aplicatii din jocurile sportive (baschet, vol ei) Ã®n kinetot

Aplicații din jocuri sportive (baschet, volei) în kinetoterapie

Ministerul Educaţiei Naționale Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău

Departamentul de Kinetoterapie și Terapie Ocupațională

Adresa: Str. Mărăşeşti Nr.157, Bacău, România Tel./Fax: (+4) – 0234/517.715 web: www.ub.ro

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞI SĂNĂTĂŢII

SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ


AUTOR: Lector univ. dr. Dana Ciocan

Curs pentru studenţii anului I

3

http://www.ub.ro/

Autor: Dana Ciocan , Gabriel Lupu

OBIECTIVELE DISCIPLINEI

1. Însuşirea cunoştinţelor teoretice din domeniul jocului de volei și jocului de

baschet, unul din mijloacele importante ale educaţiei fizice în relaţie cu

dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea calităţilor motrice, formarea şi

perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi specifice.

2. Crearea unui fond de cunoştinţe generale pe care să se structureze

cunoştinţele specifice voleiului și baschetului cu aplicaţii în kinetoterapie.

3. Prezentarea voleiului ca disciplină sportivă care urmărește optimizarea

practicării exercițiilor specifice în direcția creșterii influenței lor asupra

corectării anumitor deficiențe fizice.

4. Prezentarea baschetului ca disciplină sportivă care urmărește optimizarea

practicării exercițiilor specifice în direcția creșterii influenței lor asupra

corectării anumitor deficiențe fizice.

5. Prezentarea competențelor cadrului didactic de specialitate și a rolului său

în promovarea voleiului și a baschetului ca mijloc de recuperare a

diferitelor deficiențe fizice.

6. Crearea unui fond de cunoştinţe de natură organizatorică în ceea ce

priveşte predarea-învăţarea exerciţiilor specifice jocului de volei și

jocului de baschet,

4


COMPETENŢE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA DISCIPLINEI

1. Capacitate de operare cu cunoştinţe teoretice specifice disciplinei privind definirea şi conţinutul noţiunilor operaţionale generale şi specifice cu care se operează în cadrul disciplinei.

2. Formarea unui bogat bagaj de cunoştinţe teoretico-metodice privind

folosirea elementelor din jocul de volei şi jocul de baschet în kinetoterapie, necesar formării complexe a viitorului specialist, pentru a-şi dezvolta competenţele necesare aplicării corecte şi eficiente a programelor de recuperare.

3. Transpunerea în programe de recuperare a noțiunilor și a exercițiilor

specifice jocului de volei și baschet însușite pe durata activității didactice.

FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE, FORME DE VERIFICARE, CREDITE

Forma de activitate Număr ore

semestru Număr credite

Lucrări practice 14 2 Studiu individual 61 1 Verificare finală Colocviu Validare total credite: 3

STABILIREA NOTEI FINALE

Forma de verificare (Examen, Colocviu, Verificare pe parcurs)

Colocviu

Modalitatea de susţinere (Scris şi Oral, Oral, Test grilă, etc.)

Scris Puncte sau procentaj

Răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice 5 (50%) Activități aplicative atestate /laborator/lucrări practice/proiect etc. 2 (20 %) Teste pe parcursul semestrului 1 (10%) Teme de control 2 (20%)

NOTARE

TOTAL PUNCTE SAU PROCENTE 10 (100%)

5


TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI MODUL

Timp mediu necesar Nr.

Crt. Denumire modul

SI LP Total

1 Importanţa cunoaşterii jocurilor sportive de către kinetoterapeuți

9 2 11

2 Istoricul, popularitatea, importanţa, caracteristicile şi particularităţile jocului de volei și de baschet

16 4 20

3 Formele şi modelele jocurilor de volei și de baschet din activităţile sportiv – recreative

16 4 20

4 Efortul si refacerea in jocurile sportive 10 2 12

5 Noţiuni de bază privind organizarea competiţiilor

10 2 12

Timp total necesar 61 14 75

INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Prezenta resursă de învăţare conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice şi metodice referitoare la exerciţiul fizic în jocul de volei și de baschet, specificitatea aplicării elementelor din jocul de volei și jocul de baschet în kinetoterapie. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu-se unul sau mai multe unităţi de studiu, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea resursei de învăţământ se recomandă următoarea succesiune:

1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi de studiu şi, consultarea recomandărilor bibliografice în legătură cu aceasta.

2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu. 3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu). 4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).

6


Cuprins:

MODULUL I. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA JOCURILOR SPORTIVE ................................................................................................ 10

Unitatea de studiu I.1. Importanţa cunoaşterii jocurilor sportive de către kinetoterapeuţi .... 10 I.1.1. Importanța cunoașterii jocurilor sportive de către kinetoterapeuți ............................. 10

I.1.1.1. Conceptul de joc și joc sportiv .................................................................................. 12 I.1.1.2. Criterii de sistematizare și sistematizarea jocurilor ................................................ 14 I.1.1.3. Definirea noțiunii de joc sportiv ................................................................................ 16 I.1.1.4. Caracteristicile jocurilor sportive.............................................................................. 18 I.1.1.5. Clasificarea jocurilor sportive ................................................................................... 19

Rezumatul unităţii de studiu .............................................................................................. 20 Autoevaluare........................................................................................................................ 21 Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul I......................................................... 21

MODULUL II. ISTORICUL, POPULARITATEA, IMPORTANŢA, CARACTERISTICILE ŞI PARTICULARITĂŢILE JOCULUI DE VOLEI șI A JOCULUI DE BASCHET ....................................................................... 22

Unitatea de studiu II.1. Istoricul jocului de volei – date de referință ......................................... 22 II.1.1. Istoricul jocului de volei la persoanele cu nevoi speciale .............................................. 23 II.1.2. Noțiuni de regulament ale jocului de volei, la persoanele cu nevoi speciale ............... 24 II.1.3. Clasificarea sportivilor cu nevoi speciale ....................................................................... 26 II.1.4. Aspecte formative ale practicării jocului de volei ......................................................... 27

Unitatea de studiu II.2. Aspecte generale privind conținutul tehnicii jocului de volei.............. 28 II.2.1. Noțiuni generale ............................................................................................................... 28 II.2.2. Caracteristicile tehnicii jocului de volei ......................................................................... 29 II.2.3. Elemente și procedee tehnice fără minge ....................................................................... 30 II.2.4. Elemente și procedee tehnice cu minge .......................................................................... 30

Unitatea de studiu II.3. Istoricul jocului de baschet – date de referință .................................... 41 II.3.1. Regulament joc de baschet .............................................................................................. 42 II.3.2. Baschetul în România ...................................................................................................... 45 II.3.3. Istoric baschetul în fotoliu rulant ................................................................................... 46

Rezumatul unităţii de studiu .............................................................................................. 47 Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul II ....................................................... 49

MODULUL III. NOŢIUNI GENERALE DE BIOMECANICĂ APLICATE ÎN JOCURILE SPORTIVE ............................................................................. 50

Unitatea de studiu III.1. Elemente de analiză biomecanică în volei ........................................... 51

Unitatea de studiu III.2. Elemente de analiză biomecanică în baschet....................................... 55 Rezumatul unităţii de studiu .............................................................................................. 58 Autoevaluare........................................................................................................................ 58 Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul III...................................................... 58

7


MODULUL IV. ELEMENTE SI PROCEDEE TEHNICE CU IMPLICAțII ÎN KINETOTERAPIE......................................................................................59

Unitatea de studiu IV.1. Recuperarea capului și a gâtului ..........................................................59

Unitatea de studiu IV.2. Recuperarea membrelor superioare ....................................................60

Unitatea de studiu IV.3. Corectarea cifozei dorsale .....................................................................61

Unitatea de studiu IV.4. Corectarea cifozei lombare ...................................................................63

Unitatea de studiu IV.5. Corectarea cifozei totale ........................................................................64

Unitatea de studiu IV.6. Corectarea lordozei................................................................................65

Unitatea de studiu IV.7. Corectarea cifolordozei .........................................................................66

Unitatea de studiu IV.8. Corectarea scoliozei în C .......................................................................66 Rezumatul unităţii de studiu ..............................................................................................68 Autoevaluare........................................................................................................................69 Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul IV ......................................................69

MODULUL V. PARTICULARITĂțILE MORFOFUNCțIONALE ALE TINERILOR șI CARACTERISTICILE EFORTULUI................................70

Unitatea de studiu V.1. Particularitățile morfofuncționale ale tinerilor la diferite categorii de vârstă ................................................................................................................................................70

V.1.1. Particularitățile morfofuncționale ale tinerilor la vârsta de 10 – 12 ani......................70 V.1.2. Particularitățile morfofuncționale ale tinerilor la vârsta de 13 – 15 ani......................71 V.1.3. Particularitățile morfofuncționale ale tinerilor la vârsta de 16 – 18 ani......................73 V.1.4. Particularitățile morfofuncționale ale tinerilor la vârsta studenției ............................74

Unitatea de studiu V.2. Caracteristicile fiziologice ale efortului în jocul de volei......................75 V.2.1. Efortul în recuperarea pacienților cu mijloace specifice jocului de volei ....................76 V.2.2. Factori decizionali în recuperarea deficiențelor fizice...................................................80

Rezumatul unităţii de studiu ..............................................................................................80 Autoevaluare........................................................................................................................81 Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul V........................................................81

MODULUL VI. ACTIVITĂȚI DE PREDARE – ÎNVĂȚARE A VOLEIULUI CU APLICAȚII DIRECTE ÎN KINETOTERAPIE ........................................82

Unitatea de studiu VI.1. Evidența, proiectarea, periodizarea, planificarea, evaluarea activităților didactice.......................................................................................................................82

VI.1.1. Lecția de antrenament în voleiul adaptat .....................................................................87 VI.1.2. Exercițiul fizic mijloc fundamental al kinetoterapiei...................................................94 VI.1.3. Mijloace specifice jocului de volei cu aplicabilitate în kinetoterapie ..........................95 VI.1.4. Noţiuni de bază privind organizarea competiţiilor ....................................................103

Rezumatul unităţii de studiu ............................................................................................105

8


Autoevaluare...................................................................................................................... 105 Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul VI .................................................... 105

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................. 106

9


MODULUL I. Introducere în problematica jocurilor sportive

Scopul modulului:

Familiarizarea studenților cu noțiunile specifice jocurilor sportive. Cunoașterea caracteristicilor și clasificărilor jocurilor sportive.

Obiective operaţionale: La finalul parcurgerii modulului studenții vor fi capabili să :

Să definească jocurile sportive Să cunoască caracteristicile jocurilor sportive Să cunoască importanța jocurilor sportive pentru kinetoterapeuți.

Unitatea de studiu I.1. Importanţa cunoaşterii jocurilor sportive de către kinetoterapeuţi

I.1.1. Importanța cunoașterii jocurilor sportive de către kinetoterapeuți

Jocurile permit manifestarea complexă şi favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor motrice de bază şi/sau specifice, a calităţilor motrice, a deprinderilor şi însuşirilor moral-volitive.

Jocurile de mişcare oferă posibilităţi multiple de formare şi consolidare a deprinderilor motrice de bază utilizate (mers, alergare, echilibru, sărituri, aruncări şi prinderi, căţărări, escaladări etc), favorizând în acelaşi timp şi dezvoltarea calităţilor motrice (viteza sub multiplele sale forme de manifestare, rezistenţa, forţa, îndemânarea).

Jocurile de mişcare oferă posibilitatea aplicării, în condiţii mereu schimbătoare, a priceperilor şi deprinderilor motrice de bază şi a procedeelor tehnice.

În timpul jocului, indiferent de natura sa, apar legături noi şi complexe între priceperi şi deprinderile motrice, ceea ce contribuie la perfecţionarea lor. Apar, de asemenea, relaţii de condiţionare care pot favoriza transferul poziţiei între diferitele

10


componente ale procesului instructiv-educativ: cunoştinţe, priceperi, deprinderi, calităţi motrice. Această manifestare simultană a mai multor laturi ale acţiunilor motrice este specifică jocului, fiind determinată de caracterul lui complex.

Relaţiile şi interdependenţa dintre deprinderi, priceperi şi calităţile motrice, se realizează în condiţii mereu schimbătoare, pe fondul solicitării intense a unor calităţi şi însuşiri morale şi volitive.

Specifică jocului este activitatea în colectiv, cu toate avantajele ce decurg din valorificarea ei în cadrul procesului instructiv-educativ, jocul presupunând cooperare, colaborare cu partenerii de joc, echilibru între interesele, motivele acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale colectivului din care face parte persoana, presupune încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, asumarea unor responsabilităţi, conducerea şi întrajutorarea, atitudinea critică şi autocritică.

Situaţiile favorabile sau nefavorabile care apar pe parcursul consumării diferitelor faze de joc, lasă urme adânci asupra personalităţii persoanei care practică jocurile sportive. Emoţiile şi sentimentele, stările afective trăite şi celelalte procese psihice prezente în aceste împrejurări, sunt proprii fiecărei persoane, dar – în acelaşi timp – şi comune echipei din care face parte. Ele sunt determinate de succesele sau insuccesele personale ale echipei. Din această particularitate, proprie jocului, rezidă imensele resurse formative ce pot fi valorificate în realizarea obiectivelor urmărite.

Jocul permite manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiuni şi manifestate în rezolvarea unor situaţii de joc. Acestea devin posibile numai în situaţia în care persoana are un minimum de deprinderi, calităţi motrice suficient dezvoltate şi a fost instruită să acţioneze în limitele unor reguli precise.

Jocurile nu permit o dozare precisă a efortului şi nici o reglementare strictă a execuţiilor tehnice. În timpul jocului, unele persoane participă mai activ, altele mai puţin activ, fie datorită unor însuşiri temperamentale diferite, fie datorită volumului redus şi a calităţii scăzute a deprinderilor motrice pe care le posedă.

Unele persoane depun un efort intens şi susţinut, ceea ce determină apariţia simptomelor de oboseală, iar altele se sustrag de la efort. Diferenţe însemnate se înregistrează şi pe plan afectiv: unii prezintă stări emoţionale deosebite, în timp ce alţii sunt mai nepăsători faţă de evoluţia şi rezultatul jocului.

Iniţiativa şi independenţa în rezolvarea acţiunilor în diferitele situaţii oferite de desfăşurarea jocului la un moment dat, favorizează dezvoltarea unor procese importante, ca: gândirea (compararea, selectarea, analiza, sinteza etc.), inteligenţa, atenţia distributivă, creativitatea, memoria etc. Astfel, acelaşi joc poate fi folosit la orice vârstă, amplificându-i însă cerinţele, regulile, mărin distanţele şi numărul obstacolelor, solicitând din ce în ce mai multă corectitudine.

Date fiind toate aceste aspecte, jocurile sportive prezintă importanţă pentru kinetoterapeut din două puncte de vedere:

11


În scopul folosirii lor în activitatea specifică de profilaxie, terapie şi recuperare a diverselor categorii de pacienţi nesportivi (mai ales în şcoli speciale, sanatorii, cămine-spital, cămine-şcoală, staţiuni balneare şi climaterice)

În scopul obţinerii cunoştinţelor (teoretice şi practice) necesare activităţii de kinetoterapeut în cadrul cluburilor sportive (la echipele de jocuri sportive).

I.1.1.1. Conceptul de joc și joc sportiv

Majoritatea definiţiilor consemnează că jocul este o activitate specifică

copilăriei sau procesului de formare şi de dezvoltare a fiinţei umane. Ulterior s-a constatat că, de fapt, omul este un jucăuş (HOMO LUDENS) pe toată durata vieţii. Din copilărie până la bătrâneţe omul se joacă în permanenţă din diverse motive (trebuinţe, porniri, nevoi etc.) interioare şi / sau exterioare, care îl împing spre diverse acţiuni.

În acest stadiu de cunoaştere a fenomenului, numeroşi specialişti au încercat să răspundă la întrebarea Ce este jocul? Astfel, literatura de specialitate abundă în definiţii care nu reuşesc însă decât să surprindă anumite caracteristici sau laturi ale jocului şi nu esenţa lui.

O contribuţie însemnată în definirea noţiunilor de joc şi joc sportiv l-au avut specialiştii români. În lucrarea Terminologia educaţiei fizice şi sportului noţiunile amintite sunt definite astfel:

Jocul este o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan după regulile prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială.

Jocul sportiv este un complex de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un anumit obiect (minge, puc etc.) având dimensiuni specifice, prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform unor reguli de organizare şi desfăşurare.

În aceeaşi lucrare se mai precizează că practicarea jocurilor sportive urmăreşte realizarea sarcinilor educaţiei fizice (în care caz devine mijloc al acesteia), realizarea de performanţe sportive (în care caz devine formă de întrecere şi spectacol sportiv), precum şi mijloc de recreere a celor care îl practică în afara formelor de organizare menţionate mai sus.

Jocul reprezintă o formă tipică de activitate creată de om, fiind un fenomen social, format şi statornicit în cadrul societăţii omeneşti.

Izvorând din cerinţele sociale obiective, jocurile contribuie la stimularea şi cultivarea relaţiilor de prietenie şi colaborare, a iniţiativei şi imaginaţiei creatoare, la formarea unui fond complex de priceperi, deprinderi şi calităţi motrice.

Pentru a completa definiţia jocului, este neapărat necesar să luăm în considerare principalele caracteristici pe care le are. În acest sens, M. Epuran consideră că cele mai importante caracteristici ale jocului sunt:

12


activitate naturală – izvor de trebuinţe ludice activitate liberă – participarea benevolă, lipsită de constrângere activitate spontană – fiinţa umană este oricând dispusă pentru joc activitate totală – angajează toate componentele fiinţei umane

(fizice, psihice, sociale etc.) activitate atractivă – provoacă stări afective pozitive: plăcere

senzorială, stări tensionale, satisfacţia succesului etc. activitate dezinteresată – deosebită de muncă, având ca scop

bucuria activităţii autonome şi gratuite activitate creativ – compensativă – care se extinde şi asupra

activităţilor recreativ – distractive ale adulţilor, asupra activităţilor de loisir (petrecerea plăcută a timpului liber), prin care omul caută destinderea, distracţia, refacerea, compensarea unor stări create de procesul muncii.

Altfel spus, caracteristicile jocurilor pot fi sintetizate astfel: permit manifestarea complexă şi favorizează dezvoltarea simultană

a deprinderilor motrice de bază sau specifice, a calităţilor motrice, precum şi a deprinderilor şi însuşirilor moral-volitive;

specifică jocului este activitatea în colectiv; el presupune cooperare, colaborare cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, motivelor, acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale colectivului 2din care fiecare jucător face parte, încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, asumarea unor responsabilităţi, toate acestea având o importanţă deosebită din punctul de vedere al socializării;

au caracter atractiv şi spontan; bine concepute şi organizate, mobilizează resursele participanţilor şi le menţin interesul, pentru a atinge maximum de eficienţă;

pot fi folosite ca mijloc de deconectare psihică, fiind cea mai bună formă de odihnă activă;

contribuie la dezvoltarea diferitelor trăsături ale personalităţii; permit manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiuni; nu permit o dozare precisă şi nici o reglementare strictă a execuţiilor

tehnice.

13


I.1.1.2. Criterii de sistematizare și sistematizarea jocurilor

În general, jocurile de mişcare (simbolice, de construcţie, de creaţie,

individuale, cu partener, dinamice sau de mişcare etc.) au fost sistematizate după două criterii fundamentale şi anume: după funcţiile didactice şi după obiectivele didactice pe care le pot rezolva.

Jocurile sportive se pot încadra în aceste criterii, dar pentru ele s-au elaborat şi alte criterii cu un grad de specificitate mai mare. a) Sistematizarea după funcţiile didactice

Numeroşi specialişti cad de acord asupra următoarelor funcţii ale jocurilor de mişcare:

Funcţia formativ – educativă a personalităţii umane. Cu ajutorul jocurilor putem influenţa cu uşurinţă toate componentele formative ale personalităţii umane (cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice, abilităţi, aptitudini, scheme operaţionale etc.). Funcţia de cunoaştere se referă, în primul rând, la aspectul că prin intermediul anumitor jocuri, dăm posibilitatea copiilor (dar şi adulţilor) să asimileze însuşirile şi caracteristicile vieţii şi lumii înconjurătoare. Cele mai eficiente jocuri sunt cele care stârnesc curiozitatea, imită activităţile adulţilor, respectând anumite reguli, jocurile simbolice, jocurile de rol etc. În acelaşi timp, funcţia de cunoaştere se referă şi la educator, în sensul că prin intermediul lor are posibilitatea să cunoască mai bine subiecţii supuşi instruirii. Funcţia stimulativă a motricităţii satisface cele mai importante nevoi ale lui homo ludens: nevoia de mişcare, nevoia de întrecere, consumarea energiilor suplimentare. Această funcţie este exercitată de la o vârstă fragedă (jocurile senzoriale, mânuirea jucăriilor, jocuri cu fluier, cu clopoţei, cu culori), continuă în perioada adolescenţei şi tinereţii (jocurile de mişcare, jocurile sub formă de concurs, jocurile sportive) şi se încheie la vârsta a III-a (jocuri de întreţinere: bowling, biliard, golf). Funcţii strict specifice jocului: recreerea, echilibrarea funcţională, distracţia, fortificarea, compensarea, refacerea, odihna, terapia, purificarea, plăcerea. În practică, vom găsi jocuri pure sau strict specializate pe exercitarea unei anumite funcţii. În mod obişnuit, un singur joc exercită mai multe funcţii, deci are un efect multidirecţional asupra personalităţii participanţilor. Din numeroasele sistematizări realizate pe baza criteriilor funcţiilor specifice jocului, vom prezenta doar câteva: • Sistematizarea lui Querat:

I – jocuri cu caracter ereditar (lupta, vânătoarea, urmărirea etc.) II – jocuri de imitaţie (activităţi umane) III – jocuri de imaginaţie

• Sistematizarea lui Claparede:

14


I – jocurile funcţiilor generale (jocuri senzoriale, jocuri de mimare, agilitate, deprinderi utilitare şi jocuri psihice, intelectuale, afective, volitive etc.) II – jocurile funcţiilor specifice (jocuri de luptă, jocuri de hazard, jocuri de vânătoare, jocuri sociale, jocuri familiale – cu păpuşi -, jocuri de imitaţie – a animalelor, a prizonierilor etc.)

b) Sistematizarea după obiectivele instrucţionale Acest criteriu s-a născut încă de pe vremea lui Aristotel şi Platon. Se pleacă

de la ideea că în orice joc există o zonă de instrucţie prin care putem influenţa sau modela gândirea, aptitudinile intelectuale, capacitatea de investigaţie, însuşirea de noi cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice etc. În acelaşi timp, zona de interacţiune se interferează cu zona satisfacţiilor ludice şi a elementelor care asigură savoarea şi plăcerea jocului.

Pe baza ideilor menţionate mai sus (existenţa zonei de instrucţie, zonei de satisfacere ludică, a eficienţei educaţionale) şi, mai ales, a conexiunilor dintre acestea, au apărut şi s-au consolidat aşa numitele jocuri didactice.

Jocurile didactice au vizat, mai întâi, însuşirea cunoştinţelor teoretice şi practice specifice unor discipline şcolare (matematica, geografia, fizica, chimia), apoi s-a urmărit dezvoltarea cu ajutorul lor a capacităţii de cunoaştere şi creaţie, pentru ca, în cele din urmă, să fie extrapolate în domeniul educaţiei fizice şi sportive.

Jocurile didactice au facilitat apariţia altor metode de instruire, cum ar fi: metoda jocurilor instructive, metoda de instruire prin joc, metoda ludică etc.

Metoda jocurilor instructive implică un ansamblu de operaţii şi acţiuni care, în paralel cu destinderea, buna dispoziţie şi bucuria, urmăresc obiective precise de pregătire (tehnică, intelectuală, morală, fizică, igienico – sanitară etc.) a copilului. Metoda jocurilor instructive se dezvoltă mai ales ca urmare a descoperirilor unor similitudini între mecanismul de construcţie şi funcţionare a calculatoarelor electronice şi a unor jocuri cu figuri geometrice (jocuri cu cuburi). Astfel de jocuri modelează gândirea şi aptitudinile intelectuale, dezvoltă capacitatea de investigaţie şi perseverenţa în acţiuni, înlesnesc însuşirea unor cunoştinţe (jocuri cultural – artistice, jocuri de dobândire a unor informaţii istorice, geografice, aritmetice etc.).

Jocul de mişcare (sau dinamic) este un exponent al jocurilor didactice aplicate în domeniul educaţiei fizice şi al sportului. În mod deosebit, el are o mare eficienţă educaţională (instructivă), o structură preponderent motrică, care desfăşurată sub formă de întrecere provoacă buna dispoziţie a tuturor participanţilor ce se angajează cu toată plenitudinea forţelor pentru obţinerea succesului. În acelaşi timp, jocul de mişcare se desfăşoară întotdeauna după reguli bine precizate, individual sau pe echipe, pe spaţii limitate, cu sau fără obiecte de joc, constituind principalul mijloc de activizare a participanţilor pentru îndeplinirea unor obiective instrucţionale cu caracter motric.

Clasificarea jocurilor de mişcare după criteriul sarcinilor didactice vizate (secondate de criteriul organizatoric şi de ambianţă) arată în felul următor:

15


Jocuri de mişcare pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor de bază şi aplicative

Jocuri de mişcare pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice specifice ramurilor sportive (fotbal, handbal, baschet etc.)

Jocuri pentru educarea sensibilităţii motrice şi calităţilor motrice de bază

Jocuri pentru educarea unor funcţii şi procese psihice c) Corespunzător scopurilor urmărite, precum şi particularităţilor organizării lor, jocurile se împart în trei grupe:

Jocuri de mişcare (dinamice), care au la bază acţiuni motrice mai simple a căror execuţie este dirijată parţial de reguli. Prin intermediul acestor jocuri se consolidează mersul, alergarea, aruncarea, echilibrul, săritura, escaladarea, căţărarea, etc.

De asemenea, jocul dezvoltă coordonarea, capacitatea de a percepe ritmul şi orientarea în spaţiu, în condiţiile unei stări emoţionale pozitive, într-un climat de veselie şi optimism.

Jocurile educă încrederea în forţele proprii, sentimentul de prietenie, stimulează plăcerea de a acţiona în şi pentru colectiv. Pot fi însoţite de melodii, versuri sau texte.

Jocuri pregătitoare şi ajutătoare pentru însuşirea şi perfecţionarea unor deprinderi de mişcare specifice anumitor ramuri de sport. Acestea sunt create fie în vederea iniţierii în însuşirea unor priceperi şi deprinderi de mişcare asemănătoare conţinutului unor ramuri de sport, fie pentru perfecţionarea, într-o formă complexă, a unor deprinderi tehnice, tactice sau a calităţilor motrice necesare măririi randamentului sportivilor.

Jocuri sportive. Se deosebesc de celelalte, în primul rând, prin caracterul lor riguros organizat. Prezenţa unor reguli stabilite prin regulamente unice, aprobate de organele de conducere ale activităţii sportive, prin care se precizează dimensiunile terenurilor pe care se practică, durata jocului, sistemul de apreciere a echipelor învingătoare, numărul jucătorilor, condiţiile de arbitraj etc., le dau o formă şi un conţinut de desfăşurare superior şi, în acelaşi timp, unitar.

I.1.1.3. Definirea noțiunii de joc sportiv

După E. Bayer, în definirea noţiunii de joc sportiv trebuie să luăm în

consideraţie trei elemente distincte: Activitatea jucătorului Ideea de joc Regulamentul de concurs

Activitatea jucătorului poate fi prezentată urmărind cu atenţie ce face şi cum se conportă un sportiv în timpul meciului. În consecinţă, putem arăta că el acţionează sau se comportă mai mult sau mai puţin spontan, oportun sau eficient în

16


funcţie de predispoziţiile vocaţionale (talent), de cunoştinţele practice şi teoretice achiziţionate anterior, de condiţiile de disputare a partidei (mediu, adversar, materiale, public etc.), de pornirea (dorinţa, plăcerea) intrinsecă şi extrinsecă de a se juca, de experienţa de joc ş.a.m.d.

Semnificaţia simbolică (de confruntarea cu realitatea, de întrecere, de luptă în echipă etc.), decorul (sala sau terenul de joc), organizarea competiţiei (caracterul festiv), premii, sistemul de disputare, regulamentul de joc sunt factori esenţiali care determină în mare măsură maniera de angajare în concurs şi satisfacţia jucătorului de a participa.

Jocul înlesneşte declanşarea unor relaţii psihosociale dintre două sau mai multe persoane nevoite să colaboreze pentru îndeplinirea unui anumit scop; alternanţa dintre efort şi perioadele de întrerupere (pauză) este determinată de principiile şi regulile jocului, care la rândul lor permit sportivilor să-şi păstreze libertatea de acţiune, în sensul că aceştia decid singuri modalitatea de acţionare prin interpretarea şi exploatarea corectă a regulilor de joc (inclusiv a principiilor) în vederea sporirii eficienţei acţiunilor.

Ideea de joc şi ansamblul de principii (reguli) subordonate (sinonime: concept, judecăţi, păreri, felul de a vedea etc.) precizează cele mai raţionale forme sau modalităţi de acţionare a jucătorilor (echipei) în vederea obţinerii unui rezultat cât mai bun.

Ideea de joc apare, mai întâi, în momentul apariţiei jocului (exemplu: ideea lovirii sau transmiterii mingii cu piciorul, palma, mâna, crosa etc.) şi mai apoi, în vederea găsirii celor mai optime procedee pentru a realiza scopul pe care şi-l propune fiecare joc în parte.

În jocurile sportive ideile de joc sunt întrunite sub denumirea de concepţie de joc. Aceasta presupune stabilirea, după criterii eficiente, a celor mai potrivite idei de joc (mijloace de luptă, modalităţi de acţionare etc.) în stare să valorifice deplina disponibilitate de performanţă a sportivilor (echipei), să compenseze carenţele proprii şi să le exploateze pe cele pe care le manifestă adversarul. Sursele de elaborare a ideilor de joc sunt: tendinţele de dezvoltare a jocului pe plan mondial, nivelul de pregătire şi capacitatea de creativitate a antrenorului.

Concepţia de joc trebuie considerată ca un sistem abstract de planificare şi aplicare în practică a comportamentului jucătorilor (echipei). Ideile de joc capătă, la un moment dat, un statut standardizat de acţionare, pe care-l respectă cu stricteţe toţi jucătorii. Această standardizare constă în fixarea unor principii şi reguli de acţionare care stabilesc ce trebuie să facă şi cum să acţioneze jucătorii pentru ca ideea de joc să poată fi aplicată în practică cu eficienţă.

Standardizarea acţiunilor pe bază de principii nu cade în capcana acţiunilor şablonizate, din următoarele motive: ideea de joc aleasă este raţională (gândită) din moment ce reprezintă cea mai eficientă soluţie de acţionare; ideile şi corelaţiile dintre idei conduc la disciplinarea jocului şi la acţiuni sinergice ale tuturor jucătorilor; respectând principiile şi regulile jucătorii păstrează libertatea acţiunilor proprii şi creativitatea în joc.

17


Regulamentul de joc este un act normativ, oficial, elaborat pentru fiecare disciplină sportivă în parte. El precizează toate detaliile necesare privind organizarea şi desfăşurarea jocului.

În acelaşi timp, el este documentul prin care se reglează comportamentul sportivilor (echipei), antrenorilor şi a tuturor persoanelor care ajută sau participă la buna desfăşurare a competiţiei. Dependenţa de reguli sau respectarea regulilor este deja un fenomen social care reglementează libertatea de acţiune a jucătorilor. Poţi acţiona cum vrei, dar numai încadrându-te în limitele regulamentului. Această circumstanţă presupune nu numai cunoaşterea regulilor, ci şi respectarea lor strictă.

Regulamentul de joc are un caracter dinamic. În general, modificările sunt determinate fie de apariţia unor fenomene negative în desfăşurarea lui, fie de lipsa unor precizări pentru situaţii nou apărute, fie pentru stimularea unor caracteristici sau unor tendinţe de dezvoltare. Scopul acestor schimbări în regulament este acela de perfecţionare, activizare şi creştere a spectaculozităţii jocului.

I.1.1.4. Caracteristicile jocurilor sportive

Jocurile sportive îşi au originea în exerciţiile de întrecere (în general) şi în

jocurile de mişcare (în special), cărora li s-a imprimat un pronunţat caracter sportiv. Principalele caracteristici ale jocurilor sportive (după Colibaba-Evuleţ şi Bota) sunt:

existenţa unui obiect de joc (minge, puc, bile etc.) caracterul de întrecere complex (individual şi, mai ales, colectiv) reguli de joc unitare şi obligatorii arbitraj oficial – neutru delimitarea duratei de joc (timp, reprize, prelungiri etc.) precizarea criteriilor de apreciere (puncte, goluri, setaveraje, punctaveraje

etc.) standardizarea inventarului de joc, a aparaturii tehnice şi a dimensiunilor

terenului tehnica şi tactica specifică pentru fiecare joc sportiv în parte sistem competiţional bine determinat frumuseţea spectacolului sportiv structura motrică particulară pentru fiecare joc sportiv în parte, care

provoacă solicitări fizice şi psihice diferenţiate management sportiv specific teorie şi metodică generală valabilă pentru toate jocurile sportive şi specifică

pentru fiecare joc sportiv în parte implementarea cercetării ştiinţifice utilizarea cu preponderenţă în activitatea de loisir

18


lansarea conceptului metodic de pregătire prin joc sau metoda ludică, care intră în corelaţie cu metodele clasice de antrenament.

I.1.1.5. Clasificarea jocurilor sportive

a. După criteriul asocierilor regulilor de joc Prima sistematizare a jocurilor sportive a fost realizată de Buhler, după

criteriul asocierii regulilor de joc. El constata că jocurile sportive care au apărut în decursul timpului au fost strâns legate de treptele de dezvoltare a societăţii, de mentalităţile păturilor sociale ale momentului, de tipurile de activităţi prestate etc., dar în esenţă au avut întotdeauna un caracter de întrecere dintre indivizi, tabere, echipe.

O altă clasificare reuşită o face L. Teodorescu, care sistematizează jocurile sportive după următoarele criterii generale:

a. Caracterul acţiunilor: individuale, colective b. După segmentul cu care se joacă: - cu mâna (direct): volei, baschet,

handbal i. cu mâna (cu instrument): tenis, hochei etc.

ii. cu piciorul: fotbal iii. mixte: rugby

c. După modul de deplasare: cu ajutorul aparatului locomotor, cu alte mijloace de locomoţie

d. După modul de luptă pentru minge: cu contact direct cu adversarul, cu contact indirect cu adversarul

Cea mai reuşită sistematizare a jocurilor sportive o realizează H. Dobler, care are în vedere 4 criterii, după cum urmează:

f. Jocuri sportive cu tragere la ţintă (poartă, coş, but, găuri etc.), care presupun analiza elementelor tehnico-tactice de lovire a ţintei, respectiv oprirea (deranjarea adversarului) să lovească ţinta. Aceasta se produce în următoarele conjuncturi:

cu contact corporal permis: fotbal american (SUA), hochei pe gheaţă, fotbal, handbal, hurling (Irlanda), la crosse (Canada, Sua), rugby, polo pe apă etc.

fără contact corporal: baschet, hochei în sala bandy (hochei pe gheaţă cu mingea – Rusia şi Peninsula Scandinavă), polo călare, cicloball, hochei pe patine cu rotile etc.

g. Jocuri cu retur – care impun disputarea mingii peste un fileu, linie, sfoară etc. Se joacă 1x1 (individual), 2x2 (dublu), 3x3 (triplu) şi pe echipe alcătuite din mai mulţi jucători (formaţii): 4x4, 5x5, 6x6, 7x7.....15x15 etc. simplu şi dublu: badminton, tenis de masă, tenis Squash (Marea Britanie,

SUA), indiaca (America de Sud), pelota (Pirinei) etc. pe echipe de trei: tenis cu piciorul, volei, beach volley (SUA).

19


h. Jocuri cu lovirea (percutarea) mingii, care implică uneori şi prinderea mingii, după care este lovită. Din această categorie fac parte următoarele jocuri: baseball (SUA, Cuba, Japonia), softball (SUA, Cuba, Japonia), cricket (Marea Britanie, India, Australia), oina (România), palkovna (Cehia şi Slovacia), pasapaloo (Finlanda), schloyball sau raum (Germania – joc asemănător baschetului).

i. Jocuri de conducere a mingii la ţintă prin loviri (percutări) şi împingeri: biliardul, golful, krocket (Franţa, Marea Britanie), boccia (Italia, Elveţia), gorodki (Rusia), kegeln (Germania), lisstock schiesen (Germania).

Rezumatul unităţii de studiu

Jocurile permit manifestarea complexă şi favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor motrice de bază şi/sau specifice, a calităţilor motrice, a deprinderilor şi însuşirilor moral-volitive.

Jocurile de mişcare oferă posibilităţi multiple de formare şi consolidare a deprinderilor motrice de bază utilizate (mers, alergare, echilibru, sărituri, aruncări şi prinderi, căţărări, escaladări etc), favorizând în acelaşi timp şi dezvoltarea calităţilor motrice (viteza sub multiplele sale forme de manifestare, rezistenţa, forţa, îndemânarea).

Jocul sportiv este un complex de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un anumit obiect (minge, puc etc.) având dimensiuni specifice, prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform unor reguli de organizare şi desfăşurare.

După E. Bayer, în definirea noţiunii de joc sportiv trebuie să luăm în consideraţie trei elemente distincte:

Activitatea jucătorului Ideea de joc Regulamentul de concurs Jocurile sportive îşi au originea în exerciţiile de întrecere (în general) şi în

jocurile de mişcare (în special), cărora li s-a imprimat un pronunţat caracter sportiv. Cea mai reuşită sistematizare a jocurilor sportive o realizează H. Dobler. Date fiind toate aceste aspecte, jocurile sportive prezintă importanţă pentru

kinetoterapeut din două puncte de vedere: În scopul folosirii lor în activitatea specifică de profilaxie, terapie şi

recuperare a diverselor categorii de pacienţi nesportivi (mai ales în şcoli speciale, sanatorii, cămine-spital, cămine-şcoală, staţiuni balneare şi climaterice)

În scopul obţinerii cunoştinţelor (teoretice şi practice) necesare activităţii de kinetoterapeut în cadrul cluburilor sportive (la echipele de jocuri sportive).

20


Autoevaluare

Prezentați principalele caracteristici ale jocurilor sportive după Colibaba-Evuleț și Bota.

Prezentați importanța jocurilor sportive în kinetoterapie.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul I

Dați exemple de jocuri sportive întâlnite în activitatea sportivă din România și enumerați caracteristicile specifice jocurilor sportive identificate.

21


MODULUL II. Istoricul, popularitatea, importanţa, caracteristicile şi particularităţile jocului de volei și a jocului de baschet

Scopul modulului:

Cunoașterea caracteristicilor și particularităților jocului de volei. Cunoașterea caracteristicilor și particularităților jocului de baschet. Cunoașterea istoricului jocului de volei. Cunoașterea istoricului jocului de baschet.


Să cunoască particularitățile jocului de volei Să cunoască particularitățile jocului de baschet Să prezinte un scurt istoric al jocului de volei Să prezinte un scurt istoric al jocului de baschet

Unitatea de studiu II.1. Istoricul jocului de volei – date de referință

William G. Morgan, tânăr profesor (25 ani) de educație fizică la Colegiul de Administrarea Afacerilor din Holyoke, S.U.A., s-a hotărât în anul 1895 să găsească o modalitate de exercițiu fizic prin care studenții săi să facă un efort de o intensitate mai mică. Astfel, a apărut un joc pe care l-a denumit Minonette și care combină elemente din jocul de baschet, baseball, tenis și handbal.

Mai târziu prof. Alfred Halstead de la Colegiul Springfield a propus schimbarea denumirii în volley-ball.

În anul 1913, are loc primul campionat Pan-asiatic, iar în anul 1916 apare prima carte cu regulile de joc în S.U.A., în care se estimează că în S.U.A. sunt 180 000 de jucători.

Din 1914, jocul de volei, pătrunde și pe continentul European astfel: 1914 Anglia, 1917 Franța, 1918 Italia, 1919 Cehoslovacia, 1920 România (introdus de soldații americani).

În 1929 are loc prima competiție internațională în Europa (Anglia), competiție la care participă Polonia, S.U.A. și Franța.

Anul 1931 marchează înființarea Federației Române de Baschet și Volei când se desfășoară primul campionat de volei cu echipe din Muntenia.

22


În 1935 la J.O. de la Berlin se face următorul pas pentru înființarea Federației Internaționale de Volei.

În 1947, 18-20 aprilie, la Paris, are loc primul congres al viitoarei organizații ce se va ocupa cu destinele jocului de volei – Federația Internațională de Volley-Ball (F.I.V.B.). Printre cele 14 participante la acest congres, care au fondat F.I.V.B., s-a aflat și România. Congresul a ales ca președinte al F.I.V.B. pe francezul Paul Libaud și a unificat regulile de joc.

În 1949 se desfășoară primul campionat național masculin iar un an mai târziu și feminin.

În 1957 jocul de volei a fost inclus în programul Jocurilor Olimpice de la Tokio din anul 1964.

În 1958 se constituie ca organ juridic Federația Română de Volei.

II.1.1. Istoricul jocului de volei la persoanele cu nevoi speciale

Apariția sportului la persoanele cu nevoi speciale este strâns legată de

numele lui Sir Ludwig Guttmann, neurolog și neurochirurg, care în anul 1944, în timp ce studia la Universitatea Oxford și era implicat în cercetare, a fost contactat de Guvernul Britanic, care i-a cerut să înființeze un centru pentru tratarea afecțiunilor coloanei vertebrale, în cadrul Spitalului Stoke Mandeville.

La primele jocuri, organizate la Clinica Stroke Mandeville în 1948, au participat 16 concurenți în scaune cu rotile la tir cu arcul.

Apariția primului club sportiv pentru persoanele cu dizabilități s-a înființat în anul 1953, în Olanda, având ca discipline atletismul și sitzball-ul, care se juca sezând pe podea.

În anul 1956, Comitetul Olimpic Olandez a introdus un nou joc, sub denumirea de Sitting Volleyball (voleiul în așezat sau sezând).

În anul 1981 are loc primul Campionat European la Bonn, după care, la doi ani distanță, în 1983, are loc și primul Campionat Mondial, desfășurat la Delden în Olanda.

Pe lângă voleiul în așezat mai există și voleiul în stând (Standing Volleyball), care a fost practicat de persoanele cu deficiențe înaintea înființării Federației Internaționale, avându-și originile în Marea Britanie și fiind practicat numai de cei cu amputații.

23


II.1.2. Noțiuni de regulament ale jocului de volei, la persoanele cu nevoi speciale

World Organization Volleyball for Disabled (WOVD) este forul tutelar, pe

plan internațional, care stabilește regulile speciale, criteriile de clasificare ale sportivilor în funcție de gradul de infirmitate și a tuturor celor implicați în acest domeniu.

Suprafața de joc – cuprinde terenul de joc și zona liberă. Ea trebuie să fie rectangulară, simetrică, plană, orizontală și uniformă.

Voleiul în stând Terenul de joc și zona liberă sunt aceleași ca la voleiul clasic: terenul de joc

are dimensiunile de 9x9 m, cu linia de atac trasată la 3m. de linia de mijloc a terenului și cu o grosime de 5 cm. Înălțimea sălii trebuie să aibă minim 7 m. Zona liberă trebuie să aibă intre 5 și 8 m. în spatele terenumui de joc și între 3 și 5 m. pe părțile laterale (figura 1.III.1).

Fig. 1. Terenul de joc pentru voleiul în stând Voleiul în așezat Terenul de joc este un dreptunghi de 6x5m. (6m. pe linia de fund),

înconjurat de o zonă liberă de 3 metri de jur împrejur. Spațiul de joc liber trebuie să aibă o înălțime de minim 7 metri. Pentru întrecerile internaționale zona liberă trebuie să fie de 4m. de la liniile laterale și 6 m. de la liniile de fund ale terenului. Spațiul de joc liber trebuie să fie de 10 m. Linia de atac este trasată la 2 m. de linia de fund a terenului. Liniile terenului trebuie să fie trasate cu grosimea de 5 cm.

Zonele Zona de serviciu pentru voleiul în stând este de 9 m, iar pentru voleiul în

așezat, este de 6m. Ambele zone sunt delimitate lateral de două linii scurte având

24


15 cm. lungime, trasate în spatele liniei de fund la 20 cm. și în prelungirea liniilor laterale.

Zona de înlocuire este situată între prelungirea liniilor de atac și centru, până la masa scorerului.

Zona de încălzire este situată în afara zonei libere, în ambele colțuri ale terenului, lateral față de băncile de rezerve, având dimensiunile de 3/3 m.

c. Fileul și accesoriile sale Voleiul în stând: fileul are o înălțime de 2,43 m. la masculin și 2,24 m. la

feminin. Măsoară 1 m. lățime și 9,5 m. lungime cu ochiurile pătrate de 10 cm. Voleiul în așezat: fileul are o înălțime de 1,15 m. la masculin și 1,05 m. la

feminin. Măsoară 0,8 m. lățime și 7 m. lungime cu ochiuri pătrate de 10 cm. Fileul are o bandă superioară de 7 cm. și una inferioară de 5 cm. de culoare

albă. În partea superioară trece un cablu metalic pentru a asigura întinderea fileului corespunzător înălțimii la care se joacă. Benzile laterale ale fileului sunt de culoare albă și sunt fixate vertical pe fileu, deasupra liniilor laterale ale terenului, având dimensiunea de 5 cm. lățime și 1 m. lungime pentru voleiul în stând, iar pentru voleiul în așezat, benzile sunt de 0,80 cm. în lungime.

Antenele sunt de 1,80 m. înălțime iar pe ultimele 80 cm. sunt colorate din 10 în 10 cm. alb și roșu. Ele sunt așezate în laterala exterioară a benzilor de pe fileu, delimitând spațiul de joc aerian.

Stâlpii de susținere a fileului sunt așezați lateral la o distanță de 0,50-1 m. față de liniile laterale și au o înălțime de 2,55m. pentru voleiul în stând, iar pentru voleiul în așezat 1,25 m.

d. Mingile Mingea este confecționată din piele, cu circumferința cuprinsă între 65-67

cm., greutate de 260-280 gr. și o presiune de 0,300-0,325 kg/cm2. Mingile oficiale pentru competițiile interne și internaționale sunt Mikasa MVL 200 (colorate).

e. Echipa Voleiul în stând: 12 jucători, A1, A2, medic și un kinetoterapeut. Voleiul în așezat: 12 jucători și poate cuprinde 2 jucători clasificați cu

handicap minim, A1, A2, un medic și un kinetoterapeut. f. Echipamentul – este uniform cu excepția jucătorului Libero și numerotat

de la 1 la 18. g. Formația de joc Voleiul în stând – cuprinde 6 jucători cu minimum 1 jucător de

clasificare C și poate să includă maximum 1 jucător de clasificare A. Voleiul în așezat – cuprinde 6 jucători cu maximum 1 jucător cu

handicap minim. h. Poziții Voleiul în stând – este identic la așezare ca voleiul clasic astfel: trei jucători

în linia I, zonele II, III, IV și trei jucători în linia a-II-a în zonele V, VI, I. Pentru voleiul în așezat pozițiile jucătorilor sunt determinate și controlate

prin pozițiile feselor în contact cu solul. Fiecare jucător din linia I trebuie să aibă

25


cel puțin o parte a piciorului sau fesei mai aproape de linia de centru decât picioarele sau fesele jucătorului din linia II, corespondent.

Fiecare jucător din partea stângă sau dreaptă trebuie să aibă cel puțin o parte a piciorului sau a fesei mai aproape de linia laterală din partea stângă sau dreaptă, decât picioarele sau fesele jucătorului din centrul liniei sale.

i. Reguli referitoare la acțiunile de joc – sunt identice cu cele ale voleiului clasic numai că la voleiul în așezat este permisă blocarea serviciului advers.

II.1.3. Clasificarea sportivilor cu nevoi speciale

Clasificarea sportivilor cu diferite grade de dizabilități s-a făcut ținându-se cont de tipurile de amputații pe care le posedă, potrivit căruia sportivii au fost împărțiți în categorii, iar pentru cei cu amputații mai grave decât categoria anterioară s-a introdus un sistem de punctare, în funcție de gradul amputației.

În competițiile de volei la persoanele cu nevoi speciale (volei adaptat), se folosește clasificarea din voleiul în stând, din S.U.A., în care sportivii practicanți sunt clasificați A,B,C.

La voleiul în stând sunt 3 categorii: A,B,C. (Cojocaru, A., 2006, pg.27). Prima categorie, A: un sportiv care are un nivel minim de dizabilități

referitoare la capacitățile sau funcțiile necesare practicării voleiului (amputații ale degetelor, scurtarea unui braț, scurtarea unui picior, amputarea unui picior la nivelul gleznei, amputarea labei piciorului, sudarea unei glezne sau altei încheieturi, sportivi cu paralizii cerebrale sau alte dizabilități comparabile).

A doua categorie, B: un sportiv cu nivel mediu de dizabilitate, referitoare la capacitățile sau funcțiile necesare practicării jocului de volei (amputații sub cot la nivelul antebrațului sau sub genunchi protezată, un braț mai scurt, un sold nefuncțional, un genunchi nefuncțional sau alte dizabilități).

A treia categorie, C: un sportiv cu nivel ridicat de dizabilitate, referitoare la capacitățile sau funcțiile necesare practicarii jocului de volei (amputațiile deasupra cotului sau deasupra genunchiului, amputație bilaterală sub genunchi cu proteze, un braț mai scurt, un braț nefuncțional, precum și amputații combinate braț sau picior).

La volei în așezat, sportivii trebuie să se încadreze în clasificările minime de dizabilități corespunzătoare categoriei A, de la voleiul în stând.

26


II.1.4. Aspecte formative ale practicării jocului de volei

Voleiul este un joc sportiv în care cele două echipe au posibilitatea de a acționa cu mâna liberă asupra mingii, sub formă de lovire sau respingere, fără a fi împiedicați de către adversar în timpul desfășurării fazei.

Plecând de la descrierea voleiului de la începuturile sale, găsim o altă caracteristică, respingerea mingii, neexistând momentul de ținere a mingii. În acest sens, în volei, timpul de reacție este scurt, la fel momentul de gândire și de răspuns. Acest lucru duce la o îndemânare deosebită, ținând cont că jucătorii trebuie să trimită mingea cât mai exact coechipierilor. Toate acestea pe un suport de deprinderi motrice de bază, manifestate într-o combinație specifică, datorate faptului ca deplasările sunt scurte, cu multe schimbări de direcție și efectuate într-un spațiu restrâns, fără a reține mingea și transmițând-o prin respingere.

Formele de manifestare a îndemânării în cadrul mijloacelor de acționare tehnico-tactice trebuie să se facă într-o anumită viteză, ce trebuie să aibă drept suport rezistența și forța.

O altă caracteristică a jocului de volei este faptul că nu sunt permise mai mult de trei lovituri ale mingii sau chiar patru în condiții speciale, față de alte jocuri, unde trecerea din atac în apărare este condiționată de cronometru.

Concluzionând, caracteristicile generale ale jocului de volei ar putea fi sintetizate astfel:

Accesibilitatea – număr redus de reguli, elemente și procedee tehnice – tactice; se poate practica la orice vârstă; cere un echipament relativ sumar și puțin costisitor; necesită instalații puține (2 stâlpi și un fileu); o minge.

Variabilitatea la efort – jucătorii necesită o pregătire multilaterală datorită numărului mare de sărituri, prin deplasări rapide și scurte, prin procedee acrobatice efectuate pentru recuperarea mingilor în alergare.

Obligativitatea rotației – jucătorii efectuează o rotație în sensul acelor de ceasornic; în momentul câștigării unui punct se va efectua o rotație, astfel încât jucătorul din zona II trece la efectuarea serviciului, ajungând în zona I (excepție de la regulă este atunci când se câștigă un punct pe propriul serviciu).

Mingea nu trebuie să atingă terenul propriu și trebuie trimisă peste fileu prin maximum trei lovituri sau patru în anumite condiții prevăzute de regulament.

Voleiul se caracterizează printr-un efort aciclic, cu faze de joc care se repetă de foarte multe ori, de intensitate maximală, cu o durată de câteva secunde, alternând cu perioade de intensitate submaximală sau medie, efort întrerupt de scurte pauze.

Solicitarea din timpul jocului este în funcție de nivelul de pregătire, valoarea și puterea de lupta a celor două echipe.

Timpul de joc nu este limitat, durata efortului poate varia. În jocul de volei actual au crescut viteza de reacție și de execuție, impunând o antrenare cât mai rapidă în efort a segmentelor solicitate și a corpului în întregime, precum și o forță explozivă (detenta) de atac.

27


De asemenea au crescut complexitatea și varietatea acțiunilor tehnico – tactice, scurtându-se pauzele dintre fazele de joc. Energogeneza efortului în volei este de tip mixt dar cu predominanță efortul anaerob. Durata efortului anaerob în cursul unui joc de volei este mai mare decât în alte jocuri sportive.

Calitățile fizice necesare în jocul de volei sunt: viteza, îndemânarea, forța și rezistența. Este un joc caracterizat prin forță-viteză, rezistență-viteză, îndemânare-rezistență.

Aparatul locomotor este solicitat în permanență atât la nivelul trenului superior cât și la cel inferior, cu precădere la nivelul articulațiilor: genunchiului, scapulohumerale, intervertebrale lombare, tibiotarsiene și interfalangiene. Sistemul nervos și analizatorii (vizual, kinestezic și auditiv) sunt intens solicitați pe toată durata jocului.

Solicitarea sistemului cardio-vascular este medie, cu excepția fazelor de efort de intensitate maximală. Funcția respiratorie este mult solicitată pe toată durata jocului. Funcția de termoreglare este și ea intens solicitată, ceea ce accentuează procesele de transpirație, ajungându-se la pierderi mari de apă și de electroliți.

Unitatea de studiu II.2. Aspecte generale privind conținutul tehnicii jocului de volei

II.2.1. Noțiuni generale

Pentru recuperarea diferitelor deficiențe motrice prin mijloace specifice jocului de volei, este necesar mai întâi cunoașterea principalelor elemente și procedee tehnice din jocul de volei. Învățarea și consolidarea tehnicii poate avea loc în condiții favorabile, în primele ședințe ale programului de recuperare, după vizionarea și analizarea unor modele operaționale.

Procesul de învățare a tehnicii jocului de volei presupune a se ține cont de următoarele considerații generale cu privire la eficientizarea procesului de dobândire de noi cunoștințe:

Studierea aspectele fundamentale ale structurilor tehnice, cu învățarea și consolidarea lor în mod repetat;

Învățarea elementelor de tehnică se va realiza în funcție de condițiile materiale existente;

Predarea și învățarea se va realiza ca un proces de interacțiune între pacient și profesor;

Realizarea unei mișcări se va efectua după o bună dobândire a reprezentării acesteia.

28


Într-o primă ordine, tehnica antrenează o sistematizare a mișcărilor. Apoi, la stadiul interpretării, când tehnica începe să fie asimilată, posibilitățile de exprimare sunt nelimitate.

Trebuie ca pacientul să conștientizeze că tehnica jocului de volei este un mijloc, un ajutor, pentru corectarea deficiențelor lui, deci ea nu reprezintă un scop în sine. Prin metodele și procedeele tehnice adecvate, se formează deprinderile tehnice necesare pentru a interveni în mod eficient în recuperarea diferitelor deficiențe.

Procedeele tehnice insuficient însușite în etapa învățării inițiale, influiențează negativ procesului de recuperare. În acest sens recuperarea în sine a pacientului se prelungește cu câteva săptămâni, până când aceste elemente sau procedee tehnice utilizate în program, sunt învățate și consolidate foarte bine.

II.2.2. Caracteristicile tehnicii jocului de volei

Specificitatea este caracteristica cea mai pregnantă, cea mai evidentă pentru

tehnica jocului de volei. Mişcările din aria tehnică a jocului de volei nu se mai întâlnesc la nicio altă ramură sportivă. De exemplu, lovirea mingii cu două mâini de sus sau cu două mâini de jos sunt specifice numai jocului de volei nefiind astfel întâlnite în mod curent în celelate jocuri; serviciul sau lovitura de atac din tenisul de masă sau de câmp, au altă structură decât cele întâlnite în jocul de volei, fiind efectuate prin intermediul paletei, respectiv a rachetei, acestea fiind instrumentele de joc specifice disciplinelor respective.

Raţionalitatea tehnicii rezidă din faptul că mişcările şi gesturile motrice ce alcătuiesc acţiunile cu caracter tehnic sunt logice, sunt gândite şi sunt orientate spre un scop bine definit. Raţionalitatea induce sobrietate în execuţie, elimină mişcările de prisos şi foloseşte adecvat spaţiul şi timpul necesar efectuării procedeelor tehnice.

Eficienţa tehnicii este legată de faptul că execuţiile urmăresc, dar mai ales realizează scopul urmărit. Această caracteristică are mai ales caracter de deziderat, de tendinţă şi se realizează sistematic în procesul de pregătire.

Perfectibilitatea tehnicii se referă la faptul că structurile motrice care alcătuiesc procedeele specifice sunt supuse permanent unui proces de îmbunătăţire, de finisare şi de adecvare la cerinţele practicii şi la exigenţele regulamentului. Perfectibilitatea tehnicii vizează atât aspectele legate de forma mişcării, cât mai ales de aspectele legate de conţinutul acesteia.

Caracterul evolutiv al tehnicii se manifestă în timp. Tehnica a evoluat permanent îmbogăţindu-se cu noi forme de manifestare, cu noi procede tehnice care vizau mai ales aspecte legate de eficientizarea execuţiilor. În acest sens din aria tehnică a jocului au dispărut o serie de execuţii ce s-au dovedit a fi depășite de evoluţia jocului (blocajul defensiv, serviciul rotativ), în timp ce altele căzute în

29


uitare încep să câştige din nou teren (atacul cu despridere de pe un picior). În paralel au apărut şi s-au perfecţionat o serie de alte procedee şi variante de execuţie ca: serviciul din săritură în forță și planat, atacul din linia a doua dar și alte procedee tehnice adaptate la diferitele grade de dizabilitate.

II.2.3. Elemente și procedee tehnice fără minge

Poziţia fundamentală ca element tehnic, se concretizează în procedee specifice pentru jucătorii din linia întâi şi pentru cei din linia a doua. De asemenea, ea marchează poziţia iniţială din care se pleacă în execuţia acţiunilor specifice jocului, poziţie optimă pentru realizarea mişcărilor respective. Aceasta se caracterizează printr-un decalaj la nivelul tălpilor, atât în plan antero-posterior cât şi în plan lateral, în ideea asigurării unei stări de echilibru optime, prin coborârea corespunzătoare a centrului de greutate şi printr-o poziţie a braţelor adecvată modalităţii cu care va fi lovită mingea. Decalajul în plan antero-posterior a tălpilor, se face corespunzător zonelor ocupate în teren de către jucătorul în cauză, respectiv cu piciorul drept în faţă pentru zonele de pe partea dreaptă a terenului (zonele I şi II) şi cu piciorul stâng în faţă pentru zonele de pe partea stângă a terenului (zonele IV şi V). Pentru voleiul adaptat, poziția fundamentală se definește în funcție de gradul de dizabilitate al sportivilor.

Deplasările în teren îmbracă forme specifice, în jocul de volei predominând alergările pe distanţe scurte, deplasările cu paşi adăugaţi, fandările înainte şi lateral, săriturile cu desprindere de pe un picior sau de pe două picioare, etc. Aceste forme de deplasare intră în general în sfera deprinderilor şi priceperilor motrice de bază, motiv pentru care nu vor fi descrise şi nalizate în mod amănunţit, considerând că cei care ajung să practice acest joc (sau oricare altă disciplină sportivă) au deja însuşit acest minim bagaj motric. Ca și la pozițiile fundamentale, deplasările în teren se vor efectua și adapta în funcție de nivelul de deficiență fizică.

II.2.4. Elemente și procedee tehnice cu minge

Serviciul se caracterizează printr-o succesiune logică a următoarelor acte şi

acţiuni motrice: jucătorul în poziţie fundamentală în spaţiul de serviciu, ţine mingea cu o mână sau cu două mâini după care o aruncă pe verticală, la o înălțime corespunzătoare procedeului utilizat şi o loveşte cu palma, executând un transfer de greutate de pe piciorul din spate pe piciorul din faţă.

În funcţie de forţa, modalitatea și punctul de lovire, dar și de categoria de dezabilitate a executantului, se disting următoarele procedee tehnice:

Serviciul de jos din faţă.

30


Acest procedeu este utilizat mai ales de începători şi are un grad mic de dificultate la primire. Executantul în poziţie fundamentală medie stă în spaţiul de serviciu, cu axul umerilor paralel cu planul fileului. Picioarele sunt uşor depărtate şi flexate, piciorul opus braţului de lovire plasat mai în faţă cu o talpă, o talpă şi jumătate. Trunchiul este uşor înclinat înainte.

Braţul neîndemânatic cu palma orientată în sus susţine mingea. Mâna care susţine mingea execută o uşoară aruncare a mingii în plan vertical (20-30 cm), braţul de lovire pendulând dinspre înapoi spre înainte, odată cu trecerea greutăţii de pe piciorul din spate pe cel din faţă. Mingea este lovită la nivelul calotei inferioare cu partea hipotenară a palmei, avănd articulaţia pumnului blocată.

Serviciul de sus din faţă. Acest procedeu este utilizat în toate variantele: în forţă, plutitor sau din

săritură. Executantul în spaţiul de serviciu, în poziţie fundamentală înaltă, cu axul umerilor paralel cu planul fileului, se poate plasa la diferite distanţe faţă de linia de fund a terenului, având greutatea repartizată în mod egal pe ambele picioare.

Ţinerea mingii se poate face cu o mână, sau cu două mâini, în funcţie de tipul serviciului. Aruncarea mingii se face în plan vertical la o înălțime ce poate varia în funcţie de varianta de execuţie (între 1 m. pentru serviciul planat și 7-8 m. pentru serviciul din săritură). Lovirea mingii se face într-un punct cât mai înalt, cu palma deschisă care execută o flexie din articulaţia pumnului (pentru serviciul în forţă) şi cu palma deschisă dar blocată din articulaţia pumnului (pentru serviciul plutitor).

Greşeli de execuţie la serviciu: - Poziţia greşită a picioarelor: depărtarea prea mică sau prea mare între

acestea; piciorul corespondent braţului lovitor în faţă la serviciul de pe picioare; - Aruncarea greşită a mingii: insufucient de înalt sau în afara planului de

lovire; - Braţul lovitor are traiectorii imprecise, insuficient de ferme, sau în afara

planului de lovire, pendulează excesiv la serviciul de jos din faţă; - Palma loveşte prea lung şi moale la serviciul plutitor, sau prea scurt şi

rigid la serviciul în forţă; nu este blocată din articulaţia pumnului la serviciul de jos.

Preluarea – reprezintă intervenţia la mingile care vin de la adversar.

Modalităţile de intervenţie la aceste mingi, sunt alese de executant în funcţie de dificultatea acestora şi de posibilităţile sale tehnice: cu două mâini de jos sau de sus, cu o singură mână de jos sau de sus, cu partea cubitală a antebraţelor, cu pumnul, cu dosul palmelor, sau cu oricare altă parte a corpului. Conform exigenţelor regulamentare, preluarea reprezintă (cu excepţia blocajului) prima acţiune la mingile venite de la adversar.

1.Preluarea din serviciu Acest element tehnic se constituie într-una din cele mai importante acţiuni

de joc, fiind determinant în eficientizarea fazei de construcţie a atacului. Se

31


realizează, în prezent, în marea majoritate a situaţiilor cu două mâini de jos. Preluarea din serviciu în cazul acțiunii la serviciul planat se poate executa și cu două mâini de sus. Această execuție aduce în economia fazei de atac un plus de precizie, viteză și promptitudine.

Mecanismul de bază al acestui element poate fi descris astfel: Poziţia celui ce efectuează preluarea din serviciu cu două mâini de jos, este

derivată din poziţia fundamentală medie şi trebuie să fie echilibrată şi stabilă. Această poziţie se realizează prin mărirea bazei de sprijin, depărtând picioarele ceva mai mult de lăţimea umerilor, tălpile fiind paralele, cea dinspre exterior fiind uşor avansată pentru a putea orienta mingea spre interiorul terenului. Centrul de greutate trebuie să fie mult coborât, segmentul care vine în contact cu mingea fiind constituit de treimea inferioară a antebraţelor apropiate şi consolidate prin sprijinul palmelor una în cealaltă. Articulaţiile pumnilor şi ale coatelor sunt în extensie, efortul fiind susţinut prin acţiune de cedare (amortizare) sau de „conducere” – după caz - de articulaţiile umerilor şi ale membrelor inferioare.

Procedeele de execuţie a preluării din serviciu cu două mâini de jos, după cum reiese din decrierea de mai sus, se utilizează în funcţie de dificultatea şi forţa serviciului - prin amortizare pentru „serviciile tari” şi prin conducere pentru serviciile mai puţin puternice.

Preluarea prin amortizare este un procedeu utilizat pentru mingile „tari” şi are câteva caracteristici legate de mecanismul de bază. Astfel, la acest gen de mingi se abordează o poziţie fundamentală mai joasă, cu o bază de susţinere mai largă, acţiunea generală la nivelul musculaturii centurii scapulare şi a membrelor inferioare fiind de cedare, de amortizare a şocului produs de minge. Contactul cu mingea este în general mai scurt. Datorită vitezelor mari cu care vine mingea, utilizarea acestui procedeu presupune un plasament prealabil adecvat, deplasarea la minge pe parcursul execuţiei fiind de cele mai multe ori exclusă ca posibilitate practică.

Preluarea cu conducere este un procedeu folosit pentru preluarea mingilor cu traiectorii “moi”, sau a celor cu zbor planat, care impun o intervenţie activă la minge. Poziţia fundamentală, din care se intervine la minge, poate să fie mai înaltă păstrându-se totuşi o bază de sprijin suficient de largă. Contactul cu mingea este mai lung, acţiunea braţelor şi a membrelor inferioare fiind una de „conducere” a mişcării şi a obiectului de joc. Posibilitatea deplasării la minge pe parcursul execuţiei nu este exclusă, fiind de multe ori chiar recomandată pentru realizarea unui plasament adecvat unei execuţii corecte a procedeului.

Greşeli de execuţie la preluarea din serviciu. Acestea se pot clasifica în două mari categorii, respectiv greşeli de execuţie

propriu-zisă şi greşeli determinate de alţi factori. Greşeli de execuţie propriu-zisă: - Aprecierea inexactă a vitezei, traiectoriei şi locului probabil de cădere a

mingii, deplasare inadecvată sau lipsa deplasării;

32


- Poziţie insuficient echilibrată şi stabilă a executantului în momentul lovirii mingii;

- Articulaţia cotului neblocată, lipsa extensiei ulnare în articulaţia pumnului;

Alţi factori ce pot determina greşeli de execuţie la preluarea din serviciu: - Aşezare greşită în dispozitivul de preluare, cu spaţii inegal repartizate; - Câmp vizual diminuat de poziţia prea înaltă a jucătorilor din linia întâi; - Mişcarea coechipierilor şi indecizie în acţiune a acestora. Recomandări: - La serviciul în forţă, aşezarea în dispozitivul de preluare se face, de

obicei, mai grupat; - La serviciul planat, aşezarea în dispozitivul de preluare este mai răsfirată; - Ponderea preluării este bine să cadă pe jucătorii care nu participă la atac

(de obicei zonele V şi VI); - Ritmul atacului creşte proporţional cu viteza şi precizia traiectoriei mingii

preluată din serviciu. 2.Preluarea din atac Dată fiind forţa cu care se execută lovitua de atac, preluarea din atac se

execută predilect cu două mâini de jos. Aceată variantă a preluării are câteva particulrităţi de execuţie, chiar dacă

mecanismul de bază al mişcării prezintă aceeaşi succesiune şi acelaşi „desen” al traiectoriei segmentelor ca şi în cazul preluării din serviciu cu amortizare. Specific acestui procedeu este faptul că, fiind utilizat pentru apărarea unor mingi care vin din terenul advers din apropierea plasei şi de deasupra ei, cu forţă mare şi sub unghiuri diverse, necesită în primul rând un foarte bun plasament, fiind exclusă din start posibilitatea unei deplasări în vederea corectării acesteia pe parcurs. Viteza de deplasare a mingii este în cazul loviturii de atac de cele mai multe ori mai mare decât cea a jucătorului apărător. Probabilitatea întâlnirii cu mingea, creşte prin adoptarea unei poziţii foarte joase şi cu segmentul lovitor (de preferat două mâini de jos) cât mai aproape de podea. De cele mai mute ori acurateţea tehnică a execuţiei este „depăşită” de reflexele apărătorului, în ultimă instanţă contând eficienţa intervenţiei acestuia. Segmentul lovitor poate fi deci oricare, regulamentul permiţând acest lucru.

Ridicarea pentru atac Cunoscută şi sub denumirea de „pasă”, ridicarea pentru atac este o acţiune

de joc prin care se creeză situaţia finalizării optime a combinaţiei de atac. Prin ea este pus în valoare cel ce execută lovitura de atac. Tehnica execuţiei acestui element presupune fineţe şi precizie, concretizate în anumite calităţi ale zborului mingii, în stabilitatea şi viteza acestuia pe traiectorie.

Utilizarea tactică: ridicarea pentru atac presupune un minim de colaborare şi de cunoaştere între atacant şi ridicător. În acest sens ridicarea pentru atac trebuie să faciliteze acţiunea atacantului, nu să-l pună în dificultate. Opţiunea celui ce execută

33


ridicarea pentru atac (jucătorul ridicător) în repartiţia paselor, în alegerea traiectoriilor, a zonelor de atac, precum şi a celui ce va finaliza faza de atac trebuie să ţină cont de această condiţie în permanenţă.

Mecanismul de bază al acestui element tehnic şi a tuturor procedeelor şi variantelor sale de execuţie presupune o deplasare rapidă la minge, plasament sub aceasta într-o poziţie stabilă şi echilibrată, coordonarea tuturor segmentelor corpului, începând cu articulaţiile gleznelor şi terminând cu degetele de la mâini. Acţiunea de bază se va desfăşura la nivelul cupei mâinilor, fineţea execuţiei fiind determinată de contactul pe minge, de elasticitatea degetelor executantului, de calităţile motrice de la nivelul articulaţiei pumnului, precum şi de alţi factori. Mingea va fi întâmpinată într-un punct plasat deasupra frunţii, „cupa adâncă” a degetelor făcând contact cu aceasta cu faţa interioară a falangelor terminale. Important este faptul că degetele mari ale mâinilor suportă greul execuţiei, coatele nu trebuie să fie foarte depărtate de trunchi, poziţia palmelor trebuie să fie aproape faţă în faţă, iar privirea trebuie să urmărească permanent mingea.

Procedeele tehnice de ridicare pentru atac presupun în general aceaiaşi structură biomecanică a mişcărilor, diferenţele de execuţie fiind determinate de direcţia şi de distanţa de transmitere a mingii, de distanţa faţă de fileu, de înălţimea traiectoriei şi de viteza cu care circulă mingea pe această traiectorie. De aici rezultă o mulţime de procedee şi variante de ridicare pentru atac, printre care amintim:

- ridicarea „normală” sau înaltă; - ridicarea cu traiectorie întinsă („fuge”); - ridicarea cu traiectorie scurtă. Toate aceste procedee se pot executa „înainte” , „peste cap” sau „lateral”,

de pe sol, din săritură sau din plonjon, de la o zonă la alta sau peste o zonă. Ridicarea înainte urmează succesiunea actelor motrice descrise în cadrul

mecanismului de bază, cu precizarea că mingea este lovită deasupra frunţii cu „cupa”, toate mişcările segmentelor participante la transmiterea mingii fiind orientate spre înainte.

Ridicarea peste cap are specific în succesiunea actelor motrice din mecanismul de bază faptul că mingea este lovită deasupra capului în condiţiile în care privirea urmăreşte mingea, iar bazinul este proiectat înainte. Toate mişcările segmentelor participante la transmiterea mingii (umeri, braţe, „cupă”) sunt orientate spre înapoi şi sunt facilitate de mişcarea de extensie a membrelor inferioare.

Ridicarea laterală are specific în succesiunea actelor motrice din cadrul mecanismului de bază faptul că mingea lovită deasupra frunţii pleacă din „cupă” prin lateral, mişcarea fiind facilitată de poziţia simetrică a braţelor, braţul opus direcţiei de zbor a mingii fiind mai ridicat.

Greşelile de execuţie – pot fi de natură tehnică sau de natură tactică. Greşelile de natură tehnică vizează în special: - deplasarea la minge insuficient de promptă; - poziţii instabile în transmiterea mingii;

34


- participarea insuficientă a tuturor segmentelor la acţiune; - punct de lovire a mingii prea coborât; - „cupa” rigidă. Greşelile de natură tactică vizează în general: - lipsa de orientare în distribuţia paselor; - aprecierea greşită a locului optim de desfăşurare a atacului; - nu se urmăreşte dispunerea blocajului advers; - nu se execută varianta de ridicare a mingii adecvată situaţiei. Lovitura de atac Principala acţiune de finalizare a efortului echipei pentru câştigare mingii se

realizează prin lovitura de atac. Aceasta este un element tehnic ce se concretizează prin transmiterea mingii în terenul advers, cu o forţă deosebită şi sub un unghi cât mai ascuţit în raport cu planul fileului. Se realizează prin lovirea mingii cu o mână din săritură de deasupra nivelului superior al plasei.

Mecanismul de bază. Principalele acţiuni ce intră în componenţa mecanismului de bază al acestui

element tehnic sunt: elanul, bătaia-desprinderea, lucrul în aer cu lovirea mingii, aterizarea.

Elanul. În jocul actual, elanul se face cu 1-3 paşi fiind uniform accelerat, ultimul

pas mai rapid şi mai lung. Elanurile mai mari de trei paşi duc, de regulă, la întârzierea execuţiei datorită faptului că anticiparea şi coordonarea acţiunilor atacantului cu mingea se fac mai greu, mai puţin exact, iar lovitura de atac pierde din înălţime şi, deci din eficienţă. De asemenea elanurile mai lungi de 1-2 paşi îngreunează „blocarea” în faza bătaie-desprindere, executantul sărind în lungime şi existând pericolul aterizării neregulamentare în terenul advers.

Bătaia - desprinderea. Această acţiune este elementul care transformă viteza acumulată pe

orizontală în deplasare pe verticală. În prima fază se produce bătaia sau blocarea deplasării pe orizontală, acţiune care se poate executa „simultan” (în care contactul tălpilor cu solul se face în acealaşi timp) sau „succesiv” (în care contactul tălpilor cu solul se face la un anumit interval de timp).

După „bătaie” urmează o flexie pronunţată la nivelul tuturor articulaţiilor membrelor inferioare, simultan cu ducerea braţelor înapoi pentru elan Urmează o extensie energică a lanţului triplei extensii, simultan cu redresarea trunchiului şi elanul braţelor spre înainte şi în sus, acţiuni care duc la desprinderea pe verticală.

Aterizarea se face elastic, echilibrat, pe ambele picioare; cu posibilitatea de a participa cât mai repede la fazele de joc ce urmează.

În cele ce urmează, vom descrie câteva din procedeele cele mai cunoscute: Lovitura de atac procedeu drept, reprezintă procedeul cel mai utilizat în

jocul de volei şi totodată primul procedeu ce se învaţă pe linie metodică. Se mai numeşte şi procedeu de atac pe direcţia elanului, pentru că o parte dintre actele

35


motrice din componenţa mecanismului de bază se derulează pe aceeaşi direcţie cu cea a elanului.

Lovitura de atac procedu întors, reprezintă un procedeu care nu trebuie să lipsească din arsenalul tehnic al nici unui jucător de volei. El este utilizat mai ales în zona III, dar nu este exclus a fi executat şi din alte zone. Elanul se execută de obicei uşor oblic pe fielu şi este compus de cele mai multe ori din 1-2 paşi.

Lovitura de atac procedeu rotativ, este un procedeu care în prezent se utilizează în mică măsură, pe de o parte din cauza complexităţii lui şi pe de altă parte datorită eficienţei mai reduse în faţa blocajului agresiv. Elanul pentru acest procedeu se realizeză pe o direcție oblică pe planul fileului şi este relativ scurt, fiind compus din 1-2 paşi.

Greşeli de execuţie la lovitura de atac: La elan: - lungime prea mare; - elan uniform, fără accelerare finală; - elan necoordonat cu traiectoria pasei (prematur sau întârziat); - elan pe direcţii greşite. La bătaie-desprindere: - insufucienţa blocării nu fructifică potenţialul desprinderii şi duce la

săritura în lungime; - neparticiparea braţelor la desprindere. La lucrul în aer: - poziţia neechilibrată dată de împingerea neegală în sol la desprindere şi de

lucrul inegal al elanului braţelor; - lovirea mingii cu palma închisă, rigidă sau cu pumnul; - atingerea fileului după lovirea mingii. La aterizare: - în special aterizarea dincolo de fileu (totală sau parţială) ce poate duce la

accidentarea jucătorului care execută atacul, dar şi a celor adverşi care efectuează blocajul.

Recomandări: - procesul de învăţare a loviturii de atac trebuie să înceapă cu lovitura de

atac procedeu drept şi pentru a nu da interferenţe negative, celelalte procedee se abordează numai după fixarea acesteia;

- dacă în procesul de învăţare – perfecţionare executantul se bagă sub minge la execuţia loviturii de atac, se recomandă ca la desprindere să închidă uşor unghiul între bazin şi abdomen, fără ca mingea să-i scape din câmpul vizual;

- la mingile cu traiectorie scurtă sau întinsă („fuge”) bătaia – desprinderea se face aproximativ în momentul în care mingea se află în cupa ridicătorului;

- la mingile atacate în urcare bătaia - desprinderea se face puţin înainte ca obiectul de joc să ajungă în „cupa” ridicătorului;

36


- acţiunea braţului pe minge (precizia impactului şi viteza de execuţie) este mai importantă decât acţiunea picioarelor (săritura);

- cu cât mingea oferită pentru atac este mai dificilă, în anumite limite (traiectorie scurtă, departe) este necesar să se grabească execuţia şi să se gradeze intensitatea impactului (lovirii);

- fiecare execuţie de atac trebie să aibă o orientare – dirijare cu caracter tactic.

Blocajul Este principala şi imediata acţiune de apărare a jucătorilor din linia întâi

prin care aceştia se opun loviturii de atac efectuată de adversari. Este specifică exclusiv jucătorilor din zona de atac. Este un element care, prin prisma eficienţei, în primul rând şi mai puţin ca execuţie tehnică în sine, este considerat ca fiind dificil şi greu de învăţat. Este singurul element tehnic în jocul de volei care se poate executa în grup.

Mecanismul de bază. Principalele momente ce conturează mecanismul de bază al acestei acţiuni

sunt: poziţia de aşteptare, elanul, bătaia-desprinderea, lucrul în aer cu acţiunea braţelor, aterizarea.

Poziţia de aşteptare: Este poziţia fundamentală înaltă, ocupată în imediata apropiere a fileului

(aproximativ 10-15 cm) cu palmele la nivelul pieptului, orientate spre terenul advers.

Elanul: Această acţiune motrică se execută, de obicei, cu paşi adăugaţi, cu axul

umerilor paralel cu fileul, existând mai rar şi situaţii în care se foloseşte alergarea. Braţele ridicate la nivelul pieptului, cu palmele orientate spre terenul advers şi degetele depăratate, dar ferme se menţin în această poziţie pe tot parcursul elanului.

Bătaia – desprinderea: După elanul executat cu paşi mărunţi sau din alergare se produce în primă

instanţă o blocare (oprire) pe piciorul dinspre direcția de deplasare şi apoi alăturarea celuilalt picior cu coborârea centrului de greutate. Desprinderea se efectuează în urma unei extensii la nivelul tuturor articulaţiilor membrelor inferioare, dublate de elanul braţelor, realizat prin întinderea bruscă a acestora în plan vertical, paralel cu fileul şi cât mai aproape de acesta, fără însă să-l atingă.

Lucrul în aer: După efectuarea desprinderii la care acţiunea braţelor are o pondere

însemnată, acestea, după ce parcurg o traiectorie verticală şi paralelă cu planul fileului, în momentul în care depăşesc nivelul benzii superioare pătrund în terenul advers, interpunându-se pe traiectoria mingii atacate. Palmele cu degetele răsfirate trebuie să se constituie într-un reazăm ferm, iar în momentul contactului cu mingea să efectueze la nivelul articulaţiei pumnului o flexie puternică, orientându-se spre

37


podeaua terenului advers (pentru blocajul agresiv şi activ). Pentru blocajul defensiv şi pasiv (care practic a ieşit din uz) palmele cu degetele răsfirate sunt orientate spre înapoi, chiar dacă depăşesc planul fileului.

Aterizarea: Trebuie să fie echilibrată şi elastică, să permită intervenţa rapidă a

jucătorului la fazele ce urmează. De asemenea, trebuie să permită desprinderi succesive imediate. Se poate efectua în poziţie relativ înaltă sau în fandat ori ghemuit în vederea realizării acţiunii de autodublare.

Blocajul în grup este singura acţiune din jocul de volei ce se realizează în colectiv, respectiv cu participarea simultană a doi sau trei jucători. Acesta se opune loviturilor de atac executate cu parametrii sporiţi de forţă, orientare, viteză şi încărcătură tactică. Blocajul în grup necesită manevre suplimentare de apropiere şi de sincronizare a executanţilor. De aceea este bine să se stabilească la nivel de echipă cine conduce blocajul (jucătorul centru sau jucătorul extremă). La apropiere, jucătorii ce execută blocajul, trebuie să simtă că se ating la nivelul coatelor şi să execute desprinderea de maniera în care palmele lor să ajungă să se interpună mingii atacate la aceleşi nivel şi, pe cât posibil cu aceeaşi agresivitate.

De mare importanţă în realizarea acestei acţiuni colective de apărare este starea de echilibru ce trebuie realizată de către fiecare jucător în parte, în condiţii de dinamică explozivă pe orizontală (apropiere) şi verticală (desprindere).

Greşeli de execuţie. Principalele greşeli în efectuarea blocajului se produc la: - aprecierea locului pe unde trece mingea atacată; - aprecierea timpului optim de săritură; - plasarea palmelor (prea decalate, departe de fileu); - elanul braţelor (prea amplu, pe traiectorii inadecvate); - gruparea şi sincronizarea la blocaj în grup; - aterizare (cu jenarea partenerului sau a adversarului). Plonjonul Este o acţiune ce poate fi întâlnită atât în fazele de atac, cât şi în cele de

apărare. Astfel se poate menţine mingea în joc sau se poate contribui în mod optim la continuitatea fazei. El urmăreşte, în principal, acţiunea pe mingile aflate mai departe de executant şi care presupune minim de manifestare acrobatică, fapt de care trebuie ţinut cont în procesul de instruire.

Mecanismul de bază: Actele motrice care intră în componenţa mecanismului de bază sunt:

deplasarea la minge, abordarea unei poziţii fundamentale joase, dezechilibrul şi lovirea mingii, redresarea.

Deplasarea la minge: se realizează prin procedee diferite care se abordează în funcţie de situaţie: alergare, deplasare cu paşi agăugaţi, fandare, salt, etc.

38


Poziţia fundamentală abordată, în cele mai multe situaţii, este cea joasă, dar uneori se utilizează şi poziţia fundamentală medie (la plonjonul înainte şi cel lateral).

Dezechilibrul şi lovirea mingii: sunt două acţiuni care, practic, se suprapun în timp. Dezechilibrul se poate realiza spre înapoi în cazul plonjonului pe spate, spre lateral în cazul plonjonului lateral şi spre înainte în cazul plonjonului în faţă.

Acţiunea la minge se poate realiza cu „cupa” sau cu „ manşeta”, cu o singură mână, etc., de o manieră activă prin lovirea mingii sau de o manieră pasivă prin interpunerea mâinii pe traiectoria mingii.

Redresarea se poate face în mai multe variante. Astfel, pentru plonjoanele pe spate şi cele laterale redresarea se poate realiza prin acţiuni combinate de rulare înapoi-înainte cu revenire în ghemuit şi apoi într-o poziţie fundamentală. Plonjonul în faţă se finalizează, de obicei, cu o rulare - alunecare pe piept urmată de o ridicare pe braţe şi picioare într-una din poziţiile fundamentale.

Modul în care se execută actele componente ale mecanismului de bază se concretizează în procedeele tehnice şi variantele elementului tehnic, plonjonul.

Plonjonul pe spate presupune o poziţie foarte joasă, cu centrul de greutate

sub nivelul genunchilor, jucătorul plasându-se sub minge. Folosit la preluarea din atac, deci la „mingile tari”, are rol în special în amortizare, contactul cu mingea făcându-se cu predilecţie cu două mâini de jos, însoţit fiind de dezechilibrarea pe spate, cădere şi rulare. Pentru a facilita atât rularea pe spate, precum şi o redresare cât mai rapidă, între coapse şi trunchi trebuie păstrat un unghi cât mai închis pe toată durata execuţiei. La revenirea din plonjon, deci pe timpul rulării de pe spate pe bazin şi apoi pe tălpi, unul dintre membrele inferioare, printr-o uşoară extensie ajută la revenirea în poziţie iniţială ce precede dezechilibrarea - poziţia ghemuit.

În cazul în care acest procedeu oferă condiţii optime pentru acţiunile de „ridicare” sau „pasare” cu două mâin de sus, condiţiile de execuţie ale plonjonului se păstrează cu precizarea că intervenţia la minge se face cu „cupa”.

Varianta modernă de plonjon pe spate presupune, după intervenţia la minge, o acţiune de redresare realizată prin rostogoloire înapoi peste un umăr (plonjonul japonez), revenirea în poziţia fundamentală făcându-se mult mai rapid.

Plonjonul lateral se execută spre mingi laterale faţă de poziţia executantului

şi presupune, în prealabil, o deplasare cu paşi adăugaţi şi fandare pe piciorul dinspre partea care vine mingea. Urmează de o manieră cursivă şi o pivotare pe pingeaua piciorului de sprijin pentru a orienta trunchiul pe direcţia viitoare a mingii. În continuare se leagă momentul dezechilibrării cu cel al lovirii mingii cu una sau două mâini de jos sau de sus. Urmează, după caz, rularea bazin – trunchi şi revenirea în sprijin pe tălpi - în cazul execuţiei clasice, sau revenirea prin rostogolire, în care rularea bazin – trunchi continuă şi pe umărul şi omoplatul braţului de lovire (rostigolire înainte) până la poziţia stând ghemuit. Aceasta din urmă variantă se foloseşte cu mai mare eficienţă la mingile mai depărtate şi

39


facilitează o revenire mult mai rapidă într-o poziție echilibrată şi stabilă, aptă pentru declanşarea unor acţiuni viitoare.

Plonjonul înainte este o acţiune specifică jocului de apărare care permite

menţinerea în extremis a unor mingi în joc. Intervenţia prin acest procedeu este mai puţin precisă, dar permite executantului să ajungă şi să salveze unele mingi aflate la distanţe mai mari.

Executantul, în poziţie fundamentală joasă sau medie, după ce anticipează direcţia,viteza şi traiectoria mingii se deplasează cu paşi succesivi spre aceasta cu corpul mult înclinat înainte, iar la momentul oportun, printr-un impuls puternic pe piciorul din faţă se desprinde de sol într-un zbor paralel cu acesta, lovind mingea cu una sau cu ambele mâini de jos. La aterizare, primele iau contact cu solul şi execută frânarea şi amortizarea braţele, prin intemediul palmelor, apoi trunchiul şi, în sfârşit, bazinul, membrele inferioare păstrând o poziţie cu genunchii flexaţi şi cu coapsele în extensie pe bazin. Urmează ridicarea şi pregătirea pentru acţiunile viitoare.

Variantele de execuţie fără faza de zbor presupun un sprijin intermediar pe un genunchi, întinderea trunchiului (pe piept sau pe un flanc) şi a braţelor spre mingea aflată în faţa executantului , precum şi interpunerea segmentului lovitor (de regulă „dosul palmei”) între sol şi minge, folosind ca modalitate de intervenţie „pârghia dură” (mingea nu se loveşte, ea ricoşează din palma sprijinită pe sol în locul probabil de contact). Acest procedeu este folosit cu precădere de avansaţi.

Varianta folosită de începători este tot o variantă fără faza de zbor. Adică, aceea în care, după lovirea mingii cu una sau cu două mâini de jos, executantul amortizează căderea înainte cu braţele, oprindu-se în poziţia culcat ventral (facial).

Greşeli de execuţie: Principalele greşeli în execuţia plonjonului se petrec în special la: - aprecierea situaţiilor în care este necesară intervenţia printr-unul din

procedeele acestui element; - apreciere vitezei, a traiectoriei mingii şi a locului în care cade mingea; - acţiunea braţelor, ineficientă în timpul lovirii mingii (imprecizie sau

ratare); - frânarea inerţiei corpului (cu posibile accidentări la bărbie sau la

genunchi). Recomandări: - este recomandabil ca indiferent de procedeul de plonjon abordat să se

înveţe la început acţiunea fără minge şi apoi cea cu mingea; - se învaţă la început procedeele mai puţin dinamice, iar apoi cele cu un

caracter mai dinamic; - indiferent de procedeul abordat, poziţia de plecare în plonjon trebuie să fie

cât mai joasă, cu centrul de greutate cât mai coborât; - raza de acţiune, amplitudinea acţiunii ce se realizează cu plonjon, precum

şi dificultatea mingilor, la care se intervine cu plonjon trebuie să crească treptat;

40


- pentru plonjonul înainte este necesară o pregătire suplimentară pentru forţa în braţe;

- abordarea plonjoanelor trebuie să se constituie ca obiective de instruire din

primele lecţii şi să fie exersate în permanenţă.

Unitatea de studiu II.3. Istoricul jocului de baschet – date de referință

Baschetul este unul dintre cele mai raspindite sporturi de echipă din lume; se caracterizează prin finețea, precizia și fantezia exercițiilor tehnice și tactice, prin talia înaltă și calitățile fizice deosebite ale sportivilor, toate acestea implicate într-o luptă sportivă care pretinde spirit de echipă și de sacrificiu, inteligență și rezistență nervoasă.

Punctele sunt marcate prin aruncarea mingii (ochire) prin coș de sus; echipa care acumulează mai multe puncte la sfârșitul jocului câștigă. Mingea poate fi făcută să înainteze pe teren prin driblare sau pasând-o altor coechipieri. Actele fizice nesportive (fault (sport)) sunt penalizate și există restricții asupra modului în care este folosită mingea (încălcări).

De-a lungul timpului, în baschet s-au dezvoltat tehnicile obișnuite de ochire, pasare și driblare, dar și de poziționare a jucătorilor, precum și structurile ofensive și defensive.

De obicei, jucătorii cei mai înalți vor ocupa centrul sau una dintre cele două poziții de înaintare, iar jucătorii mai mici de statură sau cei care au viteză și cele mai bune abilități de mânuire a mingii, vor ocupa poziția de pază. În timp ce baschetul competițional are niște reguli bine stabilite, numeroase variante de baschet s-au dezvoltat pentru jocurile ocazionale. În anumite țări, baschetul este un sport popular, cu mulți spectatori.

Vechile populații incașe, maya și aztece practicau un joc în care mingea era aruncată într-un inel de piatră, suspendat orizontal pe un zid. Băștinașii din Florida aveau o țintă formată dintr-un coș de nuiele iar indienii din America plasau un fel de coș în trunchiuri de copac.

În anul 1891, un tânăr asistent de la colegiul Springfield, din statul Massachusetts, SUA, pe numele său James A. Naismith, încercând să facă mai variate lecțiile de educație fizică ale studenților, cu un conținut mai atractiv și mai dinamic, fără condiții materiale deosebite, a combinat unele reguli din jocul de fotbal cu 13 reguli noi și a înlocuit poarta cu un coș suspendat pe un perete. Astfel a luat naștere sportul căruia i s-a spus apoi basketball(basket = coș, ball = minge).

La început echipele erau alcătuite din câte 50 de jucători, apoi numărul s-a redus treptat pentru a se ajunge la echipe formate din 5 jucători pe teren. Jocul se răspândește în Europa, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904 (de la St. Louis).

În 1932 se constituie Federația Internațională de Baschet Amator (F.I.B.A.) și din 1935 se dispută Campionatele Europene (la care a participat și țara noastră).

41

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sport_de_echip%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Inteligen%C8%9B%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Driblare

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fault_(sport)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tehnic%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dribling

http://ro.wikipedia.org/wiki/Variante_de_baschet

http://ro.wikipedia.org/wiki/Variante_de_baschet

http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Inca

http://ro.wikipedia.org/wiki/Maya_(civiliza%C8%9Bie)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Azteci

http://ro.wikipedia.org/wiki/Florida

http://ro.wikipedia.org/wiki/Co%C8%99

http://ro.wikipedia.org/wiki/America

http://ro.wikipedia.org/wiki/1891

http://ro.wikipedia.org/wiki/Colegiul_Springfield

http://ro.wikipedia.org/wiki/Massachusetts

http://ro.wikipedia.org/wiki/Statele_Unite_ale_Americii

http://ro.wikipedia.org/wiki/Europa

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jocurile_Olimpice_de_var%C4%83_din_1904

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jocurile_Olimpice_de_var%C4%83_din_1904

http://ro.wikipedia.org/wiki/Saint_Louis,_Missouri




Fig. 2. Primul teren de baschet din Colegiul Springfield.

II.3.1. Regulament joc de baschet

Un joc de baschet are loc între două echipe a câte 5 jucători pe teren fiecare. Scopul fiecarei echipe este să introducă mingea în coșul adversarilor și să încerce să împiedice cealaltă echipa să înscrie.

Echipa care înscrie cele mai multe puncte la terminarea timpului de joc va fi învingătoarea jocului respectiv. Mingea poate fi pasată, aruncată, lovită,rostogolită, driblată, în orice direcție. De asemenea, adversarul poate fi depășit prin procedeul numit „fentă”.

Terenul de joc este o suprafață dreptunghiulară, plană și dură, liberă de orice obstacol. Dimensiunile terenului trebuie să fie de 28 m în lungime pe 15 m în lățime, acestea fiind măsurate de la marginea interioară a liniilor care delimitează terenul.

Federațiile naționale au autoritatea să aprobe pentru competițiile naționale, terenurile de joc existente cu dimensiunile minime de 26 m lungime și 14 m lățime.

Terenul de joc va fi delimitat de linii. Toate liniile trebuie să fie trasate cu aceeași culoare (de preferință alb), să aibă o lățime de 5 cm și să fie clar vizibile. Aceste linii sunt: liniile de fund (pe lățimile terenului) și liniile laterale (pe lungimile terenului).

42

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mingea_de_baschet


Fig. 3. Dimensiunile terenului de baschet

Aceste linii nu fac parte din terenul de joc. Orice obstacol inclusiv scaunele din zona băncii echipelor trebuie să fie situate la cel puțin 2 m distanță de terenul de joc.

Linia de centru trebuie trasată, paralel cu liniile de fund, din punctele centrale ale fiecărei linii laterale. Ea va fi prelungită cu 15 cm în afara fiecărei linii de tușă. Cercul central trebuie trasat la centrul terenului și va avea o rază de 1,80 m măsurată de la marginea exterioară a circumferinței.

Dacă suprafața cercului central este colorată, atunci culoarea va fi aceeași cu cea a zonelor de restricție. Semicercurile vor fi trasate pe terenul de joc având centrul la jumătatea liniilor de aruncări libere și o rază de 1,80 m măsurată de la marginea exterioară a liniilor care le delimitează.

Liniile de aruncări libere și zonele de restricție O linie de aruncări libere trebuie trasată paralel cu fiecare linie de fund.

Marginea ei exterioară trebuie situată la 5,80 m de la marginea interioară a liniei de fund și trebuie să aibă 3,60 m lungime. Centrul liniei trebuie situat pe linia imaginară care unește mijlocul celor două linii de fund.

Zonele de restricție trebuie să fie spațiile delimitate pe terenul de joc de liniile de fund, liniile de aruncări libere și liniile care unesc extremitățile liniilor de aruncări libere cu punctele situate pe liniile de fund la 3 m de o parte și de cealaltă a mijlocului acestor linii, măsurate de la marginea exterioară a acestor linii. Toate aceste linii, cu excepția liniilor de fund, fac parte din zona de restricție.

43

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Basketball_court_dimensions.svg


Panoul de baschet este fabricat din metal,sticlă,lemn sau plastic, având grosimea de 3 cm,iar inelul acestuia fiind plasat la 3 m de sol avand un diametru de 40 cm.

Mingea de baschet este confecționată dintr-o cameră de cauciuc, acoperită cu o anvelopa de piele, material plastic sau cauciuc, având greutatea de 600-650 gr. și circumferința de 75-80 cm.

Jocul este condus de 3 arbitri în teren (conform regulamentului FIBA), ajutați de un scorer și un cronometror.

Un meci de baschet se desfășoară în 4 reprize de câte 10 minute fiecare, cu o pauză de 2 minute între sferturile 1-2 și 3-4, precum și o pauză de 15 minute între sferturile 2-3 conform regulamentului FIBA. În campionatul nord-american NBA meciul se desfășoară în 4 reprize de câte 12 minute fiecare.

Spre deosebire de alte jocuri, la baschet se cronometrează timpul efectiv de joc, cronometrul fiind oprit la toate întreruperile jocului. Coș înscris este valabil numai dacă mingea intră în coș pe deasupra lui și trece prin el. Dacă în momentul aruncării jucătorul se află în exteriorul liniilor de trasare a semicercului, atunci aruncarea va valora 3 puncte. Dacă aruncătorul se va afla în interiorul sau în contact cu linia de trasare a semicercului, aruncarea va valora 2 puncte. Fiecare aruncare de la linia de aruncări libere va valora 1 punct.

Un meci de baschet nu se termină niciodată cu un scor de egalitate între cele două echipe. Au existat competiții în care echipele puteau termina la egalitate un meci, în cazul desfășurării unei competiții stil tur -retur, dar numai în cazul meciului tur.

În cazul în care la sfârșitul timpului regulamentar de joc cele două echipe se află la egalitate, meciul se va prelungi cu o repriză de prelungire de 5 minute de joc efectiv. Dacă și la capătul acestei reprize situația de egalitate continuă, meciul se va prelungi cu atâtea reprize cât este necesar ca la final o echipă să aibă cel puțin un punct mai mult decât adversara sa.

După fiecare coș marcat, mingea se repune în joc de către echipa aflată în apărare din orice loc aflat înapoia liniei de fund a propriului teren. Timeout-ul se poate acorda în ambele reprize de câte două ori fiecărei echipe, la cererea antrenorului sau a jucătorilor.

În jocul de baschet sunt sancționate (prin pierderea mingii), fie abaterile de la regulament, fie greșelile personale (efectuate prin contact direct cu un adversar). În timpul driblingului jucătorul se poate deplasa pe teren, dar dacă a oprit driblingul, nu-l poate relua, făcându-se vinovat astfel de „dublu dribling”.

Pivotul este un post deținut de un jucător într-o echipă de baschet. Mai poate desemna mișcarea unui jucător cu mingea, care menține cu un picior contactul cu solul, iar cu celălalt își schimbă direcția o dată sau de mai multe ori.

Regula pașilor interzice jucătorului aflat în posesia mingii să se deplaseze cu ea în brațe. Regula celor 3 secunde nu permite unui jucător în atac să stea mai mult de 3 secunde în suprafața de aruncări libere sau să țină mai mult de 5 secunde mingea în posesia sa, fără s-o bată în podea. Regula celor 8 secunde obligă echipa

44


care are mingea să treacă în acest interval de timp în terenul advers (cu mingea). Regula celor 24 de secunde impune echipei în atac să arunce la coș în timp de maximum 24 de secunde. Un jucător care comite 5 greșeli personale în timpul jocului este eliminat definitiv de pe teren.

II.3.2. Baschetul în România

Jocul de baschet se răspândește în Europa de la începutul secolului XX, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904. În 1932 se constituie Federația Internațională de Baschet Amator (F.I.B.A.).

România s-a aflat printre cele 8 țări membre fondatoare ale forului mondial alăturide Anglia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Lituania, Elveția și Portugalia. Din 1935 se dispută campionatele europene (la care a participat și țara noastră).

La noi în țară, primele demonstrații de baschet au fost efectuate în 1920. Până în 1923, baschetul se practica în special în liceele din capitală, organizându-se sporadic competiții interșcolare. Unul dintre liceele celebre la acea vreme a fost „Mihai Viteazul”, învingător în prima competiție interliceană organizată la noi în țară. De altfel, liceul „Mihai Viteazul” a fost și prima instituție care a beneficiat de un teren regulamentar de baschet. Începând cu anul 1928 se constituie diferite echipe, exclusiv masculine, la cluburile Sportul Studențesc, Juventus sau T.C.R.

Federația Română de Baschet și Volei ia ființă în 1931. Tot atunci este organizat și primul campionat regional masculin. În această perioadă nu existau mai mult de 150-200 sportivi legitimați, baschetul trăind mai ales din insistențele și pasiunea unor animatori.

După 23 august 1944, odată cu instaurarea regimului comunist acest sport începe să aibă caracter de masă, ca de altfel majoritatea activităților sportive din acea vreme. Sunt organizate campionate republicane (începând cu anul 1947), se participa la primele Jocuri Balcanice (1946), sunt organizate anual campionate școlare și universitare, precum și festivaluri de minibaschet pentru copii.

Dintre performanțele României pe plan internațional menționăm clasarea de 3 ori pe locul IV la Campionatele Feminine Europene (1964,1966, 1968) și de două ori pe locul V la cele masculine (1957, 1967), precum și unele succese ale echipelor de club Steaua, Dinamo, Politehnica București, Rapid în cupele europene. În 1981, la Campionatele Mondiale Universitare echipa de fete a României s-a clasat pe locul III, cucerind medalia de bronz, iar echipa masculină a ocupat locul IV. În 1991 echipa masculină de baschet juniori a României a înregistrat cea mai bună peformanță a vreunui lot din România la un campionat mondial de baschet clasându-se pe locul V la CM de la Edmonton, Canada. Din lot făceau parte, printre alții, Ghiță Mureșan, singurul român care a evoluat în NBA sau Constantin (Titi) Popa, doi dintre cei mai cunoscuți baschetbaliști români pe plan internațional.

45

http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_al_XX-lea



http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Anglia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Argentina

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cehoslovacia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Grecia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Italia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lituania

http://ro.wikipedia.org/wiki/Elve%C8%9Bia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Portugalia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Portugalia





http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Federa%C8%9Bia_Rom%C3%A2n%C4%83_de_Baschet_%C8%99i_Volei&action=edit&redlink=1


http://ro.wikipedia.org/wiki/23_august


http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia_socialist%C4%83










http://ro.wikipedia.org/wiki/Edmonton

http://ro.wikipedia.org/wiki/Canada

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ghi%C8%9B%C4%83_Mure%C8%99an


II.3.3. Istoric baschetul în fotoliu rulant

În 1944, celebrul neurolog Ludwig Guttmann, cel care a gândit Jocurile Paralimpice, a studiat şi cum ar putea exista o întrecere la baschet pentru cei care nu puteau să se deplaseze decât în scaunul cu rotile. La începutul anului 1946, americanii preiau ideea şi organizează meciuri pentru veteranii care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial.

În Europa încep să se contureze echipe, iar în 1952, englezii îi invită la duel pe olandezi. Primul campionat mondial a avut loc în Belgia, în 1973, şi a fost câştigat de Marea Britanie. Însă recordul de titluri mondiale aparţine Statelor Unite, care au luat cupa acasă de şase ori, din cele 11 întreceri care s-au organizat până în prezent.

La prima întrecere mondială organizată exclusiv pentru femei, anul acesta, din cele opt echipe care au participat, pe primul loc s-a clasat Statele Unite, urmată de reprezentantele Australiei şi Marii Britanii.

Sportul cu mingea la coş este disciplina sportivă care se bucură de cel mai ridicat grad de popularitate precum şi de cel mai însemnat număr de practicanţi la nivel amator.

Un exemplu în acest sens este dat de dragostea pe care o poartă pentru baschet de către oamenii cu dizabilităţi motorii, care au creat în urmă cu aproape patru decenii baschetul în fotoliu rulant.

Iniţial făcând parte din International Stoke Mandeville Games Federation, baschetul în fotoliu rulant a devenit o disciplină independentă în anul 1989, când a luat fiinţă Federaţia Internaţională de Baschet în Fotoliu Rulant (IWBF).

Baschetul în fotoliu rulant este una dintre cele mai practicate discipline sportive de către oamenii cu dizabilităţi motorii având un număr de 82 de federaţii affiliate şi un număr aproximativ de 100.000 de practicanţi de la nivel amator până la cel profesionist. Baschetul în fotoliu rulant este jucat de fete şi băieţi, respective femei şi bărbaţi.

IWBF este, aşadar, forul de conducere al acestui sport din 1989, fiind unica autoritate competentă la nivel mondial. FIBA recunoaşte IWBF conform art. 53 din Statutul General.

IWBF Europe este forul care coordonează, supraveghează şi conduce baschetul în fotoliu rulant în Europa. Există alte trei astfel de regiuni: Africa, Asia-Oceania respectiv America.

Baschetul în fotoliu rulant are la bază baschetul ca sport cu unele adaptări şi modificări ale regulamentului pentru a permite utilizarea fotoliului rulant în joc şi pentru a armoniza diferitele niveluri de dizabilităţi pe care le au jucătorii.

Dimensiunile terenului şi înălţimea coşului sunt aceleaşi ca şi în jocul de baschet.

Fotoliile rulante special concepute şi adaptate pentru baschet, sunt elementul esenţial în practicarea acestui sport. Sunt produse de firme specializate şi de cele mai multe ori fiecare fotoliu rulant este personalizat în funcţie de jucătorul

46


care îl foloseşte. Există reglementări care fac referire la fotoliile rulante de baschet, unele din motive de siguranţă, altele pentru a evita un avantaj nemeritat pe care l-ar putea avea vreun jucător aflat în teren.

Există o serie de companii producătoare de fotolii rulante special concepute pentru baschet. Cei mai cunoscuţi producători pe plan european sunt Meyra – o companie din Germania, respective RGK – producător din Anglia.

Toate echipele care concurează sau sunt angrenate în competiţii la un nivel peste cel amator folosesc un sistem de clasificare pentru a evalua abilităţile funcţionale ale jucătorilor, pe o scara de la 1,0 la 4,5 puncte. Clasificarea fiecărui jucător se face de către un clasificator, iar pentru a putea fi recunoscută în meciurile oficiale clasificarea trebuie făcută de unul dintre clasificatorii care sunt acreditaţi IWBF.

Astfel, un sportiv încadrat cu 4,5 puncte nu are dizabilităţi. În schimb, orice junior sau jucător de sex feminin utilizat într-o echipă masculină scade punctajul echipei cu 1,0 puncte.

Numărul total de puncte al unei echipe nu poate depăşi 14 puncte (în unele cazuri 14,5) pe terenul de joc în toată perioada desfăşurării partidei. Dacă acesta este depăşit echipa care a comis abaterea este penalizată cu fault tehnic.

Regulamentul în vigoare pentru jocul de baschet în fotoliu rulant este cel al IWBF. Ca şi în alte sporturi în baschetul în fotoliu rulant avem competiţii la nivel mondial sau european, cum ar fi Jocurile Olimpice, Campionatul Mondial şi Campionatul European la nivel de echipe naţionale, iar în Europa la nivel de club avem: Cupa Campionilor, Willi Brinkmann Cup (WBC), André Vergauwen Cup (AVC), Euroliga, Liga Adriatică etc.


Jocul de volei a apărut în anul 1985 în Holyoke, S.U.A. fiind inventat de profesorul William Morgan, sub denumirea de La minonette. În anul 1916 apare prima carte în S.U.A. cu regulile de joc. În anul 1920 voleiul pătrunde și în România, fiind introdus de soldații americani. Anul 1931 marchează înființarea Federației Române de Baschet și Volei când se desfășoară primul campionat de volei cu echipe din Muntenia.

Apariția sportului la persoanele cu nevoi speciale este strâns legată de numele lui Sir Ludwig Guttmann, neurolog și neurochirurg, care în anul 1944, în timp ce studia la Universitatea Oxford și era implicat în cercetare, a fost contactat de Guvernul Britanic, care i-a cerut să înființeze un centru pentru tratarea afecțiunilor coloanei vertebrale, în cadrul Spitalului Stoke Mandeville. În anul 1956, Comitetul Olimpic Olandez a introdus un nou joc, sub denumirea de Sitting Volleyball (voleiul în așezat sau sezând).

Suprafața de joc cuprinde terenul de joc și zona liberă. Terenul de joc și zona liberă pentru voleiul în stand sunt aceleași ca la voleiul clasic: terenul de joc

47


are dimensiunile de 9x9 m, cu linia de atac trasată la 3m. de linia de mijloc a terenului. Terenul de joc pentru voleiul în așezat este un dreptunghi de 6x5m. (6m. pe linia de fund), înconjurat de o zonă liberă de 3 metri de jur împrejur. Pentru voleiul în stând fileul are o înălțime de 2,43 m. la masculin și 2,24 m. la feminine iar pentru voleiul în așezat 1,15 m. la masculin și 1,05 m. la feminin.

Clasificarea sportivilor cu nevoi speciale pentru voleiul în stând este următoarea:

categorie A: un sportiv care are un nivel minim de dizabilități; categorie B: un sportiv cu nivel mediu de dizabilitate; categorie C: un sportiv cu nivel ridicat de dizabilitate, referitoare la

capacitățile sau funcțiile necesare practicarii jocului de volei. La volei în așezat, sportivii trebuie să se încadreze în clasificările minime

de dizabilități corespunzătoare categoriei A, de la voleiul în stând. Procesul de învățare a tehnicii jocului de volei presupune a se ține cont de

următoarele considerații generale cu privire la eficientizarea procesului de dobândire de noi cunoștințe: studierea aspectele fundamentale ale structurilor tehnice, cu învățarea și consolidarea lor în mod repetat; învățarea elementelor de tehnică se va realiza în funcție de condițiile materiale existente; predarea și învățarea se va realiza ca un proces de interacțiune între pacient și profesor; realizarea unei mișcări se va efectua după o bună dobândire a reprezentării acesteia.

Caracteristicile tehnicii jocului de volei sunt următoarele: specificitatea, raţionalitatea, eficienţa, perfectibilitatea, caracterul evolutiv.

Elementele și procedeele tehnice fără minge sunt: poziția fundamentală și deplasările în teren. Elementele și procedeele tehnice cu minge sunt: serviciul (de jos din față, de sus din față), preluarea cu două mâini (din serviciu, din atac), ridicarea pentru atac (înainte, peste cap, laterală), lovitura de atac (procedeu drept, procedeu întors, procedeu rotativ), blocajul (individual, în grup), plonjonul (pe spate, lateral, înainte).

În anul 1891, un tânăr asistent de la colegiul Springfield, din statul Massachusetts, SUA, pe numele său James A. Naismith, încercând să facă mai variate lecțiile de educație fizică ale studenților, cu un conținut mai atractiv și mai dinamic, fără condiții materiale deosebite, a combinat unele reguli din jocul de fotbal cu 13 reguli noi și a înlocuit poarta cu un coș suspendat pe un perete. Astfel a luat naștere sportul căruia i s-a spus apoi basketball(basket = coș, ball = minge).

Un joc de baschet are loc între două echipe a câte 5 jucători pe teren fiecare. Scopul fiecarei echipe este să introducă mingea în coșul adversarilor și să încerce să împiedice cealaltă echipa să înscrie.

Echipa care înscrie cele mai multe puncte la terminarea timpului de joc va fi învingătoarea jocului respectiv. Mingea poate fi pasată, aruncată, lovită,rostogolită, driblată, în orice direcție. De asemenea, adversarul poate fi depășit prin procedeul numit „fentă”.

48


http://ro.wikipedia.org/wiki/Colegiul_Springfield

http://ro.wikipedia.org/wiki/Massachusetts

http://ro.wikipedia.org/wiki/Statele_Unite_ale_Americii

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mingea_de_baschet


Jocul de baschet se răspândește în Europa de la începutul secolului XX, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904. În 1932 se constituie Federația Internațională de Baschet Amator (F.I.B.A.).

În 1944, celebrul neurolog Ludwig Guttmann, cel care a gândit Jocurile Paralimpice, a studiat şi cum ar putea exista o întrecere la baschet pentru cei care nu puteau să se deplaseze decât în scaunul cu rotile. La începutul anului 1946, americanii preiau ideea şi organizează meciuri pentru veteranii care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial.

Autoevaluare Enumerați caracteristicile și notiunile de regulament comune la volei în

așezat și volei din stând. Enumerați diferențele care apar între cele două forme ale jocului de baschet

prezentate în curs.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul II

Prezentați istoricul jocului de volei din așezat. Prezentați particularitățile jocului de baschet în fotoliu rulant. Care sunt dimensiunile suprafeței de joc pentru voleiul în stând? Care sunt dimensiunile suprafeței de joc pentru voleiul în așezat? Care este înălțimea fileului la fete și băieți pentru voleiul în stând? Care este înălțimea fileului la fete și băieți pentru voleiul în așezat? Care este clasificarea sportivilor cu nevoi speciale?

49

http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_al_XX-lea




MODULUL III. Noţiuni generale de biomecanică aplicate în jocurile sportive

Scopul modulului:

Cunoașterea noțiunilor generale de biomecanică în volei Cunoașterea noțiunilor generale de biomecanică în baschet


Să cunoască biomecanica acțiunilor de joc în volei Să cunoască biomecanica acțiunilor de joc în volei

Generalităţi Jocurile sportive se caracterizează printr-o mişcare continuă,

majoritatea execuţiilor efectuându-se în mişcare şi cu viteză, precum şi din poziţii extrem de variate şi dificile.

Existenţa unui adversar, împotriva căruia trebuie să se ia măsuri rapide şi eficace, creează în orice moment situaţii neprevăzute şi impun solicitări motrice foarte complexe.

Din aceste motive, analiza biomecanică a jocurilor sportive trebuie făcută separat, pe diverse elemente tehnice caracteristice şi nu global, întrucât mişcările sunt de o complexitate extremă.

În jocurile sportive există, fără însă a constitui o regulă, poziţii iniţiale şi finale, asemănătoare cu cele din gimnastică. Mişcările pe care le execută jucătorul până la contactul cu mingea, precum şi după aceea, cât şi mişcările segmentelor corpului angrenate în execuţia propriu-zisă, intră toate în compunerea procedeului specific respectiv.

La executarea oricărui procedeu tehnic iau parte, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate părţile corpului. Unele membre sau segmente îndeplinesc funcţii motrice diverse, în timp ce restul părţilor corpului servesc fie asigurării unui sprijin fix sau mobil, fie unor scopuri diverse.

În general, în analiza biomecanică a unor procedee tehnice din jocurile sportive, trebuie studiate următoarele aspecte: Condiţiile mecanice iniţiale corespunzătoare procedeului tehnic

50


Interacţiunea forţelor pe parcursul execuţiei propriu-zise a mişcării; la descrierea mişcărilor se urmăreşte: direcţia, viteza, acceleraţia, atât la corpul luat în întregime, cât şi la membre Mişcarea complexă se împarte în faze, care se analizează fiecare separat, însă succesiv. Pe elemente, făcându-se o legătură permanentă între fazele mişcării globale După fixarea mecanismului de bază, se descriu variantele tehnice şi particularităţile individuale În concluzia oricărei analize biomecanice se vor trage învăţămintele privind îmbunătăţirea activităţii respective. O importanţă deosebită o are precizarea tipului de activitate musculară de care trebuie ţinut seama în elaborarea exerciţiilor, în stabilirea volumului şi intensităţii activităţii.

Unitatea de studiu III.1. Elemente de analiză biomecanică în volei

Ca şi în celelalte jocuri sportive, în volei se constată un mare dinamism care solicită lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor. Pe lângă această activitate dinamică multilaterală, musculatura corpului depune un efort static de fixare (echilibrare), pentru asigurarea poziţiilor corpului care se află uneori în situaţii de dezechilibru marcat. Vom prezenta, în continuare, analiza biomecanică a principalelor procedee tehnice din volei. Lovirea mingii cu două mâini de sus (pasa) La nivelul membrelor superioare, efortul este de tip menţinere. Muşchii flexori ai degetelor, flexorii şi extensorii antebraţului pe braţ, anteductorii braţului şi muşchii care realizează ridicarea şi bascularea laterală a scapulei formează un lanţ. Muşchii lanţurilor vertebrale fac efortul static de menţinere a trunchiului, iar lanţul triplei extensii face efortul static de menţinere la nivelul membrelor inferioare. Pentru asigurarea poziţiei corpului se face şi un efort static de echilibrare prin lucrul lanţurilor musculare antagoniste ale trunchiului şi membrelor inferioare. Activitatea dinamică pentru lovirea mingii prezintă o serie de detalii, corpul efectuând o ridicare şi o întindere lentă prin intermediul lanţului şanţurilor vertebrale, la nivelul trunchiului şi al triplei extensii, la nivelul membrelor inferioare (activitate dinamică de învingere). La nivelul nivelul mâinilor, prin activitatea dinamică de învingere, se realizează lovirea în principal cu policele, arătătorul şi mediusul (acesta din urmă cu pondere mare în amortizarea si respingerea imprimată mingii).

51


În cadrul acţiunii de ridicare a mingii (pasare), numărul grupelor şi lanţurilor musculare angrenate în efortul static şi dinamic este crescut şi prezintă particularităţi specifice de tip biomecanic. Mişcările se realizează pe baza unei coordonări nervoase de mare fineţe, informarea fiind contină pe calea aferentaţiei inverse (prin aferenţele proprioceptive, vizuale şi vestibulare). Lovirea mingii cu două mâini de jos (preluarea) În această mişcare, membrele superioare acţionează ca nişte pârghii complet întinse, mobilizarea efectuându-se numai în articulaţiile scapulo-humerale. Pentru preluarea mingii, sportivii se opresc cu membrele inferioare depărtate, în scopul măririi bazei de susţinere, având membrele superioare libere în faţa lor, pentru a putea executa procedeul în cele mai bune condiţii. În aşteptarea primirii mingii, sportivul efectuează – concomitent cu o uşoară lăsare în jos până aproape la poziţia ghemuit – o flexie din articulaţia cotului şi o apropiere a celor două antebraţe (pentru a forma suportul pentru minge). Respingerea mingii se face din această poziţie joasă, cu tălpile depărtate, genunchii puternic flectaţi, trunchiul drept; braţele, cu antebraţele în uşoară flexie, se poziţionează între cele două membre inferioare. În momentul primirii mingii, întregul corp începe o mişcare lentă, alungită de ridicare, membrele inferioare se întind şi trunchiul se ridică, iar membrele superioare lovesc mingea prinsă în jgheabul format între cele două antebraţe. Mişcarea de preluare de jos cu două mâini, are în ceea ce priveşte execuţia o serie de particularităţi biomecanice, antrenând în efort static şi dinamic numeroase grupe şi lanţuri musculare. Pentru executarea corectă a acestei mişcări, este nevoie de o perfectă coordonare nervoasă, care să ducă la o reglare fină şi adecvată a tuturor mişcărilor. Efortul static este asigurat de lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor, care prin activitatea de fixare menţin echilibrul. Sunt antrenate atât lanţurile musculare ale triplei flexii, cât şi cele ale triplei extensii (pentru asigurarea echilibrului în plan sagital), cât şi grupele musculare ale adductorilor şi abductorilor coapselor, ale pronatorilor şi supinatorilor piciorului (pentru asigurarea echilibrului în plan frontal). În ceea ce priveşte trunchiul, poziţia de echilibru este asigurată prin efortul conjugat al muşchilor şanţurilor vertebrale şi al lanţurilor încrucişate ale pereţilor abdominali. Activitatea dinamică a musculaturii este efectuată, în principal, de lanţurile musculare ale membrelor superioare, care asigură anteducţia şi adducţia în articulaţia umărului şi de muşchii care deplasează cranial (ridicătorii) şi ventro-lateral scapula. Restul musculaturii membrelor efectuează un efort static global, fixând articulaţia cotului în extensie, antebraţele în uşoară pronaţie, iar cele două mâini apropiate, în flexie.

52


O oarecare activitate dinamică realizează şi lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor inferioare, care au drept scop orientarea celor două membre superioare pe direcţia traiectoriei mingii care urmează să fie lovită. De supleţea şi, mai ales, de precizia acestei mişcări de mică amplitudine, depinde orientarea şi plasarea precisă atât a corpului, cât şi a membrelor superioare pe direcţia de unde vine mingea. Întrucât traiectoria mingii este foarte variată, iar unghiul acesteia cu solul are valori diferite, mişcarea trunchiului şi membrelor cere o coordonare nervoasă foarte precisă. Lovirea mingii cu o mână de sus (serviciul) Pentru executarea serviciului, sportivul se poziţionează în stând uşor depărtat în spatele liniei de fund a terenului, având piciorul opus braţului de lovire mai avansat decât celălalt. Mingea este aruncată liber în sus, pe verticală. În timp ce mingea este în aer, jucătorul mută greutatea întregului corp pe piciorul din spate, flectându-l uşor, concomitent cu ridicarea uşoară a celui din faţă. Concomitent, trunchiul şi membrul superior care va lovi mingea sunt duse mult înapoi (trunchiul mult extins, iar membrul superior în flexie maximă din articulaţia umărului), în scopul de a pune în tensiune lanţurile musculare şi a acumula o cât mai mare cantitate de energie potenţială. Apoi, jucătorul împinge mult pieptul spre înainte, trunchiul fiind uşor răsucit spre mâna care loveşte mingea. Din această poziţie începe mişcarea de lovire a mingii: greutatea corpului se mută pe piciorul din faţă, bine fixat pe sol acum; în timp ce jucătorul se ridică uşor pe vârfuri, mâna este dusă rapid spre înainte, lovind mingea puternic şi rapid. Lovirea mingii se face în punctul cel mai înalt al razei de acţiune proprie jucătirului care execută serviciul. Din punct de vedere biomecanic, activitatea musculaturii corpului cere o perfectă coordonare şi o fină reglare nervoasă a mişcării. Mişcarea solicită numeroase grupe şi lanţuri musculare, precum şi o contribuţie importantă de apreciere spaţială a analizatorului vizual. Analiza contribuţiei grupurilor şi lanţurilor musculare în efectuarea acestei mişcări arată, şi în acest caz, o îmbinare a efortului static cu cel dinamic. În ceea ce priveşte activitatea dinamică a musculaturii corpului, se constată participarea unui lanţ muscular lung, care se întinde de la membrul superior care loveşte mingea, trece peste trunchi şi se continuă la membrele inferioare. Activitatea musculară este de învingere, iar lanţul muscular care o efectuează este format din flexorii degetelor şi ai corpului, flexorii cotului, adductorii şi retroductorii din articulaţia scapulo-humerală, muşchii care execută bascularea laterală a scapulei. Lanţul se continuă la trunchi cu lanţurile musculare încrucişate ale peretelui abdominal, iar de aici cu lanţul triplei extensii de la membrele inferioare.

53


Concomitent, lanţurile musculare antagoniste ale membrelor şi trunchiului, depun un efort dinamic de cedare, dozat proporţional cu solicitarea, contribuind la dozarea valorii efortului necesar unei tehnici copespunzătoare. Pe lângă componenta dinamică a efortului muscular, se depune şi o activitate statică de fixare sau de echilibrare, întrucât mişcările se efectuează dintr-o poziţie de echilibru instabil. Activitatea statică este asigurată prin colaborarea tuturor lanţurilor musculare ale trunchiului şi membrelor inferioare şi este cu atât mai intensă cu cât efortul dinamic de lovire a mingii este mai mare şi tinde să dezechilibreze mult corpul. Lovirea mingii cu o mână de sus (atacul sau lovitura de atac) Este o mişcare viguroasă, desfăşurată cu forţă şi viteză maximă, care are drept scop să imprime mingii o viteză de deplasare cât mai mare, iar prin varietatea traiectoriei sale să surprindă apărarea adversă. Mişcarea se execută, de regulă, din apropierea plasei şi din săritură. Ea cere din partea lanţurilor musculare, pe lângă viteză şi o mare forţă de lovire. Jucătorul care va executa lovitura se orientează asupra traiectoriei mingii şi, înaintea contactului cu mingea, efectuează o săritură. În acelaşi timp, membrul superior care va lovi este dus mult spre înapoi (în flexie maximă din articulaţia umărului), iar trunchiul se extinde ca un arc. Mişcarea de lovire constă dintr-o contracţie puternică, balistică, de tip învingere a unui lanţ muscular lung, care începe la membrul superior cu flexorii degetelor şi mâinii, ai cotului, retroductorii braţului, muşchii care asigură coborârea şi bascularea scapulei. Lanţul se continuă la trunchi cu muşchii pereţilor abdominali, antrenând lanţurile sale încrucişate, iar la membrele inferioare cu lanţul triplei extensii (care a efectuat săritura). O menţiune specială trebuie făcută referitor la participarea muşchilor pronatori ai antebraţului şi flexori ai degetelor şi mâinii, de care depinde traiectoria care va fi imprimată mingii. Executarea corectă şi în viteză a acestei mişcări cere o participare importantă a analizatorului vizual, care să furnizeze centrilor nervoşi motori informaţii privind orientarea în spaţiu şi aprecierea distanţei. După efectuarea lovirii, efortul muscular se adresează restabilirii echilibrului după aterizarea pe sol, unde un rol deosebit îl au muşchii şanţurilor vertebrale şi lanţurile musculare antagoniste de la membrele inferioare; activitatea musculară este statică, de fixare sau echilibrare.

54


Unitatea de studiu III.2. Elemente de analiză biomecanică în baschet Spre deosebire de celelalte jocuri sportive, baschetul cuprinde în dinamica execuţiilor sale tehnice, cu precădere elemente de viteză, îmbinate cu precizie, pe un fond de pregătire fizică generală caracterizată printr-o mare rezistenţă. În ansamblul calităţilor motrice ale unui jucător de baschet, forţa se impune ca un fond general, pe care se dezvoltă şi se perfecţionează celelalte calităţi motrice. Analiza biomecanică în jocul de baschet trebuie să descopere acţiunea forţelor externe în interdependenţă cu forţele interioare ale organismului şi să sublinieze esenţialul în ceea ce priveşte efortul musculaturii corpului în condiţiile unui mare dinamism, ale unor situaţii tactice neprevăzute şi variate, în timp foarte scurt. Musculatura corpului este solicitată global şi multilateral, în aşa fel încât nu se poate vorbi de anumite grupe şi lanţuri musculare, care să acţioneze cu eficienţă mai mare în comparaţie cu altele, decât în unele elemente tehnice cum ar fi: aruncarea la coş de pe loc şi din mişcare, driblingul şi pasele. În ceea ce priveşte activitatea dinamică, există o preponderenţă a lucrului mecanic depus de jumătatea superioară a corpului (trunchi şi membre superioare), în timp ce membrele inferioare acţionează ca un suport mobil şi elastic, care execută concomitent paşi de alergare, întrerupţi de numeroase schimbări de direcţie. Un rol deosebit îl are jocul lanţurilor musculare ale trunchiului, din a căror combinare rezultă supleţea, viteza şi precizia mişcărilor. Într-o proporţie crescută faţă de alte jocuri sportive contribuie lanţurile încrucişate ale trunchiului (sistemele transversospinoase şi spinotransverse ale musculaturii jgheaburilor vertebrale şi lanţurile oblice, încrucişate ale peretelui abdominal), care asigură răsucirile şi pivotările trunchiului pe bazin sau cu bazin cu tot pe membrele inferioare. În ceea ce priveşte dinamica membrelor superioare, ea se caracterizează prin dese ridicări ale acestora, combinate cu extensia coloanei vertebrale, urmate fie de pase, fie de aruncări la coş. Redresarea trunchiului şi elevaţia membrelor superioare trebuie executată cu mare viteză şi precizie, de multe ori din alergare cu trunchiul flectat spre înainte sau din îndoiri laterale de diferite grade. Se desprinde de aici rolul important pe care îl are în execuţia acestor mişcări lanţul muscular format din muşchii şanţurilor vertebrale la trunchi, iar la membrele superioare, extensorii cotului, anteductorii braţului, precum şi muşchii care ridică, deplasează şi basculează median scapula. Pe lângă activitatea dinamică, unde elementele de activitate tip învingere se împletesc cu cele de tip cedare ale lanţurilor musculare antagoniste, în jocul de baschet musculatura corpului depune şi o importantă activitate statică.

55


Ceea ce caracterizează efortul static al musculaturii corpului este contribuţia acesteia la asigurarea echilibrului corpului în condiţiile unui mare dinamism, iar pe de altă parte crearea unui sprijin eficient pentru efectuarea unor mişcări de precizie cu mare viteză. Principalul rol în activitatea statică revine membrelor superioare şi bazinului, adică acelor componente ale corpului care sunt situate sub nivelul CGG (centrului general de greutate). În condiţiile jocului de baschet, CGG al corpului suferă deplasări multiple şi în mare viteză, ceea ce crează solicitări statice variate pentru asigurarea echilibrului. Principala cauză mecanică care solicită static musculatura corpului este variaţia necontenită atât a măririi bazei de susţinere a corpului (când pe un picior, când pe ambele, când cu picioarele apropiate, când cu ele depărtate etc.), a numeroaselor înclinări în diferite sensuri, care determină ieşirea verticalei CGG în afara bazei de susţinere, cât şi variaţia înălţimii faţă de sol. Datorită acestor cauze, în jocul de baschet există o variaţie a unghiurilor de stabilitate a corpului, ceea ce impune un efort static de echilibrare de mare importanţă. În condiţiile unui echilibru instabil, asigurarea echilibrului corpului se face prin efort muscular static de fixare sau echilibrare, unde colaborează absolut toate grupele şi lanţurile musculare antagoniste. Valoarea energiei cheltuite de către grupele musculare antagosniste depinde de direcţia în care s-a făcut dezechilibrarea şi de mărimea oscilaţiei CGG. Asigurarea echilibrului corpului, în aceste condiţii, cere o coordonare nervoasă perfectă, care nu se poate realiza decât cu concurenţa mai multor factori şi anume: O pregătire fizică înaltă, unde în principal trebuie dezvoltată viteza de reacţie. O informare continuă, permanentă şi multilaterală a centrilor motori piramidali

şi extrapiramidali, unde substanţa reticulată a trunchiului cerebral şi cerebelul au un rol deosebit de important

O informare continuă proprioceptivă, pe cale de aferentaţie inversă, asupra stadiului execuţiei mişcărilor pe întreg parcursul lor

O informare continuă vestibulară, asupra variaţiilor poziţiei corpului şi segmentelor sale în cursul execuţiei diverselor elemente

O informare precisă asupra poziţiei corpului în spaţiu, asupra distanţei şi, în fine, asupra mişcărilor adversarului, asigurată pe căile analizatorului vizual

O participare masivă a centrilor corticali motori, care ia măsuri adecvate şi eficiente, pe baza tuturor informaţiilor enumerate mai sus, care sosesc neîncetat şi necesită un răspuns rapid.

Pentru o mai bună precizare a activităţii statice şi dinamice depusă de grupele şi lanţurile musculare în practica jocului de baschet, vom analiza doar cele mai importante elemente tehnice din cadrul acestui joc sportiv.

56


Aruncarea la coş de pe loc Constă dintr-o poziţie iniţială caracterizată biomecanic printr-o uşoară coborâre a CGG al corpului, prin uşoara flexie a articulaţiilor membrelor inferioare şi a trunchiului. Membrele superioare care ţin mingea, se găsesc în flexie de aproape 90 la nivelul cotului şi uşoară anteducţie a braţelor. Privirea este aţintită la coş, căutând să furnizeze o cât mai precisă apreciere a distanţei. Din această poziţie, jucătorul efectuează o extensie (întidere) a membrelor inferiaore, care ridică CGG şi o tragere a mingii către corp, printr-o accentuare a flexiei cotului, o flexie dorsală a mâinii şi retroducţia braţului. Urmează aruncarea propriu-zisă, executată – în principal – prin împingerea mingii de către membrele superioare. Traiectoria mingii trebuie să fie înaltă, să depăşească cadrul coşului şi să cadă în interiorul inelului metalic. Principalele grupe şi lanţuri musculare care asigură acest efort dinamic de învingere, sunt extensorii cotului, anteductorii şi abductorii braţului, ridicătorii centurii scapulare şi muşchii care basculează lateral scapula. La membrele inferiaore acţionează lanţul triplei extensii, iar la trunchi muşchii şanţurilor vertebrale. Aruncarea la coş în jocul de baschet este, prin excellenţă, o probă de fineţe, precizie şi înaltă coordonare nervoasă, în care informaţiile – de la analizatorul vizual în primul rând, apoi de la cele proprioceptive şi vestibulare – joacă un rol de o deosebită importanţă. Trebuie subliniat, de asemenea, rolul concentrării psihice care precede şi însoţeşte efortul de aruncare. Aruncarea la coş din elan Această aruncare ridică probleme grele atât mecanice, cât şi tehnice şi de coordonare nervoasă. Din punct de vedere muscular, ea este efectuată de aceleaşi grupe şi lanţuri musculare, la care se adaugă contribuţia lanţurilor musculare rotatorii încrucişate ale trunchiului şi, de regulă, efortul muscular unilateral al unui singur membru superior. Membrele inferioare, pe lângă efortul static de echilibrare, depun şi un efort dinamic specific alergării, iar în faza de aruncare, un efort dinamic specific unei impulsii pe sol. În cadrul acestei execuţii tehnice, creşte rolul informaţiilor vizuale, proprioceptive şi vestibulare, al substanţei reticulate a trunchiului cerebral şi al creierului. Un rol important în asigurarea preciziei mişcărilor îl au centrii nervoşi extrapiramidali, corpii striaţi şi nucleul roşu al mezencefalului.

57


Rezumatul unităţii de studiu Ca şi în celelalte jocuri sportive, în volei se constată un mare dinamism care solicită lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor. Pe lângă această activitate dinamică multilaterală, musculatura corpului depune un efort static de fixare (echilibrare), pentru asigurarea poziţiilor corpului care se află uneori în situaţii de dezechilibru marcat. Analiza biomecanică a acțiunilor de joc din volei cuprinde – lovirea mingii cu două mâini de sus (pasa), lovirea mingii cu două mâini de jos (preluarea), lovirea mingii cu o mână de sus (serviciul) și lovirea mingii cu o mână de sus (lovitura de atacul). Spre deosebire de celelalte jocuri sportive, baschetul cuprinde în dinamica execuţiilor sale tehnice, cu precădere elemente de viteză, îmbinate cu precizie, pe un fond de pregătire fizică generală caracterizată printr-o mare rezistenţă. În ansamblul calităţilor motrice ale unui jucător de baschet, forţa se impune ca un fond general, pe care se dezvoltă şi se perfecţionează celelalte calităţi motrice. Analiza biomecanică în jocul de baschet trebuie să descopere acţiunea forţelor externe în interdependenţă cu forţele interioare ale organismului şi să sublinieze esenţialul în ceea ce priveşte efortul musculaturii corpului în condiţiile unui mare dinamism, ale unor situaţii tactice neprevăzute şi variate, în timp foarte scurt. Aruncarea la coş în jocul de baschet este, prin excellenţă, o probă de fineţe, precizie şi înaltă coordonare nervoasă, în care informaţiile – de la analizatorul vizual în primul rând, apoi de la cele proprioceptive şi vestibulare – joacă un rol de o deosebită importanţă. Trebuie subliniat, de asemenea, rolul concentrării psihice care precede şi însoţeşte efortul de aruncare.

Autoevaluare

Prezentati tipul de efort și grupele musculare implicate în lovirea mingii cu două mâini de sus.

Prezentați tipul de efort și grupele musculare implicate în aruncarea la coș de pe loc.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul III

Care sunt grupele musculare implicate în lovirea mingii cu două mâini de jos. Explicati termenul de efort static de menținere. Care sunt particularitățile biomecanice specifice loviri mingi cu o mână de

sus (lovitura de atac).

58


MODULUL IV. Elemente si procedee tehnice cu implicații în kinetoterapie

Scopul modulului:

Cunoașterea elementelor tehnice din jocul de volei și baschet care pot fi utilizate în kinetoterapie


Să cunoască elemente tehnice specifice jocul de volei ce pot fi utilizate în recuperarea deficiențelor coloanei vertebrale

Să cunoască elemente tehnice specifice jocul de baschet ce pot fi utilizate în recuperarea deficiențelor coloanei vertebrale

Unitatea de studiu IV.1. Recuperarea capului și a gâtului

Mers, mâinile pe șold, extensia capului la fiecare pas, cu ușoară extensie a trunchiului;

Mers pe vârfuri, cu o minge de volei ținută în mâini; ducerea brațelor, prin înainte sus cu arcuire;

Mers fandat, cu o minge de volei ținută în mâini; ducerea brațelor prin înainte sus cu arcuire;

Stând cu spatele lipit pe perete, cu mingea de volei ținută în cupă, deasupra capului; se execută genuflexiuni;

Stând depărtat cu spatele la perete, la un pas distanță, cu o minge de volei ținută cu brațele întinse la nivelul umerilor; extensia trunchiului până se atinge peretele cu mingea – revenire;

Stând depărtat, pe perechi, unul în fața celuilalt, la un pas distanță. Cel din față ține mingea de volei și execută o extensie a trunchiului, cu transmiterea mingii partenerului din spate;

Pe perechi, cu o minge de volei, la o distanță de 2-3 m, unul în fața celuilalt. Cel din față ține mingea în cupă, deasupra frunții, și execută aruncarea mingii spre înapoi către partener;

59


Pe genunchi cu sprijin pe palme, trunchiul la orizontală, se execută conducerea unei mingi de volei cu capul;

Stând pe un scaun, mâinile pe umeri, ducerea trunchiului în extensie, menținând spatele drept și umerii trași înapoi, coatele întinse până pot ridica o minge de volei de jos;

Atârnat cu spatele la scara fixă, cu o minge de volei sub regiunea dorsală, capul pe spate, îndoirea genunchilor și întinderea lor;

Stând pe genunchi, cu mingea de volei menținută sus, brațele întinse, așezare pe coapsa dreaptă/stângă, cu îndoirea capului pe partea opusă coapsei pe care ne așezăm;

Sezând, cu o minge, se execută pase de control; Stând, cu o minge, se execută pase de control; Individual, se execută pase de control din mers; Individual, cu o minge, se execută pasă de control și pasă spre înainte la

perete; Individual, stând cu spatele la un perete la distanță de 1 m; se execută pasă

de control, urmată de pasă peste cap, întoarcere și prinderea mingii; Pe perechi, la perete, unul este situat cu fața la perete, iar celălalt cu

spatele. Cel cu față la perete aruncă mingea colegului, care execută pasă peste cap spre perete;

Câte trei cu o minge, așezați în linie, cel din mijloc execută pasă peste cap din minge oferită de partenerul din față, iar cel din spate o prinde și o transmite la primul;

Câte trei cu o minge, așezați în linie, cel din mijloc execută pasă peste cap din minge oferită de partenerul din față după care se întoarce 180 grade. Cel din spate prinde mingea și o transmite colegului din centru;

Individual, sărituri la blocaj în apropiarea fileului; Individual, sărituri la blocaj la minge ținută deasupra fileului; Se execută serviciul de sus din față de la o distanță mică (5-6 m.), după

care se mărește distanța până se ajunge înapoia liniei de fund a terenului;

Unitatea de studiu IV.2. Recuperarea membrelor superioare

Mers ghemuit, mâinile țin la spate o minge, coatele trase mult înapoi; Stând depărtat, cu o minge ținută la nivelul umerilor, întinderea brațelor în sus, simultan cu extensia trunchiului; Culcat facial, mâinile la ceafă țin o minge, se realizează târâre înainte cu ajutorul membrelor inferioare; Sezând, cu o minge, se execută pase de control cu o mână și cu două mâini; Stând, cu o minge, se execută pase de control; Individual, se execută pase de control cu o mână;

60


Individual, cu o minge, se execută pasă spre perete, iar din mingea revenită din perete se execută pasă de control cu o mână (cea afectată); Individual, cu o minge, se execută pasă de control cu două mâini de sus, iar pasarea spre perete se execută cu o mână de sus; Individual, cu o minge, se execută pasă de control cu două mâini de sus, urmată de o pasă spre înainte cu două mâini de sus spre perete; Pe perechi sezând, se execută pasă de control, urmată de pasă spre înainte; Pe perechi, se execută pasă de control, urmată de pasă spre înainte; Pe perechi se execută pase de sus spre înainte; Pe perechi, la perete, unul este situat cu fața la perete, iar celălalt cu spatele. Cel cu fața la perete aruncă mingea colegului, care execută pasă peste cap spre perete; Câte trei cu o minge, așezați în linie, cel din mijloc execută pasă peste cap din minge oferită de partenerul din față, iar cel din spate o prinde și o transmite la primul; Același exercițiu, dar cu deosebirea că cel din mijloc va sta cu spatele în apropierea fileului, executând pasă peste cap, peste fileu la coleg; Individual, sărituri la blocaj în apropierea fileului; Individual, sărituri la blocaj la minge ținută deasupra fileului; Individual, se execută o autoaruncare, urmată de plasarea mingii peste fileu cu mâna afectată; Idem, dar cu lovirea mingii; Se execută lovitura de atac din minge ținută deasupra fileului de către profesor, dar cu plasarea mingii cu mâna afectată; Se execută lovituri de atac din minge aruncată de către profesor; Idem, dar din minge ridicată de un partener; Pe perechi, se execută serviciul de jos sau de sus, la o distanță de 5-6 m. de fileu; Se execută serviciul de sus din față de la o distanță mică (5-6 m), după care se mărește distanța până se ajunge înapoia liniei de fund a terenului;

Unitatea de studiu IV.3. Corectarea cifozei dorsale

Cifoza reprezintă accentuarea curburii coloanei vertebrale în plan sagital. Tulburarea este asociată și cu înclinarea capului și a gâtului spre înainte, cât și prin accentuarea curburii lombare. Cifozele pot fi: spontan reductibile (atitudini cifotice ce pot fi corectate și hipercorectate prin contracții musculare voluntare) și spontan ireductibile – rigide – (unele pot fi asociate, altele nu, cu leziuni structurale).

61


Mers normal, cu ținerea mingii de volei cu două mâini la ceafă și se execută, la trei pași, ridicarea genunchiului îndoit în față; Mers pe vârfuri cu trunchiul înclinat ușor înainte, mâinile susțin mingea de volei pe cap; Pe genunchi, șezând pe călcâie, mâinile la ceafă susțin mingea de volei, se execută ducerea coatelor lateral sus odată cu inspirația și revenirea coatelor în poziția inițială odată cu expirația; Culcat dorsal, mâinile în prelungirea corpului, susțin mingea de volei și se realizează forfecări ale membrelor inferioare, întinse; Stând depărtat, brațele oblic în sus susțin mingea de volei, se execută ducerea trunchiului înainte și ridicarea genunchiului la piept; Stând cu mingea de volei pe cap, care este susținută din lateral cu amândouă mâinile, se execută îndoirea și întinderea genunchilor; Sezând, cu o minge, se execută pase de control; Pe perechi, șezând, se execută pase de sus spre partener; Stând, cu o minge, se execută pase de control; Individual, se execută pase de control din mers pe vârfuri; Idem cu mers pe călcâie; Individual, stând cu spatele la un perete la distanță de 1 m, se execută pasă de control, urmată de pasă peste cap, întoarcere și prinderea mingii; Pe perechi, la perete, unul este situat cu fața la perete, iar celălalt cu spatele. Cel care este cu fața la perete aruncă mingea colegului, care execută pasă peste cap spre perete; Câte trei la o minge, așezați în linie, cel din mijloc execută pasă peste cap din minge oferită de partener din față, iar cel din spate o prinde și o transmite la primul; Idem, dar cel din mijloc se întoarce 180 grade după pasare și va executa pasă peste cap din minge aruncată de la ambii executanți; Același exercițiu, dar cu deosebirea că cel din mijloc va sta cu spatele în apropierea fileului, executând pasă peste cap, peste fileu la coleg; Câte trei cu o minge, executanții sunt dispuși în triunghi în zonele III, IV, V. Cel din Z5 aruncă mingea către Z3, iar acesta execută 10-15 pase cu ambele mâini de sus spre Z4. Individual, se execută o autoaruncare, urmată de lovitură de atac peste fileu; Se execută lovitură de atac din minge aruncată de către profesor; Se execută câte 6-8 lovituri de atac consecutive, din minge aruncată; Pe perechi, se execută serviciul de sus, de la o distanță de 5-6 m; Idem, dar de la 9 m. distanță; Se execută servicii consecutive din afara terenului de joc.

62


Unitatea de studiu IV.4. Corectarea cifozei lombare

Mers pe vârfuri, cu ținerea mingii de volei cu două mâini la ceafă, la trei pași ducerea alternativă a câte unui picior înapoi; Mers pe vârfuri, menținând mingea de volei cu mâinile prin lateral; Alergare cu pendularea gambelor înapoi, iar mâinile susțin o minge de volei la ceafă; Culcat dorsal, trecerea mingii de volei pe sub bazin de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta; Atârnat cu spatele la scara fixă, cu mingea de volei sub regiunea lombară, menținerea acestei poziții 10-15 sec, cu ducerea picioarelor în echer susținut; Individual, cu o minge, se execută pase de control din stând; Pe perechi, se execută pasă de control, urmată de pasă spre înainte; Idem, dar traiectoria mingii să fie foarte înaltă; Pe perechi, la perete, unul este situat cu fața la perete, iar celălalt cu spatele. Cel cu fața la perete aruncă mingea colegului, care execută pasă peste cap spre perete; Câte trei cu o minge, așezați în linie, cel din mijloc execută pasă peste cap din mingea oferită de partener din față, iar cel din spate o prinde și o transmite la primul; Același exercițiu, dar cu deosebirea că cel din mijloc va sta cu spatele în apropierea fileului, executând pasă peste cap, peste fileu la coleg; Câte trei cu o minge, executanții sunt dispuși în triunghi în zonele Z3, Z2,Z6. Cel din Z6 aruncă mingea către Z3, iar acesta execută 10-15 pase cu două mâini de sus peste cap spre Z2; Individual, se execută o autoaruncare, urmată de lovitură de atac peste fileu; Se execută lovitură de atac, pe direcția elanului, din minge aruncată de către profesor în Z4, Z3, Z2; Individual, sărituri la blocaj în apropierea fileului; Individual, sărituri la blocaj la minge ținută deasupra fileului; Pe perechi, de-o parte și de alta a fileului, unul din executanți ține mingea deasupra fileului, iar celălalt execută 10 sărituri la blocaj, după care schimbă rolurile; Pe perechi, unul execută serviciul de sus, de la o distanță de 5-6 m, iar celălalt execută preluare de sus cu două mâini; Individual, se execută serviciu din zona regulamentară; Se execută servicii consecutive din zona regulamentară; Se execută serviciu de sus din față direcționat în ultima treime a terenului de joc advers.

63


Unitatea de studiu IV.5. Corectarea cifozei totale Mers, la fiecare pas, ducerea brațelor prin înainte sus cu extensie, simultan cu ducerea unui picior înapoi (între palme se ține o minge de volei); Mers pe vârfuri cu mingea de volei susținută pe cap cu ambele mâini, se execută extensia trunchiului la fiecare pas; Mers fandat, cu ducerea brațelor prin înainte sus, executându-se arcuirea trunchiului înapoi (între palme se ține o minge de volei); Mers cu spatele, trunchiul în extensie, mingea de volei susținută între palme deasupra capului, se execută ducerea brațelor spre înapoi, la 2-3 pași; Pe perechi, stând depărtat, aruncarea mingii de volei înapoi pe deasupra capului la un partener, prinderea mingii și reluarea exercițiului; Pe perechi, mers pe vârfuri cu ducerea mingii de volei înainte sus și la trei pași se execută aruncarea mingii spre partener; Mers, cu o minge de volei susținută pe cap cu ambele mâini, se execută tragerea coatelor spre înapoi la fiecare pas; Șezând, cu o minge, se execută pase de control; Șezând față în față, se execută pase de control urmate de pase directe; Stând, se execută pase de control cu mingea de volei; Individual, se execută pase de control din mers pe vârfuri; Pe perechi, un executant este culcat facial, iar celălalt este așezat. Executantul culcat facial realizează o extensie a trunchiului, urmată de o pasă de sus dintr-o minge aruncată de către partenerul așezat; Individual, se execută autoaruncare urmată de o pasă spre înapoi, către perete; Pe perechi, la perete, unul este situat cu fața la perete, iar celălalt cu spatele. Cel cu fața la perete aruncă mingea colegului, care execută pasă peste cap spre perete; Câte trei cu o minge, așezați în linie, cel din mijloc execută pasă peste cap din mingea oferită de partenerul din față, iar cel din spate o prinde și o transmite la primul; Același exercițiu, dar cu deosebirea că cel din mijloc va sta cu spatele în apropierea fileului, executând pasă peste cap, peste fileu la partener; Individual, se execută o autoaruncare, urmată de plasarea mingii peste fileu cu brațul îndemânatic; Idem, dar cu plasarea mingii cu brațul neândemânatic; Același exercițiu, dar cu lovirea mingii, odată cu mâna dreaptă și apoi cu mâna stângă; Se execută lovitură de atac din minge ținută deasupra fileului de către profesor, dar cu plasarea mingii cu mâna afectată; Se execută lovitură de atac din minge aruncată de către profesor;

64


Se execută lovitură de atac din Z4, din minge aruncată de către profesor, spre Z5 din terenul advers; Se execută lovitură de atac din Z2, din minge aruncată de către profesor, spre Z1 din terenul advers; Individual, săritură la blocaj în apropierea fileului: Individual, săritură la blocaj la minge ținută deasupra fileului; Pe perechi, de-o parte și de alta a fileului, unul din executanți ține mingea deasupra fileului, iar celălalt execută 10 sărituri la blocaj, după care schimbă rolurile; Pe perechi, de-o parte și de alta a fileului, unul din executanți își autoaruncă mingea deasupra fileului și execută lovitură de atac, iar celălalt execută săritură la blocaj, după care schimbă rolurile; Se execută lovitură de atac din zonele IV și II, iar după fiecare atac, executanții rămân la blocaj individual.

Unitatea de studiu IV.6. Corectarea lordozei

Lordoza reprezintă deviația coloanei vertebrale caracterizată prin accentuarea flexiei dorsale la nivelul regiunii lombare și cervicale. Mers, mingea de volei ținută cu ambele mâini la ceafă, se execută ridicarea genunchilor la piept; Mers pe călcâie, mingea de volei ținută cu ambele mâini la ceafă, trunchiul înclinat înainte; Culcat dorsal, cu o minge de volei ținută între picioare la nivelul gleznelor se execută ridicarea și coborârea picioarelor întinse; Culcat dorsal, brațele întinse oblic în sus, ținând o minge de volei, se execută ducerea picioarelor întinse alternativ spre minge; Culcat dorsal, brațele întinse în sus deasupra capului, ținând mingea de volei. Se execută ridicarea trunchiului și a brațelor, simultan cu picioarele; Atârnat, cu spatele la scara fixă, mingea de volei menținută între picioare la nivelul gleznelor, se execută ridicarea genunchilor la piept; Șezând, cu picioarele întinse, se execută pase de control cu mingea de volei; Pe perechi față în față, șezând depărtat cu picioarele întinse, se execută pase cu două mâini de sus; Individual, se execută preluare dublă cu două mâini de jos; Pe perechi, executantul se află așezat pe banca de gimnastică, iar colegul în fața sa la o distanță de 2 m, cu mingea. În momentul aruncării mingii, executantul se ridică spre înainte, realizând preluare către coleg; Pe perechi, la o distanță de 2-3 m, se execută preluare cu ambele mâini de jos, din minge aruncată;

65


Idem, dar se execută preluare dublă cu două mâini de jos, urmată de preluare către partener; Pe perechi de o parte și de alta a fileului, se execută preluare dublă cu două mâini de jos, urmată de preluare spre înainte, urmărindu-se menținerea mingii în joc; Pe perechi de-o parte și de alta a fileului, la liniile de 3 m. ale terenului, se execută preluare directă spre partener.

Unitatea de studiu IV.7. Corectarea cifolordozei

Mers ghemuit, cu mâinile susținând o minge de volei la ceafă; Mers fandat, cu trunchiul înclinat ușor spre înainte; Mers, cu mâinile susținând o minge de volei la ceafă, se execută ridicarea pe rând a unui genunchi la piept; Pe genunchi cu șezutul pe călcâie, mâinile țin o minge de volei la ceafă, se execută mers târât spre înainte; Atârnat cu spatele la scara fixă, mingea de volei menținută între coapse și abdomen, se execută deplasare laterală cu ajutorul brațelor; Pe genunchi cu șezutul pe călcâie, se execută pase de sus de control; Șezând, cu o minge de volei, se execută pase de control; Pe perechi, șezând, se execută pase de sus spre partener; Stând, cu o minge de volei, se execută pase de control; Individual, se execută pasă de sus spre perete, urmată de preluare cu două mâini de jos spre perete; Stând, se execută alternativ, pase de sus, urmate de preluare cu două mâini de jos; Idem din mers.

Unitatea de studiu IV.8. Corectarea scoliozei în C

Scolioza reprezintă o deviație patologică lateral a coloanei vertebrale, în special din regiunea dorsală, caracterizată prin curbura laterală în plan frontal și rotație vertebrală. Denumirea direcției scoliozei este conferită de convexitatea, respectiv de gibozitatea deviației de coloană. Scolioza poate prezenta o singură curbură pe toată lungimea coloanei sau este localizată la nivel regional: cervical, toracal, lombar, fiind scolioză de tip C. Sunt situații când prezintă două curburi, cea de a doua având un rol compensator pentru prima curbură; în acest caz avem o scolioză în S.

66


Culcat ventral pe partea stângă, cu mingea de volei sub hamitoracele stâng, ducerea brațului drept, prin lateral sus; Idem, dar pe partea dreaptă; Culcat dorsal, brațele întinse deasupra capului susținând mingea de volei, forfecarea picioarelor la 45 grade; Stând depărtat cu mingea de volei pe cap, susținută de mâna dreaptă, fandare laterală spre stânga concomitent cu îndoirea trunchiului în aceeași direcție; Idem, dar spre partea dreaptă; Culcat dorsal, brațele întinse deasupra capului susțin o minge de volei, genunchii îndoiți, se execută ducerea genunchilor în cerc spre dreapta sau spre stânga; Mers, mâna stângă susține o minge de volei pe cap; Idem dar cu mâna dreaptă; Individual, șezând, se execută pase de sus de control, cu mâna de pe partea opusă convexității; Individual, executantul se află lateral față de perete, cu umărul de pe partea convexității spre perete și execută pase laterale la perete cu două mâini de sus; Pe perechi, fiecare va executa autoaruncarea mingii deasupra capului, cu mâna de pe partea convexității, urmată de pasarea mingii către partener cu mâna de pe partea opusă convexității; Pe perechi, unul aruncă mingea spre partener, cu boltă, iar celălalt execută pasă cu mâna de pe partea opusă convexității; Pe perechi, de-o parte și de alta a fileului, din minge autoaruncată cu mâna de pe partea convexității, se execută plasarea mingii peste fileu, cu mâna de pe partea opusă convexității; Același exercițiu, dar cu lovirea mingii; Se execută lovitură de atac cu mâna de pe partea opusă convexității, din minge aruncată de către profesor; Pe perechi, se execută serviciul de sus, cu mâna de pe partea opusă convexității, de la o distanță de 5-6 m; Idem dar de la 9 m. distanță; Se execută servicii consecutive din afara terenului de joc. Culcat ventral, pe partea convexității toracale, cu mingea de volei sub hemitoracele de pe aceeași parte cu convexitatea, mâna opusă convexității apucă șipca scării fixe sau banca de gimnastică și se execută ridicarea piciorului de pe partea opusă convexității; Mers pe vârfuri, mâna de pe partea convexității toracale ține o minge de volei pe cap, iar cealaltă mână este ținută la spate. Se execută, la 2-3 pași, ducerea piciorului de pe partea convexității toracale în extensie; Mers, mâna de pe partea convexității toracale ține o minge de volei pe cap, cealaltă mână este pe șold, se execută îndoirea genunchiului de pe partea convexității toracale, la piept;

67


Mers, cu o minge de volei ținută deasupra capului, cu brațul întins, de pe partea convexității toracale, se execută ridicarea piciorului de pe partea convexității, la fiecare trei pași; Șezând lateral pe partea concavității coloanei lombare, se execută pase de control; Șezând lateral pe partea concavității coloanei lombare, se execută pase de sus pe perechi, la o distanță de 1-2 m; Individual, cu o minge de volei, la o distanță de 1-2 m. față de perete, se execută pase de sus, cu mâna opusă convexității toracale; Pe perechi, se execută pase de sus, cu mâna opusă convexității toracale; Individual, se execută o autoaruncare, urmată de plasarea mingii peste fileu cu mâna opusă convexității toracale; Pe perechi, de-o parte și de alta a fileului, din minge autoaruncată, se execută lovitură de atac prin plasarea mingii, cu mâna de pe partea opusă convexității; Același exercițiu dar cu lovirea mingii; Se execută lovitură de atac cu mâna de pe partea opusă convexității, din minge ținută de către profesor deasupra nivelului fileului; Același exercițiu, dar din minge aruncată de către profesor; Individual, se execută serviciul de sus la perete, cu mâna de pe partea opusă convexității toracale; Idem, dar cu serviciul de jos, executat cu mâna de pe partea convexității toracale; Individual, se execută serviciul de sus peste fileu, de la o distanță de 4-5 m, cu mâna de pe partea opusă convexității toracale; Același exercițiu, dar se execută serviciul de la o distanță de 7-8 m. față de fileu; Idem, dar se execută serviciul din afara terenului de volei; Individual, se execută serviciul de sus, cu mâna de pe partea opusă convexității, către o zonă a terenului stabilită; Individual, se execută serviciul de jos, peste fileu, de la o distanță de 4-5 m, cu mâna de pe partea convexității toracale; Același exercițiu, dar se execută serviciul de jos, cu mâna de pe partea convexității, de la o distanță de 7-8 m. față de fileu; Idem, dar se execută serviciul din afara terenului de volei.


Această temă îsi propune să dezvolte și să implementeze un set de mijloace specifice jocului de volei (Cojocaru, A., 2006) cu aplicabilitate în corectarea deficiențelor fizice.

Astfel sunt detaliate câte un set de complexe tehnice cu mijloace specifice jocului de volei pentru diferite afecțiuni fizice, astfel: pentru recuperarea

68


capului și a gâtului, pentru recuperarea membrelor superioare, pentru corectarea cifozei dorsale, pentru corectarea cifozei lombare, pentru corectarea cifozei totale, pentru corectarea lordozei, pentru corectarea cifolordozei, pentru corectarea scoliozei în “C”.

Autoevaluare

Enumerați câteva structuri de exerciții pentru recuperarea capului și gâtului.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul IV

Exemplificați 5 structuri tehnice pentru corectarea cifozei dorsale.

Exemplificați 5 structuri tehnice pentru corectarea cifozei lombare.

Exemplificați 5 structuri tehnice pentru corectarea cifozei totale.

Exemplificați 5 structuri tehnice pentru corectarea lordozei.

Exemplificați 5 structuri tehnice pentru corectarea cifolordozei.

Exemplificați 5 structuri tehnice pentru corectarea scoliozei în “C”.

69


MODULUL V. Particularitățile morfofuncționale ale tinerilor și caracteristicile efortului

Scopul modulului:

Cunoașterea particularităților morfofuncționale ale tinerilor Cunoașterea efortului în jocurile sportive volei și baschet


Să exemplifice particularitățile morfofuncționale ale tinerilor Să cunoască elementele specifice efortului în jocurile sportive de

volei și de baschet.

Unitatea de studiu V.1. Particularitățile morfofuncționale ale tinerilor la diferite categorii de vârstă

V.1.1. Particularitățile morfofuncționale ale tinerilor la vârsta de 10 – 12 ani.

La vârsta de 10 ani copilul prezintă un bun echilibru psihic, cu stare generală de sănătate bună. Intelectual încă se află sub influiența concretului însușindu-și cunoștințele fără a manifesta spirit critic. Afectiv și volitiv este preocupat de satisfacerea nevoilor personale momentane, fără a-l interesa viața lui ulterioară.

Această perioadă marchează începutul maturizării fizice, fiind o epocă de intensă formare a personalității, de constituire a conștiinței morale. Se intensifică treptat ritmul de creștere, fiind denumită și “vârsta hainelor scurte” sau „vârsta dizgrației” datorită creșterii intense a membrelor și a nasului în raport cu fața. Este un moment caracterizat de stângăcie în mișcări, datorită necoordonărilor pe care sistemul nervos nu le poate stăpâni, dar în același timp este însă vârsta înfloririi sentimentelor, a elanului cunoașterii, a descoperirii de sine.

Gândirea prezintă modificări însemnate în jurul vârstei de 12 ani când dobândește posibilități operaționale noi, când apare gândirea abstractă, logică, când raționamentele devin mai complexe, când se folosesc judecăți ipotetice și

70


disjunctive, reversibilitatea gândirii fiind dobândită. Sentimentele intelectuale și morale sunt în plină epocă de formare.

În această perioadă, pregătirea fizică are o pondere importantă în procesul de instruire care se corelează cu pregătirea tehnico – tactică de bază. Se va avea în vedere dezvoltarea calităților motrice de bază, accentul pregătirii fizice cade pe formarea unor calități corespunzătoare de viteză și îndemânare, dar nu se va neglija dezvoltarea forței și rezistenței, dar adaptate la posibilitățile lor biologice și în funcție de necesitățile complexe de pregătire.

Dezvoltarea forței la această vârstă nu este dificilă și se face în limita creării suportului de dezvoltare a vitezei și îndemânării. Se recomandă să se lucreze musculatura spatelui și a peretelui abdominal, iar prin mijloacele care îmbracă forma jocului și a întrecerii se asigură adeziunea lor spontană la execuția acestora. Rezistența nu se pregătește în mod special deși ea favorizează procesul de pregătire deoarece permite executarea unui volum mare de efort atât în timpul școlii cât și în vacanță. Se recomandă a se pune un accent deosebit pe suplețea și amplitudinea realizării mișcărilor în strânsă legătură cu viteza de reacție și execuție. Perfecționarea vitezei trebuie corelată cu îndemânarea iar mijloacele trebuie să fie accesibile și executate corect. Treptat se va trece la formarea de exerciții complexe și se va crește viteza sub toate formele ei.

La acestă vârstă acțiunea cadrului didactic (profesor, antrenor) se poate axa pe utilizarea următoarelor sisteme de acționare: Toate tipurile de alergare sub formă de întrecere; Jocuri de urmărire, de-a prinselea; Ștafete pe trasee dus – întors sau circulare; Exerciții de start prin dezvoltarea vitezei de reacție; Deplasare prin sărituri înainte, zig – zag, peste o bancă etc; Jocuri dinamice cu schimbări de locuri sau diferite jocuri de mișcare.


La această vârstă echilibrul sexelor se destramă mai întâi din punct de vedere somato – funcțional, apoi și din punct de vedere psihic. Interesele se diversifică, dorința de afirmare devine puternică, încrederea devine puternică, încrederea în forțele proprii depășind posibilitățile reale. Ca aspirație și imagine copilul se consideră matur iar între fete și băieți se creează o anumită diferență: fetele sunt mai precoce și-i privesc pe băieți de sus, în timp ce băieții se fac că nu le acordă atenție. Atât fetele cât și băieții au accese de obrăznicie și încăpățânare, ca reacție la opoziția adulților, față de aspirațiile și tendințele lor.

Gândirea devine abstractă și foarte critică. Memoria este logică și în general capacitatea de asimilare crește. Pe plan senzorial – perceptiv, cresc foarte

71


mult capacitățile discriminative vizuale și auditive. Se dezvoltă orientarea spațială și temporară ca și tendința de a interpreta semnificația percepțiilor. Spiritul de observație se dezvoltă și în legătură cu unele interese și manifestări ale curiozității. Memorarea se transformă din reproductivă în logică. Afectivitatea – emotivitatea se manifestă viu, în expresiile exterioare ale mimicii și pantomimicii, prin trecerea de la stări de excitație ireale la încrederea în sine. Este perioada descoperirii de sine, a trezirii interesului pentru propra persoană și a grijii pentru ținută.

Caracterul irascibil al sentimentelor se exprimă și în conflictele, protestele, abandonările și retragerile în grup; dar, totuși, este sensibil la manifestările de afectivitate ale familiei și ale prietenilor, fiind capabil la rândul său de sacrificiu. Dragostea apare ca o îmbinare a atașamentului cu sexualitatea: fetele trăiesc o dragoste nesenzuală în timp ce băieții pot manifesta comportamente mai puțin subtile care decepționează sau jignesc.

Apare idealul de viață, primele gânduri spre profesiunea viitoare și primele orientări spre activități de interes social. Independența gândirii se asociază cu sentimentul autonomiei morale, al echității, al onoarei. Personalitatea oglindește noua stare a preadolescentului apropiindu-se de stadiul de relativă stabilizare a trăsăturilor caracteriale. La sfârșitul perioadei de 15 ani copiii sunt foarte solicitați datorită examenului de capacitate și a examenului de admitere la liceu, ceea ce împietează asupra procesului de recuperare psiho-motrică a acestora și de aceea cei implicați în acest proces de instruire trebuie să țină seama de aceste probleme. Sistemul cardiovascular se dezvoltă lent în etapa pubertară. Arterele au un diametru proporțional mai mic decât la un adult, prezentând dificultăți de adaptare la eforturile intense. Funcția respiratorie se ameliorează, crește capacitatea vitală și implicit amplitudinea mișcărilor respiratorii. În această perioadă au loc creșteri anuale în greutate de până la 9 – 10 kg. și în înălțime de până la 10 cm. Creșterea accelerată în înălțime și greutate deteriorează raportul greutate – forță, înfluiențînd nefavorabil coordonarea motrică. Scad atât precizia în mișcări, cât și îndemânarea, toate acestea ducînd la anumite dereglări în acțiunile motrice efectuate. Începând cu această vârstă se creează substratul nervos și locomotor necesar învățării deprinderilor motrice complexe și pentru eforturile de viteză. Ținând seama însă de faptul că fiecare copil își parcurge propria pubertate, trebuie acordată o atenție deosebită individualizării efortului. Nu se recomandă eforturile maxime, cu încărcări mari ale aparatului locomotor, în schimb se poate folosi un număr mare de exerciții fizice cu o structură diferită a mișcărilor și cu un caracter variat al eforturilor neuromusculare. Ele contribuie la dezvoltarea stereotipurilor dinamice și la perfecționarea capacității funcționale a organismului.

72


La această vârstă se recomandă în dezvoltarea fizică armonioasă a organismului să se pună accent pe dezvoltarea musculaturii extensoare a spatelui dar și lucrul pentru tonifierea articulațiilor și ligamentelor coloanei.


La această vârstă se educă capacitatea de înțelegere și gândire, sentimentele, convingerile, conduita morală, tenacitatea și atitudinea pozitivă față de muncă. Sistemul nervos se caracterizează prin faptul că își continuă dezvoltarea, îndeosebi prin permiabilizarea sinapselor, acum încheindu-se practic maturizarea ariei corticale a analizatorului motor. Funcția de analiză și sinteză a scoarței se dezvoltă, ca de altfel și procesul inhibiției interne. Aparatul respirator se apropie pe plan morfologic de acela al adultului, dar foncțional este încă departe și continuă să se dezvolte. Sistemul cardio – vascular își accelerează dezvoltarea, volumul și greutatea miocardului cresc. Frecvența cardiacă și tensiunea arterială au valori apropiate de acelea ale adultului. În medie, greutatea corporală înregistrează o creștere anuală de 4-5 kg. față de cele 9,5-10 kg. din perioada anterioară, iar creșterea în înălțime se reduce la 1-2 cm. Proporțiile corporale se armonizează, capacitatea de coordonare cunoaște sensibile ameliorări, creîndu-se astfel premise favorabile pentru perfecționarea capacității motrice. Din punct de vedere motric copilul atinge deplina sa capacitate de randament, înregistrând rezultate bune, fără a semnala tulburări evidente în evoluția motrică. Dacă totuși apar fenomene de dereglare, ele se referă la coordonare, la capacitatea de inițiere și adaptare cu mișcarea, iar în ceea ce privește calitățile motrice, în special îndemânarea. Dereglările se manifestă inconstant și instabil, mai ales la mișcările insuficient fixate. Aceste simptome nu trebuie să îngrijoreze profesorul/antrenorul deoarece se datoresc particularităților perioadei de dezvoltare. Din punct de vedere didactic se recomandă în astfel de situații limitarea formelor noi de mișcare preferându-se folosirea peocedeelor de recuperare suficient de bine însușite. În această perioadă se va acorda o atenție deosebită îndrumării psiho – pedagogice din partea profesorului, care trebuie să manifeste multă răbdare și tact în scopul evitării eventualelor neânțelegeri. Datorită instabilității sistemului nervos și a mobilității proceselor nervoase care-l fac să reacțioaneze mai greu la solicitările din cadrul ședințelor de recuperare, este important să se țină cont de faptul că la această vârstă dintre calitățile motrice, forța și rezistența pot fi solicitate intens în detrimentul vitezei. Deci, în alegerea mijloacelor și procedeelor de acționare se vor folosi exerciții care pun accent pe un număr de repetări ridicat dar cu o viteză de execuție relativ scăzută.

73


Este important ca la această vârstă, profesorul să explice foarte clar mijloacele de acționare, timpul de lucru dar și numărul de repetări care duc în final la atingerea obiectivului propus în ședința respectivă de recuperare.

V.1.4. Particularitățile morfofuncționale ale tinerilor la vârsta studenției Odată pubertatea încheiată, adolescentul s-a transformat în tânăr care, atât din punct de vedere al dezvoltării morfofuncţionale cât şi al capacităţii de efort şi al caracteristicilor psihice, se apropie tot mai mult de adult. Studiile au arătat că indicii dezvoltării fizice (înălţime, greutate, perimetrul toracic) se apropie de nivelul indicilor morfologici ai adulţilor.

La 18-19 ani, creşterea se încetineşte (la fete de regulă se opreşte), vasele se apropie de structura şi rezistenţa ţesutului adult, cartilagiile de conjugare se subţiaza, marcând începutul osificării lor şi încetarea definitivă a creşterii în înălţime. Toracele se dezvoltă ca volum şi elasticitate, mai mult decât membrele. Muşchii cresc în volum, prin creşterea suprafeţei secţiunii lor fiziologice, forţa se dezvoltă proporţional cu valoarea acestei suprafeţe. Cu toate acestea, în această perioadă de vârstă, forţa rămâne în urmă ca valoare, faţă de viteză şi de coordonare, care au atins nivelul maxim. Tonusul muscular şi capacitatea de rezistenţă, atât la efortul dinamic, dar mai ales la cel static, creşte. Sistemul nervos atinge capacitatea funcţională optimă la vârsta de 19 ani. Baza fiziologică permite însuşirea deplină a tacticii individuale şi colective, a unor mişcări noi, corectarea şi perfecţionarea până la măiestrie a vechilor deprinderi (plasticitate şi analiză creatoare). Tot ca o caracteristică a activităţii Sistemului Nervos Central la această vârstă remarcăm faptul că sub influienţa emoţiilor, tinerii sunt capabili de efort muscular care depăşeşte nivelul capacităţii de lucru al celulelor nervoase, realizând uneori unele performanţe prin “depăşirea de sine”, dar şi cu pericolul de supraîncordare şi suprasolicitare a organismului. Sistemul vegetativ, rămas în urmă ca evoluţie faţă de sistemul locomotor, se dezvoltă puternic la această vârstă, ajungându-se la un echilibru între funcţiile de relaţie şi cele vegetative. Aparatul cardio-vascular atinge de asemenea un raport de armonie între organele centrale şi cele periferice. Mecanismele de reglare se perfecţionează, economia funcţională de efort şi de repaus sunt bune iar adaptarea la efort se face repede. Volumul miocardului creşte, dar este încă mai mic decât la adult. În cazul când tinerii se antrenează împreună cu adulţii, efectuând aceleaşi eforturi, modificările indicilor cardio-vasculari (puls, tensiune arterială) sunt mai ample la tineri iar pe EKG se constată semnele unor suprasolicitări ale aparatului cardio-vascular.

74


Aparatul respirator, capacitatea vitală, frecvenţa respiratorie, ventilaţia pulmonară şi schimburile gazoase, se perfecţionează. Există substratul morfofuncţional pentru eforturile de fortă şi de viteză. Consumul de oxigen creşte în mod linear odată cu vârsta, până la 20-22 ani. Se poate concluziona că la această vârstă, pe lângă eforturile bazate pe exerciţii de viteză, se pot include în programul de recuperare şi exerciţii ce impun eforturi de rezistenţă şi de forţă. Ponderea acestor exerciţii va fi stabilită, bazându-ne pe nivelul de dezvoltare morfologică şi funcţională şi de capacitatea reală de efort la care a ajuns tânărul prin pregătirea sa motrică anterioară. Eforturile care reclamă încordări musculare foarte mari şi repetate (contracţii izometrice funcţionale, ridicarea halterelor) trebuie foarte corect şi atent dozate.

Unitatea de studiu V.2. Caracteristicile fiziologice ale efortului în jocul de volei Solicitarea organismului în timpul jocului este de intensitate variabilă, efectul caracterizându-se prin perioade scurte de intensitate variabilă, cu o durată de câteva secunde, în cazul loviturii de atac, blocajului, plonjonului, deplasărilor în teren, alternând cu perioade de intensitate submaximală sau medie (pase, preluări), toate acestea întrerupte de pauze scurte, active sau pasive. Acest efort aciclic se repetă de nenumărate ori în timpul jocului. Întrucât timpul de joc nu este limitat, durata efortului poate varia de la 40-50 minute la 90-100 minute, în funcție de nivelul de pregătire și puterea de luptă ale celor două echipe. În jocul de volei actual au crescut mult viteza de reacție și de execuție, împunând o antrenare cât mai rapidă în efort a segmentelor solicitate și a corpului în întregime, precum și forța explozivă și de atac. De asemenea, au crescut complexitatea și varietatea acțiunilor tactice, ceea ce a dus la scurtarea pauzelor dintre fazele de joc, la creșterea intensității efortului și la reducerea timpului de refacere. Substratul metabolic al efortului este cel anaerob, alternând pe perioade scurte și cu efort aerob. Durata efortului anaerob în decursul unui meci de volei este mai mare decât la alte jocuri sportive. Sistemul nervos și analizatorii (vizual, kinestezic și auditiv) sunt intens solicitați pe toată durata jocului. Tensiunea psihică este și ea crescută, ceea ce duce la apariția rapidă a oboselii nervoase, pe lângă cea fizică, însoțită de tulburări în automatismul și precizia reacților motrice, precum și de scăderea puterii de concentrare. Aparatul locomotor este solicitat în permanență atât la nivelul trenului inferior, cât și al celui superior, cu precădere în articulațiile genunchilor, scapulohumerale, al celor intervertebrale lombare, tibiotarsiene și interfalangiene. Solicitarea sistemului cardiovascular este medie, cu excepția fazelor de efort de intensitate maximă. Funcția respiratorie este mult solicitată, pe toată durata

75


jocului. În meciurile și în fazele de joc foarte disputate se poate contracta o datorie de oxigen destul de mare. Funcția de termoreglare este și ea intens solicitată, ceea de accentuează procesele de transpirație, ajungându-se la pierderi mari de apă, variind între 800-3500 ml, precum și de electroliți, în special, de Natriu, Kadmiu și Magneziu, ceea ce face ca pH-ul intern să încline mult spre aciditate. Pentru a face față cu succes acestor solicitări, jucătorii actuali de volei trebuie să aibă o pregătire complexă, să aibă o înaltă măiestrie tehnico-tactică și calități motrice la cel mai ridicat nivel. Efortul în jocul de volei își schimbă intensitatea la intervale scurte de timp. Deși durata efortului ar permite aprovizionarea cu oxigen (efort aerob) organismul nu poate intra în steady-state (echilibru între cerințe și aport de oxigen) deoarece prin schimbarea intensității se impune un nou proces de adaptare. Efortul se desfășoară cu surse de energie aerobă și anaerobă.

V.2.1. Efortul în recuperarea pacienților cu mijloace specifice jocului de volei

Este cunoscut faptul că procesul de activitate fizică se bazează pe legi fiziologice care reglează o serie de răspunsuri organice specifice, determinate de o dozare corectă a stimulilor, ceea ce face ca un sportiv, deși nu se află în formă maximă, să o atingă totuși periodic, să o mențină și temporar să o piardă. Fiziologia aplicată sportului este cea care ne indică faptul că organismul, supus unui anumit lucru efectuat periodic și continuat în timp, se adaptează astfel încât să se manifeste mai eficient față de niște stimuli tot mai mari. Principiile fiziologice ale efortului fizic se bazează pe legile generale ale adaptării. În fond este vorba tot de adaptarea organismului numai că excitanții (stimulii) externi sunt reprezentanți de exercițiile fizice.

Cu alte cuvinte, sub acțiunea unor stimuli (exerciții) în organism apar reacții de adaptare. Dacă stimuli nu se mai repetă, organismul se adaptează la noua situație, modificările apărute reducându-se (sunt reversibile).

Numeroase observații și cercetări științifice au demonstrat că perfecționarea elementelor tehnice dobândite prin antrenament se pierd într-un timp de 3-4 ori mai scurt decât cel necesar obținerii lor. Pierderile funcționale pot apare și în cazul în care nu se întrerupe antrenamentul, dar scade intensitatea efortului în raport cu cea din etapa precedentă a programării.

În fiziologie este cunoscut fenomenul de obișnuință sau de acomodare care constă în scăderea treptată a reacției de răspuns a unui țesut dacă excitantul (stimulul) rămâne permanent neschimbat. Dacă intensitatea stimului se schimbă, reacția stimului reapare, deci nu este vorba de o pierdere a reactivității organismului. Dacă parametrii efortului nu se modifică periodic gradul de

76


antrenament scade, deoarece, datorită acomodării, reacțiile de adaptare scad progresiv până devin nule.

Pentru evitarea acestui fenomen a fost introdus principiul gradării efortului sau principiul creșterii treptate a efortului. S-a observat că dacă intensitatea efortului crește lent (treptat), reacțiile adaptative sunt mai puțin eficiente. Dacă intensitatea efortului crește brusc (în trepte) fenomenul de acomodare este evitat, reacțiile adaptative sunt mai eficiente (cu 50%-60%). În structurarea mijloacelor de acționare, este nevoie de schimbarea regimului de solicitare la 4-6 săptămâni.

Dezvoltarea calităților motrice de bază (V.Î.R.F.) trebuie să constituie un principiu fundamental în recuperarea diferitelor deficiențe motrice. Înaintea stabilirii unui program de recuperare este indicat să se acționeze în vederea consolidării unor calități motrice care intră în structura tehnică a elementelor sau procedeelor tehnice utilizate.

Clasificarea eforturilor fizice: După caracterul dominant al contracției musculare

statice dinamice mixte

După pauze – efort continuu discontinuu

După prezența sau nu a efortului de antrenament competițional

După specificul efortului din antrenament nespecific specific

După sistemele biologice predominant solicitate efort neuro-muscular efort cardio-respirator efort endocrino-metabolic

După intensitatea efortului eforturi maximale (0-15 sec) eforturi submaximale (0-60 sec) eforturi mari (0-6 min) eforturi moderate (0-60 min) eforturi mici (peste 60 min)

După modul de furnizare a energiei eforturi anaerobe eforturi aerobe

77


eforturi mixte Pentru a releva participarea diferitelor surse energetice și importanța

acestora în cadrul aprecierii efortului pacientului vom apela la clasificarea fiziologico-biomecanică a activităților efectuate în cadrul unor ramuri sportive (tabelul 1):

Tabelul 1. Sisteme energetice dominante Sportul Sistem anaerob

alactacid (%)

Sistem anaerob

lactacid (%)

Sistem aerob

(%)

Volei 90 10 -

Baschet 85 15 -

Tenis 70 20 10

Atletism 100-200 m. 98 2 -

Atletism 400 m. 80 15 5

Atletism 800 m. 30 65 5

Atletism 1500 m. 20 55 25

Maraton - 5 95

Efortul este legat nemijlocit de cheltuirea potențialului de lucru al organismului și de oboseala acestuia, în timpul căreia se desfășoară procesele de refacere, condiționate de efort. Ca atare prin oboseală, efortul duce la refacere și la creșterea capacității de lucru. Efectul efortului este direct proporțional cu volumul și intensitatea lui.

Volumul efortului este parametrul important al dezvoltării capacității de efort. Volumul efortului nu reprezintă un scop în sine decât dacă este corelat cu intensitatea efortului, care condiționează consumul de energie și nivelul solicitărilor funcționale necesare acoperirii acestora. Este cunoscută relația dintre intensitatea efortului depus și consumul de oxigen.

Există deasemenea o corelație între intensitatea efortului și solicitarea inimii, numai în cazurile în care acestea determină creșteri ale frecvenței cardiace între 120-170 bătăi/minut. Valoarea frecvenței cardiace la o anumită treaptă de efort, nu este însă aceeași pentru toate persoanele, ci prezintă mari diferențe determinate de particularitățile individuale. Prin urmare dacă la o ședință de recuperare trebuie să crească nivelul solicitării organismului, calea obtimă nu o constituie marirea volumului efortului ci ridicarea intensității lui. Dar de regulă în recuperarea diferitelor deficiențe se lucrează cu o intensitate relativ redusă și cu un număr mic de repetări, dar în mai multe serii.

78


Durata efortului este un parametru care, dozat cu pricepere, contribuie la creșterea capacității de efort. Densitatea nu permite refacerea completă în pauza dintre eforturi. Astfel se acumulează oboseala, ceea ce are efect nefavorabil asupra stării funcționale. Este unul din parametrii importanți ai ședințelor de recuperare care indică dirijarea solicitării organismului. În acest tip de efort natura excitantului este direct legată de metodologia concretă de lucru, exprimată prin variația parametrilor eforturilor, redați prin inițialele DITRA adică: D – durata efortului; I – intervalul de odihnă; T – tempoul de lucru; R – număr de repetări; A – atitudinea pacientului pe timpul pauzei. În cadrul ședințelor de recuperare trebuie să ținem cont de următoarele aspecte: Randamentul unei activități fizice maxime cu intensitate constantă este mai mic decât în cazul aceleiași activități în care însă intensitatea efortului variază; Oboseala este mai redusă și apare mai târziu în cazul eforturilor cu intervale; Solicitarea este obtimă fără ca intensitatea efortului să fie maximă (încărcătura reprezintă 2/3 din valoarea maximă); Refacerea organismului se realizează într-un timp mai lung după un efort uniform ca intensitate, decât după unul egal, dar realizat cu pauze scurte. De asemenea, pauzele permit ca organismul să se refacă în timpul continuării efortului. Complexitatea efortului din jocul de volei provoacă solicitări de natură diferită (fizică, funcțională – aerobă – anaerobă sau mixtă, tehnică, psihică) cu indicatori diferiți (de volum, intensitate, densitate) care angrenează diferențiat aparatul locomotor și sistemele funcționale ale organismului. Această asociere de solicitări conturează complexitatea efortului. Complexitatea efortului este reprezentată de cantitatea de acțiuni motrice efectuate simultan în timpul unei activități. Cu cât o intensitate este mai mare dar este efectuată ca un complex de mișcări, cu atât se reduce solicitarea pe unitatea de mușchi solicitați. În consecință, între intensitatea solicitării și complexitatea solicitării se stabilește un raport invers proporțional; cu cât crește complexitatea, cu atât va scădea intensitatea solicitării, în sensul solicitărilor funcționale, iar în condițiile reducerii complexității efortului, va crește direct intensitatea solicitării.

79


V.2.2. Factori decizionali în recuperarea deficiențelor fizice

Starea de dispoziție obtimă pe care trebuie să o îndeplinească subiectul căreia i se aplică procesul de recuperare, depinde de un complex de factori obiectivi, de natură motrică, biologică, de efort și psihică, dintre care cei mai importanți sunt:

Factori subiectivi Nivelul proceselor și fenomenelor psihice Dorința de a executa programul de pregătire Încrederea în forțele proprii apreciate cu luciditate Capacitatea de refacere a organismului după programul de recuperare Factori obiectivi Starea de sănătate obtimă efectuării procesului de recuperare Valorile indicilor funcționali (în efort, după efort, dinamica revenirii) Indici de cronometrare exogeni Regimul lumină-întuneric Intensitatea luminii Contactele sociale.


În structurarea sistemului de recuperare se va ține cont, obligatoriu, de particularitățile morfofuncționale ale tinerilor la diferite categorii de vârstă: 10-12, 13-15, 16-18 și peste 18 ani. Solicitarea organismului în timpul jocului este de intensitate variabilă, efectul caracterizându-se prin perioade scurte de intensitate variabilă, cu o durată de câteva secunde, în cazul loviturii de atac, blocajului, plonjonului, deplasărilor în teren, alternând cu perioade de intensitate submaximală sau medie (pase, preluări), toate acestea întrerupte de pauze scurte, active sau pasive. Acest efort aciclic se repetă de nenumărate ori în timpul jocului. Întrucât timpul de joc nu este limitat, durata efortului poate varia de la 40-50 minute la 90-100 minute, în funcție de nivelul de pregătire și puterea de luptă ale celor două echipe. Clasificarea eforturilor fizice: după caracterul dominant al contracției musculare (statice, dinamice, mixte); după raportul pauză – efort (continuu, discontinuu); după prezența sau nu a efortului (de antrenament, competițional); după specificul efortului din antrenament (nespecific, specific); după sistemele biologice predominant solicitate (efort neuro-muscular, efort cardio-respirator, efort endocrino-metabolic); după intensitatea efortului (eforturi maximale 0-15 sec, eforturi submaximale 0-60 sec, eforturi mari 0-6 min, eforturi moderate 0-60 min,

80


eforturi mici peste 60 min); după modul de furnizare a energiei (eforturi anaerobe, eforturi aerobe, eforturi mixte). Starea de dispoziție obtimă pe care trebuie să o îndeplinească subiectul căreia i se aplică procesul de recuperare, depinde de un complex de factori obiectivi, de natură motrică, biologică, de efort și psihică, dintre care cei mai importanți sunt: factori subiectivi (nivelul proceselor și fenomenelor psihice, dorința de a executa programul de pregătire, încrederea în forțele proprii apreciate cu luciditate, capacitatea de refacere a organismului după programul de recuperare); factori obiectivi (starea de sănătate obtimă efectuării procesului de recuperare, valorile indicilor funcționali, în efort, după efort, dinamica revenirii); indici de cronometrare exogeni (regimul lumină-întuneric, intensitatea luminii, contactele sociale).

Autoevaluare

Enumerați particularitățile morfofuncționale ale tinerilor cu vârsta de 10-12 ani.

Descrieți criteriile de clasificare a efortului fizic.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul V

Care sunt particularitățile morfofuncționale ale tinerilor la vârsta de 10 – 12 ani?



Care sunt particularitățile morfofuncționale ale tinerilor la vârsta studenției? Ce tip de efort este caracteristic jocului de volei? Care sunt factorii decizionali în recuperarea deficiențelor fizice?

81


MODULUL VI. ACTIVITĂȚI DE PREDARE – ÎNVĂȚARE A VOLEIULUI CU APLICAȚII DIRECTE ÎN KINETOTERAPIE

Scopul modulului:

Cunoașterea caracteristicilor lecției de antrenament Cunoașterea variantelor de joc și direcția de acționare în recuperarea

diferitelor deficiențe ale coșoanei.


Să cunoască caracteristicile lecției de antrenament

Să cunoască metodele folosite în pregătirea fizică

Să exemplifice variantele de joc în volei și direcția de acționare în

recuperarea deficiențelor coloanei vertebrale.

Unitatea de studiu VI.1. Evidența, proiectarea, periodizarea, planificarea, evaluarea activităților didactice.

Evidența în cadrul lecțiilor de antrenament în voleiul adaptat se face printr-un document numit “caiet de evidență” a activității curente. Acest document al planificării operative conține numărul mijloacelor, succesiunea, volumul (numărul de repetări, distanțele parcurse, kg. ridicate, durata timpului afectat) și intensitatea (numărul acțiunilor pe unitate de timp, viteza de execuție, pulsul pe minut, pauzele între seriile de repetare).

Deci, acest document va permite cunoașterea valorilor esențiale ale programării, și anume: durata integrală a lecției și a execuției efective a mijloacelor, informații indispensabile calculării densității, volumului, duratei și intensității efortului, diferențiat pe treptele sale de manifestare.

Forma de prezentare grafică și de completare diferă de la un tip de lecție la altul, precum și de la profesor la profesor. Standardizarea lecțiilor și mijloacelor, codificarea indicatorilor ușurează operația elaborării proiectelor, care este zilnică,

82


spre deosebire de cea a ciclurilor săptămânale, care se definitivează la începutul fiecărei etape, în conformitate și cu probele de control.

Proiectarea are ca scop principal creșterea calității procesului de instruire în cadrul lecțiilor de antrenament în voleiul adaptat. În acest sens, proiectarea va fi corect elaborată numai dacă se vor stabili următoarele repere:

Performanțele maxime realizate în raport cu atingerea obiectivelor de instruire, în cadrul lecțiilor de antrenament în voleiul adaptat, precum și prognoza creșterii lor în perspectivă;

Condițiile în care se produc aceste performanțe (resurse cheltuite, organizarea, conducerea și controlul procesului de predare etc.);

Tehnologia și strategia de instruire utilizată; Distanța sau diferența dintre performanțele maxime și performanțele proprii

realizate în cadrul procesului de instruire, prospectarea factorilor și căilor care ar putea reduce această distanță;

Criteriile de evaluare a calității și eficienței procesului de instruire. După cunoașterea detaliată a aspectelor mai sus menționate se trece la

elaborarea documentului de proiectare propriu-zis care presupune parcurgerea riguroasă a următoarelor etape:

Stabilirea obiectivelor prospective propuse; Găsirea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor propuse; Fixarea strategiei de instruire capabilă să realizeze obiectivele propuse; Organizarea și conducerea procesului de instruire; Evaluarea calității și eficienței procesului de instruire.

Periodizarea.

În jocul de volei sunt considerate condiții biologice de performanță în special: structura anatomică, sistemul motric, procesele metabolice, sistemul cardio-vascular, sistemul respirator, sistemul informațional, ca și reglarea și coordonarea psiho-fiziologică. În jocul de volei pentru persoanele cu nevoi speciale, datorită diferitelor grade de dizabilitate, mijloacele de instruire trebuie să se adapteze în funcție de obiectivele propuse în cadrul procesului de instruire în mod special când se urmărește recuperarea diferitelor deficiențe.

Un stimul adecvat pentru dezvoltarea și stabilizarea capacității de performanță a organelor interne, în special a inimii, circulația, respirația și metabolismul, este considerat solicitarea dinamică a grupelor musculare mari. Modificările vizibile și demonstrabile sunt totuși dependente de durata și intensitatea efortului.

Ca perioadă necesară pentru adaptarea sistemului biologic la stimulii antrenamentului de volei adaptat, se stabilește de regulă un mezociclu de 4-6 săptămâni în cadrul unui semestru. Ca urmare, o cumulare de eforturi maxime în procesul de antrenament este justificată doar pentru o perioadă limitată de timp și

83


numai atunci când nu se urmărește în cadrul lecțiilor de antrenament corectarea sau ameliorarea unor deficiențe.

În voleiul adaptat trebuie evitată neaparat orice dezvoltare a calităților motrice, efectuată exclusiv în bloc (trebuie lucrat separat pe segmente, mai ales acolo unde există anumite deficiențe).

Planificarea sau programarea procesului de instruire în voleiul adaptat, înseamnă, mai întâi de toate, stabilirea categoriilor de obiective instrucționale și eșalonarea lor pe intervale de timp bine determinate. Obiectivele instrucționale finale se stabilesc primele. Apoi, stagiul de pregătire necesar pentru îndeplinirea obiectivelor finale este jalonat de obiectivele instrucționale intermediare, iar acestea, la rândul lor, de obiectivele operaționale.

Cunoașterea obiectivelor instrucționale presupune pe de o parte aprecierea valorică a comportamentului motric și psiho-motric al subiecților, iar pe de altă parte stabilirea corectă a conținutului programei de pregătire, strategia de instruire, timpul didactic necesar rezolvării obiectivelor, criteriile de evaluare a rezultatelor obținute. Cele trei tipuri de obiective instrucționale capătă semnificația unor indicatori de eficiență care trebuie realizați la termenul fixat.

Dimensiunile cantitative ale planificării sunt redate de: volumul global de lucru, de formele organizatorice și mijloacele de pregătire utilizate etc.

Dimensiunile calitative ale planificării sunt redate în primul rând de finalitatea procesului de instruire, care se bazează pe eficiența instrucțională în sensul atingerii obiectivului propus.

Planurile elaborate în voleiul adaptat trebuie să reflecte gândirea și pregătirea metodică a antrenorului (instructorului) privind grupele de subiecți cu care lucrează, capacitatea lui de previziune științifică, de prognoză a efectelor pe care le vor avea exercițiile și celelalte activități incluse în programul de antrenament. După conținutul documentelor antrenorul își va desfășura activitatea de instruire sau de recuperare, pentru realizarea obiectivelor propuse.

Documentele de planificare pe care trebuie să le elaboreze antrenorul sunt: Planul de perspectivă (planul pe 2-4 ani) Planul anual Planul pe etapă Planul săptămânal Planul de lecție sau proiectul didactic.

Operațiunea metodică de elaborare a planificării și programării pregătirii începe cu analiza temeinică a nivelului calitativ al subiecților în directă legătură cu obiectivele propuse spre îndeplinire. De regulă, obiectivul principal, este acela de recuperare sau ameliorare a diferitelor deficiențe motrice sau psih-omotrice. Un alt obiectiv poate fi acela de dezvoltare a factorilor antrenamentului sportiv, în vederea participării în concursuri sportive, în funcție de gradul afecțiunilor: volei în stând sau volei în șezut.

Planurile de perspectivă se întocmesc pentru dobândirea treptată a capacității maxime de performanță pentru cele două categorii de competiții sportive

84


corespunzătoare voleiului în stând sau în șezut, pentru câștigarea experienței competiționale, precum și pentru recuperarea pe termen lung a diferitelor afecțiuni, care se pot corecta, ameliora sau recupera prin mijloace specifice jocului de volei.

Planul de penspectivă va cuprinde următoarele obiective: Obiectivele finale ale modelului de joc și de instruire preconizate spre a fi

realizate după 4 ani, precum și obiectivele intermediare realizate stadial în fiecare sezon (an) de pregătire în parte.

Stabilirea competițiilor de importanță majoră în care trebuie să confirmăm cele trei categorii de obiective planificate (comportament, performanță, concepție) și/sau stabilirea treptelor de recuperare fizică în funcție de nivelul de dizabilități. Imediat după această operație vom stabili competițiile ajutătoare (de control și verificare) prealabile competițiilor majore. În funcție de cele două categorii de obiective vom obține așa numita încărcătură anuală pe parcursul celor 4 ani.

Resurse (umane, financiare, materiale, informaționale) strict necesare pentru organizarea, conducerea și controlul eficient al întregii activități de instruire și de concurs.

Stabilirea structurii planului și conținutului programului de instruire în ceea ce privește:

Stabilirea macrociclurilor și repartizarea conținutului propriu-zis al instruirii pentru fiecare an în parte;

Stabilirea încărcăturii de antrenament (volum, intensitate, complexitate) pentru fiecare an în parte.

Stabilirea strategiei de instruire (metode, materiale didactice, aparate de antrenament, exerciții) și a formelor de desfășurare a pregătirii.

Evaluarea, controlul și evidența stadială (pe sezoane) a rezultatelor obținute în vederea corectării permanente a planului de perspectivă realizat.

Planul anual de pregătire.

Acest plan se întocmește pentru fiecare sezon de pregătire și pentru toate eșaloanele formative și de performanță. El este fie o parte integrativă a planului de perspectivă, fie un plan curent care se întocmește la fiecare sfârșit de sezon sau an.

Ordinea operațiunilor de elaborare a planului anual: Întocmirea unui tabel cu două intrări: pe verticală se înscriu cu cifre romane

lunile anului (începând cu luna începerii pregătirii), iar pe orizontală sunt notate cu cifre arabe zilele fiecărei luni în parte. În partea dreaptă hașurăm zilele din lunile mai scurte conform calendarului anual curent.

Se consemnează în acest grafic structura planului de învățământ: perioada de sesiune, data examenului de admitere, vacanțele și examenele de licență și alte activități profesionale ale studenților, precum și zilele marilor sărbători considerate zile libere.

Expunerea pe același grafic a calendarului competițional intern și dacă este cazul cel internațional.

85


Planul de pregătire pe etapă (mezociclu).

Planul de etapă are următoarele elemente distincte: Localizarea etapei – limitele de timp în care se desfășoară: durata relativ

scurtă 5-6 microcicluri sau cca. 12-20 zile; Obiectivele instrucționale semioperaționale: pe componente fundamentale

ale pregătirii (P.F, P.Te, P.Ta, P.Ps, P.Te.); Programarea pregătirii presupune mai întâi precizarea exactă a zilei, datei,

momentului de pregătire, nr. curent al antrenamentului, microciclul. Reluarea obiectivelor instrucționale pe componentele de antrenament. Timpul didactic afectat – se precizează câte minute programăm pentru

fiecare demers strategic aplicat în rezolvarea obiectivelor instrucționale (pe orizontală) și numărul de minute al lecției de antrenament (pe verticală).

Evaluarea îndeplinirii obiectivelor (pe verticală).

Planul săptămânal (microciclul)

Acest plan săptămânal de pregătire conține intensitatea, durata și conținutul pregătirii din săptămâna respectivă. Aspectele rezultate în urma planificării săptămânale constituie programul de antrenament care se va aplica în săptămâna curentă.

Planul de lecție sau proiectul didactic.

Lecția de antrenament este forma organizatorică cu cea mai mare eficiență de utilizare în pregătirea sportivilor. În elaborarea planului de lecție, ca și în realizarea lecției propriu-zise este necesar să ținem seama de următoarele cerințe fundamentale:

Să aibă temă didactică; Să aibă obiectiv (scop) instrucțional; Să aibă sarcini didactice; Să menționeze materialele didactice necesare; Să precizeze locul de desfășurare și să țină seama de tipul de lecție

preconizat; Să precizeze timpul didactic afectat fiecărui obiectiv de pregătire precum și

amplasarea acestuia în cadrul lecției; Să asigure legătura organică cu antrenamentele precedente; Să asigure feed-back-ul, sau să precizăm neaparat testul, proba de control

sau indicatorii care să ne arate în ce măsură obiectivele instrucționale ale lecției au fost îndeplinite;

Să includă în final durata și conținutul programului de refacere a organismului după efort.

86


Evaluarea.

În cadrul procesului de pregătire, evaluarea se impune de la sine ca necesară în vederea aprecierii nivelului de realizare a obiectivelor și acestea nu numai în finalul activității, ci ritmic, cu caracter operativ și curent.

Scopul principal al evaluării este evidențierea modificărilor funcționale, morfologice, motrice și psihice produse în urma procesului instructiv-educativ.

Normele de control reprezintă indici valorici planificați pentru a fi realizați de către sportivi cu ocazia efectuării probelor de control. Ca urmare, indicii respectivi însoțesc obligatoriu probele de control și în ultima instanță exprimă nivelul necesar dezvoltării calităților motrice, potrivit solicitărilor jocului de volei pentru persoanele cu dizabilități.

Bateria de teste presupune un complex de teste selecționate, menite să evalueze anumite elemente ale structurii personalității sportivului sau a capacității de performanță de care dispune echipa, precum și nivelul de recuperare la care s-a ajuns la sportivii cu dizabilități.

Elaborarea și aplicarea unui test presupune : Respectarea cerințelor standard de testare (proba, condițiile, criteriul); Furnizarea de informații pertinente din punct de vedere științific; Să fie exact și cât mai obiectiv; Să fie inventat, modificat, adaptat categoriei de vârstă, nivelului de

pregătire sau de dizabilitate și obiectivului urmărit; Să asigure dirijarea solicitărilor fizice, psihice și a capacității de efort în

toate ciclurile de pregătire.

VI.1.1. Lecția de antrenament în voleiul adaptat

Fără a minimaliza celelalte discipline sportive, putem să afirmăm că voleiul este un joc sportiv extrem de eficient în recuperarea și corectarea unor deficiențe fizice și nu numai. După învățarea deprinderilor motrice specifice jocului de volei, se poate trece la jocuri cu efectiv redus, cu diferite teme, astfel încât să realizăm eficient recuperarea sau corectarea diferitelor deficiențe motrice.

Jocurile adaptate, pot fi jocuri cu efectiv redus sau chiar 6x6, care se pot practica atât în sală, cât și în aer liber, putând fi recomandate în recuperare, cu scop profilactic, folosind mijloacele specifice jocului de volei.

Cele două planuri pe care poate acționa exercițiul fizic în medicină sunt profilaxia și terapia, iar jocurile sportive se înscriu și ele în acest context, cu o notă în plus pentru realizarea scopului profilactic.

În acest sens, lecția de antrenament în voleiul adaptat poate și trebuie să contribuie la creșterea rezistenței organismului la îmbolnăviri, mai ales dacă jocul de volei se desfășoară în aer liber, iar dacă microclimatul este marin sau montan,

87


influiențele benefice se extind asupra sistemului nervos, a relaxării și protejării acestuia.

Ameliorarea unor deficiențe fizice sau recuperarea unor funcții organice făcându-se mai mult prin exerciții de gimnastică medicală, de multe ori executate într-un microclimat închis, conduc la ideea că aceste activități de recuperare pot avea eficiență maximă atunci când sunt folosite ca mijloace jocurile sportive în general și jocul de volei în particular. În acest sens, jocul de volei adaptat, practicat în cadrul lecțiilor de antrenament, dă acestora un caracter tonic și relaxant, făcând din aceste activități didactice un mijloc plăcut și eficient de efectuare a activității de recuperare sau ameliorare a diferitelor deficiențe fizice.

Neutilizarea jocurilor sportive în terapie și implicit a jocului de volei, se datorează, probabil, complexității și nivelului ridicat de efort pe care îl impune. În cadrul lecțiilor de antrenament pentru voleiul adaptat, efortul specific poate fi gradat, astfel încât complexitatea jocului de volei să fie controlată în funcție de obiectivele propuse spre îndeplinire. Enumerăm câteva dintre aceste posibilități de gradare a efortului specific în lecția de antrenament, pentru utilizarea mijloacelor din voleiul adaptat:

Alegerea acelor deprinderi specifice voleiului, care să corespundă scopului urmărit;

Reducerea terenului de joc; Reducerea numărului de jucători; Reducerea timpului de joc sau a seturilor;

Utilizarea unor mingi mai ușoare, eventual a camerei acestora, sau chiar și a unor baloane;

Impunerea unor reguli de joc simplificate sau chiar din afara regulamentului;

Interzicerea unor acțiuni care ar putea dăuna practicanților, în special cele ce se referă la săritură;

Desfășurarea jocului pe diferite suprafețe de joc (zgură, nisip, bazin), dar în niciun caz beton;

Toate aceste posibilități de gradare a efortului specific constituie o garanție sigură că lecția de antrenament în voleiul adaptat, poate conduce la ameliorarea sau chiar vindecarea unor suferințe, dar mai ales la recuperarea unor funcții ale sistemelor aparatelor organismului uman.

Prezentăm în continuare în mod selectiv caracteristicile jocului de volei și implicit a lecției de antrenament în voleiul adaptat, în contextul importanței lor:

Valoarea educativă a jocului de volei este remarcabilă prin acțiunea lui multilaterală asupra personalității omului în general și a tinerilor cu deficiențe în special;

Jocul de volei se caracterizează între altele prin prezența mișcărilor ciclice și aciclice (din punct de vedere tehnic) prin solicitări și efecte cumulative din punct de vedere morfofuncțional și motric și printr-o participare psihică intensă.

88


O altă caracteristică a lecțiilor de antrenament o reprezintă influiența pozitivă a jocului de volei asupra marilor funcțiuni ale organismului: circulația și respirația.

Lecția de antrenament în voleiul adaptat, dezvoltă calitățile psihice în sensul formării personalității multilaterale ale subiectului, printre care amintim:

dezvoltarea spiritului de sociabilitate; dezvoltarea spiritului de organizare, disciplină și combativitate; dezvoltarea gândirii practice și a gândirii creatoare.

Tipologia lecției

În procesul didactic de predare – învățare, se pot efectua următoarele tipuri de lecții de antrenament în voleiul adaptat:

Lecții de învățare și/sau consolidare a priceperilor și deprinderilor motrice de bază și specifice jocului de volei;

Lecții de pregătire fizică generală și/sau specifică, cu mijloace specifice voleiului;

Lecții de dezvoltare a capacităților motrice de bază, cu mijloace specifice voleiului;

Lecții de dezvoltare a capacităților psihomotrice, prin exerciții creative din volei;

Lecții de învățare și/sau consolidare a acțiunilor motrice specifice jocului de volei;

Lecții de învățare și/sau consolidare a acțiunilor tactice, deprinderilor tactice și a pregătirii tactice specifice jocului de volei;

Lecții de recuperare și corectare a diferitelor afecțiuni: recuperarea capului și gâtului; recuperarea membrelor superioare; corectarea cifozei dorsale; corectarea cifozei lombare; corectarea cifozei totale; corectarea lordozei; corectarea cifolordozei; corectarea scoliozei în C; corectarea scoliozei în S.

Structura lecției

Față de specificul acestei activități, principalele verigi ale lecției de antrenament în voleiul adaptat, păstrează următoarea succesiune:

Organizarea colectivului; Pregătirea organismului pentru efort; Influențarea selectivă a aparatului locomotor;

89


Recuperarea sau corectarea diferitelor afecțiuni prin elemente și procedee tehnice din jocul de volei;

Recuperarea sau corectarea diferitelor afecțiuni prin folosirea jocurilor de volei adaptate la gradul și nivelul afecțiunii;

Dezvoltarea calităților motrice (forța, rezistența) Liniștirea organismului după efort; Aprecieri și recomandări.

Obiective și sarcini.

Lecția de antrenament în voleiul adaptat, prin caracterul său specific de recuperare, are ca obiective atât obiective cu caracter general, cât și obiective cu caracter specific.

Obiective cu caracter general: Lărgirea și perfecționarea nivelului de motricitate generală și specifică, prin

promovarea în cadrul antrenamentelor de volei a unor mijloace specifice jocului în vederea atingerii sarcinilor propuse;

Însușirea cunoștințelor teoretice din domeniul jocului de volei, unul din mijloacele importante ale educației fizice în relație cu dezvoltarea fizică.

Dezvoltarea și perfecționarea deprinderilor motrice, precum și a calităților motrice de bază și specifice.

Asigurarea tonicității psihofizice, a bucuriei de mișcare și cultivarea deprinderilor de practicare independentă a jocului de volei.

Obiective cu caracter specific: Crearea unui fond de cunoștințe tehnico – tactice generale, care să se

structureze în cunoștințe tehnico – tactice specifice voleiului cu aplicații în kinetoterapie;

Recuperarea, cu mijloace specifice jocului de volei, a principalelor deficiențe fizice întâlnite la nivelul segmentelor trenului superior cât și la nivelul segmentelor trenului inferior;

Corectarea, cu mijloace specifice jocului de volei, a principalelor afecțiuni ale coloanei vertebrale.

Factori.

Factorul pregătirii fizice

Acest indicator asigură fondul energetic al performanței, stimulând creșterea indicilor funcționali și morfologici și, în consecință, a calităților motrice, deci sporirea capacității generale de efort a organismului, care va permite evidențierea bagajului tehnico-tactic specific voleiului.

Solicitările diferite de efort marchează indici diferiți de dezvoltare a aptitudinilor fizice (viteză, îndemânare, detentă, rezistență și forță), proporția

90


acestora și raporturile dintre ele fiind, din nou, particularizate pentru fiecare joc în parte, dezvoltarea acestor aptitudini realizându-se atât sub aspect general, cât și specific.

În voleiul adaptat, îndemânarea reprezintă calitatea motrică dominantă, deprinderile motrice specifice și procedeele lor de execuție, impuse prin lovirea mingii către adversar, în condiții de echilibru, constituind suportul acestei aptitudini motrice, care la rândul ei, devine suport pentru perfecționarea acțiunilor amintite.

Urmează viteza, cu toate formele ei de manifestare (de deplasare, de reacție, de execuție), prezentă în toate acțiunile jucătorilor, fie că acționează sau nu la minge.

Dezvoltarea detentei, sau a complexului viteză-forță, se obține, în special, prin numărul mare de sărituri, necesare unor execuții tehnice mai complexe și de mai mare efort.

Durata fazelor de joc, urmate de pauze scurte, precum și durata totală a unui joc, duc la dezvoltarea rezistenței atât în condiții anaerobe, cât și aerobe. Dar rezistența în jocul de volei constituie fondul pe care se manifestă celelalte aptitudini fizice, care trebuie să se mențină la aceeași indici de valoare ridicată pe tot parcursul unui joc. În acest caz putem vorbi de rezistență în regim de viteză, de îndemânare etc.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, influiența voleiului se manifestă și asupra forței, în special ca suport al manifestării vitezei, sau de combinație forță-viteză.

Metode folosite în pregătirea fizică în voleiul adaptat:

Metoda pliometrică – se bazează pe lucrul cu caracter izometric, care asigură supraîncărcarea mușchilor, ceea ce determină reflexul de elongație a acestora.

Metoda stretching – este un sistem de exerciții care influiențează aparatul locomotor, în special elasticitatea musculară, cu repercursiuni asupra ținutei corpului, a întregii relaxări fizice și psihice a organismului.

Metoda antrenamentului cu repetări – reprezintă metoda eforturilor repetate intercalate cu pauze scurte pentru refacerea capacității de efort a organismului.

Metoda antrenamentului în circuit – se folosesc încărcături cuprinse între 30-50% din posibilități, efectuându-se 6-10 repetări în 3 circuite.

Metoda Power-Training – sau metoda eforturilor explozive este calitatea sistemului neuro-muscular de a învinge o rezistență suficient de mare, printr-o viteză de contracție maximă.

Metoda antrenamentului cu intervale – se bazează pe principiul efectuării repetărilor pe fondul refacerii incomplete.

91


Factorul pregătirii tehnice

Totalitatea mijloacelor care, prin forma și conținutul lor specific, permit practicarea unei ramuri de sport în conformitate cu regulamentul concursului și alcătuiesc tehnica ramurii de sport respectivă.

Conceptele cu care se operează în cadrul pregătirii tehnice sunt elementele și procedeele tehnice. Se pot evidenția două căi de abordare metodică, fundamentale în procesul de învățare a acțiunilor motrice:

Învățarea în formă descompusă cu reunirea ulterioară a părților într-un singur tot;

Învățarea pe cât posibil în formă integrală cu descompunerea selectivă a detaliilor.

În voleiul adaptat este indicat să se folosească prima metodă, în care să se învețe elementele tehnice în formă descompusă, datorită diferitelor afecțiuni pe care le posedă subiecții.

Factorul pregătirii tactice

Tactica reprezintă un sistem coerent de acțiuni selecționate, planificate și pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcție de adversar și condițiile de concurs, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanță stabilite.

Tactica poate fi individuală sau colectivă. Tactica individuală se referă la strategia fiecărui jucător în parte, în funcție de specializarea sa pe posturi, de a se “plia” pe tactica de echipă. Tactica colectivă presupune două situații: tactica la efectuarea serviciului și tactica la primirea serviciului. Tactica colectivă pentru voleiul în stând este identic cu cea a voleiul clasic, unde se folosesc diferite sisteme de joc astfel:

Sistem de joc la primirea serviciului cu intrarea ridicătorului din zona I;

Idem cu intrarea ridicătorului din zona VI; Idem cu intrarea ridicătorului din zona V; Sistem de joc cu apărare pe culoare; Sistem de joc cu centrul 2 avansat; Sistem de joc cu centrul 2 retras.

Pentru voleiul în șezut, unde deficiențele sunt mai avansate, așezarea jucătorilor în teren și deplasarea lor se poate efectua în funcție de deficiență. De exemplu un jucător cu scolioză în “C”, cu concavitatea orientată spre partea stângă, va fi dispus cu spatele la fileu, în poziția așezat, în zona II și va încerca să trimită mingea cu două mâini de sus peste umăr la partenerii din zonele III și IV. Deasemenea poziția jucătorilor în timpul jocului poate fi diferită: așezat, așezat pe o coapsă, așezat încrucișat, stând pe genunchi, așezat pe călcâie etc.

Astfel tactica individuală și colectivă la acest tip de joc se face în funcție de tipul de deficiență, iar regulile de joc pot fi mai permisive.

92


Factorul pregătirii psihice

Pregătirea psihică determină, prin mijloacele antrenamentului și ale acțiunilor educaționale, creșterea capacității psihice pentru a-i permite sportivului desfășurarea unor acțiuni eficiente și obținerea unor rezultate superioare în concursuri.

Treptele pregătirii psihice: Pregătirea psihică de bază – cuprinde ansamblul mijloacelor și metodelor

folosite pentru formarea personalității sportivului-cetățean, a trăsăturilor sale atitudinale: respect față de colegi, dornic de progres, simț de răspundere, disciplinat, corect, integrat profesional și social.

Pregătirea psihică specifică – constă în perfecționarea acelor calități psihice care condiționează direct performanța: atenția distributivă, concentrare și stabilitate.

Pregătirea psihică pentru concurs – reprezintă prepararea sportivului pentru competiție, formarea unui sistem de atitudini și conduite specifice care să ducă la câștigarea partidei.

Componentele pregătirii psihice sunt: Pregătirea psihomotrică – măiestria execuțiilor tehnice depinde de gradul de

dezvoltare a unor funcții psihomotrice importante, cum ar fi: schema corporală, chinestezia, lateralitatea, echilibrul static și dinamic, percepțiile spațio-temporale, timpul de reacție, anticipare, viteza de execuție și de repetiție.

Pregătirea intelectuală – constă în dezvoltarea funcțiilor și mecanismelor de cunoaștere și apreciere-decizie: atenția, gândirea ca proces de cunoaștere rațională și operațională, stimularea memoriei și a imaginației.

Pregătirea afectivă – are menirea să dezvolte funcția reglatoare a sferei afective reprezentată de dispoziții, emoții, sentimente și pasiuni.

Pregătirea volitivă – constituie suportul angajării sportivului în realizarea eforturilor mari și maxime, neântrerupte și indispensabile obținerii performanțelor sportive actuale.

Dezvoltarea trăsăturilor personalității – concepția despre lume, interesele, motivația, atitudinile, particularitățile temperamentale, aptitudinile specifice, trăsăturile de caracter, conștiința de sine, disciplina. Ele alcătuiesc profilul psihologic al voleibalistului, adaptat și pentru sportivii cu dizabilități, și totodată direcționează procesul instructiv-educativ.

Factorul pregătirii teoretice

Pregătirea teoretică reprezintă ansamblul informațiilor însușite de sportivi în vederea cunoașterii și explicării principiilor, regulilor și metodelor care determină creșterea capacității sale de efort și de performanță, ca și anticiparea concursului următor pentru abordarea lui adecvată. Acest factor este deosebit de

93


important în atingerea obiectivelor instructiv-educative și în acest sens, instructorul, antrenorul sau profesorul informează sportivul sau pacientul asupra factorilor antrenamentului și a importanței lor asupra stării de sănătate, dar și mijloacele și metodele folosite în vederea obținerii scopului propus.

Deasemenea sportivul va fi educat și în sensul autoinformării, autoperfecționării și autoevaluării fără de care nu se poate obține progresul scontat.

VI.1.2. Exercițiul fizic mijloc fundamental al kinetoterapiei

Exercițiul fizic reprezintă acțiunea motrică de bază care stă la baza formării și perfecționării priceperilor, deprinderilor și calităților motrice, ce se realizează în cadrul unui proces educativ organizat.

Datorită diversivității exercițiilor fizice există mai multe criterii de clasificare a acestora, criterii care-și dovedesc autenticitatea inclusiv în kinetoterapie. Pentru recuperarea diferitelor afecțiuni sau deficiențe, kinetoterapia utilizează următoarele mijloace:

Mijloace proprii – masajul, gimnastica medicală, metodele de kinetoterapie Mijloace ajutătoare – exercițiile fizice luate din atletism, gimnastică, jocuri

etc Mijloace asociate – factori naturali de călire (apa, aerul, soarele), factori

balneari (apele minerale, nămolurile terapeutice), factorii fizioterapeutici (undele ultrascurte, ultravioletele), odihna activă, ergoterapia, terapia prin muncă.

Toate aceste mijloace de acțiune ale kinetoterapiei au și o serie de caracteristici comune:

Au un caracter natural, organismul reacționând stimulării exterioare cu eforturi specifice;

Au un caracter activ vizând activarea tuturor resurselor organismului; Au un caracter funcțional, vizând funcția organelor și segmentelor

organismului; Au un caracter profilactic, de sporire a rezistenței nespecifice a

organismului; Au un caracter terapeutic, contribuind la realizarea recuperării medicale; Au un caracter patologic și simptomatic, contribuind la înlăturarea cauzelor

care au determinat dezechilibrul organismului; Au un caracter psihoterapeutic, care se refară la formarea convingerii că

vindecarea este o victorie a propriului organism și nu a mediului și nici a kinetoterapeutului.

Exercițiile împrumutate din jocurile sportive, sau unele structuri de joc reprezintă, cele mai agreate, dar eficiente, mijloace în corectarea unor deficiențe fizice, ăn fortificarea organismului și în tratarea unor afecțiuni ale diverselor aparate și sisteme.

94


Practicate sub forma lor cea mai simplă, jocurile provoacă nu numai o înviorare a tuturor funcțiilor motoare și organice, ci și o serie de emoții pozitive, care le schimbă dispoziția psihică și îi distrag de la preocupările curente, dominate de prezența și suferința date de boală sau de deficiența pe care o are, determinându-i să dorească să practice și în continuare o astfel de activitate motrică.

Trecerea de la exercițiile gimnasticii medicale la exercițiile mai complexe ale jocurilor sportive trebuie să se facă treptat, pe cât posibil mișcările să fie localizate pe segmentele anatomice afectate, sau pe aparatele suferinde; efortul să fie scăzut, să se evite orice formă de oboseală, de reacții patologice și de accidente; regulile stricte ale jocului vor fi mai întotdeauna încălcate în mod intenționat, durata lor scurtată, pauzele mai dese și spiritul de întrecere moderat.

VI.1.3. Mijloace specifice jocului de volei cu aplicabilitate în kinetoterapie Aceste mijloace se referă la utilizarea jocurilor cu efectiv redus, care se pot

efectua în sală sau în aer liber (pe nisip, în apă, pe zgură, pe iarbă), cu încălcarea în mod intenționat a regulamentului de joc prin:

Reducerea înălțimii fileului sau ridicarea lui în unele cazuri; Jocuri pe teren redus; Serviciu de sus sau de jos efectuat din teren; Joc cu minge căzută pe sol sau cu utilizarea mai multor lovituri; Joc cu minge mai ușoară; Aruncarea mingii peste fileu în locul serviciului.

Joc 1x1 pe teren 3/3 m.

Jucătorii vor fi așezați la mijlocul terenului de o parte și de alta a fileului În funcție de numărul acestora terenul poate și împărțit astfel: Pentru un număr mai mic de jucători se va utiliza un singur fileu, iar în zona

de 3 m. va fi împărțită în 3 pe toată lungimea ei, jucându-se pe două zone corespondente zona II cu zona IV și zona IV cu zona II (fig. 7.IV.1).

Pentru un număr mai mare de jucători, pe teren se pot monta 3 filee, astfel încât să se joace pe cinci atfel de terenuri (fig. 7.IV.2).

fig.7.IV.1 X X

- -

X X

95


X X - - X X

- - X X - -

X X - - X X

fig.7.IV.2

Jocul 1x1 este un joc de intensitate mare, având în vedere numărul mare de repetări și se poate utiliza în următoarele variante:

Varianta 1 (cifoză, scolioză în C, spate plan) Joc 1x1 cu o singură lovire a mingii într-un teren, efectuată printr-o ușoară

prindere și trimiterea ei la partenerului de joc. Punerea mingii în joc se va face prin aruncarea ei cu două mâini peste fileu.

Varianta 2 (cifoză, scolioză în C, spate plan) Joc 1x1, se va executa numai cu două mâini de sus, fiecare jucător va

efectua o pasă de control, după care se va trece mingea cu două mâini peste fileu. Varianta 3 (cifoză, scolioză în C, spate plan) Joc 1x1 numai cu lovirea mingii cu două mâini de sus, cu pasă de control,

iar trecerea mingii peste fileu se va face prin lovirea ei cu un braț de sus fără săritură. Punerea mingii în joc se face prin aruncarea ei cu două mâini direct peste fileu.

Varianta 4 (cifoză, scolioză în C, spate plan) Joc 1x1 numai cu lovirea mingii cu două mâini de sus, cu pasă de control,

iar trecerea mingii peste fileu se va face prin lovirea ei cu un braț de sus fără săritură. Punerea mingii în joc se face printr-o pasă cu două mâini de sus direct peste fileu.

Varianta 5 (cifoză, scolioză în C, spate plan) Joc 1x1 numai cu lovirea mingii cu două mâini de sus, cu pasă de control,

iar trecerea mingii peste fileu se va face prin lovirea ei cu un braț de sus fără săritură. Punerea mingii în joc se face printr-un serviciu de sus, classic.

Varianta 6 (lordoză, genunchi în hiperextensie, genunchi în varum, bazin înclinat înainte, spatele plan, spondiloză, scolioză în C)

Joc 1x1 numai prin lovirea mingii cu două mâini de jos, se va efectua o singură atingere a mingii într-un teren. Punerea mingii în joc se face prin aruncarea ei peste fileu cu două mâini.

Varianta 7 (lordoză, genunchi în hiperextensie, genunchi în varum, bazin înclinat înainte, spatele plan, spondiloză, scolioză în C)

Joc 1x1 numai prin lovirea mingii cu două mâini de jos, se va efectua o singură atingere a mingii într-un singur teren. Punerea mingii în joc se face prin serviciu de jos.

Pentru scolioza în C, se recomandă ca efectuarea serviciului cu o mână de sus și trimiterea mingii peste fileu, din timpul jocului, prin aceeași execuție, să se

96


realizeze cu brațul din partea concavității, chiar dacă se utilizează brațul neîndemânatic.

Joc 2x2 pe teren 4,5/4,5 m.

Împărțirea terenului pentru jocul 2x2 se poate face cu un singur fileu sau cu două, în funcție de condițiile materiale;

Dispunerea jucătorilor pe teren poate fi în linie perpendicular pe fileu, oblic față de fileu sau în linie paralelă cu fileul.

Varianta 1 (cifoză, spate plan, scolioză în C) Jucătorii sunt așezați pe o linie perpendiculară pe fileu cu jucătorul de la

fileu aflat cu spatele spre acesta. Se va efectua joc 2x2 numai cu lovirea mingii cu două mâini de sus, cu trei atingeri ale mingii într-un teren. Punerea mingii în joc se face prin aruncarea ei cu două mâini de sus peste fileu.

Varianta 2 (cifoză, spate plan, scolioză în C) Jucătorii sunt așezați pe o linie perpendiculară pe fileu cu jucătorul de la

fileu aflat cu spatele spre acesta. Se va efectua joc 2x2 numai cu lovirea mingii cu două mâini de sus, cu trei atingeri ale mingii într-un teren. Punerea mingii în joc se face printr-o pasă cu două mâini de sus peste fileu.

Varianta 3 (cifoză, spate plan, scolioză în C) Joc 2x2, numai cu lovirea mingii cu două mâini de sus și trecerea ei peste

fileu cu un braț de sus fără săritură. Punerea mingii în joc se poate face prin una din cele două execuții tehnice.

Varianta 4 (cifoză, spate plan, scolioză în C) Joc 2x2 cu introducerea pasei peste cap efectuată de către jucătorul de la

fileu care se află cu spatele spre acesta. Se va juca doar cu două atingeri ale mingii într-un teren, numai prin lovirea mingii cu două mâini de sus. Punerea mingii în joc se face prin aruncarea ei cu două mâini de sus peste fileu de jucătorul din spate.


fileu, care se află cu spatele spre acesta. Se va juca doar cu două atingeri ale mingii într-un teren, numai prin pasă de sus. Punerea mingii în joc se face prin aruncarea ei cu două mâini de sus peste cap, executantul așezându-se, de la început, cu spatele la fileu.


fileu, care se află cu spatele spre acesta. Se va juca doar cu două atingeri ale mingii într-un teren, numai prin pasă de sus. Punerea mingii în joc se face printr-un serviciu de sus.

Varianta 7 (lordoză, spate plan, bazin înclinat înainte, genunchi în hiperextensie, genunchi în varum, scolioză în C)

97


Joc 2x2 numai cu lovirea mingii cu două mâini de jos, cu trei lovituri într-un teren, iar punerea mingii în joc, se face prin aruncarea ei cu două mâini de jos, peste fileu, de către jucătorul retras.


Joc 2x2 numai cu lovirea mingii cu două mâini de jos, cu trei lovituri într-un teren, iar punerea mingii în joc se face printr-un serviciu de jos.


Jucătorii sunt așezați pe o linie oblică față de fileu, cu jucătorul de la fileu aflat cu umărul drept spre acesta. Se va efectua joc 2x2, numai cu lovirea mingii cu două mâini de jos, cu trei lovituri într-un teren. Punerea mingii în joc se face prin serviciu de jos.

Varianta 10 (cifoză, spate plan, scolioză în C) Jucătorii sunt așezați pe o linie oblică față de fileu, cu jucătorul de la fileu

aflat cu umărul drept spre acesta. Se va efectua joc 2x2, numai cu pase de sus, cu trei lovituri într-un teren. Punerea mingii în joc se face prin aruncarea ei cu două mâini de sus peste fileu.

Varianta 11 (cifoză, spate plan, scolioză în C) Joc 2x2 numai cu pase de sus, cu trei lovituri într-un teren, iar trecerea

mingii peste fileu se face prin lovirea ei cu un braț de sus, fără săritură. Punerea mingii în joc se face printr-o pasă cu două mâini de sus.

Varianta 12 (cifoză, spate plan, scolioză în C) Joc 2x2 numai cu pase de sus, cu trei lovituri într-un teren, iar trecerea

mingii peste fileu se face prin lovirea ei cu un braț de sus, fără săritură. Punerea mingii în joc se face prin serviciu de sus.

Varianta 13 Joc 2x2 cu prinderea și aruncarea mingii, imitând pasa laterală, paralelă cu

fileul efectuată de jucătorul avansat care se află cu spatele la fileu. Se joacă numai cu pase de sus, cu trei atingeri ale mingii într-un teren, iar punerea mingii în joc se face la început prin aruncarea ei cu două mâini de sus și apoi treptat cu serviciu de sus.

Joc 3x3 pe teren 4,5/6 m.

Variantele de așezare în teren ale jucătorilor pot fi următoarele: Dispunere în L cu ridicătorul la fileu, iar ceilalți doi pe o linie paralelă cu

fileul (fig.7.IV.5); În formă de triunghi cu vârful orientat spre fileu (fig.7.IV.6); În formă de triunghi cu vârful orientat spre linia de fund a terenului

(fig.7.IV.7).

98


fig.7.IV.5 fig.7.IV.6

X

X X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

fig.7.IV.7

Varianta 1 (cifoză, spatelui plan, scoliozei în C) Joc 3x3 efectuat numai cu pase de sus. Mingea se va pune în joc de către

jucătorul retras, prin lovirea ei cu două mâini de sus, spre ridicător. Varianta 2 (cifoză, spatelui plan, scoliozei în C) Joc 3x3 efectuat numai cu pase de sus. Mingea se va pune în joc prin

aruncarea ei cu două mâini de sus, peste fileu, spre jucătorul advers retras. Varianta 3 (cifoză, spatelui plan, scoliozei în C) Joc 3x3 efectuat numai cu pase de sus, iar trecerea mingii peste fileu, la

adversary, se face cu un braț de sus, fără săritură. Mingea se va pune în joc printr-o pasă cu două mâini de sus.

Varianta 4 (cifoză, spatelui plan, scoliozei în C) Joc 3x3 efectuat numai cu pase de sus, iar trecerea mingii peste fileu, la

adversary, se face cu un braț de sus, fără săritură. Mingea se va pune în joc prin serviciu de sus.

Varianta 5 (pentru lordoză, spate plan, genunchi în hiperextensie, genunchi în varum, bazin înclinat înainte, spondiloză, scolioză în C)

Joc 3x3 numai cu lovirea mingii cu două mâini de jos, cu trei atingeri ale mingii într-un teren. Punerea mingii în joc se face prin aruncarea ei cu două mâini de jos, spre ridicător.


Joc 3x3 numai cu lovirea mingii cu două mâini de jos, cu trei atingeri ale mingii într-un teren. Punerea mingii în joc se face prin aruncarea ei cu două mâini de jos direct peste fileu.


Joc 3x3 numai cu lovirea mingii cu două mâini de jos, cu trei atingeri ale mingii într-un teren. Punerea mingii în joc se face prin lovirea ei cu două mâini de jos.


99


Joc 3x3 numai cu lovirea mingii cu două mâini de jos, cu trei atingeri ale mingii într-un teren. Punerea mingii în joc se face prin serviciul de jos.

Varianta 9 (spatele plan, genunchi în varum, scolioză în C) Joc 3x3 numai cu lovirea mingii cu două mâini de sus, cu serviciu de sus și

cu pasare lateral, efectuată de către jucătorul aflat cu spatele spre fileu și în apropierea acestuia.

Joc 4x4 pe teren 4,5/9 m.

Așezarea jucătorilor în teren va fi următoarea: Ridicătorul la fileu iar ceilalți trei coechipieri așezați în semicerc

(fig.7.IV.8,7.IV.9); Jucătorii așejați sub formă de romb (fig.7.IV.10); Jucătorii dispuși în dreptunghi (fig.7.IV.11).

fig.7.IV.8 fig.7.IV.9 X

X

X X

X

X X

X

X

X X

X

X X

X X

fig.7.IV.10 fig.7.IV.11

Varianta 1 (cifoză, spate plan, scolioză în C) Joc 4x4 numai cu pase de sus, cu trei atingeri ale mingii într-un teren.

Punerea mingii în joc se face printr-o pasă cu două mâini de sus, spre ridicător. Varianta 2 (cifoză, spate plan, scolioză în C) Joc 4x4 numai cu pase de sus, cu trei atingeri ale mingii într-un teren.

Punerea mingii în joc se face prin aruncarea ei cu două mâini de sus peste fileu, spre unul din cei doi adversari retrași.

Varianta 3 (cifoză, spate plan, scolioză în C) Joc 4x4 numai cu pase de sus, cu trei atingeri ale mingii într-un teren, iar

trecerea mingii peste fileu se face prin lovirea ei cu o mână de sus, fără săritură. Punerea mingii în joc se face printr-o pasă cu două mâini de sus, peste fileu.

Varianta 4 (cifoză, spate plan, scolioză în C) Joc 4x4 numai cu pase de sus, cu trei atingeri ale mingii într-un teren, iar

trecerea mingii peste fileu se face prin lovirea ei cu o mână de sus, fără săritură. Punerea mingii în joc se face prin serviciu de sus.

Varianta 5 (lordoză, spate plan, bazin înclinat înainte, genunchi în hiperextensie, genunchi în varum, spondiloză, scolioză în C)

100


Joc 4x4 numai cu lovirea mingii cu două mâini de jos, cu trei atingeri într-un teren. Punerea mingii în joc se face printr-o aruncare cu două mâini de jos spre ridicător.


Joc 4x4 numai cu lovirea mingii cu două mâini de jos, cu trei atingeri într-un teren. Punerea mingii în joc se face printr-o aruncare cu două mâini de jos direct peste fileu.


Joc 4x4 numai cu lovirea mingii cu două mâini de jos, cu trei atingeri într-un teren. Punerea mingii în joc se face prin serviciu de jos.

Varianta 8 (spate plan, genunchi în varum, scolioză în C) Joc 4x4 numai cu pase de sus, cu serviciu de sus și cu introducerea pasei

pasei laterale, efectuată de jucătorul aflat cu spatele la fileu și în apropierea acestuia.

Pentru recuperarea piciorului plat se vor folosi toate jocurile, de la 1x1 la 6x6, dar pe nisip iar jucătorul va juca desculț.

Jocul de volei – tenis

Acest joc se va utiliza în special de către pacienții cu afecțiuni mai grave, aflați în faza a treia de recuperare, asistați de kinetoterapeut. Jocul se poate desfășura cu efectiv redus (1x1, 2x2, 3x3, 4x4) sau cu efectiv complet (6x6), numai cu pase de sus sau numai cu preluare de jos, sau combinat (pas de sus cu preluare de jos); cu o singură cădere a mingii pe sol (înainte de lovirea mingii) sau cu două căderi (una înainte de prima lovire și a doua înainte de trimiterea mingii în terenul advers). Dacă se desfășoară cu mai mulți jucători, transmiterea mingii spre un partener se face, de fiecare dată, cu o cădere a ei pe sol.

Ca recomandări se vor folosi mingi umflate mai tare, pentru a sări mai mult la contactul cu solul, iar suprafața de joc nu va fi cea de beton sau asfalt. Acest tip de joc este indicat pentru recuperarea spatelui plan a genunchiului în varum, a genunchiului în hiperextensie și a cifozei.

Alte mijloace adaptate

Exercițiul 1 (bazin înclinat înainte, spate plan, cifoză, lordoză, cifolordoză, scolioză în C, scolioză în S, cifoscolioză)

Se lucrează pe perechi, executantul se află așezat pe o bancă iar partenerul în picioare cu o minge în fața lui. Din minge aruncată de partener, executantul efectuează prinderea mingii și aruncarea ei spre înainte.


101


Se lucrează pe perechi, executantul se află așezat pe o bancă iar partenerul în picioare cu o minge în fața lui. Din minge aruncată de partener, executantul efectuează pasă cu două mîini spre înainte.


Pe perechi față în față în așezat la o distanță de 4 – 5 m. unul față de celălalt, se execută pase cu două mâini de sus, la început cu o ușoară prindere a mingii, apoi cu pase directe.


Pe perechi față în față în așezat, de-o parte și de alta a fileului, se execută pasă de control urmată de pasă peste fileu la partener (fileul este la înălțimea de 1 m).


Pe perechi față în față în așezat, de-o parte și de alta a fileului, se execută pase de sus direct peste fileu (fileul este la înălțimea de 1 m).

Exercițiul 6 (spate plan, cifoză, cifoscolioză, scolioză în C, scolioză în S)

În formație de trei, în așezat, se va efectua pasă peste cap de către jucătorul din mijloc, din minge aruncată de coechipierul din fața lui.

Exercițiul 7 (spate plan, cifoză, cifoscolioză, scolioză în C, scolioză în S)

În formație de trei, în așezat, doi jucători într-o parte, iar al treilea de cealaltă parte a fileului, se execută pasă peste cap în celălalt teren, de către jucătorul de la fileu, din minge aruncată de coechipier.


Jucătorii se vor afla într-un bazin cu apă, în poziția așezat cu picioarele încrucișate. Se va efectua joc 1x1, 2x2, 3x3, 4x4 numai cu pase de sus. Se poate juca numai cu o singură atingere a mingii într-un teren, pentru jocul 1x1, sau cu două sau chier trei atingeri pentru celelalte jocuri.

Exercițiul 9 (scolioză în C, spate plan) Jucătorii sunt grupați câte doi la o minge. Se va efectua preluare de jos

cu o mână, cu plonjon lateral, din minge aruncată de partener, spre partea stângă sau dreaptă, în funcție de deficiența prezentă.

Exercițiul 10 (lordoză) Pe perechi față în față se va executa preluare de jos, din poziție ghemuit

cu rulare pe spate, din minge aruncată de partener. Pentru pacienții care suferă de scolioză în S se recomandă să se așeze

sub fesa de pe partea convexității segmentului lombar, o bucată de pâslă sau o scândurică.

102


VI.1.4. Noţiuni de bază privind organizarea competiţiilor

Sistemul de desfăşurare a competiţiilor se alege în funcţie de numărul participanţilor înscrişi şi de timpul avut la dispoziţie pentru orgarizarea întrecerilor. Printre cele mai folosite sisteme sunt: - Sistemul eliminatoriu - Sistemul turneu - Sistemul mixt

Sistemul eliminatoriu. În cadrul acestui sistem de întreceri, echipele (sportivii) care sunt învinse,

pierd dreptul de a mai concura, finala desfăşurându-se între ultimele două echipe (concurenţi) rămase în întrecere.

Câştigătoarea ocupă locul I, iar învinsa locul II. Locul III îl ocupă echipa (concurentul) învinsă în semifinală de ocupanta locului I, iar locul IV, echipa învinsă de ocupanta locului II. Dacă timpul pentru desfăşurarea competiţiei este mai mare, atunci, pentru locurile III-IV se organizează un meci suplimentar între învinsele celor două finaliste.

Exemple de alcătuire a tabelelor pentru sistemul eliminatoriu:

Sistemul turneu.

103


În acest sistem, fiecare echipă (concurent) se întâlneşte pe rând cu celelalte (ceilalţi), în final câştigând echipa care totalizează cel mai mare număr de puncte. Restul echipelor se clasează în ordine pe baza punctelor acumulate. În funcţie de numărul echipelor înscrise, se stabileşte dacă turneul are loc o singură dată (tur) sau se repetă (retur), ori se reia pentru a treia oară.

Competiţiile disputate după sistemul turneu, durează o perioadă mai lungă de timp, iar rezultatele se stabilesc pe baza numărului de puncte acumulate. Astfel, pentru victorie se acordă 3 puncte, pentru meci nul 2 puncte, pentru înfrângere 1 punct, iar pentru neprezentare zero puncte.

Clasamentul se stabileşte prin adiţionare de puncte. Pentru stabilirea unei clasificări corecte şi o ierarhizare a echipelor în caz de egalitate, în clasament se consemnează şi golurile, coşurile, seturile sau punctele înscrise şi primite. În caz de egalitate de puncte, criteriul de stabilire a locului în clasament este dat de raportul sau diferenţa dintre golurile, coşurile înscrise şi primite, seturile pierdute şi câştigate. În stabilirea rezultatului final se mai poate ţine seama (dacă regulamentul prevede acest lucru) de numărul victoriilor obţinute, rezultatul direct dintre formaţiile respective, lovituri libere, echipa cea mai tânără, tragere la sorţi etc.

Exemple de alcătuire a tabelelor "Berger" pentru sistemul turneu:

Numărul particip.

Etapele Programarea jocurilor

Total jocuri

I 1 stă 2-3 3 a II-a 3 stă 1-2 3

a III-a 2 stă 3-1 I 1-4 2-3

4 a II-a 4-3 1-2 6 a III-a 2-4 3-1

I 1 stă 2-5 3-4 a II-a 4 stă 5-3 1-2

5 a III-a 2 stă 3-1 4-5 10 a IV-a 5 stă 1-4 2-3 a V-a 3 stă 4-2 5-1

I 1-6 2-5 3-4 a II-a 6-4 5-3 1-2

6 a III-a 2-6 3-1 4-5 15 a IV-a 6-5 1-4 2-3 a V-a 3-6 4-2 5-1

I 1 stă 2-7 3-6 4-5 a II-a 5 stă 6-4 7-3 1-2 a III-a 2 stă 3-1 4-7 5-6

7 a IV-a 6 stă 7-5 1-4 2-3

21

104


a V-a 3 stă 4-2 5-1 6-7 a VI-a 7 stă 1-6 2-5 3-4 a VII-a 4 stă 5-3 6-2 7-1


Gradarea efortului specific constituie o garanție sigură că lecția de antrenament în voleiul adaptat, poate conduce la ameliorarea sau chiar vindecarea unor suferințe, dar mai ales la recuperarea unor funcții ale sistemelor aparatelor organismului uman.

Astfel, putem folosi următoarele metode de gradare a efortul specific: alegerea acelor deprinderi specifice voleiului, care să corespundă scopului urmărit; reducerea terenului de joc; reducerea numărului de jucători; reducerea timpului de joc sau a seturilor; utilizarea unor mingi mai ușoare, eventual a camerei acestora, sau chiar și a unor baloane; impunerea unor reguli de joc simplificate sau chiar din afara regulamentului; interzicerea unor acțiuni care ar putea dăuna practicanților, în special cele ce se referă la săritură; desfășurarea jocului pe diferite suprafețe de joc (zgură, nisip, bazin), dar în niciun caz beton.

Factorii lecției de antrenament în voleiul adaptat sunt: factorul pregătirii fizice, factorul pregătirii tehnice, factorul pregătirii tactice, factorul pregătirii psihice, factorul pregătirii teoretice. În cadrul lecțiilor de antrenament se folosesc mijloace specific jocului de volei cu aplicabilitate în kinetoterapie.

Aceste mijloace se referă la utilizarea jocurilor cu efectiv redus (Bâc, O., 2002, pg. 46-56) (1x1, 2x2, 3x3, 4x4) care se pot efectua în sală sau în aer liber (pe nisip, în apă, pe zgură, pe iarbă), cu încălcarea în mod intenționat a regulamentului de joc prin: reducerea înălțimii fileului sau ridicarea lui în unele cazuri; jocuri pe teren redus; serviciu de sus sau de jos efectuat din teren; joc cu minge căzută pe sol sau cu utilizarea mai multor lovituri; joc cu minge mai ușoară; aruncarea mingii peste fileu în locul serviciului.

Autoevaluare

Care sunt metodele folosite în pregătirea fizică în voleiul adaptat? Care sunt obiectivele planului de perspectivă?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul VI

Care sunt documentele de planificare pe care trebuie să le elaboreze cadrul didactic?

Care sunt cerințele fundamentale necesare elaborării proiectului didactic? Care sunt caracteristicile lecției de antrenament în voleiul adaptat?

105


Exemplificați variantele de joc (1x1, 2x2, 3x3, 4x4) și direcția de acționare în recuperarea diferitelor deficiențe ale coloanei.

BIBLIOGRAFIE

1. Balais, F. (1993) – Curs de volei – tehnica și tactica jocului de volei –

F.E.F.S. Galati.

2. Bâc, O., Szabo, M., Szabo, P. (2002) – Volleyball-ul în kinetoterapie –

Editura Universității din Oradea.

3. Bocoș, M. (2003) – Cercetarea pedagogică – suporturi teoretice și

metodologice – Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca.

4. Bocu, T. (1999) – Investigația selecției în sport – Editura Medicală

Universitară Iuliu Hațieganu, Cluj Napoca.

5. Bompa, T. (2006) – Periodizarea antrenamentului sportiv - Editura Tana,

Bucureşti.

6. Burcă, I, Țurcanu, F., Ciulea, L. (2009) – Volei în kinetoterapie – Editura

G.M.I. Cluj Napoca.

7. Ciocan Dana M.., Ciocan V. Cătălin - Baschet – caiet de lucrări practice,

Editura PIM, Iasi, 2007

8. Colibaba E, Bota D. – Jocuri Sportive – teorie și metodică, Editura Aldin, București, 1998.

9. Cojocaru, A., Ioniță M. (2006) – Voleiul, joc adaptat la kinetoterapie –

Editura Fundației “România de mâine”, București.

10. Epuran, M. (1990) – Modelarea conduitei sportive – Editura Sport Turism,

Bucureşti.

11. Epuran, M. (2005) – Metodologia cercetării activităților corporale –

Editura Fest, București.

12. Ghenadi, V. (1995) – Volei-obiectivizarea instruirii – Editura Plumb,

Bacău.

13. Grapă, F., Mârza, D. (1998) – Volei în învățământ – Editura Plumb, Bacău.

106


107

14. Hânsa C., Călin I.- Baschet Tehnică si Tactică, Editura Fundației Universitare Dunărea de Jos, Galați, 2004

15. Iacob, I., Păcuraru, A. (1999) – Volei, dezvoltarea calităţilor motrice – Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi.

16. Ivoilov A V., Studii de biomecanicăși metodica antrenamentului în volei, CNEFS,București,1984.

17. Mârza, D., Dănuț. – Bazele metodice ale predării jocului de volei în lectia de educație fizică, Editura Pim, Iași. 2006.

aplicatii din jocurile sportive (baschet, vol ei) Ã®n kinetot

Documents