖ de 10 zile.

Port important, slava Asiei. Un centru politic, economic important,

cu o populaţie de vreo 200.000 de oameni, în secolul I. De aici se trăgea

Homer. Smirna a fost primul oraş ce a construit un templu Dea Roma –

adică zeiţa Roma.

Smirna era centrul închinării imperiale (odată pe an, fiecare

cetăţean trebuia să ardă tămâie pe altarul lui Ceasar şi apoi i se dădea un

certificat, ce atesta închinarea), ce era acum obligatorie. Aceasta este

sursa suferinţei, sărăcie şi persecuţiei Bisericii.

Oraşul datează din 1000 îHR – construit, distrus şi reconstruit, este

un oraş înviat din ruinele lui. De aceea mesajul despre moarte şi înviere

se aplică foarte bine aici – versetul 8.10.11

Smirna este biserica persecuţiei. Păgânii îi suspectau pe creştini de

cele mai oribile crime: îi acuzau de canibalism (din cauza Sfintei Cine –

mâncarea trupului şi sângelui Mântuitorului), agapele le vedeau ca orgi,

destrăbălare; erau consideraţi atei – se închinau unui Dumnezeu

invizibil, deci nu se închinau, refuzau cultul imperial; creştinii predicau

sfârşitul lumii prin foc – lucru folosit la Roma de Nero împotriva

creştinilor; erau asociaţi iudaismului – religie îndepărtată şi înapoiată.

În persecuţie, creştinii erau ucişi.

8. Verset

a. Smirna - acest cuvânt este derivat de la muron, numele unei răşini

aromatice; Răşina aceasta era folosită pentru îmbălsămarea

morţilor, iar medicinal ca un unguent, sau alifie, şi era arsă ca

tămâie. Nu există nici o relatare cu privire la când şi cine a înfiinţat

biserica din Smirna. Biserica aceasta nu este menţionată în altă

parte în Scriptură... Din punct de vedere istoric, se poate considera

că perioada care este reprezentată de Smirna începe pe la sfârşitul

secolului întâi (aprox. anul 100 d.Hr.) şi continuă până pe la anul

313 d.Hr., când Constantin s-a dedicat cauzei bisericii. Trebuie

observat faptul că profeţiile din cap. 2 şi 3 nu sunt, strict vorbind,

profeţii referitoare la timp şi că datele sugerate mai sus au doar

rolul de a uşura stabilirea unei corespondenţe aproximative între

profeţie şi istorie.

b. A murit. Pentru o biserică care dădea piept cu persecuţia şi cu

moartea din cauza credinţei, accentul pus asupra vieţii în Hristos

trebuie să fi fost plin de însemnătate.

9. Verset

a. Necazul. Sau „chinul‖, „tulburarea‖ „suferinţa‖. Experienţa

bisericii din această perioadă a fost caracterizată de persecuţie

intermitentă din partea diferiţilor împăraţi romani. Sub Traian (98–

117), Adrian (117–138) şi Marcus Aurelius (161–180) persecuţia a

fost sporadică şi locală. Prima persecuţie generală şi sistematică a

creştinilor a fost condusă de Decius (249–251) şi de Valerian

(253–259). Oprimarea politică a ajuns la punctul culminant în

timpul persecuţiilor sângeroase de sub domnia lui Diocleţian (284–

305) şi a succesorilor săi imediaţi (305–313). Istoric, perioada

reprezentată de biserica Smirna poate fi numită pe bună dreptate

epoca martirajului.

b. Sărăcia: pe lângă persecuţie, creştinii din Smirna se confruntă cu

sărăcia – timpul în care Biserica va fi bogată, luxoasă este departe.

Creştinii veneau în general din masele sărace ale populaţiei, fiind

dispreţuiţi de societate păgână.

c. Batjocurile. Gr. blasphemia, „vorbire de rău‖ fie despre

Dumnezeu, fie despre om.

d. Iudei. Probabil „iudei‖ într-un sens figurat, nu literal (Romani

2,28.29; 9,6.7; Galateni 3,28.29; 1 Petru 2,9). Aşa cum este folosit

aici, termenul se referă, fără îndoială, la cei care pretindeau că Îi

servesc lui Dumnezeu, dar de fapt îi slujeau lui Satana.... Se spune

că în secolul al II-lea iudeii l-au martirizat pe Polycarp, un episcop

al Smirnei. În această perioadă Tertulian vorbeşte despre sinagogi

ca fiind „izvoare ale persecuţiei‖ (Scorpiace 10; ANF, vol. 3, p.

643). Iudeii erau divizaţi în jurul presupuşilor Mesia; se persecutau

între ei, în funcţie de Mesia pe care îl acceptau. În sec. I, iudeii se

închinau împreună cu creştinii la sinagogă – anitsemitismul creştin,

încă nu izbucnise. Dar, după anul 70, iudeii încep să privească rău

creştinismul – îi înfruntă, se aliază cu persecutorii. Acum creştinii

sunt izolaţi, sunt pe cont propriu.

e. Sinagoga Satanei: creştinii falşi, care se organizează şi ei. Singura

persecuţie de 10 ani consecutivi a fost cea a lui Diocleţia 303 – 313

(mai precis 311...). În această perioadă, Biblia ne spune că va exita

deja o biserică organizată falsă. Din 313 avem o biserică a satanei

organizată!!! Intrăm în perioada Pergam.

10. Verset

a. Nu te teme... ai să suferi: Hristos le spune celor ce deja se temeau

pentru suferinţa ce urma să vină să nu se teamă – vezi Matei 10:28.

c. Zece zile. Aceste cuvinte trebuie înţelese în două moduri. Pe baza

principiului an-zi, de calculare a perioadelor de timp profetice,

aceste zece zile au fost socotite o perioadă de zece ani reali,

consecutivi şi s-a considerat că este vorba de perioada de

persecuţie imperială cruntă, de la 303 la 313 d.Hr. În acest timp

Diocleţian, împreună cu asociatul şi succesorul său, Galerius, a dus

cea mai dârză campanie de anihilare a creştinismului pe care a

suferit-o acesta din partea romanilor păgâni. Primul decret al lui

Diocleţian împotriva creştinilor a fost emis în anul 303, interzicând

creştinismul din întregul imperiu - a dat un edict imperial, prin care

a dorit să extermine creştinismul. Edictul prevedea diolvarea

comunităţilor creştine, demolarea bisericilor, şi arderea cărţilor.

Mulţi martiri creştini au murit acum. Valul persecutor a durat până

în 311, iar în 313 Constantin a dat un edict, care a oficializat religia

creştină.

b. .... Totuşi alţii consideră că nu e pe deplin sigură părerea că cele

„zece zile‖ erau intenţionate să reprezinte un timp profetic. Ei

susţin că deoarece cuvintele „ce ai să suferi‖, „diavolul‖,

„termină‖, şi „moarte‖ au sens propriu, este cât se poate de natural

ca şi cele „zece zile‖ să fie literale. În cazul acesta numărul „zece‖

ar trebui considerat un număr rotund, aşa cum se întâmplă de multe

ori în Scriptură (vezi Eclesiastul 7,19; Isaia 5,10; Daniel 1,20;

Amos 6,9; Hagai 2,16; Zaharia 8,23; Matei 25,1.28; Luca 15,8;

etc.; compară cu Mishnah Aboth 5. 1–9). Ca număr rotund, „zece

zile‖ ar reprezenta o scurtă perioadă de persecuţie, pe care fără

îndoială că a suferit-o biserica literală Smirna, din timpurile

apostolice. În tradiţia evreiască, numărul 10 reprezintă ideea

testului, încercării (ne amintim de încercarea lui dn de 10 zile dn

1:14-15). Tot aşa e şi în calendarul evreiesc: 10 zile de necaz

separă Rosh Hashanah – sărbătoarea trâmbiţelor de Iom Kippur,

Ziua Ispăşirii, timp în care evreii se pregăteau pentru ziua judecăţii.

Mishna vorbeşte la fel de 10 generaţii de la Adam la Noe, alte 10

de la Noe la Abraam, de 10 necazuri ale lui Abraam, 10 plăgi în

Egipt.Ar fi cu totul în armonie cu principiile corecte de interpretare

ale profeţiei ca cele „zece zile‖ să aibă o aplicaţie la situaţia

istorică imediată din Smirna şi o aplicaţie figurată, la perioada

istorică reprezentată de biserica Smirna [vezi Deuteronomul 18:15

şi Deutronom 34,10; compară cu Numeri 12,6-8). Numai Hristos a

putut împlini pe deplin condiţiile puse în prezicerea lui Moise (vezi

Ioan 1,21; 6,14; 7,40)]

c. Cununa. Gr. stephanos, „cunună‖, sau „ghirlandă, de victorie‖, nu

o diademă de conducător. Cuvântul acesta era folosit pentru

cununile date câştigătorilor la jocurile greceşti. Aici el este un

simbol al răsplăţii pe care o vor primi cei biruitori în lupta cu

Satana. Testul încercării de 10 zile se termină nu cu înfrângere, ci

cu răsplătire, cununc victoriei. Ironia: creştinii ucişi de sabia

gladiatorului, primesc cununa victoriei!!! Imagine des întâlnită pe

mormintele primilor creştini – sugera victoria. Nu e aluzie la

nemurirea sufeltului – vezi vs 11

d. Vieţii. Sensul expresiei „coroana vieţii‖ este probabil redat mai

bine în exprimarea „coroana care este viaţă‖ – „coroana‖ este

„viaţă‖. Coroana aceasta este dovada biruinţei asupra diavolului şi

asupra „necazului‖ pricinuit de el. Compară cu 2 Timotei 4,8.

11. Verset

a. Cel ce va birui. Probabil că aici accentul ar trebui pus asupra

biruinţei, nu asupra „necazului‖ menţionat în v. 10.

b. Moartea a doua: expresia apare numai în Apocalipsa şi se referă

la moartea finală a celor răi, fără speranţa învierii Apocalipsa 20:6

[literatura rabinică şi Targumurile susţineau ideea astfel: prima

înviere, la venirea lui Mesia, doar a drepţilor; a doua înviere pentru

cei răi. Numai prima înseamnă viaţă veşnică; a doua duce la

moarte veşnică. Toţi oamenii vor avea parte de prima moarte, dar

doar cei răi de a doua moarte, veşnica moarte (vezi şi Daniel12:2).

Astfel asigurarea de scutire de maortea a doua a martirilor din

Smirna le aminteşte cât de sigură este promisiunea învierii, care

duce la viaţă veşnică. Pentru Biblie, eliberarea din moarte nu se

referă doar la sufelt, ci la întreg omul, sânge şi trup. Biblia neagă şi

este străină de orice concepţie dualistă asupra naturii omului – vezi

înălţarea lui Ilie la cer: în trup! Ce lucru deosebit ar fi făcut

Dumnezeu pentru Ilie, să-l ia la cer, dacă oricum, la moartea lui,

sufletul lui Ilie s-ar fi înălţat la cer? Nu e nici o favoare să fie el cu

trupul, adică să poarte nişte limite, în timp ce milioane de alţi

credincioşi ar fi cu sufletul, adică fără limitele materialului...

Stefanovici: Smirna

Port important, slava Asiei. Un centru politic, economic important,

cu o populaţie de vreo 200.000 de oameni, în secolul I. De aici se trăgea

Homer. Smirna a fost primul oraş ce a construit un templu Dea Roma –

adică zeiţa Roma.

Smirna era centrul închinării imperiale (odată pe an, fiecare

cetăţean trebuia să ardă tămâie pe altarul lui Ceasar şi apoi i se dădea un

certificat, ce atesta închinarea), ce era acum obligatorie. Aceasta este

sursa suferinţei, sărăcie şi persecuţiei Bisericii.

În Smirna era o comunitate evreiască puternică, ce calomnia pe

creştini în faţa autorităţilor (pentru canibalism, incest şi nerecunoaşterea

guvernării). Mulţi au murit ca martiri, printre care şi Policarp, ce a fost

ucenic al lui Ioan.

Cele 10 zile de necaz: nume generic pentru o perioadă scurtă de

timp (sunt 10 degete la mână) – sunt zilele încercării, ca în Babilon,

pentru Daniel (Daniel 1:12-15).

2:10 cununa vieţii este steohanos –cununa din flori sau laurii

victoriei – în Apocalipsa 21:1 mântuiţii primesc tot stephanos.

Isus se prezintă celor din Smirna ca Cel ce a fost mort dar a înviat

– adică voi care treceţi prin suferinţă şi prin necaz, nu vă temeţi; Eu sunt

cu voi – dacă cel mai mare necaz este moartea, Eu am fost mort, dar

acum sunt viu – aşa că nu vă temeţi.

Smirna este o cetate bogată – dar credincioşii sunt săraci.

Laodiceeni sunt bogaţi material, dar săraci spiritual; smirneni sunt săraci

material, dar extrem de bogaţi în har, iertare şi credinţă.

Pergam

12. Verset

The Seven Churches Pergam – Asclepionul din Pergam era cam al

treilea centru medical din Imperiu ca importanţă, după cel din Epidavros

(Grecia) şi Cos. Aici veneau anual mii de pelerini din toată lumea.

[Starting around 300 BC, the cult of Asclepius became increasingly

popular. Pilgrims flocked to asclepieia to be healed. They slept

overnight and reported their dreams to a priest the following day. He

prescribed a cure, often a visit to the baths or a gymnasium. Since snakes

were sacred to Asclepius, they were often used in healing rituals. Non-

venomous snakes were left to crawl on the floor in dormitories where

the sick and injured slept. www.wikipedia.com]

Din 313 începe perioada Pergamului. Acum se marchează şi

convertirea lui Constantin, iar biserica este unde e scaunul de domnie al

satanei. Acum centrul Bisericii este la Roma

a. Pergam. Cetatea aceasta fusese capitala provinciei romane Asia

timp de două secole, după ce ultimul ei rege, Attalus al III-lea, a

lăsat-o, împreună cu regatul Pergam, ca moştenire Romei, în anul

133 î.d.Hr.13. Este cetatea de pe deal, al cărui nume înseamnă

citadela, înălţare, sau oraşul glorios.

Strabo, geograful grec de sec. I, o numeşte cetate ilustră, iar

Pliniu cel Bătrân, istoricul roman de sec I, cel mai important oraş

din Asia. Important centru politic şi cultural. Aici a fost inventat

pergamentul. Biblioteca din Pergam rivaliza cu cea din Alexandria,

având 200.000 de role de pergament.

Biserica Pergam ilustrează a treia etapă din istoria Bisericii: este

acum o biserică înălţată, are succes şi slavă. Persecuţia e uitată (amintită

doar în vs 13), iar membrii bisericii sunt cetăţeni respectabili.

13. Verset

a. Scaunul de domnie al Satanei. Pergamul s-a distins în anul 29

î.d.Hr., prin faptul că a devenit reşedinţa primului cult religios al

unui împărat în viaţă. Aici a fost construit şi consacrat un templu

pentru cultul zeiţei Roma (o personificare a spiritului imperiului) şi

al împăratului August. Chiar pe vremea când Ioan scria aceste

cuvinte, creştinii aveau de suferit persecuţia din cauza refuzului lor

a se închina împăratului Domiţian (anul 81–96 î.d.Hr.), care insista

ca oamenii să îl adore „ca domn şi dumnezeu‖ Alianţa dintre tronul

imperial şi Bisererica – constituie tronul satanei – te-ai aşezat acolo

unde este şi scaunul imperial.

b. Nu ai lepădat credinţa Mea. Biserica este încă ortodoxă: crede

doctrinele principal creştine.

c. Perioada Pergam a istoriei bisericii poate fi socotită ca începând pe

timpul când împăratul a îmbrăţişat cauza bisericii, în anul 313

d.Hr. – sau la aşa-zisa lui convertire, în 323 – şi terminându-se la

538. Aceasta a fost perioada în care papalitatea şi-a consolidat

poziţia de conducător religios şi politic al Europei Apusene şi

Satana şi-a aşezat „scaunul de domnie‖ în biserica creştină.

Papalitatea a fost o contopire reuşită între păgânism şi creştinism.

Perioada aceasta poate fi pe bună dreptate numită epoca

popularităţii.

d. Antipa. Un nume grecesc obişnuit, compus din cuvintele greceşti

anti, „în locul lui‖, şi pas, o formă prescurtată a lui pater, „tată‖. El

reflecta nădejdea unui tată că fiul astfel numit va lua cândva locul

său în lume. Înseamnă Cel ce-l reprezintă pe tatăl. Numele lui

Dumnezeu trebuie purtat de copii Lui.

e. Martorul. [„Martir‖, KJV]. Gr. martus, „martor‖. Un „martir‖ este

cineva a cărui moarte mărturiseşte despre credinţa sa. Cuvintele

greceşti traduse aici „martorul credincios‖ sunt identice cu cele

folosite pentru Hristos în cap. 1,5.

14. Verset

a. Balaam. Vezi Numeri 22,24; 25,1.2; 31,16. Balaam se preocupa de

propriile interese, nu de cele ale poporului lui Dumnezeu. (plus

îndemna poporul să nu facă ce zice Dumnezeu). Problema

Pergamului – sincretismul adus de Balaam. Numele lui Balaam

înseamnă a devora poporul. Sincretismul poate devora mai bine

biserica lui Dumnezeu, decât persecuţia. Răul infiltrat e mai greu

de observat decât cel din afară!

b. Piatră de poticnire. Gr. Skandalon.

c. Lucrurile jertfite. Cele două practici menţionate aici au fost în mod

expres interzise de Sinodul de la Ierusalim (vezi comentariul de la

Faptele Apostolilor 15,29; Romani 14,1; 1 Corinteni 8,1) Aceste

două păcate au dus la un amestec al păgânismului cu religia

adevărată. Aplicată la istoria creştină, descrierea aceasta este cât se

poate de potrivită la situaţia din biserică în perioada de după

legalizarea creştinismului de către Constantin, în anul 313 d.Hr., şi

convertirea lui cu numele, zece ani mai târziu. Acest împărat a

urmărit o politică de contopire a păgânismului şi a creştinismului

în cât mai multe puncte cu putinţă, într-o încercare de a uni diverse

elemente ale imperiului, pentru a-l întări. Poziţia favorabilă, ba

chiar dominantă, pe care a acordat-o Constantin bisericii a făcut

din ea o pradă pentru ispitele care însoţesc întotdeauna

prosperitatea şi popularitatea. Sub Constantin şi urmaşii săi, dintre

care aproape toţi au continuat politica sa favorabilă, biserica a

devenit repede o instituţie politico-eclesiastică şi a pierdut mult din

spiritualitatea ei anterioară. Biserica a adoptat o poziţie de

flexibilitate, mulându-se după interesele conducătorilor politici,

pentru a obţine avantaje politice – fapt atesta de istorici. (exemplu

duminica adoptată ca zi comună de închinare pentru creştinii din

imperiu). În Daniel vedem acelaşi compromis, sub imaginea

fierului (politicul) unit cu lutul (spiritualul), sau al cornului mic,

cornul (putere politică) cu trăsături umane (spiritualul), imagini ce

descriu Biserica.

15. Verset

a. Nicolaiţi – posibil ca nicolaiţii să fie aceaşi clasă cu cei ce ţin

învăţătura lui Balaam. (vezi comentariul de la Efes). Vedem

decăderea de la Efes: care ura faptele lor, dar aici nicolaiţii

lucrează liberi. Numele Nicolae este echivalentul grec al lui

Balaam biruitorul poporului, ce distruge biserica. Perioada

preoţilor, a episcopilor este oficială – clerul ce se ridică mai sus de

membrii. Biserica nu urăşte aceasta învăţătură.

16. Verset

a. Sabia gurii – e sabia cu două tăişuri din cp 1:16. Este Cuvântul

lui Dumnezeu care judecă, separând adevărul de eroare (Isaia 49:2.5)

Este perioada în care Cuvântul lui Dumnezeu este ignorat făţiş – este

contrazis în litera clară a Scripturii – vezi sabatul, mântuirea etc. Jertfele

idolilor – încălcare clară a ceea ce stabileşte sinodul din Ierusalim.

17. Verset

a. Mana ascunsă: Având în vedere Ioan 6,31–34, se pare că aici Ioan

se gândeşte la mană ca la un simbol al vieţii spirituale prezente şi

al vieţii veşnice din viitor

Mana şi piatra albă – ţin de contextul judecăţii (ca şi sabia).

Tradiţia evreiască povestea de faptul că înainte de distrugerea

templului, sec VI îHR, profetul Ieremia a ascund vasul cu mană

din chivot. La venirea lui Mesia, vasul va fi regăsit. Piatra albă –

sistemul juridic roman, care folosea piatra albă şi neagră pentru a

anunţa sentinţa: alb – achitare, negru – condamnare.

b. Nume nou. În Biblie numele unei persoane desemnează adesea

caracterul ei, iar un nume nou ar indica un caracter nou. Cel nou nu

este modelat după cel vechi, ci îl înlocuieşte şi este deosebit faţă de

el. Aici creştinului îi este făgăduit un „nume nou‖, adică un

caracter nou şi diferit, modelat după cel al lui Dumnezeu – vezi

Avram – Avraam, Iacov – Israel, Simon – Petru, Saul – Pavel.

Tradiţia evreiască vorbeşte despre numele lui Dumnezeu ca fiind

imposibil de pronunţat şi incomprehensibil. Acest nume nou ne

este spus în 3:12 ca fiind numele lui Dumnezeu: cei ce vor birui

vor primi numele lui Dumnezeu şi a cetăţi sfinte (vezi Ieremia

33:16, unde Ierusalimul primeşte numele Domnul neprihănirea

noastră). Acest lucru se întâmplă şi cu cei 144.000 – ce primesc

numele lui Dumnezeu pe frunte (14:1, 22;4). Midrashul vorbea aşa

despre Mesia, care primeşte numele lui Dumnezeu şi Ierusalimul

devenea oraşul lui Mesia – purtând numele lui Dumnezeu.

În introducerea scrisorii către Pergam, sunt apreciaţi cei ce nu au uitat

numele lui Dumnezeu (2:13) - la finalul scrisorii, credincioşii

primesc numele lui Dumnezeu (2:17). Misiunea poporului lui

Dumnezeu este să poarte Numele lui Dumnezeu, să-L facă vizibil

pentru cei din jur, căci Dumnezeu este invizibil. Antipa înseamnă

acest lucru.

Numele e nou, pentru că nu-l cunoaşte decât cine-l poartă, căci

poartă numele Tatălui şi-L reprezintă în absenţa Sa.

c. Nu-l ştie nimeni. Experienţa renaşterii spirituale, a transformării

caracterului, poate fi înţeleasă numai prin experienţă personală.

Încercările de a explica această experienţă unui om care n-a fost el

însuşi născut din nou nu pot oferi un tablou adevărat sau complet al

ei (compară cu Ioan 3,5–8). Relaţia personală cu Dumnezeu duce

la această scriere a numelui individuală. În timpul Pergamului,

biserica vizibilă a început să-şi piardă identitatea şi misiunea ca

purtătoare a numelui lui Dumnezeu; de aceea, individul ce face

acest lucru, este numit biruitorul!!!

Stefanovici: Pergam

Pergam era capitala provinciilor asiatice. Cunoscută drept centru al

culturii, cu biblioteca de 200.000 volume, depăşită doar de Biblioteca

din Alexandria.

Pergam avea temple celebre, dedicate lui Asclepios şi Zeus

(amândoi reprezentaţi de şarpe şi amândoi purtau titlul de Salvator/

Mântuitor). Tot aici, aveau temple şi împăraţii romani – de aici poate

identificarea cetăţilor ca locul de reşedinţă al satanei.

Mana ascunsă dată celor ce vor birui este în contrast evident cu

hrana jertfită idolilor – deci cine nu jertfeşte idolilor, va mânca din mana

asucnsă, din pâinea îngerilor, în împărăţia lui Dumnezeu şi în loc de un

certificat roman ce atesta închinarea la Cezar, va primi o piatră albă, cu

numele lui pe ea, în împărăţia lui Dumnezeu.

Antipa – martirul din Pergam primeşte aceelaşi titlu ca Isus –

Martorul credincios (Apocalipsa. 1:5, 3:14). Dacă rămâi cu Hristos şi

devi părtaşi Lui, suferinţei Lui, credinţei Lui, vei primi acelaşi titlu ca şi

Hristos!!

Pergam: 313 – 538. Oponenţii paplităţii sunt ucişi, papalitatea

domneşte fără rival, fără piedică.

Tiatira

The seven Churches: Izabela de aici, cea care se crede profeteasă şi

amăgeşte poporul s-ar putea să fi fost o preoteasă a oracolului sibilin –

adică femei ce profetizau prin duhul lui Apolo, într-o stare ecstatică.

Luceafărul de dimineaţă poate să reprezinte pe Venus – simbolu

zorilor, al suveranităţii şi a victoriei vieţii asupra morţii.

Oraş neînsemnat, numit de Pliniu oraş mediocru. Are cele mai

puternice mustrări (2:20-27), şi cele mai puţine complimente (2:19).

Situaţia e mai rea decât în Pergam.

Ţine de la 358 până la sfârşit (2:26), adică 1798. Misiunea acestei

Biserici ţine până în 1798. Are aprecieri – trăieşte în vremuri grele.

18. Verset

a. Tiatira. Originea şi sensul acestui nume sunt nesigure. Unii au

sugerat că Tiatira înseamnă „mirosul plăcut al muncii‖, probabil pe

temeiul faptelor bisericii, prezentate în v. 19. Cu toate că era mai

puţin însemnată decât celelalte şase cetăţi, Tiatira antică se

distingea prin numărul meseriilor şi al artelor care înfloreau acolo.

După cât se pare, printre acestea mai de seamă era vopsirea

stofelor (vezi Faptele Apostolilor 16,14). Cu siguranţă că membrii

bisericii creştine din Tiatira îşi alegeau meserii din meşteşugurile

locale. ... Aplicată la istoria creştină, solia către biserica din Tiatira

se potriveşte foarte bine bisericii din Evul Mediu Timpuriu.

Orientările care începuseră în perioadele mai timpurii au devenit

dominante în timpul Evului Mediu Timpuriu. Deoarece Scriptura

nu era la îndemâna creştinului de rând, tradiţia a fost pusă la loc de

cinste. S-a ajuns să se considere că faptele sunt un mijloc de a

câştiga mântuirea. O preoţie falsă şi omenească întuneca preoţia

adevărată şi divină a lui Isus Hristos. Reforma a constat în mare

parte în redeşteptarea şi restaurarea marilor adevăruri ale

Evangheliei. Ea proclama că oamenii sunt mântuiţi numai prin

credinţa în Hristos, că singurul lor standard pentru credinţă şi

vieţuire este Scriptura şi că fiecare om se poate înfăţişa personal

înaintea Marelui Preot, Isus Hristos, fără a avea nevoie de vreun

mijlocitor omenesc. Perioada istorică: 538 – 1517/1798.

Tiatira este oraşul zeului Tyrimnos – zeu soare, din care a derivat

apoi cultul imperial. Acestei biserici Hristos I se prezintă sub

imaginea Celui ce are ochii ca para focului şi picioarele ca arama

aprinsă – Hristos îşi revendică poziţia şi arată că El este adevăratul

Dumnezeu care străluceşte, nu un zeu păgân, fără putere.

19. Verset

a. De pe urmă. Adică faptele de pe urmă mai mult decât faptele

dintâi, aşa cum reiese din greceşte. Solia către Tiatira este singura

din cele şapte în care se recunoaşte îndreptarea. În ciuda

dificultăţilor din Tiatira, biserica de acolo a experimentat o creştere

spirituală. Observă contrastul evident cu experienţa celor din Efes

(vs. 4, 5).

b. 4 aprecieri: dragostea, credinţa, slujba, răbdarea ta. Tiatira este şi

biserica lui Francis de Assisi (1182 - 1226), a regelui Ludovic

Sfântul – ce a înfiinţat unele din primele spitale, şcoli, universităţi.

Aici îi avem pe reformatorii: Peter Waldo în Italia (1140 - 1217),

John Wycliffe în Anglia (1320-1384), John Huss în Boemia (1369

– 1415), Martin Luther în Germania (1483 – 1546). Încurajarea

îngerului pentru toţi aceştia e în vs 25.

20. Verset

a. Laşi. Biserica avea nu doar neajunsul că mulţi se dedau pe faţă la

apostazie, ci şi că nu se făcea nici un efort serios pentru a pune

stavilă răului.

La Pergam erau unii din partida lui Balaam, oarecum rămaşi în afara

Bisericii... Dar aici, răul e în bserică, ilustrat de Izabela.

b. Iezabela. (Izabela) În ce priveşte raportul despre Izabela din

istorie, vezi 1 Regi 16,31; 18,13; 19,1.2; 21,5–16.23–25; 2 Regi

9,30.37. Izabela era originară din Fenicia, fiica lui EtBaal, regele

Sidoniţilor (1 Regi 16:31), preot al lui Baal şi al Astarteei. A

condus poporul spreînchinarea lui Baal, susţinând personal 450 de

proţi pentru Baal şi urând pe Ilie sau pe oricein i se împotrivea –

influenţa ei a fost puternică, chiar şi în urmaşii ei (vezi Atalia). S-

ar părea că, aşa cum Izabela a susţinut cultul lui Baal în Israel (1

Regi 21,25), tot aşa pe vremea lui Ioan o profetesă mincinoasă

încerca să ducă biserica din Tiatira în rătăcire. Solia aceasta arată

că aici, mai mult decât în Pergam (Apocalipsa 2,14), apostazia

propăşea pe faţă şi sfidător. Aplicată la perioada Tiatira a istoriei

creştine, figura Izabelei reprezintă puterea care a produs marea

apostazie a secolelor medievale Izabela este Biserica căreia i s-a

luat lumina, care a devenit sinagoga satanei, ea s-a aliat cu statul.

Până acum, nicolaiţii erau în rândul bisericii lui Hristos; aici,

Izabela este separată. Poporul lui Dumnezeu nu mai are legătură cu

Izabela, ci doar că o lasă pe Izabela, adică un denunţă toate

rătăcirile pe care Izabela le-a introdus. Biserica lui Dumnezeu e

izolată: în Alpi, în Transilvania, în Cehia... are dragoste, mai mult

ca Efes, dar nu e conştientă că Izabela a adus sărbători păgâne,

doctrine false .. nemurirea sufletului vine de la Izabela, duminca, la

fel. Biserica e perfectă în dragoste, dar nu doctrinar. Tu ai

dragoste, dar laşi pe Izabela, adică laşi învăţătura ei.

c. Să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite.

Aplicaţia la perioada istorică reprezentată de Tiatira face referire la

amestecul de păgânism şi creştinism. În general vorbind,

creştinătatea medievală era în formă şi în spirit mai mult păgână

decât creştină. Erezia a devenit acum doctrina oficială a bisericii şi

coincide cu elita puternică a bisericii. Biserica este o instituţie

politică acum, ce îmbragă roba regală. Tiatira este cunoscută

pentru producerea pigmentului roşu – culoarea robei regale şi a

hainei proţeşti (Lidia era din Tiatira).

d. Balaam nu i-a învăţat pe iudei să nu se mai închine lui Dumnezeu

– voi vă închinaţi la Yehova, dar jucaţi cu cei ce se închină lui

Baal. Aceasta este tactica secolului IV.

e. Sec. IV – voi vă închinaţi la Dumnezeu, dar pe pereţi veţi avea

chipurile sfinţilor, care sunt de fapt foşti zei păgâni. Calendarul

este solar, dar poartă numele sfinţilor. Lasă-i să-şi ţină doctrina,

dar dă-le sărbători păgâne. Acest amestec al păgânismului cu

doctrine creştine este Balaamismul – aceasta este sec IV. Dar aici,

Isabela este cea care învaţă poporul să facă aşa – e o biserică

organizată; este sinagoga Satanei, este biserica unită cu statul

21. Verset

a. Nu vrea să se pocăiască. Adică refuză să se pocăiască. Nu era

vorba de ignoranţă din cauza lipsei luminii, şi nici măcar de

încăpăţânare, ci de o rebeliune stăruitoare şi sfidătoare.

22. Verset

a. Faptele lor. Dovezile textuale favorizează exprimarea „faptele

ei‖. Din perspectiva lui Dumnezeu, care îi vorbeşte bisericii Sale,

păcatele Izabelei şi ale ibovnicilor ei sunt în esenţă păcatele ei,

deoarece ea este aceea care, ca o profetesă, doreşte să conducă

biserica.

23. Verset

a. Copiii. Curvia acestei Izabele era o deprindere veche, deoarece ea

avea copii. Figurat, acest lucru probabil trebuie înţeles în sensul că

ea îşi câştigase aderenţi devotaţi. Pedeapsa avea să cadă nu numai

asupra mamei, ci şi asupra odraslelor, care erau contaminate de

caracterul ei rău. Compară cu nimicirea copiilor lui Ahab (2 Regi

10,7). Izabela are şi ea copii ei.

b. Uciderea copiilor... şi bisericile vor vedea. Pentru că Bisericile vor

vedea, asta înseamnă că evenimentul are loc la sfârşit.

c. Rărunchii. Adică rinichii, despre care cei din antichitate credeau că

sunt sediul voinţei şi al afecţiunii

d. Inima. Adică mintea, cu sensul de intelect. Hristos cunoaşte atât

gândurile cât şi simţămintele. Judecata Sa este dreaptă deoarece El

vede şi ia în considerare tainele inimii.

Toate bisericile: uneori, biserica uită pe cine trebuie să reprezinte şi

se prezintă pe sine. Pericolul e pentru oricine, să înlocuiască vocea lui

Dumnezeu cu a sa. Tradiţiile şi instituţiile au fost adoptate peste

adevărul care le-a generat. Când oamenii şi instituţiile iau locul lui

Dumnezeu şi adevărului, rezultatul va fi acelaşi: intoleranţa şi

persecuţia. Aşa a fost Tiatira – Biserica Medievală 538 – 1563

Conciliul din Trent, este epoca inchiziţiei şi cruciadelor, foarte

sângeroasă. De aceea mânia divină vine împotriva ei (2:22).

Mânia lui Dumnezeu este împotriva instituţiei, nu împotriva

bărbaţilor şi femeilor – sunt unii care au rămas credincioşi.

24. Verset

a. Celorlalţi. Adică restul credincioşilor din Tiatira. Din punct de

vedere istoric, acest cuvânt se referă la grupele mici de credincioşi

din Evului Mediu, care au încercat să rămână fideli creştinismului

apostolic. Astfel de grupe se găseau atât înăuntrul cât şi în afara

bisericii catolice. Deosebit de importante au fost mişcarea

valdenzilor, în continentul Europa, şi aderenţii lui Wyclif, în

Anglia. Nici una din grupările acestea nu a avut parte de adevărul

care a fost proclamat mai târziu în timpul Reformei, dar solia dată

„tuturor celorlalţi din Tiatira‖ era potrivită pentru ei. Dumnezeu nu

le-a cerut acestora nimic altceva decât să fie credincioşi faţă de

lumina pe care o aveau.

b. Adâncimile Satanei – în contrast cu adâncimile lui Dumnezeu

din 1 Cor 2:10.5, adică oamenii care-şi pun încrederea în Duhul lui

Dumnezeu, nu în înţelepciunea umană.

25. Verset

a. Până voi veni. „Fericita ... nădejde‖ (vezi Tit 2,13) a iminentei

reveniri a lui Hristos a fost întotdeauna elementul care le-a dat

creştinilor puterea de a rezista în suferinţă. Încurajare pentru

credincioşi – vezi vs. 19.

26. Verset

a. Lucrările Mele. Adică lucrările care reflectă caracterul lui Hristos.

Acestea sunt în contrast izbitor cu „faptele‖ celor ce se aliază cu

Izabela.

Promisiunea biruitorilor de aici este escatologică, derivată din Ps

2:8.9. de vreme ce această scrisoare vorbeşte de încercarea umană

de a uzurpa autoritatea lui Dumnezeu, trebui să ne amintim cine

deţine autoritatea supremă şi ultimă. Ceea ce va fi laitmotiv în

Apocalipsa – cine primeşte autoritatea fiarei, va primi pedepsa lui

Dumnezeu; cine primeşte autoritatea lui Dumnezeu, va îndura

persecuţia fiarei, dar va primi răsplătirea divină.

b. Vor domni – peste cine? se referă la perioada celor 1000 de ani.

Daniel vorbeşte că „domnia, stăpânirea şi puterea tuturor

împăraţilor‖ este dată „poporului sfinţilor Celui Prea Înalt‖ (cap.

7,27). Sfinţii au fost asupriţi de împăraţii care au băut din vinul

curviei Babilonului (vezi Apocalipsa 18,3). Acum lucrurile s-au

inversat. [sfinţii vor judeca lumea 1 Corinteni 6,2.3, deci în sensul

acesta vor lua stăpânirea, împreună cu Hristos – fac ce face

Hristos].

27. Verset

a. Luceafărul de dimineaţă. Adică Hristos Însuşi ( Apocalipsa 22,16)

– aluzia este din Numeri 24:17 – steaua ce răsare din Iacov, a fost

înţeleasă în iudaism ca referindu-se la Mesia. Luceafărul de

dimineaţă, Petru spune că e Isus. Luceafărul apare ca studiu al

profeţiei biblice. Dar vede la sfârşit, spre 1798, vede că revenirea

lui Isus se apropie. Acum trebuie să porpăvăduiască revenirea lui

Hristos. În acestă epocă apar vestitorii revenirii. Creştinii merg

acum la Sardes, predică revenire, biserica pare vie, nu e Izabela,

dar e moartă. E Biserica Reformaţiunii, dar e o reformaţiune

nedesăvârşită, ce ignoră solia vestitorilor revenirii.

Stefanovici: Tiatira

Cea mai mică şi mai neimportantă cetate dintre cele 7. Cei din

Tiatira erau cunoscuţi ca vopsitori buni (Lidia din Filipi se trăgea din

Tiatira FA 16:14). La Tiatira întâlnim pericol din interior – nu

ameninţări majore din afară. Aici erau multe bresle economice,

comerciale. Cine dorea să câştige bani, trebuie să se alăture unei bresle –

apoi să participe cu membrii ei la mesele în cinstea patronilor - zei ai

breslei. Cine nu făcea aşa, era respins de societate.

2:23 – uciderea copiilor ei; referire la cei 7+ de copii ai lui Ahab

ucişi de Iehu. 2 Regi 10:6-8.

2:18 – Celor din Tiatira, Isus se prezintă ca fiind Fiul lui

Dumnezeu, spre deosebire de introducere, unde este Fiul Omului. Oare

nu pentru că în această Biserică, adică la catolicismul Evului Mediu

calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, lua atributele Lui sunt înlocuite de

servicii omeneşti?!!!

2:24 – tuturor celorlalţi se poate traduce cu cei rămaşi, rămăşiţa.

Cunoştinţa de care se vorbeşte în Biblie, deci şi aici este cunoaşterea ce

vine prin experimentare/experienţă (Gen. 4:1 – intimitatea care dă

naştere la viaţă, la un mod de viaţă). Deci cei ce nu au cunoscut

adâncimile satanei, sunt cei ce nu le-au experimentat, ce nu s-au alipit de

ele.

2:28 – Luceafărul de dimineaţă este Isus Însuşi – Apocalipsa 22:16

Apocalipsa 3

Sardesul este ilustraţia vie a contrastului dintre gloria trecutului şi

mizeria prezentului. Istoria ei anunţă decăderea. Cu 5 secole în urmă,

Sadesul era un oraş strălucitor, bogat. A fost capitala Imperiului Lidian,

prima cetate în care s-a bătu monedă. A fost cuerită de Cir (560-546

îHr); datorită stării de sănătate, împăratul Croesus nu a pregătit războiul

– aşa că atunci când perşi au venit împotriva Sardesului, au găsit porţile

deschise şi nepăzite... a fost uşor pentru ei să cucerească Sardesul, unde

nimeni nu veghea...

Tragedia istoriei oraşului inspiră versetul 3 ... Aminteşte-ţi

1. Verset

a. Sardes. Prima cetate importantă de pe drumul principal din

sudul Tiatirei. Ca şi Tiatira, Sardesul se bucura de o poziţie

geografică favorabilă pentru comerţ. Strabo, geograf din

antichitate, vorbeşte despre Sardes ca fiind „o cetate mare‖, deşi

în vremea lui Ioan ea nu rivaliza în importanţă nici cu Efesul,

nici cu Pergamul. Însemnătatea numelui este nesigură; totuşi,

unii sugerează sensul de „cântec de bucurie‖, „ceea ce rămâne‖,

sau „ceva nou‖

b. Numele. Aici, cu sensul de „reputaţie‖. Ipocrizia a caracterizat

biserica aceasta, care nu era ceea ce pretindea a fi.

c. Eşti mort. Aceste cuvinte triste sunt începutul unei solii care

constă în cea mai mare parte în mustrare. Păcatul ipocriziei a

atras învinuirile cele mai aspre ale lui Isus împotriva

conducătorilor din vremea Sa (vezi Matei 23,13–33). Acum,

glorificat, Hristos mustră foarte direct biserica ipocrită din

Sardes. În loc de a fi adusă „la viaţă‖ şi a trăi împreună cu

Hristos (vezi Efeseni 2,5; Coloseni 2,13; Galateni 2,20), aşa

cum pretindea că este, această biserică era de fapt „moartă‖

(compară cu 2 Timotei 3,5). Aplicată la perioada reprezentată de

Sardes, această solie trebuie privită în contextul bisericii care se

îndrepta spre sfârşitul Reformei, iar perioada poate fi datată

între 1517 şi 1755.

d. 7 stele. Introducerea ca la Efes. Sardes, ca şi Efes, este biserica

ce mai are ceva (pe lângă mustrări, mai are ceva – Apocalipsa

2:6// 3:4). Amândouă bisericile primesc promisiunea vieţii

veşnice: pomul vieţii (2:7) şi cartea vieţii (3:5) şi amândouă

participă la banchetul celest – a mânca din pomul vieţii (2:7) şi

purtarea hainelor albe (3:4-5), ceea ce evocă sărbotorirea (Ecl.

9:8).

2. Verset

a. Veghează şi întăreşte ce rămâne: a trăi, dar a fi mort, în Biblie

înseamnă a trăi fizic, dar a fi mort spiritual, adică a fi păcătos, a

trăi în păcat (Efeseni 2:1.5; Rom. 6:13, 1 Tim. 5:6, 2 Tim. 3:5,

Luca 15:24). Totuşi este speranţă pentru această biserică: să

vegheze. Hristos nu aşteaptă pe toţi cei din Sardes să se

pocăiască şi doar după aceea să revină – ci El le spune, că va

veni şi cei ce nu se vor pocăi vor fi luaţi prin surprindere – vezi

1 Tes 5:4 O biserică ce nu veghează, îşi încetează raţiunea de a

exista.

3. Verset

a. Adu-ţi aminte. Cei ce nuş iamintesc istoria, sunt condamnaţi să

o repete (protestanţi ce repetă istoria medievală).

b. Ai primit. Forma verbului din greacă sugerează că biserica din

Sardes nu doar că primise adevărul, ci şi că îl avea încă – acesta

nu se pierduse cu totul. Faptul că încă mai era speranţă este

indicat de imperativul „ţine‖, care în greacă are sensul de „a ţine

în continuare‖. Unii creştini din Sardes nu căzuseră, fapt afirmat

clar în v. 4.

c. Hoţ. Compară cu Matei 24,43 şi cu 1 Tes. 5:4, unde este vorba

de a doua venire a lui Hristos. Aici avertizarea ar putea include

nu doar a doua venire în sine, ci şi o cercetare divină mult mai

apropiată (compară cu Apocalipsa 2,5). Cine nu veghează, va fi

surprins de venirea surprinzătoare a lui Hristos.

d. Pentru că nu primeşti solia revenirii lui Hristos, va fi surprinsă

de revenirea lui Hristos, pentru că ei cred că Isus vine după

mileniu.

e. Tragedia istoriei oraşului, inspiră acest verset. Scrisoare

îndeamnă biserica să revină la credinţa autentică şi adevărată a

trecutului.

4. Verset

a. Câteva nume. Câţiva au rămas credincioşi începuturilor. O

rămăşiţă. De-a lungul istoriei Bibliei, întâlnim astfel de oameni,

minoritari, care-L urmează pe Dumnezeu, dar datorită cărora

Dumnezeu îşi menţine legământul cu poporul Său, recunoscând

mereu rămăşiţa supravieţuitoare.

b. Mânjit hainele. O vorbire figurată pentru mânjirea spirituală,

în care căzuseră cei mai mulţi din biserica Sardes

c. În alb. În contrast cu cei care au decãzut moral, mânjindu-şi

astfel „hainele‖, cei care au rãmas credincioşi sunt vrednici de a

fi îmbrãcaţi „în alb‖. Cã lucrul acesta este un semn al curãţiei

lor este indicat atât de urmãtoarea remarcã, „fiindcã sunt

vrednici‖, cât şi de folosirea aceluiaşi simbol în cap. 7,13.14.

Pasajul acesta din urmã lãmureşte faptul cã aceastã neprihãnire

nu este a lor, ci este rezultatul spãlãrii hainelor şi al albirii

acestora în sângele Mielului. Ei au primit neprihãnirea lui

Hristos. Despre hainele albe se spune şi cã sunt purtate de

locuitorii cerului (vezi Daniel 7,9; Apocalipsa 4,4; 6,11; 19,14),

şi astfel, pentru sfinţi, ele sunt un simbol al trupului

„duhovnicesc‖.

d. Dacă Sardes e biserica protestantă, atunci nu îi ajunge faptul că

are doctirna neprihănirea prin credinţă, ci trebuie să aibă şi

sfinţirea. Dar doar unii primesc – ei vor fi îmbrăcaţi în alb.

5. Verset

a. Şterge. Verbul cu sens figurat, „nu voi şterge‖, îl asigură pe

păcătosul pocăit că păcatele sale au fost iertate şi îl avertizează

pe cel nepocăit că numele său va fi şters din cartea vieţii.

Identitatea sa ca persoană va înceta să mai existe; nu i se va mai

găsi loc printre fiinţele create.

b. Înaintea îngerilor Lui. „Scopul mai larg şi mai profund‖ al

planului de mântuire este acela de „a apăra caracterul lui

Dumnezeu înaintea universului‖ (PP 68; compară cu DA 19).

Atunci când, în rolul Său de Mijlocitor şi Mare Preot, Hristos

prezintă poporul Său răscumpărat înaintea tronului lui

Dumnezeu, prin aceasta El aduce înaintea oştirilor îngereşti o

mărturie convingătoare a faptului că toate căile lui Dumnezeu

sunt drepte şi adevărate. Ei vor vedea neprihănirea lui

Dumnezeu dovedită, atât în „lucrarea Lui ciudată‖ (Isaia 28,21),

de a-i distruge pe cei care nu se pocăiesc, cât şi în cea de a-i

ierta pe păcătoşii care acceptă prin credinţă harul Său mântuitor.

Fără mijlocirea lui Hristos ca Mare Preot, pentru fiinţele

inteligente din univers astfel de fapte misterioase ale lui

Dumnezeu ar putea părea drept arbitrare şi nejustificate.

c. Lui Sardes i se vesteşte solia revenirii lui Hristos, dar o

respinge. I se vesteşte solia sfinţirii, nu doar a îndreptăţirii, dar

nu îi prea place, căci doar unii vor îmbrăca hainele albe; i se

vesteşte solia judecăţii – nume scrise, sau şterse din carte. Este

biserica ce primeşte predicarea celor 3 îngeri.

Imperativele: veghează (trezelte-te)!, întăreşte, aminteşte-ţi, ţine,

pocăieşte-te – vor să-i trzească pe oameni, care ca şi istoricul

Sardes s-au retras şi au adormit în bogăţie şi confort.

Sardes nu este Biserica Protestantă – Biserica Protestantă

studia Biblia, nu era moartă, ci vie, lucrătoare. Biserica protestantă

apare la scurtarea zilelor. Sardesul nu e biserica lui Luther, ci

biserica ce a respins solia adventă. Filadalfia e biserica ce predică

solia adventă, iar Laodicea este biserica ce vede sfârşitul. Biserica

protestantă, la începutul ei, Biserica lui Luther este în Tiatira,

biserica celor 1260 de zile.

Stefanovic: Sardes

Sardes are o istorie bogată – a fost capitala Imperiului Lidian; aici

a fost pentru prima dată bătută moneda. În vremea lui Ioan Sardesul trăia

în nostalgia gloriei lui trecute – acum nu mai avea aceeaşi importanţă ca

odinioară. (îţi merge numele că trăieşti).

Zeitatea ptron – Cybele sau corespondentul ei grec Artemis, care se

credea că are puterea spcială de a reda viaţa celor morţi.

Sardes este biserica protestantă – ce reprezintă întoarcerea la sursa

creştinismului (de aceea seamănă cu Efesul) – adică redescoperirea

mesajului Bibliei. Protestantismul a pus Biblia în mâna omului, în limba

sa, demolând zidul consturit de preoţi şi bisericile istorice; a încurajat

studiul limiblor originale şi a început editarea dicţionarelor etc... pentru

studierea Bibliei. Dar repede, dinamismul a fost înlocuit de dogmatism.

Cercetarea s-a blocat în obiceiuri şi tradiţii.. grija pentru păstrarea

doctrinei descoeprite, l-a împiedicat pe credincios să insiste pentru o

relaţie personală cu Dumnezeu. Intoleranţa a izbucnit în biserică:

inchiziţia a apărut şi aici. [Calvin l-a condamnat la moarte pe Michael

Servetus 1511-1553, Luther tuna împotriva catolicilor, evreilor şi orcine

nu vroia să îi accepte autoritatea]. Acum, Europa cunoştea două instituţii

religoase puternice: catolicismul şi pretestantismul, care purtau războaie

sângeroase între ele. Uitând sursa adevărului, protestanţii au căzut în

aceeaşi greşeală pe care o criticau la biserica medievală (cine e mai

corect: protestantismul sau catolicismul în Irlanda? Bombele cui sunt

mai sfinte? Acţiunile cui sunt mai creştine? Catolicii care omoară

protestanţi sau protestanţii care ucid catolici?).

3:2 veghează – Sardesul era pe un deal şi se credea că poziţia oferă

protecţie naturală. În două rânduri Sardesul a fost cucerit – 549 îHr de

Cir şi în 218 îHr. de Antioh – şi în ambele ocazii cucerirea a fost

noaptea, în timp ce gărzile nu vegheau.

3:1 Sardesul este o biserică pe moarte, spiritual; ce poate să o

trezească? Doar Duhul Sfânt – adică Cele 7 duhuri.

3:1-2 a trăi, dar a fi mort, în Biblie înseamnă a trăi fizic, dar a fi

mort spiritual, adică a fi păcătos, a trăi în păcat (Efeseni 2:1.5; Rom.

6:13, 1 Tim. 5:6, 2 Tim. 3:5, Luca 15:24).

Totuşi este speranţă pentru această biserică: să vegheze.

Hristos nu aşteaptă pe toţi cei din Sardes să se pocăiască şi doar

după aceea să revină – ci El le spune, că va veni şi cei ce nu se vor pocăi

vor fi luaţi prin surprindere – vezi 1 Tes 5:4

Celor credincioşi din Sardes, Hristos le promite că le va scrie

numele în cartea vieţii, deci vor avea un nume real scris într-un loc real,

în contrast cu numele pe care doar îl purtau cei ce au apostaziat (ai un

nume că trăieşti dar... ).

O biserică poate să aibă un nume mare şi reputaţia unor fapte

strălucitoare şi totuşi să fie letargică şi moartă spiritual. Faptul că a fost

credincioasă lui Dumnezeu cândva în trecut asta nu înseamnă că va

rămâne credincioasă. Experienţa trecută trebuie amintită şi aplicată în

prezent, prin veghere.

Filadelfia

Este biserica ce începe la 1844: cheia lui David, este autoritatea lui

Isus Hristos, Împăratul, care va lua curând împărăţia. Este solia revenirii

în slavă a lui Isus.

7. Verset

a. Filadelfia. Un cuvânt care înseamnă „iubire frăţească‖.

Cetatea aceasta a fost fondată înainte de 138 î.d.Hr. şi a fost

numită de către Attalus al II-lea (Philadephus) din Pergam în

cinstea loialităţii lui faţă de fratele său mai mare, Eumenes al

II-lea, care îl precedase la tron. Fondată de coloniştii greci, cu

intenţia de a populariza civilizaţia greacă spre Asia. După un

cutremur distrugător în anul 17 d.Hr., ea a fost rezidită de

către împăratul roman Tiberiu, dar a rămas relativ mică,

adoptând numele de NeoCezarea, apoi de Flavia, după

Flavius Vespasian (69-79).

Istoria oraşului ilustrează profeţia. Coloniştii au fondat

biserica Filadelfia – reprezintă biserica înfiinţată de colonişti

în Africa, în America (sfârşitul sec XVIII – înc. XIX). O

reînnoire a vitalităţii bisericii primare – vs 8.

În ce priveşte aplicaţia istorică, solia către Filadelfia

poate fi considerată potrivită pentru diferite mişcări din

cadrul protestantismului de la sfârşitul secolului al XVIII-lea

şi începutul secolului al XIX-lea, al căror obiectiv era acela

de a face din religie o chestiune vitală, personală. Într-un sens

special, marile mişcări evanghelice şi adventiste din Europa

şi America de Nord au readus un spirit al iubirii frăţeşti,

punând accentul pe o evlavie practică, în contrast cu o religie

a formelor. Reînvierea credinţei în harul mântuitor al lui

Hristos şi iminenţa revenirii Sale au avut drept rezultat

naşterea unui profund spirit al comuniunii creştine, pe care

biserica nu-l mai experimentase de la începutul Reformei.

b. Cel Sfânt, cel Adevărat... Isus este Cel Adevărat, ca esenţă,

este Dumnezeu Adevărat

8. Verset

a. O uşă deschisă. În versetul precedent se spune despre

Hristos că are „cheia lui David‖. Versetul 8 poate sugera

ideea că ajutat de această „cheie‖, El deschide acum înaintea

bisericii Filadelfia o „uşă‖ de prilejuri nelimitate pentru a

birui păcatul şi pentru a da mărturie cu privire la adevărurile

mântuitoare ale Evangheliei. Pentru un alt loc în care „uşa‖

este un simbol al ocaziilor favorabile, vezi Faptele

Apostolilor 14,27; 1 Corinteni 16,9; 2 Corinteni 2,12;

Coloseni 4,3. Uşa sanctuarului, Sfânta Sfintelor.

b. Puţină putere. Nu este clar dacă Hristos mustră aici biserica

Filadelfia pentru faptul că are atât de puţină putere sau dacă o

laudă pentru că are ceva putere. Biserica din Sardes, cu

excepţia câtorva „nume‖, era cu totul moartă, şi s-ar putea ca

acea „puţină putere‖ a Filadelfiei să însemne o situaţie mai

încurajatoare decât cea din Sardes. Faptul că sintagma

„puţină putere‖ este în strânsă legătură cu aprecierea păstrării

Cuvântului lui Hristos şi netăgăduirea Numelui Său tinde să

confirme această concluzie. De asemenea, „uşa deschisă‖

poate fi considerată ca o invitaţie de a trece la o experienţă

care să aducă şi mai multă putere. Biserica din vechea

Filadelfia nu era în nici un caz mare sau cu influenţă, ci pură

şi credincioasă

9. Verset

a. Să vină să se închine. Succesiunea verbelor „să vină‖, „să se

închine‖, „să ştie‖ pare să implice mai mult decât faptul că

cei din vechea Filadelfie aveau în cele din urmă să triumfe în

mod public faţă de duşmanii lor iudei. Pentru creştini, să se

bucure, asemeni unor cuceritori păgâni, de perspectiva ca

acuzatorii lor să stea în final întinşi la picioarele lor, nu prea

reflectă spiritul adevăratului creştinism. Aceste cuvinte se

referă mai degrabă la convertirea unor evrei din Filadelfia

(compară cu 1 Corinteni 14,24.25), care aveau să înveţe

despre iubirea lui Dumnezeu, din experienţă personală. O

asemenea creştere a numărului membrilor poate fi un rezultat

al „uşii deschise‖ din Apocalipsa 3,8 şi al credincioşiei

bisericii faţă de „Cuvântul‖ lui Hristos. O astfel de

credincioşie i-a convins chiar şi pe persecutori.... Versetul

acesta a fost aplicat şi împotrivitorilor faţă de adevăr, mai

ales atunci când împrejurările îi vor constrânge, deşi

nepocăiţi, să recunoască că cei care au rămas credincioşi

adevărului sunt într-adevăr poporul lui Dumnezeu. Nu există

nimic care să împiedice posibilitatea ca acest verset să-i

includă atât pe împotrivitorii pocăiţi cât şi pe cei nepocăiţi,

prima grupă aducând această închinare în sinceritate, iar

cealaltă numai pentru că circumstanţele îi forţează să facă

asta. Este reînviorarea care vine d ela Dumnezeu!

10. Verset

a. Ceasul încercãrii. Nu este vorba despre o perioadã de timp

specificã, nici literalã nici profeticã, ci despre o „vreme‖, sau

un „timp‖. Aici cuvântul „ceas‖ este folosit în acelaşi sens ca

în cap. 3,3. În lumina referinţelor repetate ale Apocalipsei cu

privire la iminenţa revenirii lui Hristos, „ceasul încercãrii‖ se

referã cu siguranţã la cei nelegiuiţi, peste care vor fi veni

pedepsele lui Dumnezeu. mesajul este că Hristos îşi va păzi

poporul în timpul încercării – nu îl va răpi, să nu vadă

încercarea (Ioan 17:15, Dan 12:1).

b. Ai păzit.. te voi păzi. Vedem reciprocitatea legământului lui

Dumnezeu; aşa anunţau profeţii Ier. 7:23, Cântarea C. 2:16,

6:3, 7:10.11. Reciprocitatea dragostei este normală la

Filadelfia – dragoste frăţească.

c. Este decretul duminical...

11. Verset

Filadelfia are lumina Bibliei de la Sardes – păzeşte Cuvântul

(vs 8) – dar e într-o condiţie mai bună decât Sardes – la care doar

rămăşiţa păstra Cuvântul. Ceea ce rămăşiţa din Sardis visa, cei din

Filadelfia pot trăi. Venirea lui Isus este surprinzătoare pentru cei ce

nu veghează din Sardes (vs. 3), dar la Filadelfia, anunţarea venirii

este pozitivă (vs.11)

12. Verset

a. Un stâlp în Templul. Un „stâlp‖ metaforic ar fi o parte din

„templul‖ metaforic. În Noul Testament cuvântul tradus

„templu‖ (naos) se referă în general la partea interioară a

sanctuarului, conţinând Locul Sfânt şi Locul Prea Sfânt, nu la

întregul complex al clădirilor ce alcătuiau templul din

vechime. Ca atare, această făgăduinţă ar însemna că cel

biruitor va ocupa un loc permanent, important, chiar în

prezenţa lui Dumnezeu. Pentru cuvântul „stâlp‖ folosit

simbolic, vezi comentariul de la Galateni 2,9; 1 Timotei 3,15.

Celui ce va birui... stâlp. Promisiunea are conotaţii veşnice.

Tradiţia evreiească ridica un stâlp în memoria celui care a

murit, şi astfel el rămânea în amintirea familiei. Astfel de

stâlpi au fost descoperiţi în sinagogile de la Capernaum...

decisimbolul este al permanetizării, al veşniciei. Acest lucru

este posibil numai după sigilare. Este o biserică ce ştie despre

judecata de cercetare, care are întreita solie îngerească. Nu

vei mai ieşi niciodată afară, căci vei fi sigilat. Ei au toată

învăţătura... adică generaţia de la 1844.

b. Nu va mai ieşi afară. Adică va rămâne permanent acolo.

Aşadar „a ieşi … afară‖ simbolizează a pleca din prezenţa lui

Dumnezeu, în mod deliberat, aşa cum a făcut Lucifer (PP

37). O astfel de făgăduinţă poate fi dată numai celor ce

biruiesc mereu. În această viaţă există şi posibilitatea de a

„ieşi afară‖, dar în viaţa viitoare nimeni nu va mai alege să

iasă

c. Numele Dumnezeului Meu. Aici se continuă simbolul

introdus de cuvântul „stâlp‖, deci şi aceste cuvinte trebuie

luate simbolic. Aşa cum „un nume‖ implică personalitate şi

caracter, aici este făgăduit faptul că cei celor ce vor birui le

va fi imprimat pentru totdeauna caracterul lui Dumnezeu;

chipul Creatorului va fi pe deplin refăcut în ei. Prin acest

simbol se poate înţelege şi faptul că sfinţii biruitori vor fi

deplin ai lui Dumnezeu, aşa cum atestă Numele Său, sau

semnul Său de proprietate, pus astfel asupra lor. Simbolul

implică divinitatea – după cum în istorie, împăraţii romani,

binefăcătorii, au renumit oraşul după numele lor, tot aşa

biruitorii din Filadelfia vor primi numele binefăcătorului lor.

Acest lucru modifică afectează personalitatea şi identitatea

credinciosului pentru totdeauna – acesta, neprihănitul pentru

totdeauna e identificat cu Templul şi cu Dumnezeu.

d. Numele cetăţii. Stâlpul va avea inscripţionat pe el nu doar

numele lui Dumnezeu, ci şi numele noului Ierusalim. Acest

lucru poate semnifica faptul că cel biruitor va fi cetăţean al

noului Ierusalim şi că va avea dreptul să locuiască acolo (cap.

22,14).

e. Numele Meu cel nou. Al treilea nume scris pe stâlpul

simbolic este cel al lui Hristos Însuşi. Primirea de cãtre cel

biruitor a caracterului divin, reprezentatã de nume este

mijlocitã de Hristos. Doar în virtutea faptului cã Dumnezeu a

devenit om prin Isus Hristos, mai poate fi omul refãcut dupã

chipul şi asemãnarea lui Dumnezeu. Acest lucru se realizeazã

prin darul vieţii şi al caracterului lui Hristos oferit

credinciosului (vezi Galateni 2,20; DA 388). A primi numele

lui Hristos înseamnã de asemenea a confirma dreptul Sãu de

proprietate

f. Numai păstrează ceea ce ai – oare a păstrat Filadelfia ceea ce

a primit?

Este biserica preocupată de revnirea lui Hristos. Nu este altă

perioadă în istoria bisericii creştine, în care această preocupare să

fi fost mai generalizată şi mai puternică, ca la sf. Sec XVIII,

inceputul sec XIX, în SUA (John MaMaster, istoric al vremeii,

spunea că aproape 1 milion din cele 17 de locuitori ai USA erau

implicaţi în aceste mişcări, ale aşteptării revenirii la 1844);

Germania, Scandinavia, Franţa, Elveţia, Olanda, America de Sud...

Interesant că aceeaşi speranţă i-a cuprins şi pe evrei şi musulmani:

evreii europeni aşteptau venirea lui Mesia în jurul anului 5603

(1843/1844), iar musulmanii Baha, spuneu că uşa se va deschide

pentru imanul secret (bab) în 1260 al calendarului lor (1843/1844).

Marxismul, ce promitea o nouă lume, tot acum s-a născut. Aşa

înţelegem uşa deschisă (vs 8) pe care nimeni nu o poate închide –

legată de uşa din 4:1: este o uşă a speranţei, a aşteptării, un timp al

pregătirii pentru mântuirea care stă să vină.

Stefanovic: Filadelfia

Filadelfia, oraş tânăr, a fost gândit ca centru de răspândire a

culturii greceşti în Lidia şi Frigia. Tocmai de aceea se vorbeşte că şi

biserica de aici are o uşă deschisă, pentru a promova Evanghelia (după

cum cultura grecească era promovată între barbari tot de aici, din această

poartă a estului) – oraşul era în drumul poştei imperiale.

Hristos este Cel ce are toată autoritatea – imaginea din Isaia 22:20-

22.

3:7 –Isus este Cel Adevărat, ca esenţă, este Dumnezeu Adevărat.

Uşa deschisă înseamnă predicare Evangheliei – posibilitatea

predicării asigurată: 1 Cor. 16:9, 2 Cor. 2:12, Col. 4:3, FA 14:27. Când

Dumnezeu deschide o uşă, demonii sau agenţii lor se vor împotrivi (1

Cor. 16:9). S-ar putea ca biserica să se sperie – ştiu că ai puţină putere –

dar asigurarea este că atunci când Dumnezeu deschide o uşă, nimeni nu

o va putea închide, nimeni nu se va putea opune.

3:10 mesajul este că Hristos îşi va păzi poporul în timpul încercării

– nu îl va răpi, să nu vadă încercarea (Ioan 17:15, Dan 12:1).

Când Dumnezeu deschide o uşă, cheamă pe cineva dar acesta

renunţă la chemarea sa, Dumnezeu îl va înlocui (Esau – Iacov, Saul –

David, Iuda – Matia, Israel – Neamuri).

3:12 stâlp – exprimă ideea de stabilitate şi de permanenţă. În Noul

Testament Petru, Iacov şi Ioan sunt numiţi stâlpi Gal. 2:9 (relaţia

apropiată cu Isus te face stâlp).

Laodicea

The seven Churches: Laodicea

Este numită Laodicea Lycus – după râul care trece prin apropiere, pentru

a o deosebi de celelalte 5 Laodicea, construite de Seleucos I Nicator – în

cinstea mamei sale.

Aici se găseşte o puternică comunitate evreiască. În anul 62 îec.

guvernatorul roman a confiscat suma anuală ce evreii din Laodicea o

trimiteau templului de la Ierusalim, pentru a o folosi pentru trezoreria

publică.

Apa fierbinte venea de la Hierapolis, iar cea rece de la Colose. Apa celor

două oraşe este preferabilă apei combinate, călduţă a Laodiceei.

Lipsa persecuţiei din Laodicea se datorează oare faptului că în lipsa lor

de zel, nu au îmbrăţişat în aşa manieră creştinismul încât să provoace

reacţia, persecuţia?

Biserica este oarbă într-un oraş renumit pentru tratamentele

oftalmologice.!!??

Este biserica a şaptea, biserica sfârşitului. De aceea apare Aminul.

Comentariu:

Verset 14

a. Numele acesta a fost definit ca însemnând „judecarea poporului‖,

sau „un popor judecat‖. Cetatea a fost întemeiată de către regele

seleucid Antiochus al II-lea Theos (261–246 d.Hr.) şi numită

astfel în cinstea soţiei sale, Laodicea. Situată în valea râului

Lycus, în vremea lui Ioan Laodicea era un prosper centru

comercial, specializat în producerea produselor din lână. Era

situat la câteva mile de Colose şi Hierapolis, şi destul de timpuriu

găsim creştini în fiecare dintre aceste cetăţi (vezi Coloseni 4,13).

În vremea când a fost scrisă Apocalipsa, biserica Laodicea exista

deja de 40 de ani. Apostolul Pavel a fost deosebit de interesat de

această comunitate şi a le-a cerut colosenilor să facă un schimb

de scrisori cu laodiceenii (Coloseni 4,16) Biserica laodiceeană a

fost întemeiată, după cât se pare, de Epafroditos (Epafras), un

colaborator al lui Pavel, care a evanghelizat şi Colosse şi Ierapole

(Col. 1 şi 2:1-4). Pavel le scrie .. Dar, peste o generaţie, acest

ultim mesaj inspirat pe care-l transmite Iisus prin Ioan îi găseşte

într-o situaţie spirituală mizerabilă. Dintre toate cele 7 scrisori,

aceasta este cea mai plină de reproşuri şi lipsită de aprecieri. Pe

cine reprezintă? Cuvântul grecesc este format din -

laos (popor, mulţime) şi - dike = regulă, obicei, dreptate,

justiţie, drept, proces, sentinţă, judecată, pedeapsă, răzbunare.

Când Miller crezuse că venirea timpului judecăţii în 1844

înseamnă revenirea lui Iisus, el se înşelase asupra revenirii lui

Isus, dar nu se înşelase cu privire la calcularea sfârşitului celor

2300 zile-ani în 1844, nici cu privire la venirea judecăţii. Un

singur lucru nu era înţeles în lumea creştină, cu privire la această

judecată: că faza ei decisivă, care pronunţă sentinţa asupra

destinului veşnic al tuturor, se desfasoară înainte de revenirea lui

Iisus. Când El va veni ca împarat şi Salvator al aleşilor Lui, El va

aduce răsplătirile hotărâte în timpul judecăţii (Apoc.22:12. vezi şi

explicaţiile de la Dan. 7si 8).

b. Amin - În pasajul de faţă acest titlu poate fi înţeles ca o

declaraţie că Hristos este adevărul (vezi Ioan 14,6). Prin urmare,

solia Sa către biserica Laodicea trebuie acceptată fără îndoieli

Este biserica sfârşitului, de aceea avem cuvântul AMIN. Este

biserica împlinirilor, toate speranţele sunt împlinite aici, toată

aşteptarea ia sfârşit. Este // cu Dumnezeul AMIN din Isaia

65:16.17 – în amândouă pasajele are loc aluzia la creaţiune.

Biserica laodiceană este o prefigurare a Bisericii moderne. Ea

reprezintă pe creştinii purtători de lumină din timpul sfârşitului,

de la începutul Judecăţii în cer şi începutul mişcării adventist-

sabatiste pe pământ (1844) şi până la revenirea lui Iisus…

Timpul în care Dumnezeu a dat Bisericii cele mai largi

posibilităţi; şi totuşi este un timp de mediocritate spirituală, de

compromisuri, de secularizare, apatie, dublate de o fatală

mulţumire de sine.

c. Începutul. Gr. arche, un cuvânt care are atât sens pasiv cât şi

activ. Luat cu sensul pasiv, se referă la ceva realizat la început.

Interpretat aşa, ar însemna că Hristos este prima fiinţă creată. Dar

cu siguranţă că aceasta nu ar putea fi o traducere bună, căci

Hristos nu este o fiinţă creată. Luat cu sensul activ, arche se

referă la acel ceva ce iniţiază o acţiune, la o cauză primară, un

prim motor. Înţeles aşa, acest cuvânt Îl declară pe Hristos drept

Creator. Acesta este înţelesul adevărat al pasajului de faţă, căci

despre acest rol al lui Hristos se fac referiri repetate în Noul

Testament (Ioan 1,3; Evrei 1,2). Afirmaţia de o asemănare

izbitoare, prezentată în Coloseni 1,15.16, fusese citită de biserica

Laodicea cu mulţi ani înainte (compară cu Coloseni 4,16)

Începutul – este cuvântul grecesc arche ce redă cuvântul ebraic

din Gen 1:1 bereshit. Dumnezeul creator, Isus, este şi Dumnezeul

sfârşitului – alfa şi omega. (1:10.17-18). El este Principiul

creaţiei lui Dumnezeu ( - arhhe= origine, principiu, principe,

căpetenie, cauză, temei, temelie). El are viaţa în Sine însuşi (Ev

7:3) El este Acela prin care a fost creată lumea şi care este capul

întregii creaţii, Capul Bisericii şi Capul universului întreg (Col

1:15-20, Ef 1:20-23)

d. Martor - Calitatea de martor credincios face aluzie la judecată,

dar şi la mărturia Lui pentru Biserică (Apoc.l2:17, Apoc.l9:10

up)

Verset 15

a. Nici rece nici în clocot. Una din atracţiile din împrejurimile

cetăţii era o cădere de apă în care se revărsa un râu care pornea

din izvoarele fierbinţi ce venea dinspre Hierapolis. Fierbinţi

atunci când porneau din Hierapolis, apele acestea se răceau

trecând prin Valea Lycus spre Laodicea, la o distanţă de vreo 6

mile, şi deveneau căldicele când ajungeau în vecinătatea acestei

cetăţi. Prin urmare, apa încropită era un fenomen obişnuit pentru

laodiceenii şi caracteriza foarte bine starea lor spirituală. Starea

spirituală de căldicel a bisericii Laodicea era mult mai

periculoasă decât dacă ea ar fi fost rece. Creştinismul căldicel

păstrează suficientă formă şi chiar suficientă Evanghelie pentru a

toci percepţia spirituală şi pentru a-l face pe om delăsător în ceea

ce priveşte efortul stăruitor necesar pentru a atinge idealul înalt al

unei vieţi biruitoare în Hristos. Creştinul laodiceean tipic este

mulţumit cu starea sa şi este mândru de progresul nesemnificativ

pe care îl face. Este aproape imposibil să îl convingi de marea sa

nevoie şi de cât de departe este de ţinta desăvârşirii.

K Cocx - Căldicel obţii prin amestec: fierbinte cu rece.

Fierbinţi/zeloşi erau apostolii, pionierii credinţei, iar reci erau cei

necredincioşi. Acum, la sfârşitul secolului I, în Laodicea aveam

starea generalizată de căldicel, de amestec între zel şi indiferenţă

– acţiuni dinamice, zeloase, dar îndreptate în direcţia greşită;

amestec între lume şi biserică, d enu mai vezi diferenţa. Această

biserică caracterizează lumea de astăzi: mult zel, dar îndreptat în

direcţia greşită: vedem asta pe stadioana, în rândul jucătorilor şi

spectatorilor; vedem asta în viaţa economică – socială – oameni

zeloşi la servici, pentru câştig material, dar indiferenţi la viaţa

spirituală, la semenii lor; în război, soldaţii, guvernele pun trup şi

tot ce au – dar despre Hristos, spun nu te agita.

Verset 16

a. Căldicel. Cea mai greţoasă apă: sulforoasă, călduţă. Prin simbolul

apei călduţe sunt reprezentaţi cei ce rămân mulţumiţi cu propria

temperatură spirituală. Ei poate gândesc că merg pe drumul

echilibrului spiritual, ferindu-se de zelul fanatismului sau de

răceala spirituală a lumii, dar confuzia lor între analiza

psihologică şi cea spirituală poate fi fatală (ca efesenii, ce au

pierdut căldura poate). Aceasta înseamnă lipsa de consacrare,

indiferenţa spirituală, formalism, iubire de lume, necredinţă,

experienţă religioasă lipsită de viaţă şi de gust.

b. Vărs. Simbolul unei ape călduţe este împins până la concluzia lui

logică. O astfel de apă este înşelătoare şi provoacă scârbă, iar cel

care o bea o varsă aproape fără să vrea. Cei ce rămân în această

mediocritate spirituală vor fi „vărsaţi din gura" Domnului, adică

atunci când numele lor va veni la judecată, Iisus nu va putea

mijloci pentru ei şi numele lor va fi şters din cartea vieţii. Acest

lucru se va da pe faţă în timpul manifestării vizibile a lui

Antichrist (2 Tes 2:10-12, Apoc 13:8-10). Constatarea că există

mai multă speranţă de schimbare pentru cei ce n-au cunoscut

niciodată pe Dumnezeu decât pentru cei ce se plictisesc de

Evanghelie, este cutremurătoare.

Verset 17

a. Sunt bogat. Aceste cuvinte pot fi înţelese atât literal cât şi

spiritual. Laodicea era un oraş prosper şi fără îndoială că aşa erau

şi unii dintre creştinii de acolo. Oraşul era foarte bogat, renumit

pentru sistemul său bancar – când Cicero călătorea în Asia Mică,

aici venea să-şi încaseze cecurile (106-43 îHr). Aveau propria

monedă, din sec II îHR, cu imaginea zeilor locali. Tacitus (55 –

120) ne spune că după devastatorul cutremur din 61, Laodicea s-a

refăcut fără ajutor exterior – nu aveau nevoie de aşa ceva. Se pare

că biserica de aici nu suferise nici o persecuţie serioasă. Mândria

care vine din prosperitate duce în mod natural la mulţumire de

sine în plan spiritual. Bogăţia în sine nu este ceva rău. Însă

averile îl fac pe posesor ţinta ispitei mândriei şi a mulţumirii de

sine, iar singura protecţie împotriva acestora este umilinţa

spirituală.... Mândria lor în plan spiritual se vede în găurile

hainelor. A poseda adevăruri importante, dar numai la nivelul

intelectului, nepermiţându-le să pătrundă la suflet, duce la

mândrie spirituală şi la bigotism religios. Chiar şi biserica lui

Dumnezeu, puternică în organizarea ei şi bogată în nestematele

adevărului, poate repede să devină habotnică din punct de vedere

doctrinar, dând dovadă de mândrie nejustificată pentru bogăţiile

adevărului. „Păcatul cel mai lipsit de speranţă şi cel mai incurabil

este cel al mândriei, al îngâmfării. Aceasta stă în calea oricărei

creşteri‖ (7T 199, 200). Umilinţa minţii este tot la fel de

importantă în ochii lui Dumnezeu ca şi umilinţa inimii.

Descrierea îngerului laodicean ne aduce în minte … tânărul

bogat care se mândrea cu bogăţia lui şi cu păzirea tuturor

poruncilor, din copilarie, crezând că nu-i mai lipseşte nimic. Dar

nu avea desăvârşirea care se află în spiritul legii, în iubire.

Semnificativ este şi faptul că Iisus l-a privit cu iubire (Mc 10: 17-

22).

b. M-am îmbogăţit. Literal „am ajuns bogat‖, „am prosperat‖

(RJV). Biserica laodiceenă nu doar că pretinde că este bogată, dar

face şi greşeala fatală de a considera că aceste bogăţii sunt

rezultatul propriilor ei osteneli (Osea 12,8)

c. Nu duc lipsă de nimic. Punctul culminant al laudei laodiceenilor

este părerea lor că starea nu le mai poate fi îmbunătăţită. O astfel

de mulţumire de sine este fatală, căci Duhul lui Dumnezeu nu

pătrunde niciodată acolo unde nu este simţită nevoia după

prezenţa Sa. Iar fără această prezenţă, înnoirea vieţii este

imposibilă.

d. Nu ştii. Acela care nu ştie, şi nici nu îşi dă seama că nu ştie, este

aproape fără speranţă. Ignoranţa cu privire la adevărata stare,

caracteristică tuturor creştinilor laodiceeni, este într-un contrast

izbitor cu ceea ce ştie Hristos despre adevărata stare a bisericilor

Sale, aşa cum le repetă cu siguranţă fiecăreia dintre ele: „ştiu

faptele tale‖ (cap. 2,2.9.13.19; 3,1.8.15)

e. Eşti. În limba greacă subiectul este accentuat. Propoziţia spune:

„nu ştii că tu eşti cel care este ticălos…‖ … Nici nu mai conteaza

pentru cine a fost scris. „Nu ştii căTU eşti acela!"

f. Ticălos … gol. Adevărata descriere, prezentată aici, este exact

opusul lucrurilor cu care se laudă biserica Laodicea. În loc să fie

bogată, aşa încât să nu mai aibă nevoie de nimic, această biserică

este în realitate atât de lipsită încât nu are nici măcar cu ce se

îmbrăca. Snobism pur: se umflă de preţuirea de sine şi de fapt

nici măcar nu sunt îmbrăcaţi.

În ciuda teribilei mustrări şi a sentimentului de dezamăgire care se

degajă din cuvintele Martorului Credincios, nimeni nu trebuie să creadă

că lucrarea lui Dumnezeu se va prăbuşi. „Aşa slabă şi defectuoasă,

Biserica este singurul obiect de pe pământ asupra căruia Dumnezeu îşi

îndreaptă într-un sens deosebit, suprema Sa iubire " (AA 12). Laodicea

este, totuşi, ultimul sfeşnic care luminează lumea şi îngerul ei este ultima

stea. Este steaua Evangheliei judecăţii.

Verset 18:

Toate bogăţiile Laodiceei lipsesc, în ochii lui Dumnezeu (aurul, textilele,

doctoria pentru ochi etc.) pentru că vin dintr-o sursă greştiă.

a. Să cumperi de la Mine. Fără acest efort, „biserica‖ Laodicea nu

poate atinge standardul pe care îl doreşte Hristos de la ea. Lucrurile

pe care i le oferă El nu sunt fără preţ, totuşi mântuirea este

întotdeauna gratuită. Biserica laodiceeană trebuie să renunţe la

vechiul său mod de viaţă pentru a fi pe deplin bogată, vindecată şi

îmbrăcată. Chiar şi ea, care nu are nici un ban, poate cumpăra (vezi

Isaia 55,1). Dumnezeu vorbeşte aici în limbajul omenesc. Cetăţenii

laodiceeni erau în mare parte comercianţi de textile şi colir frigian,

mulţi erau colonişti evrei şi sirieni pricepuţi în comerţ. Umil şi

răbdător, încărcat cu veşminte de un alb sclipitor, cu aur şi colir

ceresc, Neguţătorul divin aşteaptă şi bate la uşa îngerului

laodicean. Ce valoare au mărfurile Lui şi cât vrea pe ele?

b. Aur. Acesta reprezintă bogăţiile spirituale oferite de Hristos ca

remediu pentru sărăcia spirituală a Laodiceei. Acest „aur‖ poate

simboliza „credinţa care lucrează prin dragoste‖ (Galateni 5,6;

Iacov 2,5) şi faptele care sunt rezultat al credinţei (vezi 1 Timotei

6,18). Aurul laodicenilor nu are strălucire, puritate dubioasă.

Hristos le oferă aur curăţit prin foc.

c. Haine albe. Acestea sunt oferite în contrast cu goliciunea

laodiceenilor, care apărea atât de hidoasă comparată cu propria lor

laudă, că nu duc lipsă de nimic (v. 17). Orbirea lor, din cauza

bogăţiei, nu le permite să vadă că sunt goi. Haina albă poate fi

interpretată ca fiind neprihănirea lui Hristos (Galateni 3,27;

Apocalipsa 3,4). Acest simbol trebuie să fi avut o însemnătate

specială pentru creştinii din Laodicea, căci oraşul lor era vestit

pentru hainele de lână neagră. - Bogăţia oraşului venea şi de la

fermele prospere, unde se producea şi lâna neagră – celebră pentru

Laodicea.

d. Ruşinea goliciunii spirituale, a conştiinţei vinovate trimite la

episodul din Gen.3. Păcatul aduce goliciune spirituală care nu

poate fi acoperită de nici o ţesătură omenească. Moralismul şi

legalismul nostru, ritualismul şi creştinismul nostru de două parale,

onorabila noastră etică şi etichetă, cumsecădenia noastră de toate

zilele, nu vor putea acoperi goliciunea unui singur păcat.

e. Doftorie pentru ochi. Lângă Laodicea era un templu al zeului

frigian Men Karou. O faimoasă şcoală de medicină s-a dezvoltat în

legătură cu acest templu, unde se păstra respectiva pudră pentru

ochi. Acest lucru poate constitui fundamentul simbolului folosit

aici. Medicamentul simbolic oferit aici laodiceenilor este antidotul

ceresc pentru orbirea lor spirituală. Scopul său este acela de a le

deschide ochii pentru a-şi vedea, în lumina adevărului, propria lor

stare. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt (vezi Ioan 16,8–11).

Numai prin lucrarea Sa de convingere a inimii poate fi înlăturată

orbirea spirituală. Acest medicament poate reprezenta acea calitate

spirituală care îl face pe creştin în stare să deosebească adevărul de

minciună, ceea ce este drept de ceea ce este nedrept.

f. Să vezi. Adică să vadă păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu, să-şi

dea seama care este adevărata ei stare – acest lucru fiind necesar

înainte de pocăinţă Numai înţelepciunea şi discernământul care vin

din studiul Cuvântului lui Dumnezeu şi iluminarea Spiritului Sfânt

pot vindeca ochii conştiinţei noastre pentru a distinge clar binele de

rău. Standardele societăţii sau ale emoţiilor personale sunt făcute

pe măsura păcătoşeniei umane, sunt coborâte la nivelul omului

păcătos.

Situaţia bisericii e grea: exprimă mentalitatea societăţii în care trăieşte,

ce premăreşte mândria de sine, secularismul şi umanismul, excluzându-

L pe Dumnezeu. Realizările, chiar şi cele spirituale reprezintă isprăvile

raţiunii. Probleme religioase sunt discutate fără implicarea

supranaturalului; minunile ţin de mituri şi credinţe vechi; împărăţia lui

Dumnezeu a devenit o plăsmuire omenească. Politica ia locul religiei,

raţiunea ia locul revelaţiei, Biserica ia locul oraşului lui Dumnezeu.

Aceste caracteristici îi lovesc şi pe cei ce aşteaptă. Moralitatea înaltă,

siguranţa adevărului, spiritualitatea pe care o au îi poate scufunda şi mai

mult autosatisfacţie şi mândrie. Când nevoia e observată, pasiunea

lipseşte Fii plin de râvnă (vs 19). Caracteristica aceasta este a întregii

creştinătăţi.

Interesant, că aceeaşi situaţi e văzut total opus: bogată de ea, săracă

de Hristos. Contează din ce punct de vedere priveşti. Ea are biserici

multe, edituri, şcoli etc. Dar Hristos priveşte din punct de vedere

spiritual, vede toată lucrarea mondială

Verset 19

a. Pedepsesc. Gr. paideuo, „a-i educa pe copii‖, „a pedepsi‖, mai ales

cum îşi pedepseşte un părinte copilul, cu scopul de a-l îndrepta şi

de a-l instrui. Creştinul este pedepsit atunci când mustrarea lui

Hristos nu este luată în seamă. Nici mustrarea Sa şi nici pedeapsa

Sa nu sunt expresii ale mâniei – aşa cum e cazul unui om care îşi

pierde stăpânirea de sine –, ci ale unei iubiri puternice, a cărei ţintă

este cea de a-i aduce păcătoşii la pocăinţă. S-ar părea că biserica

din Laodicea nu suferise încă persecuţia, de care bisericile ei surori

avuseră parte, căci nu este nici un indiciu cu privire la vreo

suferinţă deja îndurată. Dar Hristos o avertizează că nu poate

continua cu inima împărţită, fără să aibă parte de o disciplină

vindecătoare. Se pare că după o jumătate de secol şi ceva de la

Ioan, biserica Laodicea a suferit persecuţie (vezi Ecclesiastical

History, Eusebiu, iv. 26; v. 24).

b. Îi iubesc.Această reconfirmare a bunăvoinţei Domnului Hristos

arată că laodiceeni nu sunt lipsiţi de nădejde. De fapt ei sunt

obiectul special al atenţiei Sale. Dragostea Lui pentru ei este

exprimată prin mustrare şi pedeapsă, prin care El speră să-i aducă

la pocăinţă (vezi Proverbe 3,12) Astfel Mântuitorul arată că această

scrisoare atât de amară pentru conştiinţa creştinului modern este o

manifestare sigură a iubirii Lui. De aceea mustră pentrucă iubeşte

c. Fii plin de râvnă. Gr. zeloo, de la aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul

zestos, „fierbinte‖, aşa cum nu izbutise să fie biserica din Laodicea

(v. 15). Laodiceenii sunt chemaţi să experimenteze căldura şi

entuziasmul care vine o dată cu adevărata pocăinţă, consacrare şi

devoţiune faţă de Hristos.

d. Pocăieşte-te. Gr. metanoeo (vezi comentariul de la Matei 3,2).

Verbul este la singular, accentuând natura personală, individuală a

acestei avertizări. Pocăinţa, ca şi mântuirea, nu poate fi niciodată

primită în grup. Experienţa spirituală a unei rude sau a unui prieten

îl poate mântui numai pe el. Această nouă atitudine, de părere de

rău faţă de trecut şi de râvnă pentru viitor, este ţinta lui Hristos cu

privire la biserica Laodicea. Mântuitorul nu se referă aici la o

pocăinţă căldicică. Aşa ceva s-a mai făcut. Termenul -

metanoia (pocăinţă) a ajuns să însemne metanie (de aici, mătănii),

o temenea care să mintă conştiinţa. O pocăinţă, două pocăinţe, trei,

patru,... Pocăinţa nu este o pedeapsă disciplinară, canonică, nici un

exerciţiu emoţional, ci o întoarcere decisivă şi definitivă de la

păcat cu ajutorul Aceluia care Şi-a început misiunea predicând:"S-

a împlimt vremea! Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie, căci

împărăţia cerului s-a apropiat!" (Mc 1:15). Îngerilor din bisericile

anterioare li s-a spus, simplu: Pocăieşte-te! Dar laodiceanul este

sfătuit să facă o pocăinţă zeloasă, fiindca el e mulţumit cu pocăinţa

făcută. „Există o pocăinţă de care trebuie să ne pocăim"—spunea

Ellen White.

Verset 20

a. Uşă. Nu este uşa ocaziei oferite în v. 8, şi nici uşa mântuirii

(compară cu Matei 25,10; Luca 13,25). Aceste uşi sunt închise şi

deschise de Dumnezeu. Uşa la care se face referire aici este sub

controlul omului şi fiecare persoană o poate închide sau deschide

după voie. Hristos aşteaptă hotărârea fiecărui om. Aceasta este uşa

sufletului omului. Cu dragostea Sa, prin Cuvântul Său şi prin

providenţa Sa, Hristos bate la uşa sentimentelor noastre; prin

înţelepciunea Sa, la uşa minţii noastre; prin stăpânirea Sa, la uşa

conştiinţei noastre; prin făgăduinţele Sale, la uşa speranţelor

omului.

b. Uşa – Isus este aproape. Nu a fost nici o perioadă istorică, în care

Isus să fie mai aproape de omenire – este chiar la uşă. Aşa prezintă

Biblia apropierea lui Dumnezeu – Isus la uşă – sfârşitul e aproape

Matei 24:33, Marcu 13:29. Apoi aluzia la cină: voi cina cu el şi el

cu Mine, are acelaşi înţeles, acelaşi sens.

c. Celelalte biserici fuseseră o singură dată atenţionate cu privire la

auzirea cuvintelor lui Iisus. Dar laodiceenilor li se spune de doua

ori: „Daca aude cineva" şi „Cine are urechi să audă ce zice

bisericilor Duhul" (vs 22).

d. Cina – ideea întâlnirii cu Dumnezeu. Simbolizată în jertfele plăcut

mirositoare din Leveticul, în PS 23 celebrează banchetul dat în

cinstea celui ce a rămas lângă Domnul, chiar sub ameninţarea

morţii; Sfânta Cină a lui Isus cu ucenicii urma să le pună dorina în

inimă de a relua această cină în împărăţia lui Dumnezeu, speranţa

tuturor creştinilor Marc 14:25, 1 Cor 11:26. O masă, un ospăţ final

este imaginea centrală din Apocalipsa – cu ea se încheie drama

apocalipsei (Apocalipsa 2.7, 3:20, 19:7.9, 22:2. Speranţa Bibliei e

reală, concretă – atinge toate simţurile noastre: tactil, miros, privit,

gust – toate contribuie la bucuria acestei speranţe.

e. Voi cina cu el şi el cu Mine – în Orient, masa este moment de

comuniune: mesenii stau jos şi mănâncă cu mâna din aceeaşi

farfurie, împărţindu-şi şi oferindu-şi unul altuia mâncarea.

f. Bat. Cel care doreşte această comuniune deplină e Dumnezeu, nu

omul. Aici e deosebirea de Filadelfia – acolo Dumnezeu deschide

uşa (ocaziei); aici doar omul poate deschide uşa. După lungul apel

de schimbare şi pocăinţă (vs 15-19), Dumnezeu are ultima

rugăminte pentru Laodicea, care nu simte nevoia de schimbare.

Biserica se consideră neprihănită – laodicea.

Verset 21

Biruitorul primeşte să stea pe tron cu Hristos, după cum Hristos a

primt să şadă pe tron de la Tatăl Său. Biserica Laodiceea este biserica

ce trăieşte în timpul când Hristos îşi primeşte tronul. Hristos îşi

primeşte împărăţia când se închide harul... atunci Laodiceea este

invitată să stea pe tron cu Hristos. Îngerul lui Laodiceea este

însărcinat să predice solia neprihănirii prin credinţă, aurul curăţit prin

foc, faptele adevărului, făcute în dragoste.

Soluţia pentru Laodicea: depăşeşte organizarea umană –nu

administrare nouă, nu comitete performante. Soluţia este dincolo de uşă:

cine deschide. Cine deschide, va primi nu doar numele lui Dumnezeu, ca

în Sardes, ci va sta pe tron cu Isus şi cu Tatăl. (3:21). Cel care deschide

inima sa, trece de poarta cerului şi aparţine unei noi ordini, unei noi

suveranităţi

Apocalipsa este cartea celor două uşi: una în 3:21, alta din 4:1.

Bătaia din 3:21 este una violentă, puternică, zgomotoasă – ca în Cânt C

5:5 dafaq. Pasiunea bătăi indică seriozitatea şi urgenţa situaţiei.

Deschiderea uşii e rsponsabilitatea noastră – astfel religia devine parte

din viaţa noastră, între toate provocările vieţii, neajunsurile, alegerile,

luptele cotidiene, trebuie să răspundem bătăii lui Hristos.

Cealaltă uşă, 4:1 se deschide în cer şi numai Dumnezeu poate să o

deschidă. Ea ne dă accesul la iertarea şi la împărăţia lui Dumnezeu.

Apocalipsa ne spune că împărăţia lui Dumnezeu nu este doar prezentă

aici, între noi, în noi (Luca 17:20.21); ci ne spune că împărăţia lui

Dumnezeu are şi aspectul cosmic. Cine deschide uşa acum şi-L lasă pe

Hristos cu împărăţia Sa să intre, va intra şi el prin poarta deschisă a

cerului, la ospăţul ceresc. Cine participă acum la cină cu Hristos, el

deschizând uşa, cine vede ce lipseşte de pe masa aceasta, cine doreşte tot

mai mult să se înfrupte din ceea ce Hristos oferă la masa aceasta, va avea

belşugul în ceruri. Masa de aici este aperitivul pentru ceea ce va fi acolo.

Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult tânjim

după prezenţa Sa; cu cât mai mult realizăm ce lipseşte a această masă, cu

cât mai mult ne dorim ospăţul de acolo. Şi cu cât mai mult deschidem

uşa noastră aici, cu atât mai mult Îl vedem pe Dumnezeu deschizând uşa

în cer.

Stefanovic: Laodicea

3:15 – în clocot înseamnă şi fervent (FA 18:25, Rom. 12:11).

Către o biserică plină de propria-i imagine, Hristos se prezintă ca

Originea tuturor lucrurilor, deci şi a lor, şi a bogăţiei lor. Când El

vorbeşte, ei trebuie să asculte şi să se conformeze!!!!

Hristos nu îi găseşte pe laodiceeni vinovaţi de apostazie sau de

erezie; nu găseşte nici un păcat serios în ei. Ei nu sunt nici măcar

persecutaţi. Dar nici nu are ceva bun de spus despre ei. Ei sunt

indiferenţi (căldicei), lipsiţi de zel/râvnă şi pocăinţă (3:19).

Laodiceeni credeau că bogăţia lor este semn al binecuvântării şi

deci al favorii divine; asta înseamnă că ei spiritual se credeau ok – dar

vezi Osea 12:8

Observă legătura dintre hainele albe de care au nevoie laodiceenii

şi hainele albe pe care trebuie să le poarte cei ce trec prin armaghedon

Apocalipsa 16:15, Mat. 22:11-14.

Eu mustru şi pedepsesc vezi Evrei 12:5-11, Proverbe 3:12.

Doar bisericii din Filadelfia şi Laodicea Hristos le spune că îi

iubeşte.

Cine biruieşte stă pe tron – la orientali, tronul era mai mult ca o

canapea, decât doar un singur scaun. Noul Testament ne spune că prin

Hristos DEJA suntem în ceruri Efeseni 2:6, Apocalipsa 1:6, 5:9-10.

Împlinirea finală şi completă va fi la sfârşit Apocalipsa 20:4-6.

Păcatul Laodicei este indiferenţa, lipsa de pasiune, de zel, de râvnă

pentru Hristos. De acest lucru trebuie să se pocăiască.

În comparaţie cu biserica precedentă, fiecare biserică este mai

degradată spiriutal. Dar, în ceea ce priveşte promisiunile, fiecare biserică

primeşte o promisiune mai mare decât precedenta, culminând cu

aşezarea împreună cu Isus pe tronul Lui (de fapt aceasta înglobează toate

celelalte promisiuni).

Apocalipsa 4

Nu răpire

Filadelfia cu Apocalipsa 3:10 – te voi păzi de ceasul

încerării. Nu poate să însemne răpirea. După Filadelfia vine

Laodicea, deci o altă biserică, deci aşa zisa perioadă a

bisericii nu s-a terminat. Nu are nici un rost să vorbim de

pormisiunea păzirii de ceasul încercării aplicând-o la răpire,

care ar trebui să aibă loc la sfârşitul Loadiceei... Atunci nu

are rost sa aplicăm promisiunea făcută unei biserici, alteia.

Apoi, faza cu dispensaţiuniile este fără suport biblic...

Cine sunt cei 24 de bătrîni? Dacă credincioşii ar fi deja răpiţi,

în ceruri, nu i-am găsi pe ei, nicăieri lăudânudu-L pe

Dumnezeu? În cerul infinit, de ce doar 24 de bătrîni dintre

mântuiţi să fie în prezenţa lui Dumnezeu? Ar avea loc cu

toţii. Dacă mântuiţii sunt răpiţi înainte de evenimentele din

Apocalipsa 4-22, de ce nu mai apar ei nicăieri? Apar cei 24

de bătrâni reprezentaţi ai lor. Dar apar şi cele 4 fături vii,

reprezentantele îngerilor, însă apar şi îngerii, cu miile lor – la

tron e loc destul, pentru fiecare: vezi 5:11, 7:11, 12:7, 3:5,

14:10

Cine sunt cei care strigă – până când Stăpâne Doamne din cp

6?

Cum de are loc un război în cer, în capitolul 12, deci după

răpirea Bisericii? Cine cu cine se luptă? Mai are diavolul

acces acolo / când Hristos spune în Luca 10:18 că l-a văzut

pe Satana, şarpele cel vechi cazând ca un fulger din cer / Şi

asta în sec. I?

Apocalipsa 22:12 vorbeşte de răsplata pe care Hristos o

aduce la revenirea Lui – revenire într-o singură etapă (sau cel

mult, răsplătire la sfârşitul Apocalipsei.... deci nici vorbă de

răsplătire la răpire, adică în cp 4).

Fiecare serie de 7: 7 biserici, 7 peceţi, 7 trâmbiţe se termină

cu sugestia revenirii lui Hristos. Hristos nu revine de 3 ori...

ci odată. Cele trei serii sunt paralele. Bisericii Laodicea i se

promite că dacă va birui va sta pe tron cu Hristos (promisiune

ce cuprinde toate promisiunile tuturor bisericilor, deci e

finalul); Ap 6, pecetea a şasea se termină cu groaza

nemântuiţilor ce văd pe Miel şi mânia Lui (plus cer făcut sul,

cutremur mare de pământ, final cum nu a mai fost şi nici nu

va fi.... tăcerea de aproape o jumătate de ceas – îngerii care

vin cu Isus...), trâmbiţa 7 vorbeşte de împrăţia care este în

mâinile lui Isus, că a venit vremea să judeci pe morţi şi vii

(11:18) şi să răsplăteşti (11:18). Când are loc răsplata? La

revenirea lui Hristos.

Apocalipsa 6:9-10: Până când Stăpâne nu faci dreptate peste

cei ce locuiesc pe pământ!!! caii, cei 4, reprezintă contextul

acestui strigăt, care e punctul culminant. Apocalipsa 8:13

către cei ce trăiesc pe pământ. Deci e acelaşi lucru – aluzie la

ceea ce se întâmplă în cp 6:10. Întrebare este de ce nu judeci?

Iar Apocalipsa 8:13 ne răspunde că Dumnezeu judecă. Deci

trâmbiţele sunt răspunsul lui Dumnezeu la suferinţele

poporului lui Dumnezeu, asupra celor ce L-au respins, asupra

celor ce fac rău poporului Său. Trâmbiţele dau asigurarea

tuturor celor ce suferă, familiilor celor ce au fost martirizaţi

etc. Mesajul e: Dumnezeu nu ignoră răul; Dumnezeu judecă

şi acţionează ca să redirecţioneze răul spre bine. Cum nu a

pierdut controulul sau implicarea, Dumnezeu ne asigură că El

se ocupă de aceste lucruri.

Recapitulare 4-11 Muller E.

Adela Yarbro Collins vede recapitularea în toate viziunile

Apocalipsei, mai puţin în prima serie de 7. Modelul recapitulării

urmează aceeaşi structură: (1) persecuţia, (2) judecata (3)

mântuirea/salvarea. Fiecare ciclu de viziuni ne spune istoria sfârşitului,

în stilul propriu. Această istorie ne este spusă din nou în cilcul

trâmbiţelor, şi din alt punct de vedere. Această repetiţie este cumva ca o

temă muzicală cu variaţiuni.

Vorbind de tehnica literară după care Ioan îşi scrie cartea, Jan

Lambrecht spune că aceasta permite atât recapitularea, cât şi progresia

(de la un anumit punct înainte). Seria de şapte ale sigiliilor şi trâmbiţelor

sunt ... şi cuprind tot ceea ce urmează.

Gerhard Krodel vorbeşete de recapitulare: Apocalipsa 6:12-14

stelele cad din cer Totuşi, viziunea cu trâmbiţa a patra şi plaga a patra

presupune că astrele sunt la locul lor (8:12; 16:8). Relaţia dintre cele 3

cicluri este una tematică, nu cronologică. Recapitularea nu implică

repetiţia mecanică a conţinutului, ci recapitularea devine ecazia unor

noi sublinieri.

Jon Paulien spune că protejarea anumitor obiecte de la distrugere

din 7:1-3, 9:4 ridică serioase semne de întrebare dacă trâmbiţele

reprezintă scene imediat următoare viziunii din cp. 7. Paralela

puternică dintre prima parte a cp 7 şi 9:14, 16. În Apocalipsa 7, poporul

lui Dumnezeu este descris, în Apocalipsa 9 tabăra demonică adversă

este descrisă. Legătura dintre cele două pasaje, include conceptele de

salvare şi pierdere, apariţia celor 4 îngeri şi numărarea poporului.

Trâmbiţa a şasea esteexact opusul istoric al Apocalipsei 7:1-8... Cele 7

trâmbiţe, aşadar, nu urmează evenimentele din Apocalipsa 7 în ordine

cronologică.

Bruce M. Metzger spune: Ioan urmărind aceste model al repetiţiei

complicat, asigură unitate lucrări sale, strângând împreună părţile

diferite şi în acelaşi timp dezvoltându-şi temele. Dezvolatrea, totuşi, nu

este într-o modalitate strict logică, aşa cum suntem obişnuiţi în scrierile

occidentale; ci este, mai degrabă, producţia unei minţi semnitice, care

merge prin tot tabloul înainte şi înpoi, iarăşi şi iarăşi. Astfel, cele 7

sigilii şi cele 7 trâmbiţe, spun acelaşi lucru în esenţă, de fiecare dată

accentuându-se un aspect sau altul al întregului.

Argumente textuale paralelism.

1. Trâmbiţele sunt continuare a peceţilor? Tăcerea din 8:1

înseamnă pregătirea pentru eveniementele ce urmează? Din

Vechiul Testament, vedem că tăcerea e lipită de Ziua Domnului,

adică de revenirea Sa, ce merge foarte bine după evenimentele

sigiliului 6 (Hab 2:20, Zeph 1:7, Zech 2:13). Deci în 8:1 se

încheie tabloul peceţilor şi al istoriei pământului, cu revenirea

lui Hristos. Când sfârşitul a venit, nu mai e nevoie de alte

cuvinte. Trâmbiţele nu sunt după peceţi, căci după peceţi nu mai

e nimic –vine Domnul. 8:2-6 reprezintă introducerea hiastică a

trâmbiţelor. Pecetea 7 nu îşi găseşte locul în această structură

hiastică:

A 7 îngeri cu 7 trâmbiţe (2)

B Înger, altar, cădelniţă (3a)

C tămâie, rugăciunile sfinţilor (3b)

D Altarul înaintea tronului (3c)

C` Tămâie, rugăciunile sfinţilor (4)

B` Înger, cădelniţă, altar (5)

A` 7 îngeri cu 7 trâmbiţe (6).

2. Peceţile sunt introduse prin formula am văzut, s-au expresi

înrudite (6:1.3.5). În cp 8, formula apare doar în vs 2, deci nu

introduce scena din vs 1. Atunci tăcerea de aici, însoţită de un

timp este chiar conţinutul peceţii a 7-ea.

3. Sigiliie se ocupă mai mult de poporul lui Dumnezeu (vezi

sigiliul 5); trâmbiţele de locuitorii pămânutlui şi pedepsele ce

cad peste ei.

4. Punctul culminant al viziuii este pregătirea pentru revenirea lui

Hristos (sigiliul 6), poporul biruitor al lui Dumnezeu e gata de

întâlnirea cu Hristos (cp 7), sigiliul 7 este revenirea lui Hristos.

Aşa că, dacă trâmbiţele ar fi continuarea acestui moment,

punctul culminant s-ar distruge.

5. În sigilii şi trâmbiţe întâlnim acelaşi model: evenimente în cer –

pământ – cer.

CER PĂMÂNT CER

Apocalipsa 4-5 Apocalipsa 6:1-7:8 Apocalipsa 7:9-

8:1

Tunete, voci, fulgere 6 sigilii parte din sigiliu

6

Tămâie sigiliu 7; climax

CER PĂMÂNT CER

Apocalipsa 8:2-6 Apocalipsa 8:7-11:14 Apo 11:12,

15-18

Tunete, voci, trâmbiţe 6 trâmbiţe parte trâmbiţa 6,

Fulgere, cutremur; parte trâmbiţa 7,

Tămâie climax

6. Vedem progresia tablourilor paralele: 7:3 pământul, marea,

copacii nu sunt loviţi. 8:7 – a treia parte a pământului, a treia

parte din pomi sunt distruşi. Dar în 9:4 pământul şi copacii sunt

protejaţi.

7. La sigiliu 6, stelele cad pe pământ (6:12.13); totuşi, în trâmbiţa

4 le întâlnim din nou, când sunt zdruncinate (8:12)

8. Expresia rugăciunile sfinţilor sunt găsite doar în două locuri –

introducerile de la peceţi (5:8) şi trâmbiţe (8:3-4) – deci pasajele

sunt paralele.

9. Expresia le-am auzit numărul se găseşte doar de două ori în

Apocalipsa 7:4 şi 9:16. În sigiliu 6 sunt număraţi cei 144.000,

adică poporul lui Dumnezeu, iar în trâmbiţa 6 este numărată

oastea diavolului. Pasajele sunt contrastante, descriind acelaşi

eveniment, dar din unghiuri separate.

10. Peceţile încep cu cp 4-5, întronarea lui Hristos în cer la

Cincizecime, deci în sec I, şi se termină cu revenirea lui Hristos.

Trâmbiţele au elemente temporale foarte bine conturate, în cp

10-11 – întâlnim 1260 de zile din Daniel (deci şi această

perioadă începe în sec I, până la revenirea lui Hristos.

Scenele peceţilor urmăresc o progresie, aşa cum urmărea şi

dinamica promisiunilor bisericilor:

Prima pecete: Vino (6:1)

A doua pecete: Vino (6:3)

A treia pecete: Vino (6:5)

A patra pecete: Vino (6:7)

A cincia pecete: Până când? (6:10)

A şasea pecete: a venit (6:17)

A şaptea pecete: linişte (8:1)

Invitaţi imperativă vino derivă din cuvintele folosite pentru

descriere venirii lui Hristos, în toată Apocalipsa, în special la sfârşitul ei,

unde invitaţia este: vino (22:17.20). deci, invitaţia este adresată nu lui

Ioan, poate călăreţilor, dar mai ales lui Isus. Cu fiecare pecete, venirea

lui Hristos e mai aproape. De la pecetea 5 Până când intrăm în aşteptrea

iminentă, urgenţa chemării, cererea celor ce aşteaptă chemarea. Apoi în

pecetea 6, Ioan prezintă evenimentul venirii ca unul prezent a venit. În

final, pecetea 7, prezintă doar liniştea – Hristos a venit. Nu mai e nimic

de spus.

Ca şi bisericile, peceţile descriu istoria creştinismului şi trebuie

interpretate profetic. Viziunea celor 7 peceţi este derulată paralel cu cea

a celor 7 biserici. Ele relatează aceeaşi istorie, dar cu diferite accente. În

timp ce cele 7 scrisori denunţă ereziile din biserici, cele 7 peceţi

condamnă persecuţia, violenţa şi opresarea ei.

Stefanovic:

Privire de ansamblu 4:-11:19.

Începând cu cp 4, evenimentele sunt prezentate drept cele care vor

veni după cele dintâi, adică după cele 7 biserici (adică acum începe

textul profetic, pentru viitor, dpdv al lui Ioan; până acum solia a fost

privitoare la lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele 1:19, dar

de acum înainte, solia este pentru viitor ce are să se întâmple după

aceste lucruri 4:1)

Capitolul 4 – 5 este pivotul pentru întreaga carte a Apocalipsei, în

special cp 4-11. Chiar cele 7 trâmbiţe exprimă cadrul pentru ca cele 7

sigilii să fie deschise. În cp 5 avem un sul imposibil de deschis, doar

Leul/Miel poate face aceasta; în cp 10 vedem un scrol mic, deschis şi dat

îngerului să-l dea bisericii. Astfel cp 5-10 (7 sigilii, 7 trâmbiţe)

reprezintă pregătirea pentru deschiderea simbolică a scrolului sigilat.

Apocalipsa 3:21 este baza pentru viziunea din capitolele

următoare. Astfel se crează contextul pentru descrierea încoronării lui

Hristos, din cp. 4-5. Isus este văzut mergând printre biserici – cp 1-3.

Acum scena se mută în ceruri – vedem lucrarea lui Hristos de acolo, din

ceruri.

Paulin spune că viziunea din cp. 4 -5 //Apocalipsa 3:21: au în

centru tronul Tatălui, Hristos care după ce a biruit, stă pe tron (Hristos

este descris cum a biruit Mielul înjunghiat, dar şi ca biruitor Leul din

David – pentru că Hristos a biruit, atunci poate să le facă parte

oamenilor biruitori în El, de ceea ce le-a promis); iar deabea în cp 7 se

vorbeşte de prezenţa mântuiţilor în faţa tronului, sau pe tron, cum a

promis Hristos în Apocalipsa 3;21 (deci după biruinţa şi întronarea lui

Hristos). Aşadar ceea ce se întâmplă între cp 6 şi 7 sunt descrierea sau

timpul celor ce biruie împrună cu Hristos [prin sânge Apocalipsa 7:14]

(deci sigiliile din cp 6 descriu evenimentele din istoria bisericii, până la

întronarea sfinţilor, împreună cu Hristos).

Încoronarea. Limbajul din cp 5 aminteşte de încoronarea Vechiul

Testament: tronul, la dreapta, Leul din semninţia lui Iuda, rădăcina lui

David, vrednic. Profeţii Vechiul Testament folosesc aceşti termeni

pentru a descrie viitorul rege ideal.

În Vechiul Testament se făcea în două etape: ungerea sau

încoronarea de la templu (ungerea însemna că el este alesul lui

Dumnezeu, peste care este pus Duhul lui Dumnezeu 1 Sam 10:10; astfel

împăratul devenea Unsul/Mesia poporului de către Dumnezeu). Aici

primea însemnele regale şi mărturia (2 Cornici 23:11). Tot poporul şi

împăratul strigau de bucurie, poporul recunoscând pe împărat şi

făgăduind credincioşie; apoi înscăunarea, sau întronarea în casa

împăratului, însoţit de popor. Recunoscându-l ca rege, tot poporul, nobili

şi oameni simpli îşi declarau credincioşia, recunoscând autoritatea

noului rege.

În Apocalipsa 5 se întâmplă la fel (dar aici templul şi palatul este

unul şi acelaşi lucru). Avem imaginea tronului – Hristos este uns la

Templu. Apoi în 5:7 primeşte sulul – adică semnul autorităţii. Apoi

Hristos este întâmpinat cu salutul regal Vredinc este

În cp 4 – 5 bucuria şi slava adusă lui Hristos este pentru luarea

sulului, mai degrabă decât pentru desigilarea lui. Iar 5:12 vorbesc despre

primirea autorităţii, întronarea.

// cp 4 şi 5: Dumnezeu e vrednic (4:11), Hristos e vrednic (5:9 –

deci e vrednic să stea pe tron – vezi şi 3:21); apoi vine 5:12 – Hristos are

autoritatea supremă.

Timpul acestei încoronări pare a fi la Cinzecime, când ucenicii Îl

predicau astfel pe Hristos (FA 2:32-36, Fil 2:6-11), iar Apocalipsa 5:6

menţionează trimiterea Duhului Sfânt pe pământ. Deci deşi 4:1 ne spune

că vor fi descrise evenimente viitoare, totuşi se întoarce în timp, până la

înălţarea lui Hristos.

Întronarea lui Hristos este începutul sfârşitului; întronarea Lui este

acum, dar consumarea ei deplină este la sfârşitul istoriei pământului.

Scena judecăţii. Deşi Apocalipsa 4-5 are elemente comune cu

Daniel 7, totuşi aici nu avem judecată, ca la Daniel. Căci nu apar termeni

referitori la judecată, deşi în restul cărţii apar foarte multe referiri. Prima

referire la judecată este în Apocalipsa 6:10, cu întrebarea De ce nu

judeci? Sau când vei judeca? Deci Apocalipsa 4-5 nu se referă la

jduecată, ci la încoronare. Apoi exclamările bucuriei din 4:11, 5:12-13

nu apar în Daniel 7, în contextul judecăţii – ci alături de celelalte

expresii inspirate din Vechiul Testament, apar în contextul încoronării.

Este adevărat că regele era şi judecător (1 Regi 3); iar după întronare,

sau chiar la întronare începea să facă şi judecata – împotriva oponenţilor,

rebelilor (1 Regi 2). Prin Hristos, şi mântuiţii vor împărăţii, căci sunt

preoţi şi împăraţi. Aşadar, sigiliile sunt judecăţiile preliminare pe care

noul Rege – Isus, le aduce peste rebeli.

Interesant că sigiliile conţin pedepse ca: război, înjunghiere,

foamete, ciumă –cam acestea erau vaiurile abătute asupra poporului

necredincios faţă de legământ (Ier 15:2-3, Ezechiel 5:12-17). Deci, după

încoronare, Hristos judecă pe cei necredincioşi legământului, prin cele 7

peceţi.

Sigiliarea cărţii

Regele nou încoronat, trebuia să-şi facă o copie a legi – un sul

(cartea Deuteronom, ce stătea lângă chivot Deut 31:26), pe care să-l

studieze toată viaţa şi după care să-şi conducă domnia şi să înveţe

poporul (Deut. 17:18-20, vezi şi 1 Sam 10:25, 2 Regi 11:12) – coroana şi

legământul scrolul, reprezintă dereptul de a domni. Cine citea din scrol,

pe tron domnea în numele lui Dumnezeu, căci tronul era a lui Dumnezeu

(1 Cron 29:23, 28:5, împăratul devenind co-domnitor cu Dumnezeu,

stând la dreapta Sa Ps 110:1)

Istoria lui Iuda şi Israel ne arată că foarte puţini regi s-au condus

după legământ. Motivul căderii împărăţiei lor a fost călcarea

legământului (2 Regi 17:7-23); împăraţii de pe tronul lui David

ameninţaţi cu robia (Ier 13:13).

Înainte şi în timpul exilului, Dumnezeu anunţă că descoperirea

Lui, revelaţia e sigilată. În Isaia 8:16 (aici sigilarea şi legarea paralele cu

legea şi mărturia) şi 29:9-14 (intereseant versetul 14, care vorbeşte de

lovirea poporului cu semne şi minuni, poporul necredincios, care nu mai

înţelege cartea legământului, căci prin neascultare şi-a sigilat-o; prin

pedeapsă, Dumnezeu urmăreşte să-i conducă pe aceştia la pocăinţă şi

astfel să dezigileze mesajul sigilat, adică să înţeleagă din nou cartea?

Atunci pedepsele ce vin din rupere peceţilor înseamnă chemarea lui

Dumnezeu la pocăinţă – şi se pare că are rod, căci cartea e desigilată,

mesajul e înţeles şi oamenii se mai convertesc), pare să însemne

incapacitatea oamenilor de a înţelege voia revelată a lui Dumnezeu.

Sigilarea de aici este rezultatul refuzului poporului de a adera la revelaţia

lui Dumnezeu dată prin Moise şi prin profeţi. Vezi şi Daniel 12:9, unde

sigilare înseamnă ascunderea revelaţiei lui Dumnezeu pentru o perioadă

de timp – până la timpul sfârşitului.

În Isus, promisiunea făcută lui David, că va avea veşnic un

descendent pe tron (2 Sam 7:12-16), s-a împlinit (FA 2:29-36, Evrei 8:1,

2 Cor. 1:20). În Apocalipsa, Hristos apare ca Fiul escatologic, împăratul

veşnic (1:13, 2:18, 14:14, 3:21). Hristos are secera în mână – simbol

ceremonial, prin care Hristos este numit conducătorul suprem al

universului. De ce Hristos să fie întronat astfel? Ioan se adresează unor

buni cunoscători ai Vechiul Testament şi folosind expresiile de aici

pentru întronare, demonstrează sub toate aspectele posibile că Isus a

primit toată puterea (Matei 28:18).

Evident Hristos nu avea nevoie de scrol, ca să-Şi amintească legea

lui Dumnezeu! De ce era nevoie de botezul (ungerea) Lui? Pentru

mântuirea noastră (Matei 3:15). Israel, fiul lui Dumnezeu a fost mereu

neascultător. Dar Hristos, a fost ascultător, până la moarte şi astfel a

reprezentat Fiul desăvârşit, pentru omenire. Linia davidică are acum un

moştenitor pentru veşnicie. Sulul înmânat lui Hristos demonstrează că

Hristos este rege şi descrie autoritatea şi dreptul Lui de a conduce

Sulul. Înmânarea sului simbolizează instalarea Hristosului înviat

pe tronul universului, autoritatea şi dreptul Lui de a domni. Hristos

primeşte sulul (taina lui Dumnezeu), astfel devenind conducătorul de

drept al pământului. El lucrează acum mântuirea pământenilor,

împlineşte planurile divinităţii pentru pământeni.

Atunci sulul reprezintă sau conţine legământul veşnic al lui

Dumnezeu – planul de mântuire (actele lui Dumnezeu) în favoarea

omenirii. Sulul descrie controversa cosmică, planul pe care Dumnezeu îl

are cu universul şi omenirea, ce va fi finalizat la a doua venire.

Sulul este descoperirea lui Dumnezeu a ceva ce anterior a fost

acoperit. Apocalipsa 5 spune despre vrednicia rădăcinii lui David,

Hristos să descopere taina sulului (ca în Apocalipsa 1:1; cele 7 duhuri

apar în ambele pasaje, apoi Hristos dă cartea unui înger – în cp 6 7

îngeri). Conform Apocalipsa 10:7, ce e legat de sulul din cp 5, sulul

conţine taina lui Dumnezeu, adică Evanghelia, planul mântuirii, expresie

folosită mereu în sens escatologic (Rom. 16:25-26, 1 Cor. 2:6-10, Ef.

3:1-20) – planul de a răscumpăra şi unifica universul pentru veşnicie,

desoperit prin predicarea Evangheliei. Dar din această taină mai este

ceva de descoperit la a doua venire – căci cele 7 tunete sunt sigilate

(Apoc. 10:4.7). Ioan oferă Bisericii ce a primit şi el – aceasta cu

siguranţă este necesat Bisericii pentru mântuire.

Comentariu:

Verset 1

a. M-am uitat. Sau „am văzut‖, un verb pe care Ioan îl foloseşte de

repetate ori pentru a introduce noi scene sau noi simboluri

importante

b. O uşă. Aici, după cât se pare, este vorba de uşa de la intrarea în

încăperea unde este tronul universului. Vezi prezenta „sfesnicului"

(cu cele sapte candele) în v.5.

c. În cer. Nu „către cer‖, ca şi cum Ioan privea din afară. Întrucât

privind înăuntru el a văzut tronul lui Dumnezeu, înseamnă că e

vorba de o uşă care se deschidea în sala tronului universului.

Această sală a tronului a fost identificată ca fiind Sfânta Sfintelor

din sanctuarul ceresc. De la o cercetare a stării bisericii de pe

pământ (cap. 1–3) atenţia lui Ioan este acum îndreptată către o

imagine simbolică a tronului lui Dumnezeu din cer

d. Glasul cel dintâi. Glasul acesta este fără îndoială cel din cap. 1,10,

care a introdus prima viziune, iar acum introduce pe a doua

Evanghelicii spun că e răpirea. Dar nu e aşa, ci sunt viziuni paralele.

NU e uşa de la sanctuarul ceresc, ci e uşa deschisă spre cer. În Cer

vede...

Verset 2

a. În Duhul. Ioan este luat în viziune pentru a doua oară. Nu putem şti

cât timp a trecut între prima viziune şi a doua.

b. Şedea Cineva. Reticenţa respectuoasă de a descrie pe Cârmuitorul

universului în termeni care ar putea părea oarecum antropomorfici

se vede în faptul că el Îl descrie simplu prin participiul

kathemenos, „şezând‖ („şedea‖), fără să arate ce sau cine şedea. El

arată numai că pe tron era o prezenţă. O asemenea referire stă în

contrast izbitor cu descrierea detaliată a Fiului (cap. 1,13–16); dar

Fiul este atât uman cât şi divin şi deci poate fi descris în limbaj

omenesc.

Verset 3

a. Curcubeu. Compară cu viziunea lui Ezechiel despre tronul lui

Dumnezeu (Ezechiel 1,26–28). Curcubeul acesta reprezintă

îmbinarea dreptăţii şi a milei, care Îl caracterizează pe Dumnezeu

(compară cu Geneza 9:12-13)

Verset 4

a. Douăzeci şi patru de bătrâni. Scena aceasta aminteşte de LXX,

Isaia 24,23. „Domnul… va împărăţi… strălucind de slavă în faţa

bătrânilor Lui‖. Faptul că bătrânii zugrăviţi aici sunt îmbrăcaţi în haine

albe, lucru care poate simboliza dreptatea (Apocalipsa 3,4) şi au pe

capete „cununi‖ (stephanoi, embleme ale biruinţei; cap. 2,10), i-a

determinat pe unii să creadă că ei îi reprezintă pe oamenii răscumpăraţi.

O altă sugestie este că cei 24 de bătrâni simbolizează Israelul în sensul

lui cel mai deplin (vezi Apocalipsa 7,4) – doi bătrâni din fiecare

seminţie, unul simbolizând Israelul literal, poporul lui Dumnezeu înainte

de cruce, şi celălalt Israelul spiritual, biserica creştină, poporul lui

Dumnezeu de la cruce încoace. Astfel, ei pot fi asemănaţi cu cei 12

patriarhi şi cei 12 apostoli. Acest punct de vedere accentuează caracterul

simbolic al acestor cifre, în loc de a face din aceşti 24 de bătrâni sfinţi

literali aflaţi acum în cer.

Verset 5

a. Şapte lămpi de foc. Sau „şapte lămpi arzânde‖. Deşi prezintă

asemănări aparente cu cele şapte „sfeşnice‖ de aur din cap. 1,12,

acestea sunt numite mai degrabă „lămpi‖ (lampades) decât

„sfeşnice‖, sau „lampadare‖. Mai mult decât atât, despre ele se

spune clar că reprezintă cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, în

timp ce sfeşnicele din cap. 1 reprezintă cele şapte biserici (vezi v.

20). Pe baza acestui simbolism, unii au identificat „uşa‖ din cap.

4,1 cu cea de la intrarea în prima cameră a sanctuarului ceresc.

Verset 6

a. În mijlocul scaunului de domnie. Probabil ca şi făpturile văzute de

Ezechiel (Ezechiel 1,22.26), aceste fiinţe sunt văzute atât sub

scaunul de domnie cât şi în jurul lui. Simbolismul de aici este în

armonie cu gândirea semitică antică.

b. Pline cu ochi. Vezi Ezechiel 1,18; 10,12. Aceste cuvinte pot fi

înţelese ca un simbol al inteligenţei şi al vigilenţei neîntrerupte a

făpturilor cereşti. Întrucât simbolul ochilor este luat direct din

Ezechiel, este posibil să îl înţelegem aici şi în termenii gândirii

ebraice. În Vechiul Testament cuvântul ebraic ayin, „ochi‖, este

folosit de nouă ori în sensul de „culoare‖ sau „strălucire‖ (Proverbe

23,31; Ezechiel 1,4.7.16.22.27; 8,2; 10,9; Daniel 10,6). Asta

sugerează că, descriindu-le pe cele patru făpturi ca fiind „pline de

ochi‖, Ioan poate înţelege că înfăţişarea lor era de o strălucire

uimitoare.

Verset 7

a. Ei sunt îngerii conducători de la tronul lui Dumnezeu, ce îi

conduc pe ceilalţi îngeri în închinare, în lauda adusă lui

Dumnezeu. Ei reprezintă tot ceea ce este nobil, puternic, înţelept

şi rapid din creaţia lui Dumnezeu. Au un rol şi în manifestarea

mâniei lui Dumnezeu asupra pământului (Apocalipsa 6:1.3.4.7,

15:7). Hendriksen îi descrie pe îngeri ca fiind puternici ca un leu

Ps. 103:20, slujind ca un taur Evrei 1:14, inteligenţi ca un om

Luca 15:10 şi rapizi ca vulturii Daniel 9:21.

Verset 8

a. Zi şi noaptea. Noaptea majoritatea activităţilor umane încetează,

dar nu şi izvorul neîntrerupt de laudă către Dumnezeu, adusă de

fiinţele cereşti.

b. Şase aripi. Heruvimii din viziunea lui Ezechiel aveau fiecare

câte patru aripi (Ezechiel 1,6; 10,21), în timp ce serafimii văzuţi

de Isaia aveau câte şase (Isaia 6,2). Aripile pot reprezenta viteza

cu care creaturile cereşti execută misiunea dată de Dumnezeu

(comp. Evrei 1:14).

Verset 9

a. Mulţumiri. Făpturile cereşti, ca şi oamenii, Îi aduc mulţumiri lui

Dumnezeu, căci El este Cel care le-a dat viaţa. Ele există datorită

dorinţei Sale. La urma urmei, Dumnezeu nu le datorează nimic

creaturilor Sale, ci ele îi datorează totul Lui

Stefanovic

4:1 uşa care se deschide şi prin care se vede sala tronului, este uşa

templului ceresc.

Lucrurile care trebuie să se împlinească după acestea – sunt

lucrurile care urmează după cele 7 biserici (deşi Apocalipsa 1:19

vorbeşte de cele două: care sunt şi care vor fi; iar Apocalipsa 4 -5 se

întoarce cronologic înaintea perioadei bisericilor – întronarea lui Hristos

după învierea Sa).

Cele două uşi – uşa din 3:20 şi cea de aici.

4:2 tronul lui Dumnezeu – adică Dumnezeu conduce. Figura

centrală a Apocalipse; în cp 4 apare de 14 ori. Tot ul e legat de tron (pe

tron, în jurul tronului, din tron, înaintea tronului, în mijlocul tronului

etc). În Apocalipsa tronul Îl reprezintă pe Dumnezeu – o vocea ieşea din

tron –adică de la Dumnezeu. 1 Sam. 4:4 vorbeşte de tronul invizibil al

lui Dumnezeu, de deasupra chivotului. În Noul Testament apare de 62 de

ori – în Apocalipsa 47. Motivul tronului e importat – atât pentru cei din

timpul lui Ioan (îngrijoraţi de tronul lui Caesar), cât şi pentru noi azi, ce

vedem în tron un vestigiu antic. Tron este cuvântul cheie din cp 4 – de

14 ori apare. Tronul lui Dumnezeu este o realitate – El este mai presus

de toate formele de conducere din întreg universul. Ioan aminteşte tronul

– nu-l descrie; la fel face cu Cel ce stătea pe tron – foloseşte o

comparaţie poetică, cu trei pietre preţioase (pietre ce erau şi în pieptarul

mareului preot Ex. 28:17-19. Sunt singurele locuri în Biblie unde cele

trei pietre sunt amintite împreună – intenţia lui Ioan e clară – evocă

templul.

Cel ce stă pe tron. Dumnezeu nu e descris – dar este privit ca fiind

înconjurat de lumină (pietrele preţioase) – în armonie cu descrierea lui

Pavel 1 Tim 6:16, sau Psalmi 104:2. De ce Ioan nu-L descrie? Foloseşte

antropomorfisme: mâna dreaptă, faţa, Ce ce stă pe tron... Ioan are aici în

vedere tronul – elementul central, cu care a pornit din 3:21. De aceea

tronul e descris. Până la 7, când Apocalipsa prezintă oamenii biruitori la

tron, Ioan desfăşoară modalitatea în care Hristos a preluat tronul şi cum

omaenii au fost biruitori.

Imaginea centrală a tronului pe care stă Dumnezeu poate avea şi

alte seminficaţii. Ioan scrie când tronul Romei credea că are putere

absolută (Apocalipsa 2:13). Mai târziu întâlnim tronul diavolului (13:2,

16:10) – tronul lui Dumnezeu este în opoziţie cu cele două, este tronul

veritabil. În imaginea Vechiul Testament, tronul lui Dumnezeu este locul

ultim, ultima speranţă la care poate apela cel în nevoie, cel năpăstuit, cel

nedreptăţit etc. Ps 9:4-5, Iov 23:3 – tronul lui Dumnezeu este temelia de

nezdruncinat a încrederii oamenilor în Dumnezeu. Apocalipsa Îl prezintă

pe Dumnezeu care stă pe tron, adică El controlează toate lucrurile,

indiferent cu s-ar prezenta ele (fiare, războaie, nedreptate)....

4:3 Crucubeu. Aminteşte de harul promis la pototp, ce face

suportabilă sfinţenia tronului.

4:4 Cei 24 de bătrâni: sunt enigmatici, căci Ioan nu spune cine

sunt. Ei apar mereu lângă tron, îmbrăcaţi în alb, se închină lui

Dumnezeu, aduc lui Dumnezeu rugăciunile sfinţilor (Apocalipsa 5:8), în

două ocazii îi explică lui Ioan ce se întâmplă în viziune. Stefanovic ne

spune că unii îi văd ca fiinţe cereşti, ca îngeri mai degrabă, căci ei sunt

în cer şi nu pe pământ. Totuşi: se pare că seamănă mai mult cu nişte

răscumpăraţi decât cu nişte îngeri – îngerii stau în prezenţa lui

Dumnezeu, niciodată pe tron, niciodată nu sunt numiţi bătrâni. Cei 24

poartă haine albe, coroane (stefanoi) ca cei credincioşi ai lui Dumnezeu

(Apocalipsa 3:4-5, 2:10 etc). 24 în Apocalipsa înseamnă 12 plus 12 –

porţile şi temeliile noului Ierusalim sunt numite după cei 12 patriarhi şi

cei 12 apostoli. 144.000 construiţi după acelaşi model; în Vechiul

Testament avem 24 cete preoţeşti (1 Cronici 24:5 – căpeteniile lui

Dumnezeu) – ei aduc rugăciunile sfinţilor înaintea lui Dumnezeu, ceea

ce înseamnă slujire preoţească (Apocalipsa 5:8). Deci cei 24 reprezintă

biserica mântuită a lui Dumnezeu, din Vechiul Testament şi din Noul

Testament. (Matei 27:51-53, Ef 4:8, tradus ca El a luat robiei o

căpetenie a captivilor, vezi NIV, a luat robi în alaiul Lui şi a dat daruri

oamenilor). Au părul alb ca Judecătorul tronului (1:14) şi stau pe scaune

de domnie – aceasta arată că sunt ca El, egali în calitatea lor de

judecători. Îi reprezintă pe biruitorii din Laodicea – 3:21, cărora li s-a

promis că vor sta pe scaune de domnie, ca să-L ajute să judece. Doar în

cp 20 sunt prezentaţi ca judecând. Pâna atunci aduc laudă lui Dumnezeu

(4:9-11), transmit rugăciunile sfinţilor (5:8), unul îi spune lui Ioan cine

este rămăşiţa finală (7:13.14). Ei sunt preoţi şi judecători – obicei încă

din timpul lui Moise (Deut. 17:9, Ier 18:18). 24 este simbolic: de două

ori 12, numărul legământului (4 numărul pământului, înmulţit cu 3,

numărul lui Dumnezeu); 12 apostoli şi 12 seminţii – reprezintă poporul

lui Dumnezeu 21:12.14. Evocă şi templul de la Ierusalim cu cele 24 cete

preoţeşti. Liderul grupului preoţesc, este numit de Mishna bătrân. Şi

cântăreţii aparţin celor 24 de cete (1 Cronici 25:1-31). Ei cântă ca şi cei

24 de bătrâni (5:8). Deci activitatea celor 24 de bătrâni este doar să-L

laude pe Dumnezeu – fapt bine reflectat în activitatea de la Templu.

Identificarea cea mai probabila: sfintii care au inviat odata cu Iisus

(Mat.27:52-53, Ps.68:11, Ev 1:9). De la Abel pâna la Ioan Botezatorul.

Ei şi făturile vi fac lucrare de preoţi – aduc rugăciuni cu potire. Ei

Îl asistă pe Hristos în lucrarea Sa.

4:5 Fulgere, glasuri, tunete. Precursor al haosului istoric ce vine

şi al mâniei lui Dumnezeu. Dar curcubeul ne dă asigurarea că judcata lui

Dumnezeu e dreaptă, făcută din milă şi dragoste, ce cuprinde întreg

universul – cer şi pământ (aşa cum curcubeul cuprinde).

Aceste fenomene, în Vechiul Testament, însoţeau prezenţa lui

Dumnezeu – vezi Exod 19:16

Cele 7 duhuri. Aluzie la Duhul Sfânt, mai înainte ca Dumnezeu să

fie prezenta ca şi Creator, peste marea de sticlă – imaginea din Geneza 1

refăcută. Duhul Sfânt în plinătatea lucări Sale. Doxologia celor 4 fături

vii (heruvimi-serafimi) sarbatoreste, înca înainte de realizare, triumful

final al cauzei lui Dumnezeu pe pamânt (Ap. 4:8, Îs. 6:3, Apoc 18:1, Ez

43:2-3, Rom 9:28, Is 11:9, Hab 2:14). In viziunea aceasta, Dumnezeu

este slavit ca fiind Cel Sfânt, Cel fara început si fara sfârsit. Cei 24 de

prezbiteri, prosternati înaintea tronului Lui, îl adora ca fiind Creatorul si

sustinatorul universului creat. Tema creatiei apare atât de pregnanta în

Apocalipsa, încât nici un cititor al Bibliei nu se poate îndoi de adevarata

identitate a „zilei Domnului" din cap. 1:10 si a sigiliului (semnului) lui

Dumnezeu implicat în conflictul final cu privire la adevarata închinare.

4:6 Marea de sticlă. Dumnezeu apare ca un Dumnezeu Creator –

peste apă, la fel ca în Geneza, unde este reprezentat ca fiind biruitor

peste apă, simbolul goliciunii şi întunericului. (vezi Ps 104:3) Marea de

sticlă, ca cristalul amplifică şi preia strălucirea pietrelor scumpe de la

tron, creând în faţa celui ce vede un tablou de strălucire magnifică, ce dă

un sens înalt şi de nedescris pentru transcendenţa şi maiestatea divină

(Apocalipsa 15:2).

Cele 4 făpturi vii – inspiraţie din Ezechiel 1:6-10, 10:14. Aici sunt

numiţi heruvimi (cu 4 feţe şi ochi peste tot). Isaia îi descrie pe serafimi

cu 6 aripi şi spun sfânt, sfânt, sfânt mereu (Isaia 6:2-3). Ei sunt îngerii

conducători de la tronul lui Dumnezeu, ce îi conduc pe ceilalţi îngeri în

închinare, în lauda adusă lui Dumnezeu. Ei reprezintă tot ceea ce este

nobil, puternic, înţelept şi rapid din creaţia lui Dumnezeu. Au un rol şi în

manifestarea mâniei lui Dumnezeu asupra pământului (Apocalipsa

6:1.3.4.7, 15:7). Hendriksen îi descrie pe îngeri ca fiind puternici ca un

leu Ps. 103:20, slujind ca un taur Evrei 1:14, inteligenţi ca un om Luca

15:10 şi rapizi ca vulturii Daniel 9:21. Cele 4 fături vii sunt descrise prin

simbolurile mării: 4 este numărul pământului (4 puncte cardinale, 4

colţuri ale pământului, dimensiunea pământului; Daniel vorbeşte de 4

vânturi ale cerului pentru descrierea pământului Daniel 7:2, şi prezintă

istoria pământului în simbolism de 4 – Daniel 2.7)

Midrash-ul spune că: vulturul e cea mai puternică pasăre; taurul cel

mai puternic animal domestic; leul cel mai puternic între animale

sălbatice; omul cel mai puternic peste toate vietăţile. Cele 4 făpturi vii

reprezintă totalitatea creaţiei, pe când cei 24 de bătrâni pe oameni, în

special. Creaţia şi tronul sunt strâns legate în Apocalipsa: Dumnezeu

este Creatorul! Mesajul puternic, central.

Imaginea lui Dumnezeu pe tron, înconjurat de îngeri şi oameni este

inspirată din obiceiul împăratului roman, înconjurat de prieteni şi

consilieri. Fiinţele adunate la tronul lui Dumnezeu nu sunt acolo pentru a

face judecata, aşa cum erau cei adunaţi la tronul împăratului, ci pentru a

participa la festivitate deosebită: încoronarea lui Hristos. La ea participă

Dumnezeu, îngerii şi reprezentaţii oamenilor răscumpăraţi, cei 24 de

bătrâni (aşa că legatura cu Matei 27:52-53 este foarte puternică şi

logică).

Apocalipsa 4 este capitolul tronului: de 14 ori se aminteşte

cuvântul tron. Cel ce stă pe tron – simbolizează dreptul de a conduce.

Niciodată Ioan nu încearcă să-L descrie pe Dumnezeu cu trăsături

omeneşti. Doar Îl numeşte ca fiind Cel ce stă pe tron şi a cărui strălucire

seamănă cu nişte pietre preţioase.

Cele patru fapturi vii. Simbolul îngerilor acoperitori care sunt

strajerii tronului lui Dumnezeu. Comparati cu Ez 10:20, Ez 1:5-14, Is

6:1-2. Observati deosebirile. In mod evident, sunt viziuni diferite ale

aceleiasi realitati invizibile. Realitatea nu imaginea exacta a viziunii.

Limbajul viziunii este simbolic. Nu exista fiinte inteligente create altfel

decât „dupa chipul lui Dumnezeu" (Gen. 1:25-26). Viziunea cereasca ni

le prezinta într-o imagine simbolica, într-un limbaj cunoscut în

antichitate. Chivotul-tron din Sfânta Sfintelor era „aparat" de doi (mai

târziu patru) heruvimi de aur, ca si poarta paradisului din Eden, si era

purtat de patru preoti. Tronurile regale, la fenicieni, erau sustinute de

imagini artizanale ale unor fiinte mitologice numite kerub (identic cu

termenul ebraic pentru heruvim!). La asiro-babilonieni, anumite fiinte

din mitologia lor erau reprezentate prin tauri înaripati cu chip de om sau

combinatie de leu, om si vultur. Acelasi limbaj mitologic este

reprezentat de sfinxul egiptean. In mitologia greaca, strajerul zeilor

(Argus) este o fiinta fantastica cu o suta de ochi simbolul vigilentei. Nu

este greu sa vedem ca, prezentând aceasta imagine, Dumnezeu a vorbit

oamenilo intr-un limbaj omenesc cunoscut de ei. Asemenea chivotului

din Sanctuar, tronul lui Dumnezeu este descris ca fiind mobil si portabil

(1 Cr. 28:18). Heruvimii si serafimii nu trebuie întelesi ca fiinte de

natura diferita (prin numarul aripilor, al ochilor, sau prin înfatisare), ci

sunt descrieri diferite ale „spiritelor slujitoare" ale lui Dumnezeu în

favoarea oamenilor, numite, de regula, îngeri (soli) Ev 1:14)… ele sase

aripi sunt doua care simbolizeza zborul, rapiditatea împlinirii misiunii; si

patru care simbolizeaza manifestarea respectului în închinare (Is.6:2

Sunt tot oameni

4:8 Sfânt, sfânt, sfânt. Cântecul celor 4 fături face aluzie la

creaţie. 3 ori sfânt // cu Cel ce era, care este, care vine – cele trei

componente istorico-temporale: trecut, prezent, viitor. (similar cu Isaia

6:1-3).

4:9 - 11 De fiecare dată când cele 4 fături Îl înalţă pe Dumnezeu,

cei 24 de bătrâni se închină şi îşi aruncă coroanele biruitorilor la

picioarele lui Dumnezeu. Coroanele aruncate în faţa lui Dumnezeu în

închinare, arată cine este adevăratul Dumnezeu – în vremea aceea,

Dominţian era numit Domn şi (Dumne)Zeu şi regii îşi aruncau

(prezentau) coroanele în faţa lui (a împăraţilor romani). Dar singurul

care poate primi închinarea e Dumnezeu cerului, Creatorul (4:11).

Tot pasajul – toate creaturile Îl luadă pe Dumnezeu, căci El este

Creatorul. Dumnezeu este judecător şi rege pentru că este Creator. Dacă

e Creator, are dreptul să primească închinare, căci nu e creat de nimeni

(idolatria este să te închini la ceva creat).

4:11 Eşti vrednic // cu 5:2 Cine este vrednic? Anticipează această

întrebare este în legătură cu Scrolul sigilat din mâna Tatălui.

Apocalipsa 5 stic

Stevanovic:

5:1 – în mâna dreaptă sau în dreapta Celui ce şedea pe scaunul de

domnie e sulul. În antichitatea orientală, tronul e mai mult ca o canapea,

decât ca un singur tron. Aşa că e loc „la dreapta‖.

Şapte peceţi: practica sigilării cu multe peceţi era obişnuită în

Antichitate – legea romană pentru testament spunea că un testament

trebuie sigilat cu 7 peceţi, 7 martori (cinci martori traditionali si doi

pretorieni; Pretorienii trebuiau sa confirme, în cazul ca mostenitorul

propus nu erau fiul testatorului, ca acesta era vrednic de mostenire, fiind

în bune relatii cu legile celor 12 table de bronz afisate în Forum)., sau

mai multi. Sigiliul exprimă ratificarea, validarea, semnarea

documentului. Documentul nu putea fi citit decât după ce toate cele 7

sigilii erau rupte. Apocalipsa 5 sublinează sigilarea desăvârşită,

imposibilitatea creaturilor de a deschide, nevrednicia lor. Deschiderea

lor este în 6-8, dar Singurul care poate deschide, care poate sta pe tron

cu Dumnezeu, egal cu El este Hristos, vrednic să domnească (5:11-14).

Şapte – este un cuvânt simbolic în toată Scriptura, ce se referă la întreg,

totalitate, desăvârşire. Săptămâna are 7 zile şi este completă... Astfel nr 7

reprezintă totalitatea, sau toate lucrurile dorite şi poruncite de

Dumnezeu. În Vechiul Testament, numărul 7 era numărul legământului

între Dumnezeu şi creaţia Sa. În Apocalipsa apare de 56 de ori.

Sulul scris pe ambele părţi (opistograf): în Vechiul Testament, cele 10

porunci aşa au fost scris (Exod 32:15). De aici putem trage concluzia că

sulul se referă la legământul lui Dumnezeu cu poporul, pe o parte şi la

solia profetică, pe cealaltă parte (cezi şi Ezechiel 2:9-10). În Noul

Testament, sulul este deseori legat de Lege şi de Profeţi (Fapte 13:15,

Mat. 5:17, Ioan 1:45).

Sulul scris pe ambele părţi era o practică des întâlnită în

antichitate. Parte exterioară era uşor de citit; partea interioară

presupunea deschiderea sigiliilor, de către persoanele potrivite. Dacă

partea exterioară se poate citi fără desigilare, atunci sulul din Apocalipsa

10 poate fi tocmai ceea ce se scrie pe partea vizibilă a acestui sul sigilat.

Din ceea ce citim din afara sulului, putem deduce ce scrie în sul, sub

peceţi. Conţinutul şi semnficaţia totală, o putem afla doar după ce ultima

pecete e ruptă – deci la venirea lui Hristos.

Seamănă cu sulul din Ezechiel 1, scris pe ambele părţi (Ez 2:9-10)

şi conţine bocete, plângeri şi gemete/vaiuri (2:10) pentru Israel.

Seamănă bine cu ce avem în Apocalipsa – deci şi aici, cei vizaţi de

peceţi sunt Israelul spiritual, poporul lui Dumnezeu apostaziat, ce va

primi motive de bocet, plângeri şi vaiuri. Poate că ce anunţa Ezechiel în

Vechiul Testament se împlineşte, după descrierea Apocalipsei în

creştinism.

Imaginea acestui document apocaliptic trimite si la procedeul

iudaic al zapisului de rascumparare (Lev.25, Ier 32). Rascumpararea

include izbavirea de pacat (Tit2:14, Ps 130) si este completa la a doua

venire a lui Iisus (Rom. 8:21.23. 2Cor 5:4-2). Ea implica judecata si

razbunare (Pr 23:10-11, Ier 50:33-34). Termenul ebraic goel ( )

rascumparator sau razbunator în calitate de cea mai apropiata ruda (Lev

25:49, Num 35, Rut 4, Is 54, Os2). Deaceea cartea nu este deschisa de

Dumnezeu Tatal, ci de Acela care a devenit om pentru a fi

Reprezentantul nostrum singurul Arhiereu (Ev 4:15, 5:1) care are, în

calitate aceasta, un drept necurmat de rascumparare (Lev25:32b). Putem

vedea aici cum temele judecatii si rascumpararii se suprapun. Aceasta ar

putea fi „necurmatul" la care a atentat Antichristul din viziunile lui

Daniel

Ideea ca în el ar fi scrise evenimentele care apar în cap. 6-7 nu este

credibila, fiindca documentul este deja sigilat când are loc scena din

cap.5. Si când are loc aceasta scena? Faptul ca nu se gasea nimeni „în

cer, pe pamânt, sub pamânt" vrednic sa deschida cartea, este foarte

semnificativ, deoarece domeniile amintite reprezinta universul creat

(comp. Ex 20:4). Prin urmare Mielul nu este o creatura aici, ci este (în

corp uman) Dumnezeul Creator pe care-l proslaveste sabatul biblic.

Sarbatoarea triumfului din cap. 5 are loc imediat dupa înaltarea lui Iisus,

la tronul lui Dumnezeu dar cântarea de lauda este vesnica .

Nu scrisă pe ambele părţi, ci scrisă pe interior şi sigilată pe exterior

– dacă e carte. Dacă e sul, se vede şi pe exterior. Dacă e carte, atunci se

vede în ea doar după ce e deschisă.

Cartea document – greşit, pentru că explică simbolul prin

obiceiurile vremii. Obiceiurile din vremea lui Rut un mai erau atunci,

nici obiceiurile lor. Aşa că simbolul este pentru viitor – până la cp 5 nu

întâlnim acest simbol. Ioan nu plânge că nu are cine să răscumpere

omenirea (Hristos deja a răsumpărat, şi el a predicat 60 de ani acest

lucru). El plânge că nu poate să se uite la profeţie. Şi profeţia este vitală

pentru biserica sa. Dacă biserica nu o citeşte, nu o înţeelge, nu o prezintă

poate să moară. Satana lucrează la ignoranţa oamnilor. Hristos este slăvit

pentru că informaţia din carte este câştigată cu sânge. Daniel 11 –

primeşte cartea adevărului, pentru că ai postit. El primeşte cartea, la care

avea acces doar Gabriel şi Mihail. Dar acum nimeni nu are acces, decât

numai Hristos. Pentru că Isus a murit pe cruce, noi azi ne putem uita azi

în acestă carte.

Vezi echilibrul dintre opinii: cartea legământului e scrisă pe

ambele părţi. Iar legământul lui Dumnezeu este să salveze pe oameni.

Ioan plânge când nu vede conţinutul. Cine să desfăşoare istoria? Hristos,

conform legământului Său... mai lucrează aici.

Sigilarea – în antichitate folosită de regi, sau persoane oficiale. În

Daniel însemnă incapacitatea oamenilor de a înţelege profeţia, de a-i da

curs. Tot aşa, iudeii credeau că împărăţia lui David, dinastia lui, a fost

sigilată prin plecare în captivitatea babiloniană, prin neascultarea

poporului (Isa. 8:16, Daniel 12:4.9) – pentru că ei, regii şi poporul au

fost nevrednici de legământ, sau să mai deschidă sulul legământului,

să citească din el, adică să domnească (regii). De aceea ei sperau ca

Mesia să desigileze ceea ce a fost sigilat, adică dinastia lui David. Acest

lucru îl predicau apostolii. Înainte şi în timpul exilului, Dumnezeu

anunţă că descoperirea Lui, revelaţia e sigilată. În Isaia 8:16 (aici

sigilarea şi legare paralele cu legea şi mărturia) şi 29:9-14 (intereseant

versetul 14, care vorbeşte de lovirea poporului cu semne şi minuni,

poporul necredincios, care nu mai înţelege cartea legământului, căci prin

neascultare şi-a sigilat-o; prin pedeapsă, Dumnezeu urmăreşte să-i

conducă pe aceşti la pocăinţă şi astfel să dezigileze mesajul sigilat, adică

să înţeleagă din nou cartea? Atunci pedepsele ce vin din rupere peceţilor

înseamnă chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă – şi se pare că are rod,

căci cartea e desigilată, mesajul e înţeles şi oamenii se mai convertesc),

pare să însemne incapacitatea oamenilor de a înţelege voia revelată a lui

Dumnezeu. Sigilarea de aici este rezultatul refuzului poporului de a

adera la revelaţia lui Dumnezeu dată prin Moise şi prin profeţi. Vezi şi

Daniel 12:9, unde sigilare înseamnă ascunderea revelaţiei lui Dumnezeu

pentru o perioadă de timp – până la timpul sfârşitului.

5:2 – Îngerul întreabă cine e vrednic? Yarbro Collins vede aici

aluzia la rebeliunea lui Satana şi a pământenilor împotriva lui

Dumnezeu. Răspunsul cerului e evident. Lacrimile lui Ioan sunt

lacrimile sfinţilor, care doresc ca această dramă să se termine, cât mai

repede şi cel vrednic să stea pe tron, pentru ei, pentru totdeauna.

Nimeni nu e vrednic... nimeni nu deschide sulul. Cuvântul

vrednic, este cheie în cp 5 şi se referă doar la Dumnezeu: 4:11 –

Creatorul, 5:9.12 Mântuitorul. Nimeni nu e vrednic – Ioan este devastat

deci nu e doar o întrebare liturgică, Ioan nu ar fi plâns, dacă aşa era

ritualul. El simte tragedia. Dar unul din cei 24 de bătrâni îl linişteşte,

amintindu-i de Leu din seminţia lui Iuda (5:5).

Vrednic – este calitatea recunoscută. Aniticipat de Apocalipsa

4:11. În Apocalipsa 4 şi 5 vrednic desemnează o calificare unică pentru

o poziţie şi misiune specială pe care nimeni nu o poate avea decât

Dumnezeu: în 4:11 Dumnezeu, care stă pe tron este vrednic să

primească toată lauda. În cp 5, în virtutea morţii Sale victorioase v.5,

prin care a eliberat umanitatea, Mielul este numit vrednic să ia cartea

v.9 şi să primească slava şi împărăţia v.12. Apoi la sfârşitul pasajului,

Cel ce stă pe tron şi Mielul primesc slava şi închinarea tuturor fiinţelor

cereşti 5:13-14. În Apocalipsa doar Dumnezeu este vrednic. Dacă se

spune despre Tatăl şi despre Fiul că sunt vrednici, aceasta nu înseamnă

decât că egalitatea celor două persoane ale dumnezeirii este afirmată.

În Apocalipsa, Yarbro spune că problema cu care se confruntă consiliul

ceresc este rebeliunea lui satana în ceruri, dublată de rebeliunea de pe

pământ.

5:5 Iată că... introduce imaginea Celui ce e vrednic. Oamenii au

fost nevrednici de ceea ce au avut, au pierdut... Hristos e vrednic, prin

biruinţa obţinută la cruce.

Leul – imaginea din Gen 49:9 – în toată istoria Vechiul Testament

simbol aplicat la Mesia.

Isus este rădăcina lui David. – genealogia regală subliniată. Pavel

în Romani 15:12, citânt din Isaia 11:10 spune că aşteptările evreilor s-au

împlinit în Isus (nu se vor mai împlini în Israelul fizic, căci toate s-au

împlinit în Isus deja). Astfel începe Ioan profeţia din Apocalipsa 5 şi la

fel o termină în 22:16, arătând că tot ceea ce spune Vechiul Testament

despre sămânţa lui David se împlineşte în Isus. În Isus sunt împlinite

toate speranţele şi aşteptările popoului lui Dumnezeu, din Vechiul şi

Noul Testament.

5:6 Mielul junghiat. Victoria lui Hristos este prin cruce, prin

jertfire; astfel a biruit moartea (5:5-6), şi este eligibil pentru a sta pe tron,

cu Tatăl (3:21). Termenul grecesc care numeste Mielul în Apocalipsa

este un diminutiv de la - aren, ( - arnion, mielusel, mielut).

Ioan foloseste numai în Apocalipsa si în Ioan 21:15 acest cuvânt care

accentueaza caracterul blând, gingasia si simpatia pentru aceasta faptura

a lui Dumnezeu. Puterea de Judecator si Domn a lui Iisus nu sta în forta,

ci în blândete, nevinovatie, frumusete de caracter si jertfa. Ce fiinta

poate fi mai slaba si mai neajutorata decât un miel junghiat? Si totusi,

când cartea pecetluita (care cuprinde destinele vesnice ale tuturor

oamenilor si rezolvarea problemei raului în univers) a trebuit sa fie

deschisa, nu s-a putut gasi un învingator mai puternic. Nici Dumnezeu

însusi n-o putea face mai bine.

Leul/ Miel – imaginea leului ne arată că Hristos este regele, că este

conducătorul, biruitorul, iar imaginea Mielului înjunghiat ne arată cum

a biruit.

Mielul. Bătrânul îi vorbeşte lui Ioan de leul ce puternic din Iuda,

dar Ioan vede Mielul înjunghiat, slab.

Şapte coarne – simbolul puterii (Num. 23:22, 1 Sam- 2:1) –iarăşi

simbolul tăriei unit cu cel al slăbiciunii (leu- miel junghiat) – deci 7

coarne reprezintă simbolul omnipotenţei, putere deplină. Dacă sunt 7

sigilii, sunt şi 7 coarne – adică Hristos are putere să rupă sigiliile.

Şapte coarne şi şapte ochi: desemnează puterea lui Hristos de a

conduce şi de a judeca. Şapte ochi, omniştienţa Lui, cu care Hristos

poate citi sulul şi-Şi poate instrui poporul. (iar dacă sulul conţine taina

mântuirii, El este omniştient să o pună în aplicare şi omnipotent să o

realizeze).

Şapte ochi/şapte Duhuri... trimise pentru tot pământul – imaginea

este din Zaharia 4:10 (cutreierearea pământului . nimic ascuns de

Dumnezeu) – Duhul Sfânt, în putere şi autoritatea lui Hristos lucrează pe

pământ, este trimisul apostello lui Hristos (vezi Ioan 14:26, 15:26, 16:7-

15). Hristos stă acum cu Tatăl Său pe tron şi primesc în mod egal

adorare şi închinarea fiinţelor cereşti 5:13 – Noul Testament spune că

după învierea Lui s-a produs acest lucru: Rom. 8:34, Efeseni 1:20-22;

Col. 1:3, Evrei 10:12, 12:2, 1 Petru 3:21-22, Fapte 2:33-36. Duhul Sfânt

trimis pe pământ apare doar aici în Apocalipsa. În cp 1 era la tronul lui

Dumnezeu, dar aici în contextul încoronării lui Hristos, care a avut loc la

Cincizecime, vedem că Duhul Sfânt este trimis pe pământ. Hristos

vorbea despre acest eveniment în Ioan 7:39 – Duhul Sfânt trimis, numai

după proslăvirea lui Hristos.

5:7 Din mâna dreaptă. Sau din partea dreaptă (în // cu 5:1). Cine

vine şi ia scrolul din partea dreaptă este vrednic să şi stea la dreapta lui

Dumnezeu, împreună cu El pe tron, are dreptul să domnească. În dreapta

– Dumnezeu controlează istoria, ce va urma (4:1). Drepata simbolul

puterii. Vezi întronarea împăratului Vechiul Testament. Când era

încoronat, preima scrolul legământului, ca simbol al dreptului de a

conduce, după ceea ce citeşte în acest sul. El este acum co-rege cu

Dumnezeu. Sulul e în drapta lui Dumnezeu – Hristos s-a înălţat la

dreapta Tatălui (Rom. 8:34, Efeseni 1:20-22; Col. 1:3, Evrei 10:12, 12:2,

1 Petru 3:21-22, Fapte 2:33-36). Înălţarea lui Hristos la autoritatea şi

puterea domniei universale, era inima credinţei primilor creştini şi

împlinirea profeţiilor Vechiului Testament (Evrei 8:1, Fapte 2:33-36, Ps

110:1)

Întronare lui Hristos marchează începutul sfârşitului, descrie

natura sfârşitului istoriei şi cine va sta alături de Miel, în victoria Sa.

Întonarea lui Hristos inaugurează sanctuarul ceresc. (Evrei 1:3.13, 8:1,

10:12, 12:2, 8:1-2)

Întronarea lui Hristos a avut loc la Cincizecime: fapte 2:33-36. Atunci a

fost trimis Duhul Sfânt, care nu putea fi trimis decât după glorificarea lui

Hristos (Ioan 7:39). Efeseni 4:8 ne spune că Hristos a dat daruri

oamenilor, pe care le descrie în vs. 11-14 ca fiind darurile Duhului Sfânt.

Dacă citim şi Apocalipsa 5:6 şi vedem că Duhul Sfânt este trimis pe

pământ la întronarea lui Isus, aputem trage concluzia că întronarea lui

Isus a avut loc la Cincizecime.

Mielul ia cartea. Mielul este la dreapta Tatălui – aşa cum Petru Îl

descrie pe Isus la Cincizecime, privitor la întronarea Sa, după moartea

Sa Fapte 2:32.33. Este descrierea ritualului încoronării din Orientul

Mijlociu – Regele nou citea legământul cu voce tare, ce-l lega de

suzeranul lui; aşa se făcea în Israel, se citea Cartea Legământului, ce

exprima supunerea şi dependeţa de Dumnezeu

Ceremonia de la Sinai (Exod 19 – 20) e la fel: poporul primeşte

documentul scris pe amândouă părţiel (Exod 32:15 // Apocalipsa 5:1);

lumini, trâmbiţe, fulgere, tunete (Exod 19:16, 20:18 // Apocalipsa 4:1.5);

Dumnezeu îl cheamă pe profet să urce şi să primească descoperirea lui

Dumnezeu (Exod 19:24 // Apocalipsa 4:1); Dumnezeu cheamă poporul

să fie o naţiune de preoţi (Exod 19:6 // Apocalipsa 5:10). În final,

sanctuarul este inaugurat: pe pământ, Exod 19-20, în cer Apocalipsa 4-5

(pasajul Vechi Testamental în care mai apar elementele sanctuarului

descrise – sfeşnic, boluri cu tămâie, coarne - trâmbiţe, heruvimi – mai

apar la Ziua Ispăşirii; aluzia nu poate fi la aceea zi, căci aici apare Mielul

junghiat, ce nu apărea la Ziua Ispăşirii; nu avem aluzie la chivotul

legământului – ce era imaginea cintrală la Ziua Ispăşirii; el apare în

Apocalipsa 11, de două ori, vs 2.19, 14:15.17, 15:5.6.8 (de două ori),

16:1.17, 21:22 – adică naos pentru Sfânta Sfintelor; deci naos apare în a

doua parte a Apocalipsa – când apare în prima parte, referirea este la

viitor) . Profetul Apocalipsei echivalează întronarea lui Mesia cu

inaugurarea sanctuarului. Vedem asta şi în Evrei 8:1 – Mare Preot la

dreapta tronului în ceruri. Mesia este viu şi mojloceşte pentru noi acum

(lucrarea Lui e adevărata lucrare de ipăşire, nu jertfirea oilor, care

mureau...).

Pasajul Exod 19-20, era citit în mare parte de evrei la Cincizecime.

Similarităţile dintre Apocalipsa 4-5 şi Exod 19-20 ne fac să credem că

este vorba de aceeaşi sărbătoare: Cincizecimea. Fapte spune la fel:

2:1.34. Cincizecimea, care introduce deschiderea sigiliilor, este după

Paştele, ce introduce scrisorile Apocalipsei – deci calendarul liturgic

evreiesc este urmat. Sunt 50 de zile din a doua zi de Paşte (Lev 23:15.16

CIncizecimea) – adică 7X7 – şapte săptămâni... Cam toate lecţiile

Cinzecimii sunt prezente în Cincizecimea creştină: sărbătoarea

secerişului, primelor roade (Ex. 23:14-19, Lev 23:9-22) // primele roade

ale creştinilor, primii convertiţi (Fapte 2:42 – vezi titlul pasajului),

realizarea visului lui Dumnezeu pentru israelul spiritual Apocalipsa

5:10, 1:6 // Exod 19:6, o împărăţie de preoţi.

Cincizecimea creştină – revărsarea abundentă a Duhului Sfânt

(Fapte 1:8, 2:38. 39, Ef. 5:18) // Apocalipsa 4:5, 5:6.

Cincizecimea e legată de învierea şi întronarea lui Isus, astfel se

împlineşte promisiunea uneui rege veşnic pe tronul davidic (Apocalipsa

5:5 // Gen 49:10, 2 Sam 7).

Liturghia încoronării: crescendo în 4 părţi:

1. 4 făpturi vii + 24 bătrâni - vs 9: vrednic pentru că ai fost

înjunghiat... Cântecul e însoţit tămâie şi rugăciunile celor ce speră

(vs. 8). Cântec nou nemaicântat – emoţii noi, melodie nouă – în

Psalmi folosit ca expresie a unei schimbări radicale a inimii, de la

înteunric la lumină, de la moarte la viaţă, în contextul

Dumnezeului Creator (Ps. 33:3-9).

2. Cor de îngeri – 5:11-12 – 7 atribute // cu 7 coarne, expresia puterii.

3. Întreg universul – 5:13- se alătură mulţimii îngerilor şi întorc luada

vs 12 (cinstea, slava, lauda) în vs 13: lauda, cinstea, slava

4. Cele patru fături vii încheie cu Amin! (vs 14). Apoi linişte,

cuvintele un sunt suficiente, aşa că doar liniştea poate lăsa ca

inexprimabilul să se manifeste.

5:8 Mielul primeşte închinare. Când Mielul primeşte sulul, este

vrednic de a primi închinarea şi onoarea rezervată doar lui Dumnezeu

(4:11 // 5:8.12).

Tămâie Potirele de aur sunt rugaciunile, si nu tamâia însasi.

Tamîia este simbolul meritelor jertfei ispasitoare a lui Iisus. Vezi si

Apoc 8:3.4.

Bătrânii şi cele 4 fături vii, apreciază lucrarea lui Hristos,

pentru că sunt oameni. Când Apocalipsa a fost prezentată în cer,

o cântare nouă a izbucnit în cer – şi noi trebuie să facem aşa,

răspuns emoţional puternic când înţelegi Apocalipsa (chiar dacă

rămâi fără servici, ai cancer – ştii concluzia).

Mijlocirea pe care o fac bătrânii, este lucrarea pe care Hristos

ne-a învăţat să o facem noi între noi, să mijolcim unii pentru alţii,

să ne sprijinim, să ne ajutăm. Această mijlocire nu este

ispăşitoare, ca a lui Hristos – este unică. Pasajul aceasta ne invită

să ne închinăm la sfinţi? În ceruri nu sunt sfinţii, decât un mic

număr. Nu avem numele lor! Aşa că, ajutorul cui îl cerem? Doar

Dumnezeu primeşte închinarea. Sfinţii fac ceea ce pot pentru

semneii lor, să-i conducă la Dumnezeu. După ce sfinţii mor, chiar

dacă unii din ei au ajuns la tronul lui Dumnezeu, nu mijlocesc

ispăşitor, nici nu le ştim numele. Asta o putem face toţi creştinii,

unii pentru alţii, căci suntem un popor de preoţi.

5:9-14 Şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Tău...

Traducerea e corectă, pentru persoana III plural, nu I plural – ai

răcumpărat, nu ne-ai răscumpărat (ar fi incluse şi cele 4 fături vii, care

sunt îngeri etc.). Versetul 10 continuă cu III plural.

Isus este acum numit vrednic (5:9). Prin jertfa Lui, a răcumpărat

sclavi din tot pământul, toate naţiunile, chiar şi păgâni, şi i-a făcut

parte din poporul sfânt al lui Dumnezeu, acum Israelul spiritual,

împărăţia de preoţi. Hristos e acum Regele, la dreapta Tatălui (Ef

1:21-23). Creştinii nu au de ce să se teamă, căci Regele lor e Regele

universului, ce stă pe tron şi domneşte pentru ei, în favoarea lor.

5:10 Ai făcut din ei... ei vor împărăţi pe pământ. Îngerii cântă şi

ei – dacă nu ar înţelege Apocalipsa, atunci nici ei nu ar cânta. Reacţia

aceasta este declanşată de cartea Apocalipsa – cartea desigilată în cer

este Apocalipsa.

5:13 A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului – doar

Ei primesc slava, cinstea, onoarea, căci domnesc pe tron.

5:14 Cei 24 de bătrâni şi 4 fături vii reprezintă o clasă unică.

Cele 4 fături vii sunt tot oameni, răscumpăraţi, descrişi în mod

simbolic. Profetul vede nu ceea ce este, ci ceea ce percepe el. Ellen G.

White vede fructul pomului vieţii ca aur cu argint – aşa a văzut ea.

Ceea ce se arată nu e real, ci comunică o idee. Boul, vultur etc sunt

caracteristici.

Prin întronarea lui Hristos, sanctuarul ceresc este inaugurat

(Evrei 8:1-2). Astfel ştim de lucrarea lui Hristos în beneficiul nostru,

după înălţarea Sa la cer. Apoi, Duhul Sfânt a fost trimis să lucreze

vizibil, numai după proslăvirea lui Hristos (Ioan 7:39) – este darul lui

Hristos pentru noi (Ef 4:8.11-14). Prin venirea Duhul Sfânt, Hristos

este proslăvit în poporul Său (Ellen G. White, AA 38, 39). Pentru

primii creştini, aceasta era asigurarea, adevărul ce le dădea puterea

predicării, că Domnul lor, pe care L-au văzut, L-au cunoscut, au stat

cu El 3 ani, este acum proslăvit la dreapta Tatălui, e Unul de-al lor la

ceruri, pe tron, care acum le-a trimis Duhul Sfânt. Rezultatul?

Mulţimi se converteau. Azi, poporul lui Dumnezeu trebuie să trăiacă

la fel; să ştie că Duhul Sfânt este Cel prin care Hristos este mărturisit

(Ioan 15:26), şi proslăvit (Ioan 16:14). Doar vestea bună a mântuirii

în Hristos poate transforma şi schimba inimile oamenilor şi să

conducă oamenii să răspundă invitaţiei Evangheliei veşnice de a se

teme de Dumnezeu, să-I dea slavă şi să I se închine (Apocalipsa

14:7). Domnul şi Regele crucificat, înviat şi glorificat este pe tronul

universului. El este cu poporul Lui – El este la cârmă, controlează

totul. Poporul lui Dumnezeu să nu uite niciodată că păstrând esenţa

Evangheliei în minte le va aduce succes deplin în predicare mesajului

final omenirii pierdute şi suferinde.

Apocalipsa 6

Scenele peceţilor urmăresc o progresie, aşa cum urmărea şi

dinamica promisiunilor bisericilor:

Prima pecete: Vino (6:1)

A doua pecete: Vino (6:3)

A treia pecete: Vino (6:5)

A patra pecete: Vino (6:7)

A cincea pecete: Până când? (6:10)

A şasea pecete: a venit (6:17)

A şaptea pecete: linişte (8:1)

Invitaţi imperativă vino derivă din cuvintele folosite pentru

descrierea venirii lui Hristos, în toată Apocalipsa, în special la sfârşitul

ei, unde invitaţia este: vino (22:17.20). deci, invitaţia este adresată nu lui

Ioan, poate călăreţilor, dar mai ales lui Isus. Cu fiecare pecete, venirea

lui Hristos e mai aproape. De la pecetea 5 Până când, intrăm în

aşteptarea iminentă, urgenţa chemării, cererea celor ce aşteaptă

chemarea. Apoi în pecetea 6, Ioan prezintă evenimentul venirii ca unul

prezent a venit. În final, pecetea 7, prezintă doar liniştea – Hristos a

venit. Nu mai e nimic de spus.

Ca şi bisericile, peceţile descriu istoria creştinismului şi trebuie

interpretate profetic. Viziunea celor 7 peceţi este derultă paralel cu cea a

celor 7 biserici. Ele relatează aceeaşi istorie, dar cu diferite accente. În

timp ce cele 7 scrisori denunţă ereziile din biserici, cele 7 peceţi

condamnă persecuţia, violenţa şi opresarea ei.

Cele 7 trâmbiţe sunt evenimente militare. Dar sigiliile şi bisericile

se referă la aspecte spirituale. Soliile celor 7 biserici sunt mesaje pentru

biserica adevărata (nu Isabelei; Sardes a primit solia, biserica

protestantă, a devenit Babilon după 1844). Cele 7 sigilii ne arată

contextul în care cei 7 îngeri vor opera.

Lăiu: Scenele capitolului 6 au fost considerate ca reprezentând

evenimentele pe care le traversează Biserica până la revenirea lui

Hristos. Începând cu Victorinus de Poetavium (sec III), Andreas de

Cezarea Capadociei (sec. VII), învăţaţii creştini au prezentat

evenimentele de aici paralele cu cele din Apocalipsa 1-3 (dar nu o

corespondeţă exactă).

Calul Alb – Hristos, care călăreşte şi duce Evanghelia prin Biserică

Calul Roşu – perioada persecuţiilor. 100 -313.

Calul negru – perioada Bisericii imperiale, cu amestecarea

doctrinelor 313 – 538.

Calul livid – perioada Evului mediu, teroare, moarte, morbiditate,

putrefacţie; Hab 2:4-12 lăcomia împăratului Babilonului este comparată

cu moartea şi locuinţa morţilor.

Există legătură între îngerii care prezintă scenele, simbolul lor şi

scenele prezentate? Primul – heruvimul leu: autorităţii şi puterii (Hristos

conduce); Al doilea – heruvimul viţel, simbol al jertfirii (martirajul); al

treilea- heruvimul vultur, simbol al înălţimii, perspicacităţii, rapidităţii;

al patrulea - heruvimul om, simbol al raţiunii şi al libertăţii morale.

Peceţile sunt acţiunile lui Hristos, în planul mântuirii, pentru salvarea

omului.

Stefanovic:

Evenimentele din Apocalipsa 6 se bazează şi continuă

evenimentele din Apocalipsa 4-5. Deci încep cu întronare lui Hristos la

Cincizecime şi culminează cu revenirea lui Hristos – la sigilul 6, 6:15-

17.

După ce regele din Vechiul Testament era încoronat, soarta

poporului era în mâna sa. Iar printre primele lucruri pe care le făcea era

judecata asupra vrăjmaşilor săi (Ps. 2, 110). Hristos face la fel acum:

soarta lumii este în mâinile Sale şi El judecă acum pământul/ vrăjmaşii.

Paulien observă că Apocalipsa 6:1-8 este paralel cu blestemele

neascultării legământului din Deut. 28:15-68. Se pare că baza acestor

pasaje, ca şi cel din Ezechiel care vorbeşte de cele 4 feluri de pedepse

din partea lui Dumnezeu (Ezec. 14:21, Ier. 15:3) este Leveticul 26:21-

26. Paralela cu Apocalipsa 6(8) este evidentă: plăgi de 7 ori, sabie,

foamete, ciumă şi fiare sălbatice. Aşa vorbeşte Biblia despre judecata lui

Dumnezeu asupra poporului neascultător.

Judecăţile lui Dumnezeu în Vechiul Testament sunt de două feluri:

când sunt îndreptate împotriva poporului Israel, sunt intenţionate ca

pedepse ce îl va aduce la pocăinţă (Ier. 14:12-13, 15:2-3, 21:6-9).

Deseori aceste judecăţi erau aduse la îndeplinire prin popoarele

înconjurătoare, culminând cu robia babiloniană. Dar când aceste popoare

ce pedepseau pe Israel s-au dovedit a fi teribil de violente, Dumnezeu se

întoarce împotriva lor aducând judecăţile nimicitoare, pentru a răzbuna

umilirea poporului (Zaharia 1:12-15, Ier. 50:17-20, Ioel 3:19-21).

Zaharia 1:8-17. şi 6 sunt descrişi 4 cai, care sunt numiţi 4 vânturi

(6:5) – ceea ce ne poate spune că cei 4 cai din Apocalipsa sunt legaţi de

cele 4 vânturi din Apocalipsa 7:1-3.

Mergând pe aceste modele se vede că mai întâi judecata lui

Dumnezeu vine spre poporul Său pentru a-i aduce pocăinţa (1 Petru

4:17), apoi se răsfrânge asupra celor ce se opun chemării pocăinţei, spre

distrugerea lor. În Apocalipsa 6 avem 4 cai, care aduc judecăţile. Apoi în

dezigilarea celui de al cincilea sigiliu, strigă martirii până când Stăpâne

Doamne (Apocalipsa 6:10 // Zaharia 1:12-15.)– ceea ce poate indica

faptul ca acum judecata trece la duşmanii lui Dumnezeu şi ai poporului

Său, adică nimicirea. După dezigilarea celei de a şasea pecete, mânia lui

Dumnezeu se abate asupra persecutorilor poporului lui Dumnezeu, sub

forma celor 7 plăgi a celor 7 trâmbiţe. Poporul lui Dumnezeu este salvat

şi este la tronul sfânt (Apocalipsa 7:9-17, cp.21-22).

Apocalipsa 6 şi Noul Testament: sunt evidente paralele între

Apocalipsa 6 şi predica de pe Muntele Măslinilor din Matei 24, Marcu

13, Luca 21: răspândirea evangheliei (6:1-2), război (3-4), foamete (5-6),

ciumă (7-8), persecuţie (9-11), semne cereşti (12-13), nemurile plâng

(15-17), a doua venire (17).

Prima parte a lui Matei 24, versetele 1-14 sunt paralele cu primele

4 sigilii şi descriu situaţia lumii, teatru al câmpului de luptă până la

venirea lui Hristos.

A doua parte a discursului, este diferită – descrie dărâmarea

Ierusalimului, creşterea persecuţiei, perioadă numită vremurile

neamurilor (Luca 21:24). Sigiliul 5 se leagă de această parte. Deşi

persecuţia a însoţit creştinismul de la început, totuşi strigătul sfinţilor de

sub altar nu vine decât acum, în pecetea 5, ce aminteşte de cuvintele lui

Isus din Matei 24:21 – necazul cel mare cum n-a mai fost şi nici nu va

mai fi (persecuţia evului mediu).

Matei 24:23-31, după marea persecuţie, vorbeşte despre amăgirile

sfârşitului şi chiar de a doua venire. Pecetea 6 pare să se potrivească aici:

între marea persecuţie şi revenirea lui Hristos. Perioada începe cu marele

cutremur de la Lisabona 1775, semnele cereşti ale zilei întunecate 1780

şi noaptea următoare când luna a fost roşie şi spectaculoasa ploaie de

stele din 1833. În Matei 24 aceasta este succesiunea: starea de lucruri de

pe pământul păcătos, marea persecuţie, timpul sfârşitului, semnele din

ceruri (Mt 24:29), revenirea (24:30).

Sigiliul 6 are legătură cu revenirea. Tăcerea din al 7 sigiliu

(Apocalipsa 8:1), are loc evident după revenire!!!

Paulien spune că în Apocalipsa 6, lipsesc înşelătoriile din timpul

sfârşitului; dar sunt prezente şi descrise pe larg în capitolele 13-17.

Astfel, trâmbiţa 6 şi capitolele 13-17 descriu aceeaşi perioadă.

Natura deschiderii celor 7 sigilii

Capitolele de aici sunt construite pe baza lui 3:21 – În cp 4 şi 5

Hristos este biruitorul. Apoi în 7, sfinţii sunt biruitorii. Deci în 6 sunt

descrişi sfinţii în perioada în care obţin biruinţa şi apoi vor sta pe tron cu

Hristos.

Sfinţii persecutaţi întreabă în pecetea 5 până când? Iar Apocalipsa

7 răspunde: nu prea mult timp; conform 3:21 cei ce vor birui vor sta pe

tron cu Hristos, iar aceasta nu se va întâmpla peste mult timp... ci în

curând. Evenimentele finale (semnele) sunt date pentru a-i îndemna pe

oameni la pocăinţă, ca astfel să biruiască.

Călăreţii:

În mod evident ei sunt legaţi de creştinism şi de modul în care

aceştia răspund Evangheliei lui Isus Hristos. Evanghelia e predicată;

când e respinsă, apar consecinţe: foamete, ciumă, război. Ele se

îndreaptă spre poporul lui Dumnezeu, care respinge adevărul, pentru a-l

trezi şi a-l îndemna la pocăinţă.

Sigil 1 – calul alb.

6:1 – Prima făptură este probabil cea care arată ca un leu voce de

tunet. Leul introduce Calul alb victorios – ne trimite la victoria Leului

din cp 5:5. Imaginea biruitorului este susţinută şi de stefanos. În

Apocalipsa 19 imaginea se repetă, cu Hristos călare pe cal alb, purtând

de data aceasta coroana diadema 19:11-16. În Apocalipsa 6 Hristos este

prezentat ca începând, pornind (6:2) victoria. În Apocalipsa 19 o

încheie, când primeşte diadema.

6:2 – Cal alb şi călăreţul lui: a. Parţii – nu prea merge; contextul

este simbolic, nu se poate interpreta literal (cal alb..)

b. Anihrist şi forţele demonice – ceilalţi

călăreţi aduc necaz ... deci şi acesta. Antihrist e artist în înşelăciune, aşa

cum e descris în Apocalipsa 11 şi 13, folosindu-se expresii din

Apocalipsa 6:1-2 [dar stepfanos apare doar în legătură cu biruitorii lui

Dumnezeu – deci dacă apare aici, atunci e ceva pozitiv]

c. Hristos: Alb se referă în Biblie la Hristos

şi niciodată la antihrist. Hristos este cu păr alb 1:14, sfinţii primesc o

piatră albă 2:17, haine albe 3:4.517, cei 24 sunt în alb 4:4, martirii la fel

6:11, marea mulţime 7:9.13, norul revenirii e alb 14:14, Hristos călăreşte

pe cal alb şi oastea cerească 19:11.14, Dumnezeu stă pe un tron alb

20:11. Cununa ce o poartă călăreţul stefanos – cununa victoriei este

purtată doar de Hristos, sau de cei ai Lui 5:5-6, 12:11. Coloseni 1:23

Pavel spune că Evanghelia a ajuns, în timpul vieţii sale, în toată lumea –

victoria Evangheliei.

Calul alb simbolul victoriei. Când un împărat roman defila după o

victorie, călărea un cal alb. Hristos a pornit să biruiască, să cucerească

lumea prin Evanghelie.

În Apocalipsa 19:12 Hristos nu mai poartă o cunună, ci diadema

împărătească. Acum Hristos este în luptă: încă sunt oameni robiţi

păcatului, pe care trebuie să-i elibereze. Când lucrarea va fi terminată,

atunci va primi diadema regală, adică conducerea supremă şi universală.

Războiul acesta al evangheliei a început cu predicarea apostolilor,

în timpul lui Ioan, dar va continua până la revenirea lui Hristos, cu

aceeaşi forţă, cu aceeaşi putere şi răspândire Matei 24:14.

După modelul generalilor învingători romani, ce călăreau pe cai

albi, la paradă – Călereţul pe calul alb biruitor ca să biruiască.

Vino – prima fiinţă ce are acces la ceea ce se întâmplă în carte, este

una din cele 4 fături vii – adică oameni înviaţi, răscumpăraţi. Perioada

este a bisericii Efes. Organizaţia oficială şi cea reală se suprapun – calul

alb. Arcul - Habacuc săgeţile Cuvântului Tău. Vedem aici biserica

apostolică, condusă direct de Domnul ei. Domnul va face la fel cu

Laodicea – de aceea nu trebuie părăsită.

Aici, paralelismul trebuie să fie cronolgic cu bisericile, pentru că se

prezintă cele două faţete spirituale.

Reprezintă primele 3 secole. Biserica încă este curată de erezie,

compormis politic, violenţă. Victoria nu este obţinută prin vărsare de

sânge – călăreţul primeşte coroana – deci este darul cerului. Are arc, dar

nu săgeţi – câştigă prin duhul blândeţii, prin pace.

Sigiliul 2 – vs. 3-4 Calul roşu

6:4 Roşu aprins: roşu este culoarea sângelui şi a opresiunii: Isaia

1:15-23 e simbolul păcatului (mâini mânjite cu sânge); Apocalipsa 17

prostituata este în roşu, îmbătată de sângele sfinţilor. Deci aici avem

persecuţie şi vărsare de sânge. Mereu şi mereu văzută în istoria

creştinismului; creştinii suferă pentru adevăr. Evanghelia comodităţii

(veniţi la Isus şi totul va fi roz), nu e Evanghelia biblică. Chiar ideea că

creştinii vor fi răpiţi, ca să nu fie răniţi, să nu sufere, nu e biblică.

Este posibil ca fiinţa care cheamă calul roşu să fie cea cu chip de

viţel – care aminteşte de jertfă, deci se potriveşte cu imaginea aceasta a

înjunghierii.

Dacă primul cal, cel alb înseamnă victoria Evangheliei şi pacea pe

care ea o aduce, acum avem război. Isaia 57:20-21 ne spune că pacea îl

părăseşte pe cel rău, pe cel ce a respins Evanghelia. La fel în Matei 24:9-

10: cei ce cad, adică resping Evanghelia, ajung să îi urască pe cei ce o

au, să se vândă între ei – adică aminteşte de uciderea între ei din versetul

4. În repetate rânduri Noul Testament spune că predicarea Adevărului va

aduce separare între oameni (Matei 10:34-36.21, Luca 12:51-53).

Concluzia este că al doilea călăreţ întruchipează urmările ce le

aduce vestirea evangheliei: persecuţia. În pecetea 5, martirii măcelăriţi

strigă după intervenţia lui Dumnezeu (6:9-11); cuvântul de aici pentru

măcelăriţi/înjunghiaţi este acelaşi cu cel din versetul 4 sfa,zw..

Dar oare expresia să se înjunghie unii pe alţii nu face referire la

luptă înverşunată între oameni? Adică se ucid între ei, şi credincioşii

ucid, şi cei necredincioşi – aşa se înţelege din expresiile Vechiului

Testament – madianiţii s-au ucis între ei. Sau este vorba doar de oamenii

ucid oameni – ca la Sinai, când o categorie o ucide pe cealaltă şi totuşi

tabloul este descris ca ucidere între ei.??? Dacă acest călăreţ aduce sabia

mare, ca să ia pacea de pe pământ, când oamenii se ucid între ei –

semnifică faptul că după primele 3 secole, creştinismul a început să se

schimbe: de la pace la război. Contextul nu e al persecuţiei îndurate, ci al

măcelăririi reciproce (sângele şi uciderea reciprocă ne aminteşte de 2

Regi 3:22, iar a doua făptură vie, adică cea care seamănă cu viţelul ne

indică înjungheirea Luca 15:27). Cuvântul machaira- sabie, este acelaşi

cuvânt folosit în 1 Eoch, unde Israel primeşte o sabie ca să se războiască

cu necredincioşii. Este timpul când biserica se luptă pentru supremaţia ei

– cu arianii etc.- ajutată acum de împăraţii, ca Constantin, Clovis etc.

(secolul IV – V).

Martirilor de aici li se spune în pecetea 5 să se mai odihnească

puţin. Apoi Hristos Însuşi, cu o sabie în mână, va veni să facă dreptate

martirilor, omorâţi pe nedrept (dacă al doilea călăreţ are o sabie mare –

conflict mare -, când va veni Hristos va avea o sabie ascuţită: pedepasă

definitivă, finală, veşnică).

Este Smirna –două grupe de credincioşi, sinagoga stanei. Unii

râdeau de cei ce păzeu sabatul erau învechiţi, ei se emancipaseră.

Persecuţia făcea lumina. Sabia este cea care separă biserica lui Hristos

de cea falsă. În biserica această confuză nu mai e Hristos conducător

oficial, ci altcineva, ce aduge războiul.

Concluzia mea: după biruinţa Evangheliei, se naşte opoziţia,

persecuţia. Din nefericire, biserica persecutată, la scurt timp devine

biserică belicoasă, ce e în stare să se înjunghi cu oponenţii... în cele din

urmă, chiar de la sfârşitul sec. IV, devine biserică persecutoare (vezi

istoria cu sec IV, parcă 381).

Sigiliul 3: versetele 5-6 Calul negru.

Versetul 5: negru desemnează în Biblie absenţa Evangheliei –

întuneric spiritual (Mat. 4:16, Lc 1:79).

Cumpănă – foamete (Lev 26:26, Ezec 4:16). Foametea urmează

după război (cal negru, după cel roşu)- întunericul spiritual vine după ce

biserica şi-a uitat rolul, şi-a uitat armele şi a apelat la sabie, pentru

victoriile sale. Comparaţia cu drama lui Belşaţar – cântărirea este

judecata lui Dumnezeu şi găsirea prea uşoară, adică vinovat înainte lui

Dumnezeu.

Versetul 6: o măsură de grâu înseamnă nevoia zilnică de hrană a

unui om. În timpuri normale, cu un dinar puteai cumpăra 15-20 de

măsuri. Un dinar însemna şi plata unei zile de muncă (cheltui tot ce

câştigi pentru puţină mâncare = foamete mare)

A treia fiinţă, a treia făptură vie se pare că este cea cu faţă de om

(Apocalipsa 4:7). Glasul este al lui Isus, sau al Tatălui. Amestecă

judecata cu îndurarea (... nu vătăma...).

Dacă este foamete/secetă şi dacă vinul şi uleiul nu este vătămat,

atunci înseamnă că foametea este limitată. Foametea este spirituală, după

Cuvântul lui Dumnezeu Amos 8:11-13. Este şi în opoziţie cu calul alb –

victoria Cuvântului.

Uleiul este Duhul Sfânt – deci nu e absent. Ioel 2 vorbeşte de

Duhul Sfânt, după ce spune de beşugul ţării 2:24 //28

Vin – mântuirea plină de har a lui Dumnezeu prin Hristos, sângele

lui Isus.

Grâul/ grânele – Cuvântul lui Dumnezeu (Deut. 8:3, Mat. 4:4)

A treia făptură, ce introduce tabloul de aici, este cea care poartă

faţă de om – dimensiune spirituală este avută în vedere (animalele

celelalte nu au această dimensiune...). Celelalte elemente, au simbol în

Biblie.

Viţa şi măslinul rezistă mai bine la secetă decât grânele, pentru că

au rădăcini foarte adânci.

Foametea afectează Cuvântul lui Dumnezeu, nu şi Duhul Sfânt şi

sângele lui Hristos. Legământul are două părţi: partea omului – Cuvântul

lui Dumnezeu – şi partea lui Dumnezeu – Duhul Sfânt şi sângele lui

Hristos. Partea omului este pierdută, dar credincioşia lui Dumnezeu nu!

La nivelul uman, biserica şi-a pierdut chemarea, neglijează Cuvântul lui

Dumnezeu, nu îşi hrăneşte poporul, care suferă de foame. Poporul nu

mai e spiritual, ; biserica nu împlineşte nevoile teologice şi spirituale ale

poporului, neglijează Cuvântul, are înţelegere limitată.

Dumnezeu este credincios legământului Său – Duhul Sfânt şi harul

prin sângele lui Isus, mângâie şi vindecă rănile poporului – în vechime,

rănile erau tratate cu untdelemn şi vin. Deci lucrarea lui Hristos şi acum,

în aceste vremuri de întuneric spiritual reprezintă tratamentul, balsamul

pentru rănile poporului.

Timpul descris este timpul în care biserica este interesată de

organizarea ei ca instituţie şi uită nevoile spiriutale ale poporului pe

care-l conduce. După eliberarea Italiei de arieni 538, biserica se

consituie într-o monarhie puternică, piramidală, istoria reţinând figura

papei Grigore cel Mare (590 – 604), ca fiind primul papă ce a acumulat

puterea maximă politică şi religioasă. Aşa se întâmplă mereu când

biserica e preocupată prea mult de sine, de sporirea puterii instituţiilor

sale, pierde din punct de vedere spiritual. Acum Dogma a înlocuit

Cuvântul lui Dumnezeu – motiv de persecutare a celor ce nu urmează

dogma oficială.

E pergamul 313 – 538, epoca convertirii cezarilor, creştinii adoptă

sărbători păgâne, calendarul solar al romanilor, crăciun, paşte etc...

Cumpăna – instrument de măsurat. Ce măsoară? Glasul vine de la

4 făpturi vii. Cine ţine cumpăna? Partea oficială a Bisericii (îngerul

adevărat e un predicator izolat, marginalizat din Roma, în conflict cu

Eusebiu din Cezareea şi Constantin) – Eusebiu la Conciliul din Nicea, la

323, ce frumos a fost – martirizaţii participau acum dar a venit o altă

probă, pe care episcopii nu au mai trecut-o. Erau în stare să moară, fără

să ardă tămâie cezarului; dar acum, când cezarul i-a chemat împreună, ei

au primit onorul armatei, Constantin a venit între ei, s-a umilit au crezut

că Împărăţia lui Dumnezeu a venit pe pământ. Cumpăna o are acum

Constantin: Atanasie şi Arie în conflict. Atanasie – dacă Hristos era o

creatură, prima din univers, noi suntem idoaltri, dacă ne închinăm Lui

(deci nu se închina Mariei, sfinţilor). Arie credea altfel (şi se închină şi

Mariei). Arie era omul lui Constantin. O femeie va veni şi va spune că

Atanasie a făcut hărţuire sexuală – dar Atanasie schimbă hainele cu

slujitorul său şi a scăpat. Chiar cu toată conspiraţia lui Constantin,

adevărul a triumfat –ştiu că nu ai lepădat Cuvântul Meu.

Constantin era politician – se votau acum dogmele, pentru

unificarea doctrinelor. Primele 6 concilii au votat, punând bazele

învăţăturii bisericii (votul era luat sub presiunea mulţimilor, cu bătăi, cu

pietre, cu scandal). Aşa se impuneau voturile.

Făptura strigă: grâu pentru un dinar. Orz pentru un dinar.

Munceşti toată ziua doar să mănânci (tu şi copii tăi). Asta e sclavie,

foamete, raţionalizare – lipseşte libertatea. Vrem ca lumea să fie unită în

credinţă (Iustinian -..., Teodosius). Raţionlizăm Biblia – preoţii să nu

mai citească Biblia, ci să cânte ceva... În această epocă, poporul e

înfometat, e sclavie. Luther, Robia poporului spune că Biserica fără

Biblie e rob: nu citeşte, ci vine să priemască mântuire de la preot.

Dar Biserica are undelemn şi vin: adică Duhul Sâfnt şi sângele lui

Isus, în orice biserică, oricât de apostaziată ar fi, au fost mîntuiţi oameni.

Conciliile bisericeştei au introdus erezii ,dar nu au putut desfiinţa marile

adevăruri – ale lucrării Duhului Sfânt, lucrarea de ispăşire a lui Isus.

Sigiliul 4, versetele 7-8 Calul gălbui.

Versetul 8: Cal verzui-galben: culoarea cadavrului în

descompunere/ culoarea celui bolnav. Reprezintă moartea şi teroarea.

Războaiele bisericii însoţite de molimele: ciuma bubonică, ce decima

ţări întregi.

A patra parte a pământului – în Apocalipsa se referă la stăpânirea

lui Dumnezeu // a treia partea a pământului se referă la stăpânirea lui

Satana.

A patra fiinţă vie este probabil cea cu aripi de vultur (Apocalipsa

4:7); ce este pasăre de pradă – ce simbolizează persecuţia şi moartea (Mt

24:28, Hab 1:8).

După foametea sigiliului 3, este normal să apară moartea sigiliului

4. Plaga le încorporează pe celelalte două: sabia şi foametea aduc

moartea. Dar moartea nu este ultima realitate. Hristos este mai mare

decât moartea (Apocalipsa 1:18); iar moartea va avea sfârşit 20:14.

Locuinţa morţilor – Moarta e însoţită de puterea ei – locuinţa

morţilor – pereche des utilizată în Apocalipsa.

A patra parte – moartea primeşte stăpânire, nu o are şi i-o dă

cineva mai mare decât ea. Putem concluziona că celelalte sigilii se referă

la celelalte părţi ale pământului, // cu Apocalipsa 7:1, cu cele 7 vânturi

din cele 4 colţuri ale pământului.

Lev 26:21-16, Ezechiel 14:21 citim că molima, fiarele sălbatice,

sabia, moartea sunt trimise de Dumnezeu ca pedeapsă spre pocăinţă

pentru poporul lui. Respingerea Evangheliei duce la aceste pedepse. Dar

la sfârşit, moartea, consecinţa păcatului va dispărea.

Cei patru cai pot ilustra istoria spirituală a fiecărui om, naţiune etc.

Respingerea Evangheliei, duce la pedeapsă şi moarte; sau reprezintă

perioada Eveului Mediu din creştinism – întunericul şi moartea spirituală

de atunci. Sau poate chiar toată istoria creştină.

Descrierile de aici sunt parţiale şi preliminare: vestirea Evangheliei

nu a fost întâlnită doar în sec. 1. Apocalipsa 14:6.12, 18:1-4 vorbesc de

răspândirea Evangheliei cu putere. După ce toate mijloacele harului îşi

vor fi făcut lucrarea, nu mai urmează decât judecata, care va aduce

răsplătirea în funcţie de ceea ce a ales fiecare om.

Descrie Biserica monstruoasă, ce aduce moartea pretutindeni: cu

Inchiziţia, cruciadele, persecuţiile pe motiv de erezie, războaiele

religioase. Biserica accentuează teologia dispreţului faţă de cei ce nu

sunt ca ea, se războieşte cu ei, un adevărat jihad creştin. În sec XX, prin

masacrarea evreilor de Hittler, se culeg roadele intoleranţei bisericii de-a

lungul a 18 secole.

Suntem la Tiatira – în timpul celor 1260 de zile. Calul putred.

Descrierea perfectă a Evului Mediu. Biserica a vut puterea absolută –

foametea, ciuma au fost rezultatul unirii cu statul.

Victoria lui Mesia a început fără masacre, fără arme. Biserica,

odată cu calul al doilea, a înţeles ca Mesia a luptat destul pentru ea – cu

stilul Lui – acum a venit timpul ca şi Biserica să lupte pentru Mesia, cu

armele ei - sabia; aşa apar războaiele violente religioase. Biserica spune

că vorbeşte şi acţionează în Numele lui Dumnezeu – când cineva are o

mentalitate atât de uzurpatoare, întotdeauna apare intoleranţa şi

persecuţia. Când omenescul înlocuieşte dumnezeiescul, apar toate

acestea (când biserica e mai mult interesată de numărul botezurilor,

decât de calitatea celor botezaţi, de doctrina ei, decât de Cuvântul lui

Dumnezeu, de mentalitatea imperialistă, care înlocuieşte ofensiva

evangheliei etc).

Motivul e simpul: ceea ce e vizibil e mai ispititor decât ceea ce se

vede doar prin credinţă. Succesul relizărilor lumeşti duce doar la

mândrie şi intoleranţă (nu mai e nimeni ca mine... toţi sunt nişte fraieri,

adică dispreţ etc.).

Deschiderea ultimelor 3 sigilii

Stefanovic: Primele 4 sigilii vorbesc despre ce se întâmplă cu

oamenii care resping Evanghelia lui Hristos. Apoi sigiliul 5 vorbeşte de

martirii lui Dumnezeu şi cererea lor pentru dreptate, iar al şaselea

relatează modul în care Dumnezeu aduce judecăţiile Sale asupra celor

răi; aceasta este descrisă de cele 7 trâmbiţe. Apoi urmează sigiliul 7,

linişte în ceruri.

Sigiliul 5: 6:9-11. Victimele

Stefanovic:

Atenţia merge acum spre victime. Tropăitul cailor opresorilor e

înlocuit de strigătul martirilor Până când?

9: Altar – altarul de jertfă, unde se înjunghiau animalele era în

curtea de afară a templului, nu în Templu; sângele animalelor jertfite era

scurs la piciorul altarului acesta (Lev. 4:7, 18,25,30-34, 8:15, 9:9). Deci

este evident faptul că Apocalipsa se referă aici la acest altar. Curtea

reprezintă astfel pământul, unde au fost aduse aceste jertfe. Vezi şi

Apocalipsa 16:6-7, unde este prezentă aceeaşi imagine. Tradiţia

evreiască mai târzie spunea că sufletele ce lor drepţi, după moarte se

odihnesc sub tronul lui Dumnezeu.

Cel mai sfânt lucru din jertfă era sângele, căci reprezenta viaţa,

care îi aparţine lui Dumnezeu (Lev 17:11-14). Ca şi în Apocalipsa 16:6-

7, sângele martirilor este vărsat ca jertfă dedicată lui Dumnezeu.

Ideea jertfirii pentru Dumnezeu este găsită în Noul Testament. Isus

spune că cei ce-i vor omorî pe ucenici vor crede că fac ceva bun Ioan

16:2, Pavel aşa vorbeşte de moartea lui Fil. 2:17, 2 Tim 4:6. Când un

martir moare, este tragedie. Dar sigiliul 5 ne arată că moartea unui martir

este biruinţă, căci a fost adus ca o jertfă lui Dumnezeu.

Lăiu: altarul de jertfă fiind pe pământ, sub altar înseamnă sub

pământ. Toate elementele de aici sunt simbolice, nu reale: altarul etc.

Atunci expresia este personificarea unei idei, nu locul de odihnă al

sufetelor.

Sufletele de aici – au fost oameni ca noi, martirizaţi pentru Hristos

(pentru Hristos trebuie să iei atitudine în viaţă, nu anonimat – cine se

ruşinează de Mine...).

Istoricii spun că 90 milioane de martiri creştini, mai mulţi ca de

oricare altă religie.

Mărturia pe care au ţinut-o: mărturia pe care au predicat-o.

Evanghelia lui Isus, cu care începe capitolul 6. Ca şi în 12:11, 11:7, din

cauza credinţei lor faţă de Evanghelie, martirii au experimentat

persecuţia şi moartea. De aceea ei sunt şi mai îndreptăţiţi să strige după

intervenţia lui Dumnezeu. Doukhan spune că strigătul e al evreilor

oprimaţi în Babilon, ucişi pentru că nu se închină la idoli; al creştinilor

daţi la lei, pentru că-L predică pe Hristos, Domnul dragostei; al celor din

închisoare, al tuturor creştinilor persecutaţi pentru Cuvântul lui

Dumnezeu... şi al evreilor, persecutaţi de-a lungul anilor, doar pentru că

sunt evrei, pentru că cred în Dumnezeu – nu cred. Textul nu vorbeşte de

orice nedreptate făcută în general (deci evreilor pentru că sunt evrei – nu

pentru că sunt credincioşi; au fost persecutaţi toţi evreii, nu doar cei

credincioşi, doar pentru că erau evrei); ci de cei ce au suferit pentru că

au fost junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu.

10: Răzbuni: cuvântul descrie un act de justiţie, o acţiune legală

(nu una capricioasă), la fel ca în Luca 18:3.5 (judecătorul nedrept).

Apocalipsa 19:2 ne spune că Dumnezeu va face acest act de justiţie –

Romani 12:19 îndemnul de a ne încrede în dreptatea lucrată de

Dumnezeu.

Expresia ne aminteşte de Geneza 4:10 – sângele lui Abel. Cererea

aceasta este un act de dreptate (dar şi de Iacov 5:4, Evrei 12:24, Hab

2:11-12) – răzbunarea celor ce sunt opresaţi şi ucişi este deasemenea o

cerere pentru apărarea, îndreptăţirea lui Dumnezeu în ochii celor ce şi-au

pus încrederea în Dumnezeu.

Intervenţia lui Dumnezeu înseamnă judecata. Judecata înseamnă

relizarea dreptăţii. Iar dreptatea înseamnă răplătirea celor drepţi,

reabilitarea lor – hainele albe; dar şi pedepsirea opresorilor – răzbunarea.

Cei care au suferit atât de mult pentru Hristos, doar ei înţeleg întrebarea

martirilor de aici – că, pentru onoarea lui Dumnezeu, pentru adevărul

suferinţei lor, nu sunt necesare doar cuvinte dulci, pline de duioşie şi

apreciere la adresa lor, ci e nevoie de intervenţia lui Dumnezeu Până

când – sa facă dreptate.

Până când - cât timp va mai dura până se va realiza dreptatea?

este strigătul credincioşilor lui Dumnezeu din toate timpurile: Ps. 79:1-

10, Hab. 1:1-4. Deşi strigătul poate exprima uimirea neintervenţiei lui

Dumnezeu, totuşi aceştia sunt credincioşi în intervenţia finală a lui

Dumnezeu (sunt siguri că aşa va fi, dar întreabă când?).

Până când... vei judeca? Judecata este la viitor, dar întrebarea vine

din rândul celor ce suferă. La fel în Daniel 8: vs .12 suferinţa poporului

lui Dumnezeu, iar 13-14 momentul judecăţii. Aici, la întrebarea Până

când?, se răspunde cu cele 2300 de seri şi dimineţi, curăţirea

sanctuarului de Kippur, ce reprezenta Ziua judecăţii cosmice. Atunci,

judecata a început (Daniel 7:10).

Lăiu: aşa strigă întreaga natură Rom. 8:12-23

Stăpâne – despotes. Deci suveran absolut.

Locuitorii pământului: Apocalipsa se referă astfel la cei răi: 3:10,

8:13, 11:10. Cei credincioşii aparţin de drept cerului: 1:6, 5:9-10, 13:6,

Efeseni 2:19.

Cel Sfânt, Cel adevărat din 6:10 aminteşte de solia către

Filadelfia. În contextul anunţării judecăţii, cerută de martiri în pecetea a

cincea, poate să desemneze judecata de cercetare, care începe la 1844;

judecata face dreptate – sfinţilor li se dau haine albe, adică li se

recunoaşte intrarea în împărăţia lui Dumnezeu (6:11), li se mai spune să

mai aştepte puţină vreme (6:11) – deci încă nu vine sfârşitul. Apoi,

pecetea 6 şi 7 aduc eveniemtnele escatologice, ce culminează cu

revenirea lui Hristos (6:12-17, 8:1)

11: Haine albe – ca la laodiceea (şi Sardes). Sfinţii strigă către

Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi le răspunde, dându-le haine albe acum,

simbolul victoriei (3:4-5). Apoi ei sunt văzuţi în 7:9 purtând aceste haine

în faţa tronului, deci în ceruri. Dumnezeu le spune să mai aştepte puţin –

El răspunde.

Lăiu: judecata care îndereptăţeşte pe sfinţi, condamnă pe păcătoşi;

iar răzbunarea sângelui lor, răzbunarea sanctuarului ceresc, este

aplicarea aceleaşi dreptăţi asupra celor care au refuzat împăcarea cu

Dumnezeu călcând în picoare sângele Mielului (Evrei 10:29-31).

Vedem că îndreptăţirea, hainele albe sunt date înainte de răsplătire, de

revenire. Din Daniel 8:13-14 (Matei 16:27) înţelgem că este vorba

despre judecata de cercetare, care a început cu 1844, şi care se

desfăşoară şi acum.

Să se mai odihnească – sfinţii rămân morţi, de moartea odihnei

(Ioan 11); ei se odihnesc, căci faptele lor îi urmează (14:13). Cei răi nu

au odihnă (14:11). În Apocalipsa 19:2 cei martirizaţi pentru Dumnezeu

sunt înviaţi şi îşi primesc răsplata.

Tovarăşi de slujbă şi fraţii lor: tovarăşii de slujbă, fraţii lor –

exprimare sinonimică.

Lăiu: puţină vreme va trece între îndreptăţirea sfinţilor (1844) şi

răzbunarea lor, revenirea lui Hristos (6:17). Vor mai fi martiri ca şi ei.

(13:15, 16:4-6, 17:6, 18:1-5, 19:2)

Scena sigiliului 5 începe ca o judecată. Totuşi judecata aceasta nu

aduce sfârşitul suferinţei; căci colegii lor, trebuie să fie adăugaţi. În

Biblie, salvarea este totală: Dumnezeu nu salvează pe unul, fără celălalt.

La Dumnezeu, salvarea individului este legată absolut de salvarea

universului. Fie salvează aşa, fie nu salvează deloc.. împărăţia dreptăţii

necesită o reconsacrare, o recreaţie – lecţia fundamentală a Zilei

Ispăşirii, Kippur.

Să fie împlinit – poate fi tradus aşa, sau cei ce vor fi ucişi să fie

desăvârşiţi, compleţi în neprihănirea lui Hristos (7:13-14, 19:7-8). Aici

cuvântul număr este adăugat de traducători. Stefanovic înclină spre

această traducere. Varianta împlinirii matematice a unui număr de

martiri ţine de tradiţia evreiască, iar Apocalipsa este mult mai complexă

de cât aceasta. Ladd spune la fel: este absurd să credem că atunci când

numărul de martiri va atinge cifra aşteptată va veni sfârşitul. Ci, când

martirii vor fi desăvârşiţi, compleţi, împliniţi în neprihănirea lui Hristos,

atunci va veni şi răzbunarea, dreptatea.

Sunt în alb, simbol al victoriei asupra păcatului şi credinţa lor în

Dumnezeu. În 7:13-14, 19:7-8 li se împlineşte rugăciunea de dreptate,

când ei vor fi răsplătiţi, iar opresorii poporului lui Dumnezeu pedepsiţi.

Filadelfia: limbajul este ca în Filadelfia 3:7. Dumnezeu este numit

Suveran, Stăpân, Sfânt şi adevărat – Filadelfia: Cel Sfânt, Cel adevărat.

Apoi fraţii lor din 6:11, este // cu fraţii, din cuvântul Filadelfia. Aşa că

timpul este acelaşi: suntem în sec XIX (judecata preadventă, începută

după cele 2300 de seri şi dimineţi, adică în 1844).

Astfel creştinismul Bibliei este viu şi răspunde concret întrebărilor

oamenilor: ei întreabă până când? Şi Dumnezeu le răspunde exact...

2300 de seri şi dimineţi. Dragostea Lui nu e indiferenţă, ci intervine în

favoarea celor opresaţi, dacă nu se pocăiesc. Dar de ce e nevoie de un

timp atât de lung pentru judecată? Cum să înceapă judecata în sec XIX şi

încă Domnul să nu fi venit? Vezi judecata de 1000 de ani, din timpul

mileniului – de ce atât de lungă?

Este Sardesul, care se termină la 1798. Suflete sub altar, o referinţă

la primul martir, Abel. Timpul sfârşitului, este ceasul revenirii lui

Hristos. Acum sunt acumulate toate rugăciunile sfinţilor martiri.

Odihna – s-a terminat 1260 de ani, dar martiri vor mai fi. Cine

poate să dea o haină albă, fiecărui om mort? Haina o dă Isus, dar spune

nu e definitivă, s-ar putea să o pierzi. Dar după judecata de cercetare, e

permanetizată.

Pentru sardes, voi veni ca un hoţ, ţi se şterge numele. Dar în

biserică, sunt oameni care primesc asigurarea – haina albă primită.

Domnul judecă, dar încă nu vine (judecata de cercetare).

Sigiliul 6, 6:12-17

Lăiu:

Împlinire preliminară a semnelor revenirii lui Isus din Matei

24:29:

- cutremurul de la Lisabona 1755, 1 noiembrie – cel mai mare

impact asupra credincioşilor.

- Ziua întunecată şi luna roşie: 19 mai 1870. De la 10 ziua până

noaptea întuneric. Noaptea ,luna a fost roşie. Nu a fost eclipsă şi

fenomenul este inexplicabil.

- 1833, 12-13 noiembrie, ploaie de meteoriţi impresionantă – la

33 de ani curentul meteoric al Leonidelor. Evenimente ce se

apropiau de 1844 – aici e valoarea lor, în a impresiona minţile

credincioşilor.

Semnele preliminare, trebuie să se repete la o scară universală: v.

14-16; cutremur mare în 16:18-20, întuneric universal 16:10,

ploaie de grindină/ poate şi de meteoriţi 16:21. Oamenii sunt

cuprinşi acum ca într-un război. Toate categoriile sociale sunt

implicate şi se tem... nu de Leu, ci de Mânia Mielului (6:16). Harul

lui incomparabil, preaiubirea Lui răbdătoare şi activă, au fost

călcate în picioare. Unde să mai găseşti scăpare când ai dipreţuit

împăcarea oferită de Dumnezeu în Hristos? Cine [din această

ultimă generaţie] poate sta în picioare? (Isaia 33:14-16, Mal

3:2, Luca 21:26-36, Efeseni 6:10-18 – cine răspunde la această

întrebare acum, va sta în picioare atunci!).

Se continuă imagine judecăţii, din sigiliul 5: sfinţii strigă Până

când, cei răi răspund cu strigăt de groază, în faţa lui Hristos (6:16).

Martirii primesc, prin judecată eliberarea, punerea în drepturi – haina

albă; opresorii, prin judecată, îşi primesc dreapta pedeapsă.

Stefanovic:

Evenimentele de la 12 la 14 sunt cosmice: un cutremur, soare

negru... culminând cu un alt cutremur, şi mai mare. Expresiile erau

înţelese de contemporanii lui Ioan din Vechiul Testament, ca

reprezentând „vizite‖ ale lui Dumnezeu pe pământ, ziua judecăţii

finale.

6:12 – cutermurul mare însoteşte vizita Domnului pe pământ

(Hagai 2:6, Ioel 2:10, Ezechiel 38:19-20). Dacă în 16:18 se spune

de ceva ce nu a mai fost pe pământ, comentatori au identificata

acest cutremur anterior, deci cel din 6:12, cu cutremurul preliminar

din Lisabona 1755, 1 nov. Plus toate celelalte „minuni‖ (soarele

întunecat, ploaia de meteoriţi) în contextul timpului anunţat de

Daniel- timpul sfârşitului, început la 1798, când biserica îşi pierde

puterea persecutoare, sfârşitul celor 3 ani şi jumătate din Daniel

7:25. Acum feneomenele cosmice spun că profeţia despre timpul

sfârşitului începe – este confirmat. De la începutul timpului

sfârşitului, trecem la sfârşitul timpului.

De la creaţie, omenirea e legată de mediul în care trăieşte: păcatul

omului, duce la blestemarea pământului; păcatul omului înainte de

potop, duce la distrugerea pământului prin potop; păcatul omului la

Sodoma şi Gomora, duce la distrugerea cetăţilor, prin foc şi pucioasă. La

fel şi aici – mai întâi lovit pământul 6:12.13

6:13 – Soarele întunecat, luna roşie - elemente preluate din Ioel

2:31, 3:15 Isaia 50:3, 13:10.13. împliniri preliminare în 1780, 19

mai.

Ploaia de stele - inspirată din Isaia 34:4, Matei 24:29 – 1833, 13

nov.

Seamănă cu Matei 24:29. Când acestea se împlinesc, imediat

apare semnul Fiului Omului, adică revenirea.

6:14 – Cer sul – Isaia 34:4 – mânia Domnului.

Munţi mutaţi, se pare că este alt eveniment decât cel din versetul

12, alt cutremur, cel din 16:18.

Simbolic sau literal? Imaginile din sigiliu 6 nu sunt simbolice.

Avem motive să credem aşa. Elemntele cosmice (cerul, stelele,

soarele, luna) sunt ca.... În greacă, această construcţie introduce o

analogie figurată a unui eveniment actual – comparat cu ceva

figurativ.

6:15- 17 – imagine ce arată spre Adam şi Eva, care s-au ascuns de

prezenţa lui Dumnezeu, după ce au păcătuit (Geneza 3:8).

Imaginea ca în Isaia 2:19-21. 10).

Nimeni nu e scutit de mânia Mielului, de judecata lui Dumnezeu

(domnitori, mici, mari sunt 7 categorii enunţate, deci cifra

desăvrâşirii etc)

Cine poate sta? Când totul se clatină şi este doborât? Isaia 54:10

ne răspunde; la fel şi Naum 1:6-7. Aceasta este speranţa poporului

lui Dumnezeu, cu privire la viitor. Despre asta vorbeşte Apocalipsa

7.

Sigiliu 5 se suprapune cu sigiliu 6 – adică aceeaşi perioadă de

timp, văzută din unghiuri diferite:

Sigiliul 5 vorbeşte de suferinţa poporului lui Dumnezeu, întrebarea

lor, ce primeşte răspuns în Daniel 8 – deci ajungem în sec XIX.. aici

vedem harul judecăţii, care dă haine albe celor opresaţi.... La fel, sigiliul

6, înainte de vreme sfîrşitului, anticipează, prin catastrofele lui,

exterminarea finală a opresorului. De la evenimente pe pământ, trecem

la cer ... vs 6:14. Acum eveniementele cuprind tot pământul, deci sunt

generale: toţi munţii şi insulele (6:14), împăraţii pământului, generali,

toţi sclavii şi toţi oamenii liberi (6:15). Judecata lui Dumnezeu, mânia

Lui cuprinde totul şi pe toţi. El stă pe tron (6:16), şi în faţa acestui

tablou, se pune întrebarea Cine poate ste în picioare? (6:17). E bună

ideea – dar, de ce să fie aceste sigilii suprapuse, când celelalte 4

anterioare un au fost? Poate fi folosită comparaţia în felul următor: după

cum sigiliul 5 ne vorbeşte de un eveniment în două părţi – de judecata

lui Dumnezeu: făcută în favoarea sfinţilor, care primesc haina albă, dar

mai trebuie să aştepte până la înfăptuirea dreptăţii, până când şi alţi

credincioşi vor fi martirizaţi --- tot aşa şi sigiliu 6, poate conţine două

părţi: o răzbunare preliminară a lui Dumnezeu, care anunţă răzbunarea

finală, completă, la venirea Sa. Şi aici putem prezenta imaginile de la

6:12-13 ca fiind prima fază (limitată, cu Lisabona etc) şi 6:14-16, a doua

făză, de la venirea lui Hristos, unde necredincioşii se ascund sub stânci

şi în peşteri, dorind să scape de Mânia Mielului.

Tabolul se încheie cu întrebarea Cine poate sta în picioare? Naum

1:6-7, Maleahi 3:2

Paradoxul speranţei Biblie: întrebarea cine poate sta în picioare

înaintea Domnului, la care s-ar răspunde logic cu nimeni, - cei ce fug la

munţi să se ascundă, fac ceea ce se poate – primeşte răspunsul în cp 7:

tocmai martirii, ce par vulnerabili, uşor de învins, de stârpit de pe faţa

pământului, tocmai ei stau în faţa lui Dumnezeu şi vor sta pentru

veşnicie. Ce mare e speranţa Bibliei – dă sens vieţii omului, chiar dacă e

ruinat – nu se sinucide, aşa cum au făcut miliardarii lumii, în mijlocul

crizei mondiale din 2008/2009 [Miliardarul german Adolf Merckle s-a

sinucis din cauza crizei; Miliardarul a fost lovit de un tren în oraşul său

natal luni seară. Merckle, de 74 de ani, avea o avere estimată la 9,2

miliarde de dolari şi se afla pe poziţia a 94-a în topul Forbes al celor mai

bogaţi oameni ai lumii. Compania sa, VEM Vermoegensverwaltung

GmbH, a pariat greşit pe scăderea titlurilor Volkswagen şi a pierdut

aproximativ 5 miliarde de euro;;; Un director francez, Thierry Magon de

la Villehuchet, în vârstă de 65 ani, care a investit alături de

controversatul Bernard Madoff, a fost găsit mort marţi, în ceea ce pare o

sinucidere, după ce a pierdut până la 1,4 miliarde dolari din banii pe care

îi administra, anunţă Reuters, preluată de NewsIn.]

Timpul nostru în lumina profeţiilor, W.A. Spicer

Cutremurul de la Lisabona 1755

- Cutremurul a atins Africa, Suedia, Finlanda, Indiile olandeze

(Sumatra şi Iava)

- 1 nov este ziua tuturor sfinţilor. Bisericile erau pline şi de aceea,

când s-au prăbuşit au fost multe victime.

- Recunoscut ca semn: de atunci cutremurele mari trebuia să se

înmulţească... până la cutremurul final. Autori ai vremii au legat

cutremurul de Apocalipsa 6: Jacobi Leipz 1756 îl citează pe

Rudolph Freiderich de Wichmannshausen din Freiburg, p.43-45.

Kant Istoria nu ne mai poate oferi un alt exemplu ca acesta de zguduire

a tuturor apelor şi a unei mari părţi din uscat, sguduire simţită aşa de

repede pe o mare parte a pământului Geschichte und Naturbeschreibung

des Erdebens 1755, Partea 6, p. 238.

Între cutremurele de pământ, cari au bântuit Portugalia, acela de la 1

nov. 1755 este cel ma important şi chiar dintre toate cutremurele în

general... În şase minute au pierit 60.000 de oameni. Profesor de

geologie Hobbs, în Earthquakes, pag. 142, 143.

Goethe (era copil)şi Voltair îşi amintesc de impresia lăsata asupra

oamenilor cutremurul... nimic n-a lipsit, decât numai trâmbiţa

Arhanghelului.

Ziua întunecată 19 mai 1780 USA. În europa 24 mai 1783 (dar

mai mică însemnătate).

- Întunecimea a atins toată Noua Anglie. A durat 14 ore (probabil

nu la fel în toate părţile). Oamenii au aprins lumânări, păsările

au cântat de seară, găinile s-au urcat în ramuri, cocoşii cântau ca

în zorii zilei – Samuel Eilliams Universitatea Cambridge,

profesor de matematici şi filozofie.

- Cauza întunericului nu se cunoaşte... Webster.

- Gazette and Country Journal, 29 mai 1780 – aproximativ pe la

ora 11, s-a făcut întuneric, care ne-a atras atenţia şi ne-a

determinat să facem observaţii. După o oră, fiind într-o cameră

cu trei ferestre, fiecare de 24 de ochiuri, privind toate spre sud-

est şi est şi fiind toate deschise, nu puteam citi nici literele cele

mai mari de tipar. Pe la 12 o lumânare şezată pe fereastra încă

deschisă producea o umbră tot aşa de puternică pe perete, încât

se putea copia un profil tot aşa de bine ca şi noaptea. Pe la ora

13, pieri şi ultima pată de lumină, ce se mai văzuse până aci

spre răsărit şi întunerecul ajunsese gradul cle mai mare... Pe la

ora 14 am luat masa; aveam fersetrele deschise şi pe masă două

lumînări aprinse. În cursul întunericului celui mai intens găinile

s-au căţărat pe coteţele lor, cocoşii cântau, cum obişnuiesc ei

să facă în timpul nopţii. Sitarii cari sunt păsări de noapte,

piuiau ca în timpul nopţii. Broaştele orăcăiau. În scurt, la

miezul zilei aveai un tablou exact la fel cu al miezului nopţii.

Cam pe la ora 15 lumina începu să crească spre asfinţit, norii

se mişcau mai repede şi s-au colorat mai lucitori şi mai roşu ca

altă dată. Cam pe la patru ore şi umătate cercul nostru, care

trăise pe neaşteptate o noapte la un loc se desfăcu.

Sunt semnele unice, cosmice pe care Matei şi Apocalipsa le

prezintă ca semne ale intrării în timpul sfârşitului, ale începerii judecăţii

de cercetare. Apropierea revenirii lui Hristos. Când are loc mânia

Mielului? Stâncile etc... Este epoca Laodiceei. Hainele sunt date în

epoca Fildelfiei, dar asta se întâmplă în Laodicea. Aşa e istoria oficială a

bisericii, adică partea oficială a făcut prea puţin ca să-i pregătească pe

oameni. De aceea avem cp 7, singura solie ce are pecetea lui Dumnezeu

este întreita solie îngerească. Este aceasta pecetea! Sabatul – cine nu

primeşte sigiliul fiarei, primeşte sigiliul lui Dumnezeu. Când Domnul e

gata să vină şi lumea nu e pregătită. Solia dată acum este ca oamenii să

se adune din totate naţiunile şi religiile, sub semnul lui Dumnezeu,

sabatul. Controversa în jurul sabatului va convinge lumea de semnul lui

Dumnezeu.

Apocalipsa 7

Lăiu:

La întrebarea Cine poate sta în picioare 6:17, se răspunde cu două

imagini: cei 144.000 de israeliţi, sigilaţi când necazul cel mare e ţinut în

frâu – 7:1-8, şi marea gloată înaintea tronului lui Dumnezeu (9-17).

Pionierii noştri credeau că cei 144.000 îi reprezintă pe adventişti, sigilaţi

cu sbatul. Ei credeau că vor fi în viaţă la revenirea lui Isus, şi deci, cei

144.000 trebuie să fie adventiştii de la revenirea lui Isus. S-a mai crezut

că cei 144.000 reprezintă pe cei sfinţi de la 1844 încoace.

Cei 144.000 şi marea gloată sunt aceeaşi clasă. Nu îi reprezintă pe

mântuiţii din toate timpurile, ci pe cei care vor trece prin timpul de

strâmtorare şi vor vedea pe Isus, fără să vadă moartea.

7:1 – pământul; universalul // cele 4 vânturi ce vor urma.

Patru vânturi – vânturile sunt comparate cu mânia Domnului, ce

cade peste cei răi în Ier. 23:19, 30:23. Şi în Daniel, vânturile/războaiele,

agitaţia neamurilor agită apele, marea/popoarele, din care ies

fiarele/împărăţiile pământului. Asta înţelegeau evreii despre vânturi –

furtună, judecata lui Dumnezeu, nenorocire. Cele patru colţuri ale

pământului sunt simbol pentru tot pământul

Comparat cu Zaharia 6:5-7: caii de aici merg în cele patru vânturi

ale pământului – se poate trasa astfel paralelă între 7:1 şi capitolul 6,

adică, cei care aduc nenorocirea sunt prezenţi şi aici...

Patru îngeri – să fie cei din capitolul 4 ??? patru îngeri în prag de

furtună; ca în Daniel 7:2. Asta înseamnă război, catalisme etc. Febra

popoarelor, din care se nasc mişcări deosebite. Dar totuşi îngerii au

controlul. Ei ţin...

Marea, Pământul, Copac – marea şi pământul reprezintă

universalul – 10:5 – aici Dumnezeu jură pe ele, căci în 12:12 diavolul a

venit aici. Dumnezeu e Creatorul a toate 14:7; copacii reprezintă viaţa pe

pământul creat de Dumnezeu. Deci dezastrele de la sfârşitul lumii sunt

universale în natura lor.

Interesant hiasmul versetelor 1-3:

A. Îngerii trebuie să cruţe pământul, marea, copacii

B. Îngerii ameninţă pământul şi marea

A` Îngerii cruţă pământul, marea, copacii.

Din gramatica greacă, vedem că marea şi pământul sunt la Genitiv,

pe când copacii la acuzativ. Din mijlocul hiasmului pbservăm că marea

şi pământul trebuie lovite – simbolul întregii lumii, dar că ceva –

copacii/ o clasă de oameni, vor fi neatinşi. Copacii reprezintă stabilitate

în timp – neprihăniţii sunt comparaţi cu pomii roditori Ps 1:3, Ier. 17:8,

pe când pleava spulberată de vânt, este simbolul celor răi (Ps 1:4, Iov

21:18). Deci copacii reprezintă pe neprihăniţii care vor rezista, dar nu

datorită rădăcinilor lor, ci salvarea este darul lui Dumnezeu, adusă de la

răsărit, prin sigilare.

7:2 – De la răsăritul soarelui: răsăritul este semnul lui Dumnezeu

în Vechiul Testament: Edenul e în est Gen 2:8, slava lui Dumnezeu se

arată de aici Ezechiel 43:2, Cir a venit tot din Răsărit Isaia 41:2. În Noul

Testament, răsăritul întotdeauna e asociat cu Hristos: magii Matei 2:2.9,

Luca 1:78, Luceafărul strălucitor de dimineaţă 22:16, semnul revenirii

este de aici Matei 24:27-30. Acest înger poate fi însărcinat cu o misiunea

de la Hristos, sau Îl pote reprezenta pe Hristos Însuşi. El porunceşte

îngerilor superiori, deci e peste ei. În 12:7, căpetenia de peste îngeri e

Mihael. Deci şi aici e Isus.

Isus e în control şi nu lasă ca evenimentele distructive să erupă,

până nu sunt sigilaţi copii Lui, până nu sunt puşi la adăpost.

7:3 Pecetea pe fruntea slujitorilor lui Dumnezeu: imaginea este

din Ezechiel 9 – sigilarea credincioşilor ce nu vor fi nimiciţi la

distrugerea Ierusalimului (sau a Paştelui din Egipt, cu semnul sângelui

pe prag- Lăiu) ideea principală a sigilării este apartenenţa. Sigilarea

arată cine aparţine lui Hristos. Sigilarea are loc când o persoană vine la

Hristos. Sigilarea cu Duhul Sfânt este un semn al creştinilor autentici,

care îi aparţin lui Dumnezeu şi care vor fi salvaţi (Ef. 1:13-14, 4:30; 2

Cor. 1:21-22) – 2 Timotei 2:19 – cine are pecetea şi este a lui

Dumnezeu, să se depărteze de rău (aşa ne putem verifica dacă avem sau

nu pecetea de la Dumnezeu – cine o are se depărtează de fărădelege,

adică ţine legea; cine nu o are...). Astfel poporul credincios din

Apocalipsa este descris ca fiind sigilat 9:4, 14:1, 22:4. Sigiliul este

Numele lui Dumnezeu scris pe frunţile lor – 14:1, 22:4, 3:12. De sigilare

au parte toţi mântuiţii, nu doar cei din timpul sfârşitului. Aceştia, se

bucură de protecţia în mijlocul dezastrelor finale (ca evreii în Egipt).

Cine nu are pecetea lui Dumnezeu, va primi pecetea fiarei – 13:16-17;

14:9, 16:2, 19:20, 20:4 – numele fiarei 13;17. Sigiliul, fiind numele

fiarei sau al lui Dumnezeu denotă conformarea în caracter cu fiara, sau

cu Dumnezeu. În conflictul final, fiecare va purta imaginea demonică,

sau divină.

Pecetea de aici, spre deosebire de cele din cp 6, este spre salvare.

Cele din cp 6 semnau ermetizarea unui document, pe când acesta indică

apartenenţa. Pecetea arată apartenenţa, conţinând numele sau simbolul

proprietarului. Seamănă cu Gen 4:15 – Cain, dar mai bine cu Ezechiel

9:4-6. Cei ce primesc aici sigiliul sunt cei ce urăsc lucrurile detestabile-

idolatria. Deci pecetea este aici adorarea adevăratului Dumnezeu,

Creatorul viu. La fel aici? Marea, copacii, pământul sunt aluzii la

creaţiune (Gen 1:9.13). Cine se închină lui Dumnezeu, se închină pentru

că El e Creatorul (Ps. 24:1.2).

A fi sigilat înseamnă a arăta că îi datorezi totul lui Dumnezeu –

zecimea, Îi dai lui Dumnezeu ceea ce este a Lui, pentru că e Creator

(Gen 14:19)

Este normal ca Sabatul să fie centrul decalogului – acolo unde se

punea pecetea pe documentele vechi. Sabatul celebrează pe Creatorul şi

lucrarea Sa – este sigiliul lui Dumnezeu peste creaţie. Primesc sigiliul

cei ce-L mărturisesc pe Dumnezeu drept Creator, în orice aspect al

existenţei lor – în Sabat, zecime, alegeri alimentare, respectul pentru

legea lui Dumnezeu. Sigiliul lui Dumnezeu este invizibil şi viu, aşa ca

Dumnezeul pe care-L reprezintă. El este un semn pe care îl pot citi

îngeri, şi nu ochii omeneşti; deoarece îngerul nimicitor trebuie să vadă

semnul acesta al mântuirii. (Scrioarea 126, 1898)

Prima dată. Sigilarea înseamnă siguranţa mântuirii. Prezenţa

Duhului Sfânt în viaţa credinciosului este semnul că o asemenea

persoană aparţine lui Dumnezeu 2 Tim 2:19. Sigilarea corespunde cu

spălarea hainelor 7:14, 22:14. Sigiliul lui Dumnezeu îi protejează pe

sfinţi de mânia lui Dumnezeu, de cele 7 plăgi 16:2, dar nu îi salvează de

furia fiarei 13:15,17. Cei ce primesc sigiliul fiarei sunt scutiţi de mânia

fiarei, dar nu şi de cea a lui Dumnezeu 14:9-11. Beatrice S. Neall:

Sigiliul lui Dumnezeu are ca intenţie să-i protejeze pe sfinţi de puterile

demonice care îi torturează pe oameni, astfel încât caută moartea, mai

degrabă decât viaţa Apocalipsa 9:4-6. Astfel sfinţii sunt protejaţi de

ultimele 7 plăgi, care cad doar peste cei ce se închină fiarei (Apocalipsa

16:2). Sigiliul deci protejează pe sfinţi de înfrângere şi de

judecăţiile/pedepsele lui Dumnezeu. Nu îi protejează de mânia fiarei

(13:15.17). Similar, semnul fiarei îi protejează pe credincioşii ei de

persecuţiile fiarei, dar nu şi de mânia lui Dumnezeu (14:9-11).Însă

mânia fiarei este sub controlul lui Dumnezeu... aşa că, sigiliul lui

Dumnezeu e de dorit.

Hans K. LaRondelle: Servitorii lui Dumnezeu sunt deja în posesia

sigiliului spiritual al Duhului Sfânt, primit la botezul lor în Hristos. Ei

sunt deci în Hristos. Dar numai după ce servitorii lui Dumnezeu au fost

testaţi în vrema sfârşitului, în legătură cu semnul fiarei şi găsiţi loiali

chiar până la moarte, vor primi de la îngerii Săi sigiliul unic

apocaliptic, ca semn al aprobării divine şi scut împotriva forţelor

distrugerii şi a morţii.

Sfinţii lui Dumnezeu trebuie să proclame Evanghelia la timpul

sfârşitului. Apoi vor trece prin evenimentele finale, numite marea

strâmtorare/necazul cel mare. Vor fi protejaţi de sigiliu – ca la Paşte

(Exod 12:21-23), sau ca la Ezechiel 9:1-11. Se împlineşte 3:10, spusă

către Filadelfia.

Sigilare îi păzeşte pe sfinţi în momentele grele – nu-i scapă de

momente grele: foame, sete, căldură mare (7:16, 16:8-9). Sigilarea este

procesul prin care trebuie să treacă toţi credincioşii, dar care îşi atinge

punctul culminant la sfârşitul timpului, chiar înainte de a doua venire.

Apocalipsa 7 descrie etapa finală, închiderea procesului sigilării

sfinţilor, înainte de închiderea harului.

Apoi, cei răi sunt loviţi de judecăţile parţiale ale celor 7 trâmbiţe,

pentru persecutarea sfinţilor; în final sunt loviţi cu toată puterea celor 7

plăgi.

Apare îngerul sigilării. De drept sigilarea a început la 1844. De

fapt, înaintea venirii furtunii peste lume. .. Mai înainte ca sigilarea să se

sfârşească, Dumnezeu mai acordă un timp, în care face chemarea către

toată omenirea să aleagă opus de semnul fiarei din cap 13-16; acel scurt

timp de strâmtorare în care se mai poate face sigilarea este în paralel cu

ultima mare persecuţie şi are loc în timpul necazului cel mare, care va fi

cauzat de cele 7 plăgi.

Îngerul vine din răsărit, ca soarele, ca Isus. El simbolizează ultima

avertizare şi ultima lumină ce vine pentru lume de la Hristos, prin agenţii

Săi, care lucrează în puterea Lui.

Pecetea/sigiliul trebuie să fie în legătură cu calitatea lui Dumnezeu

de Creator, prezentat astfel în 4:9.11, 10:6, 14:7.12, adică sabatul (Exod

20:8-12) şi în contrast cu semnul fiarei. Sabatul e semn: uşor de

recunoscut pentru cititorii Vechiul Testament – Exod 31:16.18, 13:7-

9.16, Ezechiel 20:12.20. deut. 6:6-8 – dacă sângele de la Paşte era un

semn de ocrotire pentru evrei, la fel semnul sabatului va fi semnul de

loialitate şi de ocrotire a lui Dumnezeu în timpul strâmtorării.

Sigiliul e semnul autorităţii: confirmare (atestare), apartenenţă

(propietate), imutabilitate (neschimbare), inviolabilitate (protecţie),

garanţie (gir). Elementele sigiliului sunt: numele autorităţii, titlul sau

calitatea persoanei, domeniul stăpânirii – Apocalipsa 14:1, toate se

găsesc în Sabat. Sabatul, sigiliul legii morale devine sigiliul celui ce are

legea lui Dumnezeu în el (Evrei 8:10).. sabatele ceremoniale au fost

umbra lucrurilor viitoare, circumziciunea este un semn intim carnal, dar

sabatul săptămânal, edenic este veşnic şi este pus vizibil pe frunte!!!! Nu

poţi ascunde sabatul sub obroc.

Trebuie să porţi nu numai numele lui Hristos, ci şi caracterul Lui

să fii sigilat. Sigilarea este o lucrare a Duhului Sfânt, care imprimă în

caracter credinţă, iubire şi ascultare Ef. 1:13-14, 4:30, Gal. 5:22-24.

Fruntea – simbol al gândirii; sabatul ales cu mintea, când comemorăm

neprihănirea în credinţă şi ne luăm gândul de la lucrurile noastre Evrei

4:9-11. Nu doar faptele rele ne împiedică să ne odihnim în Hristos, dar şi

cele bune, faptele noastre pentru mântuire. Suntem mântuiţi prin faptele

lui Dumnezeu, în Hristos. Sabatul comemorează faptele lui Dumnezeu.

Hristos este Creatorul (Col. 1:16-17), Sabatul este singura zi care poate

fi numită a Domnului!!! (Apocalipsa. 1:10). Învierea Domnului o

sărbătorim prin botez – noua viaţă Romani 6:3-12. Isus este Creatorul. Şi

dacă Îl sărbătorim pe Creator, sărbătorim toate faptele Lui – mai ales

mântuirea.

7:4 Am auzit numărul 144.000 – 144 – este 12 x 12; adică 12

seminţii din Vechiul Testament şi 12 apostoli din Noul Testament. Noul

Ierusalim are 12 temelii- apostolii (Ef. 2:20), dar şi 12 porţi – triburile

Vechiul Testament. Sunt sigilaţii – cu sigiliul invizibil şi viu – deci

reprezintă o entitate spirituală; poate fi doar un număr spiritual,

simbolic.

1.000 – reprezintă subîmpărţirea unităţilor militare la evrei

(Numeri 31:5, Iosua 22:12.21), sau desemnează seminţia, elef se referă

la seminţiile lui Israel; astfel 12.000 reprezintă seminţia în totalitatea sa.

Astfel 1000 reprezintă o unitate militară a lui Israel şi este sinonim cu

armata lui Israel. Deci aici avem 144 de unităţi militare. Sigilaţii lui

Dumnezeu sunt înaintea marii strâmtorări şi deci e normal să îi vedem în

şiruri de bătaie.

Din toate seminţiile lui Israel – Israel etnic? Nu mai există

triburile din sec VIII îHr (2 Regi 17:5-23). Siguri mai erau doar cei din

Iuda, Beniamin şi Levi. Chiar descrierea ritimică şi repetativă,

suegrează pasul marşului unităţilor militare. Chiar cuvântul ochlos

pentru mulţimi din versetul 9, se traduce cu armată. Faptul că este

inclusă seminţia lui Levi, care nu era numărată între seminţiile israelite,

este clar faptul că aici se are în vedere Israelul spiritual, Biserica lui

Dumnezeu. (şi dacă Israelul e simbolic/spiritual, atunci şi numărul este

simbolic) Israel spiritual: Iacov 1:1, Gal. 6:16. 3:29, Rom. 9:6-8 (israel =

credincios), Mat 19:28 înlocuirea seminţiilor lui Israel, cu cei 12

apostoli.

Stilul, limbajul şi simbolismul numeric descriu Israelul victorios

(vezi versetul 9-10). Cei 144.000 sunt Israelul care mărşăluieşte

victorios, tot Israelul, imaginat de Pavel Rom 11:26, sau văzut de

Dumnezeu Apocalipsa 6:11. Acest Israel complet – este văzut ca marea

gloată internaţională, pe care Ioan o vede împodobită cu haine albe

(Apocalipsa 7:9, 6:11) supravieţuitorii opresiunii (Apocalipsa 7:14,

6:9.11)

Cei 144.000 şi grupul neîmplinit din sigiliul 5 sunt aceiaşi oameni

– izgoniţi de pe pământ, care acum îşi unesc glasurile în celebrarea

împlinirii speranţelor lor Apocalipsa 7:10.

Aici Ioan aude numărul armatei lui Dumnezeu, Israelul spiritual

deplin, gata să lupte în cea mai mare bătălie spirituală a tuturor

secolelor. Mai târziu în 9:16, Ioan aude numărul armatei diavolului, gata

şi ea pentru marele asalt final – 200 de milioane de oameni.

Cei 144.000 sunt adevăratul Israel al lui Dumnezeu, curaţi şi fără

pată 14:1-5: fără minciună, fără întinare cu femei, primul rod al lui

Dumnezeu, şi Îl urmează pe Miel oriunde merge El.... Dan şi Efraim, ca

simbol al apostaziei ca cei care nu-L urmează aici pe Miel nu sunt

număraţi între cei credincioşi, care stau în picioare în faţa tronului lui

Dumnezeu (3:21 şi 7:9.14-17).

Cei 144.000 sunt sfinţii timpului din urmă – reprezentanţii

tuturor credincioşilor lui Dumnezeu de-a lungul secolelor. Criza

finală prin care ei urmează să treacă este simbol a ceea ce poporul

lui Dumnezeu a experimentat de la moartea lui Abel.

am auzit numărul. Ioan vede îngerii, apoi aude numărul 144.000,

de 12 ori 12.000. israelul spiritual, sau cele 12 seminţii este un nume dat

Bisericii din vremea apostolilor, în care evreii şi păgânii, sfinţiţi în

Hristos au format un singur corp Ioan 11:52, Gal 1:16, Iac. 1:1,

Apocalipsa 2:9. Aceştia sunt Biserica invizibilă, scrisă în cer Evrei

12:23. Nu tot Israelul este spiritual, ci câte 12.000 din fiecare seminţie.

Cel ce este sigilat, va trebui să fie sigilat în harul lui Hristos, care se

înmulţeşte descoperit de Lege (Romani 5:20-21). Numai cei în care

harul a lucrat credinţă, iubire şi ascultare desăvârşită – nu cei care nu

urmăresc decât iertarea divină şi specularea harului, şi nici toţi păzitorii

sabatului nu vor fi sigilaţi, ci doar cei cu iubire....

Scena sigilarii sugereaza pregatirea pentru o lupta. Numele lui

Israel înseamna „Dumnezeu lupta". Lista celor 12 semintii apare peste

tot începând cu Ruben. Numai când era vorba de lupta, Iuda avea

întâietatea, ca în lista aceasta (Num 2:3.5.7, 1 Cron 12:24). Si Leul din

Iuda este Biruitorul ! Deasemenea, numarul de 12.000 este un numar

militar reprezentând niste luptatori alesi pentru o misiune speciala (Num

31:5, 1 Imp 4:26, Jud 21:10, 2 Sam 17:1). Numai israelitii care sunt în

perfecta armonie cu masurile morale ale Noului Ierusalim, vor locui

acolo (Apoc 21:15-17). Repetarea aparent inutila a acestui numar în

dreptul fiecarei semintii, sugereaza o numaratoare a ostirii înainte de

lupta, ceea ce indica Judecata casei lui Dumnezeu (a generatiei care este

gasita în viata la revenirea lui Iisus). Lipsa semintiei lui Dan

simbolizeaza pe „cei ce zic ca sunt iudei si nu sunt, ci mint", adica pe

falsii credinciosi, semintia Iui Antichrist. Semintia lui Dan este simbolul

violentei si apostaziei, prima care a cazut în idolatrie (1 Regi 12:29-30, 2

regi 10:29). Ea a fost însa una dintre cele patru semintii conducatoare,

deci reprezinta o categorie proeminenta. Numele semintiei lui Efraim nu

apare, pentru aceleasi motive; Efraim devine pentru profeţi sinonim cu

apostazia şi idolatria poporului (Osea 4:17m 8:9.11, 2 Cronici 30:1.10) .

Dar Efraim este prezent sub numele tatalui sau, Iosif.

Cei de aici sunt creştinii, oricât de mulţi, dar doar din ultima

generaţie. După ce Ioan a auzit despre ei, acum îi vede, în versetul 9.

Gloata cea mare 7:9-17

Partea aceasta se ocupă cu cei care au trecut prin necazul cel mare

şi participă la mîntuirea escatologică.

7:9 Ioan foloseşte tehnica: ceea ce aude, explică apoi văzând:

trâmbiţa şi vede pe Isus (1:10//1:12-13), Leu - Miel (5:5-6), prostituata

stă pe ape – pe fiară (17:1-5),mireasa - Ierusalimul (21:9-12). Deci cei

144.000 şi marea gloată sunt acelaşi grup, în circumstanţe şi timpuri

diferite: prima imagine pe pământ, în marea strâmtorare; în a doua în

ceruri, după ce au trecut prin marea strâmtorare. Acum nu mai sunt în

pericol şi nu mai au nevoie de protecţia sigiliului lui Dumnezeu.

Chiar cuvântul ochlos pentru mulţimi din versetul 9, se traduce cu

armată.

Oameni din orice neam, orice seminţie, orice norod, orice

limbă // cu 1:6, 5:9 poporul preoţesc universal. Expresia este copiată din

Vechiul Testament (Exod 19:6) şi reprezintă împlinirea desăvârşirii din

6:11.

La deschiderea sigiliilor, Ioan prezintă necazurile pe care le au de

înfruntat poporul lui Dumnezeu de la începutul istoriei, până la sfârşit;

necazul cel mare (7:14), sau ceasul încercării (3:10) este punctul maxim

al acestui conflict între bine şi rău; cei 144.000, în şiruri de bătaie, după

modelul Vechiul Testament sunt gata să lupte până la sfârşit, marcaţi de

Dumnezeu cu sigiliu Lui, pentru a nu fi afectaţi de pedeapsa divină.

Marea gloată nu mai este în şiruri de bătaie, căci necazul cel mare este în

urmă acum. Ei celebrează acum victoria!!!

Haine albe – victoria. Vezi 3:4-5 promisiunea celor din Sardes şi

Laodicea ? 3:18.

Ramuri de finic – simbolul victoriei. Când Macabeii au eliberat

Ierusalimul de opresiunea lui Antioh Epifanul, evreii au sărbătorit

victoria cu ramuri de finic, harpe şi psalmi. La fel la intrarea lui Isus în

Ierusalim Ioan 12:13.

aceeaşi clasă, ca cei 144.000. În primul tablou sunt pe pământ,

înainte de necazul cel mare, descrişi în simboluri războinice, reţinerea

furtunii, sunt pregătţi pentru sigilare; în al doilea sunt: în ceruri, ieşiţi din

necazul cel mare, prezentare explicată a simbolurilor din primul tablou

Israelul lui Dumnezeu spiritual, din orice seminiţie, în număr atât de

mare că nu se pot număra, sunt văzuţi, descrişi, după sigilare sunt în faţa

lui Dumnezeu, pentru că şi-au spălat hainele în sângele Mielului.

7:14 în sângele Mielului – modelul Paştelui din Egipt. După cum

israeliţii au fost sigilaţi cu sângele de miel şi au scăpat de pedeapsa

divină, la fel mântuiţii sunt sigilaţi (7:3) cu sângele Mielului (deci

aceeaşi grupă cu acelaşi sigiliu) şi astfel scapă de pedeapsa lui

Dumnezeu 22:14. Acum promisiunea din 3:21 se împlineşte.

7:10 izvorul mântuirii: Dumnezeu şi Mielul. Ceea ce au făcut

sfinţii, cum au rezistat ei atacului celui rău este de fapt opera lui

Dumnezeu în ei. De aceea ei laudă lucrarea divină în vieţile lor.

Mântuirea lui Dumnezeu nu este scutirea credincioşilor de orice necaz;

ci biruinţa în orice necaz, statul în picioare în orice condiţie, până la

revenirea lui Hristos, când este celebrată victoria lucrată de Dumnezeu

în noi.

7:10-12 // 5:9-10 pe cruce Hristos a biruit, iar acum, în ceruri se

concretizează, se cristalizează biruinţa totală, obţinută la cruce.

7:11 La strigărul mântuiţilor, răspund înşeptit fiinţele cereşti:

îngerii , cele 4 fături vii: versetul 12.

Necazul cel mare: expresie ca în Daniel 12:1; este timpul din

3:10. Filadelfia este păzită în această vreme. Necazul cel mare este

descris mai pe larg în 13:11-17 şi capitolele 15 – 18.

Cei 144.000, marea gloată îmbrăcată în haine albe sunt legaţi de

martirii din 6, îmbrăcaţi în haine albe. Deci cei 144.000/marea gloată

sunt cei care trebuie să se desăvârşească din 6:11. Şi dacă e aşa, e posibil

ca desăvârşirea lor să includă şi martirajul, căci 6:11 ne spune care

aveau să fie omorâţi CA şi ei.

7:15 zi şi noapte în templu imaginile de regi şi preoţi din 1:6,

20:6 indică spre implicarea răscumpăraţilor în conciliu de guvernare al

cerului/universului.

Cortul peste ei – imagine din Vechiul Testament: poporul în

pustie însoţit de stâlpul de foc şi de nor, care îi ferea de căldură, de frig

etc. Prezenţa lui Dumnezeu este binefăcătoare pentru poporul lui

Ezechiel 37:27, Isaia 4:2-6, 49:10; plăgile aduc suferinţă peste popoare,

necaz mare (căldură, foamete, sete etc, Apocalipsa 16); dar toate s-au

terminat, în prezenţa lui Dumnezeu 7:16.

Imaginea de aici este în viitor – împărăţia lui Dumnezeu, unde

sfinţii vor sta cu Dumnezeu (ca leviţii 1 Cron 9:33, căci cortul Lui va fi

cu ei. În ebraică cortul seamănă cu shekina – aceeaşi rădăcină. Adică

slava lui Dumnezeu locuieşte peste ei – asta înseamnă că stau în cort

pentru totdeauna (aluzie la cortul din pustie, unde Dumnezeu Îşi

manifesta prezenţa (Exod 40:34-38).

7:17 Orice lacrimă ştearsă din ochi: Isaia 25:8 de mult vrea

Dumnezeu să împlinească aceasta. Acum a venit timpul împlinirii

definitive. // 21:3-4. Prezenţa/cortuirea lui Isus împreună cu oamenii,

îndepărta şi aici pe pământ moartea, lacrima... Ioan 11:21.32.

Isus Păstorul veşnic – aici toate promisiunile Sfintei Scripturi, se

vor împlini, în ocrotirea veşnică ce o poartă Isus mântuiţilor. Prezenţa lui

Dumnezeu va fi un fapt fizic: aluzie la Ps 23 – Mielul... va fi Păstorul

lor... va şterge lacrima din ochi. Dumnezeu nu doreşte doar comfortul

mântuiţilor, ci relaţia personală cu ei, mângâierea lor prin prezenţa şi

păstorirea Sa.

Biblia ne spune că Dumnezeu nu are mai multe grupe de mântuiţi,

cu diferite standarde de sfinţenie. Ci sfinţenia şi mântuirea este a lui

Dumnezeu, dată credincioşilor Ef 2:8-10,. Dumnezeu are un singur

popor: Apocalipsa 1:1, 12:7, 14:12, 19:7-8. Criteriile lui Dumnezeu

pentru mântuire au fost aceleaşi pentru toate generaţiile. Ioan spune clar

că sfinţii lui Dumnezeu de la timpul sfârşitului sunt cei ce şi-au

spălat/albit hainele în sângele Mielului (7:14, 12:11).

Neall spune: Întrebarea legată de starea fără de păcat depinde de

ce se înţlege prin păcat: natură, sau fapte păcătoase. Ultima generaţie

finală a poporului lui Dumnezeu cu siguranţă trebuie să fie liberă de

fapte păcătoase (ca sfinţii din orice vreme); totuşi ei nu îşi pierd natura

coruptă, păcătoasă decât atunci când aceasta este schimbată la a doua

venire 1 Cor. 15:52. În cartea Apocalipsa, sfinţii sunt mereu în cucerire

(acţiune contiună în greacă), numai Hristos a cucerit/biruit (acţiune

încheiată). Chiar şi în timpul ultimelor 7 plăgi sfinţii cuceresc (acţiune

continua) fiara şi icoana ei (15:2). Ei încă se luptă cu duşmanul din

interiorul şi exteriorul lor. Cel mai mare păcat, pe care trebuie să-l

învingă în timpul necazului cel mare, este lipsa credinţei. Totuşi ei

cuceresc/biruie, nu sunt biruiţi. Sunt biruitori în lupta cu răul. Sunt

desăvârşiţi în caracter – aleg doar voia lui Dumnezeu- în timp ce sunt

conştienţi că trebuie să-şi învingă natura păcătoasă. Ei sunt sigilaţi şi

fără pată prin meritele Mielului (7:14).

Cineva explică. Unul din bătrâni ne spune că ei vin din necazul cel

mare, al judecăţii neamstecată cu har (7:14.16.17 // 16:8-9, Isaia 49:10)

Deci la întrebarea cine va putea să stea în picioare la revenirea lui

Hristos, răspunsul este cei 144.000, unul şi acelaşi grup cu marea gloată,

ce reprezintă mântuiţii în viaţă la revenirea lui Hristos. Daca numai cei

144.000 pot cânta acea cântare a biruintei din cap. 14, ceea ce înseamna

ca numai ei supravietuiesc celor 7 plagi si vad pe Christos venind si sunt

transformati fara sa vada moartea; si daca gloata cea mare este multimea

celor ce vin din necazul cel mare si pot sta înaintea lui Dumnezeu, nu

exista decât o concluzie logica: cei 144.000 de israeliti simbolizeaza

ostirea nenumarata a lui Christos din ultima generatie, care va da lupta

cu „fiara" si va "zdrobi capul sarpelui". Aceasta concluzire exegetica are

si o aplicatie omiletica foarte practica. Nu este cazul sa fugim de darul

biruintei si al desavârsitii morale pe care Dumnezeu vrea sa ni-l dea, prin

credinta, asa cum ne ofera si iertarea, fara plata. Nu trebuie sa credem ca

batalionul celor 144.000 reprezinta pe cei ce au fost în stare sa ia

examenul spiritual cu nota 10, în timp ce lenesii care se straduiesc pentru

nota cinci si-ar putea gasi loc într-o gloata nenumarata de credinciosi

care n-au fost dispusi sa poarte crucea. Sunt multi, prea multi, care ar

dori sa se asigure de iertare, de harul divin, fara a tânji dupa eliberarea

de pacat.

Apocalipsa 8

Al şaptelea sigiliu

Lăiu: Tăcerea în cer.

Daca acest document priveste realizarea rascumpararii, daca el trebuie sa

stea ca martor la judecata, atunci se întelege ca deschiderea cartii

înseamna inceputul celei de-a doua faze a judecatii, judecata mileniala

(Apoc.20:4.11-15). Inspiratia a facut o precizare care nu admite nici o

explicatie vaga. Pauza cereasca are o durata foarte exacta de circa

"jumatate de ora". Ioan era în viziune la tronul lui Dumnezeu când s-a

facut tacere. El era obisnuit sa auda încontinuu, „zi si noapte" (Apoc 4:8

b), cântarile de slava ale îngerilor. Dar s-a facut o pauza pe care el a

masurat-o. Ce eveniment ar putea determina o asemenea, tacere

masurata? Pecetea a sasea se sfârsise cu semnele cosmice si asteptarea

plina de groaza din „ziua aceea" a revenirii Domnului, dar aparitia Lui

nu fusese descrisa. Iar începutul judecatii mileniale debuteaza cu o

tacere masurata... Daca în cer nu este niciodata tacere, deoarece prezenta

îngerilor înseamna o continua proslavire a lui Dumnezeu, înseamna ca

numai prin plecarea tuturor îngerilor din cer s-ar putea face, tacere. Ideea

poate parea stranie si excentrica, dar Iisus ne-a spus ca va face exact

acest lucru, când va veni spre pamânt: va goli cerul de îngeri si-i va lua

pe toti cu Sine spre pamânt (Mat 25:31, Iuda 14). Acest eveniment, se

întelege ca este prea mare pentru a încape într-o jumatate de ora, dupa

cum si necazurile Bisericii de-a lungul secolelor au fost prea mari pentru

a încapea în numai trei ani si jumatate. Daca aplicam însa si în acest

amanunt semnificativ, principiul „o zi pentru un an" (Ez. 4:6 u.p.), vom

ajunge la un rezultat foarte surprinzator. Daca o zi profetica înseamna un

an istoric, atunci o ora profetica înseamna a 24 parte dintr-un an, adica

15 zile si câteva ore... In acest caz, „o jumatate de ora" profetica ar fi 7

zile si jumatate. Dar Ioan nu spune "jumatate de ora" ci "cam jumatate

de ora", deci de intentioneaza sapte zile in capat. Aceste sapte zile nu pot

fi întâmplatoare aici, pentruca ne aflam la sfârsitul istoriei acestei lumi

vechi care a inceput tot cu sapte zile; pentruca si la Potopul lui Noe au

fost sapte zile de asteptare (Gen.7); pentruca Mielul a desigilat pecetea a

saptea care inaugureaza (vorbind în limbajul unei cronologii

aproximative) al saptelea mileniu al lumii: pentruca sigiliul

Dumnezeului Creator de pe fruntea biruitorilor care pot sta în picioare în

ziua ruperii celui de-al saptelea sigiliu al cartii, este sabatul zilei a

saptea.Daca IisusCreatorul este Acelasi cu Iisus Rascumparatorul nu

trebuie sa ne miram ca revenirea Lui, care va goli cerul de îngeri, ar avea

loc într-un sabat, asa cum si aceasta aparitie a Lui în viziune a onorat

aceeasi zi domneasca. Pentruca poporul lui Dumnezeu va fi persecutat si

condamnat tocmai pentru pastrarea acestui sabat considerat învechit si

care se opune inovatiilor slabanoage ale traditiilor omenesti, nu este de

mirare ca Iisus alege sa vina în apararea lor într-un sabat.

Multe atacuri ale vrajmasilor împotriva israelitilor din antichitate

au avut loc în sabat. Pagânii an speculat aceasta „slabiciune" a iudeilor si

au intrat cu sabia in ziua pacii. Nu stim ce zi vor alege pentru ultimul

atac împotriva Israelului lui Dumnezeu, dar stim ca va interveni la timp

si putem întelege ca ziua în care Mântuitorul va apare pe nori

împlinindu-Si promisiunea, va fi un sabat si ca urmatorul sabat va fi

prima zi din cer. Venirea lui Iisus spre pamânt nu are nevoie de timp;

chiar si îngerii pot calatori cu viteze care întrec orice imaginatie. De

aceea nu este nevoie sa ne închipuim ca ar fi necesare trei zile dus si trei

zile întors. Totul se va desfasura în favoarea omului: norul Slavei va

putea veni spre pamânt în câteva clipe, va întârzia în atmosfera noastra o

zi, facandu-se vizibil de pe toate continentele, dupa care — împreuna cu

multimea dreptilor înviati sau vii— va calatori o saptamâna pâna la

portile Noului Ierusalim.... Ellen White a vazut într-o viziune calatoria

astrala a poporului lui Dumnezeu, de la pamânt la cer, timp de sapte zile

(Exp.& Viz. 25-26). Calatoria de o saptamâna nu este necesara din punct

de vedere al distantelor, ci ea face parte din rasplatirea mântuitilor.

Pentru a da cât mai multa importanta întâlnirii cu Iisus si a face ca

bucuria „întoarcerii acasa" sa fie cât mai mare. Pentru a observa, între,

timp, minunile universului creat de Christos, Domnul...

Este interesant ca Biblia numeste ambele zile, (sabatul si ziua

revenirii) ca fiind "ziua Domnului". Ambele reprezinta un timp în care

nu se mai poate face nimic, un timp în care este lasat numai Dumnezeu

sa actioneze. Una aduce odihna saptamânala, cealalta aduce odihna

vesnica inaugurata de domnia mileniala.

Stevanovic

8:1

Linişte în ceruri: unii cred că este în legătură cu rugăciunile sfinţilor

8:3-4. Alţii cu Geneza 1:2 – întuneric şi linişte. Apocaliptica evreiască

spunea că Dumnezeu aduce liniştea pe pământ 7 zile, la fel ca la

începutul creaţiei. Alţii, liniştea reprezintă uimirea universului în

aşteptarea judecăţilor lui Dumnezeu, care stau să înceapă (versetul 2....

plus Hab. 2:20). Habacuc 2:20, Ţefania 1:7, Zaharia 2:13 transmit ideea

liniştii în faţa lui Dumnezeu, care a început să judece, din templul Său.

Se pare că în aşteptarea judecăţilor lui Dumnezeu, se face linişte.

Baukham spune că se face linişte, ca să se audă rugăciunile sfinţilor,

care cer dreptate, judecata răului şi a răilor. Imaginea ne arată cum arată

cerul, când Dumnezeu se ridică din templul Său şi vine spre pământ, să

aducă judecata ,răsplătirea...

Deşi tăcerea are loc în ceruri, se pare că ajunge şi pe pământ.

Liniştea vine, calmând tabloul agitat de până la revenirea lui Hristos.

Acum toate au trecut: persecuţiile, sigilarea, plăgile din capitolul 15-16,

rugăciunile sfinţilor 6:9 sunt acum împlinite.

Din 6:16-17 se poate înţelege că liniştea vine după a doua venire a

a lui Hristos şi se poate referi la mileniu (scurt, în comparaţie cu

veşnicia), sau la perioada de după mileniu, înainte de pedepsirea celor

răi. (dar dacă la sigiliu 6 merg până la cutremurul de la Lisabona 1755,

deci înainte de 1844, de care îmi vorbeşte sigiliul 5, atunci de ce nu ar

putea ca sigiliul 7 să fie în ultima parte a sigiliului 6?)

Judecata ce urmează tăcerii reprezintă pacea universului veşnică,

în care poporul lui Dumnezeu se odihneşte (7:14.17).

Aproape o jumătate de ceas: scurtă perioadă de timp, cu lungime

nespecificată...

Ioan se pregăteşte să vadă conţinutul sulului, căci ultima pecete se

deschide. Dar, el nu e cu nimic implicat (la primele 4 a auzit, la 5-6 a

văzut) – acum totul este exclusiv în cer. După zgomotele fiarelor, cailor,

nenorocirilor, cataclismelor universale, prezente până în sigiliul 6, dintr-

o dată linişte – perfectă! Ce e? Tăcerea exprimă ceva ce nici arta,

cântecul, poezia nu poate – doar tăcerea poate să-L exprime pe

Dumnezeul infinit. Tăcerea e cam 1 săptămână profetică. Astfel istoria

pământului se finalizează cum a început – un timp al creaţiei. Săptămâna

tăcerii de la sfârşit are corespondent în săptămâna tăcerii de la început

(Gen 1). Defacerea sigiliului 7, dezvălui conţinutul sulului: revenirea lui

Hristos, promisiunea unei noi creaţii, a unei lumi noi – singura soluţie la

întrebările, dorinţele şi suferinţele noastre.

Retrospectivă sigilii

Se pare că primele patru, călăreţii se referă la primul mileniu creştin, în

care persecuţia a fost văzută. Întrebarea Până când din a cincea pecete e

în // cu Dan 7:21, 25, 12:6-7, care vorbeşte de marea strâmtorare din

Evul Mediu – deci şi aici e posibil să fie la fel. Dar din pecetea 5

mergem mai departe, până în timpul revenirii lui Hristos, la sfârşitul

peceţii 6. În 19:2 sfinţilor li se răspunde la cererea lor, şi li se face

dreptate. Dumnezeu este drept şi judecă cu dreptate.

Acelaşi Hristos care păzeşte bisericile (1-3), stă pe tron cu Tatăl (4-

5). Dacă sfinţii se îngrijorează de faptul că între înviere şi revenire răul

pare să predomine, peceţile ne spun că Cel care conduce este Hristos (5),

Împăratul care va veni să-şi instaureze regatul perfect (11:15-18).

Apoi urmează vânturile – indiferent cât de puternice sunt, poporul lui

Dumnezeu ştie că Hristos este pe tron şi conduce.... Şi ei nu se tem.

Overview Revelation 8-9

Natura suflării din trâmbiţe, în lumina Vechiul Testament şi Noul

Testament

Semnificatia trâmbitarii. In sens general, sunetul trâmbitei este o

avertizare, o atentionare. Uneori este semnal de razboi (Ex 23:20-23).

Glasul lui Dumnezeu de pe Sinai este însotit de trâmbita Arhanghelului

(observati descrierea din v.5 în limbajul proclamatiei de pe Sinai si

prezenta tronului-chivot). Sarbatoarea trâmbitelor (anul nou) inaugura

perioada sarbatorilor de toamna si anunta ziua ispasirii (ziua judecatii)

Lev 23:24-26. Trâmbita iudaica este, în realitate, un corn de berbece,

numit sofar si are un sunet care inspira solemnitate.

Trâmbiţa poate reprezenta intervenţia lui Dumnezeu

În Vechiul Testament: anunţa bătălia (jude. 3;27, 6:34), anunţare a

încoronării regelui (2 Sam 15:10), adunarea poporului (1 Sam 13:3-4,

Neemia 4:20 – adunare la război), avertizare asupra pericolului ce se

apropia (Ier 4:5); sau în contextul liturghiei de la templu şi al războiului

sfânt – Lev 25:9, Iosua 6:4-20, sau pur şi simplu organizare, la aşezarea

triburilor lui israel.

Numeri 10:8-10 când veţi suna din trâmbiţă (la război sau la sărbători),

Domnul îşi va aduce aminte // va interveni (vezi Gen. 8:1) A suna din

trâmbiţă asigura poporul că Dumnezeu aude cererile lor, fie că sunt

atacaţi de duşmani, fie că cer iertare pentru păcat, trâmbiţa era simbolul

intervenţiei lui Dumnezeu – Dumnezeu îi aude, orice ar fi. Trâmbiţele

sunt instrumentul sacru prin care poporul poate să strige către

Dumnezeu, iar Acesta răspunde şi intervine.

Vechiul Testament DESCRIE deseori intervenţia lui Dumnezeu

legată de sunetul trâmbiţei: la Sinai (Exod 19:16. 20:18), la Ierihon Iosua

6:4-16; Ziua Domnului este legată de trâmbiţă Isaia 27:13- trâmbiţa

anunţă apropierea zilei Domnului Ioel 2:1, Ţefania 1:16, Zaharia 9:14

Noul Testament: asociază trîmbiţa cu apariţia şi intervenţia lui

Dumnezeu: revenire: Matei 24:31, 1 Corinteni 15:51-53, 1 Tes 4:16-17.

În Apocalipsa 1:10, 4:1 anunţă apariţia lui Hristos .

Anumite elemente din cele sapte trâmbite si cele sapte plagi corespund

cu cele sapte zile ale creatiei (Gen 1), ceea ce ne atrage atentia asupra

dreptatii Dumnezeului Creator.

Deci cele 7 trâmbiţe din Apocalipsa 8-11 trebuie să fie o serie de

răspunsuri ale lui Dumnezeu la cererile poporului Său. Legând

rugăciunea sfinţilor de a se face dreptate din 6:10 cu începutul capitolul

8:2-5, vedem că rugăciunile sfinţilor sunt ascultate de Dumnezeu.

Apocalipsa 8:13 spune că judecăţile trâmbiţelor sunt pentru locuitorii

pământului // 6:10.

Focul acestei mânii însa nu este revarsarea ultimei mânii a lui

Dumnezeu (cap. 15:1) ci o serie de judecati preliminare, amestecate cu

har, pedepse partiale care au loc în timp ce Iisus înca mijloceste în

templul ceresc. Expresiile „a treia parte" si „a zecea parte", în cazul

pedepselor trâmbitelor (8:8-12, 9:18, 11:13) arata o pedeapsa partiala,

disciplinara; o triere facuta de Dumnezeu (Ez 5:1-4. 11-13, Zah 13:8-9)

In timpul acestor pedepse, oamenii se mai pot pocai (11:13) , dar în

timpul ultimelor 7 plagi, nimeni nu se va mai pocai (16:9.11.21).

Deşi sunt nenorociri, exprimate în lumea fizică, totuşi judecăţile lui

Dumnezeu prin trâmbiţe ne arată că Isus este Cel care le adminstrează,

care la controlează. Ele sunt răspunsul lui Dumnezeu la cererea de

dreptate a sfinţilor.

Dacă sigiliile descriu predicarea Evangheliei şi efectele asupra

celor ce au de a face cu evanghelia (apostaziaza), trâmbiţele au de a face

cu cei ce nu au primit sigiliul lui Dumnezeu (9:4 cel puţin de la al 5-lea

mai departe), sau cei ce locuiesc pământul 6:10, 8:13 al 4-lea, 11:10,

13:8.14, 17:2. Aceşita au fost ostil Evangheliei şi au opresat poporul lui

Dumnezeu. Deci plăgile celor 7 trâmbiţe nu sunt pentru poporul lui

Dumnezeu. S-ar putea să sufere şi ei de aceste lovituri, căci Dumnezeu

promite să fie cu ei în ceasul încercării, nu să-i scape de ceasul

încercării.

Deci cele 7 plăgi ale trâmbiţelor sunt pregustarea plăgilor finale

din Apocalipsa 16. Ele reprezintă evenimentele istorice, prin care

Dumnezeu pedepseşte pe cei care fac război sfinţilor Săi – 6:10

întrebarea este până când? Şi răspunsul – nu mai e mult timp; Dumnezeu

a început să judece...

În lumina capitolul 7 şi 9:4, capitolul 6, peceţile descrie sigilarea

poporului lui Dumnezeu de-a lungul timpului, de la cruce la sigilarea

finală – a doua venire. Eveniemntele de aici îi fac pe copiii lui

Dumnezeu să se trezească, să fie sensibili la vocea Duhului Sfânt, pentru

a fi sigilaţi, pentru ca Dumnezeu să-i recunoască proprietatea Sa (2 Tim.

2:19). Sigilarea este procesul prin care Dumnezeu îşi face poporul

biruitor peste păcat. Trâmbiţele sunt date ca avertizare pentru a chema

oamenii la pocăinţă, chiar şi a vrăjmaşilor Evangheliei. Acest lucru este

posibil până în 11:13; dar mulţi nu fac asta 9:20-21. Se îndreaptă astfel

inevitabil spre plăgile finale...

Timpul celor 7 trâmbiţe

A şaptea trâmbiţă culminează cu venirea lui Hristos 10:7., 11:15. În

11:17, Dumnezeu este prezentat ca Cel care este, care era – fără care

vine (ca în 1:8, 4:8). Aceasta arată că este deja venit (ca şi cele 7 sigilii –

se termină cu revenirea lui Hristos)

Începutul capitoului 8 ne aminteşte de tamid, arderea de tot zilnică:

după ce mielul de jertfă era sacrificat şi aşezat pe altar, după ce sângele

s-a scurs sub altar, preotul desemnat lua cădelinţa de aur plină cu tămâie

şi intra în templu, arzând tămâie pe altarul de tămâiere din Sfânta; în

acest timp, oamenii aşteptau afară tăcuţi, rugându-se. Când preotul se

întorcea ca să binecuvânteze poporul, 7 preoţi suflau din trâmbiţe,

anunţând că jertfa zilnică a fost încheiată. Deci cele 7 trâmbiţe sună după

jertfa lui Hristos şi anunţă că jertfa este gata pentru totdeauna. Ea aduce

har pentru cei ce-L acceptă pe Isus şi condamnare pentru cei ce-L

resping. Judecata deja a început, odată cu harul manifestat...

Deci cele 7 trâmbiţe încep cu crucea şi se sfârşesc la venirea lui

Isus.

// cu cele 7 peceţi: sunt grupate 4 şi 3, sunt întrerupte de interludii, între

a 6 şi a 7-a: capitolul 7 care răspunde la întrebarea cine va sta în

picioare; capitolul 10 şi 11 care ne spune de cărticică şi de soarta celor 2

martori – poate că prin Apocalipsa 7 înţelegem 10-11. Apoi culminează

amândouă cu revenirea lui Hristos. Dacă peceţile se ocupă de poporul lui

Dumnezeu şi de ce păţesc cei care de dezic de evanghelia primită,

trâmbiţele sunt judecăţile pentru cei ce nu au sigiliul lui Dumnezeu şi

care oprimă poporul lui Dumnezeu 9:4.

Incepând cu Victorinus de Poetavium (sec. III) aceste scene au fost

interpretate ca fiind paralele cu „cele sapte biserici" si „cele sapte

peceti". întelegerea aceasta a fost dezvoltata de multi învatati medievali

si a devenit obisnuita printre protestanti si milleriti…. s-a cristalizat

opinia ca ele reprezinta pedepsele lui Dumnezeu trimise împotriva

crestinatatii decazute, prin invaziile barbare în Occident si prin

blestemul islamic în Orient, iar scenele din cap. 10-11 au fost întelese în

comparatie cu cap. 13-14. Aceasta interpretare clasica a fost sustinuta si

de savantul Isaac Newton. In teologia adventista, ea este expusa de

Uriah Smith.

Acoperă aceeaşi perioadă cu cele 7sigilii – perioada dintre sigiliul

2şi 6 (căci 1 şi 7 nu vorbesc nimic de opresori, ci de lucrarea lui Isus).

Primul sigiliu

Calul alb

Sigiliu 2 Prima şi a doua trâmbiţă

Calul roşu înflăcărat Foc, sânge

Înjunghiere (sânge implicat)

Sigiliu 3 Trâmbiţa 3

Lipsa grânelor Lipsa apei

Calul negru Trâmbiţa 4

Înuneric

Sigiliu 4 Trâmbiţa 5

Moartea (Hades) Distrugătorul (Abadon,

Apolion)

Sigiliu 5 Trâmbiţa 6

Voci la altar Voci la altar

Număr incomplet al mântuiţilor Număr icnomplet al

ucişilor

Să fie finalizat mai târziu Să fie finalizat mai

târziu

Sigiliu 6 Trâmbiţa7

Ziua... mâniei... a venit Mânia Ta a venit

Sigiliu 7

Tăcere în cer

Cele 7 trâmbiţe

Introducerea ne prezintă rugăciunile sfinţilor către Dumnezeu.

După ce acestea sunt înălţate, apoi doar coboară trâmbiţele, aducând

pedepsele.

8:2-6

8:2 – 7 îngeri – clasă specială, care Îl servesc pe Dumnezeu (tradiţia

evreiască îi numea: Uriel, Raphael, Raguel, Michaelm Saraqael, Gabriel,

Remiel); stau înnaintea lui Dumnezeu Îl slujesc lui Dumnezeu (în

eng/evr. 1 Regi 17:1, 18:15, 2 Regi 3:14) Cei sapte îngeri, dupa cât se

pare, sunt îngerii judecatilor, ca si în cap.15:1.

Trâmbiţe – chatsotserah trâmbiţă preoţească, din metal bătut (chemau

poporul la închinare, la jertfă, la război, la sărbători – Ghedeon le-a

folosit); shophar din corn de berbec – instrument de trimis semnale,

făceau zgomot, nu muzică. Sophar este mai potrivit pentru prototipul

escatologic.

Li s-au dat –probabil de Dumnezeu.

8:3 Altarul – pare a se deosebi de altarul de aur, din faţa tronului,

menţionat mai târziu în text. Deci e altarul de jertfă, ce era în afara

templului. De la altarul de jertfă, unde au fost junghiaţi martirii 6:10, se

ridică acum rugăciunile lor, duse de înger 8:3-4 înaintea lui Dumnezeu.

Sfinţii cer dreptate, justiţia restabilită.

Îngerul – Îl reprezintă pe Yehsua, ce face mijlocire la altarul lui

Dumnezeu, de la întronarea Lui. Imaginea îndurării vine din Ioel 2:12-

17: "Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată

inima... Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul,

Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare.... Sunaţi cu

trâmbiţa în Sion! ... Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi

altar, şi să zică: "Doamne, îndură-Te de poporul Tău!

In cap.4-5, totusi, el nu apare înaintea Tronului, de fapt nu apare

nicaieri; ceea ce înseamna ca limbajul viziunii foloseste asemenea

elemente simbolice pentru instruirea noastra spirituala, si nu trbuie sa

credem ca în Sanctuarul ceresc exista altare, sfesnice si cadelnite . Sa nu

facem din adevaratul Sanctuar o simpla copie a , ―umbrei "(Ev 10:1),

doar o reflectare grandioasa a umbrei de pe pamânt. Realitatea este

spirituala, iar elementele ei fizice nu ne sunt cunoscute

Ingerul cu cadelnita reprezinta pe Domnul Christos ca Preot Mijlocitor.

Tamâia nu reprezinta rugaciunile credinciosilor, asa cum este parerea

populara, ci ea este ceva care, se înalta împreuna cu rugaciunile sfintilor

Ca şi celelalte serii de 7, trâmbiţele încep cu imaginea sanctuarului

– lucrarea lui Isus din Sanctuar (la biserici – Paştele, Isus Mielul lui

Dumnezeu; la sigilii – Cincizecimea, Duhul Sfânt trimis pe pământ,

Hristos este Mijlocitorul nostru).

Rugăciunile sfinţilor. Însoţesc lucrarea îngerului – rugăciunile din

6:9.10, Ps 141:1.2. Deci acţiunile trâmbiţelor înseamnă răspunsul lui

Dumnezeu dat opresaţilor. Vezi paralela 6:10 // 8:13: judecăţi cerute

peste locuitorii pământului, iar aici locuitorii pământului sunt loviţi...

Judecata, la a 7-tea trâmbiţă 11:18.

Sigiliile ne-au prezentat opresiunea – trâmbiţele judecăţile.

Până acum, trâmbiţele au fost sporadice în Apocalipsa: 1:10, 4:1.

dar acum, se intensifică, e timpul de acţiune: judecăţile vin.

Sărbătoare ce asocia rugăciunile cu trâmbiţele, ca aici, este

Sărbătoarea Trâmbiţelor – prima zi din luna a şaptea – Anul Nou iudaic,

Rosh Hashanah. Timp de 10 zile, trâmbiţele aminteau iudeilor că trebuie

să se pregătească pentru Ziua Ispăşirii/ judecata lui Dumnezeu. În fiecare

dimineaţă recitau shelihot – cererea de iertare, după modelul celor 13

atribute ale harului lui Dumnezeu din Exod 34:6-7. Din Tora erau citite

pasajele despre sacrificarea lui Isaac, intervenţia lui Dumnezeu, în

situaţiile imposibile (Gen 21-22). Aici avem la fel, deci în centru

judecăţilor este posibilitatea iertării. Trâmbiţele pregătesc omenirea

pentru ziua judecăţii, dau încă ocazia ca cât mai mulţi oameni să vină la

pocăinţă.

Sărbătoarea Trâmbiţelor/ şi cele de aici, avertizează oamenii să-L

servească pe Dumnezeu, căci Ziua judecăţii se apropie. Deşi Ziua

Judecăţii are loc la sfârşitul timpului, implicaţiile ei sunt legate de ziua

de astăzi – zi cu zi.

8:5 – îngerul aruncă pe pământ foc de pe altar. Este simbol al

judecăţii, ca în Ezec. 10:1-2. Ne amintim şi de Luca 12:49, focul ce se

răspândeşte pe pământ. Focul vine de pe acelaşi altar, de unde se ridică

mijlocirea pentru sfinţi. Cine nu are mijlocire, are pedeapsă, ca răspuns

de restabilire a justiţie. Sfinţii nu sunt uitaţi – rugăciunile lor sunt

împlinite. Urmarea tunete, glasuri, fulgere, cutremure (pot fi

simbolice – nu au termen de comparaţie ca) desemnează

intervenţia/prezenţa directă a lui Dumnezeu – ca la Sinai Exod 19:16-19.

Imaginea îngerului ce aruncă din cădelniţă, cărbunii încinşi, este

preluată din Vechiul Testament, serviciul zilnic de la Templu, când

cărbunii erau înlocuiţi în cădelniţă. Odată pe an doar, marele preot intra

în Sfânta Sfintelor, cu cădelniţa. Imaginea de aici face referire la

serviciul zilnic, deci la mijlocirea zilnică. Talmudul spune că atunci când

preotul arunca cărbunii, nu auzea pe nimeni, datorită zgomotului produs

de lopată (şi aici, îngerul lucrează şi se aud tunete etc.) – auzit, spuneau

unii, până la Ierihon. Imaginea zgomotului de aici, cărbunii încinşi,

fumul evocă imaginea judecăţii lui Dumnezeu (totuşi în timpul

mijlocirii, căci serviciul este unul zilnic). Imaginea este inspirată din

Ezechiel 10:2 – aruncarea cărbunilor ce simbolizează judecăţile lui

Dumnezeu, la cucerirea Babiloniană (Ezec 24:9, 2 Regi 25:9).

8:6 Îngeri sună din trâmbiţă, ca răspuns la rugăciunile sifnţilor

6:10. Putem lega şi de Exod 3:7 – Israel strigă către Dumnezeu,

Dumnezeu aude, dar faraon nu vrea să lase poporul să plece. Pedepsele

vin peste Egipt – de aici se inspiră Ioan pentru pedepsele celor 7

trâmbiţe.

Aici nu este vorba doar de strigatele martirilor din cap. 6, ci de

rugaciunile tuturor sfintilor. Când NT spune sfinti se refera, de regula, la

credinciosi în calitate de consacrati lui Dumnezeu. Ei sunt imaginati aici

ca închinatori în curtea Sanctuarului, adica pe pamânt, dupa modelul

serviciului de la templul din Ierusalim: în timp ce preotul de serviciu era

intrat în sanctuar ca sa aduca tamâie pe altarul de aur, poporul se închina

cu fata la pamânt în curte (Le 1:8-10).

Trâmbiţa 1

Apocalipsa 8:7

Foc şi grindină amestecată cu foc – judecăţile executive ale lui

Dumnezeu împotriva duşmanilor lui Iuda sunt aşa descrise la cele 10

plăgi ale Egiptului Exod 9:23-25 (a şaptea plagă egipteană), Ezechiel

38:22-23. Foc sau grindină pentru Israel în Vechiul Testament (Ps.

80:14-16, Ezechiel 15:6-7, 13:11-13 – când Israel este necredincios,

devenine oponentul lui Dumnezeu şi e pedepsit cu foc, sau cu grindină).

Foc şi grindină în Vechiul Testament sunt folosite pentru oponenţii lui

Dumnezeu şi a poporului Său.

A treia parte: (până acum se vorbea de a patra parte: 6:8, 7:1 –

părţi sub controlul îngerilor). Dacă în 12:9 satana ia- cu el a treia parte

din îngerii lui Dumnezeu, apoi 16:19 Babilonul este împărţit în trei părţi,

această a treia parte de aici poate desemna o parte a împărăţiei controlate

de satana – de aceea sunt şi lovite de aceste judecăţi preliminare. Sau

Această a treia parte care se tot repetă, ar putea fi paralelă cu Ezechiel

5:1-3 ca fiind simbolul distrugerii progresive – prima parte, apoi a doua

şi în final, a treia, nimicirea totală.

Copacii şi toată iarba verde: poporul legământului lui

Dumnezeu? (Ps 1:3, Isa 61:3, Ps 72:16... Mat. 3:10, Luca 23:28-31. Ier.

11:16 . Israel este un măslin, ars de Babilon. Paralelă între Luca 23:31 şi

8:7 – copacul verde este Isus, iar cel uscat Ierusalimul. Ierusalimul,

oponentul lui Dumnezeu este distrus de Romani – prima trâmbiţă să fie

consecinţa venită asupra celor ce L-au respins pe Isus şi Evanghelia?

Trâmbiţa 1 reprezintă lovirea cu foc şi grindină a fostului popor al

legământului – Israel – pentru că ei L-au respins pe Isus, au devenit

oponenţii lui Dumnezeu şi a noului popor al legământului – creştinismul

-, de aceea sunt pedepsiţi. La distrugerea Ierusalimului, din anul 70 mulţi

evrei au ars literal. (judecata începe de la Casa lui Dumnezeu 1 Petru

4:17.)

Trâmbiţa 1 şi 2 lovesc pământul şi marea, cu foc şi sânge şi au

acelaşi rezultat: 1/3 din pământ şi mare moare. Imaginea este a

distrugerii parţiale. Perioada este a sigiliului 2, când invaziile barbare au

înecat în sânge biserica (poate şi războaiele religioase, catolici - arieni)

Dupa Uriah Smith:

Trâmbita I.(v.7). Invazia vizigotilor sub Allaric (395-410), prima

lovitura barbara data Imperiului de Apus. Contemporanii (Ieronim,

Augustin, poetul Salvian zis „Ieremia") au recunoscut în invazia

barbariilor, pedeapsa lui Dumnezeu. Vizigotii au atacat pe uscat si au

acaparat teritorii largi.

Ford şi Paulin - - Trâmbita I: O calamitate care loveste pamântul.

Pamântul („tara") un termen referitor la Tara Sfânta. Judecatile lui

Dumnezeu lovesc întâi pe cei mai de aproape, pe cei carora li s-au dat

mai mari binecuvântari si le-au respins. Folosind imagini din vechii

profeti, viziunea descrie nenorocirile venite asupra Ierusalimului si a

iudeilor la anul 70 si, mai complet, la anul 135. Vezi si Is. 28:2, Ez 13:1.

Hag. 2:17.

Popa: Cele 7 biserici şi cele 7 peceţi pornesc din sec. I – deci e

normal, ca dacă cele 7 trâmbiţe acoperă aceeaşi perioadă cu cele 7 peceţi

şi cele 7 trâmbiţe să pornească din sec I, adică cu distrugerea

Ierusalimului.

A treia parte este ceva specific: naţiunea şi capitala, religia şi

centrul ei de închinare (iudeii şi Ierusalimul).

Prima trâmbiţă acoperă perioada 31 – 100, perioadă

corespunzătoare primei biserici şi primului sigiliu.

Trâmbiţa 2, 8:8-9

Muntele de foc – deseori în Vechiul Testament, muntele este o

împărăţie, imperiu: Ps. 78:68, Isaia 2:2-3, 41:15, Ieremia 51:24-25 –

distrugerea Babilonului comparată cu un munte aprins // Apocalipsa

18:8; Ezechiel 35:2-3, Obadia 8-9. Noua împărăţie a lui Dumnezeu este

un munte: Dan. 2:35.44, Isaia 65:25. Paulin observă că naţiunile

reprezentate prin munţi descriu obiectul judecăţilor lui Dumnezeu,

niciodată agenţii lor.

Aruncat în mare – simbolul distrugerii din Ier. 51:42, 63-64.

Babilonul spiritual are aceeaşi soartă 18:21.

În vremea lui Ioan, Babilonul era folosit cu referire la Imperiul

Roman – 1 Petru 5:13. Atunci pentru contemporanii lui Ioan era uşor de

înţeles că trâmbiţa a doua înseamnă căderea Imperiului Roman, ca

pedeapsă pentru împotrivirea faţă de Hristos şi creştinism. Edwin Thiele

Toporul pedepsei lui Dumnezeu trebuie să cadă. Ca flăcări de foc din

ceruri au venit Genseric, vandalul, Alaric gotul, Atila hunul, lăsând în

urma lor scene ale ruinei, pustiiri, măcelului şi sângelui. Irezistibil şi

distructiv ca un munte de foc, hoardele barbare au căzut peste

popoarele romane, până când întregul impriu a fost cuprins de

catastrofa mare şi irezistibilă. Roma s-a dus, iar dreptatea din nou şi-a

croit calea.

Marea înroşită de sânge şi moartea vietăţilor marine ne trimite la

prima plagă egipteană: apa în sânge. Marea reprezintă deseori popoarele

opuse lui Dumnezeu (Isaia 57:20, 17:12).

Distrugerea corăbiilor – Apocalipsa 18:17-19 vede în această

imagine nimicirea bogăţiei (corăbiile mijloacele care transportau

bogăţiile), deci pedepsirea mândriei naţiunii sieşi-suficiente.

Primele două trâmbiţe lovesc Israel – judecata începe cu casa lui

Dumnezeu, apoi Roma, pentru că cele două puteri au colaborat la

uciderea lui Isus şi la persecutarea creştinilor.

U Smith: invazia vandalilor pe mare (406-455). Jefuirea Romei,

ocuparea zonelor maritime.

Căderea Romei - Daca aceasta este interpretarea corecta, acest Anti-

Sinai apocaliptic este vazut în sensul limbajului VT, unde expresia

ebraica har mashit înseamna, în acelasi timp, munte nimicitor si „munte

stricat", munte al coruptiei. Aceeasi expresie este folosita pentru

„muntele Pierzarii" (al idolatriei) pe care Solomon îsi înaltase

„urâciunile".

Această trâmbiţă acoperă perioada 100-313 , corespunzând celei de

a 2 biserici şi trâmbiţi; perioada Imperiului Roman, persecutor al

creştinismului şi decăderea acestuia.

Trâmbiţa 3, 8:10-11

Stea mare – stea = înger: Iov 38:7, Apocalipsa 1:20, 12:9.4.

Steaua/luceafărul mare căzut din cer aminteşte de Isaia 14:12-14, Luca

10:18 – adică satana. Să fie aceaşi putere amintită şi în 9:1.11, adică

stana, care orchestrează împărăţia întunericului? (la evrei steaua

simboliza fiinţă divină, care prin neascultare putea deveni demonică –

malefică.

Râuri şi izvoare – Isaia 12:3, Ier. 2:13,, Ps 1:3// Ier. 17:7-8, Ioan

7:38-39, Apocalipsa 21:6 – hrană spirituală.

Pelin – este asociat pelinul cu otrava – Ier 9:13-15, 8:14; 23:15.

Deci este simbolul pedepsei pentru apostazie, a suferinţei şi tristeţii.

Trâmbiţa a treia îl semnifică pe satana care poluează sursa şi

izvorul adevărului şi mântuirii prin liderii religioşi umani, dorind astfel

să obţină un efect otrăvitor mortal.

Thiele: o mare schimbare ar eloc aici: izvoarele ce dădeau apă

curată şi menţineau viaţa, sunt acum otrăvite. Biserica pură şi curată

este un izvor curat şi o fântână dătătoare de viaţă. Când duşmanul a

intrat în această biserică, a corupt-o. Acum este un flagel mai degrabă

decât o binecuvântare pentru oameni. Satana, mai degrabă decât

Hristos este în control, şi asupra bisericii, controlul deplin îl va prelua a

aromă de moarte spre moarte în locul celei de viaţă spre viaţă.

Dacă primele două trâmbiţe vorbesc de căderea Ierusalimului şi a

Romei, a treia vorbeşte de istoria Evului Mediu, unde întunericul

spiritual, apostazia şi declinul au apărut când biserica s-a îndepărtat de

la fântâna învăţăturii apostolice şi a pervertit învăţătura clară a Scripturii.

Evanghelia a fost înlocuită cu tradiţia – cine s-a opus, şi-a atras

persecuţia. Apostazia a fost profetizată: Mat. 24:4-5.11.23-24., Fapte

20:26-31, 1 Tim.4:1-2, 2 Tim 4:3-42 Tes 2:1-12 – aici Pavel spune clar

că apostazia ce se aporpie este împiedicată de Imperiul Roman. Căderea

Romei face posibilă apstazia agresivă a bisericii evului mediu. Efectul

apostaziei: moartea multora.

U. Smith Atila, flagellum Dei („biciul lui Dumnezeu"), care a

atacat Occidentul pe vaile râurilor (445-454).

Fara aplicatie istorica precisa. Probabil, se prevede aici aparitia

ereziilor, a alterarii Evangheliei în Biserica. Steaua cazatoare poate

simboliza pe Lucifer care, prin intermediul unor învatatori de tipul lui

Balaam (Iuda 11:13) a transformat apele Evangheliei în otrava.

Evenimentele de aici cuprind perioada 313 – 538, biserica îşi

compromite adevărurile (ca al treilea sigiliu). Acum devine izvor de

otravă, în loc de izvor de viaţă.

Trâmbiţa 3 şi 4 vorbesc de corpuri cereşti: stele, soare, lună.

Ordinea e diferită aici, faţă de pasajele biblice, unde se începea cu

soarele, luna... stelele. Aici începe cu STEAUA. Steau la singular – nu

stelele cum apare de obicei în Biblie – semnifică O anumită stea. Când e

aşa, se referă la Hristos (Num 24:17, Mat 2:2, Apocalipsa 2:28, 22:16).

Singurul pasaj în care Steaua (singular) nu se referă la Hristos este Isaia

14:12-15, unde Lucifer doreşte să uzurpe tronul lui Dumnezeu, să fie în

locul Lui, dar ajunge să fie aruncat în abis – imaginea din trâmbiţele 3-4:

steaua căzută, puterea uzurpatoare. Steaua din pasajul nostru coboară pe

pământ şi supraveghează zbuciumul bisericii. Daniel vorbeşte la fel de

cornul cel mic, ce vrea să se ridice până la oastea cerurilor şi la Prinţul

oştirii (Daniel 8:10-11).

Căderea stelei în Isaia şi Apocalipsa aduce moartea: prin otrăvirea

sau secarea apelor (8:10-11), ce simbolizează hrănirea spirituală. În

Biblie, amărăciunea/pelinul este asociat cu apostazia (Evrei 12:15).

Oamenii mor pentru că apa e otrăvită şi nu hrăneşte.

Trâmbiţa 4, 8:12-13.

Trâmbiţa 4 prezintă aceeaşi imagine ca trîmbiţa 3: ceva loveşte

soarele, luna şi stelele – martorii revelaţiei lui Dumnezeu (Gen 37:9,

Apocalipsa 12:1). Cu a treia trâmbiţă adevărul e corupt, iar a 4 îl

înlătură. Desemnează Evul Mediu – perioada uzurpării maxime a

autorităţii lui Hristos, a atributelor lui Dumnezeu, de către Biserică, sec

VI-X. Roma înlocuieşte Oraşul lui Dumnezeu. Tradiţia şi puterea

subminează spiritualitatea. Adevărul este vestigiu, oamenii mor de

foame şi sete spirituală, ca în sigiliul 3 (6:6). Încercând să se înalţe ca

Dumnezeu, Biserica, ca şi Babel, devine locul confuziei.

S-a întunecat: întunecarea este inversul creaţiei – lumina este

favoarea lui Dumnezeu (gen 1:14-18, Isaia 30:26). Întunecimea este

asociată cu judecata/pedeapsa lui Dumnezeu: Ezechiel 32:7-8, Isaia

13:10, Amos 5:18, Ioel 2:2.10, 3:15 // Mat. 24:29, Marcu 13:24-25.

În Noul Testament întunericul şi lumina reprezintă răul şi binele: 2Cor.

4:4 – Dumnezeu repetă spiritual creaţia în sfinţii Săi 2 Cor. 4:6; Ioan 1:9,

8:12, 12:46. Matei 4:16 – lucrarea lui Isus este lumina. Cei ce resping

lumina şi trăiesc în întuneric primesc judecata Ioan 3:19.

Plaga ne aminteşte de plaga 9 din Egipt – întunecarea soarelui.

Trâmbiţa a 4-a vorbeşte despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru

lumea apostată – în ce se concretizează pedeapsa lui Dumnezeu

împotriva apostaziei?

Apostazia trâmbiţei a treia este mai departe dezvoltată în trâmbiţa a

4-a – întunericul ce urmează după Evul Mediu. – Protestantismul

scolastic, caracterizat de controversele şi polemicile doctrinare. Viaţa

creştină acum nu ţinea de relaţia personală cu Isus, ci de apartenenţa la

biserica oficială. Apoi Epoca Iluminismului, sec XVI – XVIII a marcat

sfârşitul supremaţiei gândirii religioase în Europa în favoarea

scepticismului, umanismului, liberalismului, secularismul – ce neagă

supranaturalul şi înlocuieşte autoritatea Bibliei şi a lui Dumnezeu cu cea

a raţiunii umane.

Trâmbiţa 4 poate semnifica întunecarea momentană a izvoarelor de

lumină – Evanghelia, Biblia – de secularism. Pedeapsa e: dacă nu există

lumina Scripturii, un există viaţă spirituală. Aprofundarea întunericului

devine mai evidentă în trâmbiţa 5 şi 6.

U Smith Stingerea puterilor civile ale Romei (împaratul-476,

consulatul-541, senatul-552).

Probabil este prevazut aici timpul de întuneric spiritual, de obscuritate,

care avea sa vina dupa întunecarea unor adevaruri fundamentale ale

Bibliei. Pare sa descrie Evul Mediu.

Zi şi noapte poporul a rămas în semiîntuneric – ce simbol

excepţional pentru perioada evului mediu. Trâmbiţa a patra acoperă anii

538 – 1517, aşa cum a fost cazul cu biserica a patra şi cu cea de a patra

pecete. Ea merge în paralel cu scrisoarea către Tiatira, cu cornul cel mic

din Daniel 7 şi 8. Acum a fost întunecat adevărul despre Hristos, despre

lucrarea Lui tamid. Nu a fost desfinţată – ci doar a treia parte – deci

parţial întunecată.

Vaiurile

Primele două vaiuri Apocalipsa 8:13-9:21

Primele 4 trâmbiţe sunt date în perechi: două pentru evreii şi

Imperiu Roman; apoi două pentru apostazierea creştinilor şi pericolele

ce le implică aceasta. Următoarele trâmbieţe, vaiurile sunt pentru

locuitorii pământului 8:13, adică pentru cei nelegiuiţi.

8:13 – Vulturul – este simbolul nenorocirii în Vechiul Testament –

Deut. 28:49, Osea 8:1, Hab 1:8 // Mat. 24:28, Luca 17:37.

Vai, vai, vai - aici sunt numite pentru prima oară, apoi sunt 7 în

Apocalipsa, în contrast cu cele 7 binecuvântări – 1:3.

Locuitorii pământului – necredincioşii, ostili lui Dumnezeu şi

poporului Său. Apocalipsa se referă astfel la cei răi: 3:10, 8:13, 11:10.

Cei credincioşii aparţin de drept cerului: 1:6, 5:9-10, 13:6, Efeseni 2:19.

Avertizarea lui Dumnezeu, cu referire la vaiuri, este un refren din

Osea 8:1 – referitor la apostazia lui Israel... Dacă vuturul anunţă judecata

iminentă şi e urmat de 3 vaiuri, este paralel cu capitolul 14, unde trei

îngeri anunţă judecata iminentă.

Primele 4 trâmbiţe au fost avertizări. Următoarele sunt activităţi

demonice, chin spiritual şi moarte, ce persistă în viaţa celor ce rezistă

inivtaţiei divine la pocăinţă. În aceste ultime 3 trâmbiţe judecata lui

Dumnezeu se intensifică împotriva celor ce sunt spiritual morţi.

Apocalipsa 9

A cincia trâmbiţă, 9:1-12

Daca primele patru trâmbite sunt interpretate cu oarecare nesiguranta,

comentatorii obisnuiesc sa spuna ca trâmbitele din capitolul 9 duc la

disperare pe toti exegetii

9:1 stea care căzuse din cer - stea = înger: Iov 38:7, Apocalipsa 1:20,

12:9.4. Steaua/luceafărul mare căzut din cer aminteşte de Isaia 14:12-14,

Luca 10:18, Apocalipsa 12:7-12 – adică satana. Aici e la trecut – deci

căzuse anterior, acum doar o vede acţionând.

Timpul este ca la trâmbiţa 3-4: apare steaua căzută, deci puterea

uzurpatoare, idee reminiscentă din Babilon. Până acum, evenimentele

erau cauzate de Dumnezeu – veneau de sus. Acum sunt venite din abis –

de jos.

CBAZŞ Este interesant de notat în trecere faptul că imaginea unei stele

căzute apare şi în literatura apocaliptică ebraică, pentru a-l descrie pe

Satana ca o stea căzută din cer (Enoh 88,1; R. H. Charles, The

Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 251).

Cel mai distructiv factor, din punct de vedere spiritual, este acela

care se pretinde domn, parinte si eliberator, care pretinde ca are cheile

raiului, dar nu poate descuia cu ele decât putul fara fund al abisului.

Fântâna Adâncului – adâncul este locul de izolare al regilor pământului

şi a oştilor cereşti neascultătoare, până la primirea pedepsei Isaia 24:21-

22; adânc este şi la Gen 1:2, cu sens de haos. Adânc este temniţa

întunecată , în care sunt demonii, închişi, sub controlul lui Dumnezeu,

păstraţi pentru judecată 2 Petru 2:4, Iuda 6, Apocalipsa 20:1.3 (deci

Adîncul este locul izolării: pe îngerii căzuţi asta înseamnă pământul –

sunt limitaţi doar la pământ - , unde aduc haosul; ei vor fi închişi şi

legaţi în adânc [oricum sunt limitaţi aici], când nu vor mai avea pe cine

să ispitească). De aici se ridică fiara 11:7, 17:8. Hristos este Cel ce

deţine controlul absolut 1:18. Steaua căzută primeşte autorizarea dea

lucra, are şansa de a-şi face lucrarea, care e distrugerea.

Abis: ebr theom – gr. abussos, ce descrie pământul înainte de creaţie

(Gen 1:2). Aici, theom este asociat cu apă, întuneric şi gol. În Gen 2:5,

termenii folosiţi sunt „nu‖ şi „încă‖ - creaţiunea înaintea de intervenţia

lui Dumnezeu – theom- este negarea lui Dumnezeu, absenţa Lui.

Adâncul devin locuinţa duşmanilor copiilor lui Dumnezeu, leviatanul

(Isa 51:9, Ps 74:13). 1 Enoh îl numeşte locuinţa îngerilor căzuţi.

I s-a dat - Dumnezeu i-a dat cheia – de la Dumnezeu vin toate.

9:2 S-au întunecat - întunecarea este inversul creaţiei – lumina este

favoarea lui Dumnezeu (gen 1:14-18, Isaia 30:26). Întunecimea este

asociată cu judecata/pedeapsa lui Dumnezeu: Ezechiel 32:7-8, Isaia

13:10, Amos 5:18, Ioel 2:2.10, 3:15 // Mat. 24:29, Marcu 13:24-25.

Întunericul vine din altă parte faţă de trâmbiţa 4 – de jos; este imaginea

precreaţiei.

În Evul Mediu, pentru că Dumnezeu a fost uzurpat, din adânc ies

mulţi agenţi, ce întunecă lumina ce vine de sus; forţele sunt:

perversiunea, pretenţiile, intoleranţa, opresiunea – ce neagă locul lui

Dumnezeu şi conducerea Sa în lume. (iar din această atitudine

promovată de Biserică, s-au născut monştrii: islamul, intoleranţa

religioasă, ateismul – ce-L alungă pe Dumnezeu, îi uzurpă locul, după

modelul bisericii: aceasta L-a înlocuit pe Dumnezeu cu slujirea sa;

ateismul Îl înlocuişte pe Dumnezeu cu raţiunea umană)

Biserica uzurpă lucrarea lui Dumnezeu – omenirea se întoarce

împotriva Bisercii, şi-L alungă pe Dumnezeu- revoluţia franceză,

milcarea anticlericală din sec XVII- XVIII sunt răspunsurile omenirii la

cruciade, inchiziţi, războaiele religioase din sec IX-XVI.

În Noul Testament întunericul şi lumina reprezintă răul şi binele: 2Cor.

4:4 – Dumnezeu repetă spiritual creaţia în sfinţii Săi 2 Cor. 4:6; Ioan 1:9,

8:12, 12:46. Matei 4:16 – lucrarea lui Isus este lumina. Cei ce resping

lumina şi trăiesc în întuneric primesc judecata Ioan 3:19.

Fum – însoţeşte judecata; aminteşte de Sodoma şi Gomora, distruse prin

foc... fumul se ridica asemenea unui cuptor Gen 19:28. Fumul întunecă

total, în timp ce trâmbiţa a patra a însemnat o întunecare parţială. Ne

amintim şi de plaga egipteană Exod 10:22.23.

9:3 Lăcuste – simbol al judecăţii: Ier 51:14, Exod 10:4-15, îndreptate şi

împotriva lui Israel apostat Ioel 2:4-10 // cu imaginea invadatorilor din

Apocalipsa 9:9-10. Lăcustele sunt simbolice: sunt ca scorpionii, atacă nu

plante, ci oameni. Imaginea marchează asemănarea luptătorilor cu

lăcustele, viteza, strategia militară a lăcustelor (Osea 14:3, Ioel1:6.10).

Lăcustele întunecă cerul, ca la plaga Egiptului Exod 10:15. În

trâmbiţa a patra lumina Evangheliei a fost umbrită – acum întunericul

este îndesit. Când oameni resping Evanghelia ca sursă de viaţă, sunt

chinuiţi de forţele demonice ale întunericului Ioan 3:18-21. Cheia este în

Luca 10:17-20, unde şerpii şi scorpiile/ scorpionii sunt simbol pentru

forţele demonilor/demonice.

9:4 Iarba pământului, verdeaţa, copacii – simbolul poporului lui

Dumnezeu, acum israelul spiritual, Luca 23:31 şi 8:7 – copacul verde

este Isus, iar cel uscat Ierusalimul. Faptul ca este contrast între verde şi

oamenii care nu au sigiliul lui Dumnezeu, suportă această interpretare.

Sigiliu – 2 Tim. 2:19 sigiliu înseamnă recunoaşterea lui Dumnezeu că

cineva îi aparţine – atacul acesta demonic nu îi afectează pe cei ce sunt

ai lui Dumnezeu, apăraţi de Evanghelie Luca 10:19

Efectele trâmbiţei 5 sunt limitate în timp şi spaţiu: lovesc doar pe

cei ce nu au sigiliul, şi 5 luni – adică o generaţie (viaţa unei lăcuste).

Sigiliul este semnul apartenenţie (Cânt. 8:6).

Referirea la sigiliul divin pe fruntea credinciosilor ne-ar tenta sa

consideram Apoc 7:1-4 drept context profetic, dar prezenta celor „cinci

luni" (150 zile-ani ne împiedica sa asezam aceasta calamitate dupa 1844,

daca luam în serios juramântul îngerului din cap. 10

9:5 – Cinci luni – viaţa unei lăcuste e de 5 luni – deci răul produs de ele

este de o generaţie; sau aplicat zi/an. În Vechiul Testament doar la potop

întâlnim 5 luni Gen 7:24 şi 8:3 – poate fi modelul lui Ioan – lăcustele

chinuie pe pământeni 5 luni, după modelul potopului?? – Noe şi familia

lui sunt preotjaţi de furia apelor 5 luni; la fel cei sigilaţi ai lui Dumnezeu

sunt la adăpost de furia trâmbiţei a cincia.

Să-i chinuiască. Nu să-i omoare. Plaga a cincia nu este fizică, ci

spiritual- mentală. Chinul demonic este tortură psihologică şi angoasă

suicidală. În ciuda atacului, Biserica supravieţuieşte atacului

5 luni – 150 de zile/pot fi ani? Dacă sunt ani, de la 1798, când papa

a fost arestat, au trecut 150 de ani până când biserica Evului Mediu a

renăscut şi conduce din nou lumea – partidele în Europa sunt creştin-

democrate, adică catolice. Vaticanul are putere să influenţeze politica

mondială, prin dezbaterile ei despre foametea în lume, viziunea sa

ecumenică.

9:10 – Cozi ca scorpionii şi bolduri – sunt ca nişte cai // Ioel 2:4, cu

dinţi de lei // Ioel 1:6, zgomotul aripilor ca nişte care de luptă // Ioel 2:4-

5.

Chinuiau cu cozile lor – Isaia 9:14-15, profetul fals otrăveşte poporul

cu învăţăturile lui, ca un scorpion. // cu Apocalipsa 12:4, unde satana cu

coada lui a tras după el o treime din îngeri, înţelegem că această coadă

simbolizează insistenţa şi înşelăciunea cu care i-a condus pe îngeri să să

răscoale împotriva lui Dumnezeu. Aceasta face satana şi aici, în

Apocalipsa 13:13-14.

9:11 – Abadon şi Apolion –Abadon în ebraică înseamnă distrugere;

Apollion, în greacă înseamnă distrugătorul. Distrugătorul e satana,

conducătorul demonilor Mat. 12:24, distrugătorul Ioan 10:10, vezi şi

Apocalipsa 12:12-17 – slujitorii lui distrug pământul, şi vor fi distruşi

Apocalipsa 11:18; Efeseni 2:2 numit domnul puterii văzduhului. Rolul

lui este să aranjeze forţele răuluipt ultima şi cea mai mare bătălie din

toate timpurile. Pregătirile sunt amintit şi în trâmbiţa 6, mai ales la

finalul ei.

Abadon – personificarea abisului din versetul 1. Vine din ebr. adab

– a muri, a dispărea, în general folosit în literatura înţelepciunii, pentru a

descrie soarta celor răi.

Apolion – din gr apollynai – a ruina, a distruge, a pierde. Termenii

au aceeaşi conotaţie, evitarea, negarea lui Dumnezeu.

Trâmbiţa 5 reprezintă declinul spiritual, urmat după Evul Mediu şi

umanism, raţionalism, secularism.

Lăcustele sunt simbolul judecăţilor lui Dumnezeu asupra

opresorului – durează 5 luni, ca şi perioada potopului. Gen 7.24 – deci

opresorul este pedepsit.

Lipsa sensului în viaţă, adus de raţionalism, evoluţionism întunecă

perspectiva şi usucă iarba verde, ce era în legătură cu izvorul vieţii.

Fumul rătăcirii spirituale, new age, islamul se ridică şi acoperă lumina,

oferind surogatul vieţii spirituale, pe care oamenii o caută.

Aplicaţie:

1. Mohamed si cuceririle islamice (?). Istoria interpretarii este

bine reprezentata de comentatori care au vazut în invazia de lacuste-

scorpioni, cuceririle islamice. Islamul a fost, într-adevar, o calamitate

pentru crestinism, si ar fi de mirat sa lipseasca din profetie. Adventistii

milleriti si pionierii AZS au vazut aici flagelul mohamedan. Dar exista

importante diferente între cei ce fac aceasta aplicatie. Expunerea lui

Josiah Litch din 1838, aplica invazia la otomani, perioada celor 150 de

zile-ani fiind 1299-1449 (De la asaltul lui Othman asupra Nicomediei si

pâna la întronarea ultimului împarat bizantin, cu permisiunea sultanului).

Dar aplicatia facuta de milleriti a pierdut teren. Jean Vuilleumier nu

vede pe otomani aici, ci pe arabi (sarazini), iar perioada de chinuri

începe din zilele lui Mohamed si se încheie prin asezarea resedintei la

Bagdad. Steaua-înger este „profetul" Islamului care a întunecat soarele

Evangheliei, iar groapa abisului este pustiul arab.

2. Papalitatea si cruciadele. Intr-o lucrare înca nepublicata,

William Shea propune o alta explicatie. Steaua cazuta este Antichristul

papal, iar lacustele - scorpioni sunt cruciatii trimisi în mai multe rânduri,

timp de 150 de ani, împotriva „pagânilor", asadar razboaie „sfinte"

pentru cucerirea, unui mormânt gol si a unor teritorii cheie. Perioada

cruciadelor a durat circa 150 ani, între anii 1099-1249. Prima cifra

reprezinta succesul primei cruciade prin cucerirea Ierusalimului, a doua

reprezinta insuccesul ultimei cruciade care este înfrânta în Egipt, în

batalia de la Mansura. Dr. Shea vede în descrierea acestor lacuste cu

casti si platose de fier, o imagine destul de izbitoare a cavalerilor

cruciati.

Trâmbiţa a şasea, Apocalipsa 9:13-21

În trâmbiţa a cincia, lăcustele acţionau limitat – nu puteau ucide pe

oameni, ci doar să-i chinuie. Acum, acţiunea lor este mai puternică –

ucid a treia parte din oameni.

9:13 – Altarul de aur: altarul tămâierii, din 8:3-4.

Altarul apare în 8:3-5, unde rugăciunile din pecetea a cincia sunt

auzite 6:9-10. Dumnezeu răspunde cu judecăţile Sale, făcând dreptate

martirilor. Acum, în trâmbiţa a şasea, Dumnezeu reaminteşte că

rugăciunile sunt auzite, sunt în curs de împlinire.

9:14 – Eufrat – marele râu, depărţea Israelul de duşmanii săi;

dincolo de Eufrat erau arhiduşmanii lui Israel, Babilon, Asiria (Isaia

7:20, Ier 46:10). La est de Eufrat, în timpul lui Ioan se întindea Imperiul

Part – unii comentatori susţin că invazia aceasta de la este de Eufrat ar fi

invazia Parţilor. Nr simbolic de 200.000.000 arată că nu este vorba de

vreo invazie literală, a parţilor.

La Eufrat sunt legaţi cei patru îngeri care vor nimici – duşmanii lui

Dumnezeu, legaţi simbolic la Eufrat, sunt sub control divin.

Se continuă imaginea pedepsirii opresorului: strigătul din sigiliu 5,

primeşte răspuns în trâmbiţa 6, prin strigătul ce dezleagă îngerii. Aluzia

la Eufrat ne aminteşte de pedepsirea Babilonului (elementele: idoli de

bronz, aur, argint, piatră şi lemn versetul.20 // cu Babilonul antic Daniel

5:23; demonii şi magiile versetul. 20.21 // Isa 47:12).

Cei patru îngeri – este posibil să fie cei din Apocalipsa 7:1-3; aici

ei ţin vânturile să nu sufle până nu sunt sigilaţi copii lui Dumnezeu. În

capitolul 9, ei sunt dezlegaţi şi ucid a treia parte din oameni. Posibil ca

acţiunea restrânsă în capitolul 7, acum să fie permisă, în trâmbiţa a

şasea. Deci sigilarea anunţată în 7:1-3, s-a încheiat aici, căci încep

vânturile să sufle.

9:15 Dezlegarea celor 4 îngeri – au fost dezlegaţi; cineva i-a

dezlegat, adică permisiunea lui Dumnezeu.

9:16 Călăreţi – descrierea călăreţilor arată că sunt la fel cu

lăcustele trâmbiţei 5, dar sub alte circumstanţe. Lăcustele erau ca nişte

cai (7.9), au venit din abis (2-3) – călăreţii vin de la Eufrat, graniţa

simbolică a duşmanilor Israelului. Amândouă au platoşe (9.17), puterea

lor e în coadă (10.19), seamănă cu leii – dinţi (8), sau capete (17).

Lucrarea călăreţilor este continuarea şi amplificarea distrugerii anunţată

de lăcuste, judecăţile lui Dumnezeu.

Lăcustele erau limitate în acţiunile lor – să nu ucidă 9:3-6; dar

vine timpul când limitarea va fi ridicată, demonii se manifestă ca

nicicând în istorie şi aduc cu ei şi consecinţele judecăţilor divine.

200.000.000 număr simbolic, în contrast cu cei 144.000 – Ioan

aude numărul lor. Deci cei 200.000.000 reprezintă oastea contrafăcută a

diavolului.

9:17-18 Foc, fum şi pucioasă – combinaţia aceasta este mereu

legată de judecarea celor răi, în Biblie (Gen 19:24.28, Luca 17:29, Ps

11:6, Isaia 34:9-10. În Apocalipsa cei ce vor primi semnul fiarei vor

suferi aşa 14:10-11; şi diavolul la fel (20:10, 19:20, 21:8).

Armata demonică este descrisă cu elementele iazului de foc: foc,

fum, pucioasă (19:20, 20:10, 21:8). Călăreţii erau roşii ca focul, ca

fumul albăstrui, şi galbeni ca pucioasa la platoşe (ca turcii, după Popa).

Cele trei elemente sunt folosite la pedepsirea duşmanilor lui Dumnezeu.

Puterea de a ucide (18) stă în gură şi în coadă – deci intensificare

faţă de trâmbiţa 5, unde puterea gurii şi cozii înseamna doar chinuirea.

9:19 Gurile lor – cu ceea ce iese din gură, caii ucid oamenii. În

Biblie, gura este arma spirituală: sabia din gura lui Hristos Apocalipsa

1:16, 2:16, 19:15.21, cei doi martori se apără cu focul ieşit din gurile lor

Apocalipsa 11:5. Sau arma diavolului Apocalipsa 12:15, fiara din mare

rosteşte blasfemii din gură 13:5.6; vezi şi Apocalipsa 16:13-14 – demoni

draci, ies din gură.

Cozi cu cap de şarpe Isaia 9:14-15, profetul fals otrăveşte poporul

cu învăţăturile lui, ca un scorpion. // cu Apocalipsa 12:4, unde satana,

numit la versetul 9 şi şarpele cel vechi, cu coada lui a tras după el o

treime din îngeri, înţelegem că această coadă simbolizează insistenţa şi

înşelăciunea cu care i-a condus pe îngeri să să răscoale împotriva lui

Dumnezeu. Aceasta face satana şi aici, în Apocalipsa 13:13-14.

Imaginea continuă din trâmbiţa 5: lăcuste ce chinuie cu cozile lor,

ca de scorpion. Acum caii au astfel de cozi puternice (vezi versetul 10).

Trâmbiţa 6 continuă unde a rămas trâmbiţa 5, dar intesnsifică lupta: dinţi

lăcustelor erau ca ai leilor (versetul 8); acum tot capul este ca de leu

(versetul 17); puterea în trâmbiţa 5 era în coadă şi doar chinuiau

(versetul 5. 10); acum puterea e în gură şi e mortală (versetul 19).

Platoşa de fie (versetul 9), devin platoşe ca focul (17). Înţepătura lor

iniţial nu e fatală (5), apoi devin mortale (18). Fumul versetul 2 este

însoţit acum de foc şi pucioasă (18). Chiar numărul creşte: 200 milioane

(16) – ideea este a unui număr foarte mare (şi când David a fost biruitor,

strigau despre miile şi zecile lui de mii).

Forţele abisului niciodată nu au atins asemnea proporţii,

copleşitoare: reaţii politice şi ideologice împotriva bisericii şi lui

Dumnezeu; ideologii provenite din Revoluţia franceză, marxism,

materialism, evoluţionism, raţionalism – caracterizează viaţa

intelecutală. Secularismul, raţionalismul intră în biserici. Ironia:

Biserica încearcă să-I preia locul lui Dumnezeu şi este lovită de valul

ce vine natural/omenesc, ce încearcă acelaşi luru – să-I i-a locul lui

Dumnezeu. Daniel 11 prezintă aceeaşi luptă: între împăratul din

nord, care simbolizează Biserica în încercarea ei uzurpatoare şi

împăratul de sud, care este forţa atee pământească (Egiptul).

Apocalipsa foloseşte aceeaşi imagine: Babilonul (prin aluzia la

Eufrat – uzurparea lui Dumnezeu) şi Egiptul (negarea lui

Dumnezeu- cine e Dumnezeu?Exod 5:2)– prin plăgile ce ne amintesc

de lăcuste, scoprioni, şerpi, întuneric; plus călăreţii şi carele de luptă

ne duc înapoi în Egipt.

Asemănarea Daniel 11 – trâmbiţa 5-6 merge mai departe.

Împăratul de Nord, Babilonul, uzurpatorul religios a lui Dumnezeu,

câştigă. În Apocalipsa 9:18, doar 1/3 din oameni sunt ucişi, iar restul

care rămân, versetul 20-21 contină cu închinarea idolatră, adică

înlocuindu-L pe Dumnezeu. Imaginea duşmanilor Babilonului nu

mai apare – Egiptul e înghiţit de Babilon (Daniel 11:43).

Istoria confirmă: sistemele marxiste cad – insuccesul

sistemelor raţionaliste. Nu doar creştinismul e atins de aceste

caracteristici. Islamul şi mozaismul – atins de influenţa

iluminismului şi reaţii anticlericale. Dar răspunsul

fanaticilor/militanţilor este evident. Ayatollahii şi rabinii au un

cuvânt greu de spus în politică. State ca Iran, Algeria, Egipt şi

Israel, chestiunile religioase dictează pe cele politice.

La fel şi în creştinism: creştinismul fundamnetalist contraatacă

faţă de secularism, raţionalism, liberalism. În USA Dreptul religios

se strpduieşte să se impună peste puterea politică, pentru a reda

naţiunei titlul de „naţiune creştină”. Noul Drept Religios face apel la

factura naţionalistă, ce cu siguranţă va prinde la mulţi!!!

Doveziile de aici vorbesc despre războiul final dintre oamenii lui

Dumnezeu şi cei ai diavolului, ca fiind o luptă spirituală, nu fizică – o

luptă pentru minte, prin mijloace de convingere, mai degrabă decât lupta

fizică. Vezi războiul lui Pavel 2 Cor 10:3-5, Efeseni 6:10-12.

Putem sumariza istoria Bisericii astfel:

1. Biserica neintenţionat, se postează pe poziţia Babelului,

când pretinde singură autoritate în chestiunile morale şi

religioase.

2. Sec XVIII aduce o reacţie revoluţionară, un spirit ce se

îndreaptă împotriva pretenţilor acesteia – reacţie

anticlericală, încurajând umanismul, ce mai târziu se

tranformă în marxism, raţionalism, pozitivism,

evoluţionism filozofic. Atacul Egiptului asupra Babelului.

3. Sec XIX şi XX, secularismul atinge alte ţări şi religii, în

afara Europei Occidentale

4. După Al Doilea Război Mondial – tendinţele naţionaliste şi

ororile războiului nasc reacţii împotriva raţionalismului şi

liberalismului şi marchează întoarcerea la valorile culturale

– religioase. Este timpul best-seller-urilor religioase şi a

starurilor evangheliste media.

Suntem în timpul pasului 4. Suntem în perioada premergătoare unirii

Egiptului cu Babilon într-un mare Babel. Acum vedem pregătirea:

Dumnezeu imanent al Bibliei, devine un Dumnezeu umanist; se găseşte

în fiecare dintre noi – trebuie doar să-L descoperim. Influenţa New Age,

respectul pentru mama-pământ influenţează religiile. Dumnezeu e peste

tot, în cele moarte şi vii: teoriile nemuririi sufeltului, reîncarnarea,

consultarea astrologilor – confirmă aceste tendinţe.

Acum asistăm la preludiul unirii Babilonului cu Egiptul....

9:20-21 cei ce nu au fost ucişi de călăreţii aceştia, nu s-au pocăit,

ci au continuat să se închine idolilor lor. Deci motivul pedepsirii

omaneilor cu foc, fum, pucioasă, adică acţiunea lui Dumnezeu împotriva

cleor răi, duşmanii Lui, însemna că ei se închinau la idoli, şi nu vroiau

să-L asculte pe Dumnezeu fiinndu-le mult mai dragi idolii!!

Cei răi, deşi sunt chinuiţi, nu se pocăiesc de vrăjitoriile şi

închinarea la idoli – Dumnezeu vrea mântuirea tuturor 2 Petru 3:9, dar

cine refuză, îşi alege partea cea rea Luca 13:3.5)

Trâmbiţa 6 anunţă finalul istoriei, marea luptă a Armaghedonului –

forţele demonice sunt foarte puternice şi lucrează cu tărie. Aluzia la

refuzul lor de a se pocăii indică faptul că harul mai este puţin timp

disponibil. Acum se face ultima strigare şi marea strigare Apocalipsa

14:6.13, când armaghedonul este aproape 16:12.16. chemarea lui

Dumnezeu la pocăinţă e prezentă şi în interludiu capitolul 10.11, cât şi în

capitolul 14. Deci Dumnezeu cheamă, de două ori la pocăinţă aici, căci

El doreşte să mântuiască.

Retrospectivă 8-9

Trâmbiţele reprezintă răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea: până

când Stăpâne, nu judecei, nu faci dreptate, din pecetea a cincia!!!

Paulien spune că datorită asemănărilor dintr cei 144.000 şi cei

200.000.000, timpul descris în trâmbiţa 6 este acelaşi cu cel descris la

7:1-8, adică ultima posibilitate pentru salvare, prin pocăinţă, a cleor ce

se întorc la Dumnezeu.

Ce va fi cu poporul lui Dumnezeu, când Armaghedonul se

apropie? Ioan răspunde ca şi la peceţi, printr-un interludiu: îngerii deţin

controlul deplin (7:1-3); ei au o misiune de îndeplinit (10:11), să

proclame pocăinţa lui Dumnezeu ,în ciuda opoziţiei. Interludiu acesta,

de la capitolul 10-11 are rolul de a trezi poporul lui Dumnezeu şi a-i

asigura de triumful final al Evangheliei, în timp ce se apropie de sfârşitul

istoriei.

Apocalipsa 10

Între sigiliul 6 şi 7 avem un interludiu, care răspunde la întrebarea

cine va sta în picioare în mijlocul catastrofelor descrise în pecetea 6 –

răspunsull fiind cei sigilaţi; Între trâmbiţa 6 şi 7 avem un răspuns, poate

la întrebarea ce trebuie să facă poporul lui Dumnezeu în mijlocul

catastrofelor descrise de trâmbiţe – răspunsul este 10:11, propovăduirea

Evangheliei.

Apocalipsa 10 este tabloul luminos despre apariţia Bisericii

Adventiste, în mijlocul furtunilor descrise de invaziile turcilor,

barbarilor etc.

Cărticica – sulul cel mic

După ce trâmbiţa 6 a luat sfârşit, după ce îngerii de la Eufrat sunt

dezlegaţi (compară cu 7:1-3 // 9:14) şi deci Armaghedonul este pregătit,

uremază interludiul capitolul 10-11, înainte de Armaghedon.

10:1 Un alt înger puternic – în contrast cu steaua căzută din

9:1.2. Seamănă cu cel din 5:2 – amândoi puternici, asociaţi cu

scroluri/cărţi cereşti. Aici, fiind altul – nu este dintre cei 7, care suflau

din trâmbiţe (vezi 8:3). Pentru că semănă cu descrierea lui Hristos din

1:13-15 (vag), unii au spus că aici este Hristos Însuşi; totuşi, Hristos

niciodată în Apocalipsa nu este înfăţişat ca un înger, aşa cum era în

Vechiul Testament de exemplu (Exod 3:2-6). [de ce nu şi în 5:2 să fie

Hristos?]. Dacă îngerul este trimis de Hristos, este autorizat de Hristos şi

are împuternicirea lui Hristos, se comportă ca Hristos. Comparând acest

pasaj cu cel din 22:6-16 unde ne este greu să vedem unde vorbeşte

Hristos, sau unde îngerul Îl citează pe Hristos, putem concluziona că aici

în 10, avem un înger special, de rang înalt, care reprezintă pe deplin

autoritatea lui Hristos aducând un mesaj din partea lui Hristos.

Ingerul magnific nu poate fi decât Fiul lui Dumnezeu, în calitate de

Sol al Domnului si conducator al Israelului Sau. Norul si curcubeul

legamântului (simboluri ale slavei lui Yahwe), comparatia picioarelor cu

stâlpii de foc (care, împreuna cu norul, introduc tema exodului din

Egipt), glasul de leu si autoritatea Lui universala (vine din cer, se aseaza

cu un picior pe mare si cu celalalt pe pamânt), fata comparata cu soarele

si picioarele ca niste stâlpi de foc, amintesc de descrierea din Apoc.l si

Dan. 10. Iar juramântul din v.5-7 este comparabil cu acela al

Arhanghelului (Michael) din Dan. 12. – înger ce stă pe pământ şi pe

mare, Îşi ridică mâna spre ceruri, jurând pe Cel ce trăieşte veşnic (Daniel

12:7). Daniel era preocupat de răspunsul la întrebarea până când din

12:6. Îngerul îi răspunde, dar Daniel nu înţelege nimic (12:8); i se spune

însă că la timpul sfârşitului (12:9), care va veni la împlinirea celor 1335

de zile (12:12), cartea sigilată a lui, va fi înţeleasă. Din comparaţia cu cp

8, unde se pune întrebarea despre timp şi este amintit timpul sfârşitului,

unde răspunsul este 2300 de seri şi dimineţi (8:13) până la Yom Kipur –

concluzionăm că este vorba de acelaşi eveniment, un Yom Kipur ceresc

– curăţirea sanctuarului, anunţat de un înger îmbrăcat în in alb, ca marele

preot ce oficia la Ziua Ispăşirii. Aici în Apocalipsa 10, îngerul vine de la

Dumnezeu şi anunţă că nu va mai fi vreme (10:6)/ sau că vremea

sfrâşitului a venit – îngerul din Daniel anunţa că profeţia va fi înţeleasă

la timpul sfârşitului. Trâmbiţa 6 este timpul când profeţia lui Daniel este

înţeleasă.

Nor – asociat cu venirea lui Isus în Noul Testament, sau prezenţa

lui Dumnezeu 1:7, 14:14-16

Curcubeul – semnul legământului lui Dumnezeu cu oamenii Gen

9:12-17, Apocalipsa 4:3. (faţă strălucitoare prin nor dă curcubeu)

Faţa lui ca soarele – seamănă cu Hristos pe muntele schimbării la

faţă Mt 17:2, Apocalipsa 1:16

Picioare stâlp de foc- seamănă cu Hristos din 1:15. Sau Daniel

10:6.

Răgnet ca un leu (versetul 3) – Îl reprezintă pe Dumnezeu Ier

25:30, Apocalipsa 5:5, Apocalipsa 10:3// 1:15

Îngerul acesta este pe pământ – cel din Apocalipsa 5:2 era în

ceruri. Îngerul coboară pe pământ cu sulu deschis, probabil în ceruri, de

către Dumnezeu, nu de înger

10:2 Cărticica/ sulul cel mic. Se diferenţiază de sulul din capitolul

5, care era mare şi sigilat – acesta e mic şi deschis. Sunt comentatori

care susţin că sulul din capitolul 5 este acelaşi cu cel din capitolul 10:

amândouă sunt asociate cu un înger puternic; acum sulul poate fi

deschis, pentru că cele 7 sigilii au fost deschise – cele 6 trâmbiţe sunt

evenimentele preliminare ale deschiderii ultimului sigiliu, şi aşa

ajungem la imaginea cărţii deschise. Apoi evenimentele din 12 – 22:5 să

fie descrise în cărticica deschisă.

Se poate că această cărticică să fie o parte din cartea mai mare

descrisă în capitolul 5 (este descoperit ceea ce e profitabil şi aplicabil

poporului lui Dumnezeu la sfârşitul istoriei pământului). Deci capitolul

10, cărticica reprezintă doar o mică parte din informaţia ce fusese

sigilată, sau pecetluită în capitolul 5, dar acum descoperită, prim

imaginea celor 7 dezigilări.

Dacă este o parte din cartea sigilată în capitolul 5 – planul

mântuirii - atunci acest capitol ne poate vorbi de parte planului de

mântuire împlinit la 1844.

Imaginea de aici repetă imaginea primirii Apocalipsei: Dumnezeu

o dă Fiului, apoi Fiul îngerului, îngerul lui Ioan şi Ioan nouă: Dumnezeu

dă cartea lui Hristos, capitolul. 5, Hristos îngerului puternic 10:1, îngerul

lui Ioan şi Ioan nouă 10:11.

Cărticica de aici înseamnă dezigilarea profeţiei din Daniel 12:4.7?

sunt multe elemente comune între Daniel 12 şi Apocalipsa 10 şi mai ales

conţinutul escatologic din 12-22:5. Dar informaţia din 12-22:5 este mai

largă decât profeţia sigilată din Daniel 12 – deci o include, dar nu se

rezumă la ea.

Deschisă – deschisă de cineva – de Dumnezeu, de Hristos

începând cu capitolul 5.

Pământ şi mare – universalitatea mesajului. Intereseant că în

capitolul 13 din mare şi pământ ies fiarele ce se opun lui Dumnezeu.

10:3 Glas tare – Amos 3:8 vocea lui Dumnezeu anunţând

iminenţa judecăţii. Voce puternică = mesaj important (Apocalipsa 5:2,

7:2, 14:7, 9,15; 18:2)

şapte tunete – glasul lui Dumnezeu este ca un tunet Iov 37:5, Ps.

18:13, Exod 20:18.19 – o tradiţie evreiască spune că Dumnezeu le-a

vorbit la Sinai cu 7 tunete – Ioan 12:28-29 – apoi Isus vorbeşte de

judecata lumii şi de izgonirea lui satana.

În Apocalipsa tunetele funcţionează ca prevestire a acţiunilor

divine în judecată: anunţă desigilarea celor 7 sigilii (4:5, 6:1), cele 7

trâmbiţe 8:5, războiul dintre balaur şi femeie, culminat cu cele 7 plăgi

11:19 şi sfârşitul lumii, judecata finală 16:18.

Sunt 7 – plinătatea divină.

Indiferent ce semnifică, par a fi plinătatea avertismentelor divine

referitoare la acţiunile divine care vor avea loc chiar în timpul

sfârşitului.

Adevărul sigilat, înseamnă un adevăr stabilit!!!

10:4 – Nu scrie – o interdicţie stranie în Apocalipsa, unde mereu

apostolul este invitat să scrie. Cele 7 tunete au un mesaj specific, înţeles

de Ioan. Deut 29:29, 2 Cor. 12:4 sunt lucruri care Dumnezeu nu ni le

descopere. Cele 7 tunete nu sunt profeţii care să ajute poporul lui

Dumnezeu pe viitor, aşa cum e Apocalipsa 1:1-3. Aceste lucruri nu i-au

fost date lui Ioan să ni le comunice.

Să reprezinte faptul că la sfârşitul celor 2300 de zile, adevărul lui

Daniel va fi înţeles? Că marile perioade profetice din Daniel au ajuns la

sfârşit?

Cele 7 tunete spun: perioadele profetice din Daniel se termină aici,

dar mai urmează 7 tunete! Mai sunt evenimente, dar sunt de înţeles

acum. Sigilat nu înseamnă că nu vor fi cunoscute adevărurile de acolo, ci

Dumnezeu nu vrea, deocamdată să fie înţeles adevărul de acolo. De ce

face Dumnezeu asta? Acest adevăr avea o dimensiune pe care

credincioşii nu o puteau suporta atunci, la 1844. Care este această

dimensiune? Când apare expresia: pământul, marea etc (10:8) este ca

sigiliul lui Dumnezeu, creaţiunea, sabatul.

Cronos – cronic, cronologie.

Kairos – timp profetic. Aici traducerea ar fi nu va mai fi timp

profetic (vs 6)

10:6 A jurat – Evrei 6:17-18 motivul jurământului; Dumnezeu

jură că sfârşitul păcatului este aproape – nu va mai fi timp. Sfârşitul

timpului este în desfăşurare.

Care a făcut. Compară cu Exodul 20,11; Psalmi 146,6. Nu putea fi

făcut nici un jurământ mai solemn decât acesta (vezi Evrei 6,13). Jurând

pe Creator, îngerul, care de fapt este Hristos (vezi comentariul de la

Apocalipsa 10,1), jură pe Sine Însuşi.

Nu va mai fi nici o zăbavă/ nu va mai fi timp – aici chronos.

Kairos denotă un punct anumit din timp, sau o perioadă definită ca în

Romani 5:6. Chronos desemnează întinderea, durata unei perioade de

timp, ca în Matei 25:19, Fapte 13:18, Galateni 4:4, Apocalipsa 20:3.-

uneori sunt interschimbabili. Traducere: a sosit timpul pentru

evenimentele escatologice.

Timpul este 1844, căci trâmbiţa 6 se încheie la 1844. Aşa că timpul

de aici, faptul ca nu va mai fi timp reprezintă absenţa timpului profetic,

după 1844.

Asemănarea cu Daniel 12:4-9: în Daniel se vorbeşte de sigilare

până la vremea sfârşitului (12:4 – Apocalipsa 10:4); după o întrebare,

urmează ridicarea mâinilor spre cer şi jurământul Celui ce trăieşte

pururea (Daniel 12:11, Apocalipsa 10:5-6), vorbind despre timpul

persecutării sfinţilor (cei 1260 de ani, 538 – 1798). Daniel ştie că

sfârşitul va veni după ce acest timp profetizat se va împlini; Apocalipsa

6:9-11 sfinţii întreabă până când? – în Apocalipsa 10:6 sfinţii primesc

promisiunea că nu mai e tip, sau nu mai e întârziere (ca în Matei 24:48,

25:5, Evrei 10:37). Timpul este aproape, când taina lui Dumnezeu se va

sfârşi, când va aduce judecata şi răsplătirea poporului Său 10:7. Ellen G.

White spune că acest timp nu se referă la timpul revenirii, nici la

închiderea harului, ci la timpul profetic, care precede revenirea lui

Hristos. Oamenii nu vor mai avea o solie legată de timp – după toamna

lui 1844, nu mai există perioade profetice, legate de un anume timp

stabilit (vezi ca în 2 Tes --- antihristul va apărea numai după ce...)

10:7 – Taina lui Dumnezeu. În Scriptură se referă la planurile lui

Dumnezeu pentru viitor, pe care le-a descoperit prin aleşii Săi, profeţii.

Dumnezeu i-a descoperit lui Nebucadneţar planul Său cu lumea (Daniel

2:28-29.44-45); planul acesta era taină pentru vrăjitorii săi (2:27), dar nu

şi pe Daniel, căci lui i-a fost descoperită. Dumnezeu Îşi descopere

planurile referitoare la viitorul nostru profeţilor Amos 3:7. În Noul

Testament, taina lui Dumnezeu semnifică planul Său de a stabili

împărăţia Sa veşnică – planul este descoperit prin Evanghelie Rom

16:25-26, Ef 3:4-12, 6:19, Col. 1:26-27. Această taină este descoperită

poporului lui Dumnezeu Mat 13:11, 1 Cor 4:1, Efeseni 1:9, şi el este

ispravinicul/administratorul tainei divine 1 Cor 4:1, Ef 3:7.9. celor ce

sunt în afara împărăţiei, necredincioşilor acest adevăr rămâne o taină

nedescoperită. Lucrarea lui Dumnezeu se va încheia în timpul trâmbiţei

a şaptea – Evangelia prezentă în toată lumea etc. Nu va mai avea loc o a

doua şansă la mântuire; ci în trâmbiţa 7, se finalizează lucrarea lui

Dumnezeu.

Taina lui Dumnezeu este descrisă în sulul sigilat din Apocalipsa 5

(neînţeles de fiinţele cereşti, incapabile să dezigileze sulul), şi va lua

sfârşit când trâmbiţa 7 va suna 10:7; acest lucru este descris la 20:11-15,

când ultima judecată este ţinută, cărţile sunt deschise şi sfârşitul prevestit

al istoriei păcatului, va fi împlinit. Doar Hristos a putut deschide sulul

sigilat, jertfa Lui deschizând şi explicând taina lui Dumnezeu, referitoare

la păcătoşii mântuiţi, sau cei condamnaţi şi la destinul păcatului.

Profeţiile sunt date nu pentru curiozitatea oamenilor, ci pentru a-i

asigura că planul lui Dumnezeu se va împlini!

10:8 Du-te – Ioan devine activ în profeţie, un doar pasiv, ca până acum.

Aceeaşi voce care i-a interzis să scrie 10:4, acum îi porunceşte să

mănânce/asimileze Cuvântul primit, apoi să-l spună mai departe.

10:9 Cartea din mâna îngerului este cartea lui Daniel, ce acum este

înţeleasă. Faptul că îngerul îi cere lui Ioan să mănânce cartea, sublinează

lehgătura puternică dintre Daniel şi Apocalipsa.

10:10 Dulce în gură ca mierea... amare în pântece – la fel ca la

Ieremia 15:16 – cuvintele aduc bucuria, dulceaţa (Ps. 119:103) – ca mai

târziu să aducă amărăciunea Ier 20:7-8, 15:17.18; şi Ezechiel 2:10-3:3.4-

11. În aceste cazuri mâncarea sului reprezintă însărcinarea de a prezenta

Cuvântul lui Dumnezeu unui popor rebel şi neacultător. Amărăciunea

reprezintă dezamăgirea profetului nevăzând răspunsul scontat. Solia este

dulce – amară, căci vorbeşte de dulceaţa Cuvântului lui Dumnezeu, dar

şi de judecata/restaurarea, recreerea pe care Dumnezeu o intenţionează –

este mesajul Kipurului.

Robert Fleming spune că între 1793-1798, papa va fi dus în robie,

regele Franţei va fi decapitat; iar sfârşitul lumii, celor 2300 de seri şi

dimineţi, va fi cam în 1844. La fel şi Newton şi alţi teologi. Dar nimeni

nu mânca această carte – ştiau, dar nu o mâncau.... elevului la şcoală i se

spune să mănânce cartea, pentru a scăpa de corigenţă. Adică devine

pasiunea lor, viaţa lor, o interiorizează, trăiesc şi mor pentru aceată

profeţie.

Milleriţi aşteptau venirea lui Hristos, sfârşitul cleor 2300 de seri şi

dimineţi la 1844 – au mâncat cartea lui Daniel. Samuel Snow spune în

vara lui 1843, că evenimentele legate de activităţile lui Hristos

Mântuitoare, au loc în conformitate cu sărbătorile evreieşti: Paştele /

moartea lui Hristos, după trei zile, snopul de legănat / învierea lui

Hristos, după 50 de zile, Sărbătoarea Cincizecimii/ Cincizecimea...

atunci Ziua Judecăţii va fi în aceeaşi zi ca sărbătoarea evreiască – 22

octombrie 1844.

Amărăciunea în pântece – Firam Edson, spune că au plâns toată

noaptea, pentru că Isus nu a venit. Nu s-au bucurat, pentru că aveau

afaceri de făcut în toamna lui 1844.

Scena care are loc în viziune este o dramatizare a ceea ce avea sa se

întâmple cu credinciosii din anii 1844 care s-au bucurat de calcularea

corecta a perioadei profetice si de asteptarea ca Domnul Iisus sa revina

pe pamânt la data aceea. Ei stiau ca profetia se refera la o judecata, dar

credeau ca judecata are loc la revenirea Domnului Christos, pentruca nu

întelegeau diferenta dintre judecata investigativa ( de cercetare) si cea

executiva.

Mesajul adventist de astazi, este reprezentat de rolul dramatic al lui Ioan

în aceasta scena, este o profetizare (o proclamare a profetiei cartii

desigilate). Aceasta marturie profetica universala este neaparat necesara

înainte de revenirea lui Iisus. Oricât de întinsa a fost proclamarea din

anii 1840-1844, ea nu a cuprins întreaga lume. Dar dupa efectul

terapeutic al amaraciunii de la 1844, Dumnezeu a creat o Biserica

universala din nimic.

10:11 Cu privire la multe noroade – corect, Ier 46:1 după experienţa

dulce – amar, Ioan e însărcinat să predice din nou. Când se pare că

istoria este încheiată – dezigilarea, trâmbiţele, Dumnezeu îi spune lui

Ioan că istoria se va încheia când marea avertizare va fi dată tuturor

(10:11 şi 14:6-12); acest lucru Îl spune şi Isus în Matei 24:14. Această

proclamaţie finală a Evangheleiei va aduce în mod evident sfârşitul

istoriei pământului – nu nenorocirile descrise sub forma judecăţilor.

Prooroceşte din nou – pentru generaţia celor de la 1844, cine ar fi

crezut că urmează o solie universală?

Noroade, neamuri, limbi şi împăraţi –mesajul lui Dumnezeu este

universal şi superior oricărei forme de organizare socială omenească –

vezi împăraţi. Mai auzim îndemnul în 14:6. Şi aici solia este duală: a

judecăţii şi a unei noi creaţii.

Se pare că în capitolul 11 se explică capitolul 10. În capitolul 11

lucrarea lui Dumnezeu este restaurarea serviciului de la sanctuarul

ceresc; apoi experienţa dulce-amară, soarta credincioşilor Lui este

ilustrată de cei doi martori. Aceasta confirmă ideea că sulul cel mic

descrie situaţia poporului lui Dumnezeu în zilele din urmă – poporul lui

Dumnezeu are în faţă o lume ostilă, ce-l va persecuta (amarul

experienţei). Robert H. Mounce spune că sulul cel mic este pentru

biserica lui Dumnezeu: după cum marele scrol din capitolul 5 sublinia

destinul omenirii, tot aşa scrolul cel mic înfăţişează soarta

credincioşilor în acele ultime zile a opoziţiei demonice înflăcărate.

Ioan trebuie să profetizez – acesta este ultimul segment din

lucrarea de răsumpărare, înainte de venirea sfârşitului. Atenţia aici

trebuie să se concentreze, nu asupra tuturor forţelor supranaturale, care

controlează puterile, naţiunile etc.

Deci Apocalipsa 10 se referă la timpul sfârşitului, cuprins între

finalul profeţiei din Daniel 12 şi revenire; este timpul ce urmează după

Daniel 12 şi trâmbiţa 7, punctul culminant fiind propăvăduirea

Evangheliei, în contextul oposiţiei satanice şi toate alianţele pe car ele

face acesta (capitolul 12-14).

Retrospectiva capitolul 10

Capitolul 10 ne prezintă partea din carte care este descoperită şi e

pentru încurajarea poporului lui Dumnezeu. Dar are şi o parte care nu ne

e spusă, la fel ca în Matei 24:36, Fa 1:7

Apocalipsa 11

Acum Ioan este activ în viziune – a început prin mâncarea sulului

(10:8-11). Dacă sulul cel mare din capitolul 5 reprezintă istoria omenirii,

poate că sulul cel mic din capitolul 10 reprezintă istoria Bisericii, până la

sfârşit.

11:1 - Trestia aceasta avea să fie folosită ca o unitate de măsură.

Trestia putea ajunge la aprox 3 m înălţime.

Măsoară –termen folosit pentru a judeca, evalua – mai ales cu

referire la ultima judecată Mat. 7:2, Marcu 4:24. În 1 Cor 10:12

credincioşii sunt invitaţi să se evalueze pe ei înşişi. În Vechiul

Testament măsurătoare marca cine va trăi şi cine va muri: Ex 2 Sam 8:2.

Sau Levetic 16: Ziua ispăşirii, când se făcea ispăşire/judecată

pentru sanctuar, altar, preot şi închinători. Doar în cele două pasaje apar

cuvintele sanctuar, altar, închinători împreună (preot aici nu apare, căci

Isus Hristos, Marele Preot în Noul Testament nu are nevoie de ispăşire).

Măsurarea urmăreşte aceeaşi direcţie: sanctuar – altar – închinători. Este

vorba de un eveniment spiritual, ce implică cerul (sanctuarul şi altarul) şi

pământenii – închinătorii.

Ezechiel 40-42: se măsoară templul, în vederea reconstruirii şi

restaurării lui. Măsurătoare începe în Ziua Ispăşirii (ziua a 10, luna 1).

Măsurătoarea are în vedere: templul Ez 40:3-43:12; altarul jertfelor

43:23-27; oamenii 44:48-35. Ioan are în vedere templul ceresc, nu

reconstruirea vreunui templu pe pământ

Al şaselea sigiliu punea deoparte poporul lui Dumnezeu, prin

sigilare (7:3). Acum, poporul este pus deoparte prin măsurare – altarul şi

închinătorii.

Măsoară – concentrează-ţi atenţia asupra templului şi a celor ce se

închină în el – Biblia ne spune de două mari adevăruri: sanctuarul şi

Legea. Legea este prăjina, cele 10 porunci, sanctuarul este Templul.

Ce alt standard de masurat închinatorii ar putea avea Dumnezeu,

decât propria Lui lege morala în care se specifica pe prima tabla:

obiectul închinarii, modul închinarii, spiritul închinarii si timpul

închinarii. În viziune, Ioan preia un rol al îngerului Domnului. Asa cum

a primit cartea profetica, la fel a primit si trestia de masurat. Misiunea lui

si a îngerului care proclama timpul judecatii, pe mare si pe uscat, se

confunda. În Apoc. 14:6-12, aceeasi Evanghelie, aceeasi avertizare

universala cu privire la închinare. Poate fi, oare, întâmplator ca, la

sfârsitul acestei serii dramatice (cap. 11:19), când rasuna trâmbita a

saptea, se deschide Sanctuarul ceresc si se vede acolo CHIVOTUL

LEGAMÂNTULUI stralucind de fulgere si provocând tunete, cutremure

si grindina ? Are, oare, acest lucru, vreo legatura cu timpul pe care-l

traim? Nu exista un alt standard moral decât acela descoperit în Biblie.

Este un standard spiritual, nu legalist, este o „lege împarateasca" (a

împaratiei cerului), o „lege a libertatii (care vine din iubire, în urma

mântuirii)", nu o lege scrisa doar pe piatra si careia te supui de teama. In

fapt, adevaratul standard nu este litera moarta, ci spiritul viu al legii, asa

cum este exemplificat în Christos. El însusi este Cuvântul lui Dumnezeu.

In El, Legea si Evanghelia sunt una. El este standardul maturitatii

(desavârsirii) morale. (Ef 4:13-15).

Închinătorii. Deşi sunt pe pământ, aparţin cerului, în Hristos Ef

2:6. Întotdeauna ei au avut misiunea de a proclama revelaţia lui

Dumnezeu (11:3). Acum, misiunea lor devine mai cuprinzătoare –

imaginea celor 2 martori.

Din Lev 16, Ezechiel şi Apocalipsa 11 – vedem că şi aici Biblia se referă

la Ziua Ispăşirii – o adevărată judecată finală pentru Israel Lev 23:28-29.

În Apocalipsa întâlnim două clase de închinători: se tem, Îi servesc lui

Dumnezeu 11:18, 14:7, 15:4, 19:10, sau fiarei şi balaurului 13:4.8.12.15;

14:9-11. Deci aici, măsurarea, judecarea face diferenţa între cei ce vor

trăi şi cei ce vor muri, înainte de răsplătirea finală din 11:18.

Comparând pecetea 6 şi 7 cu trâmbiţa 6 şi 7 se pare că măsurarea

din Apocalipsa 11:1 corespunde cu sigilarea sfinţilor din Apocalipsa 7:1-

4. Măsurarea şi sigilarea merg împreună: măsurarea decide cine va fi

sigilat; iar cei sigilaţi aparţin lui Dumnezeu, îi sunt credincioşi şi vor fi

ocrotiţi în vremurile chinului.

Templul lui Dumnezeu. Cu referire la Sfânta Sfintelor.

Simbol: poporul lui Dumnezeu (1 Cor 3:16)– nu şi aici – vezi

închinătorii.

Tempul de la Ierusalim – imposibil, era distrus.

Templul din ceruri – 3:12, 11:19, 7.15

Altarul: cel de aur (cel de jertfă considerat în curtea de afară).

Vezi şi Apocalipsa 8:3-6

Cei ce se închina în el [altar]" este o traducere stranie, fiindca

nimeni nu se închina în altar. Unele versiuni biblice redau expresia cu

„cei ce se închina acolo" (la templu, în curte). Dar, gramatical este

corect ca acest - en auto (în el), sa fie tradus „înaintea (în

prezenta) lui" sau „prin el" (cu ajutorul lui). In acest fel, adevarata

închinare este în strânsa relatie de mijlocirea acestui altar. Indiferent

despre care altar ar fi vorba aici, el reprezinta diferite aspecte ale jertfei

lui Iisus si ale închinarii noastre spirituale (Apoc.5:8, 8:4, Rom 12:1).

Fara sângele lui Iisus, orice închinare este ca jertfa lui Cain.

11:2 Las-o la o parte. A exclude, a lăsa.

Lasă-i pe cei ce nu au primit solia. După 22 octombrie 1844 –

Dumnezeu reia în cp 11 cele pregătitoare din cp 10, ca sa convingă pe

oameni că înţelegerea este corectă. Întrebăm: este vorba despre noi? Da,

cp 11 ne spune că suntem la finalul celor 1260 de zile. Mai primeşte un

element: revoluţia franceză – este o paranteză, dar nu întâmplătoare.

Uite, voi sunteţi creştini, curtea de afară, călcată în picioare, timpul

neamurilor s-a încheiat, adică persecuţia lumii s-a încheiat; călcatul în

picioare a curţii, s-a încheiat. De acum, ispita de a-L ocoli pe Dumnezeu

este mare: fie prin biserica apostaziată, fie prin renunţarea la credinţă –

ateism, revoluţia franceză. Lumea primeşte fie profeţia voastră: cu

sanctuar, cu judecată, sau zeiţa raţiunii – cei doi martori ucişi, de ateism.

Singura soluţie pentru creştinism, este adventismul – creştinismul este în

derivă.

Înainte ca trâmbiţa a 7 să sune, lumea are 3 versiuni: Malachi

Martin, 1. Roma (am vazut unde duce –Ev Mediu), 2. Ateismul,

raţionalismul (am vazut unde a dus, la revoluţia franceză, mai rău ca

catolicii), 3. Miniglobaliştii – bisericile neoprotestante din USA –

adventismul spunem noi.

Dumnezeu iubeste pe toti oamenii si a jertfit totul pentru ca si cei

mai pacatosi sa poata fi salvati, daca accepta conditiile legamântului

sfânt. Dar cei ce cauta o alta cale spre cer decât crucea lui Isus, cei care

traiesc în razvratire fata de voia lui Dumnezeu, cei ce n-au experimentat

niciodata împacarea cu Dumnezeu, nu pot fi numiti copii ai Lui. Ei sunt

pagâni, indiferent de rasa, nationalitate sau religie. Numele lor nu a fost

niciodata scris în cartea vietii si ei se lasa animati de spiritul cel rau.

Aceasta curte de afara nu este masurata în timpul judecatii casei lui

Dumnezeu. Curtea de afara este lasata afara. In textul grecesc este

folosita o metafora mai dura si, oarecum, enigmatica, cu care

traducatorii nu stiu ce sa faca. Daca am traduce exact, ar trebui sa

spunem: „curtea de afara izgoneste-o afara si n-o masura". Se foloseste

acelasi termen care peste tot are sensul de a da afara, a alunga, a

excomunica, a exclude din sinagoga. Nu este doar o lasare deoparte. Cei

ce nu s-au împacat cu Dumnezeu nu vor fi judecati în acest timp; cazul

lor va fi judecat în timpul mileniului (1 Tim 5:24, Apoc.20:11-15)

Curtea de afară: două curţi la templu. Cea interioară era compusă

din curtea: preoţilor, israeliţilor, femeilor. Curtea de afară era curtea

neamurilor.

Evident în constrast cu Templul lui Dumnezeu.

Neamurilor/naţiunilor. În Apocalipsa sunt forţe ostile poporului

lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu, în predicarea Evangheliei 11:2.18,

14:8... Expresia este echivalentă cu locuitorii pământului 3:10, 6:10,

8:13, 11:10, 13:8.14, 17:2.

Măsurarea include şi excluderea unora – cei necircumcişi în inimă,

la Ezechieal 44:9, adică cei necredincioşi, sau ipocriţi. Excluziunea este

prezentă la fel în Apocalipsa 21:15-17.27, valabilă doar pentru cei

credincioşi – afară sunt.... 22:15

Judecata de cercetare (preadventa) începuta la anul 1844 priveste

numai pe poporul lui Dumnezeu, pe aceia al caror nume este scris în

cartea vietii, care au avut experienta iertarii pacatelor, a cunoasterii lui

Dumnezeu. Ei sunt masurati si pot fi acceptati sau respinsi, potrivit cu

dreptarul adevarului care nu este numai lege ci si Evanghelie. Judecata

dupa Evanghelie este cu mult mai severa decât judecata dupa lege,

fiindca Evanghelia cunoscuta si calcata în picioare aduce razbunarea

sângelui lui Christos asupra celui vinovat (Ev 10:28-29, Mat 27:25, 2

Petru 2:20-21, 1 Cor 15:1-2, Apoc 3:5). Tot Israelul este masurat, dar nu

toti sunt sigilati. Aceasta masuratoare este judecata divina care vine mai

întâi asupra casei lui Dumnezeu (1 Petru 4:18). Multi crestini nu sunt de

acord ca si credinciosul trebuie judecat. Dar judecata lui Dumnezeu este

o lucrare cereasca în favoarea celui credincios. Cine ramâne în Christos

nu are de ce sa fie îngrijorat.

Călca în picioare. Apocalipsa 14:20, 19:5 Dumnezeu calcă în

picioare, în mânia Lui. La fel fiara groaznică din Daniel 7:7.19.23 îşi

calcă prada sub picioare şi cornul cel mic Daniel 8:9-13 – eveniment

îndreptat împotriva sfinţilor lui Dumnezeu aici, în Daniel 7:25.

Complementaritatea cu Daniel: 42 de luni şi 1260 de zile. Imaginea

persecuţiei din Daniel 7:25; 8:10 este reluată de Ioan: curtea călcată în

picioare (Apocalipsa 11:2) aşa cum cornul cel mic calcă în picioare

sfinţii (Daniel 8:10).

Se pare că Lc 21:24 neamurile trebuia să calce sfânta cetate, până

la împlinirea timpului neamurilor – e cheia. Înţelegem din paralela cu

Apocalipsa 11:2 că timpul neamurilor este 42 de luni. Distrugerea

Ierusalimului de romani a devenit un prototip pentru oprimarea

poporului lui Dumnezeu, e adevărat, pentru un timp limitat. (vezi şi

versetul 18 şi 19, 19:21-21.)

Daniel vede Imperiul Roman, ce calcă în picioare naţiunile (şi

Ierusalimul) Daniel 7:7.19.23; apoi cornul cel mic calcă în picoare locul

sfânt şi închinătorii Daniel 8:9-13. Deci sfânta cetate este simbol pentru

poporul lui Dumnezeu persecutat de antihrist. Cetatea cea mare din 11:8

este în contrast cu sfânta cetate de aici. Persecutorul de aici e prezentat

în 13:1-10, ca dominid în aceeaşi perioadă ca puterea descrisă în Daniel

7:25. De fapt este aceeaşi perioadă şi aceeaşi putere, care rosteşte

blasfemii la adresa lui Dumnezeu, cortului Său, a celor ce locuiesc în

ceruri (închinătorii lui Isus) Apocalipsa 13:6 şi îi persecută pe sfinţi.

42 de luni. Aici şi în 13:5 (fiara din mare) – evident aceeaşi

perioadă. Evident la fel şi în versetul 3 şi 12:6 - 1260 de zile; ca şi o

vreme, vremuri şi o jumătate de vreme din 12:14. Contextul dovedeşte

că e vorba despre aceeaşi perioadă (persecuţia femeii în capitolul 12).

Perioada vine din Daniel 7:24-25, 12:7, unde sfinţii sunt persecutaţi.

Ioan dezvoltă această perioadă şi vorbeşte de fiara din mare, antihristul

simbolic, ce corespunde perioadei din Daniel. Perioada se referă la cei

1260 ani de dominaţie papală, în Evul Mediu [538 – 1798 – de când

Biserica a primit putere politică, până când, conjunctura istorică i-a

anulat influenţa politică](Biblia tăcea pentru popor; Biblia era ascunsă

poporului, secetă mare spirituală – compară cu lucrarea lui Ilie, când 3,5

ani nu a plouat din cauza apostaziei israelului; dar şi cu lucrarea lui Isus,

care cu umilinţă în sac a predicat 3,5 ani – ucenicii trebuie să facă la fel

In 15:20 - dacă Isus este persecutat, aşa vor fi şi urmaşii Lui.)

42 de luni este asociat cu domnia răului şi prigonirea sfinţilor

Apocalipsa 11:2, 13:5

1260 este asociat cu protecţia lui Dumnezeu pentru sfinţi, în

mărturisirea Evangheliei 11:3, 12:6

Cu mult timp înainte de Revolutia Franceza, unii învatati ca

Thomas Goodwin (1639), Drue Cressener (1689), Robert Fleming

(1701) si nu putini printre reformatii francezi (numiti hughenoti ),

vazusera în acest capitol apocaliptic si în acest cutremur, o revolutie

anticrestina care va avea loc în Franta si care va pedepsi papismul

Cei doi Martori 11:3-14

Este foarte util pentru cititor sa observe ca scenele descrise în v.3-

13 nu sunt vazute de Ioan în viziune, ci sunt descrise profetic de catre

îngerul Domnului din cap. 10 sau de catre glasul lui Dumnezeu din cer

(Apoc. 10:8.11, 11:1.3). Oricum, cel ce vorbeste este Dumnezeu, nu o

creatura, altfel n-ar putea vorbi despre „cei doi martori ai Mei". Daca

viziunea îngerului cu profetia desigilata are loc în contextul trâmbitei a

sasea, aceasta profetie despre cele 1260 zile-ani nu apartine de trâmbita

a sasea, ci este descoperita de Dumnezeu lui Ioan înainte de a se împlini,

facându-se aici o incursiune într-un viitor anterior aceluia ilustrat de

viziunea îngerului si a marii avertizari despre care am vazut ca urmau sa

se realizeze în perioada 1798-1844). Motivul acestei incursiuni într-un

trecut profetic este, mai întâi, nevoia unei digresiuni retorice, a unei

paranteze care sa descrie în detaliu care este pacatul neamurilor care tin

de curtea de afara, cea nemasurata; si în acelasi timp, nevoia de a arata

cauzele aparitiei unei asemenea treziri religioase prevazute în cap. 10.

11:3 Voi da celor 2 martori: autoritate dată de Dumnezeu. Nu

doar Ioan primeşte porunca mărturisirii 10:11; ci întreg poporul lui

Dumnezeu – ca în fapte 1:8.

Perioada 1260 de zile

Sac – aşa profetizau porfeţii din Vechiul Testament Isa 20:2,

Zaharia 13:4 – la care adăugăm experienţa amară anunţată în 10:8-11.

Doi martori ai mei – legea şi profeţii, legea şi Evanghelia, Moise

şi Ilie, sau alţi doi profeţi ca ei, în timpul din urmă; Biblia şi poporul lui

Dumnezeu.

Biblia: Vechiul Testament şi Noul Testament depun mărturie

pentru Hristos Ioan 5:39, Luca 24:25-27.44; Apocalipsa 1:2.9 Noul

Testament mărturia lui Isus. Martorii au putere mare versetul 5-6: ca în

Vechiul Testament, unde Cuvântul lui Dumnezeu, prin Moise a adus

plăgile asupra Egiptului Exod 7-11, Ier 5:14 Cuvântul e foc – sau focul

lui Ilie, nimicind ostaşii ce veneau să-l aresteze 2 Regi 1:9-14; Cuvântul

a închis cerul pentru 3,5 ani şi nu a plouat la Ilie (1 Regi 17:1). Astfel

uciderea lor 7-10 ar însemna abandonarea Bibliei pentru un timp; dar

apoi, Biblia este din nou preţuită.

O întelegere corecta a identitatii celor doi martori a aparut înca din

sec. XII, de la episcopul catolic Bruno de Segni care a vazut în cei doi

martori Scripturile Vechiului si Noului Testament personificate.

Vederea aceasta a fost preluata si de protestanti, printre care luteranii

Mathias Flaccius (sec. XVI) si Johannes Funck. Marele matematician

englez John Napier, un pasionat al Apocalipsei, a dat aceeasi explicatie

cu doua secole în urma.

Poporul lui Dumnezeu: ucenicii sunt martorii lui Hristos Ioan

15:27, Fapte 1:8. Predicarea Evangheliei este de mărturie pentru toţi

Matei 14:14. Din cauza mărturisirii, poporul lui Dumnezeu e persecutat

Apocalipsa 2:13, 6:9, 12:11, 17:6, 20:4. Biserica este martora lui Isus

Apocalipsa 17:6, 20:4.

Este nevoie de doi martori pentru a fi crezută o relatare Deut 19:!5,

Mat 18:16, Ioan 8:17. Aşa au mers şi apostolii să mărturisească Marcu

6:7. Mărturia lor e puternică, adevărată iar cei care o resping suferă

consecinţe serioase.

Cele două opinii nu se exclud, ci pot merge îmrepună: cei doi

martori reprezintă Biserica lui Dumnezeu (din Vechiul Testament şi

Noul Testament) predicând Cuvântul lui Dumnezeu (Vechiul Testament

şi Noul Testament).

Cei doi martori: au rolul şi activitatea celor doi unşi din Zaharia –

rege şi preot; a lui Moise şi Ilie – lucrarea martorilor este modelată de

aceste exemple. Aceeaşi putere ce i-a condus pe ei, va conduce poporul

lui Dumnezeu la sfârşitul istoriei.

11:4 Doi măslini. Din Zaharia 4: măslinii sunt cei doi unşi, adică

Iosua şi Zorobabel, preotul şi guvernatorul din timpul restaurării

templului[dar la vs 6 se vorbeşte de Duhul Sfânt, care va face lucrarea

Domnului], Ioan vede şi 2 sfeşnice – întruchiparea celor 2 martori,

împlinindu-şi rolul preoţesc şi împărătesc Apocalipsa 1:6, 5:10. Deci şi

aici se are în vedere restaurarea sanctuarului: curăţirea lui, judecata,

propăvăduirea Evangheliei prin Duhul Sfânt.

11:5.6 – Martorii lucrează după modelul lui Moise şi Ilie: Moise:

apa în sânge, urgii (11:6), Ilie – nimicirea cu foc şi seceta (5-6). Singutul

pasaj care alătură cele două imagini din Vechiul Testament este Maleahi

4:4-6. Imaginea lui Moise evocă trecutul – adevărul Scripturii revelate,

iar imaginea lui Ilie evocă viitorul timpul când Mesia va veni – Ilie vine

pregătind efectiv calea pentru Mesia, fie întruchipând pregătirile pentru

venirea Sa.

Cei doi martori simbolizează Scriptura – Vechiul şi Noul

Testament, complementaritatea lor şi rolul pe care-l au în escatologie.

Revelaţia lui Dumnezeu e predicată de oameni, iar oamenii sunt ţinta

atacurilor forţelor adâncului (11:3.7). poate simboliza poporul evreu –

care cu sacrificiu şi în ciuda persecuţiei a transmis revelaţia Vechiul

Testament; şi creştinismul, care la fel ca evreii, sau luptat pentru

transmiterea Noul Testament. Complementaritatea aceasta între Vechiul

şi Noul Testament este vizibilă chiar în structura Apocalipsei, care are

multe aluzii, foloseşte aceleaşi concepte, simboluri, imagini, limbaj ca şi

Daniel.

11:7 Când îşi vor termina mărturia. Sfârşitul celor 1260 de zile.

După ce mărturisesc în sac, martorii lui Dumnezeu sunt ucişi, de fiara

din Adânc.

Fiara din adânc: identificată cu fiara din adânc 13:1-10, pentru că

face război sfinţilor, şi-i învinge. Dar în 13, fiara chinuie pe sfinţi 1260

de ani, iar aici cei doi martori îşi depun mărturia pentru acea perioadă şi

pare că după aceea apare fiara din 11. În Apocalipsa balaurul îl

reprezintă pe diavol – capitolul 12. În Daniel fiara reprezintă naţiuni,

deci şi aici trebuie să reprezinte o naţiune, o putere politică sau

religioasă, care domină lumea, sau o partea a ei.

Dacă cei doi martori reprezintă Scriptura – atunci fiara este

Revoluţia Franceză. Atunci creştinismul şi Biblia au fost respinse,

instalându-se teroarea şi imoralitatea. După aceea, predicarea

Evangheliei a cunoscut cea mai mare înflorire.

Drama simbolică/spiriutală de aici, are legătură cu cetăţile: Babilon

(14:8) – simbolul puterii ce uzurpă locul lui Dumnezeu; Egipt (11:8) –

simbol al celui ce-L neagă pe Dumnezeu; Sodoma (11:8) – simbol al

decadenţei morale şi ignorarea lui Dumnezeu. A persecuta poporul lui

Dumnezeu, a ucide martorii Lui este ca şi când ai ucide pe Domnul

(11:8 // FA 9:4) – L-au ucis prin ignoranţă, negare, înlocuire.

Revoluţia Franceză a distrus încrederea nu numai în Biserică, ci şi

în sursa ei – Biblia. Au ars cărţile sfinte ale evreilor şi creştinilor. Un

ziar al vremii spunea că s-a ars atâta material scris, încât focul a ţinut

până a doua zi la ora 10. În 1793, conducerea revoluţionară a interzis

orice serviciu religios. Istoria este ironică: Biserica a substituit mărturia

Scripturii, a produs izbucnirea de mânie a revoluţiei franceze.

Asemenea lui Ilie care, dupa cei trei ani si jumatate de seceta, a

fost condamnat la moarte dar Dumnezeu l-a înaltat la cer, asemenea lui

Iisus care a profetizat timp de trei ani si jumatate, apoi a fost omorât si

totusi a înviat, S-a înaltat si a fost glorificat prin succesul Evangheliei,

Cuvântul scris a repetat în istorie acest model. Biblia era destul de rara

în Evul Mediu si citirea ei nu era încurajata. Aparitia tiparului si a

Reformei a dezlegat Biblia din lanturile Bisericii Romane dar în tarile

catolice si ortodoxe a continuat în principiu, situatia medievala. Insa nici

tarile protestante n-au înaltat Biblia la adevarata ei pozitie, ca fiind

pâinea vietii pentru fiecare om. Biblia a ramas legata în lanturile

crezurilor protestante; orice interpretare si publicare a învataturilor ei

altfel decât învatau bisericile de stat, erau descurajate La sfârsitul celor

1260 de ani de marturisire umilita, adica în ultimii ani ai acelei perioade,

ceva "mai groaznic avea sa se întâmple. O noua putere iesita din putul

aceluiasi abis descris în Apoc.9:1, dar în fond aceeasi fiara (îngerul

pierzarii), avea sa se lupte cu ei, sa-i învinga si sa-i omoare. Acest

eveniment straniu este descris ca având un caracter local. Cetatea de aici

este numita Sodoma si Egipt. Ambele toponime biblice sunt locuri peste

care au venit judecatile lui Dumnezeu si din care credinciosii au trebuit

sa iasa. Egiptul este simbolul ateismului, al naturalismului ocult si al

sclaviei (Ex 5:2.7-9) , Sodoma este simbolul celei mai josnice

imoralitati (Gen 13:13, 19:5) …. Timp de trei ani si jumatate (3,5 zile

profetice!), .din nov. 1973 pana in iunie 1797, prin asa numita

descrestinare si prin ulterioarele masuri opresive, crestinismul a fost

condamnat în tara cea mai catolica. Chiar si dupa ce s-a introdus o

constitutie care garanta libertatea religioasa a continuat aceasta situatie,

deoarece, libertatea cultului se aplica numai cultelor anticrestine

inventate de revolutionari: cultul Ratiunii, cultul Fiintei Supreme, 'cultul

republican, teofilantropia, toate fiind de sorginte deista, ostile Bibliei.

11:8.9 Nu trupurile lor moarte, ci trupul lor –adică două

entităţi, dar un singur trup. Adică Hristos mărturiseşte o singură mărturie

prin mai mulţi martori.

Cetatea cea mare. În contrast cu oraşul sfânt 11:2; în Biblie

marele oraş este ostil lui Dumnezeu şi poporului Său: Ninive, Babilon,

Tir. Acest lucru e valabil şi în Apocalipsa 14:8, 16:19, 17:18,

18:10,16,19,21.

Sodoma şi Egipt – ilustrează imoralitatea, degradarea totală a

Sodomei şi ateismul Egiptului (Exod 5:2). Acest oraş ce se pretinde

creştin, persecută sfinţii, aşa cum Ierusalimul L-a respins pe Isus. În

vremea profeţilor, Ierusalimul apostat era comparat cu Sodoma (Isaia

1:9-10, 3:9, Ier. 23:14). La Amos, Israelul a devenit ca Sodoma şi Egipt,

de aceea va fi pedepsit pe măsură Amos 4:10-11.

Crucificare ca a lui Isus. Ce I s-a făcut lui Isus în Ierusalim, li se

face acestor martori în oraşul, ce se pretinde creştin.

Trei zile şi jumătate: o zi pentru fiecare an de predicare. Atât a

stat Isus în mormânt.

Oameni din orice norod, orice seminţie, orice limbă, orice

neam –ecou din 10:11, subliniată experienţa amară a lui Ioan –

respingerea predicării.

11:10 – Daruri unii altora. Aminteşte de Purim, când evreii îşi

împărţeau între ei mâncare, daruri îndreptate şi spre săraci.

Chinul. Este chinul conştiinţei încărcate, vinovăţia din cauza

păcatului – pentru Ahab, Ilie era cel ce tulbură poporul 1 Regi 18:17,

duşmanul 2 Regi 21:20; la fel cu Mica 1 Regi 22:8,18. Felix s-a speriat

când a auzit de cumpătare, neprihănire, judecată Fapte 24:25. Ucenicii

urmau să fie urâţi pentru predicarea lor Marcu 13:13. Cuvântul lui

Dumnezeu întotdeauna aduce chin celor ce Îl aud, dar nu vor să i se

supună.

11:11 Martorii sunt înviaţi. Pot fi călcaţi în picioare, dar nu

aruncaţi din univers. Când Dumnezeu trimite Duhul de viaţă (ca în Gen

2:7), martorii prind viaţă, iar duşmanii, opozanţii sunt cuprinşi de frică.

Imaginea seamănă şi cu oasele uscate din Ezechiel 37:1-10, care prind

viaţă, prin suflarea lui Dumnezeu. După aluzia la crucificarea lui Hristos

(11:8), vine aluzia la învierea Sa, după acelaşi model (11:11)

Trei zile şi jumătate – în antichitate, un om era considerat mort

după 3 zile, când coprul intra în putrefacţie. Dacă cineva a înviat după 3

zile, asta însemna că s-a întors din morţi – dacă era mai puţin de 3 zile,

întoarcerea din morţi era chestionabilă (Lazăr, Isus).

Intre anii 1804-1840 au aparut în lume, într-o evolutie incredibila,

circa 63 de Societati Biblice diferite, dintre care, cea mai importanta este

Societatea Biblica pentru Britania si Strainatate (1804). Au urmat apoi

altele: elvetiana (1804), suedeza (1809), indiana (1911), finlandeza

(1911), daneza (1814), germana (1815), islandeza (1815), americana

(1816), norvegiana (1816), valdenza (1816), franceza (1818, la Paris),

greaca (1819), rusa (1826), belgiana (1834). Aceasta înaltare a Bibliei a

dus la marea redesteptare interconfesionala de tip adventist dintre anii

1798-1844. Vrajmasii Bibliei, care se bucurasera de descrestinare au

putut fi martori la triumful celor doi martori.

11:12 Ridicarea la cer. Trebuie văzută în contrast cu umilirea din

timpul predicării. După ce lucrarea se va încheia, răsplătirea va veni aşa

ca la Ilie şi Moise, ca ridicarea lui Isus la cer, pe un nor. [predicarea

Evangheliei nu e gata – vezi Apocalipsa 14].

După aluzia la crucificarea lui Isus (11:8), la învierea Sa (11:11)

urmează cea la înălţarea la cer, într-un nor (11:12// Fa 1:9). După

grozăvia revoluţiei franceze, libertatea religioasă a fost proclamată în

Franţa 1797, şi apoi în ţările occidentale (evreii şi-au recăpătat dreptul

de a se închina conform convingerilor lor – Inchiziţia în Sapania a fost

desfiinţată de influenţa revoluţiei franceze).

După 3 ani şi jumătate, Scriptura îşi recapătă influenţa şi este şi azi

Best seller Nr 1.

11:13 Cutremur mare – ca în sigiliul 6:12 şi pare a fi acelaşi

eveniment ca la pecetea 6, care anunţa începutul timpului sfârşitului şi

evenimentele finale istoriei acestui pământ [Lisabona 1775?]. Este

efectul judecăilor lui Dumnezeu: Cetatea - Babilon. Puterea uzurpatoare

primeşte o lovitură puternică, dar nu fatală. Doar 1/10 (imaginea

minumului în Biblie) din cetate s-a prăbuşit, şi doar 7000 de oameni au

murit (imaginea rămăşiţei) – deci biserica uzurpatoare a primit lovitura

pentru o perioadă scurtă. Suntem în 1798, arestarea papei.

Cetatea cea mare este dărâmată a 10 parte – dărâmarea finală

vine în Apocalipsa 18. Dar cei 7000 care mor, ne amintesc de cei 7000

credincioşi din timpul lui Ilie; reprezintă totalitatea celor

necredincioşilor împietriţi.

Cei 7000 de oameni care au pierit în acest cutremur social nu

reprezinta un numar real, ci sunt, foarte probabil, un simbol al

închinatorilor anonimi ai lui Dumnezeu (Rom 11:3.4). In afara de

protestantii refugiati sau ascunsi asemenea lui Ilie si altor profeti,…

Dupa o explicatie traditionala însa, n-ar fi vorba de persoane ci de 7000

de titluri (nobiliare si eclesiastice) care au fost desfiintate de revolutie.

Textul grecesc, este adevarat, spune „7000 de nume de oameni", dar

expresia se refera la persoane, ca si atunci când se spune „suflete de

oameni".

Cutremurul dă o şansă de pocăinţă celor rămaşi în viaţă. Pare că

ei ascultă îndemnul din Apocalipsa 14:7; deci înălţarea celor doi martori

este paralelă cu proclamarea Evangheliei veşnice, încă odată cu putere şi

acceptată de mulţi oameni. Expresia au dat slavă lui Dumnezeu în

Apocalipsa, este pozitivă. Această atitudine este în contrast cu cea din

9:20-21.

Vedem aici, în capitolul 11 restaurarea sanctuarului lui Dumnezeu,

ce include pregătirea poporului Său pentru împărăţia cerească. Capitolul

11 ne arată că Dumnezeu mereu a avut sfinţii Săi, care să mărturisească

despre Sine ca Moise, Ilie, Iosua, Zorobabel, cu puterea Duhului Sfânt –

întotdeauna vor fi opozanţi, dar adevărul va străluci, se va înălţa, chiar

pe norii cerului.

Al treilea vai. A şaptea trâmbiţă

Baza este la 10:5-7.; anunţă sfârşitul tainei lui Dumnezeu.

Capitolul 11 ne spune că de 2000 de ani taina lui Dumnezeu este

proclamată peste lume Ef. 3:9-11. Spre sfârşitul istoriei lumii, când cei

răi se pregătesc pentru Armaghedon, poporul lui Dumnezeu va proclama

taina aceasta cu mare putere, ilustrată în propăvăduirea celor 3 îngeri din

Apocalipsa 14:6-12. Sfârşitul acestui timp este anunţat de trâmbiţa a

şaptea, care marchează încheierea harului. Tot acum, taina lui

Dumnezeu, parţial descoperită omenirii, va fi desăvârşită..

Taina lui Dumnezeu – în Apocalipsa poate fi şi un mister, care va

fi cunoscut când predicţia este împlinită. A şaptea trâmbiţă este paralelă

cu a şasea pecete: se termină cu timpul sfârşitului, mînia lui Dumnezeu

şi judecarea neamurilor (11:18 // 6:15-17). Dar pecetea 6 vorbeşte de

pământ, pe când trâmbiţa 7 vorbeşte de cer; pecetea 6 – viziune dinspre

pământ spre cer, dinspre prezent spre viitor, dar trâmbiţa 7 dinspre cer

spre pământ.

Trâmbiţa 7 proclamă sfârşitul tuturor lucrurilor (11:15). Este pasaj

paralel cu cp 4:

- Ceremonia de adorare

- Cei 24 de bătrâni (11:16 // 4:4)

- Acelaşi nume pentru Dumnezeu: Care eşti şi care erai (11:17 //

4:8) – fără care vei veni.

- În Apocalipsa 4 cântarea bătrânilor precede cântarea fiinţelor

cereşti – reprezentanţii creaţiunii din cer; aici fiinţele cereşti preced

în laudă cântecul bătrânilor. Toată creaţiunea, din cer şi de pe

pământ Îl proclamă pe Dumnezeu ca rege – Dumnezeu domneşte

acum pentru totdeauna şi definitiv!

11:15 Domnul nostru şi Hristosul Lui. Imaginea Domnului şi

Unsului Său, ca în Ps. 2:2

Când trâmbiţa 7 sună, taina lui Dumnezeu ia sfârşit şi are loc transferul

de domnie şi împărăţie către Dumnezeu şi Hristos. Acum se împlineşte

definitiv şi complet Matei 6:2 – vine împărăţia Ta. Acum Daniel 2:44

este realitate.

Împărăţia este a Domnului şi a Hristosului Său Acest eveniment

ceresc are loc înaintea revenirii Lui pe pamânt si se mai numeste „nunta

Mielului" (Apoc 19:6-7). Scena este echivalenta cu cea din Dan. 7:13-14

unde este organic legata de timpul judecatii. Nunta sau primirea

împaratiei are loc înainte de revenirea Domnului (conf.Lc 19:12, 12:36,

Mat 22:10-12). Nu trebuie confundata nunta cu ospatul nuntii. Una este

primirea împaratiei de catre Iisus, înainte de venirea Sa; cealalta este

sarbatorirea triumfului si a comuniunii la sosirea mântuitilor cu Christos

în cer. Aici merita subliniat faptul ca, în aceasta metafora apocaliptica a

nuntii, mireasa nu este simbolul Bisericii, ci al Ierusalimului ceresc,

capitala împaratiei (Apoc.21:2'.9-11). Exista o relatie strânsa Intre

Ierusalimul ceresc si 'Biserica de pe pamânt, dar aici se cere sa nu le

confundam.

11:17 Care eşti, care erai. Fără care vii aici; spre deosebire de

1:4, 4:8, promisiunea venirii acum e sigilată, acum e prezentă, a venit să-

şi ia în primire regatul, domnia.

11:18 Mânia – mânia lui Dumnezeu este răspunsul la mânia

neamurilor: măsura cu care au măsurat, li se va întoarce înapoi şi o vor

suferi ei.

Cântarea celor 24 de bătrâni înalţă judecata lui Dumnezeu, cu

aspectul pozitiv şi negatic (14:14-18):

- Negativ: include judecata celor morţi şi prăpădirea celor ce

nimicesc pământul – vezi li 20:12-15, descrierea acestei distrugeri,

după mileniu.

- Pozitiv: judecata sfinţilor şi răsplătirea lor. Răsplătirea este dată la

venirea lui Isus, Parousia – descrisă la începutul mileniului,

Apocalipsa 22:12. Prin îndepărtarea celor ce distrug pământul,

Dumnezeu salvează pământul – judecăţile sunt interdependente.

Mânia neamurilor este prezentată în detaliu în capitolul 12 şi 13

Mânia lui Dumnezeu răspunde să distrugă pentru totdeauna

rebeliunea celor răi împotriva lui Dumnezeu. Acest lucru este prezentat

în detaliu în capitolul 14-18.

Mânia neamurilor – secolul 20 este cel mai sângeros secol din

istorie. Morţii de aici, sunt cei mai mulţi din istorie. Neamurile sunt

mâniate – se distrug între ele.

Judeci pe cei morţi. Nimeni nu ocoleşte judecata lui Dumnezeu:

buni sau răi, morţi sau vii. Dumnezeu va răsplăti în final, cu dreptate.

Adică judecata de cercetare – cei vii, sunt judecaţi în timpul decretului

duminical.

Momentul primirii împaratiei de catre Domnul Christos, momentul

tranzitiei de la împaratia harului (odata cu închiderea timpului de har), la

împaratia slavei, marcheaza un raspuns la mânia neamurilor. Aceasta

mânie a neamurilor ar fi conflictele din mijlocul neamurilor si, în acelasi

timp, opozitia lor fata de Christos…. In ordine succesiva, urmeaza mânia

lui Dumnezeu, care se va revarsa prin cele sapte plagi, în timpul

strâmtorarii, dupa încheierea timpului de har {(Apoc 14:9-10, 15:1,

18:6). Judecata si rasplatirea de aici s-ar referi la evenimentele celor

1000 de ani din cap. 20, dupa revenirea lui Iisus, iar distrugerea celor ce

distrug pamântul este cea prevazuta pentru sfârsitul judecatii mileniale

(20:11-15

Să distrugi pe cei ce distrug/nimicesc pământul. Cuvântul este

corupt, distrus – imagine paralelă cu Gen 6:11-13 unde pământul era

corupt/distrus. Oamenii au umplut pământul cu nelegiuire; astfel l-au

distrus Gen 6:12-14 (oamenii au fost nimiciţi împreună cu pământul la

potop; aşa va fi şi la final); în 1 Cor 7:14 cine nimiceşte templul lui

Dumnezeu/ trupul, va fi nimicit. Babilonul din Apocalipsa 19:2 strica

pământul prin imoralitate/curvie, văzută şi în 17:1-6. Şi Ier 28:[51]25

vede Babilonul ca munte distrugător. Acesta este sensul distrugerii aici;

nu unul ecologic, fizic.

Dumnezeu nu intervine să distrugă pământul prin plăgi – ci pe cei

ce au nimicit pământul. Ca atunci când o echipă SWAT vine şi salvează

pe ostatici, nimeni nu le repoşează că au distrus scaunele sau au găurit

pereţii cu gloanţe.

Prin respingerea sau înlocuirea lui Hristos, pământul este, spiriutal,

nimicit. Aşa apare intoleranţa, cruciadele, inchiziţiile, nazismul etc. Aşa

că Dumnezeu salvează pământul nimicind pe cei ce nimicesc pământul.

11:19 Templul lui Dumnezeu. Sfânta Sfintelor din ceruri.

Chivotul reprezintă prezenţa lui Dumnezeu, protecţia Sa cu poporul Sau

– asta e asigurarea că va fi cu poporul Lui în ceea ce va urma:

Dumnezeu va fi cu ei în vremea sfârşitului.

Pionierii nostri au înteles ca v. 19 indica Ziua Ispasirii (a Judecatii,

a curatirii Sanctuarului, conf. Lev 16), deoarece numai atunci se putea

deschide „sala Tronului", accesul spre chivotul legii deasupra caruia se

manifesta „slava Domnului". Ellen White aplica v. 19 la începutul zilei

ispasirii în 1844, în cartea Marea Lupta (Tragedia Veacurilor, la

începutul cap. 25). într-o nota aditionala din 7SDABC la Apoc 11:19

(CBAZS) ea aplica acelasi verset la un moment din plaga a VII -a.

Legea lui Dumnezeu va apare pe cer si va fi vazuta de vrajmasii ei. Se

poate ca unul din cele doua cazuri sa fie o aplicare secundara, omiletica,

a Ellenei White. Faptul ca trâmbita a saptea declanseaza în cer laude

Celui care tocmai a primit împaratia, în timp ce deschiderea Sanctuarului

este vazuta dupa aceea, sugereaza ca trâmbita a saptea n-ar suna de la

1844, ci înca este asteptata sa sune.

Fulgere, glasuri, tunete, un cutremur mare de pământ şi

grindină mare. Simbol al prezenţei divine – ca la Sinai. Manifestarile

din v.19 au avut loc la Sinai (Ex 19:16-19) si la Golgota (Mat 27:45.50-

51), iar aici descriu ceea ce se va întâmpla în timpul plagii a saptea

(Apoc 16:17-21) când decalogul va apare scris pe cer (conf. Ps 97). Toti

cei ce n-au crezut Evanghelia vesnica a mântuirii si judecatii, care au

sfidat poruncile lui Dumnezeu, care nu s-au temut de Dumnezeu ca sa-I

dea slava la timpul potrivit, vor tremura la sfârsit marturisindu-si

zadarnic pacatele la munti si la stânci.

Apocalipsa 12

Apocalipsa capitolul 12-22 se concentrează asupra timpului

sfârşitului şi evenimentele finale din istoria lumii. Este posibil ca

Apocalipsa 11:18 să fie baza pentru următoarele capitole.

Apocalipsa 11:18: judecarea celor morţi implică răsplătirea

servitorilor lui Dumnezeu pe de-o parte şi distrugerea celor ce distrug

pământul pe altă parte. Elementele acestui verset se regăsesc dezvoltate

în capitolul 12-22: mânia neamurilor – capitolul 12-14, fiarele ce atacă

poporul lui Dumnezeu; mânia lui Dumnezeu – plăgile, judecarea

Babilonului capitolul 15-16; vremea ca morţii să fie judecaţi capitolul

19-22; răsplătirea sfinţilor 19:1-10, 21-22 pământul şi cerul nou;

distrugerea răilor ap19:11-20:15.

Din Apocalipsa 10:7 şi 11:18 înţelegem că ceea ce va urma, capitolul

12-22 se referă în special la sfârşitul lumii, proximitatea plăgii a şaptea

(şi cum rămâne cu cele 1260 de zile? La ce se referă ele în capitolul 12,

13?)

Ca şi Daniel (cp 7), Apocalipsa are în centrul viziunea sfârşitului şi

a judecăţii lui Dumnezeu, cp 12-14. Judecata lui Dumnezeu este în

centru aici, ca la Yom Kipur: sângele pe chivot, reprezentat dreptatea lui

Dumnezeu (păcatul este plătit – sângele mielului) şi harul Său

(Dumnezeu a oferit Mielul). Dreptatea şi mila sunt cei doi poli ai

chivotului. Misiticismul iudaic spunea că asta simbolizează şi cei doi

heruvimi de pe chivot – cele două trăsături ale lui Dumnezeu. La

celelalte elementele din chivot: legea – dreptatea; toiagul înflorit şi mana

– bunătatea lui Dumnezeu, mila şi grija Sa, care aduce viaţă!

Acelaşi mesaj îl transmite şi textul lui Ioan: lumina chivotului – a

legământului ce vine de la Dumnezeu, a strălucirii chivotului din

sanctuar, este acoperită de nor, fulgere şi tunete

Contextul cărţii Apocalipsa 11:19, ne conduce la Yom Kipur –

singura sărbătoarea iudaică, în care Sfânta Sfintelor era deschisă şi

preotul avea acces acolo. Deci judecata se apropie – poporul lui

Dumnezeu are menirea, datoria să proclame judecata lui Dumnezeu şi să

anunţe lumea, despre aceasta.

În capitolul 12 începe o viziune cu totul nouă a cărţii.

Dacă apare chivotul la sfârşitul captiolului 11, înţelegem că în Vechiul

Testament lângă chivot era pusă cartea legământului Deut 31:24-26.

Cartea aceasta a legământului poate fi scrolul din Apocalipsa 5. El a fost

parţial descoperit în capitolul 10, prin sulul cel mic. Ceea ce urmează

acum, în capitolul 12-22 este descrierea conţinutului cărţii, mai pe larg

din capitolul 10. Ceea ce Dumnezeu a poruncit să rămână sigilat, 10:4,

va fi cunoscut la revenirea lui Hristos, când taina lui Dumnezeu va fi

descoperită 10:7.

În capitolul 12-22 vedem contrafacerea satanei a actelor salvifice

ale lui Dumnezeu. Contrafacerea diavolului este prezentată aici în

antitezele: trinitatea falsă (capitolul 12-13), funcţionând ca antiteză la

persoanele dumnezeirii (1:4.5 şi capitolul 4-5), semnul fiarei în antiteză

cu semnul lui Dumnezeu (13:15-16// 7:1-3, 14:1), cele trei mesaje

demonice, în antiteză cu cele trei solii îngereşti (16:13-14/// 14:6-12),

femeia-cetate Babilon cu femeia-cetate Noul Ierusalim (17-18//21-22).

Trinitatea falsă: acum apare balaurul (12), fiara din mare (13:1-

10), fiara din pământ (13:11-17); mereu încearcă să-i întoarcă pe oameni

de la Dumnezeu, să-i înşele (16:13-14, 19:20, 20:10).

Balaurul/ satana Dumnezeu Tatăl

Locul lui e în cer 12:3.7-8 Locuinţa lui Dumnezeu e în cer

capitolul 4-5

Are un tron 13:2b, 2:13 Are un tron 4-5, 7:9-15, 19:4

Dă puterea, scaunul de domnie şi

stăpânirea fiarei din mare 13:2.4

Dă tronul, puterea, stăpânirea lui

Hristos Mat 28:18, Apocalipsa

2:27, 3:21, capitolul 4-5

Este adorat 13:4a Este adorat 4:10, 15:4

Este distrus pentru totdeanuna

20:9-10

Trăieşte şi domneşte pentru

totdeauna 4:9, 5:13, 11:15

La fel fiara din mare, este imitarea lui Hristos. ea lucrează în puterea şi

autoritatea balaurului, după cum Hristos lucrează în puterea şi

autoritatea Tatălui (Mat 28:18).

Fiara din Mare Isus Hristos

Vine din apă să-şi înceapă lucrarea

13:1

Vine din apă să-şi înceapă lucrarea

Luca 3:21-23

Seamănă cu balaurul 12:3, 13:1 Cine M-a văzut pe Mine, L-a

văzut pe Tatăl Ioan 14:9

Are zece diademe 13:1 Are multe diademe Apocalipsa

19:12

Are 10 coarne pe cap 13:1 Mielul are 7 coarne Apocalipsa

5:6

Primeşte puterea, scaunul de

domnie şi stăpânirea 13:2.4

Primeşte tronul, puterea,

stăpânirea de la Tatăl Mat 28:18,

Apocalipsa 2:27, 3:21, capitolul 4-

5

Activitatea fiarei este 42 de luni

Apocalipsa 13:5

Activitatea sa este 3 ani şi

jumătate, adică 1260 de zile, 42

de luni - Ioan

A fost junghiată 13:3 A fost junghiat 5:6

Revine la viaţă 13:3 A Înviat 1:18

Primeşte închinare, după ce rana

de moarte s-a vindecat 13:3-4.8

Primeşte închinare după

înălţarea Sa Matei 28:17

I s-a dat autoritate universală

după ce rana de moarte i s-a

vindecat 13:7

Toată puterea este dată lui Isus

Matei 28:18, după înviere

Cine se poate asemăna ci fiara?

13:4

Michael – Cine e ca Dumnezeu?

12:7

Ţintă globală 13:7, 17:5 Ţintă globală 5:9, 10:11, 14:6

Fiara ce iese din pământ este o contrafacere a Duhului Sfânt –

lucrează în puterea fiarei din mare 13:3, în acelaşi fel în care Duhul

Sfânt Îl reprezintă pe Isus Ioan 14:26, 15:26.

Fiara din pământ Duhul Sfânt

Numit profetul fals ce înşeală

lumea 16:13, 19:20, 20:10

Numit Duhul Adevărului, care

conduce oamenii la mântuire

Ioan 16:13, Apocalipsa 22:17

Seamănă cu un Miel 13:11 Este ca Hristos Ioan 14:26, 16:14

Are puterea fiarei din mare

13:12a

Are puterea lui Hristos Ioan

16:13-14

Îndreaptă închinarea spre fiara

dintâi 13:12b, 15

Îndreaptă închinarea către Isus -

Ioan 16:13-14

Face semne mari 13:13, 19:20 Face semne mari Fapte 4:30-31

Aduce foc din cer 13:13 Foc din cer la Cincizecime Fapte

2

Dă viaţă/suflare icoanei fiarei

13:15

Dă viaţă/suflare de viaţă Romani

8:11

Pune semnul pe frunte sau pe

mână13:16

Pune sigiliul pe frunte 2 Cor

1:22, Efeseni 1:13, 4:30

Finalul cărţii descrie victoria finală a lui Dumnezeu asupra acestor forţe

demonice, ce contrafac adevărul – capitolul 19:20, 20:10.

Sigiliul/semnul contrafăcut: poporul lui Dumnezeu primeşte semnul

Său, 7:1-3, semnul ascultării de Dumnezeu. Închinătorii fiarei, primesc

semnul acesteia 13:16-17, deci în opoziţie cu ceea ce primesc

credincioşii, în opoziţie cu ascultarea de Dumnezeu, ci ascultarea de

fiară. Credincioşii lui Hristos poartă simbolul loialităţii faţă de Acesta;

închinătorii fiarei, poartă simbolul loialităţii faţă de aceasta: 13:16-17,

14:8, 16:2, 19:20, 20:4. Semnul lui Dumnezeu e numele Lui pe fruntea

credincioşilor – semnul fiare e numele ei pe fruntea sau mâna adepţilor

ei 13:17. Fruntea înseamnă mintea; mâna poate obligarea de a primi

semnul fiarei, fără supunerea minţii; sau acţiunea. Duhul Sfânt lucrează

asupra inimii credinciosului; lucrarea semnului fiarei este contrafacerea

acţiunii Duhul Sfânt – lucrează tot la minte/inimă.

Solia contrafăcută: în 16:13-14 trei duhuri de demoni, opuse celor 3

îngeri din 14, îndeamnă locuitprii pământului să se opună lui Dumnezeu.

Solia lor este descrisă de Ioan în antiteză cu solia celor 3 îngeri.

Oraşul contrafăcut: Prostituata din 17 este sistmeul religioas fals, ce

domină viaţa politică şi eculară, la timpul sfârşitului. În 21:10 – 22:5

Ioan descrie mireasa lui Dumnezeu în antiteză cu Babilonul din capitolul

17-18 – vezi p.373-375 Stefanovic [17:1.3// 21:9-10; 17:4// 21:11.1;

18:2, 17:8// 21:3, 21:27.; 17:15.13//21:24 etc] Babilonul reprezintă

speranţeleşi visele pământeşti. Noul Ierusalim reprezintă împlinirea

viselor, speranţelor şi aşteptărilor poporului lui Dumnezeu, de la început.

Deci, în capitolul 12-22 vedem contrafacerea lui Satana a planului divin

de mântuire, în zilele din urmă.

Balaurul şi femeia

Capitolul 12-13 introduc scena şi personajele ultimului conflict, înainte

de finalul prezentat la sfârşitul cărţii.

Femeia, Copilul şi balaurul

12:1 Un semn mare. În general înseamnă minune. Aici se pare că

înseamnă ceva vizual ce atrage atenţia. Se vorbeşte de semn, deci tabloul

este simbolic, poartă o semnificaţie.

Cuvântul acesta este adesea tradus „minune‖ (Luca 23,8), unde este

vorba despre o minune ca semn al autorităţii (vezi Vol V, p. 209). În

Apocalipsa 12,1 semeion înseamnă un semn care prevesteşte evenimente

din viitor.

O femeie. Maria, mama lui Isus, spun catolicii. Nu poate fi, căci

descrierea e simbolică, iar în continuare nu se mai poate aplica Mariei –

fuga în pustie timp de 1260 de zile, ea mai are urmaşii, credincioşii lui

Dumnezeu 12:17. Deseori în Vechiul Testament femeia este simbolul

poporului lui Dumnezeu Isaia 54:5-6, Ieremia 3:20, Osea 1-3, şi Noul

Testament păstrează simbolul: 2 Cor 11:2, Ef 5:25-32, Gal 4:26.

„Femeia în Vechiul Testament este simbolul clasic pentru Sion,

Ierusalim şi Israel.‖ Este personaj colectiv, deşi e prezentat individual,

ca şi cei doi martori. Femeia este asociată comunităţii credincioşilor,

Bisericii în Apocalipsa 19:7-8, 22:17 – nu uita contrastul cu Babilonul,

reprezentat de prostituata capitolul 17-18. Deci femeia este poporul lui

Dumnezeu – se potriveşte perfect contextului luptei dintre loialii lui

Dumnezeu şi ai balaurului. Pe lângă Israel, poporul iubit de Dumnezeu,

femeia mai reprezintă şi MAMA – speranţa vieţii. Prin sămânţa femeii,

Salavatorul va veni (Gen 3:15). Viaţa este perpetuată, supravieţuirea este

garantată de existenţa femeii, ce devine mamă, prin relaţia cu

soţul/Dumnezeu. Deci femeia prinsă de Dumnezeu, dă naştere rămăşiţei,

poporul lui Dumnezeu, din 12:17??

Femeia cereasca este un simbol al Bisericii, dar nu al unei organizatii

istorice din trecut sau din prezent. Ea reprezinta pe adevaratul Israel al

lui Dumnezeu, Biserica celor scrisi în cer (Ev. 12:23)… Ea este mama

lui Iisus (v.5) dar si biserica persecutata dupa înaltarea Lui (v. 6.13). Ea

este toata lumina acestei lumi, lumina de zi si de noapte, constelatie

calauzitoare în noaptea lumii. Slava cu care este îmbracata este cea

pierduta în Eden si recâstigata prin Christos (Dan. 12:3, Mat 13:43).

Pozitia femeii, imaginata ca stând pe scaunul de nastere, având luna ca

piedestal si o diadema de 12 stele pe cap (vezi cap.21:12.14), este o

magnifica subliniere a adevaratei ei origini împaratesti. Ea este vazuta în

(pe) cer si înconjurata de simboluri ceresti pentru a arata statutul ei

înaintea lui Dumnezeu

Daca balaurul reprezinta atât pe Satan cât si puterile pamântesti prin care

lucreaza, n-ar fi de mirare ca femeia sa reprezinte toata ostirea care este

de partea lui Dumnezeu: îngerii sunt frati si colaboratori ai colaboratori

ai credinciosilor (Apoc. 19:10); îngerii numesc pe luptatorii spirituali de

pe pamânt „fratii nostri" (v.10, lupta începe în cer…

Îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de 12 stele

pe cap. Aluzie la Gen 37:9-10, visul lui Iosif, unde soarele, luna şi

stelele reprezintă familia sa, părinţii şi fraţii lui – deci Israel. Mireasa lui

Solomon e asemănător descrisă Cânt. 6:10. Coroana este stephanos –

cununa victoriei; deseori este promisă poporului victorios al lui

Dumnezeu (2:10, 3:11). 12 stele: 12 seminţii ale lui Israel, 12 apostoli –

poporul lui Dumnezeu.

Slava femeii reprezintă slava Evangheliei 2 Cor 4:6; revelaţia Vechiul

Testament conţine şi ea aceeaşi slavă ca cea a Noului Testament.

Coroana cu 12 stele: poporul lui Dumnezeu, din Vechiul Testament şi

din Noul Testament, arătând continuitatea lui: un singur popor. Astfel

prezentată Biserica, Mireasa lui Hristos apare în slava cerească şi un

caracter glorios, în ciuda fragilităţii şi a incertitudinii istoriei pământeşti.

Luna. Mulţi comentatori consideră că prin acest cuvânt se face referire la

sistemul de simboluri şi umbre din timpurile vechi testamentare, care au

fost eclipsate de revelaţia superioară dată prin Hristos. Pentru legea

ceremonială, care a fost împlinită în viaţa şi moartea lui Hristos, luna ar

putea fi un simbol potrivit, ea având o lumină împrumutată de la soare.

12:2 Ţipa. Striga nu doar pentru naştere – ci către Dumnezeu, ca în

multe pasaje Vechiul Testament Ps 22:5, 34:6. Poate fi paralelă cu

strigîtul sfinţilor din 6:10.

Mare chin. Niciodată folosit în Noul Testament termenul pentru chinul

naşterii, ci pentru pedeapsă, încercare, persecuţie Mat 8:6, 29; Marcu

6:48, 2Petru 2:8. În Apocalipsa este folosit pentru durerile provocate de

puterile demonice 9:5, sau de Dumnezeu 11:10, 14:10, 20:10.

Isus aseamănă experienţa naşterii cu cea a ucenicilor Ioan 16:21-22.

Imaginea chinului naşterii este preluată din Isaia 26:17-18. Deci femeia

în durere reprezintă israelul Vechiul Testament, în durerile aşteptării lui

Mesia. Durerea e accentuată de aşteptarea balaurului versetul 4. Satana a

vrut să distrugă omenirea, ca niciodată Isus să nu apară, sămânţa femeii

Gen 3:15. Chinul femeii este acesta – nu cel al naşterii. Isaia 26:18 ne

spune că mântuirea urma să vină de la Hristos, nu prin puterea

oamenilor. Capitolul 12 face transferul între israel şi creştinism: versetul

13-17 este chinuită biserica, la fel cum a fost chinuit israelul, înaintea

naşterii.

Durerile naşterii – în tradiţia ebraică, naşterea este legată de speranţa

mesianică. Femeia suferindă, nerăbdarea întâlnirii cu copilul, angoasa şi

incertirudinea, agonia fizică toate sunt surclasate de speranţă – Copilul

se naşte şi totul e bine. Speranţa e mai tare decât orice suferinţă.

12:3 Un balaur roşu mare. Nerăbdarea poporului lui Dumnezeu de a

vedea intevenţia lui Dumnezeu în istorie, este dublată în contrast, de

nerăbdarea balaurului, de a nimici lucrarea lui Dumnezeu. Fiinţă

mitologică, asociată în Orientul mijlociu cu puterile negative, zdrobite

de Dumnezeu (numite Leviatan sau Rahab). Dragonului cu sapte capete

Lawthan din mitologia canaanita Faraon e comparat cu leviatanul Ps

74:14, iar Egiptul cu balaurul (Rahab) Isaia 51:9-10. Dumnezeu va

pedepsi leviatanul, şarpele zburător Isaia 27:1. În Apocalipsa 12:9

balaurul este identificat cu Şarpele, cu satana, care înşeală lumea, aşa

cum a înşelat-o pe Eva. Este roşu – culoarea vărsării de sânge, a

oprimării- descrie caracterul opresiv al satanei, faţă de biserică.

La toate popoarele pagâne, balaurul sau sarpele ocupa un loc central în

mitologie sau ca simbol viu. Este simbol al binelui si al raului, al

stiintei... în special este simbolul oracolului necromantic (consultarea

mortilor, spiritismul antic). Sarpele era adorat la babilonieni, egipteni,

pergamenieni. La greci exista vestitul oracol din Delfi, unde o

profeteasa-medium, numita Pythia, tinea în sanctuar un sarpe piton. La

daco-romani, sarpele este simbolul spiritelor stramosilor. El apare si ca

balaur la romani si la daci.Îl întâlnim apoi la indieni, azteci (Quetzalcoatl

- sarpele cu pene) si incasi, la chinezi, japonezi, persi, scandinavi etc.

Între sectele gnostice din antichitatea crestina, existau si unele în mod

direct sataniste: ofitii (naasenii, serparii), adorau sarpele din Geneza 3,

recunoscând în el pe Cain si pe Iuda. Este interesant ca termenul ebraic

- nahas înseamna si sarpe si vrajitor, iar - saraf (serafim) apare ca

un atribut al serpilor care au muscat pe israeliti ( [serpi] arzatori,

înfocati).

Aici este simbolizat Satana acţionând prin Roma păgână, puterea

conducătoare pe vremea când S-a născut Isus (vezi comentariul de la v.

4; vezi GC 438). Balaurul este descris ca fiind „roş‖, probabil din cauză

că în toate legăturile sale cu biserica lui Dumnezeu el a apărut în rolul de

persecutor şi nimicitor. Planul lui bine alcătuit a fost de a-i distruge pe

fiii Celui Prea Înalt.

Şapte capete – imagine orientală obşinuită pentru monştri în antichitate.

În paralel cu 17:9-11, reprezintă împărăţiile prin care satana a lucrat să

oprime poporul lui Dumnezeu, de-a lungul timpurilor, cu scopul de a

preveni apariţia urmaşilor femeii. Numărul capetelor este sacru şi

desemnează lucrarea supranaturală a balaurului – răul absolut. Roşul

sporeşte aparenţa de agresivitate, cruzime şi violenţă. Contrastul este

maxim: femeia însărcinată vulnerabilă în faţa unui balaur cu 10 coarne.

Sapte capete încoronate reprezinta, mai întâi, dezbinare, anarhie,

diversificarea si desavârsirea raului în spatiu si timp (Prov.28:2, 6:16-19,

26:24-26, Lc 8:2, 11:26, Deut 7:1).

Ioan a văzut şapte capete şi la fiara care se ridica din mare (Apocalipsa

13,1), şi la fiara de culoare stacojie (cap. 17,3). Capetele din cap. 17,9

sunt identificate cu „şapte munţi‖ şi „şapte împăraţi‖. Pare raţional să

tragem concluzia că cele şapte capete ale balaurului reprezintă puterile

politice care au susţinut cauza balaurului şi prin care acesta şi-a exercitat

puterea persecutoare. Unii susţin că numărul „şapte‖ este folosit aici ca

un număr rotund, arătând desăvârşire, şi că nu e neapărat necesar să

găsim exact şapte popoare prin care a lucrat Satana. Vezi şi comentariul

de la cap. 17,9.10.

10 Coarne. Cornul este simbolul puterii, a puterii politice (17:12). Cele

10 coarne par a fi cele 10 coarne de la fiara a patra din Daniel, unde

reprezentau naţiunile apărute după căderea Romei Daniel 7:7, 23-24 //

Apocalipsa 17:12.

Fiara din capitolul 13 şi cea din capitolul 17 au fiecare tot câte zece

coarne. Unii susţin că cele zece coarne ale balaurului sunt identice cu

cele ale celor două fiare şi că acestea din urmă ar fi identice cu cele zece

coarne ale celei de-a patra fiare din Daniel 7,7. Alţii consideră că cele

zece coarne ale balaurului sunt o descriere mai generală a puterilor

politice minore prin care a lucrat Satana, în contrast cu cele şapte capete,

care pot reprezenta puterile politice majore (vezi mai sus, comentariul de

la „şapte capete‖). Ei sugerează că numărul „zece‖ poate fi un număr

rotund, aşa cum apare deseori în alte părţi ale Scripturii

Şapte coroane – diademe, coroane împărăteşti. Dovada pretenţiei lui

satana de a avea el autoritate, în ciuda Celui care are multe cununi

împărăteşti Apocalipsa 19:12-16

Pe capete. Faptul că aceste capete poartă semnele regalităţii poate fi luat

ca o dovadă în plus că ele reprezintă regate politice

12:4 Coada. Puterea sa stă în învăţătura sa Isaia 9:14-15 – puterea lui

Satana este în înşelăciunile sale, cu care chinuia oamenii în trâmbiţa 5

(9:1-11), şi acum pe îngeri. Acum satana este prezentat ca înşelător – aşa

va fi portretizat de-a lungul cărţii.

Stele - fiinţe cereşti, care prin rebeliunea lor au căzut. Versetul 7-9 ne

arată ce înseamnă căderea aceasta – alungarea lor din cer.

sunt îngerii pe care i-a înselat (v.4.7.9). Prin ispitele sale continue si prin

puterile lumesti inspirate de el, Satan a luptat contra poporului lui

Dumnezeu. Si el a asteptat Copilul, l-a pândit în fiecare generatie: în

Egipt, Asiria, Babilon, Perşii cu Haman, Irod cel Mare… Dar niciodata

aceasta adversitate n-a fost mai mare decât în timpul vietii lui Iisus.

Satana – opoziţia sa faţă de Isus este precizată în Gen 3:15 – aici

este prezentată o altă scenă din acest conflict; satana a dorit nimicirea lui

Isus de când S-a născut în Betleem, până la înălţarea Lui la cer.

Alţii consideră că „stelele‖ sunt conducătorii iudei, care erau împărţiţi în

trei clase – regii, preoţii şi sinedriul. A treia parte care era aruncată pe

pământ este interpretată ca fiind acţiunea Romei de îndepărtare a puterii

regale din Iuda.

12:5 Copilul. Este clar Isus Hristos – va conduce neamurile cu un toiag

de fier – autoritate, putere., Ps 2:7-9 – speranţa Mesianică, în care

Femeiea este Israel, poporul lui Dumnezeu., Mica 5:2-4. Acum

Adevăratul Rege davidic a venit şi va domni pentru veşnici Apocalipsa

5:5, 19:15-16. Naşterea ne conduce la împărăţia lui Dumnezeu: Copilul

va conduce lumea, dar e răpit la tronul lui Dumnezeu.

Înca din timpul lui Hipolit si al lui Victorinus, teologii crestini au înteles

ca este vorba despre Iisus Christos

Răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui. Viaţa lui Isus nu este prezentată,

pentru că Apocalipsa este interesată de descrierea Lui preoslăvit, şi

ajutorul Său, dat din ipostaza aceasta înălţată.

12:6 (şi 14) După înălţarea la cer a lui Isus, Biserica este chinuită 1260

de zile.

Pustie – imaginea seamănă cu Exodul, când Dumnezeu şi-a dus poporul

în pustie, locul pregătit de Dumnezeu, pentru ocrotire, dându-i mană ca

hrană Exod 13:17-16:21. Asigurarea este că în pustie, unde e greu –

foamete, chin, Dumnezeu îşi îngrijeşte poporul, ce pe Israel şi îl

hrăneşte, cu pâine din cer.

Pustia este „locul ei [al Bisericii]" în lume (v.14), un „loc pregatit de

Dumnezeu". Observati aici tipul Ilie care este prezent si în cap. 11

împreuna cu perioada de 1260 zile.

Pustie. Gr. eremos, „un loc părăsit, pustiu, gol‖, „un loc nelocuit‖. Aici

eremos reprezintă fără îndoială un loc retras sau obscur, un ţinut sau o

stare în care biserica ar fi în întuneric, departe de privirea publică

1260 de zile. Paralela cu versetul 14 indică aceeaşi perioadă de timp: o

vreme, două vremi şi o jumătate de vreme – 1260 de zile. Perioada

femeii în pustie corespunde călcării în picioare a locaşului sfânt de

neamuri 11:2, timpului alocat celor 2 martori să prorocească în sac 11:3-

6. Se pare că aceste perioade de timp au un aspect, o semnificaţie mai

mult calitativă, decât cantitativă. Se leagă şi de activitatea cornului mic

din Daniel 7:24-25, 12:7.

Perioada aceasta este aceeaşi prezentată în mai multe forme în

Apocalipsa. Reprezintă timpul de dominaţie a răului, cu oprimarea şi

persecuţia sa asupra poporului lui Dumnezeu. Poprul lui Dumnezeu, deşi

este în pustie, îmbrăcat în sac, oprimat, persecutat, totuşi supravieţuieşte

sub protecţia lui Dumnezeu şi dă mărturie despre Hristos şi prezintă

Evanghelia. Perioada aceasta, de 1260 de ani nu culminează cu revenirea

lui Hristos, ci mai repede, căci satana se concentrează asupra urmaşilor

lui Hristos care păzesc poruncile lui Dumnezeu (poate toate cele 10,

adică şi sabatul)- acum se vede parcă altcumva şi problema sabatului,

care nu a fost introdusă mai devreme (nu cele 10 porunci), şi care va fi

reluată ca semn a lui Dumnezeu în opoziţie cu semnul fiarei, în capitolul

14.- după ce cei 1260 de ani s-au încheiat (12:14-17).

Perioada poate să se refere şi la modul în care Isus a fost respins, trei ani

şi jumătate – ca model propus pentru ceea ce se va întâmpla cu urmaşii

Lui.

Război în cer 12:7-12

Pasajul e ca o paranteză, între prigonirea femeii de balaur şi apoi

concentrarea înverşunată de la sfârşitul capitolului. Lui Ioan i se oferă

acum detalii mai multedespre activitatea şi identitatea balaurului. Scena

se schimbă din pământ în cer, oferindu-ne panorama conflictului: mult

mai mare, mult mai vechi, decât ceea ce se întâmplă pe pământ.

Războiul are punctual culminant în versetul 17, care reprezinta

culminatia razboiului în faza pamânteasca, ne sugereaza tintele

adversitatii lui Satan: legea lui Dumnezeu si pozitia lui Christos. Natura

acestui razboi cosmic este, în esenta, spirituala, fara sa ne miram ca

prezenta diavolului ar putea implica momente mai tari. Descriind ceea ce

i se aratase într-o viziune, Ellen White spune: „...Atunci Satan a aratat

triumfator catre simpatizantii lui - care cuprindeau aproape jumatate

dintre îngerii cerului - si a exclamat: «Acestia sunt cu mine! Vrei sa-i

izgonesti si pe acestia si sa faci un atât de mare gol în cer?». Apoi a

declarat ca este pregatit sa reziste autoritatii lui Christos si sa-si apere

locul în ceruri prin forta; forta contra forta... Atunci a avut loc un razboi

în cer. Fiul lui Dumnezeu, Printul cerului, împreuna cu îngerii Sai loiali,

s-au îngajat în conflict cu Arhirebelul si cu cei ce i se alaturasera. Fiul

lui Dumnezeu împreuna cu îngerii credinciosi si loiali au învins, iar

Satan împreuna cu simpatizantii lui au fost alungati din cer." (The Story

of Redemption, p. 18-19).

Deşi descoperirea se concentrează mai ales asupra punctului crucial al

controversei, ajunsă la vremea crucificării, este rezonabil să înţelegem

prin propoziţia „şi în cer s-a făcut un război‖, o referire şi la vremea de

dinainte de crearea pământului, când a început ostilitatea balaurului,

Lucifer aspirând să fie ca Dumnezeu (vezi comentariul de la Isaia

14,13.14; Ezechiel 28,12–16). În momentul acela el şi îngerii care

simpatizau cu el au fost izgoniţi din cer (vezi 2 Petru 2,4; Iuda 6). Îngerii

credincioşi nu au înţeles atunci pe deplin toate rezultatele acestui fapt.

Dar atunci când Satana a vărsat în mod josnic sângele lui Hristos, şi-a

dat pe faţă complet şi pe vecie, înaintea lumii cereşti, adevăratul

caracter. Din acea clipă activitatea sa a fost şi mai mult restrânsă (vezi

DA 761)

12:7 Război în cer. Războiul, păcatul îmbracă dimensiuni cosmice, nu e

redus doar la pământ – Isa 14:12-14, Ez. 28:14-18. Motivul războiului

pare apărut brusc – Eze. 28:15 nelegiuire în tine. A fost aruncat pe

pământ; lucrarea lui Dumnezeu se vede aici, în întunericul adus de

diavol, ca la creaţiune: Dumnezeu aduce viaţa din ceea ce este pustiu şi

gol.

Mihail. Cine e ca Dumnezeu? Prinţul, Conducătorul oştilor cereşti,

arhanghelul.

12:9 Şarpele cel vechi. Gen 3 – şarpele e diavolul. Simboliza şi mândria

Egiptului Isa 51:9; în tradiţia ebraică era văzut ca personificarea

diavolului.

Profetul îl demască, numindu-l că duce toată lumea în rătăcire.

Metoda lui favorită, este de a face lumea să creadă că nu există, că nu

ispiteşte, că oamenii sunt absolut liberi şi independenţi în deciziile pe

care le iau, neinfluenţaţi de o forţă ocultă. Diavolul este maestrul

dechizărilor: cea mai altruistă acşiune, cea mai nobilă asipraţie şi cea

mai sfântă cauză poate camufla schema sa de acţiune.

Diavolul şi satana. Diabolos înseamnă defăimător. Satana înseamnă

adversitate, împotrivitor. Aceste cuvinte nu se aplica în textul original

numai diavolului, ci si unor oameni. Ele sunt cuvinte obisnuite (2 Tim

3:3 diaboloi = clevetitori; Num 22:22.32 - Domnul se aseaza ca

împotrivitor - satan în calea lui Balaam). În Vechiul Testament satana

este acuzatorul poporului lui Dumnezeu în consiliul ceresc Iov 1:6-2:6,

Zaharia 3:1-2 şi ispititor 1 Cron 21:1. El a fost îngerul de lumină,

Lucifer decăzut Isaia 14:12-15, Ezechiel 28:12-17. În Noul Testament,

diavolul este duşmanul lui Dumnezeu şi a poporului Său, este

conducătorul lumii acesteia Ioan 12:31, 14:30; este mincinos, tatăl

minciunii Ioan 8:44 – Apocalipsa 12:9, 20:3.10, acuzatorul fraţilor

Apocalipsa 12:10, potrivnicul 1 Petru 5:8. În final este nimicit, împreună

cu aliaţii săi Apocalipsa 20:7-10.

A fost aruncat. Termen judicial, folosit pentru excomunicare Ioan 9:34-

35; şi ca pedeapsă juridică Mat 3:10, Ioan 15:6, Apocalipsa 2:10.

Îngerii lui. În Iuda 6 ni se spune ca acesti îngeri se facusera vinovati de

faptul ca nu-si pastrasera slujbele date, ci îsi parasisera caminul ceresc,

alegând autoritatea lui Lucifer.

Război în cer: între diavol şi îngerii lui şi Mihail şi îngerii Lui.

Războiul are loc evident după ce Copilul este răpit la cer (12:5).

Contextul ne spune clar că Mihail (12:7) este Hristos Însuşi (12:12-11).

Satana are îngeri, ceea ce înseamnă că i-a înşelat (mai înainte apare

amăgirea lor, apoi războil versetul 3. Si 9). Lupta este mai mult verbală,

Hristos şi satana încercând să-şi asigure loialitatea îngerilor. Accentul

este pus pe lipsa de putere a satanei şi supuşilor săi, care nu au putut

învinge pe Hristos şi supuşii Lui. Balaurul este identificat clar: satana,

diavolul, cel ce înşeală întreaga lume. Din Geneza, satana lucrează să

înşele oamenii, pe diferite căi, să se îndepărteze de Dumnezeu şi să-i fie

loiali lui, în rebeluiunea împotriva divinităţii. Şi la sfârşitul istoriei,

satana este în spatele oricărei înşelăciuni: 13:11-14-17, 19:20, 20:10.

Fiind învins, Satana e aruncat pe pământ. Când are loc această aruncare?

Războiul are în centrul său transferul autorităţii şi domniei asupra lui

Hristos 12:10, ceea ce este relatat în capitolul 4-5. Alungarea lui satana a

întâmpinat opoziţia sa. Termenul semnifică excomunicarea - adică

excluderea lui satana din consiliul ceresc. Până la moartea lui Isus îl

întâlnim participând la diferite adunări cereşti Iov 1:6-12, Zeharia 3:1-2

(dacă la Iov arată a relatare, aici arată mai mult a simbol: satna putea sau

nu sa fie acolo; lucrarea lui acuzatoare, cu siguranţă e prezentă şi

„deranjează‖ liniştea cerului. Dumnezeu va restabili armonia perfectă de

la început). La cruce, caracterul lui Dumnezeu, dar şi al satanei a fost

demonstrat pe deplin. Deşi era un criminal de la început Ioan 8:44, acum

a fost demonstrat aşa în faţa universului. De acum nu mai are loc în

cerul lui Dumnezeu – este alungat, împreună cu îngerii lui. Alungarea sa

este prezentată ca o acţiune juridică şi treptată: Ioan 12:31 – va fi aruncat

afară; Luca 10:18 – satana cade ca un fulger din cer; Ioan 16:11 satana

este judecat, acum, prin lucrarea lui Isus. Aici, La vremea alungării,

despre care se vorbeşte în v. 9, 10, 13, „pârâşul fraţilor noştri‖ deja îi

pârâse „zi şi noapte ... înaintea Dumnezeului nostru‖. Este evident că

îndepărtarea la care se face referire aici a venit după o perioadă în care

Satana i-a tot acuzat pe „fraţi‖, şi prin urmare, reiese că nu poate fi vorba

de alungarea originală a lui Satana, înainte de crearea pământului

nostru.. Versetul 11 afirmă clar că „sângele Mielului‖ – moartea lui

Hristos pe cruce – a făcut cu putinţă biruinţa asupra „pârâşului fraţilor

noştri‖.

Acest acum se referă la crucea lui Isus. El spune în Ioan 12:32, că după

înălţarea Sa de pe pământ, va atrage la Sine mulţi oameni. Crucea este

punctul decisiv în istoria universului. Hristos este Domnul, Împăratul

acum. Deşi El este întronat şi diavolul este alungat, pretenţiile sale

demontate, încă pe pământ lucrarea lui uzurpatoare trebuie încă

înfruntată Apocalipsa 12 :17, 1 Cor 15:24-26. Acum locuitorii cerului se

pot bucura pe bună dreptate, deoarece nimicirea lui Satana era asigurată.

Lucrul acesta este sigur în planul lui Dumnezeu, dar acum fiinţele

inteligente se alătură în cântare, deoarece la Golgota au văzut răutatea

lui Satana împotriva lui Hristos.

Aruncarea pe pamânt a lui Satan nu este în momentul alungarii din cer,

deoarece cântarea îngerilor din v. 10-11 ne spune ca pâna la aceasta

aruncare a lui Satan pe pamânt el acuza pe credinciosii pamânteni

înaintea lui Dumnezeu. Stim ca el facea acest lucru pe timpul lui Iov, pe

timpul lui Moise si pe timpul lui Zaharia (Iov 1 si 2, Iuda 9, Zah 3:1-4).

Ceea ce a determinat sfatul veghetorilor ceresti sa nu mai permita lui

Lucifer accesul la cer a fost Crucea de pe Calvar. Crucea care fost

instrumentul înaltarii Domnului Christos a fost în acelasi timp

instrumentul aruncarii la pamânt a lui Lucifer (Ioan 3:14, 8:28, 12:31-32,

16:11).

[Adâncul – 2 Petru 2:4]: îngerii rasculati au fost „aruncati în Tartar,

în lanturile întunericului" (2 Petru 2:4 dupa textul grecesc, Iuda 6),

ceea ce simbolizeaza o conditie de arest pâna la încheierea judecatii, o

restrângere a libertatii, fata de care ei protesteaza (Mat 8:29-32, Mc 5:9-

10, Le 8:31). Abisul si Tartarul sunt expresii împrumutate din

mitologia populara (asa cum a împrumutat Iisus limbajul din Lc 16:19-

31 !) pentru a desemna „întemnitarea" lui Satan pe aceasta planeta a

rebelilor. Biblia spune clar ca a fost aruncat din cer si ca aceasta este o

calamitate pentru „pamânt si mare" (v.9). Prin urmare el nu se afla

înlantuit într-un infern subteran, ci este destul de liber pe pamânt daca

este vai de lumea aceasta si daca este numit „dumnezeul veacului

acestuia".

Controversa din cer a fost iscată de planurile pentru crearea omului (vezi

3SG 36). După ce pământul a fost adus la existenţă şi Adam a fost

instalat ca vice-rege, Satana şi-a îndreptat eforturile către biruirea

omului de curând creat. După ce a izbutit să-i facă pe Adam şi Eva să

cadă, el a pretins pământul ca domeniu al său (vezi comentariul de la

Matei 4,8.9). Totuşi, el nu şi-a limitat eforturile doar la acest pământ, ci

i-a ispitit şi pe locuitorii celorlalte lumi (vezi EW 290). Doar la a doua

venire a lui Hristos, va fi Satana complet limitat la acest pământ

(vezi comentariul de la Apocalipsa 20,3; compară cu EW 290; DA

490).

12:10-12 VICTORIA asupra diavolului înseamnă

sângele/moartea Mielului, a Copilului – imagine din Gen 3:15, unde

sacrificiul Mielului, este implicat. Sacrificiul Mielului şi moartea

şarpelui sunt acţiuni simultane – zdrobirea capului şi înţeparea călcâiului

sunt descrise de acelaşi verb shuf. Mielul a biruit – împărăţia lui este

sigură, dar încă nu este şi pe pământ. Fericirea din ceruri, de acum e

garanţia a ceea ce va fi pe pământ, după alungarea diavolului (acum e

vai, vai, pământ şi mare...)

Se aude acum un glas puternic, care laudă pentru Hristos, pentru

lucrarea Sa în favoarea omenirii – motiv deseori întâlnit în Apocalipsa.

Ioan nu ne spune cine cântă, dar ei spun acuzatorul fraţilor noştri –

posibil să fie cei 24 de bătrâni, reprezentanţii mântuiţilor sau creaturile

necăzute în păcat, ce se consideră fraţi şi slujitori cu toţi cei ce se închină

lui Dumnezeu Apocalipsa 19:10, 22:8.9. Imnul are părţile:

- Acum: se referă la timpul alungării lui satana, mult aşteptat în

ceruri Ioan 12:31

- Mânutirea, puterea şi împărăţia lui Dumnezeu – înlocuieşte

uzurparea lui satana şi abuzul lui de putere.

- Stăpânirea Hristosului lui Dumnezeu – Hristos, după ce e

întronat, domneşte în ceruri dar şi între puterile uzurpatoare aici

pe pământ: Apocalipsa 12:17, 1 Cor 15:25-28.

Apocalipsa 12:10 se referă la întronarea lui Hristos şi la înălţarea

Sa la cer, aşa cum este prezentată la Cinzecime (Fapte 2:32-36) în

capitolul 5 din Apocalipsa.

Tot ceea ce descrie imnul – mântuirea, inaugurarea conducerii lui

Dumnezeu în lume şi prezentarea autorităţii regale a lui Hristos – au fost

posibile prin alungarea acuzatorului fraţilor noştri. Contrastul puternic

între fiinţele care Îl laudă pe Dumnezeu zi şi noapte 4:8, şi diavolul, care

în timp ce aceştia Îl laudă pe Dumnezeu, zi şi noapte acuză poporul lui

Dumnezeu îi critică, caută mereu nod în papură 12:10 – ca la Iov... Este

explicabilă explozia de bucurie, la alungarea diavolului din cer!!!!

12:11 În loc să fie biruiţi şi condamnaţi de acuzele satanei, aceste

acuze se întorc împotriva sa. Mântuiţii l-au învins prin sângele lui

Hristos – cheia Apocalipsei. Apocalipsa nu descrie lupte politice,

militare, ci în centrul are biruirea păcatului şi a satanei prin sângele lui

Hristos, eficace şi eificient în trecut, dar şi în prezent. Cine ratează

această cheie, a pierdut esenţa Apocalipsei.

Victoria este adusă şi de mărturia lor credincioasă, văzută în

loialitatea lor, chiar până la moarte: vezi şi 2:10, Romani 8:38-39.

Ceea ce este si mai important, aici avem cheia biruintei

noastre, în biruinta Domnului nostru. Prin sângele Mielului si prin

marturisirea Lui cu orice pret, chiar cu pretul vietii. Marturisirea gurii

întareste credinta proprie si inspira altora credinta. Acest pasaj ne învata

ca si celor dinainte de Cruce le-a fost data biruinta si salvarea, pe

temeiul aceleiasi Jertfe, că aceasta Biserica cuprinde pe credinciosii

dinainte de Christos si chiar pe locuitorii cerului (Ef. 1:10).

12:12 – bucurie în ceruri, dar încă luptă pe pământ. Victoria lui

Hristos este asigurată, dar încă aplicată parţial. Pământ şi mare

reprezintă tot pământul – la fel şi fiarele care ies din pământ şi mare,

demonstează alianţa pe care o face tot pământul cu balaurul înfuriat, în

special că a fost alungat şi că mai are puţină vreme. (furia lui împotriva

credincioşilor e explicabilă, deoarece aceştia au contribuit la înfrângerea

şi demascarea lui prin mărturia şi credinţa lor în Hristos; iarăşi ca Iov,

care a rămas loial lui Dumnezeu pentru că-L iubea pe Dumnezeu, nu

pentru anumite avantaje materiale).

Iisus si apostolii aratasera ca timpul Revenirii (eveniment numit în

crestinatatea rasariteana Parusia si în cea occidentala Advent) este

conditionat de evanghelizarea lumii si pregatirea Bisericii (Mat

24:14.36, 2 Petru 3:11-12). Se pare ca Satan a înteles acest aspect

conditionat al timpului revenirii lui Iisus {Mat. 16:28 si 24:34.) si s-a

apucat de treaba, în timp ce crestinii au ramas în expectativa, apoi au

gasit alt sens istoriei: o venire spirituala a lui Christos, o împaratie a Lui

pe pamânt prin Biserica, etc. Îmi pot imagina ca Diavolul studiaza

Apocalipsa cu mai mare zel si interes decât o fac crestinii. Pentru el este

o chestiune de viata si de moarte. El crede profetiile „si se înfioara" (Iac

2:19, Mc 5:7-10). Ca urmare, manifestarile lui în era crestina au fost mai

subtile si mai teribile decât înainte de Cruce

Aruncarea pe pamânt a demonilor si pedepsirea lor are mai multe

faze:

1.Excluderea din cer în urma razvratirii si nepocaintei,

2. Localizarea lor pe pamânt în urma înselarii primilor oameni,

3.Înfrângerea completa si interzicerea accesului la cer ca reprezentant al

lumii, în urma Jertfei lui Iisus Christos

4.Restrângerea totala a libertatii asupra oricarui om prin rapirea sfintilor

la cer si prin nimicirea pacatosilor, la revenirea lui Iisus, când pamântul

devine „pustiu si gol" - un abis (Apoc 20:1,

5 . Judecarea lor în timpul mileniului (în cer, 1 Cor 6:3). Se pare ca abia

la revenirea lui Iisus este oprit definitiv si total accesul lui Satan în alte

lumi (vezi Ef. 6:12 si Exp& Viz p. 261).

6. Pedepsirea lor în focul divin al mortii a doua împreuna cu toti supusii

lor pamânteni (Apoc 20:4-10.14).

Satana şi Sămânţa Femeii

Întruparea lui Yeshua, moartea şi învierea Sa, triumful Său asupra răului

nu a schimbat efectiv faţa pământului. Şarpele e tot aici. Moartea,

suferinţa şi rău încă lovesc fiinţele omeneşti. Poporul lui Dumnezeu

continuă să aştepte stabilirea regatului divin pe pământ. Biserica repetă

istoria Israelului: este în pustie, să fie ferită (12:6.14); aripile de vultur

(12:14, Ex 19:4), pământul care înghite duşmanul (12:16, Ex 15:12) –

rememorarea Exodului. Exodul este dificil – poporul rătăceşte 1260 de

zile (12:6); dar Dumnezeu îi conduce, aşa cum i-a condus pe israeliţi.

Cei 1260 de ani, ne conduc în timpul sfârşitului, când şarpele este

determinat să termine femeia – lupta din Gen 3:15 este activă încă.

12:13.14 După interludiul versetelor 7-12, ne întoarcem la tema lansată

în vs 6, dezvoltată acum în versetele 13-17. Tocmai de aceea o vreme,

două vremei şi o jumătate de vreme din vs 14 este acelaşi timp ca cel din

vs 6 [vedem asemănările: femeia este în pustie/ la locul ei, este hrănită,

ocrotită, pentru o perioadă de timp], adică 1260 de zile. Perioada aceasta

vine din Daniel 7:25, 12:7.

Ajuns pe pământ, şarpele atacă femeia – e prima victimă (Gen 3:1...);

apoi o urmăreşte constant pentru că ea poartă sămânţa promisă. Dar atât

Gen 3:15 cât şi cp 12 ne asigura de faptul că Sămânţa femeii câştigă...

speranţa rămâne.

Pustie. Pustia este starea de restriste, de strâmtorare si de peregrinaj a

Bisericii în lume, analoga purtarii de sac din cap.11…. Adevaratii

credinciosi ai lui Dumnezeu din acea perioada puteau fi gasiti printre

vechile biserici înca nesupuse Romei (culdeii sau iro-scotienii din

Irlanda, stramosii valdenzilor din nordul Italiei) printre albigenzi,

valdenzi, pasagini, lollarzi, husiti, fratii moravi, sabatarieni; în bisericile

Reformei (luterani, reformati, anglicani), printre radicalii

protestantismului (anabaptisti, mennoniti, baptisti, sabatarieni,

independenti), printre miscarile de tip pietist (pietisti, hernhutieni, fratii

germani si moravi, metodisti). Dar nu putini credinciosi au existat în

bisericile rasaritene separate de multa vreme (printre nestorieni si

monofiziti, printre crestinii lui Toma din India si etiopieni). Deasemenea

au existat crestini constiinciosi din sânul Bisericii Romane care au fost

persecutati de propria Biserica, de pagâni sau de falsi protestanti.

Acelasi lucru se poate spune despre bisericile ortodoxe, despre evrei sau

despre sectele pauliciene, bogomile si catare

Diavolul este mâniat pentru că a fost alungat din cer: îşi revarsă

mânia asupra copiilor lui Dumnezeu.

Aripi de vultur. În Vechiul Testament, simbolul ocrotirii lui Dumnezeu:

la Marea Roşie, când au scăpat de pericol în pustie Exod 19:4, la

întoarcerea din robie Isaia 40:31. Cum Dumnezeu a intervenit atunci, la

fel intervine şi ocroteşte Biserica Sa.

12:15 Gură. În Apocalipsa este simbolul armei spirituale a războiului

dintre bine şi rău – vezi comentariul de la 9:19

Apă ca un râu. Poate desemna încercarea satanei de a distruge biserica

prin persecuţie şi forţă fizică. În Vechiul Testament apele ce inundă este

simbolul duşmanilor lui Israel ce năvălesc peste ei Ps 124:2-5, Isaia 8:7-

8 – în Apocalipsa Eufratul simbolizează pe cei ce sprijină Babilonul,

naţiunile rele Apocalipsa 16:12, 17:15. Sau folosirea şarpelui, în loc de

balaur, din gura căruia iese apă poate însemna izvorul înşelăciunii lui, la

fel ca în Gen 3, când prima femei a fost înşelată, şi la fel cum e prezentat

în toată Apocalipsa (tot femeie)- 2 Cor 11:3. Acestea sunt strategiile

satanei şi acum.

Râul de apa varsat de balaur (fiind, mai degraba, o varsatura acida si

plina de fiere) se poate referi la toate expeditiile armate si misiunile

„evanghelistice" trimise de Roma împotriva coloniilor de credinciosi

necatolici. Bizantul - Noua Roma - si Armenia crestina au facut la fel cu

paulicienii si ierizii. Râurile de apa reprezinta, de regula, ostiri (Is 59:19,

Dan 11:10.22)… Imperiul si Biserica apostata s-au folosit de sabia

francilor si a bizantinilor împotriva ereticilor arieni, apoi Roma a trimis

hoardele anglo-saxone împotriva vechilor crestini britanici (culdei) .

Acelasi diavol a trimis ordine calugaresti care sa converteasca pe

rataciti, sau daca nu, sa-i dea la pierzare. Au fost initiate inchizitii si

cruciade împotriva valdenzilor si albigenzilor, au fost trimise armate

împotriva husitilor si, dupa Reforma lui Luther, Roma conduce actiunile

continue ale Contrareformei, trimitând râuri de iezuiti cu aparenta de

sfinti si cu inima de sarpe, în toata Europa si în toata lumea, pentru a

controla si pune la punct problema protestantismului si a oricarei

opozitii. Dragonadele, acele expeditii militare ale dragonilor francezi

pentru „convertirea" hughenotilor, cum ar putea fi întelese decât ca

actiuni ale dragonului? Este o minune ca dupa secole de urmarire si

pustiire, crestinismul curat a ramas înca viu.

12:16 Pământul înghite apa. În Vechiul Testament egiptenii, duşmanii

poporului lui Dumnezeu au fost înghiţiţi de pământ Exod 15:12; la fel

Core, Datan şi Abiram ce s-au împotrivit lui Moise şi lui Dumnezeu

Num 16:32, Deut 11:6. Aici se vede o reactie naturala fata de aceste

persecutii. Aceasta prapastie care apare ca o falie creata de un cutremur

teribil, aceasta pedeapsa ce aminteste de soarta lui Core care voia sa fie

pontif în locul lui Aron (Num 16:32), poate reprezenta Revolutia

Franceza si revolutiile care au urmat. Toate acestea au fost îngaduite de

Dumnezeu care a permis secularismului si ateismului sa umileasca

Biserica apostata, ca sa creeze un timp de libertate pentru poporul Lui.

12:17 Rămăşiţa. În Vechiul Testament reprezintă un grup de israeliţi

care supravieţuiesc războiului, , calamităţilor, distrugerii şi care continuă

să fie poporul credincios al lui Dumnezeu Isaia 10:20-22, Ieremia 31:7,

Ţefania 3:13. În mijlocul apostaziei generale, Dumnezeu mereu şi-a

păstrat o rămăşiţă credincioasă 1 Regi 19:18. În Apocalipsa apare de trei

ori, cu referire la credincioşi: la Tiatira 2:24, Sardes 3:2 şi 12:17 –

sămânţa femeii.

Ura lui Satana faţă de biserică este uşor de înţeles: satana nu-L

poate învinge pe Hristos 12:8, atacă femeia/Biserica prin care împărăţia

şi domnia lui Hristos este întinsă în lume.

Sămânţa femeii este Isus (Gen 3:15, Apocalipsa 12:5). Războiul

acesta este vechi, dar este spre sfârşitul lui – nu e veşnic. Sămânţa

femeii, aici în vs 17 reprezintă credincioşii lui Hristos, care trăiesc în

timpul din urmă. Identificarea lor este precisă: păzesc poruncile lui

Dumnezeu şi deţin mărturia lui Isus. Aceasta face poporul lui Dumnezeu

să fie rămăşiţa şi să-i deosebească de necredincioşi – care se vor închina

fiarei Apocalipsa 13:4.8.

Hans LaRondelle a avea mărturia lui Isus nu este restrânsă doar

biserica timpului din urmă, ci este caracteristica esenţială a

credincioşilor lui Hristos de-a lungul erei creştine. Dovadă însuşi Ioan,

care vorbeşte profetic. Hristos este cu poporul Său până la sfrâşit, le

vorbeşe prin profeţi, prin darul profetic 12:17, iar ei răspund cu

loialitatea, credincioşia lor 12:17, 14:12.

Au mărturia lui Isus. Sublinierea grecească este că rămăşiţa posedă,

deţin mărturia lui Isus. Mărturia poate fi înţeleasă ca vorbind despre

Isus. Sau poate fi înţeleasă ca fiind mărturia lui Isus, transmisă de El prin

profeţi – contextul Apocalipsei favorizează această exprimare – Hristos

Şi-a trimis solia oamenilor, prin profetul Ioan.

Spiritul profeţiei. Apocalipsa 19:10 defineşte mărturia lui Isus ca fiind

duhul prorociei. Rolul profetului este să transmită solia lui Dumnezeu.

Mărturia lui Isus nu se referă aici doar la Apocalipsa; când se referă la

ea, Apocalipsa spune cuvintele acestei profeţii – nu mărturia 1:3,

22:7.10.18-19. Nu se referă nici la mărturia bisericii despre Hristos –

despre aceasta se vorbeşte ca mărturie 6:9, mărturisirea lor 11:7, 12:11.

Mărturia lui Hristos înseamnă fie: mărturia Sa personală, prin lucrarea

Sa, fie revelarea Sa prin Duhul Sfânt profeţilor din Noul Testament.

Profeţii Noului Testament sunt cei ce poartă mărturia despre Hristos;

datorită credincioşiei lor suferă 1:9, compară cu 1:2; astfel 12:17 ne

arată că revelarea profetică nu s-a oprit la Ioan, căci poporul lui

Dumnezeu din timpul sfârşitului va deţine, va fi în posesia acestui dar

Apocalipsa 19:10.

Rămăşiţa e rezistentă: ascultă până la sfârşit. Ea este ultimul

martor al adevărului divin, care cuprinde tot adevărul, toate faţetele lui.

Este adevărul care apreciază Tora alături de învăţătura lui Isus, harul şi

legea, dragostea şi dreptatea, creaţia şi judecata, Noul şi Vechiul

Testament, poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos.

„Legea si marturia" reprezinta un standard sigur, în opozitie cu oracolele

spiritiste (Is. 8:16-20) . Aceasta profetie se aplica la Biserica Adventista

dupa 1844, deoarece ambele semne distinctive - recunoasterea tuturor

celor zece porunci si prezenta Spiritului (darului, charismei) profetiei,

care este o marturie din partea lui Iisus (Apoc 19:10, 22:9) - se manifesta

într-un mod unic în teologia si viata adventistilor: prin respectarea

poruncii a patra, printr-o viata crestina distinsa si prin manifestarile

darului supranatural al profetizarii Vezi şi succesiunea: trec cei 1260 de

ani, ajungem la în jurul anilor 1800, când diavolul începe să se lupte

împotriva celor ce păzesc poruncile şi deţin mărturia lui Isus.

S-a dus să facă război. Poate sugera o uşoară retrage a sa,

pregătindu-se pentru un nou atac. Conştient de eşecul constant, îşi

găseşte doi aliaţi, în fiarele din mare şi de pe pământ, din capitolul 13.

Formează acum un triumvirat în bătălia împotriva rămăşiţei 16:13-16

Aceasta profetie despre ramasita Bisericii (sau Biserica-Ramasita)

nu s-a împlinit, totusi, în profunda si directa ei semnificatie. Aici este

vazuta ultima generatie a biruitorilor, despre care se va vorbi în cap.

14:1-5.12. AZS au crezut întotdeauna ca ei sunt ultima generatie, si

aceasta conceptie este corecta, dar nu trebuie sa uitam ca „sfârsitul

timpului sfârsitului" este conditionat (vezi explicatia de la v. 12).

Retrospectivă Apocalipsa 12

Capitolul 12 ne arată că suferinţa şi tot ceea ce se întâmplă pe pământ

face parte din războiul cosmic dintre bine şi rău. Aşa trebuie văzute şi

evenimentele ce urmează, care marchează finalul acestui război cosmic

îndelungat. După cum biserica, rămăşiţa este ceva real, tot aşa diavolul

este real. El se luptă ca planul lui Dumnezeu cu pământul acesta să nu

fie realizat – deşi e acum înfrânt, vrea să nimicească cu el şi pământul.

Acum, în vs 10 Hristos este rege şi domneşte; coceptul de acum

dar nu încă e prezent şi aici: poporul lui Dumnezeu e biruitor, prin

Hristos, dar nu încă total.

Apocalipsa 12 ne vorbeşte de conflictul cosmic, care face atât rău.

Dumnezeu ne asigură că acest conflic se va sfârşi – diavolul mai are

puţină vreme. Merill C. Tenney spune: conflictul dintre Miel şi balaur

ne arată că toate procesele istorice pot fi interpretate în termenii unui

război care nu se sfârşeşte în dualism, lipsit de speranţă ci prin victoria

lui Dumnezeu şi a Hristosului Său.

Apocalipsa 13

Apocalipsa 12 se încheie cu războiul pe care balaurul îl face urmaşilor

credincioşi ai femeii; în ajutorul său, are acum doi aliaţi, fiara din mare

şi fiara de pe uscat.

Fiara din mare 13:1-10

13:1 Apoi (balaurul) a stat. E mai corectă traducerea, decât că Ioan a

stat pe malul mării. Editiile actuale grecesti chiar ataseaza aceasta

propozitie la 12:17. Nu stim daca se intentioneaza o aplicatie simbolica a

acestei expresii, dar Ioan îl vede în viziune pe balaur asezându-se pe

plaja Mediteranei, asteptând sa încredinteze fiarei autoritatea lui si

misiunea de a înfrânge pe aceia care au fost desemnati de cer sa

zdrobeasca capul sarpelui..

O fiară. Fiara este marină, ca în mitologia orientală – esenţialmente

negativă, duşmanul lui Dumnezeu. Multe capete ca în Ps. 74:13-14. Este

evidentă legătura cu Daniel 7:17.23, unde fiarele reprezintă puteri

politice. În Apocalipsa, fiara reprezintă puteri politice pe care satana le

foloseşte de-a lungul istoriei şi la timpul sfârşitului Apocalipsa 16:10,

11:7, 19:19-20. Este şocant de asemănătoare cu balaurul din cp 12:3: 10

coarne, 7 capete (diferenţa e că balaurul are cununi împărăteşti pe cele 7

capete, iar fiara are cununile pe cele 10 coarne). Fiara aceasta a primit

putere direct de la balaur (13:4).

Noul Testament catolic – fiara desemnează creatura stigmatizată şi

decăzută, supusă diavolului/balaurului. Provenienţa din mare reprezintă

ostilitate faţă de Dumnezeu, acumulare de forţe de dominare, un

pandemonism în cadrul organizaţiilor multinaţionale ce dirijează

conflictele după interesele balaurului/ dragonului. Este identică cu

dragonul – diferenţa: poartă cununile pa coarne, semnul puterii,

executând programul balaurului, ce poartă cununile pe cap (gândeşte

programele puse în acţiune de fiară).

Fiara din mare este descrisă suplimentar la capitolul 17, cu mai multe

detalii, ajutându-ne mai bine la identificarea ei. Descrierea fiarei are

asemanari esentiale cu balaurul. Aceleasi sapte capete si zece coarne.

Descrierea fiarei, în care se combina aspecte ale celor patru fiare din

Dan.7, ne obliga sa observam aici aceleasi puteri istorice în cele sapte

capete

Fiara este compusă din fiarele din Daniel 7. Cheia pentru identificarea ei

o găsim deci aici. În Daniel 7, fiarele reprezintă puterile ce se succed la

conducerea pământului. În Apocalipsa 13 vedem că adevăratul succesor

al acestor puteri este fiara din mare, care are toate caracteristicile fiarelor

dintâi. Mai mult, această fiară acţionează, sau succede cele 4 fiare, adică

cele patru imperii din Daniel, adică lucrează după căderea Romei. Aici

vorbim şi de indentificarea puterii ca una politico-religioasă, căci scoate

vorbe de hulă, în versetul 5. Cine e? Seamănă cu cornul cel mic din

Daniel, căci huleşte (Daniel 7:8, Apocalipsa 13:4.5). ca şi cornul cel mic

are tendinţe uzurpatoare – primeşte închinarea (vs 4). Expresia de aici

parodiază numele lui Mihail (Cine este ca Dumnezeu), atentând la

Numele lui Dumnezeu – Ex 15:11, Ps 35:10. Ca şi cornul cel mic

opresează poporul lui Dumnezeu 42 de luni, după care primeşte o

lovitură fatală (13:3).

Vs 1-8 sunt construite în paralelism ABC // A`B`C`:

A fiara primeşte putere de la balaur (13:2)

B unul din capete este rănit mortal (13:3)

C rana este vindecată, fiarei i se aduce închinare (13:3.4)

Paragraf 2:

A’ Fiara primeşte gură şi putere (13:5)

B’ Timp de 42 de luni (13:5)

C’ Deschide gura şi lumea o adoră (13:6-8).

Deci paralelismul B cu B’. Deci fiara primeşte autoritate de la

balaur (A), până ce unul din capete este rănit (B), după care toată lumea

o admiră (C). Tot aşa ,paragraful 2, fiara primeşte autritate de la balaur

(A’), timp de 42 de luni (B’), după care toată lumea, din nou i se închină

(C’). Deci fiara primeşte lovitura de moarte, la sfârşitul celor 42 de luni.

Profeţia descrie o putere ce încearcă să-L înlocuiască pe

Dumnezeu (în special lucrarea Fiului – mijlocirea şi mântuirea), după

căderea Romei, conform lui Daniel. Puterea această opresează poporul

lui Dumnezeu 1260 de ani (vreme, 2 vremi şi jumătate), adică 42 de luni

(Daniel 7:25). Deşi, după această perioadă fiara primeşte o lovitură, tot

pământul se va mira de ea (Apocalipsa 13:8).

7 capete. Fiara este clar că ţine de domeniul spiritual – pretinde

închinare (13:4.8.15), face război cu sfinţii (deci e război religios). Are 7

capete, dar când un cap este rănit, fiara nu mai poate lucra – primeşte

rana de moarte (13:3) şi pare moartă – deşi nu sunt lovite toate capetele.

Ce înseamnă asta? E posibil: sunt mai multe capete ce reprezintă forţele

spirituale diferite, care alcătuiesc această fiară ieşită din mare – fiară ce

contraface lucrarea lui Hristos: mijlocirea Sa (Biserica Catolică,

Ortodoxă etc – înlocuiesc mijlocireal ui Hristos cu mijlocirea Bisericii;

religiile necreştine, înlocuiesc mijlocirea lui Hristos cu credinţe proprii,

cu sisteme de mântuire aparte de Hristos: mântuire prin fapte, prin

meditaţie, prin uciderea infidelilor etc – uitând textul categoric al lui

Hristos: Nimeni nu vine a Tatăl, decât prin Mine – Eu sunt calea,

adevărul şi viaţa Ioan 14:6. Dar, când un cap este rănit, nici una din

aceste puteri nu acţionează împotriva sfinţilor; pare că fiara a murit.

Toate aceste puteri sunt conduse, sunt coalizate, se strâng în jurul unui

cap. Dacă el este rănit, fiara nu „functionează‖. De aceea, imaginea din

Apocalipsa se centrează asupra catolicismului, dar nu ignoră celelalte

forţe spirituale uzurpatoare, care înlocuiesc slujirea mijlocitoare a lui

Hristos şi care se aliază, colaborează cu catolocismul, pentru a face fiara

cu cele 7 capete funcţională, împotriva creştinismului, împotriva

sfinţilor...

10 Coarne. Coarnele reprezintă puteri politice (17:12); coarnele sunt

echivalentul la cele 10 coarne din fiara a patra din Daniel, simbolizând

puterile care s-au desprins din Imperiul Roman, la căderea acestuia.

(Dan 7:1, 23-24). Whilliam Johnsson spune cele şapte capete reprezintă

împărăţiile prin care satana a lucrat de-a lungul secolelor, oprimând

poporul lui Dumnezeu. Fiara a fost activă de-a lungul secolelor

succesive, prin unul din capetele ei. Când unul dintre capete a fost rănit

mortal, nu a mai activat. Când capul este refăcut, oprimarea este reluată.

Interesant că fiarele din Daniel, însumate au 7 capete şi 10 coarne.

Şi balaurul din 12:3 are şapte capete şi 10 coarne. Asta arată parodierea

unicităţii dintre Tatăl şi Fiul, între balaur şi fiară.

Mare. Este Roma – puterile Orientului Mijlociu vedeau Roma venind pe

mare; aşa e identificată de Ezra, o apocrifă din sec. I, ec. Legătură

directă cu Daniel 7:2-3; chiar fiară este compusă din caracteristicile

fiarelor descris în Daniel 7. [Din mare ies în Vechiul Testament, monştri

călăuziţi de diavol să oprime pe Israel (Ps. 74:13-14 , Isaia 27:1]. Marea

este asociată cu adâncul, vorbindu-se despre aceeaşi fiară, cu şapte

capete şi 10 coarne (17:3.7.12) Apocalipsa 17:8. Deci adâncul, marea

este locul satanei, de unde îşi inspiră supuşii. Şi prostituata din

Apocalipsa 17, stă pe ape multe, pe o fiară care are nume de hulă

(versetul 3). Apele sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi 17:15, care

evident, reprezintă acelaşi lucru ca cele 10 coarne ale fiarei 17:12-18.

Eugenoi Corsini crede că marea reprezintă tulburările sociale din care

ies dictatorii.

Din mare. Fiara aceasta se ridică „din mare‖. Fiara din v. 11 se ridică

„din pământ‖. Una se ridică de acolo unde sunt o mulţime de popoare

(vezi mai sus, la „nisipul mării‖); cealaltă se ridică de acolo unde

populaţia este rară

10 cununi împărăteşti. Sunt diademe. Dacă balaurul avea 7 diademe,

copiind autoritatea supremă a Tatălui, fiara are 10 diademe, reflectând

puterea, autoritatea şi scaunul de domnie primit de la balaur, adică

supremaţia asupra puterilor politice; este opusă lui Hristos, care e

Împărat al Împăraţilor, Domn al domnilor (17:14) şi care poartă multe

diademe 19:12

Descrierea fiarei are asemanari esentiale cu balaurul. Aceleasi sapte

capete si zece coarne. Trebuie sa fim consecventi si sa recunoastem

aceeasi identitate a acestor puteri, indiferent daca este vorba de balaur,

de fiara din cap. 13 sau de cea din cap. 17. Descrierea fiarei, în care se

combina aspecte ale celor patru fiare din Dan.7, ne obliga sa observam

aici aceleasi puteri istorice în cele sapte capete. Balaurul avea câte o

coroana pe fiecare cap, subliniind astfel ce era esential în toate

(satanismul si pagânismul puterilor lumesti), dar nu avea coroane pe

coarne. Fiara, în schimb, nu are nici un cap încoronat, ci poarta zece

coroane pe cele zece coarne. Deoarece în Daniel 7 cele zece coarne

apar pe capul roman, si aceeasi fiara reprezinta Roma în toate fazele ei

(pagâna si crestina, unitara si divizata), nu este cazul sa numaram aici un

cap roman pagân si un alt cap papal. Ba înca unii numara înca un cap ca

simbol al papalitatii reînviate în timpurile noastre. Însa comparatia cu

Daniel 7 este suficient de clara si Romei (pagâna si crestina, republicana

si imperiala, romana si barbara, junghiata si vindecata) îi ajunge un cap:

principalul cap al fiarei—„fiara".

Prezenta celor zece coarne încoronate arata ca, spre deosebire de

balaur, care reprezinta controlul lui Satan asupra tuturor împaratiilor

lumii, fiara aceasta reprezinta acea putere care detine controlul în

timpul existentei statelor crestine. Celelalte sase capete sunt prezente

numai pentru a arata legatura organica, înrudirea spirituala dintre

puterile istorice ale lumii (ca si în cazul chipului din Dan.2) si pentru a

sugera ca aceasta fiara este o reflectare a imaginii balaurului.

Complexitatea simbolului si aparenta confuzie a identitatii balaurului si

fiarei sunt intentionate. Ei sunt doi si totusi unul singur. Ei sunt o

parodie a unitatii dintre Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul. Toti

interpretii crestini antici au aratat ca aceasta fiara este Antichristul din

Dan.7. Or Antichrist este Diavolul însusi, dar si „omul faradelegii" care

este chipul si asemanarea sa (lloan 2:18, 5:19-2). Christos este Adevarul

(Ioan 14:6) iar Antichrist este Minciuna personificata (2 Tes 2:11-12).

Dupa cum Tatal a dat Fiului toata autoritatea Sa, tot astfel si Satan, tatal

minciunii si-a ales un reprezentant pamântesc cu influenta mondiala care

sa-l reprezinte în toata subtilitatea si stralucirea lui, în toata îndrazneala

rebeliunii lui si a pretentiilor de înlocuitor al lui Christos.

Acest Antichrist roman este, în mod sigur un crestin, deoarece

apare ca rezultat al unei decaderi în Biserica (2 Tes 2:3, 1 Ioan 2:19) si

se numeste „fiul pierzarii". Acest titlu funest mai este dat în Scriptura

numai lui Iuda Iscariotul, apostolul politician care l-a vândut pe

Mântuitorul lumii pentru treizeci de arginti (Ioan 17:12). Iuda vânzatorul

nu este altcineva decât un apostol în care a intrat Satana chiar la masa

euharistica (Ioan 13:27). Este posibila aici si o comparatie cu Cain...

Obiectiile aduse prin texte ca acelea din 1 Ioan 2:22-23 si 4:2-3 nu pot fi

acceptate. Dar aceasta negare a lui Christos cel întrupat nu se refera la o

dogma oficiala, ci la viata, la manifestarea reala. Din punct de vedere al

marturisirii de credinta si diavolul crede (Iac 2:19), ba înca demonii fac

uneori exces de zel în a proclama pe Christosul adevarat, în scopuri

diversioniste (Mc 1:24.34). Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca sa fie

Mântuitorul si Mijlocitorul nostru atotsuficient si Exemplul suprem de

umilinta pentru orice fiinta omeneasca, Or, papalitatea s-a asezat pe sine

ca Mare Preot si ca Vicar al Aceluia care este Dumnezeu adevarat,

poftind, ca si Lucifer, autoritatea si puterea lui Christos, dar nu si

exemplul Lui de umilinta si jertfire. În timp ce Petru n-a vrut sa

semene cu Christos în ce priveste onoarea, nici macar pe cruce (cerând

sa fie rastignit cu capul în jos!), papalitatea care se pretinde succesoare a

lui Petru, a construit —pe locul unde s-a jertfit Petru !— o fortareata

imperiala si un „tron al lumii", jertfind orice si pe oricine pentru

pastrarea acestui „res rapienta" (lat. lucru de apucat — Fii 2:5-11).

13:2 Puterea, sacaunul de domnie şi o stăpânire mare. Parodie Isus –

care a primit puterea de la Tatăl Apocalipsa 2:27. Cel ce se numeşte

stăpânul lumii acesteia (Luca 4:6), dă puterea sa fiarei, prin intermediul

imperiului Roman (ultima fiară din Daniel 7 înainte de succesiunea

normală, văzută în Apocalipsa 13).

Pagânismul a cedat locul falsului crestinism. Satan a dat lui Antichrist

tronul sau. Pontifii romani au fost succedati de cardinali, pontiful

suprem a fost urmat de papa. Zeii inferiori au cedat locul sfintilor si al

Mariei, templele au devenit biserici. Legile romane si barbare au devenit

legi crestine, imperiul a cedat locul lui Bisericii universale. Împaratii

romani au cedat papilor titlul de pontifex maximus.Constantin a cedat

papei Silvestru palatul Lateran; acesta era vechiul palat al cezarilor,

locuinta unor monstri de felul lui Nero si Diocletian... Ispita pe care Iisus

a biruit-o în pustie, aceea de a accepta stapânirea întregii lumi, cu

conditia sa faca un compromis cu diavolul în ce priveste închinarea, l-a

biruit pe acela care îsi închipuie ca-I tine locul. Asadar „Sf. Scaun",

oficiul papal, nu este altceva decât „scaunul de domnie al Satanei" asezat

în crestinatate în perioada pergameniana (313-538).

13:3. Rănit de moarte/înjungheat. Acelaşi cuvânt ca pentru

înjungheirea Mielului 5:6.9., 13:8. Deci, capul rănit este ca la Miel.

Multimea capetelor fiarei nu trebuie sa ne distraga atentia; fiara are un

singur cap încoronat. Nici coarnele nu reprezinta totul, fiindca adevarata

putere care le controleaza, fiara propriu-zisa, are „numarul unui om"

(v.18). Prin urmare este o autoritate monarhica. Dar nu este prezenta

printre cele zece coarne politice. în Dan.7, papalitatea era reprezentata

printr-un corn diferit de celelalte coarne, deoarece se sublinia originea,

puterea regala si timpul aparitiei ei. Aici însa, papalitatea nu apare ca

putere distincta de Roma pagâna... Expresia junghiat, folosita în textul

original, parodiaza pe Christos Mielul junghiat. Dupa cum Iisus a activat

public timp de trei ani si jumatate (42 de luni), dupa care a fost

„junghiat" dar a învins moartea si atrage la Sine pe toti oamenii, tot

astfel Antichristul a activat 1260 zile (ani), de la 538 la 1798, dupa care

acest oficiu politico-religios a fost lovit de sabie, asteptându-se sfârsitul

lui. Dar, într-un mod neasteptat de contemporanii Revolutiei Franceze si

ai lui Napoleon, Roma papala si-a revenit. Amanuntul acesta ne arata

ca, vorbind despre fiara, avem în vedere acel cap care a fost ranit si s-a

vindecat. În perioada de dupa junghiere, apare urmatoarea declaratie

blasfematoare a cardinalului Manning: „...'Astfel fiindca Biserica pare

slaba si VICARUL FIULUI LUI DUMNEZEU înoieste patimile

Maestrului sau pe pamânt, noi gasim pricina de poticnire in ele si ne

întoarcem tata de la el..." (CardinalH.E.Manning, The temporal Power of

The Vicar of Jesus Christ. London 1862). În anul 1929, prin concordatul

dintre guvernul lui Mussolini si scaunul papal, s-a restaurat Statul Papal

care guverneaza Biserica Romana. Imediat, tonul catolicilor devine

triumfator. În 1930, J.Bernhart publica (Ed. Payot, Paris) lucrarea sa cu

un titlu semnificativ: „ Vaticanul—tronul lumii", iar în 1957 H.Fraser,

deasemenea un catolic, va scrie: „Sfântul Scaun pe care materialistii îl

dispretuiau ieri ca pe o simpla fosila a lumii sociale, este astazi mai

înaltat în stima lumii de cum n-a fost niciodata, de pe vremea

cruciadelor."... Spre deosebire de timpurile medievale, papii de astazi

ies din palatul lor si viziteaza lumea, fiind aclamati ca niste megastar-uri.

Pământul se mira de fiară. Expresia descrie admiratia lumii fata de

Antichrist care reflecta slava lui Lucifer, tatal lui. Admirând papalitatea

si închinându-se ei, oamenii se închina, de fapt, lui Satan

13:5 hule/blasfemii. În Noul Testament este actul de a pretinde egalitate

cu Dumnezeu: Ioan 10:33, Matei 26:63-65, sau a prerogativelor Lui

Marcu 2:7. Fiara aruncă blasfemii asupra lui Dumnezeu. Blasfemiile nu

sunt jigniri, provocări sau blesteme aruncate asupra lui Dumnezeu, ca în

Apocalipsa 16:9; ci Ladd spune că blasfemia fiarei este atribuirea

divinităţii prin auto-pretinsa divinizare. Această fiară pretinde egalitatea

cu Dumnezeu şi a atributelor Lui. Acest lucru ne face să credem că în

timp ce acest aliat al diavolului este o putere politică, este în acelaşi timp

şi o putere religioasă, ca în 2 Tes. 2:3-4. Ea pretinde închinare şi

suveranitate, care aparţin doar lui Hristos (13:3-4.12).

Cei ce locuiesc în ceruri - în contrast cu locuitorii pământului,

reprezintă pe poporul lui Dumnezeu.

Divinizarea omului, cultul imperial a existat la toate celelalte puteri

mondiale. Cezarii romani - care erau în acelasi timp pontifi supremi ! -

au fost adorati ca zei. Dar aceasta divinizare atinge forma cea mai subtila

si, în acelasi timp, mai îndrazneata, în timpul Romei papale. Papii

romani au purtat acea întreita diadema imperiala (tiara) care se

numeste triregnum ( (întreita regalitate) deoarece reprezinta domnia sa

asupra cerului, pamântului si infernului. / Cel putin, aceast este

interpretarea clasica, mentinuta pâna târziu în timpurile moderne:

„Astfel I papa este încoronat cu o întreita coroana, ca împarat al cerului,

al pamântului si al infernului."] (Lucius Ferraris. P.B. 1772, Venetia)

Câteva din afirmatiile istorice ale papilor sau despre papi (citate în 8

SDABCSource Book) sunt edificatoare:

Noi tinem pe pamânt locul

Atotputernicului Dumnezeu" (Leon

XIII - 20 iunie 1894)

„Tu esti Pastorul, tu esti

Vindecatorul, tu esti Directorul, tu esti

Stapânul casei, în sfârsit, tu esti un alt

Dumnezeu pe pamânt." (Chr.

Marcellus - predica la Conciliul V

Lateran, sesiunea IV 1512)

veziEx.20:3.

„Parintele si învatatorul tuturor

crestinilor" (Conciliul de la Florenta,

1439) Mat 23:8-J2

„Papa este purtatorul cheilor si

deschizatorul usii; el formeaza un

singur consistoriu (sfat) cu Dumnezeu;

si nu se poate face apel la cineva mai

sus decât papa. Nu se poate intra în

legatura cu Dumnezeu si în viata

vesnica fara mijlocirea

lui."(Augustinus Triumphus) Apoc

3:7-8, Ioan 10:30)

„Papa are o atât de mare autoritate

si putere încât el poate modifica,

explica si interpreta chiar legile divine,

fiindca puterea sa nu este a unui om, ci

a unui Dumnezeu, si el actioneaza în

locul Iui Dumnezeu pe pământ, cu

deplină putere de a lega si dezlega oile

sale." (Lucius Ferraris, Venetia, 1772)

vezi Dan 7:25, Mat 5:17-19

„Noi, mai mult, proclamam,

declaram si ne pronuntam ca este

deasemenea necesar pentru mântuirea

oricarei fiinte umane, sa fie supus

Pontifului Roman." (Bonifaciu VIII-

1302) Fapt 4:12

„Cea mai mare putere în lume.

VICARUL FIULUI LUI

DUMNEZEU întrupat, a luat loc în

tribunalul sau" (H.E.Manning- Puterea

temporala a Vicarului lui Iisus

Christos, Londra 1862) Ioan 5:27, Dan

7:13

La ceremonia încoronarii

.„Primeste tiara cu cele trei coroane si

sa stii ca tu esti Parintele printilor si

regilor. Conducatorul lumii, Vicarul

Mântuitorului nostru Iisus Christos!"

I(P.Hutchinson. „20 secole de

crestinism" 1959. New York) Ev 1:6 "

„De oameni vânator [i.e. pescar de

oameni] dumnezeiesc, Hristos pe tine

te-a facut, încredintându-ti turmele

Bisericii Sale"....„mai mare decât

apostolii".... „puietor de lege"...„Petre

slavite" .verhovnic pururea slavit ca

soarele ceresc" (Marturiile cartilor

bisericesti ortodoxe despre papa—

Pr.Dr.I.Stanciu, ed.II 1937, Craiova).

Literatura eclesiastică este

suprasaturată de probe ale pretenţiilor

arogante şi hulitoare ale papalităţii.

Exemple tipice sunt următoarele

extrase dintr-o întinsă lucrare

enciclopedică scrisă de un teolog

romano-catolic din secolul al XVIII-

lea:

„Papa este de o demnitate atât

de mare şi atât de înaltă încât el nu

este un simplu om, ci e ca Dumnezeu,

şi vicarul lui Dumnezeu ...‖

„Papa este încoronat cu o

întreită coroană ca împărat al cerului,

al pământului şi al locurilor de jos.‖

„Papa este ca Dumnezeu pe

pământ, unicul suveran al

credincioşilor lui Hristos, căpetenia

împăraţilor, având plinătatea puterii,

căruia i s-a încredinţat de către

Atotputernicul Dumnezeu cârmuirea

nu numai a împărăţiei pământeşti, dar

şi a celei cereşti ...‖

„Papa are o autoritate atât de

mare încât poate să modifice, să

explice, sau să interpreteze chiar şi

legile divine ...‖

„Papa poate să modifice legea

divină, întrucât puterea lui nu este a

omului ci a lui Dumnezeu, şi el

acţionează ca vicerege al lui

Dumnezeu pe pământ cu puterea

nemărginită de a-şi lega şi dezlega

oile.‖

„Tot ceea ce se spune că face

Domnul Dumnezeu Însuşi şi

Mântuitorul, acestea le face şi vicarul

Lui, cu condiţia ca să nu facă nimic

contrar credinţei‖ (tradus din lucrarea

lui Lucius Ferraris, „Papa II‖, Prompta

Biblioteca, Vol. VI, p. 25-29).

Prezenta triregnului si a cheilor ca emblema sau stema pe steagul

Vaticanului este elocventa. Papa a fost considerat înca din sec. VI

judecator suprem care nu poate fi judecat de nimeni. Cu timpul s-a

cristalizat, în mod natural si parerea ca în el se concentreaza

nealterata, învatatura corecta. Dar abia în timpurile moderne, la anul

1870, papalitatea a decretat dogma infailibilitatii: atunci când papa

vorbeste ca magistru al Bisericii („ ex cathedra"), în conformitate cu Sf.

Scriptura si cu traditia, el este infailibil ( nu poate gresi!). Aceasta

credinta se întemeiaza pe parerea ca Domnul a dat (prin Petru!) Bisericii,

Spiritul Sfânt si prin aceasta o asigurare ca, orice s-ar întâmpla, ea nu va

rataci si nu va cadea. Atât ortodocsii cât si catolicii si, uneori chiar

biserici protestante, nu pot vedea ca fagaduinta lui Iisus este conditionata

(Rom11:17-22). În ciuda tuturor evidentelor, aceasta credinta este

confesiunea fundamentala a papismului. Papa se pretinde asemenea lui

Christos pe pamânt - si Roma s-a zbatut din cele mai vechi timpuri

pentru recunoasterea lui Christos ca Dumnezeu !. Dar adevarata origine

a acestei autoritati supreme sta, mai degraba, în tirania traditiei si a

multimii. Papalitatea a demonstrat ca poate desfiinta anumite porunci ale

lui Dumnezeu si poate porunci lucruri care n-au trecut niciodata prin

mintea Domnului, dar el nu poate face si o schimbare inversa:

renuntarea la o inovatie omeneasca în favoarea poruncii lui Dumnezeu

care a fost neglijata

42 de luni. este o dovada evidenta în favoarea identificarii acestei fiare-

Antichrist cu cornul nelegiut din Daniel 7. Cele 42 luni (1260 zile-ani)

reprezinta aparitia primului stat papal în Italia, cu ocazia eliberarii

Romei de ostrogoti (538), pâna la desfiintarea puterii temporale a papilor

de catre armata republicana franceza (1798). Versetele 5-8 nu reprezinta

evenimente care urmeaza sa se întâmple dupa cele din v.4. Expresia

repetata „i s-a dat" din v.5 trebuie înteleasa în relatie cu autoritatea data

de balaur în v.2. Deasemenea, v.5-7 trebuie întelese în lumina profetiei

din Daniel 7:25. Aici avem înca o confirmare ca aplicatia dominanta a

profetiei despre cornul din Dan. 8:10-11.24-25 si 11:36-39 vizeaza

papalitatea si ca profetia lui Pavel din 2 Tes.2 se refera la aceeasi

realitate istorica. Blasfemia sau hula este un pacat care înseamna rostirea

unor pretentii îndraznete, arogarea unor atribute divine (Mat 26:64-65)

sau, în general, vorbire abuziva, defaimare, insulta. Roma si-a atribuit

titluri si puteri divine, ea a defaimat pe toti opozantii ei ca fiind

antichristi si eretici, condamnându-i.

Este 538 (stabilirea puterii Bisericii ca instituţie politică) – 1798

(lovitura dată de Napoleon). Apoi revenirea paplităţii. Sec XIX se vede

revirimentul. Biserica a crescut fără precedent, s-a întins în toată lumea,

primind recunoaştere politică şi autoritate morală. Iezuiţii explică faptul

că atunci când papa mediază, Însuşi Dumnezeu mediază prin el.

Muzicienii compun imnuri de laudă pentru papa Pius IX (1846-1878);

papa este numit vice-Dumnezeu pentru omenire (Bruce L. Shelly). În

1870 este dată dogma infailibilităţii papale. Prestigiul Vaticanului a

crescut mereu – căderea marxismului a contribuit la mprirea acestui

prestigiu – 1994, Papa este omul anului, numit de Time.

Parcă realitate contrazice profeţia – să asociezi imaginea

papalităţii, implicată în lupta pentru pacea lumii, eradicarea sărăciei cu

fiara monstroasă! Apocalipsa spune că autoritatea Bisericii se extinde

mult peste graniţele catolicismului, ale Italiei – cuprinde toată lumea

Apocalipsa 13:7-8. Este evidentă lucrarea pozitivă de acum a Bisericii

catolice – nimeni nu contestă acest lucru. Dar din dogma infailibilităţii

se deduce faptul că papa, prin harul/carisma specială ce o are, când

vorbeşte ex-catedra nu poate greşi (vezi declaraţile aberante,

blasfemiatoare de mai sus). Deci nu a greşit până acum, când şi-a

enunţat pretenţiile uzurpatoare la adresa lucrării lui Hristos, sau

afirmaţiile exclusiviste, cu privire la mântuire, doar prin Biserică.

Pericolul de aici apare: această mentalitate a dus la prigoana din Evul

Mediu. Mentalitatea este delcarată bună, infailibilă, deci nu e schimbată.

Dacă nu e schimbată, când condiţiile social-istorice vor permite,

comportamentul rezultat în urma unei asemenea mentalităţi, se va

reafirma. Intenţia profetică nu este de a acuza vreo entitate religioasă –

Biserica Catolică, ci de a elucida istoria trecutului, demonstrând că

providenţa divină lucrează pentru consolidarea credinţei sfinţilor.

13:9 Cine are urechi. Aşa se încheie mesajul lui Isus către cele 7

biserici.

13:10. Locuitorii pământului. Cei ce nu vor fi mântuiţi.

Cartea vieţii Mielului. Cartea se referă la registrul ceresc, în care sunt

scrise numele celor neprihăniţi Exod 33:32-33, Ps 69:28, Dan 12:1. În

Apocalipsa este cartea în care sunt scrişi cei care cred în Hristos, care se

închină Mielului şi Îi sunt loiali Lui Apocalipsa 13:8, 21:27. Cine nu e

scris aici, sau cine e şters din carte, pierde viaţa veşnică. David pare sa

se refere la o scriere a numelor tuturor oamenilor în cartea lui Dumnezeu

înainte ca ei sa se nasca: Ps 139:16. Oricare ar fi momentul (sau

momentele !) înregistrarii în aceasta carte si Ellen White arata ca si

faptele bune sunt trecute acolo! (Exp.& Viz. 56 si 261) acesta nu poate fi

un argument al predestinatiei nominale si selective, deoarece Apocalipsa

arata la fel de clar ca, în timpul judecatii divine, unele nume vor fi

sterse din cartea vietii (Apoc3:5)

De la Întemeierea lumii. Mielul sau cartea? Din paralela cu 17:8,

gramatica ne sileste sa punem o virgula dupa „cartea vietii" si sa

întelegem ca numele [n-]au fost „scrise... de la întemeierea lumii".

13:10 Dacă cineva ucide cu sabia, de sabie va fi ucis. Tradus în două

feluri. 1 Soarta finală a persecutorului – cum a persecutat, aşa va fi

nimicit. 2. Soarta poporului lui Dumnezeu chinuit: cine este să moară de

sabie, de sabie va muri (Ier 15:2, Textul pare // cu Matei 26:52 – cine

ridică sabia, de sabie va muri.

Fiara – parodia lui Hristos:

- Hristos Îşi începe lucrarea ieşind din apă Lc 3:21-23, la fel şi

fiara din mare

- Hristos e una cu Tatăl Ioan 10:30, 14:9; la fel şi fiara cu

balaurul

- Hristos primeşte puterea de la Tatăl Său Apocalipsa 2:27; la fel

şi fiara de la balaur 13:2

- Hristos poartă diademă pe cap Apocalipsa 19:12; la fel fiara

13:1

- Hristos are ca armă sabia Apocalipsa 1:16; şi fiara la fel 13:10

- Hristos are coarne Apocalipsa 5:6; fiara şi ea 13:1

- 3 ani şi jumătate de activitat – 1260 de zile pentru Hristos; la fel

pentru fiară 13:5

- Hristos este înjunghiat de moarte Apocalipsa 5:6, dar revine la

viaţă, cu putere mai mare; fiara la fel 13:3

- Lui Hristos I se aduce închinare, după ce rana mortală este

vindecată Mat 28:17, Fil 2:10; la fel fiara Apocalipsa 13:3-4

- Hristos are urmaşi cu ceva scris pe frunţile lor Apocalipsa 14:1;

fiara la fel 13:16

- Michael/ Mihail Cine este ca Dumnezeu? Apocalipsa 12:7; Cine

este ca fiara? Apocalipsa 13:4

- Hristos are autoritate globală Apocalipsa 19:16; şi fiara

Apocalipsa 13:7

Aceste asemănări demonstrează că primul aliat al balaurului, fiara

din mare este un sistem religios care contraface lucrarea lui Hristos pe

pământ. Faptul că această forţă este prezentată sub imaginea unei fiare –

simbolul puterilor politice în Daniel- sugerează faptul că autoritatea şi

puterea sa politică se deghizează sub forma religie. Putere acestei fiare

este reminiscentă din cea a cornului cel mic, care vine după a 4 fiară, din

Daniel 7 (7:25). Fiara de aici este aceeaşi cu cornul cel mic din Daniel 7,

şi domneşte 1260 de ani. Acţiunea ei finală, revirimentul său, are loc

după această perioadă de 1260 de ani.

Simbolismul poate fi aplicat şi la mitul Nero revividus – Învierea

lui Nero. După ce acesta s-a sinucis, persecuţia împotriva creştinilor a

reînflorit, sub Domnia lui Diocleţian. Dar profeţia arată clar că perioada

descrisă aici depăşeşte cu mult timpul lui Ioan (e vorba de 1260 de ani).

Descrierea sistemului politico-religios ce se luptă împotriva

copiilor lui Dumnezeu, ca un compus al fiarelor din Daniel 7 cu 7 capete

(Apocalipsa 17:9-11), sugerează că fiara din mare reprezintă toate

forţele opresive, civile şi religioase, care au persecutat poporul lui

Dumnezeu de la întemeierea Bisericii exodului, până la a doua venire.

Fiara a existat în perioade diferite, printr-unul din capetele ei.

Apocalipsa 17:9-11 aruncă mai multă lumină aici. Cinci dintre aceste

imperii (Egipt, Asiria, Babilon, Persia, Grecia) au dominat lumea

înaintea timpului lui Ioan; a şasea, Roma era puterea din timpul lui Ioan.

A şaptea este în viitor, din punctul de vedere al lui Ioan. Este urmat de

faza nu mai este (Apocalipsa 17:11 // 13:3). Deci noi trăim în era nu mai

este şi aşteptăm să se împlinească 17:12-13. Singura putere care

împlineşte criteriile din timpul nu mai era, sau rana de moarte, este

puterea politico-religioasă ce a dominat Europa creştină în numele

cerului, mai bine de 1200 de ani, în Evul Mediu.

Aplicarea exclusivă la Biserica medievală a simbolului acestei

fiare, nu e bună – şi în protestantism s-au întâlnit situaţii ale intoleranţei

religioase şi ale unirii politicului cu religiosul.

Profeţia ne spune că acest sistem autoritar, politico-religios va

reînvia cu putere, sub forma celui de al 8-lea cap (Apocalipsa 17:11),

acoperind acelaşi teritoriu ca şi predicarea Evangheliei (Apocalipsa

13:7// 14:6). De data aceasta, efortul lui va fi final, căci Dumnezeu va

pedepsi pentru totdeauna.

Fiara de pe Pământ

13:11 Pământul. Iniţial este pozitiv în Apocalipsa, oprind atacul

balaurului împotriva femeii 12:15-16 – astfel apare prietenoasă; de aceea

este şi foarte înşelătoare, conducând lumea la închinare faţă de fiara din

mare. Mai târziu, ca şi aici apare în alianţă cu satana 17:5., 19:2. Cei

144.000 sunt răscumpăraţi de pe pământ 14:3. Din Apocalipsa 10:2,

12:12 putem înţelege că pământul este pereche pentru mare (ca şi în

13:1), denotând universalitatea acţiunilor diavolului în timpul din urmă.

LaRondelle crede că pământul de aici interpretat ca o zonă nelocuită, sau

pustie, în opoziţie cu mare, care reprezintă popoare este speculaţie.

SDABC crede că e rezonabilă concluzia.

Când lumea începe să se mire de fiara vindecată, Ioan vede o altă

fiară, de origine pământească (nu din mare). Face parte din tabăra

balaurului (13:11), acţionând ca şi în favoarea fiarei din mare (13:4.12).

Face tot ce poate, înşeală, ameninţă lumea ca să se închine fiarei din

mare (13:12-14). Face o statuie, pe care o animă, cu efecte vizuale şi

audiotve (vs 14-15). Este ca o păpuşă – ai râde la vederea ei, dacă nu ar

fi atât de violentă (vs 15).

Pionierii nostri au înteles marea ca fiind Lumea Veche (Europa, plus

zone din Asia si Africa), cu multimea ei de civilizatii succesive si natiuni

care au fost mereu în conflict. Prin contrast, pamântul a fost înteles ca

fiind o zona geografica relativ putin populata si mai linistita, ceea ce ar

corespunde continentului american din sec. XVI-XVIII... Pentru un

evreu, marea era în primul rând Mediterana (Marea cea mare), simbol al

lumii bântuita de razboaie (Dan 7:1-3), iar pamântul, tara, nu putea fi

altceva decât Canaanul, tara minunata, tara promisa. Si carei alte zone

geografice i s-ar potrivi un asemenea simbol, daca nu Americii de Nord,

patria celor mai sfinte libertati, limanul visat de toti napastuitii lumii,

principalul bastion al crestinismului protestant?

Dar ridicarea din pamânt spune si altceva. Singurul loc din Biblie unde

ni se vorbeste despre un profet sculându-se din pamânt, este descrierea

unei sedinte antice de spiritism în care apare o „fiinta divina" care

vorbeste ca si cum ar fi profetul Samuel (1 Sam 28:13-14). Acest

caracter înselator se reflecta în contrastul dintre cornitele de miel si

glasul de balaur. Prin comparatie cu alte fiare, pare a fi crestinismul

personificat. Dar modul în care vorbeste lumii în versetele urmatoare

este glasul unui balaur.

Două coarne ca de miel – termenul grec pentru fiară este acelaşi ca cel

pentru fiara din mare – deci e sălbatică, primejdioasă. Dar totuşi este

descrisă ca Mielul – adică Hristos. Asta înseamnă că istoria acestei fiare

este foarte bună, pozitivă cu un sunet secundar religios [nu orice miel,

nu orice balaur – ci Mielul şi Balaurul].

Cornitele de miel ale fiarei americane reprezinta blândete, tinerete,

atitudine pasnica. Spre deosebire de coarnele fiarei Antichrist, cornitele

de miel nu reprezinta puteri politice vrajmase omului. America are doua

elemente care au facut din ea o putere favorabila omului: un stat fara

rege si o biserica fara papa, în politica si mostenirea protestanta în

religie. Cele doua entitati sunt separate si astfel statul serveste fericirea

individului.

Vorbeşte ca un balaur. Caracterul fiarei e opus înfăţişării ei, căci

vorbeşte ca un balaur. Fiara aceasta ca şi cea precedentă este purtătorul

de cuvânt al balaurului, care caută să înşele cu gura pe oameni (referire

la 12:9, poate la Geneza). Dacă în Vechiul Testament profeţii erau

purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu, aici fiara de pe pământ devine

purtător de cuvânt al balaurului. De aceea, aceasta va fi descrisă ca

profetul mincinos în Apocalipsa 16:13, 19:20, 20:10.

Glasul de balaur se refera la evenimentele profetice care sunt în curs si

care implica o combinatie a celor doua puteri de tip „fier si lut" ca în

profetia din Dan.2.

Observând contextul, putem stabili timpul aparitiei acestei fiare pseudo-

profetiste: dupa dominatia istorica a fiarei Antichrist, ea apare din

pamânt, ca prin minune, pentru a-i vindeca rana. N-a mai fost vorba

despre aceasta putere pâna acum. Aici începe paradoxul: Apocalipsa a

prevazut ca lovitura de sabie va fi data papalitatii de catre cea mai

catolica tara, din fruntea Europei, iar vindecarea acestei rani avea s-o

faca tocmai SUA care este cea mai reprezentativa creatie pamânteasca a

protestantismului...

O tara care si-a ales credinta în Dumnezeu si supravegherea respectarii

drepturilor omului ca program si destin.

13:12 După descrierea fiarei, urmează la prezent urmărirea acţiunilor ei:

lucrează, face...

Lucrează cu toată puterea fiarei dintâi. Parodierea Duhului Sfânt

(Ioan 15:26, 16:13-14). Indirect, prin această fiară lucrează fiara din

mare, care domină lumea ca în timpul celor 42 de luni. Fiara de pe

pământ este una politică-religioasă, numită ulterior profetul fals şi

foloseşte ca arme înşelăciunea şi coerciţia.

Face ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei

rană de moarte fusese vindecată. Imitarea Duhului Sfânt. Timpi sunt

face ca... prezent; să se închine – viitor în greacă; deci fiara face fapte

ce pregătesc închinarea la fiara dintâi. Acestea includ evident la început

înşelăciunea şi persuasiunea (13:13-14), dar la final pedepsirea (13:15-

17). Pământul, prietenos iniţial, se supune fiarei şi ameninţă rămăşiţa

poporului lui Dumnezeu.

Vindecarea ranei de moarte a fiarei dintâi – se pare că are legătură

cu pregătirea pământului, de către fiara din mare să se închine finarei

dintâi. Deci sugerează textul Bibliei că fiara din mare contribuie la

vindecarea ranei de moarte, astfel pregătind pământul pentru închinarea

la fiara din mare?

Prin urmare, fiara pseudoprofet este America protestanta controlata de

spiritualism si catolicism. America este aceea care a vegheat ca ele sa fie

respectate pretutindeni si, în multe locuri nu s-ar fi aratat zorii

democratiei fara influenta diplomatiei americane. Dar când America

însasi va da un exemplu de alterare a principiului constitutional, nu va

mai fi pe pamânt nici o putere care sa ia apararea celui oprimat. Lumina

lumii se va stinge si „Unchiul Sam", strajerul libertatii, va deveni asa

cum se poate întrevedea, profetul si jandarmul unui crestinism corupt si

intolerant.

13:13-15. Aici e descrisă prima tehnică pe care o foloseşte fiara de pe

pământ pentru a înşela: semne şi minuni. Minunea este coborârea focului

din cer, încercare de contrafacere a Cincizecimii. Prin minuni, fiara

convinge pe oameni să se închine fiarei din mare – după cum, prin

minuni, Duhul Sfânt convingea pe oameni de adevărul predicat de

ucenici. Poate fi şi o contrafacerea a lucrării lui Ilie (1 Regi 18:38) –

coborât foc din cer, pentru a arăta adevăratul Dumnezeu, care să

primească închinarea. Aici la fel, prin minuni, foc din cer, fiara câştigă

închinarea. [dacă este contrafacerea lucrării lui Ilie, focul din cer,

înseamnă că este contrafacerea şi misiunii lui Ilie, adică a bisericii care

trebuie să lucreze în duhul şi puterea lui Ilie la sfârşitul timpului, pentru

avertizarea oamenilor, referitor la amăgirile diavolului şi la apropiata

revenire a lui Hristos. Atunci, fiara din pământ, SUA cu tot ce înseamnă

ea: politică în slujba Vaticanului, religie golită de sens, oferind o altă

faţă pentru acceptarea pretenţilor papale, industria distracţiei, care

impune modele ale imoralităţii şi o variantă faţă de viaţa poruncită de

Dumnezeu... etc, este contraoferta făcute de lume, faţă de mesajul

adevărat al „solului Ilie‖ la sfârşitul timpului. Ce concurenţă!!!! Doar

loialitatea 100% faţă de Duhul Sfânt poate să contracareze acest asalt al

demonilor, acest asalt al fiarei din pământ, care face minuni, să câştige

loialitatea şi închinarea oamenilor, împotriva lui Dumnezeu, faţă de fiara

din mare.]

I se dăduse să le facă. Puterea îi este dată... de balaur. Deci lucrează în

slujba lui. Trimitere la 2 Tes. 2:8-10. Forţa care permite înşelarea este

absenţa dragostei faţă de adevăr.

Icoana fiarei. Pare un nou actor – asemănător fiarei din mare şi diferit

fiarei de pe pământ. Dacă fiara din pământ încerca să convingă prin

semne şi persuasiune, icoana fiarei convinge prin forţă şi persecuţie.

Pare să reprezinte o forţă politică. În Vechiul Testament, idolii şi

icoanele sunt prezentaţi ca incapabili să vorbească, de aceea sunt inutili

(Ps 115:4-5, 135:17). Icoana de aici primeşte suflare de viaţă (ca în Gen

2:7), de la fiara de pe pământ. Cine nu i se va închina icoanei, va fi

omorât – aceasta îşi propune. Imagine din Daniel 3 – închinarea la

chipul de aur reglementată prin lege; cine nu se închină, trebuie să moară

– chipul din Daniel 3 este replică la cel din Daniel 2. La fel în timpul

sfârşitului: fiara de pe pământ, cu icoana fiarei dintâi, fac prin legi civile

ca lumea să se închine fiarei din mare. Cine nu face aşa, prin legislaţie

civilă, va fi condamnat la moarte.

Fiara aceasta nu este descrisa. Ea nu este miel, are doar cornite de

miel. Nu este nici balaur, dar are glas de balaur. Este un fals profet,

un prezicator al viitorului lumii, un facator de minuni extraordinare.

Minunile acestui fals profet sunt asemanatoare cu ale lui Ilie. Dar ele nu

dovedesc altceva decât ca o putere extraterestra interesata controleaza pe

falsul profet care descopere lumii vointa „dumnezeului acestui veac". Si

care este vointa lui? O noua ordine mondiala... Proiectul noii ordini

mondiale are ca cheie instaurarea unui totalitarism crestin, ecumenist,

dupa chipul si asemanarea sistemului medieval catolic.

Icoana fiarei. Este evident ca nu o imagine fizica a primei fiare este aici

prevazuta. Daca fiara reprezinta un organism politico-religios, o putere

istorica, imaginea fiarei trebuie sa fie o copie a aceluiasi organism

politico-religios. Dar imaginea fiarei Antichrist nu este vie la început,

este doar un proiect care va fi animat de catre America de astazi (v. 15).

Icoana fiare, este instituţia care va reînvia procedurile fiarei dintâi –

unirea politicului cu religiosul, pentru a impune un fel de închinare.

Chestiunea în discuţie în timpul din urmă nu este dacă să te închin,

sau nu. Ci CUI te închini: Dumnezeului adevărat, sau fiarei?

Identificarea fiarei de pe pământ. Şi în timpul lui Ioan –

realitatea vremii demonstra monstruozitatea instituţilor politice unite cu

cele religioase în conducere. Înţelegeau. Dar este clar că realitatea

depăşea vremea lui Ioan, ajungând la timpul sfârşitului, când un sistem

politico-religios va domina lumea. Dacă fiara din mare are rădăcini

adânci (7 capete de istorie; apoi capul dominaţiei medievale rănit – ap

17:11 suntem la faza nu mai e, dar se aşteptă revirimentul ei), fiara din

pământ nu are istorie, ci se aşteaptă a fi o forţă a vremii sfârşitului,

implicată în evenimentele sfârşitului (iar la Daniel vremea sfârşitului

începe la 1798!!!). descrierea ei este pozitivă iniţial: pământul, aliatul

Bisericii în capitolul 12, corniţe de Miel, ce oferă asemănarea cu Hristos;

pare că domină cu o autoritate tolerantă lumea. Dar când rana de moarte

a fiarei dintâi se vindecă (poate contribuie la vindecare), devine aliat al

ei şi al balaurului. Profetul fals, fiara de pe pământ, înalţă fiara din mare

şi porunceşte pământenior să i se închine – la fel Duhul Sfânt Îl înalţă pe

Hristos (Ioan 15:26, 16:12-15). Fiara de pe pământ va relua obieceiurile

fiarei medievale, vorbind ca un balaur.

USA pare să se potrivească descrierii: apare după perioada

medievală, după ce fiara dintâi a primit rana de moarte. Apare ca o forţă

mondială, admirată pentru valorile democratice şi toleranţa religioasă

demonstrată. Ce va provoca vorbirea SUA ca un balaur, rămâne de

văzut. Această putere e apoi văzută ca Profetul Fals (Apocalipsa 16:13,

19:10, 20:10). Profetul fals înşeală lumea şi o aduce la Armaghedon,

câştigându-le loialitatea, făcând în faţa fiarei dintâi, minuni, prezentând

o Evanghelie falsă, caracterizată de senzaţionalism, emoţie şi minuni,

care iau locul religiei inimii, ce conduce la transformarea şi influenţa

Duhului Sfânt. Cum această putere va atrage toată lumea, cum spune

profeţia, nu ştim!!! Aşteptăm să vedem.

13:16 Un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte. Termenul s-ar traduce

prin gravare, folosită ca marcă pentru Imperiu, dar şi pentru marcarea

animalelor. Nu există informaţii că s-ar fi practicat aşa ceva la romani

(pentru marcarea sclavilor era folosit un alt termen). Aici e contrast cu

sigiliul lui Dumnezeu 7:1-4. Deuteronomul 6:8/ Exod 13:9 vorbeşte de

frunte şi de mână, ca simbol al loialităţii faţă de legea lui Dumnezeu. La

evrei era uşor de înţeles, căci ei îşi legau Tefillin pe frunte şi pe mână,

ceea ce reprezenta supunerea totală faţă de lege, atât în acţiuni (mâna),

cât şi în gândire (frunte). Intenţia fiarei de pe pâmânt este să facă fiara

din mare să-şi imprime legile ei aşa cum Dumnezeu şi le-a imprimat

peste Israel, în gândire şi în acţiune. Fiara de pe pământ ajută fiara din

mare să atingă statut divin – să primească închinare, lumea să i se

supună, în gândire şi acţiune, înlocuirea lui Dumnezeu în gândire şi

acţiune. Semnul fiarei e mai mult decât un tatuaj superficial, de vreme e

este folosit ca semn al faptului că legea fiarei din mare este gravată

profund în inimile şi manifestările oamenilor.

Ce e semnul fiarei? Pentru închinătorii sec. I, certificatul care atesta

participarea la cultul imperial, era semnul fiarei. De-a lungul istoriei a

fost aplicat diferit, pentru multe lucruri. Apocalipsa 13, despre timpul

sfârşitului, spune că se va aplica cu puţin timp înainte de revenirea lui

Hristos. Este un semn care va arăta supunerea trinităţii diabolice, în

opoziţie cu credincioşii, care păzesc poruncile lui Dumnezeu.

Semnul fiarei, oricare ar fi, este în contrast cu semnul lui Dumnezeu.

Semnul fiarei funcţionează ca sigiliul lui Dumnezeu contrafăcut (7:3,

14:1). Semnele în Apocalipsa arată apartenenţa, loialitatea. Semnul lui

Dumnezeu, poporul care îl poartă, este descris ca fiind loial lui

Dumnezeu, păzind poruncile lui (12:17, 14:12). Prin contrast, semnul

fiarei trebuie să însemne substituirea ascultării de Dumnezeu, cu ceea ce

spune fiara.

De aici înţelegem că primele 4 porunci, din Exod 20, devin semnul

loialităţii faţă de Dumnezeu, în criza finală. Semnul de pus pe mâini şi

pe frunte în Vechiul Testament era legea lui Dumnezeu (Deut 6:8, ce

sublinează capitolul esenţa din 6:4, trebuie să caracterizeze viaţa oricărui

credincios). Isus rezumă în Matei 22:27-40 că în aceste cuvinte sunt

rezumate primele 4 porunci ale decalogului, care ratifică relaţia omului

cu Dumnezeu. Aceste porunci tratează relaţia cu Dumnezeu şi

închinarea. Astfel că pretenţia fiarei de a primi închinare, are de a face în

special cu primele 4 prounci. Cele două grupuri de la sfârşit sunt astfel

identificate: una se închină lui Dumnezeu 14:7; celaltă fiarei 13:8.12-15.

Fiarele din Apocalipsa 13 atacă special aceste patru porunci: cer

închinare 13:4.8; ridică o icoană, spre închinare 13:12-15; huleşte 13:5-

6; iar aşezarea semnului fiarei pe mână, este un atac direct la porunca a

patra. Cei ce au semnul fiarei, contrastează cu cei ce au semnul lui

Dumnezeu. Cei ce au sigiliul lui Dumnezeu păzesc poruncile lui

Dumnezeu (14:12, 12:17). Deci semnul fiarei este în contrast cu

poruncile lui Dumnezeu – în special cu primele 4, care discută aspectul

închinării, loialităţii.

Sigiliarea înseamnă apartenenţa/loialitate. 2 Tim 2:19 – sigilaţii lui

Dumnezeu Îi aparţin Lui. Sigilaţii fiarei, îi aparţin acesteia (13:16-17,

14:9, 16:2, 19:20, 20:4). Numele lui Dumnezeu e pe fruntea sigilaţilor

Lui (14:1) – numele fiarei e pe fruntea şi mâna dreaptă a sigilaţilor lui

(13:17). Fruntea e pentru minte; mâna e pentru acţiune, fapte.

Sigilarea lui Dumnezeu, nu trebuie limitată doar la Sabat. Sigiliu lui

Dumnezeu, în Noul Testament este Duhul Sfânt în inimă 2 Cor 1:21-22,

Ef 1:13-14, 4:30 [dacă sigliul lui Dumnezeu înseamnă acţiunea Duhul

Sfânt în viaţa oamenilor, sigiliul fiarei, contrafacerea lucrării Duhul

Sfânt, înseamnă inluenţa balaurului în viaţa oamenilor lui. Noul

Testament catolic: Ea a făcut ca toţi:.... să pună semn pe mâna lor

dreaptă sau pe frunte. interesantă traducerea, care sugerează acceptul

voluntar: să pună ei, pe mâna lor, sau pe frunte semnul apartenenţie la

balaur. Adică oamenii aceştia răspund voluntar invitaţiei balaurului, de a

lucrea în vieţile lor. Cu toate acestea, Sabatul nu este anulat ca pecete a

Legii lui Dumnezeu. Meredith Kline demonstrează că poruncile din

Exod 20 sunt structurate după documentele antice, care purtau sigiliul

autorului şi autorităţii în centrul lor. Sabatul este sigiliul ratificator între

Dumnezeu şi Israel, la Sinai. Sabatul este semnul special în Vechiul

Testament, pentru poporul lui Dumnezeu Exod 31:12-17, Ezec.

20:12.20. în Decalogul din Exod 20 şi Deuteronomul 5, funcţia

Sabatului este să-i amintească poporului de Dumnezeu, Creatorul (Exod

20:11) şi Mântuitor (Deut.5:15). Acest aspect al Sabatului pare să fie

prezentat în Apocalipsa 12-14. Deşi problema nu se limitează la sabat,

Sabatul pare a fi testul turnesol al loialităţii, în zilele din urmă.

Johnsson Sabatul e testul turnesol; relaţionarea cuiva faţă de Sabat va

descoperi relaţia sa de bază, profundă cu Dumnezeu şi Legea Sa. Dacă

relaţia cu Sabatul, abordarea Sabatului e legalistă – aşa e relaţia lui cu

Dumnezeu, care îi aduce nefericire, teamă, stress, oboseală (dacă Sabatul

de stresează, te oboseşte, te....); dacă Sabatul e ignorat, atunci aceasta

demonstrează dispoziţia de ignorare Cuvântului lui Dumnezeu, de fapt a

lui Dumnezeu Însuşi, atunci când ceva sau cineva îmi palce, convine mai

mult decât porunca divină; dacă cineva aşează alături de Sabat o altă

sărbătoare, o altă zi, spunând că le ţine pe amândouă... demonstrează

intenţia şi dispoziţia lui de a pune lângă Dumnezeu, la acelaşi nivel, la

aceeaşi înălţime şi altceva, pe altcinea, lucru respins şi condamnat de

Dumnezeu (Exod 20:23) – Apocalipsa 14:6-12 Ioan descrie chemara

finală a lui Dumnezeu către locuitorii pământului, în contextul poruncii a

patra: Apocalipsa 14:7 citează din Exod 20:11. După această citare,

îngerii anunţă căderea Babilonului şi ceea ce vor păţi închinătorii fiarei

(14:6-11). Îndemnarea oamenilor să se închine la adevăratul Dumnezeu

în relaţie cu Sabatul (cu expresiile copiate din porunca Sabatului) şi

avertizarea lor să nu se închine fiarei şi să nu primească semnul ei

sugerează cu putere că semnul fiarei funcţionează ca o contrafacerea a

poruncii Sabatului. Contrafacerea fiarei are de a face cu legea lui

Dumnezeu, fapt demonstrat şi de concluzia pasajului de aici 14:12.

Concluzionăm să Sabatul este semnul distinctiv al ascultării de

Dumnezeu prin păzirea poruncilor Sale în zilele crizei finale, în timp ce

sabatul contrafăcut, marca fiarei, în contrast cu Sabatul zilei a şaptea, va

deveni semnul ascultării de fiară, substituirea poruncii lui Dumnezeu

pentru înţelpciunea şi poruncile omeneşti. Sabatul a fost semnul

poporului lui Dumnezeu (Exod 31:12, Ez 20:20) şi va fi din nou semnul

prin care vor fi arătaţi cei care Îl pun pe Dumnezeu pe primul loc.

William G. Johnsson.

Toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi. Mandatul se

extinde peste toate rangurile civile, peste toate clasele economice şi

categorii sociale

Închinatorii zeilor îsi faceau semne pe corp (în special pe frunte si

pe mâna), se tatuau cu simbolurile zeului preferat pentru a-si exprima

închinarea si slujirea.... El a aratat ca semnele distinctive ale israelitilor

ca închinatori ai adevaratului Dumnezeu sunt respectarea sarbatorilor si

a legii Domnului (Ex 13:9.16, Deut 6:8). În mod deosebit, sabatul a fost

dat ca semn distinctiv si vesnic al legamântului celor zece porunci (Ex

31:13).Toate acestea sunt comparate de Dumnezeu cu niste semne pe

mâna sau pe frunte. N-avem decât sa le întoarcem pe dos si vom afla

semnul fiarei. În Dan 7:25 ni se spune despre Antichristul papal ca a

îndraznit sa schimbe vremile (sarbatori) si Legea în timp ce Iisus

declara ca El n-are de gând sa schimbe Legea lui Dumnezeu (Mat 5:17-

20). Or, tocmai Biserica Romana se lauda cu asemenea schimbari

devenite astazi practici universale, acceptate si în rasarit si în lumea

protestanta. Cea mai spectaculoasa dintre aceste schimbari este

transferarea treptata a sfinteniei sabatului biblic asupra unei inovatii

omenesti, sfintirea primei zile a saptamânii de lucru, pe care toti crestinii

o cinstesc ca zi a Domnului.

Tecere treptată de la sabat la duminică (la început comemorarea

învierii, apoi părăsirea zilei de post – sabatul- pentru „ziua luminii‖,

„ziua Domnului‖); Acest destin paralel al celor doua sarbatori

saptamânale în crestinatate poate fi observat pe o perioada destul de

lunga (aproximativ între anii 135-538), iar la unele biserici orientale

(etiopieni, nestorieni) pâna în timpurile moderne. Decretul lui

Constantin cel Mare din anul 321 oprea pe locuitorii cetatilor sa

lucreze în „venerabila zi a soarelui!!!!!!!" (asa cum o numeste el).

Crestinii de astazi ar trebui sa se întrebe: Daca aceasta schimbare a

fost legitima, (indiferent cine a facut-o!), daca a trebuit parasit sabatul în

favoarea unei zile „mai crestine", de ce s-a cautat acoperirea acestui

transfer, numerotându-se duminica drept asaptea zi a saptamânii? Cine a

urmarit o asemenea confuzie si când s-a facut? Daca adevaratul motiv a

fost nevoia de a celebra învierea, de ce nu s-a dovedit suficient Pastele

? Iar daca evenimentul a meritat o comemorare mai frecventa decât cea

anuala, de ce a fost înlaturat sabatul pentru a face loc acestei inventii pe

care NT nu o cere? Si daca sabatul fusese desfiintat de Christos, de ce au

pastrat crestinii ciclul saptamânal care nu este legat de natura (cum sunt

ziua, luna si anul) ci este dat de la facerea lumii, formând un întreg

împreuna cu sabatul ?

Catolic: Biserica Catolica a schimbat serbarea sâmbetei în

duminica pe baza autoritatii ei divine si infailibile date de întemeietorul

ei, Isus Christos. Protestantii care pretind ca Biblia este singurul lor ghid

în materie de credinta, nu au dovezi biblice ca sa serbeze duminica. Din

acest punct de vedere, Adventistii de Ziua a Saptea sunt singurii

protestanti consecventi." (The Question Box. The Catholic Universe

Bulletin, aug. 1942 p.2, citat de revista These Times march 1973 p. 43)

„Cu peste 1000 de ani înainte de a exista Protestantismul, Biserica

Catolica a schimbat ziua de odihna, din sâmbata în duminica, în virtutea

misiunii ei divine .•" (The Catholic Mirror, Baltimore, sept. 23 1893,

citat în These Times, march 1973, p. 42)

„Duminica este semnul autoritatii noastre. Biserica este deasupra

Bibliei, si aceasta transferare a tineri sabatului este dovada acestui fapt."

(The Catholic Record, Ontario-Canada, 1 sept. 1923, citat de L.Tucker

în The Sign ofthe Beast, p. 10)

Oricine calca în mod constient (dupa ce a fost avertizat), sabatul legii

morale a lui Dumnezeu, pentru a respecta legile omenesti, primeste

semnul fiarei. Ceea ce face din duminica semnul fiarei, nu este nici tema

învierii, nici faptul ca este doar un obicei omenesc, ci faptul ca va fi

impusa prin lege de stat în locul sabatului, asa cum a facut Roma

antica si medievala, determinând persecutarea celor care vor sa

asculte de Dumnezeu. Ea nu este si n-a fost niciodata o adevarata

comemorare a învierii Domnului. Pentru crestinul obisnuit, duminica

este un simplu week-end în care este liber sa faca ce vrea, ascultând si o

liturghie sau o predica protestanta, fara ca aceasta sa fie o zi de bucurie

în Domnul si de oprire a tuturor lucrarilor si discutiilor de fiecare zi (Is

58:13-14).

Daca cineva tine sabatul in acelasi stil în care se tine duminica,

asemenea sarbatorilor ceremoniale care erau o umbra (Ex 12:16, Lev

23:8 comp. cu Lev 23:3), aceasta înseamna ca el tine sabatul sau

propriu, nu sabatul Domnului.

13:17 Să nu poată cumpăra sau vinde. Poate fi înţeles literal şi

spiritual: ca sancţiuni economice pentru cei ce refuză semnul fiarei – ca

cei din Tiatira, care nu participau la breslele negustorilor păgâni; dar

sensul figurativ, se potriveşte mai bine în contextul capitolului -

capitolul 18 vorbeşte de negustorii îmbogăţiţi prin relaţiile cu Babilonul

(18:3. 15), care plâng când nu mai pot face afaceri cu ea (18:11-19) –

negustorii sunt mai marii pământului, înşelaţi de curvă (versetul 23).

Negustorii din capitolul 18 sunt cei ce vând, distribuie lucrurile

spirituale ale Babilonului, doctrinele şi politica coruptă. În capitolul 13,

vânzarea şi cumpărarea poate exprima izolarea socială şi greutăţile

întâmpinate, când toată lumea va primi „marfa‖ coruptă a Babilonului.

Cei ce se închină fiarei, cumpără marfa Babilonului şi îi servesc

scopurile, dorind să-i distrugă pe cei care au rămas credincioşi lui

Hristos, până la moarte. În acest sens, domeniul spiritual în care

acţionează semnul fiarei e şi mai potrivit: cine acţionează după

impulsurile fiarei, cumpără, primeşte de la babilon. Accentul este pus pe

realitatea spirituală a semnului fiarei, a trăsăturilor de caracter, a

impulsurior intime ce omul le poate primi de la fiară, sau de la

Dumnezeu. Sigiliul lui Dumnezeu este pus pe cei care nu cumpără de la

fiară. Iar sigiliul fiarei este pus peste cei ce cumpără de la ea, ce devin

părtaşi cu ea în caracter. Cine nu se aseamănă fiarei, nu ia valorile ei,

sărbătorile ei şi manifestarea adepţilor ei, va fi izolat, să nu poată avea

relaţii cu ceilalţi – nu vinde, nu cumpără; nu este influenţat de ceilalţi, nu

influenţează, nu transmite valori celorlalţi (pentru că ei nu primesc).

Tocmai de aceea, în acest spirit, cei ce cumpără de la fiară, fiind inspiraţi

de acelaşi spirit ca ea, doresc să-i nimicească pe cei ce nu au primit

semnul fiarei.

Semnul, numele fiarei sau numărului numelui ei – Semnul, care este,

numele fiarei, sau numărul numelui ei. Semnul fiarei este aici în

contrast cu semnul lui Dumnezeu, adică numele Mielului şi a Tatălui pe

frunţile lor.

13:18 Numărul ei este 666. Ioan invită aici la înţelepciunea

divină, la discenrământ pentru identificarea fiarei din mare, care e pe

cale să înşele lumea – îndeamnă la observarea caracteristicilor ei, pentru

identificarea corectă.

Tehnica de a descoperii numele codului încifrat se numeşte ghematria –

litera primeşte o valoare numerică. Probleme? Aplicarea este nelimitată;

Ioan niciodată nu mai foloseşte aşa ceva în Apocalipsa – când vorbeşte

de 144.000 nu foloseşte această tehnică (vezi 14:1).

666 este numit număr de om – nu număr divin. Vezi Daniel 3:1: numărul

6 foarte important pentru Babilon: 60 coţi înălţime şi 6 lăţime avea

statuia. Este dimensiunea statuii lui Nebucadneţar, care simbolizează

unitatea omenirii, care înlocuieşte autoritatea divină. O amuletă pe care

o purtau preoţii babilonieni avea multe numere, care însumate dădeau

666 pe orizontală şi pe verticală. Ţinând cont şi de celelalte contraste din

Apocalipsa, reiese că 666 este numărul Babilonului, opus lui Dumnezeu.

Este imperfecţiunea umană – număr de om, faţă de perfecţiunea lui

Dumnezeu, reprezentată de 7 – deci ceva mai mic decât perfect.

Numărul 6 are mai multă legătură cu omul, caracteristicile şi calităţile

sale, decât cu Dumnezeu, căci este un număr de om. Creaţiunea

urmează acelaşi model: omul creat în ziua a şasea, darcreaţiunea nu e

completă fără ziua a şaptea, ziua lui Dumnezeu. Ziua a şaptea este

coroana creaţiunii, amintindu-ne de plinătatea Dumnezeului creator şi

mântuitor. Omul reprezentat de 6 se opreşte la cele lumeşti şi nu se

ridică la cele divine. 666 – repetiţia este încăpăţânarea omului de a

rămâne la imperfecţiunea umană, de a trăi fără Dumnezeu. Numărul 3 de

asemenea Îl reprezintă pe Dumnezeu (Isa 6:3, Apocalipsa 4:8) –

repetarea de 3 ori a numărului omului 6, reprezintă promovarea

omenescului la nivelul divinităţii (iarăşi imaginea Babilonului, puterea

uzurpatoare). Sau 666 este contrastul trinităţii demonice, faţă de

Trinitatea adevărată, legată în capitolul 1:4-6 de numărul 7. Scopul

trinităţii false este să detroneze pe adevăratul Dumnezeu şi să întroneze

creaţia. Fiara are această caracteristică, dorind închinarea, care i se

cuvine doar lui Dumnezeu. Fiara aceasta comite blasfemie (13:1, 17:3),

atribuindu-ş titluri şi acţiuni pe care le are doar Dumnezeu. Cine

primeşte numărul sau numele ei, participă la caracterul ei. Fiara din

pământ, de la capitolul 13, reprezintă omul care îşi exercită

suveranitatea despărţit de Dumnezeu, omul care se conformează icoanei

fiarei mai degrabă decât chipului lui Dumnezeu. Omul despărţit de

Dumnezeu devine bestial, demonic. Omul neregenerat persistă în rău –

Beatrice S. Neall.

Numărul 666 este în contrast cu semnul lui Dumnezeu pus pe

fruntea slujitorilor Lui din capitolul 14:1 (Numele lui Dumnezeu îi

ocorteşte să primească numele fiarei). Dacă semnul lui Dumnezeu este

spiritual, la fel trebuie să fie şi semnul fiarei. – numărul fiarei este

sinonim cu numele ei. Mai mult, numărul acesta trebuie interpretat cu

înţelepciunea divină, cu simbolsimul luptei dintre bine şi rău, care nu

poate fi văzută decât prin iluminarea divină a cerului – nu înţelepciunea

matematicii omeneşti. Omul lui Dumnezeu este sigilat de sigiliul

Duhului Sfânt (2 Cor 1:21-22, Ef 4:30-32). Doar Duhul Sfânt poate

înzestra poporul lui Dumnezeu cu discernământ spiritual ca să se

ferească de natura înşelătoare a lucrării satanice de la sfârşitul timpului

şi puterea de a le rezista şi de a rămâne loiali lui Hristos şi să-I aducă

închinarea lor doar Lui. Îndemnul la înţelepciune şi pricepere se referă la

acţiunea Duhului Sfânt, mai mult decât la inteligenţa şi înţelepciunea

matematică omenească.

6 – ziua creaţiei omului. 6 este simbolul omului auto-suficient, care

nu are nevoie de Dumnezeu – 7.

Biserica ce are ambiţii politice, în ciuda aparenţei ei, imaginii bune

(coarne de miel), îşi vinde sufeltul pentru recunoaştere omenească şi

astfel se urcă pe spatele fiarei de pe uscat.

...într-o crestinatate care se scalda în prosperitate si confort, unde se

discuta cu întelegere despre „drepturile" homosexualilor si unde zeul

suprem este, totusi, dolarul, o criza economica serioasa ar putea

determina o reforma care sa impuna uniformizarea duminicala.

Apocalipsa este clara asupra faptului ca trinitatea iadului va lucra în

unire: balaurul ocultismului reînviat, fiara romana vindecata si falsul

profet al lumii moderne (protestantismul american apostat) se vor uni în

spirit (Apoc 16:13-14).

Lumea nu va fi silita sa devina catolica. Dar onorând inventiile papale si

aratând reverenta (sau, cel putin mirare! — Apoc 17:6-8) fata de aceasta

institutie „eterna", te închini fiarei.. De fapt, Apocalipsa arata ca falsele

obiecte de închinare sunt, în acest context: fiara sau imaginea fiarei,

acceptarea semnului fiarei pe frunte sau pe mâna, acceptarea

numelui fiarei sau a numarului numelui ei.

Identificarea ei:

Natura ei – diferită de fiara din mare. Nu este o putere religioasă,

căci nu primeşte închinare (13:12.15). Dar este o putere economică –

hotărăşte cine să vândă şi să cumpere (vs 17), şi politică – hotărăşte pe

cine să omoare (vs 15).

Timpul ei – apare după prima fiară şi după vindecarea ranei de

moarte (vs 12); deci se manifestă doar la sfârşitul sec. XVIII.

Spaţiul – pentru evreu, marea era simbolul ameninţării, dar uscatul,

pământul este simbolul familiarităţii, a liniştii. Ebraicul erets (pâmânt)

înseamnă ţară, patrie, loc natal. Fiara ce vine din erets, pare aliatul. În

Apocalipsa 12:6, erets/pământul salvează femeia.

Caracterul – aparenţele sunt bune: seamănă cu un miel, deci poate

fi de încredere (13:11). Faţă de fiara sălbatică din mare, aceasta este

domesticită şi blândă. Trăsăturile ei amintesc de cele ale bunului Yeshua

(14:1). Dar aparenţele înşeală – vorbeşte ca un balaur/adică ca diavolul,

şarpele cel vechi şi satana.

Puzzle-lul ne crează imaginea: o superputere economică şi politică,

ce apare la finalul sec. XVIII, un paradis pentru opresaţii religioşi, USA

rage pe scena internaţională ca un balaur, în ciuda afişării chipului de

miel. Dualismul se vede la orice nivel: economic, ideatic etc. Naivitatea

idealismului american merge mână în mână cu puterea mare economică,

militară şi politică. Istoria confirmă activitatea acestei fiare:

interacţionează cu locuitorii pământului şi cu prima fiară; seduce

locuitorii pământului cu puterea şi minunile ei, de a coborî foc din cer

(evocă imaginea lui Ilie 1 Regi 18:17-39, sau a cleor 2 martori

Apocalipsa 11:5). Deci imită minunile divine – pe ecrane, în

contactele diplomatice, USA întotdeauna sfârşeşte prin a slava/

elibera, mântui lumea. USA a sedus lumea – produsele ei, banii ei sunt

peste tot în lume: muzica rock, blue jeans, engleza, McDonalds, Coca

Cola...

Colaborează bine cu cealaltă fiară: cu Vaticanul are relaţii speciale.

Au colaborat în trecut, mai ales la căderea marxismului. Dictatura

economică este inexplicabilă ca venind din partea unei ţări libere, ca

USA. Dar profeţia spune că fiara aceasta va elimina din lumea

afacerilor/economică pe cine nu acceptă semnul fiarei. Asta înseamnă,

că într-o zi, SUA, ţara libertăţilor va deveni centrul opresiunii religioase.

Semnul fiarei va apăsa greu pe oameni – autoritatea omenească va

înlocui autoritatea divină în inimile şi acţiunile oamenilor.

Semne ale profeţiei: socioligic, psihologic sau din motive de

distracţie/ întreţinere, - toate sunt motive ce înlocuiesc închinarea la

Dumnezeu. Se încearcă standardizarea închinării, a zilei de închinare,

din motive practice, ecumenice ce sublinează pacea, dragostea şi liniştea

universală.

Semnul fiarei implică mai mult decât o zi de închinare – implică

supunere/fidelitate/credinţă fiarei, puterii Babel, alienării de Dumnezeu

– puterea uzurpatoare, care foloseşte represiunea sau forţa conformităţii

maselor pentru a-şi împlini scopul. Lupta Dreptului Creştin, care

militează împotriva separării statului de biserică se înscrie în aceeaşi

liniea profetică.

Retrospectiva Apocalipsa 13

Apocalipsa 13, în mod figurat prezintă baza războiului dintre rău şi bine,

care va culmina în capitolele ulterioare, prin Armaghedon. Aici aflăm că

diavolul este în spatele forţelor omeneşti, care se luptă împotriva

reprezentanţilor lui Dumnezeu pe acest pământ.

Forţele combatante aici, binele şi răul urmăresc să câştige

loialitatea, să controleze mintea şi obiceiurile oamenilor. Semnul este

pus pe frunte (supunerea, fidelitate, acceptare) şi pe mână (supunerea,

fără consimţământ mental - ????). matei 24:24 îşi găseşte pe deplin

împlinirea – diavolul desfăşoară contrafacerea închinării în faţa lui

Dumnezeu şi planul Său de mântuire. Înşelăciunea e atât de mare, încât

şi cei credincioşi sunt în pericol de a fi înşelaţi. Bătălia nu e politică, ci

asupra minţii oamneilor.

Paralela cu Daniel 3 e evidentă: chipul, închinarea în faţa lui,

ameninţarea cu moartea, universalitatea (Daniel 3:2), numărul 6, legat de

chip (Daniel 3:6) – istoria se va repeta şi centrul bătăliei va fi închinarea.

Ca şi în Daniel 3, Dumnezeu şi supuşii Lui vor triumfa.

Evenimente din capitolul 13:11-18 sunt încă în viitor – icoana

fiarei nu e pe deplin alcătuită, impunerea semnului fiarei lumii nu este

împlinită – deci atenţia, aşa cum avertizează Hans K. LaRondelle.

Atenţie la cum e prezentat subiectul. A împărţi indivizii în oameni

ai lui Dumnezeu sau ai fiarei, este imposibil pentru om – aceasta este

prerogativa divină. Aici pe pământ, în valea păcatului, Dumnezeu

lucrează în toate instituţiile, aşa că nu putem spune că un om, sau o

instituţie este cu totul şi cu totul demonică, neavând şi oameni ai lui

Dumnezeu în ea. Faptul că satanei îi ia atât de mult timp şi face eforturi

atât de mari pentru a înşela oamenii, demonstrează că Duhul Sfânt

lucrează cu putere la inima oamenilor, ca să abată, să-i ferească pe

aceştia de înşelăciune. Oamenii lui Dumnezeu sunt chemaţi să fie lumină

şi sare, să identifice răul din lume, dar şi din ei şi să facă curăţire.

Apelul Scripturii este la dragoste faţă de adevăr, îna ceste timpuri 2

Tes. 2:10. Supunerea totală faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de

evanghelie este secretul victoriei pentru poporul lui Dumnezeu la

încheierea zilelor istoriei acestui pământ (2 Petru 1:19).

Apocalipsa 14.

Este capitolul acţiunilor lui Dumnezeu, prin poporul Său, pentru

contracararea înşelăciunii trinităţii malefice. Tabloul este în

contrast cu ceea ce se întâmplă în cp 13:ameninţarea, opresiunea.

Acum vedem Sionul, singurul loc din Apocalipsa, Sionul viitorului

cu cei 144.000 răscumpăraţi de Dumnezeu.

14:1 Muntele Sion. Centrul guvernării lui Dumnezeu, în Vechiul

Testament Ps 2:6, Isa. 24:23, Mica 4:7. Este locul eliberării pentru

poporul lui Dumnezeu şi victoria lor finală Evrei 12:11. În

Apocalipsa e în contrast cu Babilonul, cetatea blestemată. Fiarele

ies din mare sau de pe pământ – Mielul vine de sus, din înălţimile

Sionului, ceea ce reprezintă locul unde Dumnezeu locuieşte (Ps

48:2, Isa 14:13). Haosul produs de fiare, este contrabalansta de

stabilitatea şi ordinea pe care Muntele Sion, o aduce – împărăţia,

guvernarea lui Hristos. Chiar semnul apartenenţei este pus pe

fruntea credincioşilor (14:1) în contrast cu lucrarea fiarei. Nr

144.000 reprezintă legământul cu Dumnezeu (12X12.000) în

contrast cu absenţa lui Dumnezeu – 666. Muntele reprezintă

stabilitatea, stânca, opusă dezordinii provocate de fiară – chiar şi

semnul lui Dumnezeu e pus doar pe frunte, pe când al fiarei şi pe

frunte, iar uneori, pe mână. 144.000 reprezintă legământul cu

Dumnezeu, pe când 666 absenţa lui Dumnezeu.

În Apocalipsa 7, cei 144.000 erau sigilaţi pentru necazul cel mare.

Acum ei sunt pe Sion, care reprezintă victoria escatologică a lui

Dumnezeu. Ei au biruit, fiind loiali lui Dumnezeu, păzind

poruncile; ei reprezintă urmaşii femeii 12:17. Acum ei sunt cu

Hristos, celebrând pentru veşnicie marea biruinţă.

Numele lui Hristos şi a Tatălui Său scrise pe frunţi. Scrierea pe frunte

este semnul apartenenţei (faţă de satana, sau faţă de Hristos).

Promisiunea din 3:12 făcută Bisericii din Filadelfia se împlineşte

astfel. Ei sunt cetăţeni veşnici ai cerului, în contrast cu locuitorii

pământului, care primesc semnul fiarei 13:14.

Tunete, fulgere – În planul secund, se anunţă judecata. A venit

momentul în care sfinţii să fie răsplătiţi, dreptatea făcută, când

dragostea lui Dumnezeu pune capăt răului.

Cântarea nouă. Este cântarea mântuiţilor şi în 19:1.6. cântarea cea nouă

este numită şi cântarea lui Moise şi a Mielului 15:3 – trimiterea la

cântarea de mântuire a poporului la Marea Roşie, Exod 15. Ei sunt

ca Israelul din vechime; după ce au trecut prin necazul cel mare

(7:14), sunt pe celălalt mal, cântând mântuirea marea a lui

Dumnezeu, din criza cea mai mare a istoriei. Numai mântuiţii pot

cânta această cântare nouă.

14:3 Cântau o cântare nouă (ca şi când era o cântare nouă). Din

15:2-3 înţelgem că cei 144.00 cântă. Descrierea seamănă cu cea

din 19:1.6, cântarea mântuiţilor ca ape multe şi un mare tunet.

Specifică Psalmilor- reînvierea speranţei mântuirii. Cei 144.000

copleşiţi de minunea învierii, izbucnesc în armonie, în laudă, pe

care doar ei o pot exprima.

14:4 Nu s-au întinat. – atât conştiinţa, cât şi hainele. Auristul perfect

din greacă sugerează un moment specific în timp. SDABC spune

că momentul este atunci când forţele religioase unite în imaginea

femeii fac presiuni asupra credincioşilor lui Dumnezeu. Orice

slăbiciune în acest sens, înseamnă întinare.

Femei. În Vechiul Testament, apostazia lui Israel, deseori e numită

adulter. La fel în Apocalipsa – femeia curată e biserica adevărată;

femeia curvă, este biserica falsă. Împăraţii, mai marii pământului şi

toţi oamenii curvesc cu prostituata Babilon (14:8, 17:2.4, 18:3.9,

19:2). În contrast, cei 144.000 au refuzat să se întineze,

închinându-se fiarei, ci au rămas loiali, puri lui Dumnezeu. Pluralul

este posibil referire la Apocalipsa 17:5 – curva şi fiicele ei.

Feciori/verguri. Denotă pe cei necăsătoriţi, dar şi pe cei văduvi... În

Vechiul Testament, Israelul apostat, adulter, întors la Dumnezeu e

numit vigin 2 Împ. 19:21, Ier 31:4. În Noul Testament, fecioara

este simbolul bisericii 2 Cor 11:2-3¸ Matei 25:1-3 (cele 10

fecioare, poporul lui Dumnezeu ce aşteaptă revenirea lui Hristos).

Cei 144.000 sunt credincioşi lui Dumnezeu şi nu s-au întinat prin

închinarea lor cu curva şi fiicele ei. Virginii contrastează cu cei ce

s-au lăsat înşelaţi de fiare (13:14. 3.8). Metaforele conjugale sunt

folosite pentru a descrie relaţia Dumnezeu – poporul Său:

credincioşii sunt fecioarele Sionului (ISA 37:22, Amos 5:2),

iubirea Sulamitei, tânjirea ei după iubitul ei, reprezintă dorinţa

poporului după Dumnezeu, credincioşii sunt mireasa lui Hristos

(Apocalipsa 19:7), relaţia de ascultare dintre credincioşi şi Isus are

la bază dragostea (Ioan 14:15), pentru înlăturarea legalismului –

dacă nu e dragoste, în relaţia cu Hristos se întâmplă ca în relaţia

familială, unde dragostea lipseşte, se instalează formalismul,

conformismul, oamenii rămân împreună, dar fără să se bucure de

viaţă, unul de altul etc.

Este şi imaginea răbdării: Israel rămâne pur mereu, căci aşteaptă

întâlnirea/unirea legală cu Mântuitorul/ iubitul. Ţara lor nu este din

lumea aceasta – de aceea nu doresc aici o împărăţie, ci se păstrează

pentru împărăţia ce vine de sus.

Cel dintâi rod pentru Dumnezeu. Formularea mai este găsită în Ier 2:3

– primele roade sunt închinate Domnului, iar restul e nimicit.

Acelaşi sens aici – primul rod, mântuiţii (secerişul Apocalipsa

14:14-16) sunt în contrast cu cei ce nu vor fi salvaţi (strângerea

strugurilor Apocalipsa 14:17-20). Ideea se repetă şi în Iacov 1:18.

Acelaşi concept ca la virgini: Biblia numeşte pe Israel primul

născut al lui Dumnezeu, prima roadă a recoltei, un popor pus

deoparte pentru Dumnezeu. Poporul lui Dumnezeu, cei 144.000

sunt puşi deoparte în cadrul umanităţii – diferă de oamenii

balaurului, prin acţiuni şi atitudini. Urmaşii balaurului sunt ca

roboţii – nici nu vorbesc. Fiara vorbeşte pentru ei. Îngrijorarea lor

principală este materială şi sconomică, ţinta lor succesul şi

recunoşaterea lumească. Cei 144.000 sunt poporul lui Dumnezeu,

toţi cei credincioşi lui Dumnezeu, în contrast cu cei seduşi de

balaur, prezentaţi în cp 13. Nu sunt o calsă specială între mântuiţi,

ci între pământeni, mântuiţii sunt clasa specială, nesedusă de

balaur. Ei sunt spontani – Îl urmează pe Miel (14:4), cântă un

cântec nou (14:3) – sunt creativi, poeţi, muzicieni, diferă de cei

fixaţi, centraţi pe cele materiale, economice, ce se manifestă ca

nişte roboţi – căci nu vorbesc, fiara vorbeşte pentru ei.

Îl urmează pe Miel oriunde merge El. Denotă loialitatea lor deplină

faţă de Hristos; au menţiunut-o cu orice cost... Sunt spontani,

creativi... cântă, merg după Miel. Creativitatea lor, dorinţa după

autenticitate şi viaţă reală, nu le-a fost înecată de materialism,

tehinicile comerciale ale fiarei şi nici a complotului comercial, dus

de fiare.

Răscumpăraţi. Dintre oameni – adică nu mai aparţin lumii. Sunt

cumpăraţi prin sângele Mielului 5:9. Ei merg pe Muntele Sionului,

la Dumnezeu; ceilalţi, nemântuiţi merg la teasc, pentru a fi zdrobiţi

(14:17-20).

14:5 Minciună. Probabil mai mult decât simplul neadevăr – minciuna

puterii lui anticrist, caracterul său ce-L contestă pe Hristos 1

Ioan1:5-10, 2:21-22. Forţele demonice amăgesc, minţind pe

oameni. Dar cei 144.000 nu trăiesc în minciună 22:15, 21:27 –

minciuna este caracteristica celor ce nu intră în Noul Ierusalim.

Rom 1:25 ne spune că păgânii au schimbat adevărul lui Dumnezeu

pentru o minciună. Poporul lui Dumnezeu nu se lasă amăgit de

minciună ca ceilalţi 2 Tes 2:11, ci iubeşte adevărul 2 Tes 2:10.

Fără vină. Termen folosit pentru jertfa fără cusur, ce era adusă lui

Dumnezeu. Se foloseşte pentru Hristos, pentru viaţa credincioşilor,

ce trăiesc fără vină înaintea lui Dumnezeu (Ef 1:4, 5:27, Fil 2:15

etc. Cei 144.000 nu se întinează curvind cu prostituata; de aceea

sunt loiali, fără pată. Ei sunt fără vină ca Noe (Gen 6:9) şi Avraam

(Gen 17:1), care L-au urmat pe Hristos, au umblat cu Dumnezeu.

Beatrice Neall spune: starea aceasta nu este unică celor 144.000, o

stare de perfecţiune atinsă doar de sfinţii din timpul din urmă, care

trec prin necazul cel mare. Este evaluarea lui Dumnezeu a sfinţilor

dintodteauna, din Vechiul Testament şi Noul Testament, care ca şi

cei 144.000 şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului

Apocalipsa 7:14. Această spălare şi umblarea lor cu Mielul îi face

fără pată. Apelul lui Petru este să fim în pace cu Dumnezeu, fără

pată, fără vină 2 Petru 3:14, adică să fim împăcaţi cu Dumnezeu,

prin credinţa în Hristos Romani 5:1

Imaginea îngerilor din aceasta pericopa aminteste de profetia lui

Iisus din Mat 24:31. Scena celor doua recolte este în legatura cu

Sanctuarul ceresc si în ea apar deasemenea trei îngeri. Trei îngeri pentru

avertizare, trei pentru judecata.

Comentatorii vad în cei 3 îngeri interventia lui Dumnezeu prin

trimisii lui de pe pamânt. Ei sunt, totusi, soli „ceresti", deoarece

mesajul si misiunea lor sunt ceresti (2 Cor. 5:20, Gal 4:14

În redesteptarile din sec. XIX si în marea Miscare Adventa dintre

anii 1840-1844, primii doi îngeri au fost identificati cu acele treziri si

evanghelizari. Interesant este ca, în Miscarea Millerita, care sustinea ca

reprezinta primul si apoi al doilea înger, nimeni nu a vorbit despre

semnificatia celui de-al treilea înger. Abia dupa 1844, când unii

adventistii au descoperit sabatul biblic si identitatea sigiliului lui

Dumnezeu si a semnului fiarei. Îngerul al treilea a fost identificat în

misiunea Adventistilor de Ziua a Saptea.

Imaginea anticipează judecata finală, când Dumnezeu aduce

dragostea şi dreptatea Sa şi pune capăt răului (fulgere şi tunete în

fundal).

Solia Primului Înger

În Matei 24:14, indiciul ce prevesteşte revenirea este predicarea

Evangheliei. În Apocalipsa 14, acest lucru se împlineşte; este

vestirea finală şi globală a Evangheliei. Privind clasa mântuiţilor

pe Muntele Sion, Ioan observă şi 3 îngeri care cheamă la

închinarea adevărată, mai înainte ca să cadă judecăţile lui

Dumnezeu. În acest caz, este o întoarcere în timp... din ceruri, de la

muntele Sionului înapoi la proclamarea Evangheliei. Ci ceata

mântuiţilor ne este prezentată pe munte, apoi ni se spune cum au

ajuns ei acolo, sau cum vor ajunge ei acolo – crezând evanghelia,

temându-se de Dumnezeu şi păzind poruncile Lui. Din tabloul

ameninţărilor fiarei, Biblia ne oferă un crâmpei din ce va fi soarta

mîntuiţilor, finalul la Muntele Sion din ceruri, pentru încurajarea

lor, şi apoi se întoarce în istorie, chiar înainte de venirea Fiului

Omului (14:14), să ne arate cum au ajuns mântuiţii în Sion, cum au

ajuns cei pedepsiţi la pedeapsă – atitudinea conştientă faţă de

Evanghelia predicată, chir prin îngeri. Compararea cu Daniel 7, ne

ajută să realizăm faptul că solia celor 3 îngeri ne aduce în Timpul

Judecăţii, sau Kippurului ceresc (Daniel 8:14), sau în timpul

sfârşitului (Daniel 8:17)

Daniel 7 Apocalipsa 13-14

1 Patru fiare Fiare cu 10 coarne (ce seamănă

cu leul, ursul, leopardul)

2 Putere uzurpatoare şi opresivă (1260 zile) Putere uzurpatoare şi

opresivă (42 de luni)

3 Judecata cerească Proclamarea celor 3 îngeri

4 Venirea Fiului Omului Venirea Fiului Omului

14:6 Locuitorilor pămânutlui. În Apocalipsa, aceştia sunt cei

nepocăiţi, cei ce vor fi osândiţi, care nu sunt scrişi în cartea vieţii

13:8. Deci ultima solie nu e pentru poporul lui Dumnezeu, ci

pentru închinătorii fiarei.

Evanghelia veşnică. Misiunea primului înger. Este o singură

evanghelie, de la Cincizecime încoace: Isus a murit, a înviat, ne-a

iertat păcatele, este în cer şi mijloceşte pentru noi, face judecta, va

reveni să ne ia cu El. Matei 24:14 – Evanghelia această unică,

veşnică va fi predicată la sfârşit, ca şi la început. Este plină de

speranţă: sfârşitul tragediei pământului este apropae – vs 7,

judecata a sosit. În greaca clasică, cuvântul anunţa fie vestea bună

a victoriei – fie înfrângerea inamicului, fie sosirea împăratului

roman, care impunea Pax Romana, înlăturând necazul şi

frământările.

Oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricăruinorod.

Evanghelie universală. Vezi îndemnul din 10:11. Dacă fiara

acţionează universal 13:7-8, la fel Evanghelia acţionează universal

14:6. Încă nu e prea târziu pentru pocăinţă – Matei 14:14.

14:7 Glas tare. Strigătul deşteptător pentru pământ

Temeţi-vă de Dumnezeu/ Judecătorul. În Vechiul Testament înseamnă

a-L lua în serios pe Dumnezeu, a avea relaţie cu El, a crede în El:

Exod 14:31, Gen 22:12 1 Sam 12:14.24, Neemia 7:2, Ieremia

44:10. Frica de Domnul e începutul înţelepciunii: PS 111:10, Prov

1:7, 9:10. Temerea de Domnul are ca rezultat întotdeauna binele:

Lev. 19:14.32, 25:17.36.43, sau evitarea răului Iov 1:1.8, Prov 3:7.

Este începutul vieţii morale Ecl 12:13, Teme-te de Dumnezeu,

adică păzeşte poruncile Lui, conjuncţia şi este una explicativă, nu

una care adaugă – omul este legat de poruncile lui Dumnezeu, în

vederea judecăţii Ecl 12:14. A te teme de Dumnezeu înseamnă să-

L iei în serios, să faci o întoarecere decisivă în viaţă, să intri într-o

relaţie cu El şi să I te angajezi total. Cine se teme de Dumnezeu, se

pocăieşte – 11:13 // 16:9. Şi trăieşte în conformitate cu cerinţele lui

Dumnezeu: cu ceea ce e bun, drept, corect, păzeşte poruncile nu

numai în public, ci mai ales în particular, în intimitatea noastră; aşa

este religia veritabilă – relaţia cu Dumnezeu, conştinetizarea

prezenţei Sale oricând, oriunde, nu doar în locurile sacre, sau zilele

sacre.

Dragostea de Dumnezeu nu înseamnă paralizie rece, formalistă, spaimă.

E asociată cu dragostea – vezi Deut 6:2 (temerea). 5 (iubirea). A te

teme de Dumnezeu înseamnă a-L iubi şi a fi iubit de El! A-L iubi

pe Dumnezeu, semnul vizibil este să împlineşti voia Lui, adică

poruncile Lui.

Dumnezeu este şi Judecător – ca în Orientul antic (Ex 18:13, 2 Împ

15:5). a te teme de Dumnezeu înseamnă a fi conştient că El vede

tot: oriunde suntem, orice facem – conduita (Deut 6:2)

Daţi-I slavă. Cuvântul slavă vine de la ebreiescul kabod – greutate; cine

Îl ia în considerare pe Dumnezeu, Îi dă slavă. Cine se teme de

Domnul, efectul este acesta. Cine se teme de Domnul, Îl slăveşte,

păzind poruncile Lui (astfel dându-I dreptate lui Dumnezeu,

Romani 3:4) Ioan 15:8. Aşa a făcut Isus Ioan 17:4. Creştinul, în tot

ceea ce face, să-L slujească pe Dumnezeu 1 Cor 10:31. Peste tot în

Vechiul Testament temerea de Dumnezeu este alăturată păzirii

poruncilor Lui Deut 6:13.17, 5:29, Ier 44:10, Ps 111:10 etc.

Temerea de Domnul şi păzirea poruncilor Lui este datoria

supremă, ultimă a omului Ecl 12:13. Darea slavei aici, este doar în

relaţie cu păzirea poruncilor Sale. Poporul final al lui Dumnezeu se

teme de El 11:18, 15:4, 19:5 şi păzeşte poruncile Lui 12:17, 14:12.

Versetul critică ipocrizia şi manifestarea religioasă superficială, ce

permite oamenilor să construiacă temple mari, dezbat teologie

despre Dumnezeu, dar inima rămâne rece, nu se teme de

Dumnezeu şi e în stare de minciuni şi crime oribile – vezi

holocaustul şi tragediile din ţările creştine, provenite din inimi care

nu se tem realmente de Dumnezeu. Dar cine să se mai teamă de

Dumnezeu, pe care lumea modernă Îl descrie ca pe un bătrânel

amabil, de care nu prea ţi cont, decât la nevoie; iar Isus, este

copilul simpatic, prea simpatic ca să fie adevărat – tot ceea ce e

real, este considerat ceea ce e palbabil: economic! Oamenii

fundamentează oraşele lumii de azi, uitând de tot oraşul lui

Dumnezeu din ceruri. Mesajul Apocalipsei, Temeţi-vă, luaţi în

serios, nu e numai un basm, este foarte actual.

A venit ceasul judecăţii Lui. Greacă e diferenţă între cuvântul ce

denotă judecata, actul judecăţii krisis şi rezultatul, verdictul

judecăţii, krina. Aici e prezent krisis- judecata preadventă. Verbul

a început, denotă o acţiune începută cândva şi care este în

desfăşurare. Apelul închinării este în legătură cu începerea

judecăţii. Judecata este în faza ei anterevenire – faza 2, va avea loc

la sfârşitul mileniului Apocalipsa 20. Din Apocalipsa 14:14-20 şi

alte pasaje biblice (Matei 25, Ioan 5:28-29) ne arată că la venirea

lui Hristos, taberele sunt stabilite în buni şi răi – vezi şi Apocalipsa

22:12. Isus arată clar că la judecata krina, cei drepţi nu participă

Ioan 5:24. Ei participă, reprezentaţi de Hristos doar la prima fază,

krisis, când se stabileşte soarta definitivă a oamenilor 2 Cor 5:10.

Faza 2 a judecăţii, priveşte doar pe cei ce vor fi executaţi.

Această fază a judecăţii are loc în acelaşi timp cu ultima

proclamare a Evangheliei veşnice. De fapt, judecata finală este

parte a Evangheliei veşnice. Pentru cei mântuiţi, judecata este

veste bună) (sunt declaraţi nevinovaţi – Nelu Dumitrescu cu

soldatul care urlă în închisoare, că nu e judecat, băgat în seamă...

nenea de la adunare cu canalul, oameni arestaţi 9 ani, dar niciodată

judecaţi). Acum se împlineşte strigătul din 6:10 până când? Pentru

cei răi, judecata nu e o veste bună. Ei mai sunt chemaţi odată prin

evanghelia veşnică; Dumnezeu doreşte să-i mântuiască 2 Pt 3:9, de

aceea îi cheamă.

Închinaţi-vă Celui ce a făcut... Chestiunea centrală în criza finală va fi

închinarea. Doar două categorii finale, ce se închină lui Dumnezeu,

sau fiarei. Cine se închină lui Dumnezeu, este scris în cartea vieţii;

cine nu – lipseşte de acolo 13:8. Închinarea adevăratului

Dumnezeu răspunde provocării evoluţioniste, dar şi ignorării zilei

speciale de închinare, semnul loialităţii omului faţă de Dumnezeu

Exod 31:13-17, Ez:20:12.20. închinarea e descrisă în termenii

poruncii a 4-a Exod 20:11. Înţelegem de aici că Sabatul va fi o

chestiune centrală în problema închinării – însă problema nu se

reduce numai la sabat. După cum Moise îşi îndemna poporul să se

teamă de Dumnezeu şi să păzească poruncile Sale la intrarea în

Canaan, după cum Solomon însumează toată datoria omului în

aceleaşi cuvinte Ecl 12:13, tot aşa Dumnezeu cheamă la ultima Sa

chemare, înainte de intrarea în Canaanul ceresc, pământenii să se

pocăiască. Reacţia la imensitatea şi frumuseţea universului, este

închinarea. În Vechiul Testament închinarea este legată mai mereu

de creaţia Ps 95:6, Neemia 9:6. Închinarea este simgurul răspuns la

creaţie. Închinarea vorbeşte de: 1. Uimirea faţă de infinita Lui

distanţă şi putere faţă de om; 2. Apropierea Sa voluntară faţă de

noi, comuniunea cu noi; prin atingerea Lui ne-a dat şi ne deă viaţă.

La fel vedem în Gen – cp 1:1-2:4 – Dumnezeu Creator; cp 3:4-24,

YHWH, Dumnezeu personal, imanent, Dumnezeul istoriei şi

existenţei, Dumnezeul creaţiei.

Izvoarele apelor – pe lângă elementele clasice ale creaţiei (cerul,

pământul, marea EX 20:11), apar izvoarele apelor – simbolul

vieţii. Este în contrast cu deşertul morţii, răului şi limitărilor

(Apocalipsa 12:6.14, 17:3). Este imaginea Noului Ierusalim, care

va abunda de viaţă, promisiunea unui tărâm recreat de Dumnezeu

(Apocalipsa 7:17, 22:17, Eze.47:1-12) un nou Eden (Gen 2:10-14).

Solia celui de al doilea înger

14:8 Al doilea înger. Expresia arată clar că mesajul este pereche cu cel

dintâi: cine se închină lui Dumnezeu, trebuie să respingă orice

sistem, practică ce-l face să se întineze cu imoralitatea închinării

propusă de fiară. Atenţia este spre tabărăa duşmanului – mesajul e

de avertizare, prevesteşte nenorocirea, nu vestea bună, ca în primul

caz.

A căzut, a căzut. În greacă, aoristul repetat are sens de viitor – dar un

viitor care se împlineşte cu siguranţa descrierii unui eveniment

trecut. Profeţii sunt atât de siguri pe predicţia pe care o fac – o

consideră împlinită (Isa 21:9, Ier 51:7-8)

Babilonul cel mare. Prima dată când apare în Apocalipsa. Imaginea e

inspirată din Vechiul Testament, unde Babilonul (poartea zeilor)

este puterea religioasă-politică opusă lui Dumnezeu şi poporului

Său: Gen 11:1-9; Babilon egal Lucifer pentru Isaia 14:12-14,

comportamentul Babilonului devine simbol al comportamentului

lui Lucifer şi a celor inspiraţi de el. Babilonul cel mare, aluzie la

îngâmfarea lui Nebucadneţar (Daniel 4:30), dar Dumnezeu

pedepseşte şi nimiceşte Babilonul (Daniel 4:21-32). În sec I dHr,

Babilonul era numele simbolic pentru Roma (1 Petru 5:13).

În Apocalipsa 17:1-13, Babilonul este o prostituată, care stă pe fiară şi

pe ape – fiara şi apele reprezintă puterile seculare. Deci, Babilonul

nu reprezintă aceste puteri, ci altceva. Babilonul reprezintă

confederaţia religioasă din timpul din urmă, făcută de

triumviratul satanic – balaurul, fiara şi profetul mincinos.

Babilonul religios include orice credinţă, idee sau sistem

religios, care predică posibilitatea omului să se mântuiască,

opunându-se astfel învăţăturii evangheliei. Babilonul modern

doreşte să se înalţe ca Dumnezeu 2 Tes 2:3-4, contraface Trinitatea

Apocalipsa 13, se luptă împotriva poporului lui Dumnezeu şi

doreşte să domnească golbal. Babilonul modern este puterea

corupătoare, ce stă în spatele puterilor civile, care îi vor sluji

scopurile, în timpul din urmă Apocalipsa 17:12-17. Totuşi, ca şi

Babionul cel vechi, Babilonul cel nou va fi nimict de Dumnezeu –

căderea lui este ilustrată prin căderea primului Babilon –

Apocalipsa 16:19 prevede colapsul babilonului modern.

Evanghelia este veşnică – Babilonul cade; căderea lui, anunţată de

îngerul al doilea, este descrisă mai târziu în Apocalipsa 18.

Vinul mâniei curviei ei. În Apocalipsa cine bea vinul curviei, cine se

lasă amăgit de farmecele Babilonului, va primi cupa mâniei divine

17:3, 18:2 – ce vine în urma judecăţii lui Dumnezeu 14:9-10.

Imaginea este din Ier 51:7// 25:15. La fel vede şi Ioan Babilonul,

ca puterea ce seduce Apocalipsa 17:1-2, 18:3. Pământenii se

asociază cu Babilonul, persecutând reprezentanţii lui Dumnezeu

pentru prosperitatea economică şi securitate 18:3.9-19; de aceea,

primesc cupa mâniei divine. Urmaşii Babilonului sunt îmbătaţi de

învăţăturile Babilonului, intoxicaţi şi au pierdut sensul realităţii.

AU fost înşelaţi – ca în Prov 23:31-34.

Curvie. Imoralitatea înseamnă necredincioşia faţă de Dumnezeu, atât în

Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament: Isaia 57:3-12, Iacov

4:4. (vezi şi versetul 4). – contrast cu cei 144.000. Babilonul s-a

dat drept cetatea lui Dumnezeu – adepţii lui l-au crezut. Misiunea

îngerului al-II-lea este să deconsipre această fraudă: în Daniel este

lucrarea cornului cel mic, în Apocalipsa a fiarei din mare, sisteme

omeneşti, insitituţii omeneşti ce uzurpă autoritatea divină,

atentează la lucrarea lui Hristos.

Babilonul cade – invitaţie ca nimeni să nu fie înşelat, ci să iasă din el,

ca să fie mântuit (18:1-4). Certidudinea căderii lui şi a veşnicie

Evangheliei, este speranţa credincioşilor. Căderea Babilonului din

istoria veche (539 îHr) a devenit prototip al tuturor căderilor.

Mândria, autosuficienţa, pretenţia de infailibilitate, ce aduce

confuzie şi mai apoi căderea, este ceea ce acuză îngerul aici. Acest

lucru e valabil atât pentru Babilobul antic, cât pentru orice

instituţie de-a lungul timpului şi orice individ care are aceste

caracteristici – va veni şi căderea!

A treia solie îngerească

14:9 Dacă se închină... continuă solia îngerului 1 – problema este a

închinării. Cine se închină fiarei, nu este loial lui Dumnezeu, păzind

poruncile Lui. Atunci va primi judecata lui Dumnezeu. Când cineva

primeşte semnul fiarei, bea din cupa curviei babilonului 14:18 Fiara

uzurpă locul lui Dumnezeu, Creatorul, primind închinarea. Solia

îngerului vorbeşte de soarta omenirii, după căderea Babilonului: cine i s-

a închinat fiarei, are soarta fiarei; cine I s-a închinat lui Dumnezeu, are

parte cu Dumnezeu.

14:10 va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu... nediluat. Imaginea

judecăţii lui Dumnezeu – Ez.23:32-34, Isaia 51:17, Mat. 20:22. Mânia

lui Dumnezeu înseamnă atât neplăcerea Lui, dezgustul Său, cât şi

înverşunarea, mânia, indignarea pasională. Sunt folosite mai multe

cuvinte pentru a exprima realitatea şi intenistatea mâniei lui Dumnezeu,

în judecata finală. Mânia lui Dumnezeu e în cupă şi va fi turnată sub

forma celor 7 plăgi, din 15-16 – cu ele se isprăveşte mânia lui

Dumnezeu 15:1 (cum ramâne cu distrugerea de după 1000 de ani? Asta

să fie culmea mâniei lui Dumnezeu?). Sigilaţii fiarei, însemnaţii ei, au

caracterul ei întipărit în inima lor. Au băut vin, s-au ameţit... acum vinul

pedepsei e peste ei. Deci pedeapsa este în însăşi acţiunea/ alegerea lor:

cu cât beau mai mult vin de-al fiarei, cu atât se pregătesc să primească

pedeapsa lui Dumnezeu.

Neamestecată – ne diluată. Adică mânia lui Dumnezeu nu mai e însoţită

de milă Ps 75:8. Nu este un sentiment omenesc, ci reacţia normală a

sfinţeniei lui Dumnezeu faţă de continua opoziţie faţă de evanghelie,

persecutarea celor credincioşi, neascultarea poruncilor şi încăpăţânarea

în a face răul. Mânia Sa e corelată cu mila şi dragostea Sa- căci fără

distrugerea răului, împărăţia Sa nu vine.

Înaintea sfinţilor şi înaintea Mielului. Referire clară la Apocalipsa 20,

distrugerea finală a celor răi. Această distrugere era pregătită pentru

diavol (19:20), dar toţi aliaţii lui au parte de ea.

14:11 Fumul chinului lor se ridică în veci vecilor. Imagine din

Vechiul Testament: Sodoma şi Gomora nimicite prin foc şi pucioasă

Gen 19:24; Avraam vede fumul ce se ridică Gen 19:28 (dovadă a

distrugerii complete a lui Dumnezeu); Iuda comentează pasajul, vorbind

de focul veşnic, ce a distrus Sodoma şi Gomora Iuda 7. La fel Isaia 34:8-

10: această imagine, distrugerea Edomului, este tabloul ce-l inspiră pe

Ioan – Edomul mai arde azi? La fel Isa 33:14 – focul mistuitor = foc

veşnic // foc mistuitor, ce consumă pentru veşnicii - focul distruge

pentru totdeauna. Scopul focului este să consume, niciodată să

conserve!!! Expresia se referă la prezenţa focului, până termină de

distrus; apoi la permanenţa efectului său. Este şi imaginea Gheenei –

Valea lui Hinnom; la sud de Ierusalim Israel ardea copii lui Moloh (2

Regi 23:10). Locul a fost convertit în groapă de gunoi, amintind de

abominabila jertfă pentru Moloh, unde mereu ardea gunoiul cetăţii – asta

e soarta Babilonului, a cetăţii ce se încrede în sine.

Nu au odihnă, zi şi noapte. Imaginea oamenilor ocupaţi cu lucrurile

Babilonului (Gen 11:3-4, Dan 6:6), ce nu au timp să se oprească şi să

includă şi pe Dumnezeul cerurilor în viaţa lor, depinzând mereu 100%

doar de ei. Contrast cu sfinţii, care se odihnesc 14:13, 6:11. Cei

nemântuiţi nu vor intra în această odihnă, în odihna mântuirii, ca şi cei

din vechime Ps 95:11 – Evrei 4:9-11: odihna credinţei în opoziţie cu

neodihna necredinţei.

Exprimarea grotească a îngerului al treilea e răspuns la arma

diavolului, care prin forţă îi face pe oameni să se teamă şi să primească

semnul fiarei 13:15. Aici, teama de fiară este întrecută de teama de

pedeapsa lui Dumnezeu, care e mai grozavă decât lucrarea fiarei. Mat

10:28 spune la fel: teama să fie de Acela, de Dumnezeu care are dreptul

să nimicească pentru vecie (îndemn ce e în armonie cu începutul

pasajului îngerilor: Temeţi-vă de Dumnezeu!)

14:12 a. Anunţarea căderii Babilonului are alt efect pentru credincioşii

lui Dumnezeu – instituţiile omeneşte sunt în culmea succcesului. Nu se

găseşte nici un loc pentru Dumnezeu în lumea modernă, sofisticată.

Prevestirea căderii Babilonului din partea îngerului, cere perseverenţa

credinciosilor: deşi acum instituţiile omeneşti sunt de succes, totuşi vor

cădea; cea ce va dăinui veşnic este împărăţia lui Dumnezeu, şi doar ea.

Solia celor 3 îngeri, orbitează în jurul judeăţii şi a creaţiunii.

Judecata implică legea şi temerea de Domnul – judecata se face pe baza

legii lui Dumnezeu. Minunea creaţiunii, motivează credinţa şi închinarea

către Dumnezeu – singura definiţiei biblică a credinţei, implică

creaţiunea Evrei 1:1-3. (deci lege şi har, ascultare şi credinţă mereu şi

mereu).

A crede că Dumnezeu a creat totul din nimic, înseamnă a-ţi asuma

un risc – a crede că ne tragem din ceva ce nu se vede. Minunea creaţiunii

este cea mai mare minune: existenţă din nimic. Evoluţioniştii nu dorescă

să meargă în această direcţie, ci preferă ideea dezvoltării naturale a

formelor complexe de viaţă din ceva preexistent – dar întrebarea originii

primare, a cauzei primare nu primeşte răspuns astfel.

Credincioşii nu doar ascultă poruncile lui Dumnezeu, ci cred în

Dumnezeu – care le rămâne mereu exterior lor, nu-L văd, dar El va

judeca, căci El a creat. Ideea loveşte lumea noastră de azi, care îşi caută

dumnezeul din ei – ideile panteiste şi spiritualiste nu au fost niciodată

mai popualre, ca acum. Ideile păgâne: reîncarnare, spiritualizarea naturii,

nemurirea sufeltului – au mare putere în creştinism, dar şi în societate în

general. Ideea nemuriri naturale a sufeltului cotrazice creţia (şi caută

dumnezeirea în om – scânteia divină din el) – Dumnezeu ne-a creat din

ţărână, în legătură cu El; cînd legătura se rupe, moartea apare (Gen

2:17). Pentru că suntem fiinţe create, nu suntem fiinţe nemuritoare

natural; credinţa în creaţie face credinţa în înviere posibilă.

Rămăşiţa credincioasă

14:12b Sfinţii. Par a fi aceiaşi din 13:10.7 – asupra cărora se năpusteşte

fiara; ei sunt rămăşiţa 12:17. Sunt invitaţi să reziste, nu să se răscoale, să

se opună. Ei rămân loiali lui Dumnezeu în timp ce sunt loviţi cu idei

false, asaltaţi de confederaţiile religioase şi ameninţaţi de puterile civile.

Ei nu cedează înşelăciunii diavolului, sau intimidării coerciţiei – ei ţin

poruncile lui Dumnezeu, rămân loiali, astfel fiind nedespărţiţi de

dragostea lui Dumnezeu Romani 8:38-39. Ei nu sunt retraşii din

societate, absenţi din viaţă socială. Ci ei sunt activi: destabilizează

ordinea impusă de guvernul fiarei, merg împotriva curentului social şi

cultural. Ei sunt revoluţionari: simt că vine sfârşitul acestei lumi, de

aceea se acordează după ritumul altei lumi.

Credinţa lui Isus. Cu sensul de credinţa în Isus, adică loiali lui Isus

până la capăt. Aici, sensul lui păzesc este ca în 2 Tim 4:7 – a menţine, a

rămâne loial, în ciuda persecuţiei majore. Cei ce îşi păstrează credinţa în

ei înşişi, în puterile ei, nu vor primi ceea ce Isus dorea să le ofere.

14:13 ferice de morţii care mor în Domnul de acum. A doua din cele

7 fericiri ale Apocalipsa (1:3, 14:13, 16:15, 19:9, 20:6, 22:7.14). Cei ce

mor cu speranţa învierii sunt fericiţi, peste angoasa şi spaima morţii, ce

îi însoţeşte pe supuşii Babilonului (Babilonul cade – nu se poate susţine

pe el, nu poate să-şi dea viaţă, nu poate să dea viaţă; aşa sunt toţi ce se

încred în el. În faţa morţii nu au nici o perspectivă, nici o speranţă).

Pentru sfinţi, e speranţ dincolo de mormânt – faptele lor îi urmează.

Evrei 6:10-12.

Toti cei care au murit în Domnul sunt fericiti, fiindca sunt sfinti si au

parte de prima înviere (20:6). Dar aici este o fericire speciala, rezervata

celor care mor în Domnul „de acum încolo". Este vorba de privilegiul

unei învieri speciale, imediat înainte de ziua venirii Domnului, a celor

care au murit în Domnul în credinta adventista (de la 1844 încoace).

Observati cele de la Daniel 12:2. Aceasta referire la cei ce au adormit în

Christos de la 1844 încoace arata ca fusese prevazuta o întârziere a

venirii Domnului dupa 1844, în harul lui Dumnezeu, spre pocainta

multora (2 Petru 3:9-12).

Odihna – este imaginea mântuirii, în opoziţie cu neodihna din versetul

11. Mântuirea este odihna credinciosului în Hristos Evr 3:6.11.12.13.14.

18-19!!!, 4:1, 2.3, 10-11 – odihna =credinţă = mântuire. În ea se intră

prin credinţa în cuvântul propovăduit (vs2). LA cei trei îngeri e la fel:

cuvânt propăvăduit. Cine îl crede intră în odihna lui Dumnezeu

(Apocalipsa 14:13), adică mântuirea; cine nu crede, nu are parte de

odihnă, adică nu are parte de mântuire, pentru că nu au crezut

(Apocalipsa 14:9). Deci, pasajul spune că cei credincioşi au parte de

mântuire/odihnă, iar ceilalţi, cei necredincioşi, nu au parte de

odihnă/mântuire.

Osteneli. Cu sensul de epuizare. Când cineva moare pentru Hristos, pare

a fi o tragedie – dar Dumnezeu spune că nu e aşa; cine moare, se

odihneşte, în comparaţie cu neodihna celor răi, din versetul 11. Odihna

se referă şi la eliberarea de îngrijorare şi epuizare. Este aceeaşi odihnă

ca în 6:9-11, în sigiliu 5, când se vorbeşte de martirii lui Dumnezeu.

Faptele lor îi urmează. Ostenelile lor înseamnă proclamarea adevărului

Evangheliei, păzirea poruncilor lui Dumnezeu – ei se pot odihni acum,

căci faptele lor îi uremază. 1 Cor 15:58 se demonstrează a fi adevărat.

Faptele credinciosilor îi urmeaza. În slava, nu în moarte. Dai mai întâi

ele trec pe la judecata pentru a fi martore în favoarea credintei în

Christos a faptuitorului. Nu se poate discuta în sens legalist de aceste

fapte: ele îl urmează pe om şi vorbesc despre el, atunci când omul nu se

mai poate lăuda cu faptele lui sfinte – după moarte chiar. Faptele rămân

în memoria lui Dumnezeu – acesata e criteriul, nu în memoria sfinţilor.

Mai întâi intră omul în odihna lui Dumnezeu, prin credinţă, este mântuit,

şi în ceruri descoperă că acelea au fost faptele neprihănirii –ca în

parabola oilor şi caprelor MT 25, când mântuiţii sunt surprinşi că faptele

lor comune, de ajutorare, au fost faptele neprihănirii, care i-au urmat în

împărăţia cerurilor.

Judecata şi creaţiunea – vorbesc de toată istoria noastră: Începutul

şi sfârşitul. Introduce şi o tensiune deosebită. Creaţiunea vorbeşte de

bucuria, veselia, viaţă din abundenţă, dragoste pentru vaţă. Dar plăcerea

se măsoară în legi, disciplină, judecată. Tensiunea apare din prima

poruncă dată omului Gen 2:16-17 – ai libertate maximă, atât timp cât nu

faci ceea ce e interzis. Şi în Ecl 11:9 Libertate responsabilă, fericire ce

vorbeşte de dreptul altuia, de consecinţe etc. Viţa creştină se desfăşioară

între cei doi poli: sunt credincioşi ce predică conformarea,

perfecţionismul şi că nu e mântuire fără ascultarea strictă; ceilalţi, reduc

religia la sentimente pozitive, privind spre harul crucii şi atât. Tensiunea

se păstrează în toată Biblia şi atunci când avem viziunea echilibrată

asupra ei – când nu accentuăm una dintre extreme, echilibrul aduce

bucuria vieţii: Isus a râs, cântat, mâncat cu oamenii, dar rugăciunea Lui

era ca aceştia să fie feriţi de rău (Ioan 17: 15).

Judecata şi creţiunea – elementele esenţiale ale Zilei Ispăşirii,

atât în Levetic 16, ct şi Daniel 7. Curăţirea sanctuarului însemna

curăţirea pământului de păcat – căci sanctuarul este văzut ca un

microcosmos Ps 78:69. Construirea sanctuarului este descrisă după

modelul creaţiunii: 7 etape, la finalul cărora se spunea s-a terminat

lucrarea (Exod 40:33 // Gen 2:2) – la fel şi templul lui Solomn, 7 etape

pe 7 ani, finalizate cu expresia a terminat ... lucrarea (1 Regi 7:40). În

Biblia ebraică, expresia această, a isprăvit... apare doar la creaţie şi la

ridicarea sanctuarului. Şi creaţiunea este descrisă în termenii

sanctuarului: Isa 40:22. Matei identifică distrugerea templului cu a

cosmosului Mat 24:1-39, iar perdeaua din templu se rupe când pământul

se deschide (Mat 27:51). Astfel ritualul de Kippur simbolizează curăţirea

întregului pământ – recreera, Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:2, Isa

65:17:18). Daniel face aceleaşi analogii în Daniel 8:14, unde expresia

seri şi dimineţi ne trimit la creaţiune (Gen 1:5.8 etc). aşa vedea şi tradiţia

rabinică, cea mai veche, care spunea că Dumnezeu a creat prima zi

pentru oameni, ca zi de Kippur. Astfel contextul istoric al soliei celor 3

îngeri, este despre un Kippur ceresc, iar din paralela cu Daniel 7

înţelegem că timpul este din sec XIX, de când se vesteşte apropiata

revenire a lui Hristos, pentru a refce lucrurile noi, a recrea.

Cele două recolte

SEPARAREA descrisă de cele două recolte, are loc înainte de

revenire!!!

14:14. Ca un Fiu al Omului . Este Hristos – Apocalipsa 1:13, Daniel

7:13.

Nori. Aluzia la revenirea lui Hristos, descrisă în Matei 24:30, 26:54, ca

venire pe nori.

Cunună de aur. Stepfanos, cununa biruinţei. Viziunea începe cu o

femei, îmbrăcată în soare şi încoronată cu stele. Fiul omului e aici pe

nor, încoronat astfel este corespondentul femeii – viziunea Fiului

răspunde viziunii femeii. Venirea lui Mesia răspunde oftatului femeii din

pustie. Este speranţa credincioşilor, ce i-a inspirat să se salute cu

Marana tha – Vino Doamne! (1 Cor 16:22). Tha este acelaşi cuvânt ca în

Daniel 7, pentru descrierea Fiului omului ce vine (Daniel 7:13).

Seceriş. După ce proclamarea finală se încheie, vine timpul secerişului.

Marcu 4:29. Finalu în Biblie e comparat cu culegerea roadelor – adică

după creştere, se ajunge la maturitate – atunci este timpul de strâns

(Amos 8:2) Dumnezeu constată dominanta, creşterea, roada vieţilor

oamenilor, acum totul e copt. Şi vine răsplătirea sau condamnarea. Cine

s-a bucurat de viaţă, a trăit-o în tensiunea respectării celorlalţi, a

anticipării urmărilor, a consecinţelor (tensiunea libertate, bucurie viaţă –

judecată), cine s-a pregătit să trăiască viaţa şi s-a copt, primeşte viaţa.

Cine s-a pregătit pentru moarte, cine nu a respectat viaţa aşa cum e ea

descrisă de Dumnezeu – singura viaţă posibilă – s-a copt pentru

distrugere.

Ioan descrie judecata lui Dumnezeu prin cele două recolte:

secerişul grânelor, ce avea loc primăvara – şi culesul viei, ce are loc

toamna.

14:15 Templul. Naosul, adică Sfânta Sfintelor.

Seceră. Imaginea îngerilor secerători, care adună pe mântuiţi pentru

răsplătire şi pe condamnaţi pentru pedeapsă, deci care despart pe unii de

alţii, este des întâlnită la Isus: Marcu 4:29, Matei 13:39-43, Marcu

13:27, Matei 24:31. Dacă clasele sunt formate înainte de revenirea lui

Hristos, asta dovedeşte realitatea judecăţii preadvente, la care nu

participă oamenii (în cauză). Îngerii sunt cei care despart pe cei răi de

cei buni, adică ei sunt cei care fac judecata – adică în prezenţa lor se face

judecata şi ei confirmă justeţea deciziei divine pentru mântuirea unora.

Mântuiţii sunt primul rod 14:4 (de aceea sunt acum „culeşi‖, la prima

recoltă, din primăvară nu la a doua, din toamnă). Ei sunt sigiliaţi

Apocalipsa 7:3-8, sunt sub protecţia lui Dumnezeu în contrast cu supuşii

fiarei, care vor fi nimiciţi. Ei vor fi transformaţi 1 Cor 15:50-54, în

trupuri nemuritoare şi apoi luaţi în slava lui Dumnezeu 1 Tes 4:17.

Secerarea este asociată cu venirea lui Hristos, cu ziua judecăţii. Ziua

judecăţii este asociată cu venireal ui Hristos şi în Daniel 7. Vedem şi în

Apocalipsa, structura lui Daniel: Isus vine şi face judecata pozitivă –

judecata vieţii, căci culege grâul, adică sentinţă favorabilă pentru

credincioşi.â – adunarea lor, adunarea grânelor, depozitarea lor în

siguranţă. Apoi vine recolta viei – şi pedepsirea celor răi în foc

(Apocalipsa 14:18 //Daniel 7:11)

14:17 Şi în cazul nimicirii, îngerii ies din templu/din altar.

Secerişul pământului. Are aspecte negative – judecata lui Israel, dar şi

pozitive în Vechiul Testament (Ier 51:33; Osea 6:11). La Isus, secerişul

este adunarea oamenilor în împărăţia lui Dumnezeu Matei 9:37-38,

Marcu 4:29, Matei 13:39-43, când grâul e pus în hambare, iar neghina pe

foc Matei 3:12.

14:18 Altarul. Cel din curte, al arderilor de tot, sub care sufletele

martirilor cereau dreptate – 6:10. Acum se împlineşte; îngerul ieşit din

acel altar, face draptate, asupra locuitorilor pământului.

Stăpânire asupra focului. E îngerul din Apocalipsa 8:3-5, care slujeşte

aducând rugăciunile celor din 6:10 înaintea lui Dumnezeu. Apoi, acest

înger umple cădelniţa cu foc şi aruncă spre pământ, focul nimicirii 8:5,

ce anunţă apropierea judecăţii finale.

14:19 Marele teasc al mâniei lui Dumnezeu. Imaginea teascului: două

recipiente, unite printr-un canal. Recipientul 1 era mai sus. Aici se

puneau strugurii; erau călcaţi în picioare, iar zeama rezultată era

colectată de canal şi ajungea în recipientul nr. 2. Este imaginea folosită

în Vechiul Testament pentru mânia lui Dumnezeu Isaia 63:1-6.

14:20 Călcat în picioare afară din cetate. În mod sigur, noua cetate,

Noul Ierusalim, în care nimic întinat nu va intra 21:27. Imagine preluată

din Ioel 3:13. În afară cetăţii, în afara zidurilor Ierusalimului, deci

pentru restul lumii, pentru duşmanii lui Israel. Imaginea se repetă la

scară planetară, în timpul sfârşitului, cu Israelul spiritual al lui

Dumnezeu. Goyim – cei din tabăra lui satan sunt în afara taberei lui

Dumnezeu.

Sânge până la zăbala cailor. Imagine hiperbolică, folosită în sec. I, ce

descrie judecata finală; imaginea sugerează severitatea execuţiei lui

Dumnezeu, mondială, generală, ce atinge pe toţi aceia care nu au dorit

umbrela protecţiei lui Dumnezeu. Limbajul e grotesc, pentru că se află în

contextul fricii pe care o imprimă fiara. Imaginea pe care o prezintă

Dumnezeu ar trebui să fie mai puternică, pentru ca omul să nu se teamă

de fiară, ci de Dumnezeu.

1600 de stadii. Cam 400 Km. Numărul e simbolic: 4x(4x4x100) – adică

universalitatea, tot pământul. Unii spun că e lungimea Palestinei, şi ca

ilustrare a conflictului final – aici se va da ultima bătălie, încleştare, între

toate forţele lumii. Sau 4 e numărul pământului, aici e 4 ori 400 – adică

simbolul universalităţii pământului şi a pedepsei finale. Biserica poate

aştepta o eliberare deplină, apropiată.

Întregul tablou este plin de simboluri si trebuie sa observam ca atât

sentinta favorabila cât si pedeapsa, vin din Sanctuarul ceresc (v.l5.17) si

din altarul care simbolizeza jertfa lui Iisus (v.18). Pentru unii, Crucea va

pronunta îndreptatire si mântuire, pentru altii va rosti sentinta mâniei lui

Dumnezeu.

Iisus revine asa cum a promis, semnul prezentei Lui fiind acel nor al

slavei divine (Apoc. 1:7, Mat 24:30). Cununa este simbolul biruintei lui

finale (comp. cu Apoc.6:l-2).. El vine cu secera, ca sa adune rodul a ceea

ce a semanat, roadele suferintei Lui

14:15-16. A venit vremea, secerişul s-a copt. Secerişul vine, când

ploaia târzie cade. Cartea lui Ioel compara revarsarea Spiritului Sfânt

asupra poporului lui Dumnezeu cu aceste binecuvântari naturale ale

cerului (Ioel2:23.28, Fapte2:38.39, 3:19.26, Iacov 5:7-8, Os 6:2, îs

32:15, 44:3-6). Iisus a aratat ca timpul secerisului este conditionat de

coacerea (albirea) holdelor de grâu. Acest adevar profund arata ca nu se

poate grabi altfel venirea lui Iisus decât prin primirea Spiritului Sfânt

care ne face desavârsiti, dupa chipul lui Iisus. Evanghelizarea întregii

planete este doar aspectul exterior si secundar al evanghelizarii întregii

inimi. Când caracterul lui Iisus va fi reflectat deplin în poporul Lui,

atunci El va veni sa-i ia la Sine. Sfinţii lui Dumnezeu, majoritatea ies din

morminte; Dar supravietuitorii plagilor, cei sigilati, vor fi glorificati si

translati fara sa vada moartea. (1 Tes 4:13-18) – ei sunt pârga vs 4.

14:17-18: Strugurii viei pământului sunt copţi. Aceasta este recolta

celor pierduti, a celor ce mai sunt gasiti în viata, dupa primele sase plagi,

dintre închinatorii fiarei. Este interesant de observat ca, în timp ce

secerisul celor drepti este adunat de catre Christos, recolta celorlalti nu

este adunata de El; un înger este pus sa-i adune pentru distrugere (comp.

cu Mat 13:39-43). Îngerul focului este cel ce transmite porunca acestei

recoltari, ceea ce indica mânia divina, focul jertfei care a fost dispretuita

(comp cu cap. 8:5). 2 Petru 3:10, Apoc 19:20. Asemenea grâului,

strugurii pamântului sunt culesi numai atunci când sunt copti. Binele si

raul se coc în acelasi timp pe pamânt (Deut 32:32-34, Iod 3:13. 19.21,

vezi si Gen 15:16, Apoc 13:15, 16:16, Dan 12:17 u.p).

S-ar cere un studiu mai profund al relatiei dintre cei trei îngeri din v.6-

12 si cei trei din v.15-19. Toti striga cu glas tare. Toti ies din

Sanctuarul ceresc (v. 15) , în ambele cazuri se spune „a sosit ceasul"

(v.7.15). În ambele cazuri, primul înger aduce o judecata pozitiva iar al

treilea o judecata negativa (comp.7.9-11 cu 15.19). Ambele lucrari,

evanghelizarea si sfârsitul lumii, sunt comparate cu secerisul în Biblie

(Ioan 4:35,Mat 9:36-38, Mat 13:40) . Exista aici o corespondenta

intentionata, între avertizare si pedeapsa.

14:19-20 Teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Asemenea

altarului de jertfa din cap.6, el ocupa toata suprafata terestra.

Pasajul este cel mai şocant din Apocalipsa. Martin Luther a decanonizat

Apocalipsa din cauza acestui pasaj – nu putea asocia un Dumnezeu a l

iubirii, care transformă apa în vin spre bucuriao amenilor cu această

descriere. Imagineile sunt puterea de exprimare a unei atitudini, a unor

sentimente în Vechiul Testament. Dar conţin ideea de bză că dragostea

fără dreptate nu e dragoste veritabilă. Biblia asociază dreptatea tsedek

cu harul hesed.

Dragostea lui Dumnezeu este mai mult decât să te simţi bine,

cuvinte mieroase şi zâmbete tandre care alunecă peste realitatea

mizerabilă. Dragostea lui Dumnezeu este de asemenea acţiune – acţiune

ce-şi salvează poporul de o asemenea condiţie. Nu aceptă nici un

compromis cu inamicul. Nu poate fi salvare din moarte şi suferinţă fără

distrugerea totală a răului. Acesta este mesajul din spatele tabloului

terifiant. Judecata este dreaptă şi atotcuprinzătoare şi ,ca o mare de

sânge, cuprinde tot pământul.

Paradoxal . imaginea nu e dată să creeze frica, ci să reasigure – că

binele va fi cel ce va domni veşnic, după distrugerea răului. Ca să-şi

salveze poporul, Dumnezeu va înfrunta inamicul. Se va lupta şi va

smulge oaia prinsă în gura leului ce rage, şi în final va reorienta istoria în

direcţia cea bună – a vieţii şi dreptăţii. (dreptatea este caracteristica celor

mântuiţi – de multe ori, în Biblie, a face dreptate este exprimarea unui

caracter de creştin, de credincios – chiar când ea e făcut cu sabia în

mână, ca în cazul lui Avraam, când a eliberat pe Lot).

Retrospectivă la Apocalipsa 14

Apocalipsa 14 ne spune că îniante de venirea lui Hristos,

Dumnezeu va avertiza lumea, prin ultima solie a celor 3 îngeri de

consecineţele nascultării şi va îndemna la pocăinţă; solia este ca cea a lui

Ilie, care căuta să imprime loialitatea faţă de adevăratul Dumnezeu (Mal

4:5 – de aceea trebuie să vină Ilie). Solia e 1 Regi 18:21: urmaţi-L pe

Dumnezeu adevărat, Creatorul, în limbajul Apocalipsei.

Evanghelia este veşnică: ceea ce a fost predicat mereu, de apostoli,

acelaş lucru este predicat şi acum. Faptul că 3 îngeri predică nu oamenii,

arată că lucrarea este divină şi se va face prin puterea lui Dumnezeu, mai

degrabă decât prin cea a oamenilor. Ideea e cuprinsă şi în Matei 24:14 –

unde este folosit pasivul divin, adică Evanghelia va fi predicată (nu voi o

veţi predica), subliniind călăuzirea divină.

Apocalipsa 15

Capitolele 15-18 constituie răspunsul lui Dumnezeu dat celor ce

sunt hotărâţi să distrugă poporul lui Dumnezeu – capitolul 12-14. A

venit mânia lui Dumnezeu, să nimicească pe cei ce nimicesc pământul

Apocalipsa 11:18.

Mânia din urmă al lui Dumnezeu (15:1) este îndreptată împotriva

închinătorilor triumviratului demonic şi împotriva Babilonului. Cele 7

plăgi se deosebesc de cele şapte plăgi ale trâmbiţelor: aceastea erau

amestecate cu milă şi chemau la pocăinţă, anunţând că harul lui

Dumnezeu este spre sfârşit; cele 7 plăgi finale, nu sunt amestecate cu

milă, ci prezintă mânia finală a lui Dumnezeu: plăgile vin după invitaţia

finală a Evangheliei veşnice (14:6-12), după ce harul s-a închis 15:8.

Vechiul Testament stă ca model pentru cele 7 plăgi: Egiptul şi

căderea Babilonului. După cum din Egipt, prin plăgi poporul lui

Dumnezeu a fost eliberat (cântau cântarea lui Moise 15:3) – vezi primele

4 plăgi-, după cum prin secarea Eufratului poporul lui Dumnezeu e

eliberat din robie, la fel, poporul final al lui Dumnezeu este eliberat de

opresiunea Babilonului final, prin plăgi, prin secarea Eufratului.

Pasajul este introdus prin tema Exodului: poporul lui Dumnezeu

este pe/la mare (marea de cristal) şi cântă cântarea biruinţei, cântarea lui

Moise (15:2-4); plăgile, ca şi la egipteni, îi fac pe opresori să se

împietrească mai tare şi să nu se pocăiască (16:9.11.21).

Apoi vine pedeapsa Babilonului: 18:6 // Marcu 4:24.

Acţiunea principală din capitolul 15-16 este eliberarea lui

Dumnezeu; secundar, pedepsirea Babilonului. Dacă Moise a fost solul

lui Dumnezeu în cazul Egiptului, acum, Hristos, al doilea Moise este cel

ce conduce eliberarea.

Primele 4 plăgi literale, ultimele 3 spirituale???

Timpul celor 7 plăgi

15:7-8 arată clar că eveneimentele din capitolul 16 au loc după

închiderea harului, după ce mijlocirrea, iertarea încetează; destinul

veşnic al oamenilor este stabilit.

De ce vin plăgile? Este răspunsul lui Dumnezeu din Apocalipsa,

dat martirilor din 6:10

Cele 7 trâmbiţe Cele 7 plăgi

Scena introductivă – scena

templului 8:2-6

Scena introductivă – scena

templului 15:5-16:1

1. Pământ 8:7 Pământ 16:2

2. Mare în sânge 8:8-9 Mare în sânge 16:3

3. Râuri şi fântâni 8:10-11 Râuri şi fântâni 16:4

4. Soare, lună şi stele 8:12 Soare, lună şi stele Soare 16:8-9

5. Întuneric din adânc, lăcuste

9:1-11

Întuneric peste tronul fiarei 16:10-

11

6. Râul Eufrat 9:14-21 Râul Eufrat 16:12-16

7. Glasuri puternice: împărăţia a

venit şi Hristos domneşte

Mânia divină 11:15-16

Glas puternic: S-a ispărvit Mânia

divină, reposesia împărăţiei 16:17-

21

Ordinea este, ca şi la trâmbiţe, în armonie cu creaţiunea: pământ,

mare, râruri, soare. Judecata deci este cosmică.

Deşi seamănă, diferenţele fac clar faptul că nu este vorba despre acelaşi

lucru: scena introductivă a trâmbieţlor arată că mijlocirea încă era

posibilă – la plăgi e încheiată; acţiunea pedepsei trâmbiţelor e limitată,

parţială – plăgile cad peste tot: orice, toate au murit 16:3 (7:16 ne spune

că sfinţii în cer nu vor mai suferi de căldura nimicitoare a plăgii a patra);

trâmbiţele au caracter coercitiv, există posibilitatea pocăinţei – plăgile

doar pedepsesc şi nimieni nu se pocăieşte 16:9-11; trâmbiţele implică

perioade lungi de timp 9:5.15, 11:2.11 – plăgile finale nu au asemenea

periade de timp, cad într-un timp scurt; trâmbiţele au loc între 1 venire a

lui Isus şi a doua – plăgile au loc chiar înainte de a doua venire.

Jon Paulin vede paralela între cucerirea Ierihonului şi Apocalipsa:

Iosua a încercuit 6 zile, de 6 ori cetatea, iar ziua a şaptea de şapte ori –

doar acum cetatea a căzut. Tot aşa, la final, plăgile sunt parte din

trâmbiţe, fiind ărspunsul lui Dumnezeu la mânia declanşată a neamurilor

împotriva celor credincioşi şi împotriva Sa (11:18).

Cu cp 15 începe a triea parte a Apocalipsei – aici Dumnezeu propulsează

istoria direct şi neaşteptat, pentru prima oară. Experienţa este neaşteptată

pentru Noul Babilon şi Noul Ierusalim, de asemenea. Intervenţia lui

Dumnezeu este decisivă şi violentă – cutremur nemaivăzut în storia

pământului (ne îngrozeşte gândul acesta Apocalipsa 16:18) – dar şi

refacere pe care o aduce este fără egal, fără precedent –Apocalipsa 21:5

(asta ne dă speranţă). Aceste veşti vin de la răsărit (16:2), ca vântul

dsitrugător – zvonul de la răsărit e veste bună pentru copii lui

Dumnezeu; dar rea pentru credincioşii Babilonului.

Ultimele 7 plăgi

Capitolul 12-13 mânia naţiunilor; capitolul 14 ultima avertizare a lui

Dumnezeu; capitolul 15-16 execuţia mâniei divine – cele 7 plăgi.

Imaginea poporului victorios al lui Dumnezeu, din 15:2-4 constituie atât

concluzia capitolul 14, cât şi introducerea evenimentelor din capitolul

16.

Viziunea de fond este concentrata asupra rolului Sanctuarului ceresc în

trimiterea acestor judecati finale, teribile, ale mâniei lui Dumnezeu. Aici

este acea Dies irae (ziua mâniei) Deut 32: 22, Ier 17:4, Obadia 15, Ioel

3:14). Numai doua lucruri înseamna în limbajul profetic „Ziua

Domnului": sabatul si ziua executarii judecatii. În ambele cazuri omul

nu-si mai poate face lucrarea lui, ci este martor la lucrarea Domnului.

Numarul plagilor, ca si celelalte serii de sapte ale Apocalipsei, indica

saptamâna Creatiei, deoarece pedepsele lui Dumnezeu vin peste cei care

au respins sigiliul sabatic al legii morale si au primit semnul fiarei.

15:1 Semne în cer - ca în 12:1, ceva ce atrage atenţia.

Şapte îngeri cu şapte plăgi. Posibil aceiaşi îngeri din cazul trâmbiţelor:

atunci au anunţat judecata; acum primesc potirele, pentru executarea

judecăţii finale. După imaginea strugurilor zdrobiţi în presă,

nenorocirile finale se abat asupra lumii din cupa lui Dumnezeu. Imginea

apare şi în Ier 25:15.16

Cele din urmă, căci cu ele s-a ispărvit mânia lui Dumnezeu. Finalul

istoriei.

Mânia lui Dumnezeu. Indignare puternică, mânia aprinsă. Este

revărsată peste oameni, fără milă. Este ceea ce se vedea în ultima parte a

sigiliului 6, când cei răi strigă la munţi şi la stânci să-i ascundă de mânia

Mielului (Apocalipsa 6:16-17).

15:2 Sfinţii, evident sunt scutiţi de nenorocirile plăgilor; sunt sub paza

lui Dumnezeu. Ca la Exod – sunt pe malul sigur al mării, Îl laudă pe

Dumnezeu, după ce duşmanii au fost înfrânţi (Exod 15).Înainte de a i se

arata pedepsele grozave ale lui Dumnezeu asupra închinatorilor fiarei,

Ioan este lasat sa-si odihneasca privirile asupra scenei de triumf a

biruitorilor fiarei. Întotdeauna scenele glorioase ale Apocalipsei, care

privesc pe poporul lui Dumnezeu, intervin în mod neasteptat,

întrerupând scenele teribile ale rautatii omenesti si ale judecatilor lui

Dumnezeu. De fiecare data, aceste interludii vin ca o asigurare ca

poporul lui Dumnezeu, care nu este în lume, nu este numarat împreuna

cu lumea. Aici avem o viziune luminoasa, ca si cum ne-am afla în Gosen

pe timpul plagilor asupra Egiptului. În spatele acestei scene sta acea

„cântare a marii" din Ex.15 care sarbatoreste interventia minunata si

salvatoare a lui Dumnezeu si manifestarea dreptatii Lui.

Marea de sticlă: în 4:6 marea este înaintea tronului lui Dumnezeu; în

7:9-15, mântuiţii sunt înaintea tronului lui Dumnezeu . Aici, marea e

amestecată cu foc – în capitolul 4 e clară ca cristalul (4:6) – focul vine

din descrierea slavei lui Dumnezeu şi de la cele 7 lămpi aprinse (4:5). –

amplifică scena slavei din sala tronului. Cp ne introduce iarăşi în

serviciul liturgic: marea de sticlă de la tronul lui Dumnezeu, apărută în

4:6, simbolizând forţa creatoare a lui Dumnezeu, ce a învins apele.

În profetii clasici (Isaia etc.) eliberarea din Babilon este comparata cu

eliberarea din Egipt. Atunci s-a cântat la Marea Rosie, aici se cânta la

marea de cristal.

15:3-4 Cântarea lui Moise. Cântarea Mielului este, fara îndoiala, o

cântare de Paste (Mc 14:16-17.23-26), psalmi care se cântau la Paste se

numesc „psalmi Hallel" (de lauda) fiindca încep cu cuvintele Hallelu-

Yah (Laudatipe Yahwe). Cântarea este compusă din citate din Vechiul

Testament. Este cântarea eliberării, a salvării. Cântarea vorbeşte doar de

Dumnezeu: este meritul Său, că ei au rezista în încercare; este harul Său

care a lucrat mânutirea lor – toată este lucrarea lui Dumnezeu. Faptul ca

sunt numiti „biruitorii fiarei ....", acesti mântuiti sunt aratati ca fiind

aceeasi ultima generatie de credinciosi care trec prin necazul cel mare.

Asezarea lui Moise alaturi de Christos aici, are o profunda

semnificatie teologica. Cei ce ; obisnuiesc sa aseze în conflict pe

Christos cu Moise, nu stiu ce spun. Ei sunt cei doi mari profeti si

eliberatori, fiecare este numit „robul Domnului" într-un sens special.

Totusi, v. , Moise este doar tipul lui Christos. Primul este rob, al doilea

este Fiul care S-a coborât ca rob. Primul este creatura, al doilea însusi

Creatorul. (Fapte 3:22, Ev 3:1-6, Ioan 5:46-47).

Aici se poate vedea o corespondenta între rolul semnului de sânge de pe

usiorii usilor si rolul sigiliului în timpul celor sapte plagi.

Cine nu se va teme. Aluzie clară la 14:7 – deci mântuiţii sunt cei ce se

tem de Dumnezeu, şi care primesc întreita solie îngerească. Ei nu

primesc plăgile (18:4)

Harpele sunt instrumentele de laudă (5:8, 14:2). Spre deosebire de

Exod, cântare este cântată acum înainte de plăgi, nu după; victoria lui

Hristos, eliberarea este obţinută la cruce. Tot ceea ce urmează în

favoarea mântuiţilor, se dtorează crucii şi este consecinţă a crucii lui

Hristos.

15:5-8 Templul. Naos – adică Sfânta Sfintelor, locul tronului lui

Dumnezeu. Templul se manifestă ca loc al milei lui Dumnezeu, dar şi al

pedepsei Sale, după oferta de milă este respinsă. Prin plăgi se dă replica

nemurilor, care căutau să distrugă poporul lui Dumnezeu (13:11-17).

15:6 Îngeri îmbrăcaţi în in curat strălucitor şi brâie de aur –

seamănă cu Hristos golrificat (1:13): deci ei sunt împuterniciţi de Hristos

pentru misiunea aceasta, Îl reprezintă pe El. Poartă hainele marelui preot

din Ziua Ispăşirii – Lev 16:4. Ritualul de aici ne aminteşte de Leveticul,

de interdicţia de a intra în sanctuar – cu excepţia marelul preot (Lev

16:17).

15:7 Una din cele 4 făpturi vii. Cele patru făpturi sunt probabil un

ordin înalt al îngerilor – au rol în executarea mâniei lui Dumnezeu.

Potire de aur. În Apocalipsa 5:8 sunt pline cu tămâie şi reprezintă

rugăciunile sfinţilor, aduse de cei 24 de bătrâmi înaintea lui Dumnezeu

(8:3-5). Acum sunt pline de mânia namestecată cu milă a lui Dumnezeu

– ca răspuns la rugăciunile poporului credincios.[În Vechiul Testament

potirele de aur erau folosite pentru a oferi tămâie, jertfe lui Dumnezeu 1

Regi 7:50, 2 Împ 25:15// Apocalipsa 5:8. ]

15:8 Templu s-a umplut de fum din slava lui Dumnezeu şi a puterii

Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele 7

urgii ale celor şapte îngeri. Acest lucru se întâmplă când cei 7 îngeri

primesc cupele cu plăgile. Când Templul se umnple astfel, serviciile în

el nu se mai pot desfăşura (ca la cortul întâlnirii şi Templu Exod 40:34-

35, ! Regi 8:10.11). Deci perioada de probă s-a închis, mijlocire nu mai

există, ci doar mânia lui Dumnezeu namestecată pentru cei ce au mers pe

această cale.

Sfârşitul. Fumul din templu, plus expresia folosită aici, dar mai ales în

Exod 40:33.35 – finalizarea sanctuarului, este aceeaşi cu cea întâlnită în

Gen 2:2 – Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea pe care o făcuse. Prezenţa

lui Dumnezeu onorează cele două lucrări: construcţia Sanctuarului şi

creaţiunea. În Apocalipsa, prin puterea creaţiunii şi puritatea ei,

Dumnezeu ilustrează curăţirea sanctuarului, la Kippur. Acum judecata s-

a terminat; senţinţele sunt definitive. În ebraică, salutul de la sfârşitul

Kippurului, după cele 10 zile ale sărbătorii sunt Să fii bine sigilat!

Apocalipsa evocă aici acest moment: Dumnezeu nu mai iartă; prezenţa

lui Mesia sau evocarea jertfei Lui nu mai este de nici un folos celor ce L-

au respins constant. Aici Apocalipsa contrazice concepţiile

sentimentaliste despre Dumnezeu – dragostea Lui, care iese din cadrul

realităţii. Judecata e relă, mântuirea e reală, este un eveniment şi deci are

limita lui în timp. Deci judecata şi mântuirea sunt acte reale istorice şi ca

orice act istoric real sunt limitate în timp şi spaţiu. Faptul că harul se

încheie, că posibilitatea mântuirii se închide, arată că ele sunt

evenimente reale!!!!

Sigilarea arată că acţiunea lui Dumnezeu nu este arbitrară - prin

sigilare se confirmă ce a ales omul prin repetatele lui alegeri – şi-a

„bătătorit‖ o cale, de pe cale nu se mai paote întoarce. În continuare,

face aceleaşi alegeri; s-a fixat într-o direcţie, din care nimeni şi nimic

nu-l mai poate schimba. Direcţia este fie spre rău – pecetea fiarei, fie

spre bine – pecetea lui Dumnezeu. Dovada este că cei atinşi de plăgi nu

se pocăiesc (16:9), iar când învie la învierea a doua au tot gânduri de

răzvrătire (20:8.9) Şi caracteristica fiarei este să-L substituie pe Hristos,

să se „descurce‖ fără Hristos... cum te poate prinde această mentalitate şi

practică, fără să fii prea atent. Gândul este reluat sub formă proverbială

în Apocalipsa 22:11. Timpul acesta nu a venit – dacă mai avem gândul

pocăinţei, atunci mai e şi posibilitatea ei. Timpul fără speranţă este acela

când nu mai poţi spera (Duhul Sfânt este cel care ne îndeamnă la

pocăinţă, atât timp cât ea mai este posibilă).

Închiderea templului coincide cu devastările cupelor. Nenorocirea

plăgilor – care cad în timpul sigiliului şase şi trâmbiţei 7 (6:12, 11:15– a

fost prevestită de solia îngerului 3, din Apocalipsa 14:9-10. Deci timpul

acesta urmează după avertizarea celor 3 îngeri, când fiara este pe deplin

stabilită.

Apocalipsa 16

Ceea ce Apocalipsa a ilustrat prin cupa mâniei lui Dumnezeu

(14:10, prin recoltarea strugurilor (14:17-20), acum ilustrează prin cele 7

plăgi finale, atât de grozave, încât apare întrebarea – cine poate rezista

(6:17)?

Judecăţiile plăgilor din cupe, completează judecăţile trâmbiţelor:

dacă trâmbiţele loveau doar a treia parte din... plăgile lovesc şi dsitrug

totul: pământul, marea, soarele. Este judecata finală a lui Dumnezeu.

Judecata lui Dumnezeu este împărţită în două etape: 1. 16:1-11,

primele 5 plăgi, date într-o perioadă scurtă de timp, căci oamenii din

plaga 5 încă mai suferă de pe urma rănilor din plaga 1; 2. Plaga şase şi 7,

16:12-21, cu perioada Armaghedonului, când Dumnezeu intervine direct

trebuie a înfrunta adunarea neamurilor. Durata timpului acestor urgii

este relativ scurta, deoarece ele sunt teribile si totusi ramân

supravietuitori pâna la ultima plaga.

Se pare ca, dupa cum în Egipt plagile au avut o semnificatie care sa

atinga pe zeii lor, tot astfel se întâmpla si în Apoc 16. Furtuna unei

ultime conflagratii universale a fost tinuta în frâu de îngerii din

Apoc.7:1-3, dar dupa încheierea timpului de har, Dumnezeu îsi retrage,

complet, orice putere restrictiva asupra fortelor, raului. Numai cei

144.000 (cei sigilati) sunt aparati. În acest timp, „puterile pamântului îsi

vor pune în mars fortele lor pentru ultimul razboi..." ( Exp&Viz40.85.

TV564)

16:1 Templul. Naos – Sfânta Sfintelor.

Glas tare. Venit din Templu, s-ar putea să fie glasul lui Dumnezeu

care îşi trimite îngerii ca soli ai mâniei Sale; ei vor vărsa plăgile peste

cei nelegiuţi, căci şi ei au vărsat sângele martirilor 16:6.

Prima plagă

16:2 Rană rea şi dureroasă. Acelaşi cuvânt ca pentru rana

egiptenilor, din a 6-a plagă (Exod 9:10.11), cu a lui Iov 2:7 – o asemenea

plagă deseori e folosită ca pedeapsă pentru păcat: Deut 28:35. Rana

loveşte pe cei ce poartă semnul fiarei şi care se închinp icoanei ei – ca la

Exod. Această exprimare face clar faptul că cei ce primesc pedeapsa nu

au primit întreita solie îngerească; solia îngerului 3 spune explicit cine

va primi pedeapsa lui Dumnezeu 14:9-11. Rana ulceroasă iese din

nelegiuirea celor ce au ales un Dumnezeu străin; rana de piele ne

aminteşte de simbolul leprei din vt (Deut 28:27, Lev. 13). Lecţia e că

pedeapsa este purtată chiar în păcatul care o provoacă. Ne aminteşte de

plaga 6 din Egipt, când egipteni şi preoţii lor au fost loviţi de rană (Exod

9:11) – această lovire vorbeşte despre inexistenţa şi deci neputinţa

dumnezeului fals de a-şi ajuta supuşi – reprezentaţii lui sunt loviţi – fiara

este lovită (acelaşi mesaj este şi în plaga 5, când tronul fiarei e lovit).

Ca la trâmbiţe, prima plagă loveşte pământul – pământenii.

Trâmbiţa 1 a distrus pământul – plaga 1 merge mai profund, loveşte

trupul pământenilor. Distrugerea trâmbiţei este desăvârşită de 1 plagă.

Răul a fost prezentat de Apocalipsa ca începând cu lupta primilor

creştini supremaţie (folosind pârghii politice, militare, înfruntarea cu

triburile barbare); acum, răul este global, şi prezentat tot ca un război

final pentru supremaţie – Armaghedon. Istoria locală a începuturilor

creştinismului, este repetată la scară globală acum. În timpul primelor

plăgi, Biserica opresează tot pământul –Daniel a prevestit aşa (Daniel

11:43-42). Biserica nu şi-a pierdut ambiţia de domiare politică şi socială.

Vedem asta.

16:3-5 Îngerul doi şi trei atacă apele: marea/ izvoarele,

fântânile. Ca în prima plagă egipteană (Exod 7:17-21). // şi cu trâmbiţa

2 şi 3, care au afectat/ucis doar o treime din fiinţele ce trăiau în ele. La

plăgi nu mai este limită: trâmbiţele au fost avertizarea, plăgile sunt

împlinirea pedepsei. În Egiptul antic, plaga avea semnificaţia: faraon, ce

era prezentat ca zeu, trebuia şi putea să se îngrijească de apa Nilului, că

Nilul asigură fertilitatea Egiptului. Fără Nil, ţara era un pustiu. Lovirea

Nilului provoca pretenţia sa de divinitate.

La fel şi cu plăgile: arată acum cât de falsă a fost credinţa pe care

au avut-o şi încrederea pe care şi-au pus-o în sisteme opuse lui

Dumnezeu – au descoperit că dumnezeul lor este unul al morţii, ce duce

la moarte. Legea reciprocităţii lucrează şi aici: au ucis, vor fi ucişi.

Pedeapsa este în însăşi păcatul lor (16:6).

16:5 Îngerul apelor. Un înger protector al apelor? Greu de crezut.

Probabil se referă la îngerul care a turnat plaga din bolul de aur asupra

apelor. Îngerul reia refrenul din 15:3, subliniind adevărul că judecăţile

lui Dumnezeu sunt drepte.

16:6 Sunt vredinci/merită. Ei au vărsat sângele prorocilor,

primesc acum să bea sânge. Pedeapsa lor este proporţională cu

nelegiuirea lor – vezi şi dret eşti Doamne din vs 5.

16:7 Altarul. Cel mai probabil altarul jertfelor, de sub care strigă

şi martirii în 6:9.10 – aici martirilor li se spune să mai aştepte puţină

vreme; acum a venit vremea dreptăţii: dreptatea e făcută. Altarul

tămâierii, e numit altarul de aur 8:3, 9:13.

În trâmbiţa 2 şi 3, lovirea apelor simboliza viaţa spirituală precară,

căci biserica era interesată de cele materiale mai mult. La plăgi, marea

dar şi izvoarele se transfomră în sânge de om mort. Imaginea descrie

disperarea ce cuprinde Babilonul – nu mai e apă, peste tot e numai

moarte; deci nu mai există speranţă, deloc. (efect al încetării activităţii

Duhului Sfânt??)

16:8-9 Soare dogoritor. Înrăutăţeşte situaţia dată de plaga 4.

Căldură fără apă – seceta spirituală, absenţa speranţie devine

insuprotabilă. La trâmbiţe, soarele pierdea din putere (8:12); aici

primeşte putere. Deşi oameni recunosc puterea lui Dumnezeu în

coordonarea plăgilor, hulesc Numele Lui şi nu se pocăiesc; Îl consideră

pe Dumnezeu responsabil de consecinţele faptelor lor - sunt mânaţi de

fiara, care huleşte pe Dumnezeu 13:6. Ei sunt ca cei răi, descrişi de

Pavel la Romani 1:21. Pedeapsa era conţinută în păcatul lor – cine s-a

închinat soarelui, zeu fals, este chinuit de zeul lui fals; cine s-a încrezut

în ceva fals, sistemul lui de valori, credinţa lui nu îi oferă nici un confort,

nici o pseranţă, ci dipsreare şi chin.

16:10-11 Tronul fiarei. Dacă primele patru plăgi lovesc oamenii,

în general, aceasta loveşte autoritatea fiarei: tronul ei. Satana dă

autoritatea, tronul şi puterea sa fiarei din mare (13:2). Fiara de pe

pământ contribuie la autoritatea fiarei din mare (13:12). Scaunul fiarei,

centurl auorităţii ei nu poate rezista plăgilor divine (ca şi vrăjitorii lui

faraon, ce nu s-au putut înfăţişa datorită bubelor, din plaga a 6-a Exod

9:11). Astfel se produce haos în împărăţia fiarei (ca în plaga a-9a

egipteană) – închinătorii ei realizează neputinţa fiarei de a se lupta cu

plăgile, de a-i proteja. În trâmbiţa 5, întunericul reprezenta absenţa lui

Dumnezeu, respins de revoluţia franceză şi de raţionalism, umanism etc

(Apocalipsa 9:1.2). acum întunwricul acoperă toată împărăţia fiarei –

acum se demonstrează că baza religie Babilonului a fost negarea lui

Dumnezeu. Oamenii sunt victimele propriilor alegeri: au ales să

slujească un tron întunecat, sfârşesc prin a fi cuprinşi de întuneric.

Aminteşte de plaga 9 a Egiptului, ce cuprindea toate celelalte plăgi în ea

şi anunţa grozăvia a ceea ce uma, moartea celor întâi născuţi- aşa şi aici:

plaga 5 conţine toate plăgile – rana mai e simţită, apele sunt sânge,

întunericul accentuează durerea. Idolatria (16:2) îi conduce pe oamenii

în suferinţă să blesteme pe Dumnezeu care are control asupra plăgilor

(16:9) şi să blseteme pe Dumnezeul cerurilor. Acum realizează că liderii

religioşi pe care i-au avut i-au minţit. Dar când văd aşa ceva, Îl urăsc pe

Dumnezeu, nu pe cei ce i-au minţit. Asta ne spune că Dumnezeu arată

omului, în diferite forme, minciuna, înşelăciunea şi că oamenii ce vor

alege să-L respingă, să-L urască o fac conştient, voluntar!!!

Comportamentul este identic cu cel al faronului Egiptului din Exod:

confruntat cu dovezile existenţei lui Dumnezeu, el a fost prea mândru ca

să admită înfrângerea şi a continuat orbeşte să-L nege pe Dumnezeu. De

aceea, conflictul era de nerezolvat.

NU s-au pocăit de faptele lor. Durerea crescândă a plăgilor îi fac

pe oameni să se împietrească şi mai tare în păcatele lor. Au refuzat

ultima solie trimisă către ei (14:6-12); acum mijlocirea s-a terminat 15:8.

Cei răi se opun continuu lui Dumnezeu, până când este prea târziu ca să

e mai pocăiască (se împietresc atât de mult, încât un se mai pot pocăi).

Astfel ei devin un sol fertil pentru maea înşelăciune finală, descrisă în

plaga 6, ca lupta între Dumnezeu şi satana.

16:12. Este introdusă a şasea plagă, care înseamnă conusmarea

finalului istoriei pământului. Ea ilustrează pregătirile pentru bătălia

finală între Hristos şi poporul Său credincios şi satana şi închinătorii

fiarei.

Râul cel mare, Eufrat. În Vechiul Testament desparte Israel de

marii duşmani, Asiria şi Babilon. Datorită importanţei imaginii

Babilonului în Apocalipsa şi Eufratul este important – el era parte din

Babilon, asigurând apă cetăţii. Fără apă, nu se poate trăi. Eufratul este

numit ape mari de Ieremia 51:13. Apoi Apocalipsa 17:1 (deci Eufrat e

simbolic), ne spune că curva cea mare şade pe ape mari – deci Eufratul;

iar apele mari reprezintă puterile naţiunilor pământului 17:15, peste care

stăpâneşte femeia 17:18. Acestea sunt în serviciul Babilonului de la

sfârşitul timpului, în opoziţie cu Dumnezeu. Astfel Eufratul

simbolizează locuitorii pământului şi autorităţile civile care susţin

autoritatea religioasă a Babilonului, în ultimele zile. Secarea simbolică a

Eufratului, semnifică faptul că puterile seculare şi naţiunile lumii care

sunt în serviciul Babilonului final îşi vor retrage sprijinul pentru sistemul

religios. Ioan nu ne spune ce cauzează întoarcerea acestora împotriva

Babilonului 17:15-17. Cert este că plăgile, primele 5 lovesc puternic pe

oameni şi scaunul satanei. Susţinătorii fiarei văd incapacitatea acesteia

de a se apăra de plăgi şi de a-şi apăra supuşii de plăgi. Atunci se întorc

împotriva Babilonului cu o furie nimicitoare 17:16-17. Secarea lui ne

aminteşte de cucerirea Babilonului de către Cir (Isa 44:27.28).

Apa lui a secat. Secarea râului duce la căderea Babilonului final.

În Vechiul Testament puterea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său

(Exod 14:21-22, Iosua 3:14-17, revenirea din robie Isaia 11:15-16,

51:10-11. Secarea Eufratului este inspirată din Vechiul Testament, care

pregătea eliberarea lui Israel - eliberarea poporului lui Dumnezeu e

legată de Cirus şi secarea Eufratului: Isaia 44:27-28, Ier 51:36-37.

Secarea Efuratului nu a însemnat şi nimicirea Babilonului, în Vechiul

Testament; ci eliberarea poporului lui Dumnezeu. Nimicirea a venit ceva

mai târziu. Secarea Eufratului final, prevesteşte apropiata cădere a

Babilonului final (care e foarte sigură 14:8). Secarea pregăteşte calea

pentru împăraţii răsăritului. Eliberarea poporului din Babilon a fost

făcută de Cirus, cel uns/mesia (Isaia 45:1), păstorul Isaia 44:28 – este tip

pentru Mesia Hristos.

Împăraţii de la răsărit. Aluzie la Cir şi aliaţii săi (Isaia 41:2.25,

45:13, 46:11), care vine din răsărit, împotriva Babilonului. Cir era în

fruntea unei coaliţii de prinţi medo-persani, de aceea avem pluralul

împăraţii. Este imaginea simbol a nimicirii Babilonului de regii din

răsărit, care au capturat Babilonul, au preluat conducerea pământului şi

au eliberat poporul lui Dumnezeu, să se întoarcă în ţara sa. Ioan ia

capturarea Babilonului de Cir şi eliberarea Israelului ca o garanţie pentru

ceea ce Hristos va face cu armatele Sale, eliberându-Şi poporul şi

nimicind Babilonul. Căderea Babilonului este de importanţă supremă în

istoria lui Israel şi devine simbol pentru eliberarea lucrată de Dumnezeu.

Istoria eliberării evreilor din Babilon încheie canonul ebraic (2 Cron

36:22-23). Reconstruirea Ierusalimului şi eliberarea evreilor este văzută

ca un act recreator, înfăptuit de Dumnezeul creaţiei Isa. 44:24-28. Acesta

este contextul în care este introdusă plaga 6 – lupta finală împotriva lui

Dumnezeu: sunt 2 tabere formate – împăraţii de la est, tabăra lui

Dumnezeu, şi advesarii, toţi ceilalţi, aramta demonică însulfeţiţi de

spiritele demonice de broaşte (versetul 14). Faptul că aramtele sunt

demonice, indică aspectul spiritual al luptei. Finalizarea istoriei

pământului printr-un război spiritual geenral este văzută şi de Daniel,

când vorbeşte de atacul împăratului de sud şi nord împotriva muntlui

miniunat al Sionului (Daniel 11:45) – zvonurile de la răsărit reprezintă

sfârşitul conflictului (versetul 44).

În Noul Testament, răsăritul soarelui, estul e în relaţi deseori cu

Hristos: Luca 1:78, Isus Soarele ce răsare; Apocalipsa 22:16 Luceafărul

strălucitor de diminieaţă; revenirea Sa de la răsărit la apus Matei 24:27-

31; Apocalipsa 7:2 îngerul cu sigiliul lui Dumnezeu vine din răsărit.

Cine sunt regii de la răsărit? Sunt instrumentele lui Dumnezeu! Hans

LaRondelle: sunt îngerii necăzuţi, ce se războiesc cu împăraţii

pământului Apocalipsa 19:14. Astfel, sfinţii sunt pasivi în ultima bătălie

– ei câştigă pentru că Hristos căştigă.

Mervyn Maxwell vede pe Tatăl şi pe Fiul introduşi în scenă, ca

Împăraţii pământului!!!

Indiciul pentru identitatea acestor împăraţi: Apocalipsa 19:11-19.

Hristos este Domnul domnilor şi Regele regilor şi e însoţit de cei

chemaţi, aleşi şi credincioşi 17:14. Acestea sunt titluri pentru poporul lui

Dumnezeu, credincios în Noul Testament (Rom 1:6-7, 8:29, 1 Cor 1:2, 1

Pet. 2:9). Epitetele domni şi regi sunt luate din Apocalipsa, unde

credincioşii sunt numiţi regi şi preoţi 1:6, 5:10, 20:4.6. În Apocalipsa

7:2-8 sunt descrişi ca o armată, gata de bătaie; în 19:14 sunt oştile cereşti

(????), pentru că cei 144.000 sunt văzuţi ca deja fiind în împărăţai lui

Dumnezeu (14:1, 15:2, 19:1-5). În Apocalipsa, locuitorii pământului, cu

împăraţii pământului sunt cei necredincioşi, cei răi, aliaţii puterii

trinitare satanice (16:14, 19:19) – în opoziţie cu Dumnezeu. Dacă

împăraţii pământului sunt puterile seculare şi politice ale lumii în

serviciul trinităţii satanice în bătălia finală, atunci împăraţii de la

răsăritul soarelui sunt evident Hristos – Regele regilor şi Domnul

domnilor – şi armata sfinţilor Lui, luptând împotriva confederaţiei

satanice, asigurând eliberarea finală Apocalipsa 19:14-16. Sfinţii sunt

armata lui Hristos dar şi cei ce vor fi eliberaţi – după modelul din 19:7-

9, unde mântuiţii sunt şi mireasa Mielului dar şi oaspeţii.

Daniel 12:1 – acum Mihail, Hristos vine în ajutorul poporului Său,

ca să-i elibereze de opresiunea Babilonului.

16:13 Gura. Instumentul cu care diavolul înşală. În Biblie, gura

este arma spirituală: sabia din gura lui Hristos Apocalipsa 1:16, 2:16,

19:15.21, cei doi martori se apără cu focul ieşit din gurile lor Apocalipsa

11:5. Sau arma diavolului Apocalipsa 12:15, fiara din mare rosteşte

blasfemii din gură 13:5.6; vezi şi Apocalipsa 16:13-14 – demoni draci,

ies din gură. Imaginea sugerează fie minunile supranaturale pe care le

fac, fie trucurile politic retorice prin care lumea este amăgită şi pregătită

pentru război împotriva lui Dumnezeu (versetul 14); este caracterisica

istorică a babilonului, uzurparea lui Dumnezeu (Gen 11:4).

Proorocul mincinos. Şi în 19:20, 20:10, mereu în tandem cu

balaurul şi fiara din mare. În 19:20 face semne înaintea fiarei din mare,

prin care amăgeşte pe închinătorii ei. Sunt descrise activităţile şi

caracteristicile religioase ale fiarei nr 2, din capitolul 13. Fiara de pe

pământ face semne mari, înşeală oamenii (13:13-14). Fiara de pe pământ

din capitolul 13 nu mai este amintită; dar proorocul mincinos, este noul

nume sub care se prezintă, ca membru al trinităţii satanice, în

confederaţie cu icoana fiarei, înşelând oamenii să stea de partea trinităţii

satanice, să se închine fiarei (13:15-17). Face aceeaşi lucrare, ca profeţii

falşi, din Biblie Mat 7:15, 24:24 – profet fals, „cel care interpretează în

mod fals opinia lui Dumnezeu. Adevărata religie nu are duşman mai

mare, iar satana aliat mai bun‖ca falsul profet, ce lucrează în numele lui

Hristos. H.B. Swete.

Seamănă cu nişte broaşte. Animale necurate – semn al necurăţiei,

simbol bun pentru necurăţia trinităţii false, Babilonul; e plin de necurăţii

17:4

Broaşte. Duhurile de broaşte, fac semne (16:14). Ele sunt duhuri de

draci – adică esenţa puterii demonice. Semnele sunt ca să înşele, ca în

13:13-14. Seamănă cu broaştele din plaga 2 a Egiptului + zeul broască

era zeul fertilităţii (Hiquit), care era „responsabil‖ de naşterea copiilor;

broaştele au invadat totul, inclusiv dormitoarele şi paturile egiptenilor,

deci împiedicând naşterea copiilor, fertilitatea. Dumnezeu loveşte zeii

Egiptului în pretenţiile lor, întorcând împotriva lor credinţa greşită.

Evreii primului secol foloseau broaştele ca simbol pentru şarlatani şi

duhurile demonice de apă. Ele vin din gura triniţăţii false: balaurul

(diavolul, fiara din mare (Babilonul spiritula) şi profetul mincinos (fiara

din pământ), care primeşte un nume nou, unul religios – deci prin ceea

ce face demonstrează că părăseşte domeniul politic şi intră în scenă ca o

putere religioasă. Ieremia descrie lucrarea profeţilor falşi ca lucrând

pentru insituţii şi puteri omeneşti (Ier 5:30.31, 23:14); ei înşeală oamenii

şi învaţă îi învaţă nu din partea Duhului lui Dumnezeu. Profetul fals este

USA, care sprijnă Babilonul, pentru închinarea fiarei, prin resursele

economice, politice şi religioase. Metoda folosită este supranaturală:

semne şi minuni făcute de forţele demonice (16:14). Forţele demonice

fac minuni supranaturale, paranormale, ce contrazic bunul simţ şi logica

– dar apar pe coperţile tuturor revistelor respectabile şi se vorbeşte

despre ele cu mare interes (apariţiile fecioarei Maria, a altor morţi,

indicii care ne vorbesc de puterea înşelăciunii).

16:14 Duhuri. La prima venire a lui Hristos, spiritele necurate şi-

au înteţit acţiunea. E de aşteptat ca şi în apropierea celei de a doua

veniri, să li se observe activitatea înşelătoare.

Războiul lui Dumnezeu- Războiul final este unul nu între diferite

forţe armate, ci a omenirii împotriva lui Dumnezeu (ca în Daniel,

împăraţii de sud şi nord împotriva muntelui sfânt). Asemănarea cu

Daniel merge mai departe – războiul este împotriva Muntelui cel Slăvit

şi Sfânt.

Împăraţii pământului întreg... să-i strângă pentru războiul zilei celei

mari a Dumnezeului Cel Atotputernic. Prin înşelăciune lucrează

diavolul; ne aminteşte de înşelarea lui Ahab 1 Regi 22:21-23. trinitatea

demonică are trei îngeri necuraţi, duhuri de broaşte, prin care înşeală

împăraţii pământului.

Se pare că spiritualismul/spiritismul va fi una din armele des

folosite, în procesul înşelării, aşa cu Ellen G. White a prezis: minuni,

Hristoşi mincinoşi, care vor spune că au revelaţii din cer, noi, dar care

contrazic Scripturile.

16:15 Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele. A treia

fericire din Apocalipsa (1:3, 14:13, 19:9, 22:7, 22:14). Căpitanul

garnizoanei templului, noaptea făcea turul templului, pentru a verifica

paza. Dacă găsea un paznic dormind, îl dezbrăca, îi ardea hainele, iar

acesta, în dizgraţie, era trimis acasă.

Iată, Eu vin ca un hoţ. În mijlocul pregătirilor forţelor demonice,

pentru ultima bătălie. Cuvintele lui Isus se referă la ultima confruntare şi

are în vedere pe credincioşii Lui: ferice de cine veghează şi îşi păzeşte

hainele.... Hristos îşi încurajează supuşii, deci ei nu sunt încă în ceruri –

deci imaginile în care mântuiţii sunt prezentaţi deja în prezenţa Tatălui,

pe marea de sticlă etc. Înainte de cele 7 plăgi nu exprimă realitatea

prezentă a ajungerii lor acolo, înainte de plăgi, înainte de ultima

confruntare, ci este promisiunea atât de sigură a lui Hristos, ca şi când ei

sunt deja acolo de drept; Biblia îi consideră ca făcând parte din cetăţenii

cerului, care locuiesc în prezenţa lui Dumnezeu. De fapt, ei vor ajunge

acolo, după ultima bătălie, la revenirea lui Hristos. Hristos îşi îndeamnă

poporul să trăiască prezentul, cu privirea aţintită asupra viitorului venirii

Sale. După cum Cir a surprins pe babilonieni cu atacul său, tot aşa

Hristos va surprinde lumea, ce se aşteaptă la vremuri mai bune, cu

venirea Sa.

Hristos pune accent pe trezirea/vegherea spirituală, mereu şi

mereu. În zilele din urmă, acesta este apelul Lui: fiţi trezi, sensibili faţă

de lucrurile spirituale: Mat. 24:42-44, Luca 21:34-36, Marcu 13:35-37.

Spiritual, credincioşii sunt la post, de veghe – nu ca soldatul prins

dormind, ce e dezbrăcat.... etc.

Acelaşi apel către Laodicea: haine curate, albe, ca să nu se vadă

ruşinea (3:18). Hainele sunt simbol al caracterului, al neprihănirii,

necesare întâlnirii cu Hristos: Apocalipsa. 19:7-9, Mat 22:11-14.

Desemnează loialitatea faţă de Hristos.

Prin contrast, cine rămâne cu Babilonul, va fi dezbrăcat: 17:16, ca

prizonierii umuliţi de război.

Ioan schimbă adresarea - o face universală, pentru toţi cititorii, pentru

noi toţi. Asta pentru că şi noi suntem în pericolul de a lupta pentru

împărăţia pământească, excluzându-L pe Dumnezeu din viaţa şi

planurile noastre, dorind să controlăm alături de lumea aceasta raiul de

pe pământul nostru. Este un mesaj pentru toţi cei care îşi pun încrederea

în dumnezeul vizibil al Babilonului – economic, social, politic, religios,

deci în ceea ce se vede, e palpabil (urmând standarde şi etică utilitaristă,

de moment, de conjunctură, nu principii absolute, divine, eterne)- uitând

de Dumnezeu Biblie, cu care relaţionezo prin credinţă. Oamenii

credincioşi sunt în pericol să fie atinşi de sindromul Babilon – doar ce se

vede are importanţă: ipocrizie, structura Bisericii superioară mesajului,

numărul botezurilor şi nu calitatea convertirilor etc. De aceea mesajul ne

aminteşte de Laodicea şi de apelul către ultima generaţie de credincioşi

de pe pământ (3:18). Apelul este foarte serios – chiar credincioşii pot să

mărşăluiască în armata împăraţilor, strânsă împotriva lui Dumnezeu,

făcând paradă cu goliciunea lor, crezând că sunt cele mai fine haine, că

au ajuns la cel mai înalt statut intelectual, al cunoştinţei, al pietăţii, că nu

le mai lipseşte nimic (3:17). Solia urgentă vrea să-i trezească din

toropeală lor. Nu poate fi nimic mai amar, dacât ca închinătorii din

Ierusalim, ce se cred ai lui Dumnezeu, să se închine în faţa opiniei lor că

au adevărul, că au tot ce le trebuie, că au experienţa curată, că au

propria-neprihănire – şi făcând asta, de fapt să se închine cu idolatri

Gol şi să i se vadă ruşinea. Goliciunea – suprema umilire.

Captivii de război erau dezbrăcaţi şi duşi robi (Isaia 20:4). În Vechiul

Testament, este semn al judecăţii lui Dumnezeu Ezechiel 16:37-39.

16:16 Locul numit în evreieşte Armaghedon. Termenul apare

doar aici în Apocalipsa. Tradus ar însemna Har/munte Megiddo –

Muntele Meghido. Fortăreaţă la Muntele Carmel, la coama dintre Marea

Galileii şi Marea Mediterană. Poziţie strategică bună, folosită de-a

lungul istoriei biblice: Debora şi Barac l-au nvins pe Sisera Judecători

5:19-21; Ahazia omorât de Iehu 2 Regi 9:27; Iosia ucis de Faraonul

Neco 2 Regi 23:29-30. Dar Meghido este o câmpie.

Muntele se pare că este Muntele Carmel, acolo unde Ilie a obţinut

marea bătălie împotriva preoţilor lui Baal (1 Regi 18). Este posibil ca

imaginea să fie aceasta: fiara de pe pământ contraface „minunea‖ lui

Ilie, coborând foc din cer, astfel atrăgând închinarea pentru icoana fiarei

(13:13-14).

William H. Shea Apocalipsa 16 şi 1 Regi 18: Ilie şi Ahab au somat

ţara să vină la Carmel pentru provocare – trinitatea satanică îşi cheamă

închinătorii la Armaghedon; sistemul apostat religios de la Armaghedon

e reprezentat de curva cea mare din Apocalipsa 17-18 – la fel Izabela,

actor principal în drama de la Carmel; profetul fals (prima dată folosit

cuvântul în Apocalipsa) are rolul de a strânge oamenii la Armaghedon –

la Ilie, 850 de profeţi falşi se opuneau lui Ilie; sabia din gura lui Hristos

îi nimiceşte pe închinătorii fiarei 19:21– Ilie a nimicit cu sabia, proeţii

lui Baal.

Armaghedonul trebuie înţeles spiritual, inspirat din evenimentele

din Vechiul Testament. NU se referă la nici un teritoriu geografic, ci mai

degrabă la conflictul spiritual final în care trinitatea satanică şi forţele ei

vor suferi înfrângerea totală şi finală, provocată de Hristos şi armatele

Sale, (urmaşii Săi – atunci generaţia finală, poporu sfânt a lui

Dumnezeu, să fie demonstraţia aceasta? Armaghedonul spiritual? Nu că

ar avea merit mai mare sau mântuire astfel adusă... diferit de ce a

celorlalţi oameni, dar Armaghedonul, lupta spirituală finală, în care

diavolul să fie umilit în pretenţiile sale, prin poporul final al lui Hristos,

un popor de oameni născuţi din nou, o demonstraţie în faţa universului a

harului lui Dumnezeu? Dar demonstraţia aceasta nu a fost făcută în toate

epocile istorice de cei credincioşi, ca Avraam, Iov, Moise, Ilie, etc? Va fi

o generaţie întreagă, o biserică întreagă vreodată curată 100%, pentru a

demonstra puterea de schimbare a lui Dumnezeu? Sau mereu vor fi

credincioşi autentici între cei cu numele? Parabolele Domnului Hristos

mă fac să cred a doua variantă – grâu şi neghină va fi în ceea ce pretinde

că este poporul lui Dumnezeu, până la revenirea lui Hristos!

demonstraţia harului lui Dumnezeu este făcută în cei credincioşi – iar

neghina este arătată la venirea lui Hristos – doar atunci, Până la acel

moment, s-ar putea să fim foarte înşelaţi de aparenţele cuvioase ale unor

oameni, care deşi se arată credincioşi, de fapt sunt neghină).

Singurul loc în Biblie unde mai apr toate 3 elementele: Meghido

(exact aşa exprimat), munte şi Ierusalim (în Apocalipsa Babilon, în

conrast cu Ierusalim...) este Zaharia 12.11. Ioan asociază soarta

Muntelui ce Sfânt cu cea a Văii Meghido, creând simbolicul Har

Maghedon – o descriere calitativă (figura de stil este un genitiv calitativ,

în greacă). Armaghedonul este deci locul luptei – dar nu cele date în

Câmpia Izreel (contra lui Sisera sau Iehu contra Ahazia) – nu poate fi

nici Muntele Carmel, cu lupa lui Ilie împotriva lui Baal, căci Carmelul e

la 15 km distanţă de Valeea Izreel, Meghido. Lupta tuturor popoarelor

împotriva lui Dumnezeu este dată la Muntele lui Dumnezeu – la

Ierusalim. Scopul popoarelor adunate este să controleze oraşul lui

Dumnezeu – Ierusalimul. Ierusalimul este simbolic în Apocalipsa –

Împărăţia lui Dumnezeu, Daniel o vede ca un munte care cuprinde tot

pământul. În Daniel 11:45, muntele sfânt este clar Ierusalimul. Muntele

Sionului a devenit expresia consacrată pentru Împărăţia lui Dumnezeu în

toată Biblia – de cele mai multe ori ca exprimare a speranţei mântuirii.

Muntele Sionului este Ierusalimul, oraşul lui Dumnezeu. Omenirea

doreşte alungarea lui Dumnezeu, a împărăţiei Sale dintre ei... ca în

vechiul Babel vor să facă împărăţia cerurilor aici jos, fără Dumnezeu,

având ochi doar pentru relizările umanităţii. Atitudinea aceasta, ca şi la

faraonul Egiptului se dezvoltă în timp – inima lui s-a tot împietrit. Pe toţi

ne paşte acelaşi pericol – controlează-ţi viaţa acum şi aici, vezi ce loc are

împărăţia lui Dumnezeu în planurile tale, ce faci pentru întinderea ei, sau

cât de mult te legi de împărăţia pământeasă. Tocmai de aceea Ioan

schimbă adresare prin apelul Vegheaţi – vin ca un hoţ! – o adresare

universală, valabilă pentru noi toţi. Vezi şi la haină...

Armaghedon, aşa cum e descris la Zaharia 12, ne vorbeşte nu doar

de luptă, ci şi de rezultatul ei: Zaharia 12:11-12. Jalea lui Hadad Rimon

– zeul tunetului, al furtunii ce şi-a plâns unicul fiu Aleyin, ucis de zeiţa

Mout. Jalea lui era celebrată în fiecare an de canaaniţi – printr-o

sărbătoare, în care plângeau alături de Hadad – sau Baal (Ba`al înseamnă

domn şi era aplicat diferiţilor zei – şi lui Hadad), zeul fertilităţii. Profetul

descrie că va veni o zi de jale pentru evreii necredincioşi – ca jalea

acestor păgâni. Este o aluzie puternică la plaga 10 din Egipt – moartea

întâilor născuţi, ce a adus o zi de jale ca nici o alta – Exod 11:6, 12:30 -

ceea ce a îngenunchiat definitiv mândria lui faraon şi a dus la eliberarea

din robia egipteană. Moartea întâiul născut nu aduce doar durerea

pierderii unei rude. Ci semnificaţia biblică este mult mai bogată; prin

plaga 10, Dumnezeu a jduecat toţi zeii Egiptului (Exod 12:12) – deci

moartea primului născut era moartea religiei. Primul născut este aplicat

pentru preot, pentru Israel, pentru Mesia, pentru Isus. Moartea primul

născut deci este cea mai mare nenorocire – moare speranţa, moare

viitorul, istoria se termină acolo şi rămâne doar deznădejdea. Vestea

bună este doar pentru poporul lui Dumnezeu, ce acum este eliberat.

În Meghido s-a plâns în istoria Israelului – când faraonul Neco l-a

ucis pe Iosia 605 îHr (2 Cronici 35:20-27) – doar în cele două pasaje se

vorbeşte în Biblie de Valea Meghido. Durerea pricinuită de moartea lui

Iosia, regel ce a domnit cel mai mult în Israel, care a unit spiritual nordul

cu sudul, care a fost un mare reformator şi ultimul rege credincios al lui

Iuda, a devenit tradiţie, obicei între evrei 2 Cronici 35:25.

Imginea este a unei zi de jale, fără egal. Tabloul va fi reluat în

Apocalipsa 18:7.8.11.15.19, unde Babilonul este plâns, plus ritualurile

de jale orientale 18:9.10.15.19 – plâns, cenuşă, bocit.

Armaghedonul semnifică ultima zi pentru opozanţii lui Dumnezeu

– sfârşitul istoriei pentru ei. Armaghedonul este împlinit în ultima plagă,

a şaptea, când Dumnezeu Însuşi spune S-a sfârşit! Versetul 17 (plaga a 6

vorbeşte doar de pregătirea Aramghedonului).

Adunaţi la Armaghedon. Diavolul înşeală pe oamenii, care resping

Evanghelia (prin semne, minuni 2 Tes 2:9-12). Ei se adună la

Armaghedon pentru asaltul final. Aici, diavolul va fi nimicit, nu de

arme, ci de Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu, Isus Hristos 19:13.

Forţele politice şi religioase sunt unite, sub conducerea trinităţii satanice.

Miza bătăliei de la Armaghedon, este ca cea de pe Carmel, a lui Ilie:

cine este adevăratul Dumnezeu, care primeşte închinarea 1 Regi 18:21?

Lupta culminează cu întrebarea: cine este conducătorul legitim al

Universului? Cu această întrebare a început marea luptă dintre bine şi

rău, dintre Dumnezeu şi satana. Deci, Armaghedonul este spiritual, lupta

pentru mintea omului. Concluzia: Domnul este Dumnezeu 1 Regi

18:39.

Apocalipsa 16:12-16 nu descrie bătălia de la Armaghedon; ci doar

pregătirile pentru această luptă. Lupta este descrisă în continuare, până

în capitolul 19, având ca final victoria lui Dumnezeu (19:19-21), adusă

de Adevăratul Rege al regilor şi Domn al domnilor 19:16.

16:17 cu a şaptea plgă, începe Armaghedonul. (dacă e luptă

spirituală, înseamnă că începe ultima fază a lui, sau punctul culminant).

Templul. Naos, Sfânta Sfintelor.

Tron. Glasul care iese din tron este glasul lui Dumnezeu, care stă

pe tron. Tronul e inseparabil de templu; e în opoziţie cu tronul satanei

2:13, 13:2 şi cu cel al fiarei 16:10.

S-a sfârşit. Repetarea cuvintelor de pe Golgota Ioan 19:30, care

anunţă începutul sfârşitului, victoria lui Dumnezeu este realizată. Se mai

aude în 21:6, anunţând eradicarea păcatului şi începerea veşniciei

fericite. Interesant că expresia mai apare în 21:6, în centextul noului

pământ, vorbind despre Dumnezeul alfa şi omega. Hula oamenilor răi

prinde contur tot mai clar, adresarea fiind tot mai directă împotriva lui

Dumnezeu: în plaga 4 au hulit numele lui Dumnezeu (16:9), plaga 5

Dumnezeul cerurilor (16:11), iar în plaga 7 direct pe Dumnezeu (16:21)

16:18 Fulgere, glasuri... fenomen asociat cu tronul lui Dumnezeu:

4:5, 8:5, 11:19.

Mare cutremur de pământ. Nu cel de la începutul plăgii 6. În

Vechiul Testament, cutremurul mare de pământ descria aducerea

judecăţii finale, pe pământ, de către Dumnezeu, în Ziua Domnului.

16:19 Cetatea cea mare împărţită în trei părţi. Cetatea =

Babilon 17:18. Trei/a treia parte, se pare că are legătură cu împărăţia

satanei: el a atras a treia parte dintre îngeri, tot a treia parte din pământ,

mare etc. este lovită de trâmbiţele lui Dumnezeu – adică împărăţia

satanei lovită de judecăţiile lui Dumnezeu, descrisă prin această a treia

parte, sau trei părţi. Împărăţia satanei are 3 părţi, trei puteri: trinitatea

satanică. Dumnezeu pedepseşte Babilonul aşa cum a făcut-o şi în

Babelul antic – a rupt unitatea, care le dădea putere şi i-a împrăştiat pe

tot pământul. Acum uniteate, puterea Babilonului este lovită (e corecta

interpretare – ce e divizarea Babilonului în 3 părţi, în comparaţie cu

focul distrugător din cp 21?). unitatea dintre balaur (puterile oculte),

fiară (creştinismul oficial) şi profetul fals (SUA), acum este dizolvată.

(lupta demonică, cele trei duhuri s-au străduit timp de secole să unească

puterile lumii în acelaşi scop, pentru o cauză comună; acum totul s-a

năruit. Deci lupta Armaghedonului, privind tabăra celor răi este să se

unească între ei. Fiecare dintre entităţile necredincioase, sunt foarte

orgolioase, egoiste şi vor să facă totul numai pentru ele. Nu se pot uni

aşa uşor- mereu se suspectează, mereu se întreabă dacă nu cumva celaltă

parte are mai mult de câştigat etc – ca în politică, când nici în faţa celor

mai importante aspetce naţionale, partidel nu se pot înţelege, nu se pot

uni în idei, nu pot fi una în nici un proiect, chiar dacă declară că sunt

împreună, că ăşi propun aceleaşi ţinte etc – PSD-ul este acum şi la

putere, şi în opoziţie. Când în cele din urmă, cu cele mai mari

manifestări oculte unitatea se va realiza, şi satana va considera că poate

să dea atacul final de alunfare a lui Dumnezeu, sau a reprezentanţilor Lui

de aici, atunic intervenţia lui Dumnezeu strică alianţa lor, atât de greu

înfăptuită). Scena finală – niumicirea naţiunilor, aminteşte de trâmbiţa 6

(9:13.14)

Cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. După nimicirea Babilonului;

naţiunile în Apocalipsa sunt puterile politice şi seculare, care susţin

Babilonul şi stânjenesc lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Căderea

Babilonului, duce la căderea lor inevitabilă.

Babilonul cel mare.. potrirul de vin al furiei mâniei Lui.

Dumnezeu şi-a amintit de păcatele Babilonului. Trimitere la 18:5-6, dar

şi la 14:10. Babilonul a dat din cupa lui şi a îmbătat naţiunile; acum bea

şi el din mânia neamestecată a lui Dumnezeu. Cei ce rămân alături de

Babilon, îndură soarta lui, descrisă în 14:19.

16:20 Ostroave/insule şi munţi scufundaţi. Aminteşte de

trâmbiţa 6 şi Evrei 12:26-28. Pedeapsa lui Dumnezeu, plaga 7 este

universală, cosmică – cuprinde cer şi pământ.

16:21 Grindină mare... de un talant. Instrument de pedeapsă în

Vechiul Testament – ca în a şaptea plagă a Egiptului Exod 9:24-25, vezi

şi Iosua 10:11, Ezechiel 38:22. Talantul: cântărea între 50 şi 100 pounds,

adică aveau efect devastator. Aluzie iarăşi puternică la plăgile Exodului,

prin grindina ucigătoare ce nimiceşte totul (Exod 9:22.25).

Mânia lui Dumnezeu a fot doar vestită până acum – acum, este

manifestată – Dumnezeu şi-a adus aminte de Babilon, adică a intervenit

activ, direct împotriva Babilonului (să înseamne acest verset faptul că

primele 5 plăgi sunt oarecum efecte ale neintervenţiei divine –

Dumnezeu îşi retrage doar mâna protectoare şi răul se produce, iar în

plaga 7 Dumnezeu este activ, iniţiază şi orchestrează pedeapsa?)

Oamenii au hulit. Chinul nu îi atrage spre pocăinţă, ci din contră,

îi face să se rezvrătească şi mai mult faţă de Dumnezeu (hulă deschisă,

directă către Dumnezeu). La fel ca în versetele 9.11. Cei răi nu se mai

pot pocăi, căci timpul de probă s-a închis. Nimic nu îi mai poate face să

se pocăiască, nici chiar o asemenea pedeapsă, ca grindina cea mare.

Linia de demarcaţie între slujitorii lui Dumnezeu şi ei este trasată foarte

clar. Completăm cu 17:16 unde ni se arată perversitatea omului rău şi

împietrirea lui definitivă în rău: e conştient că fiara l-a dus în rătăcire, că

este în situaţia actuală datorită ei; se răzbună pe ea – o arde în foc. Dar

de hulit, huleşte numele lui Dumnezeu. Deşi recunoaşte că fiara la- dus

la pierzare, supărarea este pe Dumnezeu. Omul rău este ireconciliabil cu

Dumnezeu. Îl urăşte fără să mai aivă motiv – Îl urăşte pr că vrea să-L

urască! Cu această atitudine, niciodată nu va fi fericit în împărăţia lui

Dumnezeu, având viaţă veşnică un astfel de om. De acee, chiar

nimicirea finală este un gest de har, de milă, ultimul pe care Dumnezeu

îl mai poate face pentru această creaţie a Sa rătăcită şi rebelă.

Urgie foarte mare. Dacă o urgie foarte mare nu îi va face să se

pocăiască, nici chinul iadului veşnic nu ar naşte pocăinţa. Iar dacă

pedeapsa nu îşi împlineşte scopul – coerciţia, îndepărtarea greşelii –

atunci ea e inutilă, nenecesară. Iadul veşnic ar fi dar un act de cruzime

inutil al lui Dumnezeu. Pedeapsa finală împotriva celor nepocăiţi, care

nu se vor pocăi, indiferent de chinul aplicat, este nimicirea veşnică.

Retrospectivă. 15-16

Aceste capitole arată ce se va întâmpla cu cei nu sunt loiali lui

Dumnezeu, legii Sale. Dreptatea lui Dumnezeu va fi stabilită şi răul

înlăturat. Punctul central este Armaghedonul – care este „răspunsul

cerului la strigătele Israelului lui Dumnezeu care cer eliberare de sub

presiunea Babilonului‖ Hans LaRondelle. Bătălia de la Armaghedon

garantează că puterile acestei lumi care se opun lui Dumnezeu îşi vor

găsi finalul, ca răspuns la rugăciunile poporului suferind al lui

Dumnezeu (6:9-10). Oare Armaghedonul să fie lupta cea mare,

încununată cu revenirea lui Hristos, eliberarea poporului din

ameninţările şi opresiunea Babilonului? Oare Armaghedonul să descire

tensiunea construită în jurul revenirii? Să fie revenirea?

Interludiul din 16:15 este important. Mesajul lui Hristos către

credincioşii lui, în mijlocul pregătirilor teribile pentru Armaghedonul

înfricoşător, este vegehaţi. Isus este aproape, Isus revine. Acesta trebuie

să fie gândul care să dea curaj, indiferent de situaţia prin care se trece.

De asemenea, acest apel/îndemn arată că centrul luptei nu este o

chestiune politică-militară, ci una spirituală, teologică.

Iniţiatorul Armaghedonului este cel care a început lupta şi în ceruri

12:9, care frustrat de pierderile continue se năpusteşte asupra urmaşilor

lui Hristos, ca să le facă rău 12:17. Pavel arată clar în 2 Tes 2:9-10, că de

partea diavolului sunt cei ce nu au înţeles dragostea şi adevărul, ca să fie

mântuiţi.

Paulin – Trilogia Armaghedonului

Potirele în Apocalipsa, sunt inspirate din instrumentarul

sanctuarului din Vechiul Testament. Dar aici aduc calamităţi: cutremur,

soare ce arde, apă în sânge etc. Însă plaga 6, parcă nu aduce nimic

important- secare unui râu din miile de râuri ale lumii, care, în

antichitate era sezonier, cu sezon de inundaţii şi secetă. Dar Eufratul ne

aminteşte de Babilon, ce e introdus aici şi regăsit în Rev 16:19; 17:5;

18:2, 10, 21.

În Apocalipsa 17:1, unul din îngeri îi explică ceva lui Ioan, deci îi

explică una dintre plăgile din cp 16 – dar care? Îngerul vorbeşte de

prostituata ce stă pe ape. 3 plăgi sunt legate de ape: a doua – cade peste

mări, a treia – cade peste râuri şi izvoare, a şasea – cade peste Eufrat. Ce

plagă explică cp 17? Expresia ape multe vine din Ieremia 51:12-13. Deci

e vorba de Babilon – confirmat în vs 4-5. Dacă prostituata este Babilon,

atunci apele multe reprezintă Eufratul. Deci îngerul care vine la Ioan în

Apocalipsa 17 este îngerul cu plaga 6, care vine la Ioan să îi explice mai

bine plaga a şasea.

Ce e Eufratul? Interpretări: Eufratul fizic; ţara prin care curge

Eufratul (dar istoric, Turcia, acum Irac au „stăpânit‖ Eufratul); Sadam

Husein; petrolul din Orientul mijlociu – secarea ar fi epuizarea acestor

rezerve;

Dar îngerul îi spune lui Ioan 17:15 că îi explică apele din versetul

1: popoare, naţiuni de orice limbă! Deci Eufratul nu e ceva teritorial, sau

un lider puternic, sau vreo substanţă. Ci reprezintă puterile civile şi

seculare - toate naţiunile, rasele, grupele etnice sunt reprezentate –

liderii puterilor politice şi militare acordă suport Babilonului

Babilonul, prin contrast, reprezintă altceva decât puterile politice.

Prostituata este îmbrăcată ca marele preot din Vechiul Testament Rev

17:4-5; cf. Exod 28 and 39, are soarta fiicei de preot imorală, acuzată de

prostituţie - Rev 17:16; cf. Lev 21:9. Babilonul este în opoziţie cu

credincioşii lui Dumnezeu, pe care-i persecută Apocalipsa 17:14.

Secarea Eufratului reprezintă retragerea sprijinului alianţei

poaporelor, faţă de puterea imperiala (în sensul de putere mondială) a

Babilonului sfârşitului.

Istoria căderii Babilonului în Vechiul Testament, este descirsă şa

Jeremiah 50-51; Isaiah 44-47; and Daniel 5. Citim Jer 50:33-34 – de

unde înţelegem că Babilonul a căzut pentru că a abuzat, în rolul său de

corector trimis de Dumnezeu – caderea nu a fost nicidecum un accident.

De observat şi versetul 35-36: înţelepţii, căpeteniile, profeţi falşi,

luptători (categoriile ce o făceau puternică). Apoi versetul 37 prezintă în

continuare resurele Babilonului – bani mulţi, cu care poate să cumpere

mercenari, armate străine, care să-i împlinească scopurile.

Apoi 50:38... Babilonul devine simbol pentru toate resursele

Babilonului – a seca Eufratul, înseamnă a pierde aceste resurse.

Isaia 44:24-28 prezintă căderea Babilonului, lovită de Cir, dar şi

restaurarea Ierusalimului, odată cu căderea Babilonului. Isaia 45:1 îl

prezintă pe Cir, promisiunea porţilor deschise pentru cucerirea

Babilonului; Cir este numit Mesia, ce trebuia să fie eliberatorul –

imagine folosită pe Hristos (Daniel 9:25). Vedem cum s-a întâmplat

istoric. Cir – tip pentru Mesia- a secat Eufratul pe a cuceri Babilonul şi a

elibera poporul Israel. În Apocalipsa, Cir al sfârşitului – împăratul de la

răsărit, seacă Eufratul sfârşitului, cucereşte Babilonul sfârşitului, pentru

a inaugura Ierusalimul sfârşitului. Cucerirea lui Cir este un subtext

pentru tot ceea ce se va întâmpla în cp 16-22.

Împăraţii de la Răsărit:

Luca 1:76-78 – răsărit în legătură cu Hristos. la fel Mat 24:27 – direcţia

de unde vine Isus (ca Cir). Niciodată răsăritul nu e în sens negativ – dacă

in Apocalipsa 16:2 indică doar direcţia, trupele din răsărit oricum trebuie

să fie legate de Hristos.

De ce apare pluralul – regii de la răsărit? Apocalipsa 17:14

răspunde: Mielul nu e singur în bătălia finală; aleşii Săi sunt regii,

împreună cu El (Apocalipsa 1:5; 5:9-10). Deci Hristos şi credincioşii Lui

sunt regii de la răsărit, secarea Eufratului pregăteşte calea pentru biruinţa

lor. Regii aceştia sunt confederaţia sfinţilor (14:12); ei sunt rămăşiţa

(Rev 12:17), cei 144,000 (Rev 7:4-9 and 14:1-5), marea mulţime (Rev

7:9-12; 19:1-6), ei priveghează la hainele lor (Revelation 16:15), ei sunt

cei chemaţi, aleşi şi credincioşi urmaşi ai lui Isus (Rev 17:14). Cheia

victoriei lor este secarea Eufratului. Ei sunt descrişi de caracteristicile

lor, nu de organizaţia din care fac parte (adică după un nume).

Bătălia minţii

Armaghedonul este lupta conluzivă pentru mintea omului, dată

între cele două trinităţi, de-a lungul istoriei creştine. 2 Cor 10:3-4

ilustrează această realitate: războiul credincioşilor nu e cu arme ce fac

rău fizic (tancuri, puşti etc.) Creştinii luptă în versetul 4-5. În această

luptă de stăpânire de sine... Dumnezeu are aliaţi oameni din orice limbă,

popor, seminţie.

Armaghedonul este momentul în care fiecare om de pe pământ va

fi adus în faţa unei decizii conştiente, în favoarea unei trinităţi – cea

adevărată, sau cea falsă. Pentru decizia finală, ne pregătim de pe acum,

prin mici victorii: controlarea minţii, gândurilor, atitudinilor zi de zi;

problemele sunt intelectuale, emoţionale, spirituale

Axa finală a răului..

În timpul sfârşitului, se va constitui o axă a răului, ca în Al Doilea

RM – dacă te luptai cu o putere a axei, de fapt, te luptai şi declarai

război tuturor statelor din Axa. Puterile religioase ale sfârşitului vor găsi

elementul comun pentru care să lupte, să coalizeze puterile economice,

politice, militare pentru a le susţine cauza. Consecinţele pentru poporul

lui Dumnezeu sunt serioase. Axa finală a răului este reprezentată de

Babilon (puterile religioase) şi Eufrat (puterile sociale, economice,

politice, militare).

Dar războiul principal este cel al minţii, este cel spiritual: 2 Cor

10:4-5. De ce putem folosi textul lui Pavel aici? Pentru că contextul ne

permite – Apocalipsa 16:14 – duhurile de demoni fac minuni pentru a

înşela... ele strâng împăraţii pământului în ceea ce pe evreieşte se

cheamă Armaghedon (versetul 16) – contextul este unul spiritual. Mai

adăugăm şi versetul 15, ce vorbeşte de veghere în mişlocul

Armaghedonului – verset ce face legătura cu pasajele despre venirea

surprinzătoarea a lui Isus, ca un hoţ din Noul Testament: 1 Tes 5:1-6,

Luca12:37-39, Matei 24:42-44. Războiul Apocalipsei este unul spiritual,

al minţii. Oamenii lui Dumnezeu trebuie să se lupte să fie trezi spirituali,

să fie mereu pregătiţi pentru venirea lui Hristos, căci acesta va veni pe

neaşteptate. Apocalipsa vorbeşte de proclamarea finală a Evangheliei în

contextul înşelăciunii finale a divaolului.

Paralela cu Laodiceea – 16:15 şi 3:18 sunt singurele texte din

toată Biblia unde se vorbeşte de 4 lucruri împreună: haine, ruşine,

goliciune, vedere. Astfel legătura dintre Armaghedon şi solia Laodiceei

este evidentă şi sigură – războiul este spiritual. 16:15 reprezintă

chemarea lui Dumnezeu către confederaţia sfinţilor din zilele din urmă.

În bătălia finală a istoriei pământului, datoria noastră

spirituală este să ne cercetăm atitudinile, gândurile,

comportamentul şi să rămânem credincioşi, indiferent de

înşelăciunea sau coerciţia pe care o înfruntăm. Este nevoie atât de

rezistenţă credincioasă cât şi discernământ, fortificare din cuvintele

lui Isus, Pavel şi cele către Laodicea. Când alegem (în minea

noastră) să fim credincioşi astăzi în mijlocul diferitelor ispite, ne

pregătim de fapt pentru bătăliile mai mari, de la sfârşitul timpului.

Cartea Apocalipsa nu ne este dată să ne satisfacă curiozitatea, ci, ne

este dată să ne înveţe cum să trăim astăzi în lumina lucrurilor care

vor veni peste lume

Confederaţia sfinţilor (Apocalipsa 14:12) e prezentată cu multe

nume în Apocalipsa – răspândită în toată lumea (paote chiar fără

denumire instituţională – clar că ceea ce e organizat ca instituţie, va fi

prima ţintă a axei răului). Când instituţile dispar, ei nu sunt în criză – se

recunosc unul pe altul, când vorbesc despre Dumnezeu, căci sunt în

aceeaşi tabără (veniţi din toate popoarele, limbile, tradiţile religioase).

Texte grele din cp 17.

Forţa răului.

Forţele răului sunt introduse în cp 16, sub imaginea plăgilor şi

detaliate în cp 17: prostituata şi regii pământului (17:1-2), femeia

Babilon şi fiara roşie (17:3-6); explicaţia îngerului (17:7-18), care ne

lasă şi mai încurcaţi, faţă de început.

Avem aici două uniuni mondiale: una seculară, civilă, economică,

militară – Eufratul, şi alta porstituata – aceste uniuni sunt prezentate sub

diferite nume, dar reprezintă aceleaşi entităţi. Aşa reiese din versetul 1 –

care ne spune ce conţine cp 17, adică descrierea, sub diferite nume, ale

celor două uniuni (e greşti ca pentru fiecare entitate de aici să te referi la

vreo naţiune, biserică etc).

Apocalipsa 17:1-3: „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele

şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: "Vino să-ţi arăt

judecata curvei celei mari, care stă pe ape mari. Cu ea au curvit

împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul

curviei ei!" Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie,

şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea

şapte capete şi zece coarne.‖ Este vorba de aceeaşi femeie? Versetul 5 ne

vorbeşte de femeia din versetul 3 ca fiind mama curvelor – deci legătura

cu versetul 1 – deci e vorba de aceeaşi entitate.

Babilonul sfârşitului: autorităţile religioase mondiale, în opoziţie cu

poporul lui Dumnezeu

- femeie în deşert: prima data Apocalipsa 12:14-16 – femeia ce

zboară în deşert, să scape de şarpe. Fiind opusă şarpelui, e Biserica

curată, persecutată între 538 – 1798. Aici prostituata e în pustiu şi e

personaj negativ.

- Sunt 4 femei în Apocalipsa: Izabela (2:18-19), femeia în deşert

(12), prostituata Babilon (17), Mireasa Mielului (19:7-8; 21:9-10)

– 2 negative, 2 pozitive. Izabele este înaintemergătorul femeii

Babilon: provoacă credincioşii, reprezintă forţele din biserică

compromiţătoare. Femeia din cp 12 este înaintemergătorul Miresei,

din cp 19 – îi reprezintă pe cei credincioşi, puţini, împrăştiaţi în

istoria bisericii medievale.

- De ce este în pustie Femeia – prostituată? Oare reste aceeaşi

femeie ca cea din cp 12, care a apostaziat? De aceea Ioan se miră

atât de mult (17:6). Poate – în cp 12, poporul lui Dumnezeu din

timpul sfârşitului este numit Rămăşiţa Femeii - şi nu femeia! Dar

ce e clar, opoziţia religioasă din timpurile din urmă faţă de

Dumnezeu are o faţă creştină la nivel instituţional! Numele

denominaţiunii nu garantează credincioşia faţă de Dumnezeu.

- Alte sugestii ale aparenţei creştine: Îmbrăcămintea din 17:4 este

preoţească din Vechiul Testament: marele preot avea efodul cu

culorile: purpuriu, stacojiu (cărămiziu) şi aurul (Exod 28:5-6),

pietre preţioase (Exod 28:9-13.17-21), cupa putea fi folosită la

serviciul sanctuarului, iar inscripţia de pe frunte, aminteşte de

SFINŢIT DOMNULUI (Exod 28:36-38).

- Soarta prostituatei: arsă în foc (Apocalipsa 17:16) – condamnarea

unei prostituate fiică de preot (Lev 21:9).

17:6 Îmbătată de sângele sfinților. Se face referire la persecuția din

13:14-17. Ea e responsabilă de toate martirajele, căci e mamă!!! Ea care

dă altora să bea pentru a-i îmbăta, ea este beată de sângele sfinților.

Concluzia: Oameni şi instituţii religioase, care odată au fost

credincioase lui Dumnezeu, acum se alătură în opoziţie faţă de El şi

poporului Lui. Confederaţia aceasta religioasă include religiile lumii, şi

cele necreştine, dar este clar că faţa acestei confederaţii este reprezentată

şi condusă de un chip creştin – apostaziat. Simbolul puterilor

apostaziate, ce se opun lui Dumnezeu vine de la turnul Babel, acolo

unde s-a născut opoziţia popoarelor faţă de Dumnezeu (Gen 11:1-9).

Babilonul este mama – punctul de plecare – popoarelor apostaziate.

Tragic cum satana înşeală ceea ce odată era Biserica lui Dumnezeu

– cum oameni loiali lui Dumnezeu, ce-L iubesc, dar care s-au îmbrăcat

şi s-au lăudat cu fidelitatea faţă de instituţia lor bisericească, au ajuns

opuşi Dumnezeului cărui I se închină. Babilonul sfâşitului este

mascarada Bisericii ce se dă drept autentică. Cine nu i se închină,

înfruntă boicotul economic şi decretul morţii (Apocalipsa 13:15-17).

Naţiunile unite malefice

Apocalipsa 17:1-3 Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte

potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: "Vino să-ţi arăt judecata

curvei celei mari, care stă pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii

pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!"

Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o

fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi

zece coarne.

- Este aceaşi putere? Apele multe (16:12) simbolizează puterile

civile, seculare, militare (17:15). Împăraţii, locuitorii pământului

par să aparţină de acest fel de putere.

- Fiara roşie? Seamănă cu fiara din mare (Apocalipsa 13) –

caricatura lui Hristos. Fara poartă nume de blasfemie, reprezintă un

alt fel de a descrie confederaţia politică mondială. Ea are 7 capete

– 7 regi (17:9-10), 10 coarne – 10 împăraţi (17:12). Deci fiara

aceasta reprezintă suma totală a puterilor militare, politice,

economice din lume (17:12-13) – numele de hulă vin din asocierea

ei cu Babilonul.

-

Relaţia prostituată – fiară: 17:2. Adulterul – relaţia ilicită între

Biserica Babilon şi lumea politică Eufrat. Chiar sub cerinţa păcii, această

alianţă poate fi nelegiuită (ca pactul de pace Hitler – Stallin din 1939,

care avea ca scop pregătirea războiului).

- în Vechiul Testament, adulterul era folosit pentru a descrie

alianţele politice ale lui Israel cu naţiunile din jur, în loc să se

încreadă în Dumnezeu: Ezechiel 16:33-34. De câştigat are atât

Babilonul, cât şi puterile politice – mai ales economic, ceea ce

regii pământului pierd când cade Babilonul (Apocalipsa 18:9-

10.19).

Împăraţii pământului şi locuitorii pământului – liderii fac conştient

alianţa, iar oamenii comuni îi urmează zeloşi, chiar dacă nu ştiu care este

lucrul în discuţie. Cât de uşor este să urmezi masele – depăşeşti limita de

viteză când toţi merg cu viteză!!

Vin – beţie. Regăsim expresia în 14:8 – imaginea lipsei de gândire.

Când omul bea, nu mai gândesşte bine, nu poate stabili relaţii trainice, ci

doar urmare a poftei sau a euforiei alcoolului. De obicei, când omul se

trezeşte din beţie, regretă ce a făcut. Alcoolul este răspunzător de un

comportament imoral, dar cel ce s-a pregătit să bea e răspunzător pe

alegerea să bea, ce include şi consecinţele.

Sfinţii – doar ca imagine de fond aici în cp 17 – aluzii în versetul 6 şi

14.

De ce se lasă puterile lumii dominate de Babilon? Pentru că cred că

le e mai bine aşa. Unirea aceasta ciudată, durează puţin timp

Avem două entităţi, două uniuni, exprimate prin mai multe

imagini, dar mereu având aceleaşi relaţii, în cp 17.

Confedereaţia Mondială.

Vor fi 3 confederaţii mondiale la sfârşitul timpului: 1.

Confedderaţia sfinţilor; 2. Confederaţia instituţiilor religioase, opuse lui

Dumnezeu şi sfinţilor; 3. Confederaţia puterilor seculare, civile,

economice, militare.

1. Confederaţia sfinţilor – posibil să nu fie sub formă

instituţională, căci a fost dizolvată în aceste timpuri (orice

fel de instituţie religioasă, posibil să slujească, în aceste

vremuri ţelurile Babilonului). Caracteristicile ei o

deosebesc de orice altă organizaţie a timpului, căci ea a

părăsit Babilonul (Apocalipsa 18:4). Ea ştie şi se comportă

ca şi când împărăţia ei nu e din lumea aceasta (Ioan 18:36-

37); ea nu va lupta ca instituţiile din timpul acela (2 Cor

10:3-5). Este cunoscută după multe nume în Apocalipsa –

rămăşiţa, , cei 144.000, sfinţii (Apocalipsa 14:12).

2. Confederaţia religioasă. Condusă de papa, dar este mult

mai mult decât creştinism. Uniunea religioasă este stabilită

din necesitatea coordonării spirituale în condiţii speciale,

impuse de mediu (Apocalipsa 16:1-11) şi de escaldarea

viloenţei, nerespectarea ordinii şi legilor (terorism şi crimă,

Apocalipsa 6:3-4) şi de opoziţia spirituală faţă de poporul

adevărat al lui Dumnezeu. Diferenţeie istorice dintre

diferite grupuri religioase vor fi rezolvate – dar Apocalipsa

nu dezvoltă cum.

3. Confederaţia seculară – ca şi în lumea religioasă,

diferenţele politice vor fi rezolvate (cum? Nu ştim – azi,

politicienii sacrifică vieţii omeneşti, copii, femei etc. Pentru

ambiţile politice – vor trece peste ele). Apocalipsa 17:17 ne

spune că puterile politice vor colabora, nu se vor mai lupta

împreună, căci Dumnezeu va conduce totul. Opoziţia faţă

de sfinţii lui Dumnezeu, ca pune confederaţia seculară sub

autoritatea Babilonului. Această confederaţie, e cunoscută

sub diferite nume în Apocalipsa: Eufrat, împăraţii

pământului, fiara purpurie/cărămizie.

Confederaţiile acestea sunt semnul trăirii timpului sfârşitului

– atunci când catolcii, protestanţii, musulmanii, evreii etc. vor

ignora lăsa deoparte diferenţele istorice, chiar la nivel individual,

pentru colaborare, când statele lumii vor colabora, inciuda

dezordinii mindiale existente astăzi.

Războiul împotriva terorii/terorismului ne oferă o oază pentru

întrevederea acestor uniuni: toate statele lumii sutun conştiente că

pot fi victime ale terorismului (statele islamice suferă cel mai mult

din cauza sinucigaşilor, după cum spunea preşedintele Iranului

Mahmud Ahmadinejad, într+un interviu în USA, la o

Universitate); şi diferitele religii înţeleg că au mai multe elemente

în comun între ele, decât cu radicalii din fracţiunile lor.

În faţa Al Qaeda, o grupare mică, internaţională, mânată de

idealuri spirituale, întreagă lume este unită împotriva ei, politică şi

religioasă – o repetiţie, un aperitiv pentru războiul rămăşiţei din

Apocalipsa. 11 septembrie ne-a arătat cât de repede harta

intereselor şi alianţelor politice se poate schimba – atenţia de la Al

Qaeda va fi îndreptată brusc spre rămăşiţă.

Rezultatul Armaghedonului

Ioan nu vede până acum Femeia – Babilon; doar aude despre ea

17:1.2. Dar în 17:3, când vede Babiolnul, vede o Femeie stând pe o fiară

(aici fiara este alianţa politică, femeia cea religioasă). Modelul este

folosit de Ioan des în Apocalipsa: aude ceva, vede ceva opus, dar ceea ce

vede şi ceea ce aude este acelaşi lucru, văzut din perspective diferite (în

cp 1: aude o voce, Îl vede pe Isus, în cp 5 aude despre un leu, vede un

miel; în cp 7 aude despre cei 144.000 de iudei, dar vede o mulţime mare,

din orice neam, seminţie etc.) Ioan vede între versetul 3-6 ceva ca o

poză, pe care mai apoi îngerul o explică.

Din versetul 7, îngerul – care este îngerul plăgii 6 – începe să

explice viziunea – care e deci, parte a viziunii despre Armaghedon, din

plaga 6. Fiara poartă femeia, deci e acţiune, spre împlinirea unui scop.

Babilonul antic era susţinut de resursele sale – la fel cel modern.

În Babilonul antic, problemele religioase erau tranşate prin decrete

de moarte: Daniel 3, închinare la chipul de aur; Daniel 6 – închinare la

rege – sau moarte. Biserica Evului Mediu a făcut acelaşi lucru – se

sprijinea pe autoritatea civilă pentru a pedepsi nesupuşi spirituali.

Babilonul sfârşitului va face acelaşi lucru: se sprijină pe autoritatea

seculară pentru a impune agenda religioasă peste toate statele lumii. Asta

include boicot economic şi decret de moarte (Apocalipsa 13:15-17 –

construit după Daniel 3: cine nu se închină chipului, va muri).

Apocalipsa 17:18 – femeia conduce împăraţii pământului (asta

înseamnă a sta pe ape, a călări fiara)

Vedem că femeia prostituată devine cetate (Babilon). Pedepsirea ei

este la fel ca a unei prostituate, dar şi ca a unei cetăţi (Apocalipsa 17:16

– 18). E importantă această trecere: Ioan vede lucruri în profeţie, dar

îngerul când îi explică, îi explică în termeni pe care el îi poate înţelege –

altfel explicaţia e inutilă.

Fiara cu 7 capete şi 10 coarne

Apocalipsa 17:8 „Fiara, pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea

are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii

pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în

cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va

veni‖. Fiara aici este confederaţia puerilor seculare. Descrierea ei „era,

nu mai este... va veni‖ este asemănătoare cu descrierea lui Dumnezeu

cin Apocalipsa 1:4. 4:8. Fiara aceasta politică serveşte pe deplin

scopurile religioase, când începe să poarte prostituata. În timpul lui Ioan

nu se mai manifesta aşa, căci nu mai este.

Au fost patru imperii mondiale, confederaţii politice absolute, ce

au condus lumea pentru aproape 1000 de ani, descrise de Daniel:

Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma, puternică în timpul lui Ioan.

Confederaţiile politice vor lupta din nou împotriva lui Dumnezeu, la

sfârşitul timpului, Apocalipsa 19-20.

Ioan este uimit când vede prostituata (17:6-7). Locuitorii

pământului sunt uimiţi când văd fiara (17:8). Unitatea politică va uimi

lumea, ce azi vede cât de greu este ca pratidele diferite, statele diferite să

fie în armonie în vreun punct.

Apocalipsa 17:9-10. „Aici este mintea plină de înţelepciune. - Cele

şapte capete sunt şapte munţi, pe care stă femeia. Sunt şi şapte împăraţi:

cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va

rămâne puţină vreme.‖

Cei şapte munţi, nu cred că se referă la oraşul Roma, căci, în

explicaţie suntă văzuţi consecutivi, nu concomitenţi. Muntele reprezintă

deseori putere politică, imperiu mondial: Daniel 2:35.44 – Muntele ce

înlocuieşte celelalte împărăţii, este Împărăţia lui Dumnezeu. Ier 51:24-

25 – Babilonul este munte distrugător. Aşadar, cei 7 împăraţi de aici, cei

7 munţi, reprezintă puterile seculare ce sprijină Babilonul sfârşitului.

După cum fiara din capitolul 13 este alcătuită din puterile predecesoare,

ce ne amintesc de Daniel, tot aşa, fiara sfârşitului este alcătuită după

modelul puterilor predecesaore (prezentate ca ape, munţi, Eufrat,

împăraţii pământului).

Sunt motive să credem că Ioan trăieşte în timpul fiarei a şasea,

aşteptând fiara a şaptea, a opta să apară Apocalipsa 17:10-11.

Apocalipsa 17 şi Armaghedonul

În cp 16, cele 3 confederaţii prezente în cp 17 se găsesc şi acolo. În

Apocalipsa 16:12-14 îi întâlnim pe împăraţii de la răsărit –

confederaţia sfinţilor (prezenţi şi sub imaginea celor 144.000, rămăşiţa

etc); Râul Eufrat... împăraţii pământului reprezintă confederaţia

seculară; Balaurul, fiara şi profetul mincinos – reprezintă confederaţia

religioasă, care devine Babilon, confederaţia religioasă finală. Sunt încă

3 puteri, căci puterea seculară încă nu este sub controlul religiosului –

dar în cp 17, vedem prostituata călărind fiara/politicul.

Duhurile de draci ies din gurile celor 3 entităţi. Mesajul lor are

rolul de a deturna poporul lui Dumnezeu de la ascultarea de El. În

Apocalipsa 13, fiara din mare rostea blasfemiile balaurului (Apocalipsa

13:5-7), apoi, la începutul timpului sfârşitului fiara de pe pământ

acţionează în favoarea fiarei din mare (13:12), dar în final toate 3

entităţiile lucrează să-şi supună lumea (16:13-14). Versetul 14 vorebeşte

de demoni – îngerii sunt fiinţele ce ascultă de Dumnezeu, demonii cei ce

ascultă de satana – în Noul Testament demon, spirit necurat, duhuri rele

sunt termeni interşanjabili.

Cele 3 duhuri fac minuni şi insistă să convingă oamenii să asculte

de cele 3 entităţi malefice – este contraacţiunea la cele 3 solii îngereşti,

Evanghelia lui Dumnezeu, din cp 14. Miza e mare: cele 3 solii îngereşti

în toată lumea, fac viaţa grea entităţilor malefice. Dar dacă entităţile

malefice reuşesc să-şi supună lumea prin solia celor 3 broaşte, scena

pentru eveniemntele finale este pregătită, iar viaţa sfinţilor e ameninţată.

Babilonul este o entitate compusă din diferite entităţi, ce lucrează

împreună; ele au existat în istorie şi fiecare are trecutul şi rădăcinile ei.

Acum lucrează împreună, cu puterile seculare pentru a-şi impune

supremaţia (deci lupta nu e atât împotriva sfinţilor lui Dumnezeu, care

sunt acum puţini şi neorganizaţi instituţional şi care nu replică prin

război, fapte de agresiune faţă de atacurile Babilonului; lupta este să

realizeze acea mare unitate, care să-i asigure controlul absolut, să-i ofere

resursele supremaţiei). Chiar chemarea către sfinţii lui Dumnezeu din

versetul 15, este una spirituală (aluzii la pregătirea poporului pentru

aşteptarea Mielului, la Laodicea). Astfel datoria spirituală este clară:

sfinţii trebuie să vegheze asupra atitudinilor, gândurilor

şicomportamentului lor şi să rămână credincioşi, indiferent de

înşelăciune sau coerciţia ce se îndreaptă împotriva lor. Armaghedonul

este bărălia pentru minte.

Plaga a şasea este chiar secarea Eufratului (16:12) – Babilonul îşi

pierde suportul, la sfârşitul armaghedonului. Puterile seculare se

răzgândesc. Atunci versetele 13-14 trebuie să aibă loc înainte de versetul

12. Deci avem pregătirile, cele două evanghelii merg în lume, pregătirile

sunt gata, axa răului e pregătită şi... Eufratul seacă. Plăgile sunt după

închiderea harului, dar evenimentele din 13-16 au loc înainte de plaga 6,

chiar înainte de închiderea harului.

Apocalipsa 16:19: Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi

cetăţile Neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de

Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. – Este

din plaga a şaptea. Plaga a şasea înseamnă secarea Eufratului, iar a

şaptea distrugerea Babilonului. Deci mai întâi resursele, sprijinul tăiat,

apoi Babilonul este distrus. Confederaţia religioasă este dezinegrată: trei

părţi – balaurul, fiara şi profetul mincinos. Deci Babilonul nu este o

singură putere – ca fiara din Evul Mediu. Ci este o confederaţia, cu faţă

creştină, fără îndoială condusă de papalitate. Confederaţia pare a fi

preitena lui Isus, de este în stare să înşele atât de multă lumea.

În acest verset vedem şi cetăţile neamurilor – după ce Babilonul

cade, toate forţele ce l-au susţinut sunt distruse separat. Distrugerea e

descrisă în 17:12-17.

„Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilon‖ şi-l pedepseşte.

Descrierea este în 18:5-6. Dumnezeu pedepseşte Babilonul şi tot ce este

lipit de el drastic, îi dă dublu faţă de ce a făcut!!!

Deci în Apocalipsa 16 vedem 3 confederaţii; în 17 doar două:

Femeia de pe fiară contra sfinţilor. Cum s-a întâmplat asta? În

Apocalipsa 16, lucrarea celor 3 broaste, contralucrarea celor 3 îngeri,

realizează acest lucru. Cei ce acceptă evanghelia, se alătură grupării

spirituale a sfinţilor; ceilalţi, se alătură Babilonului, fie din convingere

(înşelaţi de contraevanghelie), fie din oportunism sau frică (13:15-17).

La sfârşit, pentru scurt timp avem două tabere bine conturate: sfinţii şi

balaurul (12:17), sigilaţi cu sigiliul lui Dumnezeu pe frunte, respectiv

semnul fiarei pe frunte (Babilon) sau pe mână (puteri seculare).

Apocalipsa 17:12 – Cei 10 împăraţi ce-şi primesc împărăţia pentru

scurt timp. Fiara din cp 17 are 7 capete, 10 coarne, dar nu coroane

– asta pentru că împăraţii aceştia nu domnesc în numea propriu.

Regii de aici, cei 10 reprezintă o nouă entitate, fără trecut în

Apocalipsa. Va apărea în timpul sfârşitului, în timpul celui de al 8-

lea cap. VERSETUL 13 ne spune că au acelaşi gând şi dau fiare

stăpânirea lor. Dacă fiara este alianţ economică-politică, înasemnă

că cei 10 sunt un subgrup puternic, ce îşi oferă sprijinul/resursele

fiarei. Numai viitorul ne va dezvălui identitatea celor 10.

În situaţia actuală, douî entităţi par să joace acest tol: NATO

– alianţa militară, G8 – grup economic. Cei 10 (identitate

descoperită în viitor) dau puterea lor fiarei, iar fiara Babilonului.

Mielul învinge Babilonul şi împreună cu EL cei chemaţi şi cei aleşi

şi cei credincioşi. Aici avem iarăşi asigurarea că Mielul şi cei ce

sunt ai lui câştigă!!!

Încă din cp 12:17 Apocalipsa prezintă taberele; dar apoi tot

conturează imaginea, repetând, accentuânddiferite părţi ale

tabloului, până ce imaginea este clară. Aşa face Ioan, de fapt şi cu

serile de 7: biserici, sigilii, trâmbiţe. Apocalipsa oferă un tablou.

Apoi autorul merge înapoi, înainte de tablou pentru a explica

dezvoltarea lui. Apocalipsa nu este o carte lineară: harul se închide

în cp 15:5-8, dar în 16:14-15 mai pot alege; plaga 6 separă

Babilonul de suportul politic, dar versetul 13-14 prezintă

constituirea acelui suport. Apocalipsa merge înainte şi înapoi şi

trebuie să fii atent la aceste mişcări.

Apocalipsa 17:14 – finalul e decis. Dar în 16 cei 10 şi fiara o

urăsc pe prostituată şi o distrug. Pasajul este ecou din Ezechiel

16:35-41. Iuda s-a încerzut în ajutorul naţiunilor înconjurătoare şi a

încercat să le câştige favorul – dar s-au întors împotriva lui şi l-au

nimicit.

Pare în armonie cu psihologia poftei – după ce pofta e

satisfăcută, apare schimbarea de atitudine. Ca la Amnon cu Tamar

- 2 Sam 13:15. Aşa se întâmplă şi în Apocalipsa 17:16 – după ce

au susţinut Babilonul cu entuziasm, se întorc împotriva lui şi-l

distrug, pregătind victoria Mielului. Este concluzia lui 16:12

Apocalipsa 17:17 – Dumnezeu este peste toate puterile, chiar

şi peste cele demonice înşelătoare. Apocalipsa ne demonstrază că

unitatea diferitelor entităţi de pe pământ îndeplinesc de fapt

scopurile lui Dumnezeu, deşi satana se foloseşte de aceleaşi

evenimente şi puteri pentru a-şi îndeplini propile-i scopuri. Este

logic şi natural. Principiul egoismului ce animă toate aceste puteri

fiecare pentru el este fundamentul împărăţiei satanice (nimeni

condus de asemenea principii, chiar dacă faptele sunt onorabile –

dar care urmăresc principiul acesta – nu va putea intra în împărăţia

veşnică a împăraţilor preoi). Un asemenea principiu nu duce la

unitate, ci la haos şi anarhie. Unul dintre cele mai grele lucruri pe

care satana le va încerca vreodată este să asigure o unitate

mondaială a tuturor urmaşilor lui, fie puteri seculare sau religioase,

fie angajate total pentru diavol, fie doar având relaţii slave cu el.

Înţelegerea acestor forţe nu prea este ceea ce a promovat satana de-

a lungul anilor este o lucrare ciudată (Isaia 28:21). La sfârşit, o

asemenea unitate nu va fi stabilită fără intervenţia, într-o anumită

măsură, din partea lui Dumnezeu. Chiar şi atunci, unitatea durează

doar până când scopurile lui Dumnezeu sunt împlinite.

Înşelăciunea de la sfârşit este folosită de Dumnezeu pentru a

precipita decizile faţă de proclamarea finală a Evangheliei (2 Thess

2:11).

Fundamentul Armaghedonului este că Dumnezeu şi poporul

Lui câştigă. Indiferent de provocările vieţii de acum (cancer, criză

economică, şomaj etc.) Dumnezeu nu pierde niciodată controlul

istoriei. Viitorul nostru este sigur în mâna Sa.

Apocalipsa 17 Apocalipsa 16:19, versetul despre distrugerea Babilonului. când o

putere nouă este introdusă în Apocalipsa, mai întâi este prezentată

generic, în termeni largi (capitolul 17), ca mai apoi să i se prezinte soarta

(capitolul 18).

17:1 Îngerul. Ceea ce spune el, justifică judecata adusă asupra

omenirii de plăgi, în special plaga 7. Dumnezeu mereu îşi justifică

acţiunile – nu e ca un dictator absurd şi răzbunător – ci El explică mereu

copiilor Lui totul.

Judecata marii prostituate. Ioan e invitat de îngerul care aruncă plaga

7 să vadă judecata. Același înger îl va invita pe Ioan să vadă strălucirea

Noului Ierusalim 21:9 - e interesant că numai după ce Babilonul, cu

toată strălucirea lui falsă e nimicit se vede strălucirea Ierusalimului.

Prostituata este Babilonul - adică simbolul opresiuni și a revoltei

împotriva lui DUmnezeu. Reprezintă sistemul religios apostat (compus

din trinitatea satanică - balaurul, fiara din mare, profetul mincinos), care

în colaborare cu puterile civile, domină și opresează poporul lui

Dumnzeu. omenirea. A reprezentat Roma păgână, dar aici este în context

escatologic, la împlinirea maximă a simbolului. Este tot o femeie, opusă

parcă celei din cp 12 – legată de pustie, de fiară, în centrul cosmosului.

Femeia din cp 12 Femeia din cp

17

Celestă, înconjurată de astre (12:1) stă pe ape, înconjurată

de regi degenraţi (17:1.2)

Balaurul o atacă (12:4) este ca balaurul în

comportament (17:3.6)

Zboară în exil (12:6) Este confortabilă, ca regină

(17:3.4)

Suferă singură în pustie (12:6.14) Se pregăteşte pentru

petrecere (17:4)

Dumnezeu o hrăneşte (12:6.14) E îmbătată de sângele

sfinţilor (17:2)

Este mama lui Mesia şi a rămăşiţei E mama

prostituatelor (17:5)

Lui Israel (12:5.6)

Femeia din 17 este antiteza celei din cp 12. Identitatea prostituatei

e clară în Apocalipsa, pe baza imaginilor Vechiului Testament. Poporul

lui Dumnezeu infidel era comparat cu adulterul. Deci Femeia de aici este

poporul lui Dumnezeu, care s-a lăsat sedus de standardele lumii din jur,

le-a dorit, le-a acceptat şi a combinat religiozitatea cu dorinţa lui satan

de a-L uzurpa pe Dumnezeu. Acum religia a ajuns modalitatea prin care

Dumnezeu este uzurpat (mântuire porprie, prin eforturi sau concepte

omeneşti – fie legalism, fie mântuire fără asculare 100% de Cuvântul lui

Dumnezeu, cum ar fi încăpăţânarea faţă de Sabat, testul turnesol al

relaţiei noastre cu Dumnezeu-, nu acceptând conducerea lui Dumnezeu).

Transfomrarea aceasta uimitoare poporului lui Dumnezeu, l-a uimit,

şocat pe profet (versetul 6).

Stând pe ape multe. Imagine inspirată din Babilonul istoric, ce

stătea pe apele Eufratului Ieremia 51:13. Simbolul e comentat în 17:15;

apele repreyintă puterile seculare ale lumii, care la sfârșitul timpului va

susține Babilonul și se va opune poporului lui Dumnezeu. Conducerea o

are însă Babilonul, care stă pe aceste ape.

17:1-2 Prostituata cea mare... cu care au curvit împărații

pământului. Expresia se referă uneori la relațiile dintre popoare (Naum

3:4); cel mai des la relațiile poporului Israel cu popoarele păgâne: Isaia

1:21, Ieremia 3:1; Ezechiel 16:26-29, 23:3-30. Din Ieremia 4:30 și 2

Regi 9:30 putem înțelege că Ioan s-a inspirat din aceste taboluri ale

Vechiul Testament, în descrierea Babilonului spiritual - este vorba de

Izabela, motivul coruperii lui Israel.

Împărații pământului sunt conducătorii puterilor civile, care

forțează pe cei ce nu se închină Babilonului, să cedeze în această

închinare. Puterile civile sunt seduse de promisiunile Babilonului - lux,

bogăție, siguranță.

Locuitorii pământului s-au îmbătat - Babilonul amăgește și

oamenii, nu doar conducătorii, care amețiți de vinul ei nu mai gândesc,

își supun rațiunea Babilonului

17:3 Pustie. Viziunea este dată de Duhul... PUstia pare locul

potrivit pentru pedepsirea Babilonului, de vreme ce fiara a urmărit

Femeia timp de 1260 de zile în pustie. Locul persecuției Bisericii, creayă

cadrul pedepsirii Babilonului.

Femeia ce șade pe o fiară. fiara este simbolul puterii politice, ce

servește Babilonul final. Deci e subliniată relația dintre Babilon și

puterile politice, (iar în vs 1, între Babilon și omenire, în general).

Purpuriu. Culoarea accentuează ferocitatea fiarei. Seamănă acum

descrierea cu cea a balaurului roșu din capitolul 12, subliniind legătura

dintre fiară și satana. roșul e culoarea sângelui martir vărsat de fiară, la

comanda Babilonului 17:6

7 capete și 10 coarne. În 12 balaurul este așa (12:3) și o urmărește

pe femeie în pustiu. În 13, fiara din mare e așa și are nume de blasfemie

(13:1. 6-7: nume de blasfemie împotriva lui Dumnezeu și a poporului

Său; dacă împotriva lui Dumnezeu știm ce înseamnă blasfemia, oare

împotriva poporului Său să însemne că pretinde că este poporul lui

Dumnezeu, dar de fapt nu e și aceasta este o pretenție falsă?) și lucrează

prin autoritatea balaurului. Ea persecută poporul lui DUmnezeu 42 de

luni, adică cele 1260 de zile ale rătăcirii în pustie. Pe fiara înviată din Ap

13 călărește Babilonul / ceea ce sugerează faptul că sistemul politico-

religios, care a afectat mult timp poporul lui Dumnezeu în vechime,

trebuie să fie instaurat iarăși - dar își va primi judecata.

Hule / blasfemii. Asumarea egalității cu divinitatea sau pretenția

de a avea atributele ei. (Ioan 10:33, Marcu 2:7).

17:4 Femeia îmbrăcată... Purpuriul în vechime era asociat cu

haina regală (Estera 8:5 - prostituata spune despre sine că este regină

18:7. Cetățile păgâne sunt descrise ca fiind bogate... la fel și prostituata

se împodobește ca să seducă Ier 4:30. Deseori, pietrele scumpe sunt

găsite în prezența lui Dumnezeu în Biblie - Babilonul apeleaza la ele -

arată astfel dorința de a fi în locul lui Dumnezeu. și de a domina lumea.

Noul Ierusalim este descris cu pietre scumpe 21:11; deci Babilonul e

rival, atât în strălucire, cât și în moralitate, căci Mireasa e îmbrăcată în

in subțire, care reprezintă faptele bune 19:8.

Potir de aur. Promite să conțină o băutură bună; dar are

spurcăciuni și necurății.

17:5 Pe frunte avea un nume. Reflectă obiceiul roman de a scrie

numele pe fruntea prostituate, în bordelurile publice Ieremia 3:3.

Taina. Fie parte din numele Babilonului; fie, notă introductivă, în

sensul că Babilonul trebuie înțeles spiritual și că doar cel ce are DUhul

lui Dumnezeu poate înțelege corect simbolul Babilonului.

BAbilonul reprezintă unirea dintre balaur, fiară și profetul

mincinos, care va uni toate religiile apostate, fapt care o face să fie

Mama prostituatelor - antiteză cu Noul IErusalim, ce e mama noastră

Gal 4:26

Numele descrie caracterul. Babilonul a defenit numele ce

reprezinta rebeliunea împotriva lui Dumnezeu. Copii lui, au numele lui

scris pe frunte. Copiii lui Dumnezeu poarta sigiliul Lui, adiga NUmele

Său 14:1.

17:6 Îmbătată de sângele sfinților. Se face referire la persecuția

din 13:14-17. Ea e responsabilă de toate martirajele, căci e mamă!!! Ea

care dă altora să bea pentru a-i îmbăta, ea este beată de sângele sfinților.

Fiara înviată 17:6 Mirarea lui Ioan. Lui IOan i se promite că va vedea judecata

- dar vede femeia în splendoarea ei. Să fie transformarea femeii din cp

12, în forţa persecutoare din 17?

17:7 Taina femeii și a fiarei. Pentru a înțelege femeia, trebuie să

înțelegem fiara: cele două entități merg împreună, se inspiră și se suțin

una pe alta.

17:8 Fiara care era și nu mai este; dar se ridică din Adânc.

Expresia este parodierea descrierii lui DUmnezeu ca Cel ce era, este și

va veni Ap 4:8 - deci înțelesul este escatologic. Atunci și fiara are înțeles

escatologic. Această descriere tripartită a fiarei: trecut-preyent-viitor,

trebuie văzută îndinzându-se pe perioada celor 7 capete, în diferite epoci

istorice. FIecare cap este o întrupare parțială a puterilor satanice care

conduc pentru o perioadă determinată Robert Thomas.

Adânc. CA și în celelate cazuri în care fiarele sau lăcustele apar din

adânc, se sublinează același scop - distrugerea. Dacă vine din Adânc, o

leagă de fiara din Ap 11:7, care ucide pe cei doi martori.

Se duce la pierzare. La sfârșit, fiara își reia activitatea de nimicire

a poporului lui Dumnezeu, pentru puțină vreme, căci va fi nimictă,

împreună cu prostituata - Babilon.

Dinamica: era, nu mai este, se ridică din adânc, merge la pierzare

este contrast pentru Dumnezeu, care era, este, care vine (4:8, 1:4.8).

Puterea uzurpatoare este evidentă din nou.

A. 1. Fiara pe care ai văzut-o, a fost

2. Acum nu este

3. va veni din abis

4. merge la distrugere (versetul 8).

Este fiara din mare, din cp 13. aceasta primeşte închinare (13:4), proferă

blasfemii (13:6 – 17:3). Dar fiara stacojie/roşie ne aminteşte şi de

balaurul roşu (12:3). Dar se comportă şi ca fiara din pământ din cp 13,

ca o forţă politică, ce are rolul să suprime puterile religiose, politice,

oculte pentru fiara din mare (13:11-12, // 17:2.12). Fiarele din cp 13

oglindesc balaurul din cp 12: fiara din mare are tot 10 coarne ca

balaurul, iar fiara din pământ vorbeşte ca un balaur. Fiara din cp 17

regrupează toate aceste 3 forţe acum, duşmanii lui Dumnezeu într-o

colaiţie reală.

Mirarea. se repetă mirarea din 13:3-4, când oamenii ce văd

revenirea fiarei rănită de moarte sunt impresionați. Referința la cartea

vieții în ambele pasaje, ne demonstrează că fiara pe care stă femeia și

cea din Ap 13, este aceeași fiară, sistem politico-religios ce atacă poprul

lui DUmnezeu. NUmai cei scriși în cartea vieții vor fi capabili să vadă

înșelăciunea.

Enigma era, nu mai e, va veni. , merge la pierzare e dezvoltată în

versetul 10 şi11

B. 1. Cinci au căzut

2. Unul este

3. Celălalt încă nu a venit

4. când vine, va sta doar puţină vreme (versetul 10)

Următoare explicaţie, are 4 elemente, dar combină trăsăturile fiarei

(versetul 8), cu ale împăraţilor (versetul 10).

C. 1. Fiara care a fost

2. Acum nu este

3. Este un al 8-lea rege

4 Şi merge la distrugere (versetul 11).

Din compararea celor trei tablouri ABC, înţelegem misterul:

Prima fază

A1. Fiara... care a fost

B1. Cinci [regi] au căzut

C1. Fiara care a fost

A doua fază

A2. Acum nu e

B2. Un [rege] e

C2. Nu e

A treia fază A3. Se ridică din abis

B3. [Un rege] încă nu a venit

C3. al 8-lea rege

A patra fază

A4. Merge la distrugere

B4. Trebuie să rămână puţină vreme

C4. merge la distrugere.

Fiara corespunde celei din cp 13, şi a 4-a din Daniel 7, din care

iese cornul cel mic (blasfemiator şi uzurpator). Ce poartă toate

caracteristicile fiarelor anterioare (ca în cp 13). Fiara cu 10 coarne din

Apocalipsa 13 acoperă primele 5 perioade istorice prezise de Daniel 7:

Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma, cornul cel mic. Aceasta este

prima fază şi cei 5 regi.

Faza a doua – absenţa ce corespunde cu rana fatală dată fiarei

(versetul 11) – timpul celui de al 6-lea rege/împărăţii. E paradoxal acest

rege – există, deşi pare că e mort.

Faza a treia – vindecarea rănii şi ridicarea din abis. Pentru că al

şaptelea rege rezistă până la sfârşit, Apocalipsa îl descrie ca fiind şi al 8-

lea (17:11), care merge mai departe decât al 7 rege. Regele 7 este

biserica reinsitutită până la sfârşit.

Faza a patra – duce viziunea la timpul sfârşitului. Biserica, regele

al 8-lea (al 7-lea) merge la distrugere. Domnia acestui rege coincide cu

cea a celor 10 împăraţi (versetul 12 // 10), situată în perioada „nu încă‖.

Perioada este scurtă – versetul 10 şi 12. Ideea transmisă este scurtimea

timpului – ca în Apocalipsa 18:10.17.19 – judecata Babilonului. Cei 10

împăraţi reprezintă ultimele puteri politice mondiale – pe care le-am

întâlnit în cp 16, în contextul Armagehdonului (16:12) şi le vom

reîntâlni în cp. 18, unde ei luptă ultima luptă a Armaghedonului

17:9 Mintea plină de înțelpciune. Expresie ce se referă la

vigilență spirituală, nu la intelect. Același lucru este cerut și pentru a

înțelege numărul fiarei 666 (13:18).

Șapte munți. Mulți comentatori se grăbesc să spună că e vorba de

Roma păgână - Ioan nu se referă la ea, căci explică el în vs. 10, că munții

sunt împărați (în Daniel citim că împărații pot fi și împărății). În

profeție, muntele este simbol al unei împărății sau a unui imperiu, dar

niciodată a unui individ. Așa că din descrierea versetelor 10-11

înțelegem că este vorba mai degrabă de 7 împărății consecutive, mai

degrabă decât paralele. Ladd spune că Babilonul stă pe o succesiune de

Imperii. Își găsește fundația în Babilonul istoric, în primul secol în

Roma păgână și la sfârșitul timpului în Babilonul spiritual. ..

Identificarea simplă cu un oraș antic nu este posibilă. femeia a încheiat

legături adultere în fiecare epocă cu puterea existentă atunci. Și Allan

Johnson cometează Babilonul reprezintă întreaga cultură separată de

Dumnezeu, în timp ce sistemul divin este reprezentat de Noul Ierusalim.

Roma este, în mod simplu o manifestare a sistemului total.

Șapte munți... șapte împărați sugerează faptul că e vorba despre

același lucru, ca și apele multe pe care șade femeia, ca și fiara roșie pe

care de asemenea șade femeia (Ap 17:1.3) adică puterile seculare și

politice ale lumii.

Șapte regi. Aplicați la 7 regi romani... VEspasian fiind

contemporanul lui Ioan e poveste: sunt omiși unii regi cu domnii scurte.

Apoi VEspasian a domnit în 69-79, iar Ioan a scris în timpul lui

Domitian (81-96). Apocalipsa vorbește de regele care era... nu este... dar

va fi. Când în timpul lui Ioan nu a fost împărat la Roma?

Mitul Nero reînviat. DOmitian este considerat Nero reînviat, după

ce Nero s-a sinucis, persecuția creștinilor a reînceput în timpul lui

Domitian (de aceea se spune că NEro a revenit). Astfel împăratul care a

fost e Nero; nu mai e, moartea lui; va veni - persecutia lui Domitian.

Dar... Ioan scrie în timpul lui Domitian, deci în perioada DOmitian

este... nu va veni. Nu se poate aplica la împărații romani.

Șapte împărății ce au opresat poporul lui DUmnezeu, de la apariția

lui Israel, până la revenire (unii comentează textul din perspectiva

timpului modern, nu a lui Ioan).

5 care au cazut: Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma IMperială, Roma

religioasă (fiara din mare Ap 13). A șasea fiară, fiara din Ap 11,

revoluția franceză, a șaptea este fiara ca un miel din Ap 13; a opta,

Roma religioasă reînviată (fiara din Ap 17).

FIara care e / trebuie să fie în timpul lui Ioan, deci puterile sunt: 5 care

au cazut - Egipt (putere mondială ce a opresat pe ISrael), Asiria -

distrugerea regatului de Nord al lui Israel, Babilon - distruge

Ierusalimul, Medo-Persia - în timpul Esterei, aproape anihilează

ISraelul, Grecia - prin Antioh Epifanul încearcă să distrugă Israelul;

puterea care e - Roma Imperială, persecută Biserica. A șaptea împărăție

este Roma clericală a Evului Mediu, fiara din mare din Ap 13. A opta

este fiara cu rana vindecată ce va reapărea lumii, la finalul istoriei.

Această interpretare este cea mai satisfăcătoare a succesiunii imperilor și

se potrivește bine cu contextul capitolelor 17-18. Toate aceste împărății

au în comun combinarea religie și statului, și toate au fost responsabile

de opresarea poporului lui Dumnezeu și de încercarea de a-l distruge.

17:11 Fiara care e și nu mai este. Expresie folosită cu sensul era

și nu mai trăiește.

Este a opta, dar din numărul celor 7. Este a 8-a, pentru că e

distinctă de celelalte 7. Dar e dintre ele, mai degrabă este a 7-a, care vine

după Roma (Ap.13), cornul cel mic din Daniel 7:21-25. Al optulea cap

este al 7-lea reînviat. Noi trăim acum evident în timpul celui de al

șaptelea cap, căci uniunea finală mondială nu este încă stabilită. Dar va

fi pentru puțină vreme, își va propune să distrugă poporul lui

DUmnezeu, dar va fi ea distrusă înainte de a-și împlini planul Aici, dacă

trăim în timpul celei de a șaptea puteri, care e sensul la nu mai e?

17:12 Zece regi. Puterile vor veni în viitorul escatologic (contextul

indică clar). Ele sunt puteri pur escatoligice, reprezentând totalitatea

puterilor de pe întreg pământul care vor servi Antihristul. Isbon T.

Beckwith.

După o scurtă armonie a acestor puteri (vs 13), declară războiul

Armaghedonului faţă de Dumnezeu (versetul 14), Dumnezeu răspunde

şi-i risipeşte(versetul 14); învinşi se întorc împotriva reginei lor (versetul

16,17,18). După aceea nu mai ştim nimic din ce se întâmplă cu aceştia –

tabloul se încheie cu căderea Babilonului – 18:2. Proclamarea îngerului

este ca cea a îngerului al doilea din Apocalipsa 14 şi confirmă faptul că

profeţia lui Dumnezeu s-a împlinit şi se împlineşte cuvânt cu cuvânt

(17:17). Babilonul şi-a atins punctul din care nu mai există întoarcere.

Dumnezeu a fost răbdător până la acest moment.

17:16 Îi vor mânca carnea. Simbolul distrugerii din partea

dușmanului Psalm 27:2, Mica 3:2-3, Ier 10:25 Ezechiel 16:37-41

Puterile politice deziluzionate se întorc cu pasiune împotriva

Babilonului.

O vor arde în foc. Este pedeapsa folosită pentru necurățiile

sexuale în Vechiul Testament Lev 20:14, 21:9, Ezechiel 16:38-41,

23:22-29 - Ierusalimul e ars pentru pedepsirea curviilor lui.

Așa e isotira lumii: fiecare putere o distruge pe cea anterioară ei.

Dumnezeu va pune capăt acestui cerc, la Armaghedon va interveni și El

Însuși va înceta istoria aceasta, instaurând împărăția Sa veșnică.

17:17 Planul lui Dumnezeu împlinit. PEntru noi, desfășurarea

acțiunii s-ar putea să pară haotică: puterile se succed și toate se supun

Babilonului. Prin aceste puteri aliate, Dumnezeu își va împlini planul de

distrugere a Babilonului. Astfel totul este sub controlul Său. Istoria e

limitată de voința Sa. El controlează totul și Își împlinește planurile.

Toate lucrurile lucrează împreună spre direcția aceasta.

17:18 Cetatea este femeia prostituată.

Tabolul descris în Apocalipsa 17 este plin de paradoxuri: o

împărăteasă frumoasă, elegantă, îmbrăcată în haine regale, acoperită cu

pietre preţioase, bea dintr-o cupă plină de necurăţii şi de curviile ei

(versetul 4). Este elegantă, dar stă pe o fiară hidoasă, plină de nume

blasfemiatoare (versetul 3). În cele din urmă, fiara se întoarce împotriva

ei şi o face să se prăbuşească 18:2.

Retrospectiva Apocalipsa 17 ne arată ce duce la secarea Eufratului din Ap 16.

Cetatea cea mare, femeia curvă este fiara din Ap 13 reînviată, care

acționeayă împotriva poporului lui DUmnezeu.

Relația prostituată- puterile pământului este în antiteyă cu relați

Isus - NOul Ierusalim, descrisă în cp 21. De fapt tot pasajul 17-18 este în

antiteză cu Noul Ierusalim, folosindeu-se aceleași expresii, aceleași

imagini. Relația dintre Babilon și amanții ei va sfîrșit tragic - se vor

întoarce împotriva ei; relația între Noul Ierusalim și ISus e veșnică.

Ioan vede Noul Ierusalim tot la invitația îngerului al 7/lea (ca și la

Babilon) Ap 21:10, IOan este în Duhul, Noul Ierusalim este locul de

unde Dumnezeu conduce . ca și Babilonul, tronul puterii opuse lui

DUmnezeu, care conduce lumea; Babilonul e luxos, împodobit pentru a

atrage lumea într/o legătură ilicită // Noul Ierusalim e simplu, luminos,

pentru a atrage oamenii spre mântuire; Babilonul e locul ființelor

necurate Ap 18:4 // Noul Iersualim este locul unde Dumnezeu Își

instalează cortul Ap 21:3. Amândouă sunt introduse cu S-a sfârșit! Ap

16:19, 21:6 - însă soarta finală este deosebită: distrugere veșnică pentru

Babilon și viață veșnică pentru Noul Ierusalim.

Diavolul falisifică tot: trinitatea falsă, semnul fals și cetatea falsă.

Cetatea eternă este cea zidită de DUmnezeu Evrei 11:10.

Apocalipsa 18

Apocalipsa 17 ne prezintă forţele spirituale sub imaginea

Babilonului ce conduc puterile economico-politice. Când aceste puteri

văd înşelăciunea realizată de Babilon, se întorc împotriva lui şi îl lovesc

aşa cum prevedea Vechiul Testament pedepsirea curviei, în anumite

cazuri (fiica de preot prostituată). Apocalipsa 18 reia imaginea căderii

Babilonului, dar de data aceasta folosind modelul căderii Babilonului

antic – cetatea cea bogată, prosperă economic datorită comerţului, dar

care cade într-o clipă.

Înainte de prăbuşirea Babilonului, poporul lui Dumnezeu este

invitat să înceteze orice legături cu el, să iasă din el, pentru a nu

împărtăşi soarta sa.

18:1 Alt înger. Deci diferit de cel din 17.

Pământul luminat de slava lui. Este îngerul Evangheliei. El nu

vine să proclame victoria finală a lui Dumnezeu asupra Babilonului.

Strălucirea lui acoperă luxul şi strălucirea Babilonului, astfel că cei care

mai doresc să părăsească Babilonul sunt invitaţi să facă asta, continuând

invitaţia celor 3 îngeri din Apocalipsa 14 (18:4 – dar oare nu este deja

harul închis? Şi oare invitaţia de a ieşi din Babilon să fie invitaţia de

retragere în locuri mai pustii, ca poporul lui Dumnezeu să nu aibă parte

de pedeapsa plăgilor Babilonului, după ce harul este deja închis? Cum

de solia celor 3 îngeri e ultima solie, dar mai apare una? Apoi referirea la

judecata încheiată din versetul 8, nu ar sprijini această idee?) Îngerul

coboara din cer ca si cel din cap. 10 si încoroneaza misiunea celor trei

din cap. 14. în cap.7 el se ridica din rasarit ca soarele, având sigiliul

(semnul autoritatii), iar aici lumineaza tot pamântul (ca soarele!) si,

potrivit textului grecesc, are o mare autoritate. Mesajul lui sta, mai întâi,

în acea slava deplina a reflectarii chipului lui Christos în Biserica Sa,

prin plinatatea Spiritului Sfânt. În afara de aceasta, el rosteste într-un

mod accentuat si cu voce puternica solia celui de-al doilea înger din

Apoc 14. („A cazut Babilonul!")- Acest simbol descrie încheierea

misiunii celor trei îngeri care devin unul singur sub binecuvântarea

Spiritului Sfânt, a prezentei lui Iisus în Biserica.

18:2 A căzut, a căzut. Poate exprima viitorul sigur, la fel de sigur

ca şi când s-a întâmplat deja – vezi Isaia 21:9 (altfel ar fi ilogică

avertizarea: ieşiţi din mijlocul Babilonului, ca să nu împărtăşiţi soarta

lui, dacă deja Babilonul căzuse). Apocalipsa nu ne mai spune ce se

întâmplă cu împăraţii pământului imediat după ce se întorc împotriva

prostituatei şi o ard, împlinind astfel planurile lui Dumnezeu (17:17).

Babilonul a căzut este copiat mesajul din solia îngerului 2, dovadă că

ceea ce Dumnezeu a anunţat atunci, acum s-a împlinit. Cuvintele lui

Dumnezeu se împlinesc!!!

A devenit locaşul dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat,

a oricărei păsări necurate şi urâte. Cuvinte inspirate din Vechiul

Testament, când Isaia profetiza pustiirea Babilonului, ca va fi locuit doar

de păsări şi animale necurate Isaia 13:21-22, 34:11-15, Ieremia 50:39,

51:37. – nici un om nu va locui acolo. Folosirea imaginilor Vechiul

Testament despre căderea Babilonului ne arată certitudinea lui Ioan că

ceea ce s-a întâmplat în trecut cu Babilonul istoric, se va întâmpla cu

siguranţă în viitor, cu Babilonul spiritual. Asta da veste bună, pentru

poporul lui Dumnezeu.

18:3 Cauza căderii Babilonului:

a. Din vinul mâniei curviei ei au băut toate neamurile – puterea

seducătoare.

b. Curvia împăraţiilor pământului cu ea – relaţiile ilegitime între

puterea spirituală şi cea politică, la sfârşitul timpului (ceea ce

loveşte piatra din Daniel, simbol al împărăţiei lui Dumnezeu,

pedepsind legătura nenaturală, imoarală între partea

moale/spirituală – lutul, şi partea tare, solidă - fierul)

c. Îmbogăţirea din risipa ei. Aici este introdus un element nou,

suplimentar faţă de Apocalipsa 17, ce vorbea doar de aspectul

religios-politic al relaţiilor. Acum se vorbeşte de aspectul

economic, de siguranţa pe care Babilonul o promite, chiar

materială, pentru loialitatea faţă de el. Sau din unitatea –

ecumenismul total – promis.

Negustorii pământului. Ei sunt puternicii, marii oameni ai pământului

18:23, Isaia 23:8. Poate fi înţels literal sau simbolic, ca oamenii

economiei, ce prin fondurile lor susţin activitatea Babilonului; sau

spiritual, ca fiind agenţii prin care marfa spirituală, înşelătoria

Babilonului este vândută către împăraţii pământului. Se pare că această

opţiune se potriveşte mai bine contextului 18:13 – sufeltele oamenilor.

18:4 O altă voce... strigă ieşiţi din mijlocul ei. Tablou inspirat de

Ieremia 51:6.45. Se pare că în Babilon, mai sunt oameni ca Lot, care nu

împărtăşesc păcatul cetăţii, dar pentru că locuiesc în ea, vor avea parte

de aceeaşi pedeapsă ca ea. Acum sunt invitaţi să iasă, ultima invitaţie.

Chemarea însoţeşte poporul lui Dumnezeu în toată istoria – invitaţie de a

se separa de influenţa idolatriei din jurul lor – Avraam a ieşit din Ur, ,

Lot din Sodoma,, Israel din Egipt; în Nt întâlnim aceeaşi chemare de

ieşire, de separare de idoaltri (2 Cor 6:14, Ef 5:11 – mesajul de aici ne

arată că nu este necesară părăsirea ţării, ca în VT, ci separarea de ceea ce

e rău (Ioan 17:15 – nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de rău).

Babilonul e peste tot. A ieşi din Babilon nu înseamnă a schimba o

Biserică cu alta (da – Babilonul este prezentat în Apocalipsa ca o

instituţie religioasă vizibilă). Dar a ieşi din Babilon înseamnă a schimba

o mentalitate – mentalitatea Babilonului. Înseamnă să nu consideri

Biserica poarta lui Dumnezeu (Babel), să nu mai înlocuieşti pe

Dumnezeu cu Biserica şi credinţa cu politica; să respingi aroganţa şi

imperialismul Babilonului; să rămâni deschis la revelaţia lui Dumnezeu;

să îţi asumi riscul pe care şi-l asumă cei care cred că tradiţia şi confortul

nu sunt suficiente. Mai înseamnă convertirea totală: singurul mod de a

scăpa din masacrul final, de a supravieţui şi de a –ţi stabili adevărata

identitate.!!!

Cei care sunt oile Domnului, indiferent unde vor fi, vor recunoaste

glasul adevaratului Pastor, dintre multele invitatii si avertizari false care

li se vor adresa. Ei vor parasi bisericile apostate si vor primi sigiliul lui

Dumnezeu, unindu-si fortele cu cei ce i-au smuls din foc.... Cei ce se

grabesc sa rosteasca solia din Apoc 18, asezând-o în alt loc decât acolo

unde a pus-o Inspiratia, ar face bine sa vada ca îngerul acesta umple

pamântul de lumina divina, de iubire si de slava, nu de critica

fratricida: „Barbati, femei si copii îsi vor deschide buzele spre lauda si

multumire, umplând pamântul cu cunoasterea de Dumnezeu asa cum

apele acopar albia marii"(RH oct 13/1904)

18:5 Păcate îngrămădite, ajunse până la cer. Ieremia 51:9.

Păcatele Babilonului sunt multe, nenumărate şi ţinute, îngrămădite

pentru ziua judecăţii Rom 2:5-6. Acum Dumnezeu şi-a adus aminte de

nelegiuirile ei, adică va acţiona, pedepsind.

18:6 Întorceţi-i de două ori. Îngerul schimbă tonul apelului său.

În Vechiul Testament stă ca măsură a pedepsei/răsplătirii: atunci când

cineva fura (Exod 22:4.7), Ierusalimul e aşa pedepsit pentru păcatul lui

Isiaia 40:2, dar şi răsplata, în aceeaşi măsură Isaia 61:7. Unii

comemtatori susţin că această expresie nu înseamnă primirea dublului

faptelor făcute, ci că, Dumnezeu balansează faptele rele şi le dă aceeaşi

măsură de pedeapsă, astfel fiind considerate două măsuri – în total – vezi

Matei 7:2, măsura cu care măsori...

18:7 Aroganţa Babilonului. Principala vină: luxul, mândria,

risipa, supraevaluându-se, spunând că e împărăteasa, ce nu va cunoaşte

tristeţea niciodată. Imaginea este paralelă cu aroganţa Babilonului istoric

Isaia 47:7-9. La fel poate fi paralelă cu aroganţa lui Nebucadneţar, care

atenta la poziţia lui Dumnezeu, prin cuvintele sale mândre . La fel şi

Babilonul spiritual, atentează la slava pe care o are doar Dumnezeu, în

Apocalipsa- vezi 2 Tes 2:4

18:8 Urgii într-o singură zi. Sunt urgiile din capitolul 16, cele 7

plăgi.

Domnul Dumnezeu, care a judecat-o. Este la trecut: judecata s-a

încheiat, invetigaţia a luat sfârşit. Urmează pedeapsa: moartea/boala,

tânguirea, foametea. Astfel, în ciuda înălţării Babilonului, se va vedea că

Domnul Dumnezeu este tare.

Urmează bocetul – lamentarea căderii Babilonului, prezentată în 3

părţi, având aceeaşi concluzie: Vai, vai, vai – Babilonul a căzut într-o zi.

18:9.10 Fumul arderii ei se ridică. Imaginea Sodomei şi

Gomorei, când Avraam a văzut semnul pedepsirii ei – fumul care se

ridica. E promisiunea lui Dumnezeu că Babilonul va fi ca Sodoma şi

Gomora Isaia 13:19 – deci se împlineşte din nou promisiunea.

Căderea Babilonului e plânsă de politicienii lumii (18:9-10), dar şi

de comercianţi (18:11-19). Ei plâng atât pentru Babilon, dar şi pentru

pierderea ce o au ei.

18:9-10. Regii pământului. Puterea politică, care în vremea

sfârşitul suţine Babilonul (17:1-2). Ei dau ajutor Babilonului, să-i supună

pe cei ce nu vor să se supună de bună-voie Babilonului. Acum plâng,

pentru că înţeleg că promisiunile Babilonului, de securitate şi belşug, nu

pot fi împlinite, căci Babilonul a căzut. Cădrea Babilonului e într-un

ceas – ca domnia celor 10 împăraţi 17:12. Regii pământului văd că

pedeapsa este judecata lui Dumnezeu, şi o interpretează ca atare.

18:11-17 Negustorii pământului. Vezi la versetul 3. Ei îşi plâng

de milă. După ce au vândut mărfurile înşelătoare ale Babilonului, au

atins punctul critic, când nimeni nu le mai cumpără marfa, căci au

văzut esenţa ei (17:16.17). Babilonul cade, ei rămân fără comerţ.

Lista lungă de mărfuri luxoase demonstrează complexitatea

relaţiilor şi amăgirilor Babilonului. Acum, toate s-au dus. Aceasta

enumerare este de un mare efect poetic, subliniind faptul ca Babilonul

este biserica materialista, care pretuieste mai mult luxul si nevoile

fizice. decat valoarea sufletelor oamenilor. Nici chiar trupurile nu ocupa

un loc important, decât ca sclavi. Aceasta lista afiseaza, într-adevar,

piata unei prostituate.

18:17 Marinarii, cârmacii – la fel ca şi negustorii... Imagine luată

din Ezechiel 27:29-31, la căderea Tirului.

Ceas. Arderea în foc a prostituatei este o pedeapsa fixata în Legea

lui Moise pentru o fiica de preot care se prostitua (Lev 21:9). Se crede,

în mod traditional, ca durata plagilor venite asupra Babilonului („o

singura zi"—v.8) ar fi o zi profetica (un an), din care „un ceas" (v.17) ar

trebui înteles tot ca timp profetic (15 zile). Acesta ar fi timpul plagilor,

culminând cu distrugerea Babilonului. Este foarte posibil. Dar asemenea

expresii, luate separat, într-un context care nu vrea decât sa accentueze

rapiditatea caderii Babilonului, pot fi simple exprimari poetice, retorice

(Is 47:7-9, Iov 1:13-19).

18:18-19. Ce cetate este ca cetatea cea mare? Întrebarea retorică

ce aminteşte de Cine este ca fiara? 13:4. durerea lor e egoistă, căci nu

mai câştigă acum nimic de pe urma Babilonului. Împietrirea lor: deşi

cetatea a căzut sub ochii lor, datorită păcatelor ei, datorită uzurpării

încercate la adresa lui Dumnezeu, cu nostalgie îşi amintesc de ea şi o

doresc exact aşa, ca putere uzurpatoare.

18:20 Bucuria credincioşilor. Căderea Babilonului este motivul

de bucurie al credincioşilor, căci robia/opresiunea încetează. Bucuria e

descrisă în 19:1-10. Babiloul e responsabil de sângele sfinţilor 18:24,

deci căderea lui e vestea cea bună, a biruinţei depline şi finale a lui

Dumnezeu pentru poporul Lui.

Pământul plânge – era postbabilonieană este una nefericită – toţi plâng;

dar nu au pe cine învinovăţi, căci ei au distrus cetatea (17:16). De ce au

făcut-o? Se comportă acum ca nişte copii răsfăţaţi, care plâng după

jucăria preferată, pe care ei au distrus-o. Lovirea Babionului cred că are

la bază tot motive egoisme, orgolioase. Împăraţii pământului sprijină cu

toate resursele lor Babilonul, până când, din orgoliu, ajung probabil să-şi

pună întrbarea: cine e şeful? Alianţa noastră nu prea aduce binele – vezi

plăgile. Atunci, să distrugem Babilonul. După aceea, alianţa desfăcută îşi

arată roadele nefericite pe ei.

Locuitorii pământului aveau un singur dumnezeu: şi l-au distrus.

Dar tot pe el îl plâng, în cuvinte ce sunt ca un refren în Apocalipsa:

18:18 – care cetate e ca cetatea cea mare // Apocalipsa 13:4 // Cine este

ca Dumnezeu? Este o zi de mare durere, de plângere ca armaghedonul.

Dar acum, zeul lor un învie, ca ritualul lui HadadRimon, de la

Armaghedon. Babilonul nu se va mai ridica niciodată – ilustraţia cu

piatra de moară în apă.

În timp ce amantii si profitorii o bocesc, îngerii cerului împreuna

cu sfintii sarbatoresc triumful, bucurându-se de judecata lui Dumnezeu

care a adus pieirea Babilonului (v.20).

18:21-23. Căderea Babilonului. Este anunţată de îngerul puternic

al lui Dumnezeu, prin aruncarea unei pietre de moară în apă, imagine

preluată din Ieremia 51:64. Ne gândim şi la aplicarea lui Matei 18:6 –

căci Babilonul a făcut pe mulţi să păcătuiască, prin înşelare sau

constrângere. Piatra de moară simbolizează viaţa (18:22 – compară cu

Deut 24:6); dacă nu se mai aude huruitul morii, înseamnă că nu mai e

viaţă acolo – îngerul aruncă piatra de moară, căci nu mai are cine să o

folosească!!! Îngerul aruncă piatra în mare – nu într-un râu local, deci

adânc sub ape. Moartea Babilonului este irevocabilă. Profetia mai arata

ca, asemenea acestei pietre, Babilonul se va îneca în apele pe care sta

(Ier 5 1:42, Apoc 17:1.15.16, Ez 26:3.19, 27:32.34.36)

Căderea Babilonului – speranţă pentru poporul lui Dumnezeu.

18:23 Negustorii – mai marii pământului. Arată poziţia lor

fruntaşă, în a colporta ideiile, valorile Babilonului.

Vrăjitoria ta/ farmecele tale. Pharmakia – spiritismul, ocultismul

este păcatul Babilonului. Isaia 47:9.12, prin care toate naţiunile sunt

înşelate. [prin vin, prin semne şi minuni, lucrează aliaţii diavolului, ca

fiara de pe pământ, ce convinge oamenii să se alieze Babilonului, pentru

armaghedon].

Dumnezeu face dreptate judecă Babilonul, pentru sângele

sfinţilor vărsat. Astfel poate izbucni imnul de laudă din 19:1-2.

18:24 Sfinţii sunt răzbunaţi – cei năpăstuiţi şi urmăriţi de

Babilon, sunt acum răzbunaţi de dreptatea lui Dumnezeu.

Si daca cineva ar întreba înca odata: De ce o pedeapsa atat de

grava asupra lumii noastre, tocmai acum cand religia devine atotprezenta

? — ultimele doua versete repeta vina Babilonului: 1.pentru ca

negustorii bisericii apostate devin cei mai influenti în lume, 2. pentru ca

biserica apostata amageste popoarele prin minuni oculte si 3. pentru ca

încurajeaza persecutia

Certirudinea căderii Babilonului trebuie să fie un puternic semnal de

alarmă asupra credinciosului individual – să termine legăturile cu orice

sistem religios sau practică, ce nu se armonizează cu Evanghelia. Unii

credincioşi sinceri poate că rămân în Babilon, fiind amăgiţi evlavia

aparentă 2 Tim 3:5, sau de efervescenţa spirituală, pe care nu o aduce

Duhul Sfânt.

Apocalipsa 19

Cele două ospeţe: unul al Mielului iar celălalt al păsărilor.

La începutul capitolul 19, bucuria cerului este spontană şi face

trecerea dintre lovirea Babilonului şi apariţia lui Hristos, în calitatea Sa

de Rege al regilor, ce va desăvârşi lupat dintre bine şi rău. Este ultima

scenă liturgică a Apocalipsei, cu Dumnezeu ce stă pe tron (19:4), cu 24

de bătrâni, cele 4 făpturi vii şi Mielul. Este un pasaj asemănător cu

paranteza triumfalistă din cadrul peceţilor – cp 7. Pentru prima dată nu

mai este amintit templu şi obiectele sale. Toate ceremoniile simbolizate

de mobilier au fost împlinite, şi templul îşi încetează raţiunea de a

exista. Ce mai rămâne de înfăptuit din ritualul Kipurului, se va face în

afara zidurilor – ţapul pentru Azazel alungat în pustie – Dumnezeu nu

doar iartă poporul Său de păcate, ci îl eliberează din ele. De acum

urmează bucuria – zilele după Kipur, Corturile Sukkot, erau numite

timpul bucuriei.

19:1 Haleluia. În ebraică: lăudat fie Dumnezeu. De 5 ori

izbucneşte strigăzul bucuriei (1.3.4.5.6). răul e dus: prostituata arsă,

Babilonul distrus, Noul Ierusalim vine, mireas este pregătită. Coristii

acestei serbari trebuie sa fi avut mult de suferit de pe urma Babilonului,

daca izbucnesc în asemenea laude la gândul ca religia falsa a fost

zdrobita pentru totdeauna. Aleluia – este expresia spontană a buzelor,

refelctâtnd ceea ce mintea crede. Conţine ideea de : cântare, declaraţie,

a aduce mulţumire, reverenţă, bucurie, elogiere – din Psalmi. În Psalmi,

expresia nu apare decât în Ps 104:35 şi e însoţită de descrierea nimicirii

celor răi!!! Psalmii halel – de laudă, 113-118, sunt principalii Psalmi

citiţi la Sukkot.

Aleluia e ca un referen, cântat de mulţimea cerească.... Vs 1.6

Mulţimea o găsim şi sub imaginea celor 144.000 (7:4.9). apoi cântă toată

creaţia: cei 24 de bătrâni şi cele 4 fături vii (vs 4); şi vocea anonimă din

tron (vs 5).

Căderea Babilonului atrage lamentarea supuşilor lui, dar provoacă

bucuria poporului lui Dumnezeu – mulţimea aduce aminte de gloata cea

mare din Apocalipsa 7, de cea din 14:1-3 şi 15:2-4. Bucuria este pentru

că Domnul şi-a arătat mântuirea, salvarea şi puterea, şi că a început să

domnească.

19:2 A răzbunat sângele robilor Săi. Se referă la acţiunea legală

a lui Dumnezeu, de a judeca şi a pedepsi pe vinovat – vinovăţia e mare

18:24. Este răspunsul final, dreptatea săvârşită, conform rugăciunii din

6:9-11. E normal ca strigătul de bucurie al mulţimii să fie, în acest sens,

al celor ce au cerut dreptate şi s-a făcut dreptate.

De aceea se bucură poporul lui Dumnezeu- nu din răzbunare; ci

pentru că Dumnezeu este plin de har şi Şi-a salvat poporul. Eliberarea

poporului lui Dumnezeu vine după ce Babilonul a căzut; iar cei eliberaţi

au ascultat porunca de a ieşi din el.

19:3 Haleluia – la ridicarea fumului. Este bucurie pentru

împlinirea lui 14:11 – un alt fel de a spune că Babilonul, păcatul şi răul

nu va mai exista niciodată (ca distrugerea lui Edom Isaia 34:8-10).

Primii 2 haleluia – au în vederea trectutul –aici distrugerea prostituatei –

fum ce se ridică.

Fum ce se ridică – vezi 14:11

19:4 Cei 24 de bătrâni şi cele 4 fături vii se alătură câtării de

laudă. Aici vedem contrastul capitolelor anterioare, unde omenirea se

opunea lui Dumnezeu; aici reprezentaţi ai omenirii şi ai cerului, cântă

împreună slavă lui Dumnezeu, apreciind lucrarea Sa mântuitoare.

ALELUIA – următorii 2 aleluia sunt îndreptaţi direct către

Dumnezeu, de creaturi.

19:5-6 Din tron iese îndemn de laudă.Este împlinirea a ceea ce

era anunţat în trâmbiţa a şaptea – 11:18.

Mari şi mici. Reprezintă toate clasele sociale, economice.

A început să domnească. Expresia grecească indică faptul că

atunci, în acel moment Hristos a început să domnească. Este împlinită

trâmbiţa a-7-ea 11:17. Acum Haleluia nu mai este amintit pentru

distrugerea Babilonului, ci pentru domnia Domnului. Căderea

Babilonului duce la instaurarea domniei depline a lui Hristos, care până

acum, a fost uzurpată şi afectată de diavol.

Aleluia – Ultimul aleluia – către viitor, cel mai puternic şi mai

audibil. Izbucnirea din v. 6, care este raspunsul antifonal la glasul

anterior (v.5), reprezinta textul magnificului cor Aleluia din Oratoriul

„Messîa" de Georg Friedrich Haendel. Tema cântarii este aceeasi ca în

Apoc 11:15-17.

19:7. Nunta Mielului. Figură folosită pentru a descrie relaţia

dintre Dumnezeu şi Biserica Sa de Hristos (Marcu 2:19, Matei 22:1-14,

25:1-10), de Pavel 2 Cor. 11:2 + obiceiul mai larg al Scripturii de a

simboliza Biserica, poporul lui Dumnezeu printr-o femeie curată... ca o

mireasă. Inceputul împaratiei (primirea împaratiei slavei) se mai

numeste în v.7 „nunta Mielului". Sa nu confundam nunta (ceremonia

casatoriei) care echivaleaza cu momentul primirii împaratiei

(simbolizata prin Noul Ierusalim—„Mireasa", cap.21:2.9) cu ospatul

nuntii (Exp&Viz 24. 252, TV 390). Nunta marcheaza sfârsitul judecatii

de cercetare, începutul împaratiei slavei, începutul timpului plagilor, iar

ospatul este sarbatoarea generala a aresteiîmparatii dupa înaltarea la cer

a celor mântuiti. La ceremonia nuntii nu sunt prezenti pamântenii, dar la

ospat sunt prezenti toti mântuitii. Primirea împaratiei are loc înainte de

revenirea Domnului (Lc 19:12, 12:35-38, Mat 22:1-14, 25:1-10, Dan

7:13-14). Când vine spre pamânt EI a fost deja încoronat ca împarat al

împaratilor (v. 12.16).

Imaginea nunţii este încontrast cu imaginea relaţiilor ilegitime între

femeia Babilon şi amanţii ei- ea spunând că nu e văduvă şi că nu ştie ce

e tânguirea 18:7.

Mireasa Mielului – reprezintă pe toţi aceia care au ieşit din

Babilon şi nu au participat la păcatul cetăţii; au suferit pentru această

separaţie; de aceea ei sunt părtaşi cu Mielul la ospăţul de nuntă. În

diferite locuri în Biblie Biserica este comparata cu femeie: mama ( Apoc

12:5), logodnica ( Os.2:19.20),mireasa ( Cant 6:10), sotie ( Os.2:16),

comparatia fiind potrivita cu rolul pe care-l joaca. In cazul in care

biserica este reprezentata prin "nuntasi" (v.9 si Mat. 22:1-14), prin cele

10 fecioare ( Mat.25), prin robii credinciosi ( Lc.12:35-38), ea nu poate

fi, in acelasi timp, mireasa.

NU acum are loc ospăţul. Acum e făcut doar anunţul; ospăţul –

părtăşia lui Hristos cu supuşii Lui, este punctul culminant, punctul

central spre care se îndreaptă toată Apocalipsa. Părtăşia lui Dumnezeu

cu poporul lui e descrisă în 21:3. Aici, mireasa este numită Ierusalimul.

Imaginea Ierusalimului ca simbol al Bisericii, al poporului lui

Dumnezeu este evidentă în Scriptură, astfel încât capitala noului pământ

în care va locui Dumnezeu, este Ierusalimul – care reprezintă şi biserica

lui Hristos în acelaşi timp.

Soţia Lui s-a pregătit. Nunta trebuie înţeleasă după obiceiul

evreiesc. Mirele mergea la casa miresei, unde avea loc ospăţul de

logondă. Aici mirele plătea zestrea. Din acest moment, cei doi erau

consideraţi soţi şi soţie. El se întorcea singur acasă, pentru a pregăti

ospăţul de nuntă şi casa unde vor locui cei doi. Miresa rămânea la casa

tatălui ei, pentru a se pregăti de nuntă – deci are un rol activ în pregtirea

pentru nuntă (Pavel descrie pregătirea în Ef 5:27; Ioan în 1 Ioan 3:3 –

totuşi mântuirea e prin credinţă versetul 8 i s-a dat să se îmbrace; astfel

faptele neprihănite sunt darul lui Hristos pentru pororul Lui). Când locul

de nuntă şi mireasa terminau pregătiriele, mirele venea la casa miresei,

pentru a o lua să o ducă la locul de ospăţ [este imaginea lucrării lui

Hristos: a venit să-şi logodească Biserica cu Sine; la cruce a plătit

zestrea; apoi a mers să-i pregătească un loc miresii, care trebuie să se

pregătească şi ea întretimp pentru nuntă; a doua venire înseamnă nunta].

Mântuirea nu priveşte pe om doar istoric – ci e o experienţă prezentă.

(v7-8). Cetatea sfânta este turnata din aurul cel mai curat si zidita din

pietre pretioase masive. Dar nu cu aceste podoabe se lauda Cerul.

Adevarata podoaba a Ierusalimului ceresc sunt cei rascumparati

(cetatenii ei - Is 49:18), faptele credintei lor înscrise în cartile ceresti.

Prin judecata de cercetarea (Curatirea Sanctuarului ceresc) sunt

îndreptatiti la judecata (îmbracati în haine albe) toti mântuitii (Apoc 3:5,

6:11. îs 52:1-12)... Noi putem contribui la împodobirea ei cu numele

noastre si cu o pocainta desavârsita. Metafora nuntii este o istorie a

preaiubirii lui Dumnezeu. Dupa obiceiurile orientale (asa cum sunt

descrise de Roy A.Anderson), cu ocazia logodnei, tânarul plateste un

pret (ebr. mohar) tatalui fetei (Gen 29:18), apoi urmeaza pregatirile de

nunta, de care raspunde tatal mirelui. Se fac invitatii din timp. În ajunul

nuntii se repeta invitatiile. Ospatul nuntii are loc la casa parinteasca a

mirelui. Ceremonia casatoriei este foarte simpla si se face pe drum, în

timp ce mirii sunt urmati de nuntasi; mirele îsi arunca mantaua pe umerii

miresei. Urmeaza banchetul care dureaza mai multe zile, pâna la doua

saptamâni. Daca era o nunta regala, tatal dadea cadou mirilor o cetate, o

provincie sau mai multe.

19:8 In subţire, strălucitor şi curat. Expresie ce ne trimtie cu

gândul la bucuria reflectării lui Hristos.

Faptele neprihănite ale sfinţilor. Ele sunt în armonie cu contextul

general al Apocalipsei – 12:17, 14:12 şi în contrast cu faptele nelegiuite,

păcătoase ale Babilonului 18:5. Faptele acestea sunt consecinţa normală

şi directă a unui caracter neprihănit, generat de loialitatea faţă de valorile

lui Hristos Galateni 2:20. Mireasa e în contrast cu Prostituata – şi ea

îmbrăcată în in, dar purpuriu, refelctând caracterul diavolului 18:5.

Apocalipsa este cartea celor două cetăţi cu subtitlul Mireasa şi

Prostituata.

Hainele acestea sunt oferite de Hristos laodiceenilor 3:18, cu

costul angajamentului lor total. Le primesc şi martirii din 6:11; sunt

albite în sângele Mielului 7:9-14. De aceea ei cântă despre mântuirea

care e a Domnului 7:10. Vezi Isaia 61:10, ideea bucuriei mântuirii

extraordinar exemplificată.

Haine în contrast cu prostituata – haine de in, roşii (18:16).

19:9 Scrie! Ferice de cei chemaţi la ospăţul Mielului. A patra

din cele 7 fericiri ale Apocalipsei. Vezi Luca 14:15. Isus a vorbit despre

faptul că mulţi vor sta la masa cu Avraam, Isaac şi Iacov; Aici Biblia ne

reaminteşte că deşi trecem prin suferinţe, mare este privilegiul celor

invitaţi la nuntă şi mare este bucuria celor ce vor participa acolo. Este

promisiunea lui Hristos că aşa va fi; la ultima Cină cu ucenicii, a vorbit

în acest sens Matei 26:29.

Masa nuntii este gustarea bucuriei ca

Mântuitorul a primit pentru totdeauna Împaratia. Numai mântuitii,

cei care o anticipa astazi prin bucuria întronarii lui lisus în inima lor, vor

putea gusta acea fericire în gloria nepieritoare a cerului. Pentru toti

ceilalti, domnia lui Christos este o pedeapsa.

Ioan crează un contrast clar între mireasă şi prostiutată – dar şi

prostituata este prezentată într-o imagine conjugală – se pregăteşte

pentru iubiţii ei, iar aclamaţiile de nuntă pentru mireasa lui Hristos sunt

rostite ca bocete pentru prostituata distrusă.

Acestea sunt cu adevărat cuvintele lui Dumnezeu. Îngerul face

foarte sigure aceste adevăruri!!!! În punctele culminante, acolo unde

Tatal vrea sa vedem cât de mult doreste El mântuirea si prezenta noastra

în cer, se rosteste o fericire (vezi cele sapte fericiri, în Introducere) sau

se spune profetului: Scrie! (21:5) sau: „Aceste cuvinte sunt adevarate".

În Apoc 19:9 apar toate aceste trei accente.

Mireasa şi invitaţii la nuntă reprezintă aceeaşi clasă de oameni.

Mireasa reprezintă Biserică unită, ca mireasă a lui Hristos; nuntaşii

reprezintă invitarea personală şi răspunsul individual dat de fiecare om

în parte (imaginea se aplică şi în Matei 25:1-10)

19:10 M-am aruncat la picioarele lui. Copleşit de ceea ce a

văzut, în entuziasmul lui, Ioan se aruncă la picioarele îngerului. Bucuria,

entuziasmul este contagios – Ioan este luat de valul entuziasmului şi se

învhină îngerului. Bucuria sarbatoririi nuntii a umplut în asa masura

inima batrânului apostol care privea extaziat scena—uitând si sa mai

scrie!— încât s-a prosternat în recunostinta înaintea îngerului Gabriel.

Este greu de crezut ca Ioan s-a închinat îngerului într-un sens special,

cuvenit numai lui Dumnezeu. Faptul ca închinarea lui era spontana si

fara motivatie idolatra, este dovedit si de repetarea incidentului într-un

nou punct culminant, dupa ce Ioan vede ultimele scene ale Apocalipsei.

(22:8). Dar apostolii stiau ca închinarea la îngeri este interzisa

(Col2:18).... se poate crede ca îngerul a vrut sa dea o lectie prin aceasta,

pentru ca mesajul central al Apocalipsei priveste marele test al închinarii

si pentru ca îngerul razvratit, prefacându-se drept Christos, va fi adorat

de catre multimi (13:8). Gabriel stia din ce motive cazuse Lucifer, fratele

sau mai mare, si a reactionat prompt (Dumnezeu era sursa revelaţiei, a

descoperirii profetice): Fereste-te sa faci una ca aceasta! Sunt un rob al

lui Dumnezeu, ca si tine, ca si fratii tai care pastreaza „marturia lui

Iisus" (Spiritul profetiei)!"

Lui Dumnezeu închină-te. Ecou din Matei 4:10. indiferent de

cine este şi ce mesaj poartă cineva, doar Dumnezeu primeşte închinarea

14:7, căci El e Creatorul.

Mărturia lui Isus - şi la 12:17. Contextul Apocalipsa favorizează

ideea de mărturie ca fiind cuvintele spuse de Isus, prin proorocie.

Duhul proorociei. Expresie folosită doar aici în întreg Noul

Testament. Dar era un termen obişnuit între evreii şi creştinii primului

secol, descriind lucrarea de transmitere a soliei divine, prin profeţi –

lucrarea Duhului. Aici, mărutira lui Isus este duhul proorociei, înseamnă

fie viaţa, faptele, cuvintele Lui sunt duhul proorociei, fie solia transmisă

prin prooroci, este a Lui 1 Petru 1:11-12. William Barclay spune Putem

defini profetul adevărat ca fiind cel ce primeşte solia ce o dă oamenilor

de la Hristos, a cărui vorbe şi fapte sunt în acelaşi timp mărturie pentru

Hristos. Unii văd această expresie ca referindu-se la toţi oamenii: toţi au

acces la duhul proorociei, adică la cuvintele lui Isus. Totuşi, contextul

imediat ne face să credem că vorbim despre o clasă specială, despre

profeţii lui Dumnezeu, care au duhul proorociei – îngerul slujitor

împreună cu Ioan şi cu fraţii lui, care au duhul proorociei. Prin darul

proorociei, Dumnezeu vorbeşte, prin profet către biserică (despre

Hristos, viaţa Lui, moarte şi învierea, lucrarea Sa în cer, revenirea); iar

biserica către lume. Vezi şi Efeseni 3:2-6 Dumnezeu descoperă taina

proorocilor; ei bisericii; biserica lumii.

Mai mult, mărturia lui Isus de aici, nu este mărturia generală a Sa;

ci este cea referitoare la profeţie, la descoperirea evenimentelor viitoare,

aşa cum spune Isus în Apocalipsa 1:1 – vezi şi 22:6, care clarifică

problema în discuţie.

Ioan scrie despre fraţii săi. La acest moment, nu se numeşte

ultimul dintre prooroci. Ci, în 12:17 spune că acelaşi dar va însoţi

biserica lui Dumnezeu şi în timpul din urmă, în timpul rămăşiţei.

Imaginea se repetă şi în 22:8-9, aşa că paralela pasajelor ne ajută să

înţelegem sensul:

Apocalipsa 19:10 Apocalipsa 22:8-9

M-am aruncat la picioarele lui M-am aruncat să mă închin

la

să mă închin picioarele îngerului

Dar mi-a spus: să nu faci una Dar mi-a zis: să nu

faci asta

ca asta

Sunt slujitor împreună cu tine Sunt împreună slujitor

cu tine şi

şi cu proorocii cu fraţii tăi

Care ţin mărturia lui Isus Care ţin cuvintele acestei

cărţi

Lui Dumnezeu închină-te Lui Dumnezeu închină-te

Astfel, mărturia lui Isus este inspiraţia divină. Aici este Apocalipsa –

descoperirea lui Isus Hristos. Ioan trebuie să o primească şi să o predice,

căci este vestea bună despre mântuirea lucrată de Dumnezeu pentru

omenire. În 12:17 mărturia lui Isus este în armonie cu păzirea poruncilor

– viaţa morală este un semn al inspiraţiei profetice, a inspiraţiei divine.

Astfel Apocalipsa desfinţează mişcările fanatice, sau alte excese

religioase, care sacrifică etica pentru pretenţiile profetice.

Nu e întâmplător că Apocalipsa leagă păzirea poruncilor, de

mărturia lui Isus şi de urmaşii seminţei ei – 12:17: ultimii martori ai

revenirii lui Dumnezeu, descoperă nu doar credincioşia şi neprihănirea,

ci şi cunoaştere profeţiei din partea lor, care îi călăuzeşte prin ultimele

încercări/spasme ale istoriei.

Babilonul s-a pretins cetatea lui Dumnezeu pe pamânt, poarta de

intrare a Paradisului. Ea (fiindca numele unei cetati este totdeauna de

genul feminin în ebraica si în greaca NT) s-a pretins a fi mireasa lui

Christos, împaratia lui Dumnezeu pe pamânt. In realitate, ea s-a

prostituat cu împaratii pamântului, asemenea Ierusalimului

pamântesc n-a fost fidela sotului legitim, a fost rivala de moarte a

Ierusalimului ceresc, persecutând pe cetatenii ceresti care au activat pe

pamânt. Dupa cum în Babilon autoritatea suprema o are fiara Antichrist,

în Ierusalimul ceresc este Mielul. Nunta Mielului cu Ierusalimul este

ceremonia primirii Ierusalimului ceresc drept capitala a împaratiilor

lumii, care, prin aceasta trec în mâinile lui Christos. Sectiunea urmatoare

descrie domnia si judecata mileniala a lui Christos, descoperind ce se va

întâmpla cu celelalte generatii care n-au primit nici pedeapsa plagilor,

nici sigilarea Cum vor fi prinse puterile vrajmase pentru a fi judecate?

Cât va dura judecata si cum se va face?

Ospăţul nr 2

Imaginea pedepsirii Babilonului este reluată, după ce a fost

întreruptă de cântecul de slavă din cer. Acum Hristos victorios vine să

pună capăt Armaghedonului, în punctul lui de intensitate maximă. Este

descris aici evenimentul culminant al revenirii vizibile a lui Iisus (comp.

v.ll cu cap.6:14-17). Scena aceasta este o alta viziune asupra

evenimentului vazut în cap. 14:14-20 si are ca model profetiile din

Is.63:2.3, Hab 3:8, Ps 45:2-6, Ex 15:3.

19:11 Cerul deschis . De data aceasta pentru ca Hristos să coboare

(Apocalipsa 4:1). Până acum, cerul a fost deschis doar pentru voci şi

îngeri; acum revelaţia e completă, viziunea descoperă infinitatea

împărăţiei cereşti.

Cal alb Hristos e văzut ca un genaral roman victorios, deşi încă

victoia nu a fost obţinută. Imaginea ne duce înapoi la primul sigiliu –

calul alb ce anunţa propăvăduirea biruitoare a Evangheliei; acum istoria

se termină cum a început – Isus pe un cal alb, finalizează triumfător

lucrarea începută în primul sigiliu. Primul călăreţ era o umbră a celui de

al doilea/Hristos: avea o coroniţă de lauri, nu era descris, nu avea arme;

aici, are coroane multe, e războinic şi înarmat, nimiceşte vrăjmaşii,

descris cu amănunte fizice şi îl putem identifica.

Cel credincios şi cel adevărat Numele in Orient descrie

caracterul, astfel Hristos se demonstrează a fi demn de încredrere, căci

ceea ce a promis împlineşte (Daniel 12:1). Hristos primeşte 4 nume aici

– acesta arată apropierea de Dumnezeu – se împlineşte ce a promis.

Numele împaratului care vine ca un razboinic arata în ce rol si în ce

caracter vine Christos a doua oara. Acesta este numele sub care Se

prezinta El bisericii din timpul Sfârsitului (3:14)... Credincios

fagaduintei Lui si, în opozitie cu Vrajmasul care s-a prezentat lumii ca

Christos, El este „Cel adevarat". Iisus judeca si se lupta dupa dreptate.

Tocmai acest fair-play (fer-plei =joc cinstit) care pare sa dea mari

avantaje inamicului (care îsi permite sa foloseasca o gama mult mai

larga si mai variata de manevre) aduce victoria lui Iisus, care este o

victorie a justitiei Cerului, nu a fortei.

El judecă şi se luptă cu dreptate Războiul nu este unul de

opresiune sau vărsare de sânge inutilă, ci este un război al dreptăţii,

eliberând poporul său

Călăreţul victorios seamănă cu cel din tabloul sigiliilor...

Sigiliile Victoriile

1. Cal alb, coroană, 1. Cal alb, coroane, victorie

(19:11-13)

Victorie (6:2)

2. Cal de sânge, război, 2. Armate, baie de sânge, război,

sabie

sabie (6:3-4) (19:14-16; 19-21a)

3. Foamete spirituală (6:5-6) 3. Mâncarea oamenilor

(19:17.18; 21b)

4. Moartea, locuinţa 4. Abis (20:1-3).

Morţilor (6:7-8)

19:12 Capul încununat cu multe cununi împărăteşti. Un

monarh purta mai multe coroane, ca să arate stăpânirea sa (coroana Asia

şi Egiptului, la Ptolemeu, când a intrat în Antiohia – 1 Macabei 11:13).

Imagine în contrast cu Fiara care are 7 coroane 12: 3, deşi Hristos a

primit autoritate în Apocalipsa 5, El nu şi-a exercitat-o pe deplin în

timpul domniei de scurta durată a fiarei 14:12. Hristos îşi va învinge

duşmanii( 1 Corinteni 15:25) şi va fi Domn al Domnilor şi Rege al

Regilor (Apocalipsa 19:16)

Ochii Lui erau ca para focului Imgine din 1:14 – nimic nu scapă

privirii Sale pătrunzătoare

Pe care nimeni nu-l ştie. Exprimă distanţa lui Dumnezeu faţă de

creaţia Sa, diferenţa ontologică între Creator şi creatură; semnifică şi

surpriza venirii Sale, neaşteptată.

19:13 Haină muiată în sânge. Imagine e preluată din Isaia 63:1-3.

Dar e surprinzătoare: dacă sângele vine de la vrăjmaşii ucişi, aici lupta

încă nu a început. Astfel să fie sângele martirilor Lui din 17:6? Ioan

prezintă acum şi cum a obţinut Hristos biruinţa. Imaginea de duce la

sigiliul doi: cal şi sânge. Sabia duce la sabie – sângele opresorilor este

vărsat, căci şi ei au vărsat sângele martirilor (6:3.4) Hristos se războieşte

cu cei ce s-au războit cu urmaşii Săi şi-i învinge (faptul că haina Lui este

mânjită de sângele vrăjmaşilor Lui arată faptul că lupta s-a terminat de

curând) Daca în Is 63:2-3 este sângele edomitilor „calcati în teasc" de

catre Yahwe, aici haina este saturata de sânge, înainte de a-i calca în

teasc (v. 13.15). Acela care vine ca împarat este Cel rastignit. Spre

deosebire de îngeri, El vine în aceasta purpura imperiala

Cuvântul Lui Dumnezeu – poate fi o aluzie la Ioan 1:1-5 unde

Isus este creatorul- aceasta însemnând că acum se arată în slava Sa de

Dumnezeu. sau Cuvântul lui Dumnezeu se referă în Apocalipsa la

mesajul profetic; din cauza loialităţii credincioşilor fată de acest mesaj ei

suferă persecuţie ( 1:9, 6:9) de aceea Hristos îi asigură de prezenţa Sa

personală, El cuvântul întrupat ce-i va elibera de opresiune. Semnifică

faptul că Dumnezeu S-a întrupat; este Dumnezeul care s-a descoperit

omenirii prin cuvintele profeţilor Lui – El este Dumnezeul personal al

isotirei şi existenţei. Atitudinea lumii fata de Cuvântul lui Dumnezeu,

fata de Christos în felul si în masura în care le-a fost revelat de

Providenta lui Dumnezeu, este ceea ce-i va judeca. Oamenii au iubit mai

mult minciunile traditiei omenesti si soaptele spiritelor rele. Acum

trebuie sa stea toti în fata Adevarului.

19:14 Oştile din cer. Posibil cei ce Îl urmerează pe Hristos din

17:14 – cei chemaţi, aleşi şi credincioşi ...călare pe cai albi, îmbrăcaţi în

in subţire alb şi curat. Imaginea se referă la poporul lui Dumnezeu 19:8

(aluzie la împăraţii din Răsărit Apocalipsa 16:12) , deşi de fapt ei sunt pe

pământ aşteptându-l pe Hristos să revină, (1 Tes 4: 16-17), de drept ei

sunt consideraţi ca şezând împreună cu Hristos în locurile cereşti

(Efeseni 2:6) sunt în constrast cu locuitorii pământului, adică cei

nemântuiţi. Deşi Hristos vine însoţit de oşti, El singur face judecata

(sfinţii ce-L aşteaptă, îmbrăcaţi în haine de nuntă, albe şi ucrate,

seamănă cu imaginea aceastei oşti, ce Îl însoţeşte pr Hristos – sunt pe cai

albi, îmbrăcaţi în in subţire, alb şi curat). Ostirile pamântului sunt

surprinse pregatite pentru o batalie care nu este nicaieri descrisa în fapt.

Nimeni nu mai schiteaza o încercare de rezistenta fata de invadatorii

extraterestri. Pregatirea s-a facut, toata lumea s-a înarmat, dar când a

venit inamicul nimeni n-a putut opune rezistenta.

19:15 Din gura lui iesea o sabie ascutita Gura este instrumentul

prin care fiara îşi înşeala supuşii; sau prin care Hristos judeca lumea

Ioan foloseşte descririle lui Hristos de la începutul capitolului pentru a

sublinia ideea că Hristos împăratul este acelaşi Hristos ca cel de la

începutul cărţii: sabie ascuţită, loveşte neamurile, toiag de fier

Calcă în picioare teascul vinului Din Apocalipsa 14:17-20 adică

intervenţia lui Hristos regele răboinic este decisivă şi finală în

distrugerea forţelor răului

19:16 Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor citat din

17:14 ceea ce arată că aici se continuă scena din cap 17; acum nu mai

există rebliune, Hristos este singurul domn pentru veşnicie.

Suveranitatea lui Hristos – Mielul, Ieşua, Mesia (17:14). Numele

exprimă imanenţa dar şi transcendenţa divină, ceea ce demonstrează

încă odată divinitatea deplină a lui Hristos, cu toate atributele divinităţii.

[ca în Tatăl Nostru: Tatăl nostru – imanenţa, care eşti în ceruri –

transcendenţa]. La fel e şi împărăţia Lui: prezentă acum, dar şi în slava

viitoare [Hristos vorbeşte de împărăţia din credincioşi Luca 17:21, iar în

vs 24 vorbeşte de revenirea Sa în slava viitoare].

Această descoperire a lui Hristos, Ioan o primeşte când încă stă în

închinare – atitudinea care l-a făcut să-L vadă pe Dumnezeu, singura

care ne face şi pe noi capabili să vedem manifestarea lui Dumnezeu –

închinarea, devoţiunea...

În mentalitatea ebraică – după ce este descrisă biruinţa [imaginea

lui Hristos, Biruitorul], se vorbeşte şi cum a obţinut biruinţa.

19:17-19. Invitaţia îngerului, făcută păsărilor de a veni la ospăţul

Domnului e în opoziţie cu invitaţia din versetul 9, la nunta Mielului;

astfel este creată imaginea alegerii: alege să participi la nunta Mielului,

sau vei deveni hrană la ospăţul păsărilor. Imaginea e preluată din

Ezechiel 39:17-21, unde se vorbeşte de distrugerea lui Gog şi Magog.

19:18 Păsările mănâncă carnea împăraţilor... tot felul de

oameni, care au primit semnul fiarei 13:16. Inspiratia nu urmareste sa ne

dea informatii asupra rolului pasarilor în ultimul conflict, ci vrea sa ne

spuna ca aceia care au refuzat invitatia la ospatul nuntii Mielului vor

participa, ca victime, la ospatul cel mare oferit de Dumnezeu corbilor....

19:19 Războiul continuă. Versetul paralel cu 17:14. Trinitatea

demonică face semne şi minuni, folosindu-se de duhuri de draci pentru a

înşela împăraţii pământului. Ei îi strâng pentru a se război cu Mielul.

Este un al doilea Armaghedon, cu împăraţii pământului strânşi împotriva

lui Hristos. Apocalipsa nu ne dă detalii despre această luptă, ci doar

anunţă victoria totală a lui Hristos. Apocalipsa 17-18 prezintă războiul

Apocalipsei: taberele lumii, toate entităţiile şi grupările posibile –

religioase (Babilon, profetul mincinos etc) politice, economice - unite

împotriva lui Hristos; dar Hristos este biruitorul, cum vedem aici.

Puterile religioase sunt arse în foc, iar puterile civile, politice pier de

sabia lui Hristos (19:21). Dumnezeu atacă pe duşmanii Lui în aria lor de

acţiune: Puterea cosmică a lui Dumnezeu anihilează puterile religioase,

iar puterile militare ale Domnului oştirilor anihilează puterile politice.

19:20 Hristos Domnul. Războiul nu e aşa cum îl aştepta trinitatea

falsă. Hristos Însuşi vine în fruntea poporului Său şi Îşi nimiceşte

duşmanii cu suflarea gurii Lui 2 Tes 2:8.

Pasajul e răspuns la 13:4.13-17, unde cei amăgiţi de fiară se

întrebau cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?

Răspunsul este: Hristos, Mielul lui Dumnezeu.

Proorocul mincinos care făcuse înaintea ei semnele. Este a treia

entitate a trinităţii demonice, fira de pe pământ, Apocalipsa 13:11-17

Iazul de foc. Fiara si falsul profet sunt prinsi, în ciuda puterilor

miraculoase pe care le manifestasera si care le dadusera curaj sa

continue acest razboi împotriva Creatorului. Institutiile politico-

religioase care au manipulat masele sunt acum prinse. Prinse asupra

faptului, demascate, luate ca prizonieri. Fiind vorba de niste institutii si

nu indivizi, nu trebuie sa credem ca în v.20 ar fi vorba de pedeapsa

vesnica a membrilor care compun sau a celor care conduc aceste

institutii, ci de institutiile în sine, care sunt nimicite pentru totdeauna la

revenirea lui Iisus. Iazul de foc este moartea a doua. Aceasta este

pedeapsa fiarei hotarâta la judecata divina, în „sfatul veghetorilor" (Dan

7:11).

19:21 Păsările s-au săturat din carnea lor Imaginea de după

luptele antice ce sugerează înfrângerea şi umilirea Deuteronom 28:26, 1

Samuel 17:44. Babilonul a sfârşit la fel (17:16). Această orgie a mâncării

oamenilor, este în paralelă ciudată cu înfometarea spirituală din sigiliul 3

(Apocalipsa 6:5.6). banchezul acesta contrastează

Arma fatală este Cuvântul lui Dumnezeu – poate să creeze (Gen

1:3, Ioan 1:1-3), dar poate să distrugă (2 Petru 3:5-7). La evrei, expresia

cuvânt poate desemna acţiunea, evenimentul sau persoana: Dumnezeu

ne-a vorbit prin Fiul Său (Evrei 1:1-2). Venirea lui Hristos – arătarea

Cuvâtnului lui Dumnezeu este decisiv pentru viaţă, sau moarte. Cine se

expune acum Cuvântului divin, dătător de viaţă, cu putere de

transformare, deci cine e acum transformat, atunci nu se va teme (1 Cor

15:51-52), ci va finaliza ceea ce s-a început în el.

Până acum, pedepsele peste oameni cădeau sub acţiunea

consecinţei; dar aici, în acest verset ni se arată acţiunea directă a lui

Hristos de pedepsire – nici nu a mai rămas alt actor în scenă. Evident,

sabia este aici simbolul cuvântului divin ca instrument al executarii

judecatii. Nu reprezinta modul precis în care va fi distrus fiecare

personal. Cum îsi imagineaza, oare, unii crestini, ca va ramâne atâta

lume pe pamânt încât va începe o domnie a lui Christos pe pamânt, o

domnie a păcii si fericirii ? Cei rai vor fi distrusi. Cei sfinti vor fi luati la

cer cu Iisus (1 Tes 4:17, Ioan 14:1-4). Cap. 20 vorbeste despre împaratia

mileniala, ar nu spune ca ea sfintii vor domni pe pamânt, ci vor domni

„cu Christos" (20:4) o mie de ani. Unde este Christos cu sfintii dupa

venirea lui Iisus? Biblia indica spre cer.

Una din revistele noastre oficiate americane sugereaza, într-un

articol, ideea ca acest ultim conflict ar putea sa cuprinda si aspecte mai

„tari".. Si sa ne amintim de cuvintele Ellenei White care a prevazut ca

„orice forma a raului va face salt la o activitate intensa," si ca „puterile

raului nu vor ceda, în ultima mare batalie, fara o încaierare disperata."

(vezi cele de la Apoc 16:12-16)... Dar Biblia arata ca totul va fi fara

efect, ca si garda romana de la mormântul lui Iisus.

Biblia arata ca tocmai în acest mod, printr-un potop de foc va

pedepsi Dumnezeu lumea la venirea lui Iisus (2 Petru 3:10-12). Focul de

sus se va unii cu focul de jos, transformând lumea într-un iad, într-un

pustiu.

Restrospectivă capitolul 19

Distrugerea puterilor ce se opun lui Dumnezeu este făcută în

ordine inversă apariţiei lor: capitolul 12 balaurul, apoi fiarele, apoi

Babilonul apostat, ca distrugerea să înceapă cu a Babilonului, a fiarelor

şi supoerterii lor şi să culmineze cu distrugerea diavolului.

Imaginea centrală a Apocalipsa este nunta Mielului, descrisă în

capitolul 21-22 (în capitolul 19 e doar invitaţia la nuntă) şi nu războiul

Armaghedonului.

1 Ioan 3:2 şi aceste texte, plus capitolul 21-22, când Isus ne invită să

venim la El pentru ca El să ne facă asemenea Lui – parcă este invitaţia

entuziasmată a lui Ioan de acceptarea a ofertei lui Hristos, să fim ce El:

biruitori peste iad şi păcat, asemenea Lui în caracter, în slavă etc. Asta

de invitaţie, extraordinară ţintă şi magnifică chemare şi onoare.

Apocalipsa 20

Soarta fiarei şi a proorocului o ştim, din cp 19 – dar ce s eîntâmplă

cu diavolul? Primim răspunsul aici.

20:1 Înger ce încuie. Nu este îngerul din 9:1, deşi seamănă. Acolo

era chiar satana, steaua ce a căzut din cer şi descuie abisul. În 9:1-2,

imagininea dezlegării abisului însemna a permite forţelor demonice să-şi

dezlănţuie mânia. Sigliarea are scopul de a limita, de a izola, de a

împiedica să scape (vs 8 – teminţa diavolului). Scopul legării lui este să

nu mai înşele (20:3). Dar cum satana nu mai înşeală? Este legat de un

lanţ al circumstanţelor. În toată Biblia, în toată Apocalipsa Satana este

înşelătorul (Apocalipsa 12:9.12.17, 16:13). La revenirea lui Hristos cei

răi sunt nimiciţi (2 Tes 1:6-10), mântuiţii sunt luaţi la ceruri (1 Tes 4:15-

17), iar diavolul este legat să nu mai înşele.. interesant că atunci când

învie cei răi la a doua înviere (20:5), după cei 1000 de ani, tot atunci,

după cei 1000 de ani, este dezlegat şi Satana (20:7-8). Nu este un sadism

din partea lui Dumnezeu: când nu mai e nici un om pe pământ, tocmai

atunci diavolul este împiedicat, legat să nu mai înşele pe nimeni, dar

când oamenii învie, atunci este dezlegat şi satana. Imaginea e clară:

pentru că satana nu are pe cine înşela, este legat... stă singur cu îngerii

lui

20:1-3 Descrierea legarii Diavolului este numai în simboluri (v.1-3).

Daca lantul, balaurul, cheia, sunt simboluri, n-avem de ce sa credem ca

abisul ar trebui înteles în sens propriu, o prapastie adânca sau o fântâna

parasita, cu capac si încuietoare... Diavolul este spirit si nu poate fi

încatusat de niste elemente, materiale Numai cuvântul sj faptele lui

Christos îi pot restrânge activitatea. .. Singura activitate a îngerilor rai

este lupta împotriva lui Dumnezeu, provocând la pacat si distrugând pe

oameni. O activitate restrânsa de Dumnezeu, în limitele dreptatii Lui, dar

eficienta, si atotprezenta în lume. Însa când dreptii vor fi luati la cer, iar

cei rai nimiciti la revenirea lui Iisus, Satan va fi „legat în lanturi" prin

acest eveniment. Abisul, încuietoarea si pecetea, subliniaza faptul ca nu

va avea nici o posibilitate de iesire din situatie.

În deşertul de moarte şi inexistenţă, Dumnezeu îl arestează pe

diavol. Este numit aşa ca în Apocalipsa 12:9 – şarpele cel vechi, diavol

şi satana. Din trinitatea demonică doar el mai e – fiara şi profetul

mincinos, au fost distruşi, împreună cu împăraţii pământului (19:20-21).

Cheia fântânii adâncului – de la îngerul cp 9:1, steaua căzută, acum

e la îngerul cerului. Abis – starea precreaţie. Diavolul este în această

stare. Nimeni nu mai e prezent; e singur... nu are pe cine ispiti.

Momentul este prevestit în ritualul de Kippur – ţapul pentru Azazel este

alungat singur în pustie (Lev 16:20-22), ritual ce face parte din mântuire;

aşa se finalizează ispăşirea păcatelor oamenilor, prin curăţirea

sanctuarului. Ioan 12:31, 16:11 spune acelaşi lucru. 1 Enoh vorbeşte de

legarea lui Azazel şi alungarea lui în deşert – era crezut aşa în tradiţia

iudaică-

1000 de ani – în Biblie reprezintă o perioadă lungă de timp (1000

de ani sunt mulţi ani), simbolică (poate fi şi un timp literal dar cu

siguranţă este o perioadă reală, adică un timp!!!)– vezi cei 144.000 = o

mulţime mare, vezi şi Ps 84:10 – o zi în casa Domnului decât 1000 în

altă parte; Ps 90:4, Ecl 6:6, ... După această perioadă lungă de timp, este

dezlegat, pentru puţină vreme. Imaginea evocă Isaia 24, unde se vorbeşte

de încarcerarea celor răi pentru o lungă perioadă de timp, apoi

pedepsirea lor (Isa 24:22).

1000 de ani – cam atât a trăit prima generaţie, de oameni, înainte

de potop: Adam 930, Iared 962, Metusalam 969, Noe 950; istoria este

refăcută, oamenii se îndereaptă spre timpul edenic... acum merg în sens

invers, au iarăşi o perioadă de 1000 de ani.

Direcţii: Postmilenialism – venirea lui Hristos după 1000 de ani de

pace, prin îmbunătăţiri sociale etc. Adoptată într protestanţi, înainte de 1

RM - de atunci a fost abandonată.

Amilenialism – doctrina în Biserica Romano- Catolică şi Ortodoxă

– crezută de pe vremea lui Augustin (sec Iv – V). Mileniul este era

creştină, inaugurat de crucea lui Isus. Diavolul este astfel legat (nu face

tot ce vrea) şi evanghelia este vestită şi răspândită în lume. Mileniul este

perioada simbolică, în care biserica conduce lumea. Prima înviere este:

fie naşterea din nou a credinciosului, care apoi domneşte cu Hristos; fie

învierea sufeltelor, care acum domnesc şi trăiesc cu Hristos în ceruri.

Premilenialism. Venirea lui Hristos precede mileniul. Creştinii din

primele 3 secole aşa au crezut. Sunt mai multe opinii despre 1000 de ani,

de după venire: dispensaţionaliştii, istoriciştii, adventiştii. Tronul apare

de 47 de ori în Apocalipsa şi cu excepţia tronului fiarei şi a satanei, este

mereu în ceruri. Atunci imaginea din Apocalipsa 20 reprezintă sfinţii în

ceruri, nu pe pământ (20:4-6).

20 :4 … AU înviat: accentual pus pe înviere!!!

Durata de o mie de ani nu înseamna¦ ca domnia lui Christos si a sfintilor

va avea sfârsit, ci ca Christos împreuna cu sfintii domnesc în acest timp,

punând capat existentei razvratirii în univers. Dupa aceea împaratia lui

Dumnezeu va continua sub o alta forma, pentru toata vesnicia (1 Cor.

15:22-25-28, Apoc 22.5).

De la pustiu, imaginea se schimbă la cerul plin de viaţă. Aici găsim

martirii (20:4), cei ce cereau dreptate în sigiliul 5(Apocalipsa 6:9; ei au

alteptat, 6:11, se odihnesc de muncile lor 14:13 – acum învie); apoi

oamenii simpli, care au rămas credincioşi, care nu au făcut gesturi

eroice, martire. Aici este prezentă toată ceata mântuiţilor, în orice formă

şi de orice fel. Cei înviaţi se întâlnesc cu generaţia finală, şi astfel sunt

luaţi la cer, alcătuind marele popor al mântuiţilor din toate timpurile (1

Tes 4:15-17). Interesant, în vs 4 se vorbeşte de martirii lui Dumnezeu

înviaţi, dar şi de înviaţii ce nu se închinaseră semnului fiarei şi icoanei

ei, nu primiseră semnul ei pe mână sau pe frunte. După ce sunt descrise

cele două categorii, se vorbeşte în mod unitar de înviere. atunci: aşezarea

semnului fiarei pe mână sau pe frunte, are loc la finalul istoriei, chiar la

închiderea harului – plăgile cad după închiderea harului, doar peste cei

ce au primit semnul fiarei pe mână sau p frunte 16:2... Deci sfinţii vor

mai muri, după închiderea harului. Sau dacă semnul fiarei - loialitatea

faţă de fiară şi principiile ei - se primeşte în toată isotria păcatului???

Dar plăgiel cad numai peste tabărăa clară a celor ce au primit smenul

fiarei. Poate că atunci este doar imaginea cristalizată... grupele mai bine

împărţite... Merită studiat aspectul!!!

Suflet. În ebraică termenul semnifică omul viu, cu

toatecomponentele fizice, mintale şi spirituale – singurele entităţi

spirituale ce pot părăsi şi reveni în trupul uni om, în Biblie sunt demonii

(Mat 12:43-45, 8:32). Sufletul, astfel suferă de foame (Ps 107:9, Deut

12:20) etc. Biblia prezintă o imagine holistă asupra omului – când

moare, totul moare, adică nu mai trăieşte (Ecl. 9:5). Moartea implică

toată persoana, cu toate componentele ei, la fel şi viaţa. Înveire a

înseamnă revenirea trupului la viaţă şi revenirea conştienţei de sine.

Biblia nu descrie în amănunte înviere – ci doar rezultatul: mântuiţii sunt

vii, în trup. Învierea – ca rezultat este dovada credibilă, dovada credinţei

(aici demonstraţia cu trupul în care a înviat Hristos – Luca 24:36-43 –

apoi Ioan spune că vom fi ca El – 1 Ioan 3:2, şi Pavel Fil 3:21).

Judecata – victimele devin judecători; justiţia este stabilită.

Dumnezeu deja a judecat – au înviat doar cei buni. Aramgehdonul

grupează foarte bine taberele – duşmanii lui Dumnezeu sunt ocnturaţi,

iar plăgile cad peste cei ce au fost judecaţi şi declaraţi ca fiind ai fiarei.

Judecata aceasta deci precede chiar venirea lui Mesia – ca în Daniel 7 –

judecată înainte de venire. Doar Dumnezeu are dreptul să judece,

integritatea morală, corectitudinea şi puritatea necesară (Ioan 8:7). Dar

El vrea să se justifice în faţa universului, în faţa oamenilor. El aduce

cărţile 20:12, şi răscumpăraţii au puterea să judece şi să domnească cu El

(20:4.6). Dumnezeu vrea să-i informeze pe aceştia de ce a făcut ceea ce

a făcut. Cărţile conţin probabil, înregistrările despre loialitatea faţă de

Dumnezeu, sau faţă de diavol, a oamenilor. Judecata – este ceea ce fac

mântuiţii în timpul mileniului (20:4) – ceea ce Isus a promis ucenicilor

Mat 19:28 – vezi li 1 Cor 6:2-3.

20:5 Întâia înviere . evident la revenirea lui Hristos, când începe

domnia de 1000 de ani a sfinţilor cu Hristos (20:4) – moment ce

corespunde cu începutul celor 1000 de ani de izolare a diavolului (20:2).

20:6 Fericiţi şi sfinţi. A cincia fericire din Apocalipsa, legată de

venirea lui Mesia – ca şi celelalte. Legătura dintre înviere şi venirea lui

Mesia, nu e nouă – Daniel 12:2.13 – capitolul începe şi termină cu

aceeaşi imagine, a învierii, aducă de biruinţa lui Mihail. La fel

Apocalipsa, vorbeşte de înviere, după victoria călăreţului de pa calul alb.

Pavel vorbeşte la fel 1 Tes. 4:15-17. Învirea este motivul pentru care

Biblia vorbeşte de prezenţa morţilor (decapitaţilor) în ceruri. Fericirea e

că nu au parte de moartea a doua, de moartea veşnică – aceasta era

promisiunea credincioşilor din Smirna (2:11).

Preoţi. Termenul e alăturat cuvântului sfânt, sau sfinţit pentru

Domnul. Dacă mântuiţii sunt înviaţi ca preoţi, este descrisă apropierea

lor de Dumnezeu şi chemarea lor la sfinţenie; ei sunt judecători, împăraţi

şi preoţi (au fost aşa ca mântuiţi vezi 1:6, 5:10, acum sunt în ceruri,

îndeplinindu-şi atributele), ca Dumnezeu, disting bine acum binele de

rău (Apocalipsa 3:21 se împlineşte). Sfinţii nu judecă doar semenii şi

îngerii căzuţi (1 Cor. 6:2.3), ci pe Dumnezeu Însuşi şi acţiunile Lui.

20:7 Satana dezlegat. La sfarsit Satan va fi dezlegat în acelasi

mod în care a fost legat.. Exista o înviere a celor fericiti si sfinti la

începutul mileniului (inaugurat prin venirea lui Iisus, si o înviere a

celorlalti la sfârsitul mileniului. Ceilalti sunt nefericiti si nesfinti, ei vor

cadea iarasi sub puterea pacatului si a lui Satan dupa ce vor învia (v.8-9).

Dumnezeu dă 1000 de ani în care toate suspiciunile să fie

înlăturate – doar aşa se poate construi un nou început. Dumnezeu putea

să distrugă pe cei răi la Parousia – toate datele erau gata. Dar Dumnezeu

aşteaptă încă 1000 de ani şi când distruge este ca reacţie la intenţia

distrugătoare a celor răi.

Gog şi Magog – din cele 4 colţuri ale pământului – semnifică

naţiunile pământului îndreptate împotriva lui Dumnezeu.

Ca nisipiul mării . mulţimea opozanţilor lui Dumnezeu este

parodie după promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam – că sămânţa

lui va fi ca nisipul mării Gen 22:17

20:9 Cetatea Sfânta, capitala de drept a întregului pamânt, se va

coborî din cer (Ev 11:10.16, 12:22, Gal 4:26, Apoc 21:2) inaugurând

înoirea lumii. Distrugerea cu foc e inspirată din Ezechiel 38:22-23, 39:6.

Apoi este detaliată în vs 11-15 (nu sunt două distrugeri, ci una singură,

decisivă, finală)

20:10 Satana în iazul de foc – cu fiara şi profetul mincinos. Dacă

în 19:20, deci la venirea lui Isus, se vorbea de nimicirea veşnică pentru

aceste două instituţii, fiara şi proorocul mincinos, aruncarea diavolului în

acelaşi loc, înseamnă acelaşi lucru: nimicirea veşnică. (la revenirea lui

Isus instituţiile sunt imicite; oamenii ce compun acele insituţii îşi vor

primi pedeapsa după 1000 de ani, aşa cum ne arată imaginea distrugerii

lu Gog şi Magog – neamurile pământului). Destinul acesta este pregătit

pentru diavol şi ai lui de mult timp Mat 25:41, şi nu începe decât după

mileniu, când diavolul va fi aruncat în el. Nici o creatur, înaintea lui nu

gustă din acest foc, adică din moartea a doua!!!

Munciţi zi şi noapte în vecii vecilor – vezi 14:11

Învierea celor răi. Aparitia lor da iarasi ocazie de activitate Satanei.

Intenţiile lui sunt clare (20:8) Are acum pe cine pacali. Nu-i mai poate

minti ca el este Christos, dar îi convinge sa continue razboiul început

înainte de mileniu, asigurându-i ca dreptatea este de partea lui, ca

Christos si întregul cer n-au dreptate,ca el i-a înviat, ca el si cu îngerii

lui, împreuna cu inteligenta umana din toate timpurile au suficienta

putere sa cucereasca Noul Ierusalim. Razboiul lui Gog si Magog din Ez

38-39 (care nu s-a împlinit cu Israel la timpul prezis, dupa întoarcerea

din robie, ca si profetiile din cap.36-37 si 40-48) se va împlini în acest

ultim asalt paranoic si disperat al tuturor nefericitilor lumii care s-au

obisnuit sa-si lase mintea controlata de argumentele lui Lucifer.

Numarul lor...ca nisipul marii... este cea mai tragica metafora din

Biblie. Miliardele pentru care Christos a murit, târâte în rebeliune de

îngerii apostati...Toti cei ce au respins invitatia lui Dumnezeu în timpul

vietii, nu vor mai avea o alta sansa. Scenariul seamănă cu

Armaghedonul: tabere strânse pentru conflict, sunt învinse şi sfârşesc în

foc. Şi aici nemele bătăliei este unul ebraic Gog şi Magog (Eze 38:2).

Aici în Ezechiel 2:10-11 Gog şi Magog sunt cei ce îşi propun, cu cea

mai rea intenţie, să atace poporul paşnic, ce nu are nici un gând de

război – perversitatea răului. Vedem diferenţele faţă de Armaghedon:

războiul este dus de împăraţii de la răsăritpt subiminarea Babilonului –

un duşman precis; oastea rea e condusă de balaur, fiară şi prooroc

mincinos. În cp 20 duşmanul nu e definit – Gog şi Magog e imaginea

răului şi a mulţimii (vs 8), armatele din cele 4 colţuri ale pământului,

sunt la zidurile cetăţii sfinte şi o atacă. Ironia e adâncă: la Armaghedon,

duşmanii lui Dumnezeu s-au strâns să cucerească Muntele lui

Dumnezeu, dar ajung într-o vale (Ezechiel)

Gog şi Magog – descriu mulţimea; în tradiţia ebraică desemnau

cele 70 de naţiuni, ce nu aparţineau lui Israel – adică neamurile , străine

de legământul cu Dumnezeul lui Israel.

Pe tronul alb stă Dumnezeu Însuşi ca judecător. Dă sentinţa şi

ceea ce 2 Pet 3:10-12 a prezis, acum se întâmplă. Tronul alb.

Finalizează imaginea victoriei, începută cu calul cel alb. Cerul şi

pământul fug (20:11), imagine ce ne duce înapoi în 6:14, 16:20-21, în

liniştea tăcerii din 8:1

Cărţile şi Cartea vieţii – pe lângă toate cărţile deschise, cărţile

loialităţii, este şi cartea vieţii. Aici sunt cei ce au crezut în Hristos –

nimeni din cei care nu sunt scrişi în această carte, nu poate intra în ceruri

(21:27 // 20:15). Judecata este după ceea ce stă scris în cărţi. Mântuirea

este prin har, dar judecata este după fapte (Rom 2:6, 2 Cor 5:10, 1 Pet

1:17), căci faptele sunt dovezi de netrunchiat despre loialitatea inimii;

exprimă fie credinţă sau necredinţă, credincioşie sau necredincioşie –

Alan Johnson. Imaginea e frumoasă – faptele citite din cărţi. Şi sunt

multe fapte, bune, rele, şi la cei drepţi, şi la cei nedrepţi. Dacă mântuirea

nu este dată pentru ceea ce faci, atunci nu este refuzată pentru că nu ai

făcut ceva... În cărţi sunt multe fapte, faptele tuturor oamenilor. Dar

mântuiţii sunt scrişi în Cartea Vieţii – nu pentru faptele pe care le-au

făcut, sau nu le-au făcut, ci pentru că ei cred în Hristos! Cartea vieţii este

a Mielului – 21:27 – adică apare o dimensiune particulară, personală.

Atunci şi cei mântuiţi sunt ai Mielului...

Moartea Veşnică. Pedepsirea celor rai are loc chiar în momentul

în care asalteaza cetatea. Fara îndoiala, au avut timp suficient sa se

pregateasca de un atac armat. Biblia spune ca focul mâniei lui

Dumnezeu, un foc supranatural i-a mistuit. Nu exista un termen mai clar

si mai tare care sa descrie pedeapsa exacta pe care o vor primi cei rai

(Mal 4:1, Ob 16, Ev 10:27, Mat 10:28, Ez 28:16-19). Unii prefera sa

admire flacarile si fumul vesnic din imaginea metaforica a v.10.15, fara

sa observe care este sensul metaforei (v.14, cap 21.8). Moartea a doua

înseamna moartea fara înviere, o pieire vesnica. Moartea aici e

definitivă – chiar şi moartea moare!!! (20:14). Strigătul lui Pavel este

acum împlinit (1 Cor 15:55, Osea 13:14). Moartea este opusul/absenţa

vieţii, nu viaţă de alt fel, în altă parte. Mai mult, Biblia spune clar că

viaţa veşnică este doar pentru mântuiţi, în rai, în ceruri (Romani 2:6.7).

Cei ce nu sunt în ceruri, nu au viaţă. Au murit de moartea a doua, adică

au murit, fără să mai existe speranţa învierii, a conştiinţei etc. Imagineile

din Apocalipsa 22:2 cu pomul vieţii, Gen 3:22 – vorbescdespre

necesitatea omului de a mânca din pomul vieţii ca să trăiască; deci omul

nu are viaţă proprie în el însuşi, doar Dumnezeu e nemuritor, are viaţă în

Sine (1 Tim 6:15, Ioan 14:6, 5:26). Omul trăieşte doar dacă primeşte

viaţa de la Dumnezeu, adică dacă este în legătură, în relaţie cu

Dumnezeu. Omul trăieşte doar dacă este în ceruri – nu există două locuri

cu viaţă veşnică: rai şi iad. Ci un singur loc, cu un singur fel de viaţă

veşnică – lângă Dumnezeu, în prezenţa Sa. Iazul de foc este distrus –

moare şi el!!!

Moartea – este personificată aici, este duşmanul oamenilor (20:14

– vezi 1:18, dar şi 1 Cor 15:26.55)

Imaginea sublinează distrugerea toatlă şi definitivă a răului!

Ezechiel vorbea de faptul că, după nimicirea lui Gog şi Magog nu mai

rămâne nimeni dintre ei, ci israeliţii îi vor îngropa (Ez. 39:12). Israelul

spiritual al lui Dumnezeu, biriutorii fiarei, credincioşii din toate

timpurile şi din toate popoarele, niciodată nu va mai fi deranjat de rău!

După 1000 de ani de judecată, supravieţuitorii armaghedonului dau

verdictul: fiecare a fost judecat după ceea ce a făcut (20:13)

Ultima scena (v. 11-15) priveste aceeasi judecata finala din punct de

vedere al dreptatii desfasurarii ei: focul iadului va fi împartit fiecaruia

dupa gradul de vinovatie (v. 12 u.p.). Focul acesta este supranatura| (Is

30:33). Numai un asemenea foc poate tortura si nimici pe Satan si poate

pedepsi în mod selectiv pe oamenii razvratiti. Scena judecatii mileniale

se deschide prin a doua venire a lui Iisus ca Judecator suprem (v.

11,).Tronul alb, ca si calul alb (19:11) si norul alb (14:14) sunt simboluri

ale dreptatii judecatii Lui. În fata acestei dreptati de un alb

înspaimântator, cerul si pamântul sunt descrise ca alergând sa se ascunde

din fata Lui. „Si nu s-a mai gasit loc pentru ele". Cine mai ramâne în

viata în acest timp? Toti oameni sunt judecati ca morti, dar sunt

înviati ca sa-si poata primi plata (v. 13). Nimicirea este atât de

completa încât si moartea si mormântul pier împreuna cu vaietele si

durerile pentru totdeauna (vi4, 21:4). Unde se mai poate gasi loc

pentru un iad vesnic într-o lume în care toate lucrurile devin noi?

(21:5).

Iazul cu foc – nu este o imagine literală a unui lac arzând, ci

imaginea distrugerii totaleş i definitive. Moartea este distrusă şi ea. Mal

4:1 – se împlineşte, nimic rău nu mai rămâne.

De ce nu accepta Dumnezeu si pe cei pacatosi în împaratia slavei Lui?

Fiindca „cei ce sunt necredinciosi lui Iisus în aceasta viata, ar fi

necredinciosi fata de El si în lumea viitoare si ar crea o noua rebeliune în

cer." (RH Sept 28, 1897). Vezi si Is 26:10.

Retospectivă

Mileniul e timpul pe care Dumnezeu i-l dă diavolului să înţeleagă

răul pe care şi l-a făcut şi l-a făcut. Dă timp mântuiţilor să vadă şi să

înţeleagă clar natura păcatului 1 Cor 13:12. Concluzia mileniului

descoperă toată taina lui Dumnezeu, pomenită în Evanghelie deseori –

Rom 16:25-26, 1 Cor 2:6-10, Ef. 3:1-20, 1 Tim 3:16. Acum se

împlineşte 1 Cor 4:5 - De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme,

până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în

întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta

lauda de la Dumnezeu. După nimicirea răului, pământul este refăcut şi

îşi aşteaptă „locatarii‖.

Apocalipsa 21

De la scena judecăţii, începută în capitolul 17 şi terminată cu

distrugerea răului (satana şi supuşii lui), Apocalipsa descrie în

următoarele două capitole cerul şi noul pământ, cu capitala lui Noul

Ierusalim, folosind imagini preluate din Isaia şi Ezechiel în special,

promisiunile lui Dumnezeu pentru restaurare.

Tabloul este paralel cu cele 7 biserici, de la începutul Apocalipsei:

Noul Ierusalim Cele 7 biserici

Străluirea lui Dumnezeu 21:23 1:16

Numele lui Dumnezeu pe 22:4 3:12

fruntea poporului Său

Pomul vieţii 22:2 2:7

Cartea vieţii 21:27 3:5

Fericirea biruitorilor 21:7 2:7.11.17.26,

3:5

Dumnezeu începutul 21:6 1:17, 2:8

şi sfârşitul Alfa şi Omega

Vocea lui Dumnezeu direct 21:3 1:10

Viziunea este introdusă de imagini liturgice: cele 7 Biserici erau

introduse prin Pessah – prima sărbătoare din calendarul religios ebraic;

iar ultima viziune este introdusă de Sukkot – Sărbătoarea corturilor –

ultima din calendarul religios ebraic.

Ultima viziune a lui Ioan este aceea a înoirii lumii noastre (v. 1),

înoire inaugurata de coborârea Noului Ierusalim (v.2-3) care vine cu

putin timp înainte de curatirea prin foc a întregului pamânt (20:9).

Versetele 3-8 sunt cuvinte ale lui Dumnezeu referitoare la aceasta înoire

totala si la conditiile cetateniei vesnice în Noul Ierusalim. Toate lucrurile

vor fi facute noi atunci (v.5), numai inima omeneasca trebuie sa se

înoiasca acum. Ca si înoirea lumii, înoirea inimii începe prin coborârea

din cer, de sus a tronului lui Dumnezeu si nu prin zidirea de jos, de la

pamânt la cer, a unei dreptati (religii) proprii, asa cum a facut de la

început Babilonul. Si dupa cum înoirea lumii începe prin curatirea cu foc

divin a tuturor urmelor razvratirii, mistuindu-le pentru totdeauna, la fel

si înoirea spirituala, sfintirea vietii, începe cu focul Spiritului care

curateste inima de pacat (moartea omului vechi), fara sa mai ramâna în

suflet vreo miasma de tortura vesnica. Toate lucrurile vor fi noi. Dar nu

va mai fi o noua razvratire. 2 Petru 3:13…. Capitolul 21 din Apocalipsa

vorbeşte concludent despre împlinirea aşteptărilor din Romani 8:12-23.

21:1 Nou. De 3 ori e folosit în primele 5 versete - transmite ideea

de noutate totală. Noul pământ este nou, pentru că cel dintâi s-a învechit.

Este nou în sensul recreării celui vechi – nu ex nihilo ca în Geneza -; dar

nu e doar o îmbunătăţire, ci o recreere, o readucere la condiţile iniţiale,

de Eden. Petru vorbeşte despre acest eveniment 2 Petru 3:10.13

Dorinţa/promisiunea unui pământ înnoit, a fost prezentă în Vechiul

Testament Isaia 65.17. Aceasta viziune finala nu intentioneaza sa ne dea

informatii precise despre tot ce va fi si cum va fi (2 Cor 12:4). Imaginile

din Is 65 sau din alte locuri profetice, care stau ca model pentru anumite

scene si expresii din capitolele finale ale Apocalipsei, sunt niste umbre

slabe, niste prefigurari ale lumii viitoare, nu realitatea însasi.

Marea nu mai era. Literal, propoziţia sună aşa: „şi marea nu mai

este‖, adică mările, aşa cum le cunoaştem noi acum, nu vor mai exista pe

pământul nou creat. Unii au insistat că „marea‖ simbolizează popoare,

neamuri şi limbi (vezi cap. 17,15), dar în cazul acesta cerul şi pământul

trebuie să fie de asemenea simbolice. Aici Ioan afirmă clar că cerul,

pământul şi mările nu vor mai exista aşa cum le cunoaştem noi acum

(vezi PP 44).

Fie sens literal: nu mai există; „Marea nu va mai fi" nu vrea sa ne

informeze ca pe noul pamânt nu vor mai exista mari. Ele sunt o parte a

creatiei originale (Gen 1:10). Sau simbolic - mare are conotaţii negative

în profeţie: din ea ies fiarele lui Daniel, sau ale Apocalipsei, corespunde

deseori abisului, din care ies forţele demonice (11:7, 17:8). Poate fi

simbolul dezordinii sociale, a furtunilor sociale şi politice, din care ies

tiranii lumii; descrie nefiinţa, moartea, răul (Eze 26:19-21, Iona 2:6, Isa

27:1, 51:9.10). Apocalipsa identifică marea cu Babilonul (16:12) sau

locul de unde iese fiara (13:1). Vezi şi Apocalipsa 13:1. Acum, pe noul

pământ nu mai sunt forţe ostile lui Dumnezeu şi omenirii. Imaginea vine

din experienţa izolării lui pe o insulă 1:9 – experienţa lui aminteşte

destinul credinciosului rămas loial lui Dumnezeu şi de aceea e progonit,

înconjurat de rău, de o mare fără margini. Pe noul pământ, nu va fi nimic

din toate acestea.

Cuvintele creaţiei: cer, pământ... compară cu Isa 65:17-18.

21:2 Oraşul sfânt, Noul Ierusalim. Îl înlocuieşte pe vechiul

Ierusalim: care a fost numit oraşul sfânt (Isaia 52:1, Daniel 9:24), dar

care a ucis profeţii şi astfel s-a întinat (Matei 23:37), ajungând o peşteră

de tâlhari Matei 21:13; Isus prevesteşte dărâmarea cetăţii (Matei 22,7;

Luca 21,20). Noul Ierusalim era aşteptat să fie restaurat, să devină

capitala lumii, lumea nouă, unde lumina lui să vină de la prezenţa lui

Dumnezeu Isaia 60:19-20, şi care va avea 12 porţi cu numele seminţiilor

lui Israel Ezechiel 48:30-35, unde Dumnezeu va locui veşnic cu poporul

Său Ezechiel 43:7. Speranţa Noului Ierusalim este întâlnită puternic în

literatură intertestamentală, folosind descrieri asemănătoare Apocalipsei,

inspirate din porfeţii Vechiul Testament. Şi Noul Testament vorbeşte de

Noul Ierusalim (Evrei 11:10.16, 12:22, 13:14) ca împlinire a tuturor

viselor, speranţelor de securitate, siguranţă şi dorinţelor pline de dor ale

poporului lui Dumnezeu de-a lungul istoriei. Dorinţa unei asemenea

cetăţi, nu aparţine doar evreilor, ci şi lumii greco-romane, sub imaginea

oraşului ideal. E CU TOTUL NOU: nu e Ierusalimul războiului de 6

zile, nici al Zidului Plângerii, nici al Mosecheii lui Omar... nimic de aici

redecorat, sau repictat. Ci ce cu totul nou – este oraşul consolării.

Noul Ierusalim vine din cer de la Dumnezeu, pe noul pământ, asta

demonstrează că nu este reclădirea vreunei cetăţi aici pe actualul

pământ, ci e locul pregătit de Isus (Ioan 14:1-3, Evrei 11:10, 12:22) şi

stabilit pe pământ la sfârşitul mileniului (20:9).

Dacă la începutul Apocalipsa, Dumnezeu vorbea prin solii Lui,

acum El Însuşi locuieşte în mijlocul poporului Său şi comunică direct cu

oamenii.

Gătită. Forma cuvântului tradus astfel sugerează că pregătirea a

început în trecut şi a fost încheiată, astfel încât cetatea este acum cu totul

pregătită (vezi GC 645, 648).

Mireasa. În 19:8 sfinţii sunt Mireasa lui Hristos; aici Noul

Ierusalim. Sfinţii sunt în in alb, Noul Ierusalim radiază de slava lui

Dumnezeu ca pietrele preţioase 21:18-20 – contrast cu slăvirea de sine a

Babilonului 17:4. Noul Ierusalim aparţine lui Hristos şi este populat cu

cei răscumpăraţi de El.

21:3 Cortul lui Dumnezeu şi locuirea Sa cu oamenii. În Vechiul

Testament reprezintă prezenţa lui Dumnezeu – la tabernacol se vedea

slava lui Dumnezeu - Şechina (exod 25:8, 40:34-35, Lev 9:23).

Necredinţa lui Israel a îndepărtat slava lui Dumnezeu din tabernacol

(Matei 27:51). Slava lui Dumnezeu a fost văzută în Hristos (ioan 1:14);

iar la desăvârşirea tuturor lucrurilor, Dumnezeu va fi mereu cu oamenii

– nu îi va mai despărţi nimic. Astfel, prezenţa unui sanctuar obişnuit nu

mai e necesară (imaginea Noul Ierusalim este copiată după modelul

sanctuarului Vechiul Testament, capitolul 21:16-27).

În greacă este skeno – a locui, în cort. Vine din evreiescul shekinah care

descria prezenţa lui Dumnezeu, slava Sa vizibilă – iar shekinah vine din

shakan – a locui!!! Noul Ierusalim va fi reşedinţa lui Dumnezeu propriu-

zisă – nu doar un simbol al prezenţei Sale!!! Aici unii încep cu

argumentele: Dumnezeu este infinit... ni-L imaginăm că va locui într-un

loc în univers... Biblia vrea să spună mai mult decât atât – întreb eu ce?

Nu au răspuns; căci dacă din Biblie, cartea lui Dumnezeu nu ştiu mai

mult, atunci de unde ştie altcineva? Simbolul e mai puternic în 21:22,

unde Ioan spune că nu a mai văzut nici un Templu, „pentru că Domnul

Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei‖. Sanctuarul

pământesc avea rolul de a asigura, simbolic, locuirea lui Dumnezeu cu

poporul Său. Ezechiel spune la fel în 48:53 - Şi din ziua aceea, numele

cetăţii va fi: ,Domnul este aici!

Metafora conjugală – Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu –

relaţia tată – fiu descriu apropierea lui Dumnezeu de oameni, fără să fie

întreruptă de păcat, distanţă, greşeală – nu mai e nevoie de medierea

preoţească; iar ceea ce i s-a refuzat lui Moise, va fi acum experienţa

zilnică a mântuiţilor: Exod 33:20-23 – vor vedea faţa lui Dumnezeu

Apocalipsa 22:4. Este descrisă expereinţa zilnică, practică a vieţii Lături

de Dumnezeu, cum trăim alături de o persoană, cu care conversăm,

râdem, mâncăm şi gândim.

Aluzii la simbolul Sukkot – Sărbătoare secerişului/ a adunării –

căci e ultima... corturile contruite în jurul templului reprezenteu tocmai

acest lucru: totul este trecător aici, toate împărăţiile pământului, singurul

ce e veşnic este Dumnezeu şi locuinţa Lui!

Pluralul oamenii sugerează includerea credincioşilor din toate

timpurile, limbile şi neamurile pământului (7:9); este promisiunea făcută

Israelului Ezechiel 37:27, care acum e lărgită spre toate naţiunile, din

toate timpurile.

Dumnezeu va fi cu ei. Împlinirea promisiunii din Ezechiel 48:35,

unde se spune că numele cetăţii noi este Dumnezeu este aici.

21:4 Lacrima ştearsă. Prezenţa lui Dumnezeu cu poporul Său,

înlătură orice lacrimă. Lacrima este produsul morţii, durerii. Acum se

împlineşte promisiunea lui Isaia 25:8, 35:10, 65:19. Acum toate sunt noi

(1 Cor 15:54 – cele rele sunt înghiţite de victorie)

Moartea. Este articulată hotărât– personificată, drept cel mai mare

duşman al omenirii (Apocalipsa 1:18, 1 Cor 15:26). În 20:14 – moartea

este aruncată în iazul de foc. Când Hristos era cu oamenii, moartea,

suferinţa, durerea erau înlăturate (Ioan 1:14). Acest lucru l-a înţeles

Marta, spunînd că prezenţa lui Hristos ar fi alungat moartea lui Lazăr

(Ioan 11:21.32). În Noul Ierusalim, prezenţa lui Hristos înlătură tot ceea

ce aminteşte de păcat şi urmările acestuia 21:4.

Ierusalimul este oraşul consolării: nu mai e nici o lacrimă –

provocată de suferinţele trecutului. Suferinţa este cel mai des folosită

pentru a-L nega pe Dumnezeu: unde e Dumnezeu când sufăr? Lacrimile

fetiţei torturate de soldaţi sunt nevăzute? Dumnezeu acum şterge

lacrimile – este gestul suprem de tandreţe, de preţuire cerească, suprema

consolare şi răspunsul decisiv la întrebarea suferinţei. Descrierea cetăţii

e de la periferie spre centru: Prima imagine 1. Oraşul străluceşte precum

cristalul (22:10-27), 2. Porţi şi pereţi din piatră preţioasă, 3. Piaţa şi

strada principală de aur. A doua panoramă: 22:1-5: centrul cetăţii cu 4.

apa şi râul vieţii, 5. Pomul vieţii, 6. Tronul lui Dumnezeu şi 7.

Dumnezeu însuşi. Dar adevărata podoabă şi strălucire a Noul Ierusalim

nu sunt străzile de aur, sau zidurile de diamant – ele sunt nimic în

comparaţie cu oamenii, mântuiţii ce se întâlnesc cu Dumnezeu. Lecţia

este mare aici: lui Dumnezeu îi plac pietrele preţioase, metalele

frumoase ... dar pentru scopul acesta, materiale de construcţii. Cel mai

frumos pentru El sunt oamenii răsucmpăraţi, care dezvoltă caractere

după asemînarea Lui. Aşa să fie şi cu noi: să vedem valoarea lucrurilor

şi să le punem la locul lor: NUMĂRUL 1 OMANII ŞI CARACTERUL,

apoi secundar toate celelalte. Aici este şi un contrast cu Babilonul, care

era plâns mai întâi pentru mărfurile pierdute, apoi, chiar la sfâşit pentru

oameni şi sufletele lor (Apocalipsa 18:11-13)

21:5 Cel ce şedea. În cap. 4,2 (vezi comentariul de acolo), Tatăl

este reprezentat ca şezând pe tron şi se poate ca aici să fie vorba despre

acelaşi lucru. Unii consideră că Matei 25,31 este o dovadă că poate aici

se face referire la Isus Hristos.

Eu fac toate lucrurile noi. Acum intervine glasul lui Dumnezeu şi

promite personal aceste lucruri. Natura toată suferă din cauza păcatului

(Rom. 8:21); cele vechi trebuie uitate, căci doar cele noi sunt veşnice

Isaia 43:18-19.

Cuvinte vrednice de crezare. Spuse de Dumnezeu. la fel a spus la

invitaţia pentru nunta Mielului 19:9 şi mai e repetată în 22:6. Isus este

credincios şi adevărat 19:11, 3:14 – aşa că mărturia Sa prin duhul

proorociei este demnă de crezare. El a dovedit că va împlini ceea ce

promite Apocalipsa, prin viaţa Sa, minunile Sale, moartea şi învierea Sa.

21:6 S-a isprăvit. Mai degrabă „a trecut”

Începutul şi sfâşitul. Început, poate fi tradus cu origine, primul, rang...

aici sensul e de origine. Sfârşit: scop, ţintă, sfârşit în timp, încetare. Aici

sensul este de ţintă atinsă. Adică totul porneşte din Dumnezeu şi se

împlineşte în Dumnezeu. Pavel spune la fel în Rom 11:36. Apocalipsa

începe aşa (1:8) şi se termină aşa (22:13) – tot ce scrie aici începe şi se

finalizează cu Dumnezeu. Apocalipsa oferă împlinirea tuturor

speranţelor, răspunsul tuturor dorinţelor şi aşteptărilor lumii, a tuturor

însetărilor - punctul final: coborârea cetăţii lui Dumnezeu S-a sfârşit!

Noul Ieruslaim este oraşul păcii – Salem - , este oraşul lui Melhisedec –

prinţul dreptăţii, este construit pe Muntele Moria – jertfa, este capitala

lui David, unde e Templu – locul rugăciunii şi al închinării. Este opusul

Babilonului, sfârşitul opresiunii şi al exilului – nu poţi uita acest oraş (Ps

137). Aşa vede şi Daniel: prezenţa lui Dumnezeu în împărăţia Sa este

veşnică – muntele ce acoperă pământul din Daniel 2:35 este referire

puternică la Muntele Sionului, cum era pomenit locul unde Dumnezeu

este prezent – adică Ierusalimul. Tradiţia ebraică vorbeşte de Ierualimul

de sus, creat înainte de cel de jos şi care e veşnic.

Apa vieţii. Mântuirea este gratuită. Dar interesant, că şi în viaţa

viitoare, nemurirea nu va fi o caracteristică intrinsecă naturii umane, ci

va fi mereu darul lui Dumnezeu, ce vine din natura lui Dumnezeu, căci

Dumnezeu este singurul care are nemurirea 1 Tim 6:16. Compară cu

22:1-2. Dumnezeu promite că va avea grijă de nevoile omului,

răspunzând aici concret la promisiunea făcută credincioşilor în Isaia

41:17-18. Poate avea sensul şi de sete după Dumnezeu – Matei 5:6. Cine

însetează după Dumnezeu, va fi săturat – şi e contrast cu cei ce beau din

cupa prostituatei Babilon (17:2). O altă aluzie la Sukkot – preotul, în

ritualul sărbătorii lua apă din fântâna Siloam, aruncând spre popor, care

răspundea cu Isaia 12:3: Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele

mântuirii – este aluzia pe care Isus a făcut-o în Ioan 7:37: Dacă

însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea

21:7 Birui. Adică, în acord cu gramatica limbii greceşti, cel care

va birui mereu sau în mod obişnuit. Creştinul trăieşte o viaţă de biruinţă

prin puterea Duhului Sfânt. Această promisiune reia toate promisiunile

făcute celor 7 bisericii; cine este credincios, cine biruieşte, va primi toate

lucrurile noi, pe care Dumnezeu le pregăteşte.

Dumnezeul lui … fiul Meu. Compară cu Genesa 17,7; 2 Samuel

7,14. Aici este dată făgăduinţa unei relaţii familiale personale. Păcătosul

mântuit prin har va fi primit în familia lui Dumnezeu şi va fi adus într-o

relaţie atât de strânsă ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. Locuitorii

lumilor necăzute nu pot fi mai aproape de Dumnezeu şi de Hristos decât

va fi păcătosul răscumpărat. Vezi DA 25, 26.

21:8 Caracteristicile celor ce primesc moartea a doua sunt

evident în contrast cu legea lui Dumnezeu, cu cei credincioşi, care

păzesc poruncile 14:12

Fricoşi. Gr. deiloi, „laş‖, „fricos‖. În opoziţie cu sfinţii, care au

arătat răbdare în fidelitatea lor pentru Dumnezeu, deşi au avut de suferit

persecuţia fiarei (14:12) Cuvântul acesta este întotdeauna folosit în

sensul negativ, al laşităţii, al timidităţii nejustificate. Compară cu Matei

8,26; Marcu 4,40. Poate fi o referire la Marcu 8:38, Luca 9:26, Ioan

12:42.43 – unde fricoşii se ruşinează să-L mărturisească pe Hristos şi

nici Hristos nu îi va mărturisi înaintea Tatălui.

Necredincioşii. În acelaşi sens, în contrast cu sfinţii, ce sunt

credincioşi lui Hristos, păstrează credinţa în El, până la sfârşit.

Nemântuiţii, cei ce sunt în relaţie cu diavolul, perseverează în

această relaţie, deşi au fost avertizaţi în trâmbiţa a-6-a să se lase de

păcatele lor (9:20-21).

21:9 Unui din cei şapte îngeri. Unul dintre îngerii care poartă

urgiile îi arătase deja lui Ioan judecata curvei celei mari (vezi cap. 17,1).

Acum, unul dintre ei (e posibil să fi fost acelaşi înger) îi atrage lui Ioan

atenţia asupra Noului Ierusalim, centrul şi sediul împărăţiei veşnice. Este

interesant de observat faptul că în prima ocazie un înger purtător de urgii

a fost cel care i-a arătat profetului Babilonul mistic, iar acum tot unul

dintre ei este cel care îi arată Noul Ierusalim. Din punct de vedere

istoric, vechiul Babilonul şi Ierusalimul au fost duşmani tradiţionali, iar

aici, simbolic, ei reprezintă cele două tabere din marea luptă dintre bine

şi rău. Una este reprezentată de o femeie decăzută (cap. 17,5), iar

cealaltă de o femeie nobilă (cap. 19,7; 21,2)

Descrierea e progresivă: mai întâi slava cetăţii (versetul 2), apoi

zidurile ei, porţile ei şi interiorul ei...

Mireasa, nevasta Mielului. Imaginea reînoirii Ierusalimului,

asemănat cu nunta, este din Vechiul Testament Isaia 49:8, 62:5, 61:10.

21:10 Munte mare şi înalt. După obiceiul antic, în care cetăţile

erau zidite pe ridicăturile ruinelor mai vechi, este posibil ca imaginea să

sugereze stabilirea Noului Ierusalim pe ruinele Babilonului distrus.

Acelaşi înger în conduce pe Ioan şi îi dă explicaţiile, care i-a arătat

distrugerea Babilonului în pustie (17:3), care şi el stătea pe 7 dealuri

(17:9)... Babilonul e văzut în pustie 17:3; Noul Ieruslim pe un munte

înalt 21:10.

De acum încolo, descrierea Noului Ierusalim urmează descrierea

templului restaruat, aşa cum spune Ezechiel 40-48, urmându-se aceleaşi

tipare, aceleaşi modele. Cetatea area toate caraceristicile unui templu,

pentru că prezenţa lui Dumnezeu este acolo.

21:11 Slava lui Dumnezeu. Primul lucru cel observă Ioan, slava

lui Dumnezeu – acest lucru era caracteristic sanctuarului Vechiul

Testament (Exod 40:34-35, Ezechiel 43:1-5). Slava lui Dumnezeu este

podoaba cetăţii (21:2). Slava lui Dumnezeu decorează cetatea mai

frumos ca toate pietrele preţioase din lume (4:3); strălucirea Lui face

inutilă lumina soarelui (21:23, 22:5) Probabil că este vorba de faptul că,

de-a lungul veşniciei, Dumnezeu va fi mereu prezent în mijlocul

poporului Său. Slava care face cunoscută prezenţa Sa nu va părăsi

niciodată Noul Ierusalim. Compară cu Exodul 40,34; 1 Regi 8,11.

21:12 Zid mare şi înalt. În vechime astfel de ziduri erau construite

în jurul cetăţilor, ca apărare împotriva duşmanilor. Ilustraţiile lui Ioan

sunt împrumutate în parte din descrierea cetăţii pe care a văzut-o

Ezechiel (Ezechiel 48,31-35) – certitudinea siguranţei, că nimic rău nu

va intra acolo (vezi 21:8.27). Modelul folosit este modelul cetăţilor

antice, sigure, cu porţi şi ziduri puternice. Zidul nu e necesar – răul nu

mai e; dar simbolic, defineşte siguranţa. Prezenţa lui Dumnezeu asigură

liniştea, securitatea Zaharia 2:5 Imaginea încrederii, admirării şi bucuriei

12 Porţi. Fiind câte trei în fiecare punct cardinal, ar putea fi

simbolul universalităţii – din toate colţurile lumii sunt aşteptaţi oameni

să intre pe cele 12 porţi (Luca 13:19).

12 Îngeri la porţi. Imaginea securităţii; îngerii veghează ca nimic

necurat să nu intre acolo (21:27).

21:14 Doisprezece apostoli. Biserica din Noul Testament este

construită pe temelia apostolilor şi a profeţilor (Efeseni 2,20). Vechiul

Testament şi Noul Testament sunt întâlnite în ceruri, şi credincioşii lor

de asemenea. Aceeaşi realitate este descrisă sub imaginea celor 24 de

bătrâni (4:4), a celor 144.000 de sigilaţi (7:4-8) Cetatea este construită

pe multiplu de 12...

21:15 Trestie. Compară cu Ezechiel 40,3; Apocalipsa 11,1. Fără

îndoială că aici a măsura şi a face cunoscute măsurile au rostul de a

asigura cu privire la cât de potrivit şi de suficient este căminul ceresc

21:16 Douăsprezece mii de prăjini. O prăjină are aproximativ

190 m. (vezi Vol. V. p. 50). Prin urmare, 12.000 de prăjini ar fi cam

2.280 km. Nu se specifică dacă această măsură este a perimetrului sau

doar a unei singure laturi. Dacă ar fi a perimetrului, atunci lungimea unei

laturi a cetăţii ar fi de 570 km. În ce priveşte obiceiul de a măsura o

cetate după perimetrul ei, vezi The Letter of Aristeas 105. După

Herodot, Babilonul antic avea cam aceleaşi dimensiuni. Sunt

comentatori ce arată că descrierea lui Ioan este o copie după Babilon;

concluzia fiind că Noul Ierusalim va fi veşnic.

Înălţimea. Alţii atrag atenţia asupra similarităţii dintre măsura

cetăţii descrisă aici şi cea pe care şi-o imaginau iudeii. Despre această

problemă se discută în Midrash: „De unde este lungimea, lăţimea şi

înălţimea [Ierusalimului]? Şi el s-a întins şi s-a înălţat mereu în sus,

Ezechiel 41,7. Se spune că R. Eli’ezer Ja’aqob a zis: În cele din urmă

Ierusalimul se va ridica şi se va înălţa până la tronul slavei şi Îi va spune

lui Dumnezeu: ‚Spaţiul meu este prea strâmt; retrage-Te de la mine, ca

să pot locui!’ Isaia 49,20‖ (Pesiqtha 143a, citat în Strack şi Billerbeck,

Kommnetar zum Neuen Testament, vol. 3, p. 849).... Alţii atribuie

cuvântului tradus aici „deopotrivă‖ (isos) sensul de „proporţie‖ şi cred

că deşi lungimea şi lăţimea pot fi egale, înălţimea va fi proporţională cu

celelalte dimensiuni. Acest lucru este posibil, deşi este dificil de

demonstrat o astfel de explicaţie fie din sursele biblice, fie din cele

clasice. O altă interpretare permite ca isos să păstreze sensul obişnuit,

dar face observaţia că prin cuvântul tradus aici înălţime (hupsos) se

poate face referire nu doar la „înălţime‖, ci şi la „partea înaltă‖, „vârful‖,

„culmea‖, „coroana‖. Dacă înţelegem hupsos în felul acesta, Ioan vrea să

spună că distanţa din jurul vârfului zidului este aceeaşi cu cea a părţii de

jos a acestuia.

Sau pur şi simplu, transmite ideea siguranţei, a armoniei, a

frumuseţii şi a suficienţei locului.

Dimensiunile cetăţii ne arată forma ei: cub perfect. Cubul are 12

laturi; atunci, fiecare latură are 12.000 de stadii, iar toate împreună fac

144.000 de stadii. Aceasta ne aminteşte de Apocalipsa 7:4 –

universalitatea poporului lui Dumnezeu; cetatea este locul ideal pentru

poporul lui Dumnezeu, din Vechiul Testament şi din Noul Testament.

Cel mai important simbol al cubului este asemănarea cu Sfânta

Sfintelor din Vechiul Testament 1 Împăraţi 6:20. Asta ne arată că Noul

Ierusalim este sanctuarul lui Dumnezeu pe noul pământ. În sanctuarul

pământesc, doar marele preot, odată pe an, putea intra în prezenţa lui

Dumnezeu, în Sfânta Sfintelor. Acum, Ioan ne asigură că orice om, orice

locuitor al Noului Ierusalim are intrarea liberă şi derectă în faţa lui

Dumnezeu 22:2-4.

21:17 Măsurat şi zidul. Pe temeiul măsurii cotului din Noul

Testament, care era de aproximativ 57 cm (vezi Vol. V, p. 50), 144 de

coţi ar fi cam 80 m [sau, dacă un cot are 44,5 cm, atunci ar avea 64 m].

Ioan nu spune că aceasta ar fi înălţimea zidului. Unii au emis părerea că

aceasta ar fi grosimii lui – concluzia logică, pentru că lungimea şi

înălţimea a fost spusă ca fiind 12.000 de stadii. Cetatea este sigură,

apărată de Dumnezeu Zaharia 2:5

Îngerului... măsura oamenilor. În greceşte substantivul „înger‖ nu

are articol hotărât. Acest pasaj sună astfel: „a unui om, chiar a unui

înger‖. Sensul este destul de obscur. Din această cauză, unii susţin că ar

trebui să ne abţinem să aplicăm în mod dogmatic unităţi de măsură

omeneşti la Noului Ierusalim. Indiferent de dimensiunile cetăţii, putem fi

siguri că totul este desăvârşit. Când vor vedea cetatea, sfinţii vor înţelege

semnificaţia simbolurilor folosite de Ioan.

Cetatea, după toate standardele, omeneşti şi îngereşti este o cetate

perfectă, sigură, ideală.

21:19 Pietre scumpe. Nu toate acestea pot fi identificate de

giuvaergiul modern şi nici nu avem mult de câştigat prin compararea lor

cu pietrele preţioase de la pieptarul marelui preot (Exodul 28,17–20)

[doar 8 sunt regăsite în Apocalipsa – de aceea, unii comentatori spun că

Ioan şi-a tradus singur numele pietrelor, din ebraică]. Nici sursele antice

şi nici învăţaţii moderni nu sunt de acord cu identificarea tuturor

pietrelor.

21:21 Strada de aur. Templul lui Solomon avea podeaua de aur,

parţial 1 Regi 6:30. Strada este în contrast cu strada cetăţii cea mare,

unde marotrii lui Dumnezeu au fost supuşi umilirii şi batjocorii 11:8-10.

Acum martorii lui Dumnezeu sunt onoraţi, locuind în sfânta cetate. Isaia

54:11-12 descrie cam la fel imaginea Iersualimului restaurat – Ioan

corbeşte de imaginea ideală a Ierusalimului, aşa cum aşteptau profeţii

Vechiul Testament. Slava cetăţii totuşi, reflectă slava lui Dumnezeu.

21:22. Templu. Sanctuarul pământesc era un simbol al locului

unde locuieşte Dumnezeu. Din pricina păcatului lor, Adam şi Eva au fost

izgoniţi din Eden şi din prezenţa divină. Atunci când păcatul va fi

îndepărtat, biserica va fi din nou în stare să locuiască în prezenţa Sa, şi

nu va mai fi necesară nici o construcţie care să simbolizeze locul

prezenţei lui Dumnezeu. Sfânta Sfintelor era sub forma de cub 1

Împăraţi 6:20, adică ca şi Noul Ierusalim, ceea ce sugerează ideea că

întreaga cetate reprezintă inima sanctuarului, adică Sfânta Sfintelor,

unde se manifestă prezenţa lui Dumnezeu. de aceea nu a fost văzut nici

un templu, pentru că întreaga cetate, Noul Ierusalim e o parte din

sancturaul lui Dumnezeu, mai precis Sfânta Sfintelor.

Pentru că Dumnezeu este prezent, cetatea însăşi funcţionează ca

Templu

21:23 N-are trebuinţă. Corpurile de iluminat nu vor mai fi necesare

pentru iluminarea cetăţii. Glorioasa strălucire a prezenţei lui Dumnezeu

(vezi Isaia 60,19.20) va oferi lumină mai mult decât suficientă. Lucrurile

materiale nu sunt indispensabile planului lui Dumnezeu; în prezenţa Sa

toate sunt făcute de ruşine (vezi Isaia 24,23). Luminile create nu pot

întrece în strălucire slava prezenţei divine. Astfel sfânta cetate stă ca un

candelabru ce luminează tot pământul ( ca sanctuarul, a cărui singură

lumină era de la candelabrul din templu – aşadar, pământul un mare

sanctuar al prezenţei lui Dumnezeu!!!)

21:24 Neamurile merg în lumina ei. Isaia 60:3 se împlineşte,

când cei mântuiţi vor locui pe noul pământ.

21:25-26 Porţi deschise. Isaia 60:11-13. Porţile nu sunt deschise

doar pentru că răul nu mai există; ci şi pentru a păstra calea deschisă,

accesul nelimitat la tronul lui Dumnezeu, care e în cetate, a oricărei

fiinţe.Neamurile îşi vor aduce cinstea şi slava.

21:27 Nimic întinat. Fără îndoială că este o aluzie la Isaia 52,1.

Mare parte din tablourile descrierii pe care o face Ioan Sfintei Cetăţi este

împrumutată din scrierile proorocilor din vechime, care descriau slava

Ierusalimului aşa cum ar fi putut el să fie. Ioan descrie cetatea aşa cum

va fi. Nimic întinat nu trebuie să intre nici în vechiul sanctuar. Cele

necurate aparţin Babilonului 17:4 şi tuturor celor ce beau din vinul

necurăţiei lui. Ei nu sunt scrişi în cartea vieţii şi sunt distruşi în iazul de

foc (20:15); în cetate sunt doar cei ce au ajuns acolo prin singura metodă

admisă: supunerea, consacrarea, loialitatea 100% faţă de Hristos, acum

şi aici 21:7 – vezi Isaia 4:3 Cei sfinţi vor intra în cetate. Toţi cei care

intră sunt sfinţi, ceea ce confirmă imaginea Noului Testament, în care

credincioşii, toţi credincioşii sunt numiţi sfinţi, căci sunt în Hristos.

Oraşul vieţii

1. Pomul vieţii – simbol al vieţii, ca în Gen 3:22 // Eze. 47:12 –

frunctele şi frunzele au un scop, o utilitate, adică tot copacul

este folositor vieţii. Vindecarea frunzelor nu implică remedii

naturiste; cin contextul adunăarii neamurilor care îşi aduc slava

lui Dumnezeu implică faptul că vindecarea reprezintă

iluminarea naţiunilor de Dumnezeu Însuşi, tot mai profunda

asemănare cu El, din partea celor mântuiţi .. .creşterea lor.

Interasant că neamurile spun slava Domnului – ei care pentru

evrei erau goim – au nevoie să afle multe despre Dumnezeu şi

să trăiască în conformitate cu noua descoperire. Acest lucru se

vede foarte bine în cp 22: 1-5, unde vindecarea naţiunilor

corespunde servitorilor, care sulujesc lui Dumnezeu şi sunt

luminaţi de El

A A’

Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului Tronul lui Dumnezeu

şi al Mielului

Din care curge râul vieţii şi irigă în cetate (22:3b)

Pomul vieţii (22:1-2a)

B B’

Fructe lunar şi frunze pentru vindecare servitorii ce Îl vor sluji pe

Dumnezeu

(22:2b) şi vor vedea faţa Celui ce le va da

lumina (22:3c-5b)

C C’

Nu va mia fi vreun blestem (22:3a) vor domni pentru totdeauna

(22:5)

Aluzie la Gen 3:14 ce a răpit umanităţii

Accesul la pomul vieţii.

Aşa vorbeşte Ioan şi în Evanghelie: leagă lumina de viaţă: În El

era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Ioan 1:4.

Pomul vieţii - simbolul speranţei – era modelul pentru candelabrul

din Templu.

Pomul vieţii asigură viaţa oamneilor, atât fizic cât şi spiriutal. Este

tipic gândirii ebraice, holistice să vad ădezvoltarea fizică legată de cea

spirituală. La nivelul cuvintelor, au acelaşi cuvânt pentru viaţa biologică

şi cea spirituală: Ps 104:29-30: Când le iei suflarea (ruah), mor şi se

întorc în ţărână. Când trimiţi Duhul Tău (ruah), sunt creaţi.

Deci viaţa este legată de religiozitate: dimensiunea religioasă nu

este legată doar de aspectul spiritual – ci e o necesitate biologică, un

adevăr proclamat de primele versete ale Bibliei. Dumnezeu l-a creat pe

om suflându-i în nări suflare de viaţă – astfel fiecare om este legat

biologic de Dumnezeu – când omenirea se taie de la Dumnezeu, maore

(Gen 2:!7, 3:17.19). Apocalipsa spune acelaşi lucru.

Noul Ieruslaim este un oraş real cu viaţă reală, totală, ce implică

atingerea, pipăitul, mirosul, gustul, frumuseţea. Răscumpăraţii nu mai

simt oboseala, dezgustul, suferinţa. Trupul dar şi intelectul este

revitalizat – percepe tot mai clar, mai luminos realitatea. Memoria,

inteligenţa şi pasiunea pentru a învăţa sunt revitalizate – omul înţelege

Cuvântul lui Dumnezeu mai profund, mai repede. Până atunci, viaţa

noastră strigă după Dumnezeu...

Apocalipsa 22

Pentru descrierea capitolului, am putea folosi expresia Trăieşte

veşnicia! Lumea propune trăieşte clipa!, dar Dumnezeu oferă veşnicia---

Trăieşte veşnicia!

Acolo va fi Paradisul pierdut de Adam si pomul vietii (22:1-2; nici

atunci nu vom avea o nemurire naturala- 22:14).

Dar mai mult decât stralucirea aurului strazilor si a zidirilor de diamant,

mai mult decât paradisul cu toti pomii lui (mai putin unul!), mai mult

decât întâlnirea cu cei dragi, cu sfintii si cu îngerii, este fericirea de a

vedea întotdeauna „fata Tatalui' '(V. 4, Ex 33:20). „Si vor împarati în

vecii vecilor" (V. 5).

22:1 Un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din

scaunul de domnie a lui Dumnezeu. Apa vieţii = apa care este viaţa.

Imaginea ne duce înapoi în Edenul Genezei (Gen 2:8.9), în Ezechiel

47:12 râul ce iese de la [templul lui] Dumnezeu şi dă viaţă (fructe de 12

ori pe an şi frunze bune pentru leac); Râul ce vine de la Dumnezeu e în

contrast cu Eufratul, râul Babilonului, pe malurile căruia credincioşii lui

Dumnezeu, aflaţi în robie plângeau după Ierusalim Ps 137:1-6. Acum,

dorinţa lor de restabilire a împărăţiei divine, s-a împlinit. Ioan se inspiră

din mai multe pasaje profetice ale Vechiului Testament – deci acum

speranţa tuturor profeţilor s-a împlinit.

Datorită amintirii Duhului Sfânt în 22:17 şi asocierea cu apa, sunt

comentatori care văd aici râul de viaţă ca fiind aluzie la Duhul Sfânt.

Isaia compară Duhul lui Dumnezeu cu apa ce dă viaţă Isaia 44:3-4, Isus

foloseşte acelaşi simbol Ioan 7:38-39.

Îngerul îi arătase lui Ioan exteriorul cetăţii (cap. 21,10), iar acum îi

atrage atenţia asupra anumitor lucruri din interior

Scaunul de domnie al Mielului. – pentru prima dată numit aşa în

Apocalipsa – până acum era asociat doar cu Tatăl. Dar conform 3:21,

Mielul este împreună conudcător cu Tatăl. Interesant că imaginea apare

după mileniu, după împărăţia de 1000 de ani a Mielului cu mântuiţii,

după eradicarea păcatului şi a păcătoşilor, când Pavel spune că Isus se

supune Tatălui, ca Dumnezeu să fie totul în toţi (1 Cor 15:28).

22:2 În mijlocul străzilor/pieţei. Râul curge în paralel cu străzile

cetăţii, sau pe străzile cetăţii – în funcţie de traducerea folosită.

Pomul vieţii Pomul este un simbol al vieţii veşnice, din sursa

vieţii. Compară Apocalipsa 21,10 cu PP 62; GC 645, 648; Ellen G.

White, Material suplimentar la Apocalipsa 22,2. Pomul vieţii – interzis

lui Adam după păcătuire, acum toţi mântuiţii au acces nelimitat la el,

prin Hristos. Viaţa pierdută a lui Adam, acum este refăcută deplin în

Hristos.

12 roade pe an – adică continuu, pomul vieţii este izvor de viaţă

continuă, disponibilă non-stop pentru mântuiţi. Vor fi mereu roade din

abundenţă, suficiente pentru a satisface, de-a lungul veşniciei, toate

nevoile vieţii celor mântuiţi. Compară cu Ezechiel 47,12.

Frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor. Aluzie

clară la Ezechiel 47:12 – unde Ezechiel mai spune că frunzele nu se vor

veşteji niciodată. Imaginea vindecării trebuie înţeleasă în contextul

simbolurilor Vechiul Testament. Pacea, liniştea, siguranţa erau

simbolizate prin imaginea odihnei sub vie şi smochin, sub frunzişul lor

bogat (1 Împăraţi 4:24-25, Mica 4:4, Zaharia 3:10). Robia, războiul

perturba această linişte. Promisiunea întoarcerii din robie, făcută prin

Ezechiel, conţinea în sine şi ideea vindecării rănilor spirituale, făcute de

babilonieni. Acum poporul stă în pace, şi uită rătăcirea în babilon. Sau

desfiinţarea barierelor naţionale, culturale, etnice, tribale, lingvistice, ce

au chinuit şi separat omenirea de-a lungul secolelor.

Pomul vieţii – simbol al vieţii, ca în Gen 3:22 // Eze. 47:12 –

frunctele şi frunzele au un scop, o utilitate, adică tot copacul este

folositor vieţii. Vindecarea frunzelor nu implică remedii naturiste; cin

contextul adunării neamurilor care îşi aduc slava lui Dumnezeu implică

faptul că vindecarea reprezintă iluminarea naţiunilor de Dumnezeu

Însuşi, tot mai profunda asemănare cu El, din partea celor mântuiţi ..

.creşterea lor. Interasant că neamurile spun slava Domnului – ei care

pentru evrei erau goim – au nevoie să afle multe despre Dumnezeu şi să

trăiască în conformitate cu noua descoperire. Acest lucru se vede foarte

bine în cp 22: 1-5, unde vindecarea naţiunilor corespunde servitorilor,

care sulujesc lui Dumnezeu şi sunt luminaţi de El

A A’

Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului Tronul lui Dumnezeu

şi al Mielului

Din care curge râul vieţii şi irigă în cetate (22:3b)

Pomul vieţii (22:1-2a)

B B’

Fructe lunar şi frunze pentru vindecare servitorii ce Îl vor sluji pe

Dumnezeu

(22:2b) şi vor vedea faţa Celui ce le va da

lumina (22:3c-5b)

C C’

Nu va mia fi vreun blestem (22:3a) vor domni pentru totdeauna

(22:5)

Aluzie la Gen 3:14 ce a răpit umanităţii

Accesul la pomul vieţii.

Aşa vorbeşte Ioan şi în Evanghelie: leagă lumina de viaţă: În El

era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Ioan 1:4.

Pomul vieţii - simbolul speranţei – era modelul pentru candelabrul

din Templu.

Pomul vieţii asigură viaţa oamneilor, atât fizic cât şi spiriutal. Este

tipic gândirii ebraice, holistice să vad dezvoltarea fizică legată de cea

spirituală. La nivelul cuvintelor, au acelaşi cuvânt pentru viaţa biologică

şi cea spirituală: Ps 104:29-30: Când le iei suflarea (ruah), mor şi se

întorc în ţărână. Când trimiţi Duhul Tău (ruah), sunt creaţi.

Deci viaţa este legată de religiozitate: dimensiunea religioasă nu

este legată doar de aspectul spiritual – ci e o necesitate biologică, un

adevăr proclamat de primele versete ale Bibliei. Dumnezeu l-a creat pe

om suflându-i în nări suflare de viaţă – astfel fiecare om este legat

biologic de Dumnezeu – când omenirea se taie de la Dumnezeu, moare

(Gen 2:!7, 3:17.19). Apocalipsa spune acelaşi lucru.

Noul Ieruslaim este un oraş real cu viaţă reală, totală, ce implică

atingerea, pipăitul, mirosul, gustul, frumuseţea. Răscumpăraţii nu mai

simt oboseala, dezgustul, suferinţa. Trupul dar şi intelectul este

revitalizat – percepe tot mai clar, mai luminos realitatea. Memoria,

inteligenţa şi pasiunea pentru a învăţa sunt revitalizate – omul înţelege

Cuvântul lui Dumnezeu mai profund, mai repede.

Până atunci, viaţa noastră strigă după Dumnezeu...

22:3-4 Nu va mai fi blestem... la păcătuirea omului, blestemul a

intrat în lume, împiedicând omul să mai mănânce din pomul vieţii.

Acum totul este refăcut; profeţiile Vechiului Testament se împlinesc –

Zah 14:11.

Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Credincioşii din sec I

sufereau din cauza conducerii tronului roman. Prin el, satana îşi exercita

domnia. Acum totul îi este supus lui Dumnezeu – El conduce. De la

tronul Lui a venit judecata, iar acum vine viaţa şi fericirea eternă.

Vor vedea faţa Lui. 1 ioan 3:2 se împlineşte... nici Moise nu a

avut acest privilegiu (Exod 33:20).

Numele Lui pe frunţile lor. Promisiune făcută biruitorilor (3:12)

– aşa erau descrişi cei 144.000 ce stăteau pe Muntele Sionului în 14:1.

Numele reflectă caracterul: au refuzat să primească caracterul/numele

fiarei şi poartă caracterul lui Dumnezeu, pentru veşnicie.

Vor sluji - Gr. latreuo, „a servi‖, „a se închina‖, „a îndeplini o

slujbă‖. Cuvântul se referă la o servire normală, naturală, spontană, şi se

deosebeşte de leitourgeo, cuvânt care înseamnă slujire oficială, într-o

slujbă stabilită (vezi Exodul 29,30, LXX).

22:5 Nu e noapte, nu lampă– prezenţa permanentă a slavei lui

Dumnezeu pe noul pămât întrece cu mult orice altă sursă de lumină,

chiar a corpurilor cereşti, făcând luminarea lor nenecesară.

Îi va lumina. Această stare reprezintă restabilirea şi reînceperea

legăturilor armonioase, relaţii care au fost întrerupte prin păcat.

Vor împărăţi în vecii vecilor - Vezi cap. 5,10. Asta nu înseamnă

că vor împărăţi unul asupra altuia sau asupra altor lumi. Este mai

degrabă o figură de stil care sugerează fericirea celor răscumpăraţi. Ei nu

vor mai fi sub conducerea vreunei puteri care să îi persecute. Se vor

bucura de libertatea şi de mulţimea împăraţilor.

Noul Ierusalim, aşa cum e descris de Ioan – fără moarte, durere sau

ceva ce ţine de blestemul păcatului, este împlinirea tuturor speranţelor

omenirii, a viselor şi aşteptărilor – vezi Avraam ce se gândea la această

cetate Evrei 11:16.

Noul Ierusalim este un oraş real, cu viaţă şi oameni reali. În

antichitate, slava unui împărat era legată de oraşul capitală pe care-l

construia sa îl cucerea. Descrierea este simbolică, urmărind slava lui

Dumnezeu de fapt – dar vorbeşte de realităţi: absenţa răului, domnia

binelui, prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu.

Noul Ierusalim funcţionează ca noul Eden: apa vieţii, pomul vieii

prezent; omul după chipul lui Dumnezeu (Gen 1:27), la fel şi aici

(Apocalipsa 22:4)

Este în contrast cu Babilonul din cp 17-18:

Noul Ierusalim Babilonul

Scenă introdusă de îngerul plăgilor 21:9 Scenă introdusă

de îngerul plăgilor 17:1

Ioan e dus în duhul 21:10 Ioan e dus în duhul 17:1

E Mireasa Mielului (21:9) E prostituata 17:1

Decorată cu pietre preţioase 21:11 Decorată cu pietre preţioase

17:4

Oferă apa vieţii 22:1 Oferă cupa spurcăciunilor

18:3, 17:4

Sediul lui Dumnezeu 21:3 Sediul demonilor 18:2

Nimic întinat nu intră aici 21:27 Locul întinăciunilor,

stricăciunilor, păcatului

18:2.4-5

Râul vieţii în cetate 22:1 Stă pe ape multe 17:1

Credincios lui Dumnezeu Rebel împotriva lui

Dumnezeu

Oamenii împărăţesc cu Dumnezeu Îşi supune şi subjugă

naţiunile

Babilonul exprimă realizările omeneşti: speranţele şi visurile false. Este

ceea ce poate oferi şi crea

mai bun

Omenirea, fără Dumnezeu, fără principiile Lui. Babilonul oferă:

prosperitate, bani, putere,

succes şi plăceri

Senzuale, toate dorinţele păcătoase.

Noul Ierusalim este ca un Mare Templu – are forma de cub, deci

prezintă ideea că oamenii

locuiesc în prezenţa

lui Dumnezeu, în Sfânta Sfintelor – nu mai este provilegiul exclusiv al

marelui preot, care intra

acolo o dată pe

an. Oraşul e real, prezentând viaţă reală, exprimat într-un limbaj pe care

noi oamenii, în special cei

de atunci să-

l înţeleagă. Dar oraşul, aşa cum ne spune Pavel depăşeşte orice

imaginaţie umană 1 Cor

2:9. Simbolurile

folosite: aur, peitre preţioase vor să arate strălucirea şi prosperitatea

cetăţii – dar folosite ca

pietre de construcţie

–. Bogăţia de aici e incomparabilă cu cea de acolo; belşugul de aici, cu

acela; viaţa de aici, cu cea

de acolo – nu

se pot compara cele două lumi.

22:6 – Epilogul: ceea ce scria Ioan în prefaţa cărţii, acum reia

temele de acolo, arătând că Dumnezeu împlineşte Ceea ce a promis.

Introducere Concluzie

De la Cel ce vine 1:4 Eu vin curând 22:7

Iată, El vine pe nori 1:7 Iată, Eu vin curând

22:12

Domnul... ce vine 1:8 Duhul şi Mreasa zic:

Vino 22:17

În ziua Domnului 1:10 Da, Eu vin curând, Amin

vino Doamne Isuse 22:20-

21

Vino – este refrenul şi tema/invitaţie a cărţii:

Iată Eu vin curând 22:7

Iată Eu vin curând 22:12

Vino! 22:17a

Vino! 22:17b

Să vină 22:17c

Da, Eu vin curând 22:20a

Amin, vino Doamne Isuse 22:20b.

Parcă este un dialog între cer şi pământ: de două ori zice Isus vin – de

două ori răspunde pământul

vino. Isus

Spune Eu vin curând, pămânutl răspunde vino Doamne Isuse.

1. Întotdeauna Dumnezeu are iniţiativa: El este originea, omul

răspunde doar chemaării Sale.

2. Dumnezeu asigură pe cei ce cred în El – că vine în curând. Fără

credinţă nu e mângâiere în promisiunea divină

3. Cei ce cred în promisiunea divină, se şi roagă pentru ea, se roagă

Vino Doamne Isuse!

Cuvinte vrednice de crezare şi adevărate. La fel în 21:5

Domnul duhurilor profeţilor – aluzie la 19:10, adică Domnul

care i-a inspirat pe profeţii din vechiul Testament, l-a ispirat şi pe Ioan.

Deci toate mărturiile profeţilor şi a lui Ioan sunt vrednice de crezare,

căci sunt inspirate de acelaşi Dumnezeu şi trebuie tratate cu atenţie şi

consideraţie egale.

22:7 Eu vin curând – vezi 3:11, 22:12.20. pentru că Hristos vine

curând, cuvintele Apocalipsa trebuie păzite. Apocalipsa nu ne este dată

să ne hrănească curiozitatea despre viitor, ci să ne pregătească să-L

întâmpinăm pe Hristos. Toate generaţiile de credincioşi au trăit sub

semnul iminenţei revenirii Sale. Aşa că, la îndemnul Apocalipsa au

practicat loialitatea faţă de Hristos, au rămas tari lângă Dumnezeu,

indiferent de ofertele diavolului, de presiunile lui politice, economice,

militare, în ciuda tuturor persecuţilor.

Ferice de cine păzeşte cuvintele... a şasea fericire din Apocalipsa

(ca în 1:3); urmarea naturală la ceea ce este descris mai sus. Nu e

suficient să auzi cuvintele Apocalipsei – ci să le împlineşti. Acela este

fericit... căci Apocalipsa prezintă marele război pe viaţă şi pe moarte

între Dumnezeu şi satana, între inluenţa Lui asupra noastră. Astfel orice

chestiune: sabatul, cum vorbesc, cum simt, cum mă comport, ce

gândesc, ce fac nu reprezintă o chestiune de gusturi, nunaţe, atitudini

personale, de genul eu aşa cred, mie aşa îmi place, eu aşa consider... ci

orice lucru este de fapt un drum spre o destinaţie: fie numele lui

Dumnezeu scris pe fruntea mea, adică un caracter asemănător lui

Dumnezeu, fie opusul, semnul fiarei. Totul – gând, atitudine, faptă,

închinare, decizii personale – este o chestiune de viaţă şi de moarte,

conform Apocalipsei. De aceea e fericit cel care îşi lămureşte direcţia

vieţii: vrea să fi cu Dumnezeu şi ştie astfel ce urmăreşte în viaţă. Îşi

trăieşte viaţa de zi cu zi, cu îndatoririle familiale, sociale etc... dar toate

acestea le supune scopului maxim, prim al vieţii, confomrarea la valorile

lui Dumnezeu, screirea numelui Său pe frunte, adică un caracter pregătit

să trăiască după legea cerului, în armonie cu Dumnezeu.

Eu vin curând – şi în vs 12. Acţiune viitoare, dar începută acum,

în timpul prezent – sublinează

certitudinea cât şi iminenţa evenimentului, adică A Doua Venire

22:8-9 eu Ioan am auzit... ca în 1:9.

Închinarea – iarăşi Ioan, uimit de strălucirea şi frumuseţea

Ierusalimului, prezentat de îngerul Domnului, se închină îngerului...

Toată Apocalipsa a discutat despre încinare. Îngerul refuză şi acum, căci

toată închinarea se cuvine doar Creatorului – 14:7

22:10-11 Să nu pecetluieşti... timpul este aproape. În contrast cu

porunca lui Daniel: să pecetluieşti, că e pentru timpul sfârşitului (deci nu

era pentru oamenii din timpul lui Daniel). Care e aproape, care e venit...

de aceea să nu sigilezi cartea.

Cine e nedrept... între asigurarea că timpul e aproape şi

prezentarea revenirii lui Hristos din vs 12, avem acest text. Daniel

spunea Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi nici

unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. Daniel

12:10. Dumnezeu lasă timp de alegere. Când omul şi-a definitivat

alegerea, va veni să dea răsplata după faptele lo (22:12). Vine timpul

când alegerile vor fi sigilate, imposibil de schimbat.

Nedrept. Literal, versetul spune: „Cel care comite fărădelege, să comită

şi în continuare fărădelege; iar cel întinat să fie întinat şi în continuare,

iar cel fără prihană, să fie şi în continuare fără prihană.‖Aceste cuvinte

sunt în mod deosebit aplicabile la vremea când viitorul fiecărui persoane

este stabilit în mod irevocabil. Un astfel de decret va fi dat la sfârşitul

judecăţii de cercetare (vezi comentariul de la cap. 14,7). Unii,

comparându-le cu îndemnul lui Hristos din parabola neghinei: „Lăsaţi-le

să crească amândouă împreună până la seceriş‖ (Matei 13,30), consideră

că aceste afirmaţii au o aplicaţie mai largă. Nimic nu trebuie să stea în

calea liberei voinţe a omului. Oamenilor li se va îngădui să trăiască viaţa

pe care ei o aleg de bunăvoie, aşa ca să se dea pe faţă adevăratul lor

caracter. La a doua venire a Domnului Hristos fiecare om, de orice

vârstă, va dovedi din ce grupă face parte.

22:12-13. Eu vin curând. Concluzia este a lui Isus – Ioan dispare

din scenă. Este reiterarea la 1:7-8. Mântuirea este prin har; judecata este

după fapte, căci faptele sunt cea mai puternică dovadă a relaţiei

mântuitoare pe care cineva o are cu Isus. Dorinţa noastră de a-L întâlni

pe Isus ne va conduce la un mod de viaţă corect... Veridicitatea,

credincioşia şi integritatea sunt testate şi demonstrate în

lucrurile/afacerile vieţii acesteia, trecătoare. Dacă oamenii sunt

credincioşi în ceea ce este puţin, vor fi credincioşi şi în ceea ce este

mult, abundent!!!

Răsplata. Gr. misthos, „chirie‖, „salariu‖, „ceea ce se cuvine‖.

Compară cu folosirea acestui cuvântul la Matei 5,12.46; 20,8; 2 Petru

2,13.

Fapta. Gr. ergon, „o faptă săvârşită‖. Numărul singular sugerează

faptul că acest cuvânt este folosit colectiv pentru toate faptele vieţii trăite

de o persoană. Efectele harului lui Hristos sau ale respingerii harului

sunt de asemenea luate în consideraţie atunci când este examinată

„fapta‖ omului (vezi comentariul de la Ezechiel 18,22.24).

Alfa şi Omega - Isus este începutul- cu sens, cu plan la creţaiune.

De aceea viaţa are sens şi viitoarul are o perspectivă – în El.

22:14 Cei ce îşi spală hainele – a 7tea şi ultima fericire. Este

sugerată o accţiune continuă (7:14, 5:9-10, 12:11) – este sângele care le

iartă păcatele, care le asigură mântuirea, care le oferă biruinţa. Haina

curată sunt faptele bune (19:8); sunt hainele mântuirii ISA 61:10, date de

Hristos Apocalipsa 7:14. Numai ei pot intra în cetate, cei pe care Hristos

i-a curăţit.

22:15 Câinii: negativ în antichitate; descria prostituţia masculină

(Deut 23:17-18), oamenii răi (2 Sam 16:9, Ps. 22:16, Isa 56:11). În Noul

Testament simbolizează o persoană nesfântă/rea (Mat 7:6), păgânii Mat

15:26-27 sau pe cineva rău Fil 3:2, 2 Pet 2:22

Iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună – se observă descrierea

permanenţei – iubesc acest mod de viaţă, sunt obişnuiţi să trăiască aşa,

nu e ceva accidental, ci e obicei. Cine trăieşte aşa, e exclus din oraşul

ceresc.

22:16 Eu Isus – sursa acestei descoperiri, ca în Apocalipsa 1:1.

Îngerul care vorbeşte cu Ioan este trimis şi însărcinat de Hristos Însuşi. E

greu să distingem între cuvintele îngerului şi cele ale lui Hristos, căci

îngerul vorbeşte în numele lui Hristos. Ca în prolog, revelaţia este pentru

cele 7 biserici (1:11).

Rădăcina lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă. Este

Isus, identificat cu Biruitorul, împăratul, Cel ce inaugurează noua eră a

păcii, sub guvernarea Lui. Credincioşilor din Tiatira li s-a promis

întâlnirea cu Luceafărul... 2:28, adică cu Hristos Însuşi.

Luceafărul strălucitor de dimineaţă. Această figură de stil este

probabil luată din profeţia lui Balaam (Numeri 24,17). Compară cu

exprimarea asemănătoare a lui Petru, care Îl numeşte pe Domnul Hristos

„luceafărul de dimineaţă‖ (2 Petru 1,19). Soliile către bisericile din toate

epocile nu pot avea o autentificare mai mare cea dată aici.

22:17 Duhul şi Mireasa. Duhul şi Biserica cheamă. Oricine a

auzit chemarea lor şi s-a înrolat în armata lui Hristos devine şi el

mărturisitor şi invită Vino!!! Cine aude, să zică vino! Cine aude.

Numărul singular atrage atenţia către individ. Oamenii vor fi mântuiţi

câte unul, nu ca biserici sau adunări. Mântuirea este ceva strict personal.

În Noul Testament cuvântul tradus „aude‖ (akouo) cuprinde în general

ideea auzirii eficiente, adică a auzirii şi ascultării soliei auzite. Acesta

este sensul de aici. Numai cei care aud şi primesc solia sunt calificaţi să

repete chemarea. Vezi comentariul de la Matei 7,24.

Să zică. Singularul sugerează ideea că fiecare credincios ca

persoană trebuie să zică bun-venit, făcând astfel public dorul său viu

după a doua venire şi dorinţa ca şi alţii să se bucure de binecuvântările

Domnului Hristos.

Cui îi este sete – este invitaţia lui Hristos reluată 21:6, Ioan 7:37.

Doar Hristos poate să potolească şi să împlinească setea sufletului.

Mesajul Evangheliei este despre mântuire, ca dar. Doar Dumnezeu poate

să împlinească, să potolească setea supremă a inimii omului – căci doar

Dumnezeu e infinit, e veşnic, iar omul se satură repede de lucrurile

finite; le caută pe cele veşnice, mereu proaspete, mereu noi. Numai Isus,

Dumnezeu poate săstingă această sete, să împlinească această căutare.

Din apa aceasta se poate bea şi acum – atunci va fi desăvârşirea

momentului! PS 36:9. Isus e apa şi ne invită să avem experienţa cu El

acum: Ioan 4:10-15, 7:37.38. dorinţa după această experienţă a trăirii

zilnice după cum şi cu Dumnezeu, nu este acţiunea arbitrară a lui

Dumnezeu. Cine vrea apa aceasta, trebuie să o dorească – să vină! Asta

presupune nu doar harul, minunile, emoţiile şi confortul. Ci mai ales

căutarea, dorinţa după schimbare şi lucrare pentru Domnul. Şi dorinţa

aceasta trebuie să fie permanentă – ea nu epuizează. Cine bea acum şi

aici din această apă, doar pentru el revenirea este ceva real şi aşteptat.

Pentru ceilalţi, este o poveste ireală, naivă şi atât... Chiar crezi că Isus va

veni, că istoria pământului aşa cum o ştim noi se va sfârşi?

22:18-19 Averitzarea. Cuvântul lui Hristos potolesşte setea

sufeltului. De aceea este important să nu se distorsioneze conţinutul

cărţii, să nu fie interpretări greşite. Adăugarea sau scoaterea sunt la fel

de vinovate. Principiul poate fi lărgit la toată Biblia, la tot Cuvântul lui

Dumnezeu, căci îl găsim şi în Deut 4:2, cu referire la poruncile lui

Dumnezeu.Suntem invitaţi să citim Apocalipsa cum citeau evreii

Deuteronomul – un legământ ce acoperea toate aspectele existenţei. A

păzi cuvintele acestei cărţi înseamnă a le întrupa în experienţa de viaţă

cotidiană. Avertizarea nu este pentru cuvintele Apocalipsei, sau ale

Bibliei, ci pentru interpretările personale, care ignoră contextul general

al Scripturii şi astfel îl fac pe om să ajungă la concluzii ce-l pot înşela, să

„caute fiara‖ în altă parte decât e, să se concentreze pe alte probleme

decât cele esenţiale, cum ar fi reproducerea caracterului divin în mine, şi

iubirea semenilor cum îmi cere Dumnezeu.

22:20-21 EU vin curând. Ulima avertizare a lui Hristos. Toţi cei

care aud şi înţeleg mesajul Apocalipsei, răspund Amin, vino Doamne

Isuse! E rugăciunea rugăciunilor: vie împărăţia Ta – nu este una egoistă

sau capricioasă, ce cere binele acum şi aici. Ci este urgăciunea ce cere

instaurarea domniei lui Dumnezeu, peste toţi şi peste toate. Este

rugăciunea - cererea credincioşilor: Marana tha 1 Cor 16:22

Vino, Doamne Isuse. Pot fi citate dovezi textuale pentru

exprimarea, „vino, Doamne Isuse Hristoase‖. Exclamaţia aceasta este

răspunsul lui Ioan la mărturia Domnului Isus, care îl asigură pe apostol

că El vine curând (vezi comentariul de la cap. 1,1). Probabil că lui Ioan i

s-a reamintit de acea noapte din odaia de sus, cu peste o jumătate de

veac în urmă, când Domnul Isus declarase: „Mă voi întoarce‖ (Ioan

14,3), şi de acea zi, la câteva săptămâni mai târziu, pe Muntele

Măslinilor, când auzise îngerul spunând: „Acest Isus, care S-a înălţat la

cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la

cer‖. (Faptele Apostolilor 1,11). Acum, în timpul viziunii, lui Ioan i se

dă o ultimă asigurare că fericitul său Domn va veni, şi anume curând.

Asigurarea aceasta vine chiar de pe buzele Domnului său, martorul

credincios şi adevărat. Inima lui tresaltă la aceste cuvinte, iar el priveşte

cu nerăbdare către acea zi când în realitate, nu în viziune, Îl va vedea

faţă în faţă pe fericitul său Domn.

Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Revelaţia a

fost făcută prin harul lui Hristos. Asigurarea cu care se încheie cartea

este că indiferent de ce va veni, indiferent ce vor suferi copiii lui

Dumnezeu, harul lui Isus este cu ei şi –i va ocroti. Harul este suficient de

bogat şi abundent să le dea biruinţa, să-i ducă acolo unde Hristos le-a

promis, că vor domni cu El pentru veşnicie.

Retrospectiva

Prologul ca şi epilogul ne spune că scopul cărţii nu este de a hrăni

curiozitatea, ci de a asigura popoul lui Dumnezeu că Hristos este mereu

şi va fi mereu prezent în mijlocul copiilor Săi.

Sfârşitul în Apocalipsa mereu şi mereu a fost pomenit, aniticipat:

la sigilii, trâmbiţe, viziunea din cp 1214... astfel sfârşitul vine brus în

carte... şi ne duce mereu la început, mereu la desfăşurarea Apocalipsei.

Deşi în 21:6 citim S-a sfârşit, în cp 22 Ioan vorbeşte des de revenirea lui

Isus, ceea ce ne arată că bătălia nu s-a sfârşit, şi că poporul lui

Dumnezeu trebuie să facă anunţul Vino!. Apocalipsa nu lasă cititorul

într-o stare inactivă de visare, de contemplare la tabloul fericit al Noului

Ierusalim – ci spune ce avem de făcut, prin harul lui Isus. Cartea nu doar

desfăşoară istoira sau viitorul, ci-L prezintă pe Isus ca fiind mereu cu

poporul Său. Hristosul cărţii Apocalipsa este răspunsul tuturor dorinţelor

şi speranţelor omenirii, a enigmelor şi incertitudinilor vieţii. El este Cel

care controlează viitorul. El este viitorul nostru.

Apocalipsa ne aminteşte că nu suntem încă acasă – când vom fi

acasă, atunci cerul, cu toţii îngerii ne va întâmpina (Mat 25:31). Până

atunci, trăim alături de Dumnezeu, aici şi acum...