DREPTUL PENAL

- NOȚIUNEA1. o totalitate de norme juridice, un ansamblu de norme juridice prin care se reglementează

relațiile de apărare socială2. știința dreptului penal care cuprinde un ansamblu de idei, teorii, concepții cu privire la

dreptul penal(!=) Știința dreptului penal are ca obiect – dreptul penal ca sistem de norme juridice, iar dreptul

penal are ca obiect – relațiile de apărare socială.Dreptul de a pedepsi – drept criminal în alte ţări – crimă = faptă interzisă, gravă.Instituții: instituția sancțiunilor de drept penal (a pedepselor), răspunderii penale, infracțiunii.Se ocupă cu apărarea valorilor sociale esențiale.

- DEFINIȚIA1. 1912 – Ioan Tanoviceanu (părintele dreptului penal modern român) – ramură a dreptului public

intern prin care sunt prevăzute infracțiunile și pedepsele care se aplică celor care le comit2. Vintilă Dongoroz, cel mai mare penalist, definea dreptul penal raportându-se la diferite

accepțiuni: obiectiv, subiectiv, pozitiv – despre care spunea că cuprinde totalitatea normelor juridice care privesc reglementarea relației represive la un moment dat într-un grup social oarecare.

Obiectul de reglementare, metoda, scopul.Dreptul penal cuprinde normele juridice organizate în sistem prin care sunt reglementate

relațiile de apărare socială prin interzicerea ca infracțiuni sub sancțiuni specifice numite pedepse a faptelor periculoase pentru valorile sociale în scopul apărării acestor valori sociale, fie prin prevenirea săvârșirii lor, fie prin aplicarea de sancțiuni celor care le produc

- OBIECTULRelațiile de apărare socială. Întinderea lor? Relațiile de apărare socială născute cu ocazia săvârșirii

infracțiunilor învie teza caracterului pur sancționator obiectul dreptului penal constă din relațiile de apărare socială, relații care se nasc din momentul intrării în vigoare a legii penale. Căci de atunci legea penală devine activă, disciplinează conduita indivizilor, stabilește cadrul în care indivizii își exercită drepturile și obligațiile, și nu de la săvârșirea infracțiunii. Dreptul penal se realizează în marea majoritate a cazurilor prin conformare are caracter preventiv. Aceste relații de apărare socială ca obiect al dreptului penal sunt relații de conformare, de cooperare pentru cei care respectă norma de drept penal, iar față de cei care săvârșesc infracțiuni, dreptul penal urmează să se aplice, norma de drept penal capătă o eficiență reactivă și urmează să suporte sancțiuni, acele relații fiind relații de constrângere.

- NECESITATEAApărarea valorilor sociale esenţiale + combaterea fenomenului infracțional + reglementarea

reacției represivă, împiedicarea abuzurilor.Criminalitate – ca noțiune este totalitatea de infracțiuni săvârșite într-o anumită perioadă de

timp și într-un anumit loc. Legală, aparentă/relativă, reală.

- RELAȚIILE DE APĂRARE SOCIALĂ DIN PERSPECTIVĂ ISTORICĂÎn natură orice ființă care e supusă unei agresiuni are o reacție defensivă. Prima formă de apărare a

valorilor sociale = răzbunarea, nelimitată la început (poate doar de forța propriu-zisă), individuală sau colectivă, apoi s-a încercat răzbunarea limitată, regula talionului, apoi, pe măsură ce se întărește autoritatea șefului se încearcă o diminuare a răzbunării și apare sistemul compozițiunii, cei doi invitați să cadă la pace, despăgubire, la început compozițiunea facultativă, apoi obligatorie. Apoi e nevoie de agenți, iar statul preia funcția de apărare socială – etatizarea represiunii penale.

- TRĂSĂTURI1. Autonomia2. Unitar

3. De drept public (drept public intern)

- SCOPULDe a reglementa anumite relaţii sociale, de a apăra împotriva infracțiunilor valorile esențiale pe care

se întemeiază orice societate.Scopul e pus în evidență de politica penală, parte a politicii generale. Politica penală este:a. Un ansamblu de procedee susceptibile de a fi propuse legiuitorului sau care efectiv sunt

folosite de legiuitor la un moment dat într-o țară determinată pentru combaterea fenomenului criminalității

b. O artă și o știință ce constă în a descoperi, organiza în mod rațional cele mai bune soluții posibile pentru diferitele probleme de fond și de formă pe care le ridică fenomenul criminalității. Politica penală e parte a politicii generale a statului și privește măsurile și mijloacele ce trebuie adoptate și aplicate pentru prevenirea și combaterea criminalității.

- SARCINILE DREPTULUI PENALa. Să asigure prevenirea infracțiunilorb. Să asigure cadrul legal în care se desfășoară, realizează această funcție de apărare socialăc. Să asigure dezvoltarea noilor valori sociale esențiale pentru societate

- LEGĂTURILE DREPTULUI PENAL CU CELELALTE RAMURI DE DREPTCu dreptul procesual penal + celelalte ramuri de drept, trimițând un plus de sancţiune acolo unde

încălcarea este gravă, iar sancţiunea din ramura respectivă e neîndestulătoare.

- ȘTIINȚA DREPTULUI PENALE o ramură a științelor juridice și reprezintă un ansamblu de teorii, concepții, idei cu privire la

dreptul penal ca ramură.Obiectul științei dreptului penal este dreptul penal ca ramură de drept, iar obiectul dreptului penal ca

ramură îl reprezintă relațiile de apărare socială.Știința dreptului penal are ca sarcină să studieze normele juridice penale, să deslușească înțelesul

acestora, conținutul lor, să observe neconcordanțe, să propună legiuitorului îndreptarea acestor neajunsuri, neconcordanțe.

CriminologiaȘtiințele penale – medicina judiciară, medicina legalăPsihologia judiciară, statistica penală, psihologia criminalăPenologiaȘtiința penitenciară

- DOCTRINELE DE POLITICĂ PENALĂ – ȘCOLILE DE POLITICĂ PENALĂAntichitateaEvul mediu – Renașterea și Iluminismul1. Doctrina sau „Școala clasică”2. Doctrina pozitivistă3. Sistemele eclectice (au apărut ca o necesitate a concilierii celor două doctrine)a. A Treia Școală italiană (numită Școala critică ori a pozitivismului critic)- B. Alimena & E. Carnevaleb. Școala pragmatică- Quintiliano Saldana – „Noua criminologie” 1929c. Doctrina politico-criminală- Promovată în cadrul U.I.D.P. de germanul Franz von Liszt, belgianul Adolphe Prins, olandezul

Georg von Hamel.- Își încetează existența la începutul WW1, dar ideile ei au fost continuate în cadrul AIDP fondată

la Paris 1924, printre fondatori fiind VVP. Cel de-al doilea congres a avut loc la București în 1929 sub președinția lui și a avut ca temă „Răspunderea penală a persoanei morale”.

4. Doctrinele apărării socialea. Apărarea socială originară sau apărarea socială subiectivistă- Promovată de Filippo Gramatica – 1934 – „Principii de apărare socială”b. Noua apărare socială- Marc Ancel, jurist francez, Președinte de Cameră la Curtea de Casație a Franței. „La defense

sociale nouvelle” 19545. Sistemele contemporanea. Neoclasicismul contemporanb. Neopragmatismul contemporanc. Tendințe actuale în politica penală

- CODURILE PENALE MODERNE ALE ROMÂNIEI1. 18652. 19373. 19694. 2009

- PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENALAcele idei de bază, directoare, care străbat întreaga reglementare penală, care se regăsesc în

instituțiile fundamentale ale dreptului penal.CP1969 – Vintilă Dongoroz – legalității, umanismului, democratismului. 1971+ = prea puține –

principiul egalității în fața legii, principiul penale personale, personalității răspunderii penale, principiul potrivit căruia infracțiunii e unicul temei al răspunderii penale, individualizării sancționării etc.

Principii unanim admise:1. Legalităţii – întreaga activitate în dreptul penal se bazează pe lege, numai prin lege se dispune în

domeniul dreptului penal, numai prin lege sunt prevăzute infracțiunile, pedepsele, se stabilește răspunderea penală. Nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, nullum crimen sine legem praevia, nulla poena sine lege praevia, sine lege poenali anteriori. Se ridică împotriva arbitrajului – primul care îl propune e Cezare Beccaria.

Declarația Omului și Cetățeanului – articolul 8 – nimeni nu va fi pedepsit pentru vreo faptă care la data la care a fost săvârșită nu a fost prevăzută de lege. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1956, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului etc.

Scos din CP1935 și CP rus 1922. 1949 art. 1, alin 2 – se vor considera infracțiuni și alte fapte neprevăzute de CP, dar care se aseamănă – aplicarea legii penale prin analogie.

2. Umanismului – consacră grija față de om și față de drepturile și libertățile lui, față de toate valorile sociale legate de persoana umană, nu se reduce la grija față de omul infractor

3. Infracțiunea e unicul temei al răspunderii penale4. Prevenirii săvârșirii infracțiunilor5. Individualizării sancțiunilor6. Egalității în fața legii

- IZVOARELE DREPTULUI PENAL1. Constituția2. CP3. OUG4. Legi penale complinitoare5. Legi penale speciale6. Legi nepenale cu dispozițiuni penale7. Tratate și convenții internaționale8. Alte categorii(???)

- RAPORTURILE JURIDICE PENALE

1. Subiectele2. Conținutul3. ObiectulNașterea, desfășurarea și încetarea

- LEGEA PENALĂ1. Generale/speciale2. Unitare/divizate3. De incriminare-cadru/în alb4. De trimitere

- INTERPRETAREA LEGII PENALE1. Oficială (legală)/neoficialăMetode de interpretare1. Literală (gramaticală)2. Rațională (logică)3. Istorică4. Sistematică5. Prin analogie6. După rezultatInterpretarea făcută de ICCJ și de CCR.

- APLICAREA LEGII PENALE

INFRACŢIUNEA- 3 ACCEPȚIUNI:1. Fapta concretă , săvârșită în realitatea obiectivă prin care se aduce atingere unei anumite

valori sociale;2. Fapta descrisă în norma de incriminare (o primă generalizare);3. Instituție fundamentală a dreptului penal (generalizare);- DEFINIȚII:1. Tanoviceanu – 1912 – acțiune sau inacțiune doloasă sau culpoasă pe care legiuitorul a

sancționat-o penalicește;2. Act ilicit prevăzut de lege cu o pedeapsă;3. Vintilă Dongoroz în CP1969 (pentru prima oară într-o legislație) în art. 17 – faptă care prezintă

pericol social săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală;4. NCP – Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție,

nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o – Titlul II, Infracțiunea, Capitolul I, Dispoziții generale, art. 15, Trăsăturile esențiale ale infracțiunii, alin. 1 (+alin. 2 – Infracțiunea e singurul temei al răspunderii penale).

- TRĂSĂTURI:1. Faptă prevăzută de legea penală2. Săvârșirea faptei cu vinovățieTitlul II (Infracțiunea), Capitolul I (Dispoziții generale), Articolul 16 (Vinovăția)(1) Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea

penală.(2) Vinovăția există când fapta este comisă cu intenție din culpă sau cu intenție depășită.(3) Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul:a) Prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;b) Prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.(4) Fapta este săvârșită din culă, când făptuitorul:a) Prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;b) Nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuie și putea să îl prevadă.

(5) Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.

Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres.

Definită în literatura de specialitate atitudine psihică a persoanei care săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă a avut în momentul săvârșirii faptei reprezentarea rezultatului, rezultat pe care l-a urmărit, nu l-a urmărit dar l-a acceptat, nu l-a urmărit, nu l-a acceptat și a sperat în mod neîntemeiat că acesta nu se va produce, ori nu l-a prevăzut, dar trebuia și putea să-l prevadă formele şi modalităţile vinovăţiei (intenția, culpa, praeter intenția). Vinovăția reprezintă împletirea a două elemente: factorul de conștiință + factorul de voință, în raport de care au fost prevăzută 3 forme principale ale vinovăției:

A. Intenţia (în literatura de specialitate apar denumiri precum intenție premeditată, calificată, repentină)

a. Directă – desemnează acea atitudine psihică a făptuitorului care, săvârșind o faptă cu voință neconstrânsă, a avut în momentul săvârșirii faptei reprezentarea rezultatului, rezultat pe care l-a urmărit în săvârșirea fapte (art. 16, alin. 3, a)). Te omor.

b. Indirectă – prevede rezultatul faptei sale, nu îl urmărește, dar acceptă eventualitatea producerii lui (art. 16, alin. 3, b)). Două rezultate ale actului de conduită: cel urmărit prin săvârșirea faptei (licit sau ilicit) + cel acceptat în eventualitatea producerii lui (mereu ilicit). Haina, gardul.

B. Culpa – forma vinovăției prin care agentul, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu îl urmărește, nu îl acceptă și consideră în mod neîntemeiat că nu se va produce, ori nu prevede rezultatul deși trebuia și putea să-l prevadă. Două modalități ale culpei:

a. Culpa cu previziune (cu prevedere, obișnuită) – agentul făptuitor prevede rezultatul faptei sale, nu îl urmărește și nu-l acceptă căci speră în mod neîntemeiat că nu se va produce. Se deosebește de intenția indirectă prin poziția psihică față de rezultatul. Am mașină șmek.

b. Culpa simplă (neglijența, culpa fără prevedere) – agentul făptuitor nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea. Criteriul omului normal și atent. Sunt farmacist, arhitect.

C. Praeter intenţia (intenţia depăşită) – forma mixtă de vinovăție în care o faptă se săvârșește cu intenție, produce un anumit rezultat care se agravează, rezultat care e imputat agentului sub raportul culpei. S-a prevăzut un rezultat mai grav decât cel urmărit și acceptat de făptuitor. Două forme de vinovăție unite – intenția + culpa. Te-am împins.

Forme, modalități de vinovăție, fiecare cu forma, modalitățile ei. 3. Săvârșirea nejustificată a unei fapte nejustificate4. Săvârșirea e imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Standard. Nu e imputabilă fapta săvârșită

în caz fortuit.- CONŢINUTUL = totalitate de condiții prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca

infracțiune. Îmbracă mai multe aspecte, distingând un conținut legal, juridic (e dat de norma de incriminare, e tiparul abstract prevăzut în lege pentru caracterizarea faptei ca infracțiune), un conținut concret al unei fapte săvârșite în realitatea obiectivă (pentru a fi un conținut de infracțiune, trebuie să se înscrie în tiparul abstract creat prin normă). Un conținut constitutiv (desemnează totalitatea de condiții prevăzute în lege cu privire la actul de conduită interzis, cu privire la fapta descrisă în lege ca manifestare voluntar conştientă a individului în sfera relaţiilor sociale cu semenii lui – nu poate lipsi din conținutul niciunei infracțiuni) și conținut juridic (cuprinde pe lângă aceste condiții cu privire la acte de conduită interzise, și alte condiții care privesc locul și timpul de săvârșire a faptei, condiții cu privire la subiectul infracțiunii, la obiectul infracțiunii).

Structura conținutului infracțiunii:1. Obiectul infracțiunii2. Subiectul infracțiunii3. Latura obiectivă4. Latura subiectivăReproșuri: din faptă nu pot face parte subiectul, căci fapta îi aparține lui, e actul lui de conduită, și

nici obiectul, căci valoarea socială distrusă exista înainte de comiterea actului, care sunt elemente exterioare conținutului infracțiunii, preexistă, sunt factori ai ei, dar în conținutul juridic sau legal al unor infracțiuni întâlnim referiri cu privire la subiect și obiect, așa că, fără a considera că intră în conținutul infracțiunii, se

poate examina la structura ei, a conținutului, și aceste elemente preexistente, chiar dacă fapta aparține subiectului și se îndreaptă împotriva obiectului, le examinăm aici pentru că au legătură.

În conținutul infracțiunii intră condiții cu privire la obiect, subiect, latură obiectivă, subiectivă. Aceste condiții se manifestă în condiții esențiale (constitutive) și neesențiale (circumstanțiale).

Condiții esențiale (constitutive) – au un rol deosebit în conținutul infracțiunii, de existența lor depinzând și existența infracțiunii. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții esențiale, fapta nu e infracțiune. Condiții esențiale: conducerea unui vehicul fără permis pe drumurile publice.

Condiții neesențiale (circumstanțiale) – nu au aceste efecte, inexistența lor nu conduc la inexistența infracțiunii. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții, fapta rămâne infracțiune. Furtul săvârșit în timpul nopții este un furt calificat. Dacă nu se fură noaptea nu e calificat. Va fi furt, dar nu e calificat. Doar simplu.

1. Obiectul infracțiunii: valoarea socială și relațiile sociale născute în jurul și datorită acesteia, pusă în primejdie, vătămată, periclitată prin fapt infractorului, valoarea socială pusă în primejdie prin fapta infracțională. Distingem între obiect general (toate valorile sociale puse în primejdie prin fapta individului) și obiect juridic special (acea valoare socială și relațiile sociale născute în jurul și datorită ei care a fost vătămată, pusă în primejdie, periclitată prin fapte infractorului. Este valoarea socială concretă care e pusă în primejdie prin fapta infracțională). Mai avem obiectul material al infracțiunii sau direct nemijlocit (entitatea materială prin care este exprimată valoarea socială) – infracțiunea nu se îndreaptă împotriva obiectului ca entitate materială prin care se exprimă valoarea socială, ci împotriva valorii sociale (calul/dreptul de proprietate), iar dacă entitatea materială nu există în momentul săvârșirii faptei, fapta nu poate fi consumată. După această entitate materială, infracțiunile se mai împart în infracțiuni de rezultat și infracțiuni de pericol (primejdie, atitudine – nu e necesară stabilirea legăturii de cauzalitate, care se va stabili numai în cazul infracțiunilor de rezultat). Obiectul juridic complex – specific infracţiunilor complexe când prin faptă se aduce atingere la 2+ valori sociale ocrotite penaliceşte există obiect juridic principal + secundar = obiectul juridic complex – O lovește peste mână (secundar) și îi smulge geanta din mână (principal).

2. Subiectul infracțiunii – persoanele implicate în comiterea unei infracțiuni. !=subiecți de drept penal.

a. Subiectul activ – persoana fizică/persoana juridică care săvârșește fapta. Condiții de existență ale subiectului activ persoană fizică:

- Să aibă vârsta cerută de lege (1936 – 14, 1939CPCII – 12):o -14 ani minorul prezumat absolut că nu are experiența pentru a înțelege consecințele acțiunilor

sale și fapta nu e imputabilă, el nu răspunde penalo 14-16 ani răspunde penal dacă în comiterea faptei concrete a lucrat cu discernământ, prezumția

relativă a lipsei, răsturnabilă prin proba contrarie, sarcina probei revine acuzării.o 16-18 ani are discernământ, prezumția relativă a prezenței lui, înfrângerea revine apărării.- Să aibă responsabilitate: nedefinită în legea penală, definită iresponsabilitatea, cauză care

înlătură imputabilitatea – debilitatea mentală aptitudinea persoanei de a-și da seama în momentul săvârșirii faptei de consecințele acesteia și de a-și dirija în mod conștient actele de conduită.

- Să aibă libertatea de voință și acțiune – să nu fie supusă constrângerii, amenințării, fapta să îi aparțină în întregime.

Condiții speciale – acele calități cerute de lege, necesare pentru caracterizarea faptei ca fiind infracțiune – necesară o calitate – militar etc., uneori ducând la calificare.

b. Subiectul pasiv – persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale ocrotite căreia i se aduce atingere prin fapta săvârșită, prin infracțiunea săvârșită. Condiții generale nu, dar condiții speciale da – pentru ultraj, exercițiul autorității de stat etc.

Persoana juridică – poate fi subiect activ sau pasiv – sunt exceptate de la răspunderea penală statul și autoritățile publice.

3. Latura obiectivă – 3 elemente: elementul material al laturii obiective, urmarea imediată și legătura de cauzalitate.

a. Elementul material – Elementul material al laturii obiective în conținutul constitutiv al infracțiunii este desenat prin acțiunea sau inacțiunea subiectului, făptuitorului. Acțiunea e acel act de conduită prin care făptuitorul face ceva ceea ce legea penală ordonă să nu se facă, prin acţiune se comite deci o faptă pe care legea o interzice. Inacțiunea reprezintă acel act de conduită prin care făptuitorul nu

face ceva ceea ce legea penală ordonă să se facă. Inacțiunea reprezintă elementul material al laturii obiectivă numai dacă există obligația legală sau convențională de a ieși din pasivitate și a împiedica o altă forță. Elementul material al laturii obiective se poate realiza prin fapte, (facta – luare, lovire, vătămare, pătrundere fără drept într-o locuință – deci prin acțiune), prin scris (plăsmuirea unui înscris, falsificarea unui înscris prin adăugare sau ștergere – scris, scripta), prin vorbe (învinuirea mincinoasă făcută prin denunț – verbis – propagandă de război, amenințarea). Elementul material îl putem întâlni într-o variantă unică în conținutul infracțiunii sau în variante multiple – furtul (1, luare)/delapidare (însușire, folosire etc.). În cazul în care elementul material al laturii obiective se prezintă în conținutul infracțiunii în variante multiple, infracțiunea își păstrează unitatea, chiar și atunci când se realizează prin mai multe dintre variantele alternative sau printr-una singură. După conținutul constitutiv se mai poate clasifica în infracțiuni cu conținut nominal (acelea în care se arată fapta, nu se descrie –omor, doar se arată fapta, ucidere – conținutul nu e descriptiv pentru că nu e nevoie, căci toți destinatarii legii penale înțeleg despre ce este vorba) și infracțiuni cu conținut descriptiv (destinatarul legii penale să vadă ce este interzis sau ce este permis – luarea de mită – în genere toată lumea știe ce înseamnă – dar în lege se prevede expres – pretinderea sau primirea, acceptarea sau nerespingerea etc.). În conținutul descriptiv este descrisă fapta, împrejurările în care aceasta devine infracțiune.

b. Urmarea imediată + legătura de cauzalitate – în urma acțiunii de împușcare se produce un rezultat, moartea victimei. După urmare, având în vedere că în conținutul infracțiunii se prevede și rezultatul, astfel de infracțiuni se mai numesc și infracțiuni de rezultat. Dacă în conținutul constitutiv nu este prevăzută o urmare, un rezultat, acelea rămân infracțiuni de pericol, sau infracțiuni de atitudine. La infracțiunile de rezultat, va trebui să observăm, să deslușim, să căutăm, să stabilim legătura de cauzalitate, la infracțiunile de pericol (numite şi de atitudine) nu se cercetează legătura de cauzalitate – asta nu înseamnă că nu există, ci rezultă din însăși faptul incriminării (rezultă ex re) – întotdeauna se pornește de la efect spre cauză. Uneori se simplu de determinat, alteori e mai greu pentru că se împletesc mai multe cauze s-au propus teorii pe care le putem grupa în:

teza monistă – orice rezultat al unei infracțiuni are o singură cauză și dacă se împletesc mai multe contribuții, acelea sunt simple condiții, cu legătură de cauzalitate sau fără legătură de cauzalitate. Dar cum deosebim din multele cauze pe cea care a produs rezultatul? Teorii care reduc cauzalitatea la o singură contribuție:

teza cauzei proxime – să fie considerată drept cauza rezultatului acea contribuție care se situează cel mai aproape de rezultat, care se află în imediata apropiere a rezultatului

teoria cauzei preponderente – să se socotească drept cauză acea contribuție care a influențat în măsura cea mai mare producerea rezultatului

teoria cauzei adecvate – să considerăm drept cauză acea contribuție care este cea mai adecvată unui astfel de rezultat.

teza pluralistă – să se considere drept cauza unui rezultat faptul că un rezultat poate avea mai multe cauze.

teoria sine qua non – cea mai importantă teză potrivit tezei pluraliste – vom analiza din antecedența cauzală acele contribuții fără de care rezultatul nu s-ar fi putut produce în aceeași măsură, în aceeași configurație – dacă fără acea contribuție ar fi fost fix la fel, contribuția e scoasă din antecedența cauzală, dar dacă a avut o contribuție cât de mică, e socotită cauza rezultatului, dar ne raportăm doar la contribuții esențiale, cauzal necesare, nu și contribuii neesențiale.

Lanțul neîntrerupt, o întrerupere a lanțului cauzal duce la un alt lanț cauzal.4. Latura subiectivă - desemnează forma de vinovăție cerută de lege pentru caracterizarea unei

fapte ca infracțiune. Vinovăția, ca element subiectiv în conținutul infracțiunii se constituie în elementul principal, pentru că alături de vinovăție în latura subiectivă vom examina mobilul și scopul, dar nu se confundă cu trăsătura esențială a infracțiunii, prezentă în una dintre cele 3 modalități: intenția, culpa și praeter intenția, căci poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială fără să existe vinovăţie ca element subiectiv – falsul cu intenție e infracțiune și le cuprinde pe amândouă, dar din culpă nu și e doar trăsătura esențială. Mobilul – pornirea interioară, motivația care-l determină pe individ să comită fapta – în actul de conduită reprezintă normalitatea, lipsa lui ne poate conduce la concluzia că persoana este iresponsabilă. S-a uitat urât la mine, vreau să mănânc. Scopul – ce urmăresc, țelul – de cele mai multe ori lipsește din conținutul

infracțiunii, dar când este menționat poate determina forma de vinovăție a intenției calificate. Intenția este calificată prin scop.

Fapta să se săvârșească într-un anumit loc și într-un anumit timp – marea majoritate a infracțiunilor nu au în conținutul constitutiv elemente referitoare la aceste condiții, dar condițiile au uneori importanță pentru caracterizarea faptei și distingem: esențiale (configurează caracterul penal al faptei sau caracterul infracțional, condiții de loc pentru ca fapta să fie infracțiune) și circumstanțiale (depinde varianta calificată, iar nerealizarea ei determină varianta tip – timpul nopții sau loc public)

Înlăturarea caracterului penal al faptei – dat de întrunirea cumulativă a trăsăturilor esențiale ale infracțiunii. Cauze justificative+cauze de neimputabilitate = cauze care înlătură caracterul penal al faptei, diferența – modul în care radiază efectul de la autor spre participanți.

A. Cauze justificative (Titlul II, Infracțiunea, Capitolul II, Cauze justificative, art. 18-22) – aceste cauze prezente în săvârșirea faptei se răsfrâng de la autor spre participanți.

Art. 18. Dispoziţii generale (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege. (2) Efectul cauzelor justificatibe se extinde și asupra participanților.

a. Legitima apărare (II-II-19) – Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului (art. 19, alin. 2). CP1937 – viața, integritatea corporală, sănătatea, viața, onoarea, averea. NCP, CP anterior nu mai specifică.

Atacul – o atitudine ofensivă, o acțiune prin care o persoană face ceva ce legea penală ordonă să nu facă. Poate consta dintr-o inacțiune. Material, direct, imediat, injust, grav, să pună în pericol persoana sa sau a altuia, drepturile acestora sau un interes general.

Apărarea – se face printr-o faptă prevăzută de legea penală, trebuie să fie precedată de atac și proporțională cu gravitatea lui, necesară pentru a înlătura atacul.

Alte drepturi ale persoanei în afară de viață, integritate corporală, sănătate, integritate, onoare, avere pot fi atacate, dar apărarea lor se face pe căi de drept, nu prin legitimă apărare, adică căi de fapt, căci nu sunt susceptibile de a fi atacate direct, material şi injust, permiţând astfel ripost legitimă. În legitimă apărare ca ripostă se realizează apărarea acestor drepturi numai prin căi de fapt .

b. Starea de necesitate (II-II-20) – (1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de necesitate (1) Este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.

Condiţii care privesc pericolul:- Iminent- Să amenințe valorile prevăzute de lege- Să nu poată fi înlăturat altfelCondițiile acțiunii de salvare:- Să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală- Acțiunea de salvare să fi constituit unica soluție de salvare- Să nu fi fost îndreptată către persoanele care au obligați legală să înfrunte pericolulNu e în stare de necesitate cel care și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave dacă

pericolul nu era înlăturat. Fapta săvârșită în stare de necesitate nu atrage răspunderea penală, dar nici nu înlătură răspunderea civilă.

c. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații (II-II-21) – (1) justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. (2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădi ilegală.

CP1937 – „ordinul legii și comanda autorității legitime”. Dacă persoana se bucură de un drept, exercitarea acelui drept este justificată, dacă nu are loc în mod abuziv. Dispozițiile pe care le examinăm privind exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații se referă, au în vedere la 3 situații: exercitarea

unui drept recunoscut de lege, îndeplinirea unei obligații impuse de lege, îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă.

Exercitarea unui drept recunoscut de lege – această cauză justificativă privește săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală, faptă care este săvârșită prin exercitarea unui drept. Este prevăzută în lege ca infracțiune, dar în condițiile în care este săvârșită de persoana respectivă, este înlăturat caracterul respectiv. Exercitarea dreptului să fie prevăzută de lege, să se realizeze în condițiile legii. Avem în vedere legea în sens larg.

Îndeplinirea unei obligații impuse de lege – îndeplinirea acestei obligații trebuie făcută cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de lege. Prin săvârșirea acestei activități se realizează și conținutul unei fapte prevăzută de legea penală, dar fapta este justificată. Ex: Sunt justificate lovirile cu ocazia manifestărilor sportive. Box. Apreciat e cel care lovește mai tare. Loveşte, dar este permis de lege.

Îndeplinirea unei obligații îndeplinite de autoritatea competentă – o obligație desfășurată de persoana care desfășoară o activitate în cadrul unei autorități. Ex: Jandarmii au obligația de a asigura liniștea și ordinea publică. Au obligația să asigure desfășurarea pașnică a unor proteste în condițiile legii. Când activitatea degenerează, ei au obligația să restabilească ordinea. Ordinele primite de la comandanți trebuie să se desfășoară în limitele prevăzute de lege. Dacă ordinele sunt vădit ilegale, ei trebuie să se abțină de la comiterea faptei – rupe-le picioarele! Nein!

d. Consimțământul persoanei vătămate (II-II-22) (1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. (2) Consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia. Cauză nou introdusă – e consecința, privește abandonarea conceptului de pericol social – tratamente medicale sau sporturi, dar nimic care să pună în pericol viața.

B. Cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate (II-III-23-31)Art. 23 – Dispoziţii generale – (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a

fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate. (2) Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanților, cu excepția cazului fortuit.

a. Constrângerea fizică (II-III-24) – Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căruia făptuitorul nu i-a putut rezista – presiune exercitată asupra fizicului – se săvârșesc fapte de inacțiune, de omisiune, dar pot fi și de comisiune, de acțiune, când persoana respectivă devine un instrument în mâna altuia.

b. Constrângerea morală (II-III-25) – Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod = Presiunea psihică exercitată asupra unei persoane printr-o amenințare cu un pericol grav care nu poate fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea faptei prevăzută de legea penală, faptă care ar fi fost infracţiune dacă nu i-ar fi lipsit caracterul vinovăției, lipsă determinată de faptul că făptuitorul nu a avut libertatea de acțiune sau de hotărâre.

c. Excesul neimputabil (II-III-26) – (1) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului. (legitima apărare). (2) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. (starea de necesitate)

Este recunoscut caracterul de neimputabilitate în favoarea celui care, aflat la un moment dat, într-un moment al activității de înlăturare al atacului, în legitimă apărare, depășește limitele unei apărări proporționale cu intensitatea și gravitatea pericolului, iar fapta încalcă proporționalitatea, dar dacă nu și-a dat seama din cauza tulburării sau a temerii, excesul e scuzabil, e o faptă săvârșită în exces justificat, pentru că lipsește vinovăția – sub imperiul temerii el nu s-a oprit la limitele proporționalității și a săvârșit fapta prevăzută de legea penală, dar e tot legitimă apărare. Dacă depășirea nu se mai întemeiază pe tulburare sau temere, făptuitorul dându-și seama, atunci e infracțiune. CP anterior/CP1937 – este în legitimă apărare și cel care sub imperiul temerii tulburării sau terorii a depășit limitele unei apărări proporționale cu intensitatea și gravitatea pericolului.

d. Minoritatea făptuitorului (II-III-27) – Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal.

e. Iresponsabilitatea (II-III-28) – Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze

f. Intoxicația (II-III-29) – Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau alte substanțe psihoactive. CP anterior + CP1937 = beţie.

(1) Eroarea (II-III-30) – (1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei. (3) Nu constituie circumstanță agravantă sau element circumstanțial agravant starea, situația ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii. (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător și în cazul necunoașterii unei dispoziții legale extrapenale. (5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită ca urmare a necunoașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.

g. Cazul fortuit (II-III-31) – Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.