ISSN 1454-3923 decembrie 2020

www.herculanehercules.ro l redactor-șef: PETRE-DANIEL COMAN l Senior editor: prof. univ. dr. ILIE CRISTESCU

Ziar sus]inut de UNIUNEA ZIARI{TILOR PROFESIONI{TI DIN ROMÂNIA

Domașnea, în memoria colectivăl Ana Calina Garasl Costin Feneșanl Mircea Romanl Lia Lungu

Dacă turism nu e, nimic nu e!

Caraș-Severinulimplicat în Premiul Nobel

70 de ani de la Masacrul partizanilor din Doma[nea PAG 2-3

PAG 4-5 PAG 6

PAG 3

Apocalipsa 21 (6):„Apoi a zis: S’a isprăvit!

Eu sunt Alfa și Omega,

Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi este sete, îi

voi da să bea fără plată din izvorul

apei vieții.”

EDITORIALEDITORIAL

prof. univ. dr.prof. univ. dr.ILIE CRISTESCUILIE CRISTESCU

S ărbătoarea Crăciunului și Anul Nou să vă aducă

noi împliniri! Doresc tuturor cărășenilor, tuturor cititorilor ziarului HERCULES, Crăciun Fericit!, cât mai mulți prieteni, și în spațiul virtual, pentru a nu ne uita prietenia și credința, fără de care nu putem avea o viață mai bună. Anul Nou să fie mai bun, fără restricții, să vină cu sănătate, liniște sufletească, îndepărtând toate relele, iubirea să ne călău-zească cu o mai mare intensitate.

Doru Dinu Glăvan, Președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

DOMAȘNEADOMAȘNEANașterea.

Alfa și Omega

PETRE-DANIEL COMANPETRE-DANIEL COMAN

2 DECEMBRIE 2020

C uloarul Timiș-Cerna are o poartă - Porta Orientalis, poarta lumii europene către Orient, amplasată Divin în

dealul Domașnei la 540 de m, la cea mai mare altitudine al acestuia, apele celor două bazine spre nord - Timișul spre Sud Cerna. Cumpăna Apelor, spectaculoasa priveliște te îndeamnă să admiri întinsele meandre ale apelor munților și văilor și să te întrebi în care parte cumpănim. Cred în bucuria amândurora. Aici, parcă anume să întregească, maiestuoasă, natura domnește cu demnitate Troița Partizanilor căzuți pentru libertate, credință și a meleagu-rilor strămoșești. Aici se înalță revolta domășnenilor cât și a celor din jur. Rug aprins - focar de nestins al luptei împotriva unui regim dictatorial. Natura i-a înzestrat să-și iubească pământul, muncitori iubitori ai frumosului, credincioși și neîngăduitori cu cei care-i voiau priponiți. Acești oameni falnici și dârzi nu pot fi călcați în picioare, ei au în sânge tăria dacilor. Domașnea are 1861 de ani de atestare documentară (Dimitrie Roman, localnic, a cercetat și a auzit de un act - diploma pentru un oștean, Ivonerco, care a luptat pe meleagurile no-astre.) Și noi am căutat pe mai departe și am găsit diploma pe care o publicăm în paginile gazetei noastre.

Începând de la luptele daco-romane și toate celelalte lupte din evoluția istorică din această zonă, amintim întru-un fel sau al-tul și participarea localnicilor, imprimân-du-se în ei setea de a fi luptători pentru pă-mânturile lor. Cea mai încercată perioadă din viața comunei a fost când comunis-mul începea să se instaureze și ajungea în conștiința domășnenilor care luptaseră pe front în Rusia, faptul că se va ajunge a le fi luate pământurile, vor pierde credința, obi-ceiurile, tradițiile și că vor ajunge să mă-nânce la gamelă ca în colhozurile rusești. Împotrivirea și dârzenia era din ce în ce mai mare, ajungând ca Domașnea să fie

considerată focarul rezistenței anticomu-niste. Oamenii potrivnici au fost omorâți, împușcați, bătuți, schingiuiți, și au fost mulți.

Sacrificiile partizanilor vor fi descrise de domășneni în alocuțiunile de suflet în paginile publicației.

După atâta luptă și moarte, Domașnea a fost zguduită în simțuri și trăiri de obligația și forțarea sălbatică de a se înființa gospo-dăria agricolă colectivă (COLECTIV) și a dezmoștenit oamenii de pământuri, care pleaca de la încrâncenarea lor de a nu fi de acord cu politica noului regim. De altfel a fost singura comună de pe culoarul Timiș-Cerna care a fost colectivizată. A zdrobit educația, mentalitățile, tradițiile, iubirea de glie strămoșească.

În ciuda tuturor acestor lucruri, domăș-nenii nu s-au lăsat, au lucrat și în acele condiții deosebite și tot și-au trimis copiii la școli, ajungând ca organele de partid să-i aprecieze pentru destoinicia lor.

În 1972, primul secretar al Caraș-Seve-rinului, prof. univ. dr. Trandafir Cocârlea, a venit în comună, la o adunare a satului, pentru a aprecia vrednicia sătenilor, sub-liniind totodată și faptul că este singura comună din Banat, care din 500 de case,

are cca 300 de domășneni cu studii su-perioare. Viața a mers înainte, bună-rea cum a fost, dar starea de spirit mergea și ea mai departe și în 1989, regimul a fost răsturnat, dictatura s-a terminat, pămân-turile au revenit oamenilor, dar acum era o altă bază, diferită de cea inițială, când au intrat în colectiv; nu mai dețineau utilaje, nu mai aveau nici forță de muncă și nici resurse financiare. De aceea, acum, e atâta nevoie ca domășnenii, atât cei de acasă cât și cei plecați, să creeze o stare de necesita-te și armonie, de iubire a aproapelui, încât prin propuneri, soluții, întreprinzători, să redevină climatul cel dintotdeauna, de a fi mai buni, un model de sat european. Noi cei plecați să venim trimestrial sau de câte ori este nevoie în folosul obștei, iar cei de acasă să nu uite că noi îi iubim, stimăm și îi respectăm, că sunt și trăiesc în copilăria noastră, în dragostea noastră, în câmpurile unde păzeam vitele și că pur-tăm iarba verde de acasă. Să vă dea Dum-nezeu înălțare în suflet, spirit și muncă pe pământul părinților noștri.

P.S. Mulți partizani erau plecați din sat la pădure. Ne erau prieteni, neamuri, nepoți, fii, cumnați, legăturile erau strânse între populația rămasă și cea plecată. Cel

mai greu le era cu hrana, alimentele ce tre-buiau trimise și primite. Securitatea urmă-rea în mod expres acest lucru, pentru a le tăia legăturile, mai ales în perioada de iar-nă, la fiecare a doua-treia casă erau câte doi securiști. Maistorul Jubereanu (condamnat la 10 ani de pușcărie), covaci, vecin cu noi, prietenul meu, mă lăsa să suflu cu burdu-ful în foc, să topească fierul pentru potcoa-ve. M-a întrebat:

- Pot să am încredere în tine?- Da! Sigur că da, i-am zis.- Drept?- Drept!Dimineața când m-am dus la școală, în

ches (ghiozdan) mama mi-a pus și o felie de brânză.

- Să nu te prindă ăștia, că ne bagă la în-chisoare! Ni-l ia pe tatătu și cine ne mai dă de mâncare?

Făcându-mi semn, mama mi-a spus: „asta e pentru doamna învățătoare, în rest, nici mort nu spui nimic!”

Am mers plin de griji, până când m-am apropiat de podul de la Benghia și m-am ui-tat în spate. I-am văzut pe cei doi securiști de la familia Țananău și am fugit spre moara mică, unde am pus brânza. Securiștii au tre-cut de pod, mă pierduseră, dar s-au întors,

Editura Hercules (www.herculanehercules.ro) vă oferă publicația Hercules-Foaia Băilor, fondată în 1924, care se implică ca un instrument de comunicare al societății civile din Caraș-Severin, întru mai bună cunoaștere și participare la viața politică, socială și economică a comunităților bănățene de munte. Aducem la cunoștință cititorilor că se vor putea intersecta cu aspectele reliefate în paginile publicației și credem în dialogarea cu membrii colegiului de redacție, legat de toate problemele

cu care vă confruntați, ținând cont și de faptul că publicația este în parteneriat cu Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (U.Z.P.R.) și cu Asociația Națională Împotriva Corupției, Abuzurilor și Drepturilor Omului din România. (A.N.I.C.A.D.O.)

EDITURA HERCULESredactor-șef: PETRE-DANIEL COMAN l senior editor: prof. univ. dr. ILIE CRISTESCU

www.herculanehercules.ro email: editurahercules@outlook.com telefon / fax: 0355 417 099 mobil: 0726.330.709 / 0745.080.654

Colaborăm cu toate instituțiile administrației locale, județene, naționale, cu societăți comerciale și ONG-uri care își propun să aducă contribuții la crearea unui spirit cât mai potrivit comunităților locale, cu responsabilitatea socială de creștere a bunăstării spirituale și materiale.

Materialele publicate poartă responsabilitatea autorului.

70 de ani de la Masacrul 70 de ani de la Masacrul partizanilor din Doma[neapartizanilor din Doma[nea EDITORIALEDITORIAL

prof. univ. dr.prof. univ. dr.ILIE CRISTESCUILIE CRISTESCUConsătenii uci[i, adu[i lâng\ zidurile [coliiConsătenii uci[i, adu[i lâng\ zidurile [colii

DECEMBRIE 2020

m-au văzut cum săream peste apă și mai să mă prindă. Eu am intrat pe gaura din gar-dul de nuiele și spini în grădina și curtea lu Guță, care era vizavi de școală. Am ajuns în școală, în clasa mea, și n-a durat un sfert de oră că au și apărut cei doi securiști să între-be învățătoarea dacă a întârziat cineva, la care ea a răspuns că nu a întârziat nimeni.

Ulterior am aflat că au luat la între-bări toată școală ca să afle cine cel pe care îl văzuseră. După terminarea școlii, ajuns acasă, i-am spus mamei că e în regulă și ea mi-a spus taci și dă-ți sfetăru jos că aista-i de școală. Eu m-am dus la Țananău, la Iosif Milu, mare taragotist, și prieten bun al par-tizanilor. Cum am intrat pe poartă, un secu-

rist mi-a și dat două palme, spune mă, cine ți-a dat brânza? Am început să plâng și nu am zis nimic, iar celălalt securist i-a spus să nu mă bată și mi-a dat două bomboane, să spun care coleg a dus brânza. Nu le-am spus nimic și atunci m-au luat, urcat și închis în pod. Am început să zbier, să plâng, s-o strig pe mama, în zadar.

Toți cei din casa lui Țananău nu aveau voie să ia legătura cu mine. Peste o anumită vreme, a venit mama și a fost imediat intero-gată privitor la brânza pe care au găsit-o la moara mică. Am auzit vocea mamei și stri-gam să mă scoată de acolo, fiindcă mă spe-riaseră că o să mă mănânce muronii în pod. (Bătea un vânt care cutremura acoperișul

și ei strigau că vin maronii și că o să îmi ia scara să nu mai am cum să scap de ei.) Eu tot plângeam și zbieram că îmi era frig și mi-au dat o guneață veche, o cârpitură, să mă acopăr cu ea. Noaptea întreagă m-au ținut închis, am adormit sughițând de-atâta plâns și de frică am visat cele mai urâte lucruri.

Pe la 9-10 dimineața, au pus scara la pod, m-au dat jos și din nou m-au interogat.

- Ce tot mă întrebați de un lucru pe care nu l-am făcut?, le-am spus înfricat și răstit. Așa am pus capăt discuțiilor și mi-au dat drumul mie și mamei, pe care o ținuseră pes-te noapte într-o cămară. Pe tata nu l-a lăsat frate-miu Petru să plece după noi, i-a spus așa: „Eu nu o să mulg vaca, că dacă pleci te oprește și pe tine.” Ani de zile, până la o vâr-stă, în jur de 30 ani, nu am putut să dorm singur și dacă nu era nimeni cu mine, dor-meam cu lumina aprinsă și tot visam muro-nii. Dacă pe mine m-a afectat atât, această mică întâmplare din copilărie, ce traume a putut să producă acest regim oamenilor care trăiau ca să lupte împotriva lui.

E ste o anumită atitudine care ne distinge și care pare a ne destina pentru lucruri mari, este prețuirea pe care ne-o dăm singuri, fără a ne da seama, prin

această calitate câștigăm respectul celorlalți oameni și de obicei ea este aceea care ne pune deasupra lor mai mult decât nașterea, funcțiile și decât însuși meritul, spu-nea Rochefoucauld. Demnitatea face parte din structura conștiinței, ea înnobilează omul și-l poziționează în soci-etate întru cuvenitul respect social.

Immanuel Kant scria: „Conștiința ne dictează purta-rea pe care trebuie să o avem, judecata pe aceea pe care am avut-o.” Îmi pun întrebarea firească, dacă marii oameni ai lumii ne-au învățat din trăirile lor, din trăirile neamu-rilor, noi de ce nu putem a învăța și a ne comporta la cerințele umane a unui spirit sănătos de muncă, cinste, răspundere în ceea ce facem, în ceea ce promitem, în ceea ce ne responsabilizăm? Cum poți caracteriza comporta-mentul unui politician sau om de stat, care răspunde de destinele unei comunități locale, regionale sau naționale,

care promite una și face alta, care se angajează și tot el se dezangajează, găsind toate tălmăcirile și răstălmăcirile posibile. Unde-i demnitatea și poziția de lider, care tre-buie să-l caracterizeze, să-i porți cuvenitul respect social? Câtă înțelepciune și demnitate în popor exprimă zicala „dacă am zâs am zâs.” Unde sunt oamenii aceștia plini de conștiința omeniei?

Umbletul nostru, al tinerilor, al celor mai puțin norocoși, duce spre nicăieri, iar al altora spre cozile din ae-roport și granițele țării. Trebuie pus capăt acestor tendințe nedemne pentru un viitor judicios al locurilor în care ne-am născut, crescut și iubit pentru prima oară.

P.S. Pentru mine acest an nefast nu a schimbat cu nimic situația în care mă găseam de când am plecat din Hercula-ne la București, tot odată la 6 luni veneam înapoi. Din ne-fericire, la trenul spre succes nu poți lua bilet dus-întors. De acasă au plecat odată cu fii și fiicele orașului născuți după revoluție, sprijinul părinților, dragostea, puterea, educația, ideile și curajul lor de a le pune în operă, spre folosul aces-tor meleaguri vindecătoare.

Tot departe de ai mei mă găsesc și azi, în prag de sărbă-tori, triplu licențiat în jurnalism, științe politice și psihologie, cu o remunerație îndestulătoare, bogat în cultură, dar sărac în gândul de a mă reîntoarce la tot ceea ce doare când mi-e dor, la greul pe care îl poartă cei rămași între munții unde odată răsuna ecoul mulțimilor de turiști străini și români (datorită cărora bunicii ne-au crescut părinții și noi am crescut printe zidurile pensiunilor care se ridicau ca ciuper-cile, cu unii nepricepuți grădinari și dăunătoare obiceiuri în munca și educația generației mele.) și acum, mai auzi doar câți au mai plecat și cine a mai murit.

Soluția în care cred e cea a unui management al locului în care să domine deviza „dacă turism nu e, nimic nu e!”

3

31 de ani de la Curajul fraților de sânge și de revoltă, însetați

de libertate, de a striga: JOS CEAUȘESCU!

În dimineța zilei de 22 decembrie 1989Ajungând la hotel Cerna, clopotele Bisericii

se trăgeau întruna, aducând starea de pioșenie pentru morţii Revoluţiei și întărirea, curajul de a continua manifestarea împotriva dictaturii.

În faţa Bisericii, pe balustrada acesteia s-a expus mulţimii punctul nostru de vedere, cu privire la morţii din Banat, la nevoia de liber-tate, nevoia de o viaţă demnă, la revolta noas-tră împotriva regimului dictatorial, împotriva lui Ceașescu, împotriva guvernului.

Prof. univ. dr. Ilie Cristescu (fost director al stațiunii Herculane din 1970 până la arestarea sa în 1987 – deținut politic) a prezentat mulţimii,

cele două cartușe primite de la Timișoara, care însemnau moarte, teroare, ilustrându-și discur-sul cu tăria necesară pentru a lupta pentru o ca-uză dreaptă de a ne apăra libertatea.

„Fraţi de sânge, fraţi de revoltă, fraţi care în-cercăm să fim, acum, alături de victimele timi-șorene, să fim alături de copiii nevinovaţi, să fim alături de mamele plângând, să fim alături de taţii îndurerați și într-un glas să strigăm jos dictato-rul, să avem această atitudine de revoltă pașnică și demnă, să demonstrăm că suntem o unitate, să demonstrăm că suntem forţă, aici, demni de a striga - jos Ceaușescu! Să fim cu toţii, împotriva acestora, care au ucis femei, bătrâni, copiii noș-tri..., să facem, să construim, pentru binele nos-tru, pentru poporul român.

(discursul preluat de pe caseta revoluției Herculane).

PETRE-DANIEL COMAN

Bunicului meu Ion Coman din Topleț, bunicilor

Constantin și Elena Mitidoi, mamei mele Daniela Coman,

le urez sănătate, speranță, liniște și sărbători fericite! Cu tot respectul, prețuirea

și dragostea ce vă port;

La mul]i ani!

Dac\ turism nu e, nimic nu e!Dac\ turism nu e, nimic nu e!

DECEMBRIE 2020

Î n vara anului 1997 am revenit din America în satul meu, Domaşnea. Doream să vor-besc cu doi foşti partizani, Petru Românu numit Budu (Partizanul) şi Petru Duicu

numit Boieru, supravieţuitori din grupul Colo-nelului Uţă, liderul mişcării anti-comuniste din Banat.

Când i-am întâlnit, toate amărăciunile acelei perioade s- au înfăţişat înainte-mi, s-au trezit în mine dureri pe care le credeam vindecate.

Convorbirea cu ei am înregistrat-o pe casetă în iunie 1997, în grădina lui Petru Duicu din ţarină, unde păsărelele se gureşeau la streaşina casei.

ROMÂNU - Totul a început când a fost votarea în 1948, atunci mai mulţi dintre prietenii mei de pe Mala Lungă nu ne-am dus la vot, ştiind că o să falsifice alegerile şi o să câştige comuniştii, iar noi eram Ţărănişti. Ne-a pârât cineva; aveau oamenii lor, informatorii au aflat unde suntem adunaţi. Pe noi ne-a anunţat un prieten că o să ne caute arma-ta şi atunci am plecat din sat la un sălaş. Soldaţii au venit acolo şi au început să tragă, dar aveam şi noi arme, că veniserăm din război. Ne-am retras în pădure, să ne ascundem până se mai liniştesc lucrurile şi buni plecaţi am fost, drum de întoar-cere nu mai era, pentru că ne căutau tot timpul. Ne aştepta o viaţă de băjenari, nu mai aveam nici casă nici familie, parcă eram smulşi din rădăcini, pădurea era ultimul refugiu. Ne ascundeam de armată cum puteam, prin viroage şi păduri, ori pe la oameni.

DUICU - La coliba unde am avut schimburile de focuri n-au fost morţi, dar fraţii mei au pierdut o armă şi m-au trimis pe mine s-o iau. Armele şi armamentul erau greu de procurat pe vremea aceea. Am găsit-o şi i-am spus lui tata unde am pus-o, ca să vină fraţii mei să o ia. Soldaţii au venit la noi acasă, tata s-a speriat şi a spus de armă. Pe mine m-au luat la siguranţă şi m-au anchetat, ac-olo m-au bătut prima dată, dar mi-au dat drumul.

Când să plec la armată, nu m-am dus la recru-tare, am fugit cu fraţii mei la pădure. Ştiam că tot o să mă aresteze, cum au arestat-o şi pe mama.

Eram tânăr, dar fără viitor, veşnic într-o fugă înspăimântătoare. Înconjuraţi de duşmani necruţători, văzuţi şi nevăzuţi, care ne căutau cu înverşunare peste tot, eram hăituiţi ca fiarele şi omorâţi fără milă, fără somaţie.

Viaţa aceea pentru mine a fost fugă, frică, luptă, zile cu speranţă şi fără speranţă.

ROMÂNU - Am aflat că erau grupuri de băjenari ascunşi prin păduri, ca şi noi, din mai toate satele bănăţene. În timpurile acelea, tot mai mulţi oameni erau băgaţi la închisoare fără vină. Începuseră urmăririle, supravegherile, oricui i se

putea găsi o vină: că nu era cu regimul, că era reacţionar, sau că a fost legionar, că nu s-a dus la vot, ori că n-a putut să-şi plătească dările către stat. Se frământau prin ţară o mulţime de băjenari, care se ascundeau pe la rude, pe la prieteni, în păduri.

A apărut o reacţie spontană de apărare, s-au constituit grupuri de rezistenţă. Unul din ele era condus de colonelul Uță, care a organizat lupta anticomunistă în zona Banatului, cu centrul în comuna Domașnea.

Din satul nostru, Domaşnea, eram eu Pe-tru Românu (Partizanul), Gheorghe Cristescu (Galea), Ilie Cristescu (Voica), fraţii Ion, Nis-tor şi Petru Duicu (Boieru), Dumitru Işfănuţ (Sfârloagă), Moise Jurchescu (Budu) şi Petru Puşchiţă (Mutaşcu) care a venit mai târziu, făceam parte din grupul Colonelului Uţă, fost prefect al judeţului Severin şi preşedinte al oganizaţiei PNŢ care fusese propusă spre dizolvare. Când a fost în pericol să fie arestat, în 1947, Colonelul s-a refu-giat prin părţile Vârceorovei şi ale Cornerevei, sus spre munte, unde erau câteva colibe locuite. Îi cunoştea pe bănăţeni de pe timpul când a fost co-mandantul Regimentului de Infanterie Lugoj. (…)

DUICU - Speram să scap, că eram tânăr, chiar dacă m-a mânat crunt biciul soartei, de timpu-riu. Toţi speram că odată şi-odată o să ieşim, ne ţinea credinţa.

- Oameni din alt neam s-ar fi răzbunat pe cei ce i-au pârât, dar voi v-aţi comportat cu reţinere şi supraomenească bunătate.

- Am trăit cu credinţa de a lăsa răzbunarea în seama lui Dumnezeu. (…)

Trăind în străinătate, printre atâtea popoare, am comparat neamul nostru cu alţii, le-am văzut defectele şi calităţile lor, dar rămân cu o nedumer-ire despre taina răbdării noastre. Nu ştiu dacă e calitate ori defect, dar aşa suntem, întoarcem ob-razul să fim loviţi şi a doua oară. Cred că pilda aceasta sfântă numai nouă ni se potriveşte.

În colţul meu de ţară, au fost oameni cu su-flet tare, trecuţi prin suferinţe. Au luptat pentru demnitate, au îndurat mult, nu au vrut să suporte starea de obedienţă, ba chiar au dat lecţii de ero-ism neamului.

Martirii, n-am învăţat să-i plângem, cu ei nu ştim să ne mândrim. Rememorarea jertfei lor poate fi cel mai preţios omagiu postum pe care-l putem oferi.

Sufletul mi-e ca un act nescris ce aduce mărturie de cele întâmplate. Vremurile de atunci mi se par ireale ca un vis urât, iar nedumerirea mă urmăreşte, cum acel regim a împins oroarea aşa departe, să marcheze pe viaţă sufletele atâtor copii.

Perioada aceea a adunat în mine toate mirările lumii; am rămas o memorie vie a acelor timpuri şi scrisul meu vreau să fie o mărturie.

Aş vrea să şterg pata de sânge de pe zidul şcolii şi pata de durere din existenţa neamului.

Ea a fost acolo, a văzut și a știut să asculte. Ea a trăit acea istorie a eroilor și a monștri-lor. Ea ar putea fi Șeherezada noii literaturi. Sau, mai exact, Ana Calina Garaș, așezată cu mare succes în America tuturor șanselor, s-a întors acasă pentru a depune mărturie despre ea și despre ai săi. O face așa, la fel ca pictorii din Uzdin sau ca scriitorii dialectali de odinioară ai Banatului: visându-și locurile ca pe un paradis devastat de istorie.

CORNEL UNGUREANU

S -au împlinit șapte dece-nii de când mai mulți fii

vrednici ai Domășnii cădeau răpuși în vatra satului pe care o cinsti-seră prin muncă și de-opotrivă prin credință. Cădeau secerați de gloanțele celor fără de Neam și Dumne-zeu, care încercau să se înstăpânească pe pământul lor dintot-deauna, aduși fiind și

susținuți de baionete străine. Vina țăranilor din Domașnea: nu acceptaseră în ruptul capului să se plece, să-și vândă Neamul, să-și lase călcat pământul pe care moșii și strămoșii lor îl udaseră din belșug cu sudoarea muncii și îl înroșiseră cu sângele lor atunci când vrăjmași din afară sau dinlăuntru căutau să-l prade. Un neam de piatră acești oameni ai pământului înnobilați de pecetea Romei și rămași neclintiți ca o stâncă din munții lor în pofida furtunilor care se abătuseră asupra colțului de rai în care își durau istoria. Te vei întreba, pe bună dreptate, unde își avea izvorul această putere a domășnenilor, dintotdeauna ziditori harnici ai unei lumi cu ros-turi și obiceiuri bine așezate. Dacă îți vei îndrepta însă aducerea aminte asupra trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat de zilele noastre, vei găsi acolo fără a căuta prea mult temeiurile lămuritoa-re. Așezată, cum bine zicea cronicarul, „în calea relelor”, într-un loc de prea multe ori călcat și dorit de străinii cu gând să-i robeas-că pe oamenii locului și să le răpească truda muncii, Domașnea și țăranii ei s-au aplecat, poate, uneori în bătaia viforului, dar nu s-au frânt niciodată. S-au ridicat mereu, când cu mâinile pe coarnele plugului pentru a-i stoarce pământului prin muncă grea roadele traiului de fiecare zi, când punând mâna pe coasă și secure pen-tru a-i goni pe cei care râvneau să le curme ființarea. În conștiința domășnenilor, rezistența în fața celui venit cu gând necurat a de-venit o a doua natură. Cu înțelepciunea dintotdeauna a țăranului român, domășneanul a fost poate mai scump la vorbă dar cu atât mai hotărât atunci când era să-și apere ceea ce nu consimțise vre-odată să-i fie răpit: conștiința națională, credința strămoșească și pământul, transmise prin veac ca o treime de nedespărțit. Cine ar fi cutezat cumva să tulbure acest așezământ putea fi sigur că va dezlănțui furtuna. Așa s-a întâmplat și acum 70 de ani. Și atunci domășnenii au continuat să toarcă, chiar cu jertfa vieții, firul aces-tei treimi care le marcase trecutul și de care nu înțelegeau să se des-partă în drumul lor, oricât ar fi fost de anevoios.

4ANA CALINA GARASANA CALINA GARAS

- Taina îndur\rii -- Taina îndur\rii -FRAGMENT DIN ROMANUL FRAGMENT DIN ROMANUL „TAINA”„TAINA” (EDITURA RAO, 2006)(EDITURA RAO, 2006) COSTIN FENE{ANCOSTIN FENE{AN

Câteva gânduri la Câteva gânduri la o comermorareo comermorare

Costin Feneșan, născut la Timișoara, la 21 mai 1947 din părinți originari din Mehadia (tatăl) și Domașnea (mama). Absolvent al Liceului german „Nikloaus Lenau” din Timișoara și al Facultății de Istorie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1964-1969). Doctor în istorie al Universității din Cluj-Napoca (1977). Lucrează ca cercetător științific la Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca și la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București. Director general al Arhivelor Naționale ale României (1998-2002). Premiul „Nicolae Bălces-cu” al Academiei Române (1982), Premiul „Gheorghe Șincai” al Fundației „Magazin Istoric” (2016). Expert în paleografiile germană, latină și maghiară. Cercetări de istorie medievală și modernă timpurie a Banatului și Transilvaniei. Editor de do-cumente. Autor a peste 25 de cărți și mai mult de 150 studii de istorie. Cavaler al Ordinului național „Steaua României” în grad de ofițer. Cetățean de onoare al municipiului Caransebeș (2003). Cetățean de onoare al județului Caraș-Severin (2008).

DECEMBRIE 2020

C ând spun Domașnea, întreaga mea ființă se in-undă de dealurile Truschiului, de smalțul oilor de la Var,(adică de pe varful muntelui), de co-veiul lui Iepta de pe vechea șosea, drum al garii.

Îmi revin în minte Negeile de la noi, cu fast și făloșenie, școala și mai ales scalanele cu cireșe și prune, (vândute de fete la trenurile de persoane din gară) și leaganul purtat pe spate de mândrele domasnence, în care își creșteau pruncii. Am crescut la Domașnea și până după vârsta de 15 ani, acolo a fost acasă, acolo au fost părinții și lumea în care m-am format. Au urmat apoi școlile, care m-au îndepărtat de sat, dar nu m-au înstrăinat niciodată! Oriunde aș fi, mă raportez la lumea de acolo. Despre eroii partizani ai Domașnei, se vorbea în taină și în soapte. Martiriul lor, se întâmplase cu ani înaintea nașterii mele, dar se zvonea prin decada anilor ́ 60, că dintre ei încă se aflau oameni ascunși în păduri și prin munți. Dintre povești, îmi revin în amin-tire, cele spuse de mama Maria lu’ Soban, după porecla de sat, numele dânsei de familie, fiind Horescu. De multe ori dormeam la dânsa, deoarece, era văduva și după moartea unuia dintre fii, era și foarte nefericită, iar părinții mei, care o iubeau și îi respectau durerea, știau că prezența mea o alina. Stăteam adesea seara pe „banca de la drum” și, cum casa era vis a vis de școală, dânsa își reamintea cumplitenia zileleor în care partizanii de la noi au fost prinși, aduși în sat, schingiuiți, iar trupurile le-au fost atârnate pe pereții școlii... Povestea plângând și întotdeauna cântându-se, adică bocind. Creea pe loc cântări de jelanie, care mă înfiorau și pe care nu le-am uitat. Îmi povestea, cum, chiar oameni din sat i-ar fi trădat... Pentrucă tata, prin natura serviciului (era șef de gară), trebuia să fie mereu la datorie, noi locuiam în clădirea gării. Când a venit timpul de mers la școală, cei pa-tru kilometri care despărțeau gara de sat, eu îi făceam zilnic pe jos. Iarna însă, când drumul era troienit, eu locuiam în sat, la mătușa Mărioara Blănaru, cu bunicii, părinţii acesteia și cu mita, străbunica. De atunci am alte amintiri, care sunt relate de partizani. Uneori, seara, mergeam în plimbare cu mătușa Mărioara și cu bunicul, tatăl dânsei, până la zidul mormintilor/cimitirului din sat. Nicicând nu înţelegeam

de ce. Chiar mi se părea că lasă bunicul „ceva” undeva lângă gardul din parte de sus a cimiti-rului, dar nu am îndrăznit niciodată să pun întrebări deoarece sim-ţeam că este o mare taină! Totul era învăluit în mister! Poate era doar impresia mea, deoarece in anii 60, partizanii fusesera exterminați. Ade-sea, împreună cu mătușa Mărioara, mergeam la venerabi-la doamnă Roman, o persoană distinsă de la noi din sat, unde se vorbea numai în șoaptă. Atât de în șoaptă, încât eu care stăteam lângă soba de teracotă unde mi se servea întotdeauna dulceaţă sau prăjiturele cu mere, nu auzeam nimic! Într-un an, după vacanţa de Crăciun, Cornel, bă-iatul mătușii Mărioara, care era elev la Timișoara, nu s-a mai reîntors la școală la Timișoara. Era un baiat mare, elev de liceu, foarte liniștit și foarte slab. Mătușa Mărioara și bunicii, au spus că este bolnav și de aceea nu mai merge la școala, dar am fost surprinsă să îl văd că era destul de vioi și se duce deseori cu sania, împreuna cu bunicul, după lemne la pădure… Odată cu venirea primăverii, eu mi-am reluat drumul pe jos, până acasă la gară, iar Cornel, băiatul cel „bolnav”, a plecat înapoi la Timișoara la liceu. Așa au trecut patru ani de școală elementară. Primăvara și toamna umblam pe jos, făcând naveta, iar iarna locuiam în sat, supravegheată de mătușa Mărioara. Mult mai târziu, spre sfârșitul liceului, prin anii ́ 75 multe din misterele mătușii Mărioara Blănaru mi-au fost dezvăluite. Dânsa era soţia lui Spiru Blănaru, erou și martir al rezistenţei anticomuniste, cel care fusese executat la Pădurea Verde de la marginea Timișoarei, în 25 iunie 1949. Cornel era fiul lor. În iarna aceea când fusese „bolnav”, Cornel, de fapt, fusese dat afară de la liceu, deoarece (chiar dacă își schimbase numele) se aflase de originea sa. Deci nu el era bolnav ci originea sa era nesănătoasă! Am reîntâlnit-o tot prin acei ani, și pe tanti Anișoara, sora mătușii Mărioara, pe care o știam doar din poze și despre care nu se vorbea niciodată. Am aflat că venise de la închisoare, unde a stat pe nedrept ani și ani. Fusese arestată în anii de studenţie împreună cu soţul dânsei. Mătușa Mărioara, soția avocatului Blanaru, erou partizan, nu s-a recăsătorit niciodată. Cornel, care după ce a „bolit” o iarna, s-a întors – sub numele bunicului, Horescu, la un alt liceu din Timișoara, a terminat Politeh-nica, este inginer și unul dintre mulții oameni minunați ai Domașnei. Formandu-ma într-o astfel de lume, unde erau martiri și eroii, nu cred că este surprinzător faptul ca în ́ 89, la Revoluția pornită din Timișoara, am avut curajul să cânt în „Balconul Operei” (devenit bastion al revoluției), când Ceaușescu nu căzuse încă! Desigur, aș fi putut foarte ușor să fiu împușcată, securiștii mișunau printre noi, dar, aveam în subconștient lecția partizanilor nostri, am in matricea fiintei dacii din Tara Hațegului, curajul și tenacitatea lor nu l-am uitat! Și îmi sunt mereu Lumina! Astăzi la șaptezeci de ani de la martirizarea partizanilor, îmi plec fruntea cu smerenie pe rana satului nostru, Domașnea.

Sunt încă reparații morale neîmplinite, care își strigă mut durerea. Aduc tributul meu, prin rugă și cânt, acelora care au murit pentru libertate. Vivant, îmi trec prin minte, derulandu-se și momentele zilelor din ´89, aducându-le tributul meu. Neștearsă fie memoria eroilor care și-au jertfit viața.

Iertați să fie cei care au trădat, pentru că da, poate fi iertată și trădarea!

MIRCEA MIRCEA ROMANROMAN

Partizanii Partizanii no[tri!no[tri!

G ândul meu pios se îndreaptă astăzi spre curajoșii și demnii mei consă-teni jertfiţi acum 70 de ani pentru credinţa lor în libertate și dreptate.

Aceeași gratitudine o port și celor care le-au fost solidari, și au fost mulţi, ei înșiși victime ai unui sistem comunist instalat fără voia lor.

Am cunoscut și simţit, încă de mic copil, traumele induse cetăţenilor de acel regim, dar evenimentul la care am avut ocazia să-i fiu mar-tor, aducerea pe pari și plasarea partizanilor, pe jumătate goi, într-o zi de iarnă friguroasă, în faţa școlii, cu tăbliţe la cap, mi-a lăsat o imagine de o cruzime care nu permite să fie descrisă.

Domășnenilor mei de astăzi și de mâine le adresez rugămintea de a nu îi uită pe acești oameni curajoși, dar în același timp îi rog să transforme comemorarea într-o sărbătoare pli-nă de viaţă ce duce mai departe spiritul lor de libertate, de dreptate și de omenie.

Acum, în prag de Sărbători și de An Nou, vă doresc multă sănătate și împlinirea rugilor voastre. Să fie un an mai bun cu mai multă în-ţelegere și dragoste!

Dumnezeu să ne ajute să ne revedem cu bine!

Moncton, Canada18 decembrie 2020

Născut în anul 1942 la Timișoara, urmea-ză cursurile liceului sportiv din București, ab-solvent al Institutului de Educaţie Fizică și Sport din București, astăzi Universitatea Na-ţională de Educaţie Fizică și Sport. Studii doc-torale la Universitatea Liberă din Bruxelles, Belgia și ANEFS București, Ph.D.

Debutează în profesie în Valea Jiului iar în 1970 părăsește ţara stabilindu-se în Canada. Din anul 1971 până în anul 2007, asistent, lec-tor, conferenţiar și profesor titular la Univer-sitatea din Moncton. Publică 15 cursuri uni-versitare și numeroase articole de specialitate.

În perioada 1973-1977 director tehnic al echipei naţionale de handbal a Canadei, parti-cipantă la Olimpiada de la Montreal din 1976, din 1978 până în 1979 antrenor al echipei na-ţionale de handbal a Belgiei.

Sunt Lia Lungu, cântăreață profesionistă, solistă a „Ansamblului Profesionist, Banatul” și cântăreaţă a Operei Naționale din Timișoara, cu o vastă experiență artistică și culturală, atât în țară cât și în străinătate. În anul 1998, acasă, la sala Operei din Timișoara, am făcut primul spectacol de gen umanitar din țară, pen-tru strângerea de fonduri necesare casei de copii Sfân-tul Nicolae, din Timișoara. Cu acest prilej primăria Timișoarei mi-a acordat diploma de onoare a orașu-lui Timișoara, orașul care m-a format și în care m-am sfinţit definitiv cântând în Balconul Operei, pentru a ţine spiritul revoluţie în zilele lui Decmbrie 1989.

Cred că a venit timpul ca țara și Europa, să își re-cupereze patrimoniul intelectual și artistic, risipit prin lume. Aparatul de administrație culturală al țării, are nevoie de experiența scenică, cultural-educativă, de diplomația acumulată de artiștii stabiliți în afara granițelor, pentru o funcționalitate universal competi-tivă și creșterea prestigiului țării în lume.

5LIA LUNGULIA LUNGUPartizanii, prin jertfa lor, Partizanii, prin jertfa lor, Lumineaz\ NeamulLumineaz\ Neamul

DECEMBRIE 20206

Juriul Filialei USR Timişoara a decis premianţii pentru anul editorial 2019

Ș i în acest an avem doi scriitori premiaţi de Filiala Timişoara a USR, din trei cărăşeni nominalizaţi. Unul dintre premianţii cărăşeni este medicul

Paul Purea, preşedintele Consiliului de Administraţie al Spitalul Judeţean de Urgenţă Reşiţa, membru al USR – Filiala Timişoara, care a câştigat Premiul Cartea Anului pentru Proză cu romanul „Între cruce şi bisturiu“, apărută

în 2019 la Editura Brumar din Timişoara. Din cei cinci scriitori nominalizaţi, el a câștigat la egalitate acest pre-miu (a fost acordat ex aequo) cu Marcel Sămânţă, căruia i-a fost acordat premiul pentru cartea „Un loc cu multă verdeaţă“, Editura Mirton, 2019. Cel de-al doilea scriitor cărășean care a primit premiu este Vasile Petrica, pentru volumul „Damaschin Bojincă (1802-1869), enciclopedist uitat“, publicat la Editura Davis Press Print, 2019. Lui Va-sile Petrica i s-a acordat Premiul special al Juriului pentru recuperarea memoriei culturale a Banatului, după ce a fost nominalizat, în prealabil, la secţiunea Critică/Istorie literară, eseu. Din Caraș-Severin a mai fost nominalizat și poetul Costel Stancu, la Secţiunea Poezie, pentru volumul de versuri „Hoţul de ferestre“, Editura Mirador, Arad, 2019, însă el a rămas doar cu nominalizarea, premiul la secţiunea Poezie fiindu-i acordat Monicăi Rohan.

Precizăm că Premiile Filialei Timișoara a USR pentru anul editorial 2019 au fost decise de un juriu alcătuit din scriitorii Claudiu T. Arieșan – președinte, Graţiela Benga, Tudor Creţu, Cristian Ghinea și Lucian Ionică. Premiile speciale vor fi expediate prin poștă, iar premiile remunerate, finanţate de Consiliul Judeţean Timiș (în cadrul Agendei culturale 2020), vor fi înmânate marţi, 15 decembrie 2020, de la ora 10, la sediul din Piața Sf. Ghe-orghe nr. 3 (birou Președinte), în cadrul unei ceremonii restrânse. Decernarea premiilor se va face conform unei programări stricte, cu respectarea normelor în vigoare, la ceremonie participând prof.univ.dr. Cornel Ungurea-nu, președintele Filialei, și scriitorul Claudiu T. Arieșan, președintele Juriului.

Alexandra Gorghiu (preluare Caon.ro)

R ecent, pe grupul de Facebook Caransebeș European a fost postată o informaţie în care se spunea că Stefan Kellner, un om care a tră-it mulţi ani la Caransebeș, a făcut parte din

echipa care a construit instrumentul cu ajutorul căruia a fost dovedită practic existenţa unei masive găuri negre în mijlocul galaxiei noastre și veridicitatea Teoriei rela-tivităţii, pentru care s-a acordat Premiul Nobel pentru Fizică pe anul 2020. Distincţia i-a fost decernată lui Re-inhard Genzel, director la Institutul Max Planck pentru Fizică Extraterestră, ca urmare a observaţiilor realizate cu instrumentul GRAVITY din Complexul de telescoa-pe Paranal, Chile.

Cum o asemenea performanţă merita făcută cunos-cută și aprofundată, am luat legătura cu Stefan Kellner, care ne-a spus că s-a născut la Reșiţa, în 1953, iar când a împlinit 4 ani, familia s-a mutat la Caransebeș. Aici, în afară de o foarte scurtă perioadă, a locuit la Dâlmă, „un excelent loc de copilărit, Timiș, Sebeș, dealuri, vecini de joacă…”, după cum spune chiar el.

A absolvit Colegiul Naţional „Traian Doda”, pe atunci Liceul Nr. 1 Caransebeș, după care și-a continuat studi-ile la Politehnica din Timișoara, Facultatea de Electro-tehnică. După absolvirea facultăţii a locuit la Oradea, orașul soţiei sale, și a lucrat la Uzina Chimică „Sinteza”.

În anul 1982, Stefan Kellner a emigrat în Germania. Câţiva ani a lucrat ca inginer electro la o mică firmă de electronică și automatizări de lângă Nűrnberg. Din 2000 a început să lucreze la Institutul Max Planck pen-tru Fizica Extraterestră, în Garching, lângă Műnchen, în secţiunea de astronomie în infraroșu, condusă de prof. Reinhard Genzel, directorul acesteia, unul dintre cei trei laureaţi ai Premiului Nobel pentru Fizică pe anul 2020.

„Institutul din Garching a avut două mari proiecte, ambele pentru marile telescoape VLT (Very Large Tele-

scope) din Complexul Paranal, Chile, Pustiul Atacama. Este vorba despre Proiectul PARSEC – un foarte pu-ternic laser continuu pentru a crea un spot luminos la înălţimea de 90 de kilometri, pentru calibrarea marilor telescoape, și Proiectul GRAVITY – un instrument in-terferometric care combină cele patru mari telescoape, fiecare cu o oglindă de 8,2 metri diametru, ca să realizeze un telescop echivalent cu un diametru de 130 de metri, deci mult mai performant decât oricare telescop singur din lume. Instrumentul a fost gândit pentru a observa cu o mare rezoluţie stelele din centrul galaxiei noastre, Calea Lactee, unde se presupune că se găsește o masivă gaură neagră. Instrumentul este o noutate absolută în acest domeniu, fiind momentan singurul instrument din lume care poate măsura suficient de bine distanţa dintre Pământ și centrul galaxiei. Practic, observaţiile au arătat, pe de o parte, că în centrul galaxiei există o gau-ră neagră masivă, a cărei masă a putut fi astfel calculată, și, pe de altă parte, că traiectoria stelelor în apropierea găurii negre, unde gravitaţia este enormă, corespunde calculelor relativiste, astfel putându-se demonstra pa-ractic că Teoria relativităţii a lui Einstein e adevarată. În afară de aceste două scopuri principale, s-au mai făcut și alte descoperiri cu ajutorul instrumentului, cum ar fi exo-planete sau nori de gaze în Univers”, ne-a spus Ste-fan Kellner.

Institutul Max Planck din Műnchen (Garching) a fost coordonatorul întregului proiect, conducătorul acestuia, o minte extraordinară, fiind Dr. Frank Ei-senhauer. Stefan Kellner a proiectat, și în mare parte a și realizat, aproximativ 75 la sută din partea electrică și de control, restul fiind făcut de partenerii din con-sorţiul proiectului, respectiv două institute din Franţa, Universitatea din Lisabona și Universitatea din Köln. Intrumentul a fost construit în institut și apoi montat

în subsolurile Complexului Paranal, sub cele patru te-lescoape. În cele din urmă, instrumentul s-a dovedit mai eficient decât s-a crezut, iar rezultatele obţinute cu el au dus la decernarea Premiului Nobel pentru Fizică Prof. Reinhard Genzel.

Din 2017, Stefan Kellner a lucrat doi ani la Institutul Max Planck pentru Radio-Astronomie din Bonn, unde a construit instrumente pentru Telescopul APEX, situ-at la 5.100 de metri altitudine, tot în Pustiul Atacama din Chile.

În anul 2019 a ieșit la pensie, iar acum se ocupă de fotografii, de ceea ce numește „mica literatură“ și de gră-dinărit.

ADRIAN CRÂNGANU

Stefan Kellner, „complice” la câ[tigarea Stefan Kellner, „complice” la câ[tigarea Nobelului pentru Fizic\ în 2020Nobelului pentru Fizic\ în 2020

CARA{-SEVERINULCARA{-SEVERINULIMPLICAT ÎN PREMIUL NOBELIMPLICAT ÎN PREMIUL NOBEL

DECEMBRIE 2020 7Claudiu Românu, Claudiu Românu,

omagiu sfântului omagiu sfântului

grai românescgrai românesc

Claudiu Românu s-a născut la 5 aprilie 1999 în localitatea Caransebeș, județul Caraș-Severin. Clasele I-VIII, la Colegiul Național „C. D. Loga” din Caransebeș, iar mai apoi a studiat la Semi-narul Teologic Ortodox „Episcop Ioan Popasu” din Caransebeș. În prezent, studiază  în cadrul Universității de Vest din Timișoara – Facultatea de Litere, Istorie și Teologie.

Claudiu Românu scrie atât poezii literare, cu teme greu de abordat, precum iubirea, moartea, natura, cât și poezii dialectale, în care își transpune ideile și sentimentele legate de copilărie, despre satul în care a crescut (localitatea Domașnea), despre bunicii săi sau poezii umoristice. În timpul liceului, pe la vârsta de 16 ani, a scris prima sa poezie în grai bănățean, intitulată „Uica Pătru-n Cimișoara”. Și-a dat seama că este un dar de la Dumnezeu, fă-când ca scrisul să devină o pasiune. Talentul i-a fost descoperit și de către profesorii liceului, care l-au îndrumat să meargă la mai multe concursuri de poezie în grai, la care a și fost premiat. Prin acest dar, a realizat cât de frumos este graiul bănățean, încercând să-l promoveze, să-l împărtășească cu toți tinerii, care, încet, încet se îndepărtează de tot ce înseamnă tradiție și „acasă”, fiind un exemplu pentru toți cei care uită să trăiască, să simtă și să iubească cu adevărat.

Datorită faptului că a crescut în sânul bunicilor, în localitatea Domașnea, locul unde a petrecut mare parte din copilărie, și-a dezvoltat educația, respectul și iubirea pentru grai. Trăind pe aceste sfințite me-leaguri bănățene, își dă silința să promoveze satul și bogățiile care se află pe teritoriul acestuia, prin poezii, prin împărtășirea frumoaselor amintiri, începând de la tradiții și obiceiuri, până la experiența sa personală.

CORNEL UNGUREANU

La mine-n sat aflu ogină Cân’ inima mi’ becejâtă, Că doina sufletu-m alină Șî parcă plânje șî mă cântă.Aiși mi-s anii ge-altădată Într-un miros ge fân cosât, Șî pașî’ mei șî a me’ soartă Pă drumu’ veșnic tăbărât.Aiși, în sat, mi’ ăl măi binie Chiar șî atunși cân’ trăc prin rău, Fiincă aiși răsare-n minie Iubirea pântru Dumnezău.Pă la Crășiun șî pă la Pașce, Aiși mi-s gândurilii bune; Cân’ sufletu’ iară să nașce, Moare șî-nvie-n rugășiune.Aiși, în zî ge sărbătoare Cu crușe roșie-n călindari, Mă-nchin la slujbă, cătră soare, Cu fața blândă spră altari.Aiși mi’ doru’ șe jăleșce, Sus, pă coastă, la morminț, Șî mă strânjie ca un cleșce, Fiincă-i satu’ plin ge sfinț’…Aiși, în sat, mi’ bucuria Pă lumea asta cât trăiesc,

Aiși petrec copilăria, În satu’ pă care-l iubesc.Cu râvnă mă rog pântru sat, Ș-aiși cu inima rămân, Fiincă aiși am învățat

Că sufletu’ mi’ ge român.În sat mi-s gândurilii toace, În locu’ drag șî ăl măi sfânt, Unge în suflet măi străbace Un imn, o crușe ș-un mormânt.

N e aflăm în pragul anului 2021, cu o semnificație identitară pentru Reșița. La 3 iulie 2021 se vor îm-

plini 250 de ani de industrie la Reșița. Nu e puțin lucru, un sfert de mileniu de tradiție industrială.

Pentru Reșița, tradiția industrială a fost coloana sa vertebrală. Totul, la noi a pornit timp de un sfert de mileniu de la industrie. Prestigiu. Mândrie de bănățean care face un lucru în premieră și unic. Bănățean care vrea să fie mereu „fruncea”. Cultul muncii care a devenit cultul Reșiței. Standard de viață. Multiculturalitatea. Județul nostru, județul Caraș-Severin e o mică Europă, cu

câte etnii s-au stabilit la focul furnalelor. Fie și atunci când s-au numit coloniști. Cultura însăși e impregnată de această tradiție – tradiția industrială. Ca în fântânile cinetice ale maestrului Constantin Lucaci, unice în Europa, sau în sculpturile sale în oțel ino-xidabil duse la Bienala de la Veneția. Ori în muzeele aflate sub patronajul Vaticanului. Uneori a generat orgolii. Alteori metafore, explozii de uimire ale celor din afară care au devenit simbol. Mai întâi „cetatea de foc”, în vremea proletcultismului, mai apoi „orașul-uzină”, iar mai aproape de zilele noastre: „Orașul cu poeți”. O sintagmă ca un balsam când industria a început să piardă teren.

În fața unui asemenea eveniment, Filiala „Ștefan Naciu” Caraș-Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din Ro-mânia e pregătită și angajată la proiecte care-i aparțin în totalitate sau în partene-riat cu cei care simt importanța memori-ei în acest municipiu și o fac cu pasiune. Zilele trecute am angajat în avanpremi-eră o dezbatere profesională pe tema: „Exodul gulerelor albe”. A fost o dezba-tere spumoasă. Vie, antrenantă, în care membrii filialei au demonstrat cât sunt de documentați, de informați. De conectați actualității. De preocupați, indiferent dacă trăim la Reșița sau în Grecia. Dacă suntem aspiranți la calitatea de membru al UZPR sau e chiar președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Doru Dinu Glăvan. Cu acest prilej, au fost aduse în discuție multe personalități, în general ti-neri care trăiesc în afara granițelor, dar nu numai: Bogdan Rogin, expert la Bruxelles; Silviu Rogobete, fost consul al României la Cape Town, actualmente profesor univer-sitar la Timișoara; Carla Negrea, înotătoa-re, Norvegia; Daniela Bosioc, care lucrează pentru ONU la Bonn; Alexandra Voia, lucrează la Bruxelles pentru NATO; Oana-Raluca Topală, este la New York, lucrează pentru ONU, poetă care a debutat la 13 ani; Simi Novac, tenor la Londra; Dan Farcaș, matematician, scriitor SF; Cătălin Iacob, violonist în SUA; Silvia Fierescu, expert Ungaria; Dimitrie Grama, medic în Suedia și Gibraltar, scriitor; Paul Gabriel

Sandu, profesor de filozofie în București, cu un doctorat în Germania, scriitor; Teo Milea, pianist, trăiește în Canada; Bogdan Piperiu, artist plastic, trăiește și expune în Germania; Daniel Goiți, pianist la Cluj, câștigătorul premiului George Enescu, ediția 1991; Răzvan Preda, medic șef, cu o dublă specializare, la o clinică în Ger-mania; Mihai Cheregi, medic la Stuttgart, a treia generație de medici reșițeni; Ionuț Petru, medic în Germania și sportiv care a reprezentat România în competițiile internaționale, cu o colecție unică în Eu-ropa de tricouri ale echipei Steaua; Cor-neliu Mureșan, coordonator al Redacției Muzicale la Radio Iași, membru UZPR; și nu în ultimul rând Lavinia Bârlogeanu, profesor universitar București, cu studii post-doctorale la Sorbona, romancieră.

Rezultatele acestei dezbateri, care a avut loc, datorită condițiilor pandemice, între membrii grupului de lucru al filialei noastre constituit pe aplicația WhatsA-pp, vor fi aplicate de către filială, dar și de către un parteneriat mai larg format din: Centrul Universitar din Reșița al Universității Babeș-Bolyai, Cluj; Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin; Forumul Democratic al Germanilor din Caraș-Severin, al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, al Revistei Reflex: Artă-Cultură-Civilizație și al Metarsis: activități și servicii de cultură urbană și artă contemporană.

DORINA SGAVERDIA

Filiala „Ștefan Naciu” Filiala „Ștefan Naciu” Caraș-Severin a UZPR, Caraș-Severin a UZPR, pregătită și angajată pregătită și angajată la proiecte la proiecte

DECEMBRIE 20208B ucuria sărbătorilor

de iarnă împletită cu florile creștinătății să se regăsească în sufletele noastre, îmbogățindu-ne întru nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, care ne călăuzește ca o stea magică printre căutările noastre neobosite pe ca-lea bunăstării, armoniei și înțelegerii! Vă doresc mul-tă sănătate și La mulți ani!Senator Ion Marcel Vela, Ministerul Afacerilor Interne

C ând stelele se așează în constelația sărbăto-

rilor de iarnă, când zborul înaripat al viselor frumoa-se ne adună însuflețindu-ne clipele petrecute cu prietenii și familia, când datinile strămoșești sunt scoase din lada cu zestre ancestrală a românilor, vă urez liniște, înțelegere, ar-monie, speranță și belșug! La mulți ani!

Cristian Gâfu, Instituția Prefectului Județului Caraș-Severin

C u dragostea de oa-meni și cu trăirea

sufletească împământeni-tă în noi, vă adresez tutu-ror locuitorilor din județ, în pragul sărbătorilor de iarnă, să vi se umple ca-sele de bucurie, speranță, credință, armonie și iubi-re, iar înțelepciunea să ne călăuzească pașii înspre bunăstare. La mulți ani!Romeo-Dan Dunca, Președintele Consiliului Județean Caraș-Severin

C u sentimentul locu-lui, cu tradiția mile-

nară de SALUTI ET LA-ETITIAE și în frumusețea sălbatică a văii Cernei, în ecoul colindelor și cu bu-curia în suflet a înălțării spiritului de dragoste și armonie, să aveți în inimi lumina nașterii domnului Iisus Hristos, întru binele aproapelui. La mulți ani!

Cristian Miclău, Primăria

Băile Herculane

D in neștiute veacuri, vremea vremuiește,

o stea pe cer arată, că noi, cei însemnați ai lui Hris-tos, trebuie să ne înălțăm duhovnicește și să trăim acest prezent, primenin-du-ne coliba sufletului nostru, cu postul, cu ru-găciunea, cu spovedania, ca Hristos să se nască, nu în lumea aceasta grea, ci întru noi. Și astfel, plini de dragostea Lui, față de lume, să dobândim darul de a ne lăsa răstigniți și să nu răs-tignim. Hristos se naște! Slăviți-L! Protosinghel Nectarie, Mânăstirea „Nașterea Maicii Domnului” din Băile Herculane

S ărbătorile de iarnă să vă aducă lumina bi-

necuvântării în case și în suflet, bucurându-vă de multă sănătate, fericire, prosperitate și iubirea ce-lor dragi. La mulți ani!Ilie Mănescu, Primăria Domașnea

S entimentul sărbăto-rilor de iarnă cu fiori

de evlavie și înălțare sufle-tească să vă cuprindă, în-conjurându-vă cu bucuria nașterii Domnului Iisus Hristos, întru cinstirea aproapelui cu bunătatea înțeleaptă a Mântuitorului spre fericire și sănătate. La mulți ani!Pr. iconom Marian-Pavel Lalescu

C răciun fericit! Sper ca în zilele care au mai rămas până la Crăciun, toată lumea să se facă bine, să

fim cu toții sănătoși. Să nu mai fie atâta panică și fri-că de boală, de cum va fi ziua de mâine, de situația economică, politică și de câte grijii ne mai facem. Nu sunt vremuri ușoare, dar cei mai tineri ar trebui să știe, căci cei mai în vârstă știu, că au fost vremuri cu adevărat grele. Dupa război s-a instalat comunismul, era cu adevărat sărăcie, grâul produs cu multă muncă se lua direct de la batoză, cote obligatorii, cote de car-ne... Și parcă nu a fost de-ajuns, a început calvarul cu partizanii. Pe atunci uram de moarte atât autoritățile, pe șandarii care veneau noaptea să faca controale, ne scula din așternuturi să caute dacă nu avem ascunși partizani. Săracii de ei! Mai tarziu am aflat, și am înțeles că erau și militari în termen, își făceau datoria, și unii chiar au murit. Într-o noapte spre Crăciun, au venit și nu au mai controlat, și mama le-a dat cozonaci, colaci și cârnați. Plângeau și ei și mama când dădea de pomană. Ca toți ceilalți români, nu am crezut că sistemul comu-nist se va schimba vreodată, dar în 89, după cum știm revoluția a adus libertatea, democrația și am găsit cu cale să ne înscriem în partidul național liberal, atrași de istoricul acestui partid, soțul are carnet nr.2 și eu.nr 3. Aveam atunci, și ne-am păstrat convingerea și speranța că Domașnea și țara vor merge pe calea cea dreaptă pentru viețile oamenilor. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Petru și Maria Curescu

Aduc un pios omagiu și gând de recunoștință părinților, Aduc un pios omagiu și gând de recunoștință părinților, bunicilor, educatorilor și tuturor celor trecuți în neființă, bunicilor, educatorilor și tuturor celor trecuți în neființă, celor care mi-au marcat traseul în viață prin educație în celor care mi-au marcat traseul în viață prin educație în spiritul ordinei, disciplinei și dragostei de muncă, a respectului față de om, spiritul ordinei, disciplinei și dragostei de muncă, a respectului față de om, a onoarei și bunului simț. Am cresut în spiritul moralei creștine încă de la a onoarei și bunului simț. Am cresut în spiritul moralei creștine încă de la primii mei pași. Spiritul Sărbătorilor de Crăciun, în refrenul Colindelor de primii mei pași. Spiritul Sărbătorilor de Crăciun, în refrenul Colindelor de Crăciun în care m-am născut, mă readuce cu gândul bun la DOMAȘNEA, Crăciun în care m-am născut, mă readuce cu gândul bun la DOMAȘNEA, localitate ce poartă amprenta unei vechi civilizații. Doresc domășnenilor localitate ce poartă amprenta unei vechi civilizații. Doresc domășnenilor un Decembrie minunat! Să ningă cu pace și iubire, să vă umple sufletul un Decembrie minunat! Să ningă cu pace și iubire, să vă umple sufletul de bucurie! Să aveți parte tot anul care vine de armonie și sper de bucurie! Să aveți parte tot anul care vine de armonie și sper să vă ridicați la valoare de altădată a strămoșilor noștri! să vă ridicați la valoare de altădată a strămoșilor noștri!

Sărbători fericite! La mulți ani!Sărbători fericite! La mulți ani!

Prof. univ. dr. MARIA P. PU{CHI}ACetățean de onoare al comunei Domașnea, 2006

Honoris Causa pentru susţinerea idealului de românitate cu prilejul împlinirii a 1900 de ani (106-2006) de la încheierea războaielor daco-romane, moartea regelui Decebal și începuturile creștinării, momente decisive în constituirea neamului românesc (2006)Profesor emerit UVVG Arad, Director Școala Doctorală de Medicină UVVG Arad, Președinta Colegiului Medicilor din Jud. Arad