Tema 3. Apariţia şi evoluţia ideii democratice.

Planul:

1. Originile democraţiei.2. Democrație si republica.3. Creştinism si democraţie.4. Evoluţia ideii democratice în epoca modernă.

Literatura:

Aristotel. Politica. - Editura Antet, 1996.Enciclopedia Blackwell a gândirii politice / coord.: David Miller. – Bucureşti: Humanitas, 2006.Rousseau Jean-Jacques. Discurs asupra inegalității; Contractul Social.- Iaşi: Institutul European, 2006.Nay O. Istoria ideilor politice. – Iaşi: Polirom, 2008.

1. Originile democraţiei.„Democraţia” ca termen si democraţia ca forma a vieţii politice îşi au ambele originea în Grecia

antica. Pentru greci, demokraţia înseamnă guvernarea de către oameni obişnuiţi, dintre care mulţi erau needucaţi, fără experiență si săraci. Deoarece acești oameni formau majoritatea cetățenilor, democrația a fost identificata, așa cum se întâmpla adesea în zilele noastre, cu guvernarea de către majoritate. Dar este important sa notam ca aceasta majoritate consta în principal dintr-o singura clasa, demosul. Mulți greci au înțeles democrația ca fiind o forma de conducere a unei clase – guvernare prin si în beneficiul clasei inferioare sau a clasei muncitoare. Astfel, ea se opunea aristocrației, conducerea de către aristoi – „cei mai buni”, cei despre care se presupunea ca erau cei mai în măsura sa guverneze.

Centrul activității în Grecia antica, ce nu era unita sub un guvern unic, era polis-ul care se autoguverna, sau orașul-stat. Atena, cel mai mare polis se dovedește a fi cel mai potrivit exemplu de oraș stat democratic. De-a lungul celei mai mari parți din a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr., perioada cunoscuta ca Vârsta de Aur a Atenei, atenienii își considerau polisul ca fiind o democrație.

Trăsătura esenţială a democraţiei ateniene a fost dată de participarea nemijlocită a cetăţenilor în cadrul procesului decizional necesar gestionării problemelor existente în comunitate. Participarea directă la viaţa politică a cetăţenilor atenieni cu drepturi politice era un element esenţial în viaţa acestora. Atenianul nu lua parte la dezbaterile politice doar ocazional, ci tot timpul când trebuia să fie luată o decizie. În afară de faptul că participarea directă la viaţa politică era un drept, era şi o obligaţie. Pericle, un om politic de seamă al Atenei, considera că o „constituţie [...] este numită democraţie deoarece puterea nu este în mâinile unei minorităţi, ci aparţine întregului popor”. Pe de altă parte, Platon susţinea că poporul trebuie cârmuit de către cei mai înţelepţi, pentru că, dacă cetăţenii se vor lăsa ghidaţi de propriile idei, aceştia vor putea cădea în anarhie, distanţându-se de obiectivele firesc propuse. Observăm astfel că democraţia specifică Greciei antice se baza pe participarea ridicată a cetăţenilor la viaţa politică, puterea fiind în mâinile poporului.

1

Totuşi, în secolele al V-lea si al VI-lea î.Hr. aceea care favorizau democraţia trebuiau sa se confrunte si cu alte critici. Exista nemulţumirea ca democraţia era o forma de guvernământ instabila, si prin aceasta periculoasa. Principalul purtător al acestei critici era Platon (427-347 î.Hr.).

Platon credea ca democraţia este periculoasa deoarece ea plasează puterea politica în mâinile poporului ignorant si plin de invidie. El argumenta ca, datorita ignorantei lor, oamenii nu vor şti cum sa utilizeze puterea politica pentru binele comun. Pentru ca sunt invidioşi, oamenii vor fi interesaţi numai de propriul lor bine, pe care vor încerca sa-l promoveze jefuindu-i pe cei care sunt mai înstăriţi. Fiind si invidioşi si ignoranţi oamenii vor fi uşor influenţaţi de demagogi – ceea ce se traduce literal prin lideri ai demosului – care îi vor flata, vor face apel la invidia lor si îi vor stârni unii împotriva celorlalţi. Pe scurt, din democraţie decurg războiul civil si anarhia, distrugerea oraşului-stat. Când democraţia va fi lăsat polisul în aceasta stare mizerabila, după analiza lui Platon, oamenii vor cere lege si ordine. Atunci ei se vor strânge în jurul oricărui suficient de puternic pentru a pune capăt anarhiei. Dar o astfel de persoana va fi un despot, spune Platon, un tiran căreia nu-i pasa de polis sau de popor, ci numai de putere. Astfel, democraţia, conducerea poporului, nu este alt ceva decât o serie de paşi mărunţi spre despotism.

O prima analiza teoretica despre democraţie o realizează Aristotel in lucrările sale Politica, Etica si Constituţiile. Dominat de ideea realizării Binelui general, el asociază guvernământul cu Constituţia, considerându-le lucruri identice, de aceea, spune el, este suficient să cercetăm cine şi în folosul cui guvernează, pentru a şti ce fel de guvernământ are statul respectiv şi ce constituţie ii corespunde. Aristotel afirmă că democraţia este una din cele sase tipuri principale de regim politic sau constituţii. Puterea de guvernare, spunea el în Politica, trebuie sa fie în mâinile unei persoane, în mâinile câtorva sau ale mai multora; si aceasta putere poate fi folosita fie spre binele întregii comunităţi – caz în care este buna sau adevărată – sau numai pentru binele conducătorilor – caz în care este pervertita. Combinând aceste caracteristici, Aristotel a ajuns la următoarea schema:

Două caracteristici ale clasificării regimurilor a lui Aristotel sunt de remarcat. Prima dintre ele este ca l-a urmat pe Platon în a considera ca democraţia este rea si de nedorit. Pentru Aristotel, democraţia este o forma de conducere corupta, deoarece demosul tinde sa aibă vederi înguste si sa fie egoist. Oamenii simplii îşi vor urmării propriile interese numai pe termen scurt luând proprietăţi, bogăţii si putere de la cei putini fără sa fie interesaţi de pacea si stabilitatea polisului ca întreg. Dar aceasta serveşte scopurilor lor numai pe termen scurt, iar în final ei vor instaura haosul si nu în ultima instanţă despotismul în întreg polisul. O asemenea apreciere a lui Aristotel asupra democraţiei îşi are explicaţia in concepţia pe care o da noţiunii de popor si cetăţean. Pentru el noţiunea de cetăţean nu era echivalenta cu totalitatea locuitorilor adulţi dintr-o comunitate sociala, ci ea se rezuma la proprietari, numai aceştia puteau întruni calităţile de cetăţean, iar poporul era format din cetăţenii proprietari. Cetăţenii proprietari bogaţi dau oligarhia, iar cei săraci demosul - democraţia. De aici, si confuzia pe care o face Aristotel intre democraţie - sinonimă cu sărăcia sau demagogia si oligarhia cu bogăţia. Iată cum rezuma el acest fapt: “Ceea ce distinge in mod esenţial democraţia de oligarhie este sărăcia si bogăţia; oriunde puterea este in mana bogaţilor este

2

În al cui interes ?

Public Propriu

Conduce o persoana Monarhie TiranieConduc câţiva Aristocraţie OligarhieConduc mulţi Politeia Democraţie

„Adevărate” „Pervertite”

oligarhie; oriunde puterea este in mana săracilor, este demagogie” (Aristotel, Politica, III V, Editura Antet, 1996, p. 7). Fiind asimilata cu sărăcia si demagogia, democraţia apare pentru Aristotel o forma de guvernământ impura sau corupta la fel ca tirania.

Cea de-a doua trăsătura a clasificării aristoteliene este includerea politeiei, ca formă bună a organizării de către cei mulţi. Pentru Aristotel, politeia diferă de democraţie prin aceea ca ea mixează elemente ale guvernării celor putini cu elemente ale guvernării de către cei mulţi. Virtutea acestei constituţii mixte consta în faptul ca fiecare grup îl poate supraveghea pe celalalt – cei puţini pe cei mulţi, cei mulţi pe cei putini – astfel încât niciuna dintre clase nu-si poate urmări propriul interes în detrimentul binelui comun. Aristotel sugera deasemenea, că politeia poate diferi de democraţie prin modul de distribuţie a bogatei si a proprietăţii. Într-o democraţie cei mulţi vor fi cei săraci. Potrivit lui Aristotel, acesta este modul în care decurg lucrurile si el nu poate fi schimbat. Totuşi, în condiţiile rare dar norocoase în care cei mai mulţi oameni nu sunt nici bogaţi nici săraci, „ci au o proprietate (bogăţie) moderata si suficienta”5, ne putem aştepta ca ei sa conducă de o maniera prudenta. Aceasta datorita faptului ca majoritatea, când formează „clasa de mijloc” va evita excesele caracteristice săracilor invidioşi si cele ale bogaţilor aroganţi. Văzând binele polisului ca propriul lor bine, cei mulţi din starea de mijloc vor lucra pentru a menţine pacea si stabilitatea oraşului-stat.

Aşa cum a fost conceputa si aplicata, democraţia ateniana a avut o serie de limite, cum ar fi: - Ea era aplicata in cadrul unei comunităţi mici - oraş, cetate, rezumându-se la Atena si zonele

limitrofe. Sfera ei de manifestare, de cuprindere a fost mai mult teoretica decât (pag 76 din 96 Aurel Piţurcă + Introducerea în Ştiinţa Politică) practica, ea nefiind o formă de guvernământ a practicii politice. Democraţia nu era un fenomen, un proces permanent, ci ea alterna cu formele totalitare, dictatoriale.

- In acţiunea ei practica, democraţia ateniana se baza pe egalitatea reala a cetăţenilor, dată de proprietate, fiind concepută şi bazată pe proprietate. Ea avea o sferă relativ îngustă de cuprindere a vieţii sociale, inclusiv a noţiunii de popor, importante segmente ale acestuia, sclavi, femei, oameni liberi care efectuau munci fizice erau excluşi din cadrul sau si deci si de la exercitarea puterii. De fapt, numai unul din zece locuitori ai Atenei era cetăţean;

- Alegerea magistraţilor, a celor ce urmau a exercita funcţiile publice se făcea prin tragere la sorti, fapt ce ii diminuau din forţă, capacitate, eficientă, întrucât unii din cei desemnaţi puteau sa nu aibă nici o înclinaţie sau competenta in exercitarea funcţiilor, făcând astfel din democraţie o forma de guvernământ ineficienta, incapabila de a rezolva in cele mai bune condiţii problemele vieţii sociale;

- Democraţia ateniana asigura o protecţie redusa a drepturilor minorităţilor. Toţi cetăţenii erau egali în fata legii, dar aceasta nu înseamnă ca orice cetăţean era liber sa-si exprime părerile, oricât de nepopulare ar fi fost acestea. Adunările ateniene îndepărtau uneori din Atena, temporar, cetăţeni, fără proces si chiar fără a li se aduce acuzaţii legale, numai pentru ca majoritatea adunării considera aceşti cetăţeni ca reprezentând un pericol pentru polis. Aceasta era practica ostracizării, numita astfel după scoica sau ciobul (ostrakon) pe care cetăţenii Atenei scriau numele celor pe care doreau sa-i îndepărteze. Uneori, pedeapsa pentru susţinerea unor vederi nepopulare era si mai dura. Cunoaştem aceasta mai ales în cazul lui Socrate (469-399 î.Hr.) filosoful condamnat la moarte prin otrăvire.

Cu toate aceste limite, democraţia sclavagista ateniana care a fost cea mai reprezentativă pentru această perioadă istorică, avea să conserve principii de bază pentru conturarea democraţiei moderne şi a căror valabilitate s-a păstrat si astăzi si nu pot lipsi din conţinutul acesteia, cum ar fi:

egalitatea tuturor cetăţenilor in exercitarea puterii; alegerea reprezentanţilor puterii; posibilitatea revocării acestora, etc.

3

2. Democrație si republica.Guvernământul popular a supravieţuit în lumea antica, dar sub forma republicii mai degrabă decât

sub forma democraţiei. „Republica” deriva din latinescul res publica, ce înseamna, în traducere literala, lucru public sau treburi publice. Istoricul grec Polybius (cca 200 î.Hr.-cca 118 î.Hr.) i-a dat termenului o conotaţie specifică.

Polybius a petrecut vreo 17 ani la Roma ca ostatic. Această experienţă i-a inspirat interesul pentru creşterea puterii Romei, pe care Polybius o vedea ca parte a ciclului ascensiunii si declinului marilor puteri. Fiecare imperiu sau tara puternica sunt condamnate sa decada, spunea Polybius, deoarece atât natura cât si istoria ne spun ca nimic nu durează veşnic. Cu toate acestea, unii deţin puterea mai mult decât alţii, iar Polybius considera ca exemplul Romei îl ajuta sa explice de ce se întâmpla acest lucru.

Cheia succesului Romei, declara Polybius, era guvernământul sau mixt. Aceasta nu era o idee pe deplin noua – Platon o sugerase, ca si Aristotel, în discuţia asupra politeiei – dar Polybius a dezvoltat-o mult mai clar decât predecesorii săi. Republica Romana era un guvernământ mixt, spunea el, deoarece nici o singura persoana, nici mai multe, nici cei mulţi nu deţin exclusiv puterea. În schimb, Republica amesteca sau echilibra aceste trei regimuri într-un mod în care erau menţinute părţile lor bune, evitându-se defectele lor. În loc sa acorde toată puterea unei singure persoane, câtorva sau oamenilor obişnuiţi, Republica Romana a împărţit puterea între ei. Astfel, poporul ca întreg exercita un oarecare control asupra deciziilor politice prin adunări – cel puţin acesta era cazul bărbaţilor liberi, adulţi – dar la fel făceau si aristocraţii care conduceau Senatul. Apoi, în locul unui monarh, Republica se baza pe consuli pentru implementarea politicilor. Astfel, spunea Polybius, nici un grup nu putea să-şi urmeze propriul interes pe socoteala binelui public. Fiecare îl controla pe celalalt, iar rezultatul era o formă de guvernământ libera, stabila si de durata. După cum un aliaj care este mai puternic decât oricare dintre metalele care îl compun, Polybius credea ca un guvernământ mixt se va dovedi mai durabil decât oricare alta forma pura de conducere.

Astfel, o republica era o forma de guvernământ popular, dar apărătorii săi au insistat sa nu fie confundată cu democraţia. Democraţia promova viciul – conducerea egoista a oamenilor obişnuiţi, pe când republica promova virtutea. Virtutea republicană consta în abilitatea de a se ridica deasupra interesului personal sau de clasă, de a plasa binele întregii comunităţi deasupra celui personal. Numai cetăţenii activi puteau realiza aceasta virtute, argumentau republicanii, cetăţenii dornici sa-si exercite libertatea si întotdeauna vigilenţi sa o protejeze împotriva oricărei persoane sau grup care ar putea încerca sa preia puterea. Guvernământul mixt servea ambele scopuri încurajând într-o oarecare măsură participarea populară la guvernare în timp ce îngreuna obţinerea de către cineva a unei puteri suficient de mari pentru a ameninţa libertatea si binele comun.

Totuşi, la 100 de ani de la moartea lui Polybius, Republica Romana a dat naştere Imperiului Roman. Începând cu Iulius Cezar (100-44 î.Hr.) o serie de împăraţi au luat puterea instituţiilor Romei republicane si au concentrat-o în propriile mâini. Aproape 1500 de ani vor trece până când idealul republican sa fi reînviat în oraşele state din nordul Italiei în timpul Renaşterii. Alţi 400 de ani vor trece înainte ca idealul democratic da renască la rândul sau.

3. Creştinism si democraţie.Au existat, bineînţeles, multe dezvoltări semnificative în anii cuprinşi între cele doua repere, poate

cea mai importanta fiind apariţia creştinismului. În anumite privinţe, creştinismul pare un aliat natural al democraţiei, deoarece el proclama ca orice persoana, indiferent de sex, naţionalitate sau statut, este un copil al Domnului. Sigur, judecând în funcţie de standardele lumii antice, creştinismul susţinea o egalitate radicala. Bogat sau sărac, sclav sau om liber, cetăţean sau străin, grec, evreu sau roman, bărbat sau femeie – nici una dintre aceste diferenţe nu conta cu adevărat, susţineau creştinii, deoarece cu toţii suntem egali în ochii lui Dumnezeu.

4

Ne-am putea aştepta ca primii creştini să susţină ca toţi sa fie egali si în politica. Dar nu. Si aceasta nu pentru ca primii creştini erau antidemocraţi, ci pentru ca ei erau împotriva politicii. Creştinii credeau ca viata pe pământ este o pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu, un pelerinaj înspre rai – adevăratul cămin al creştinilor; astfel, prin ele însele, problemele acestei lumi nu aveau valoare sau semnificaţie. Mulţi dintre primii creştini credeau, de asemenea, ca sfârşitul lumii se apropia. Aceste credinţe i-au determinat pe unii sa ia o atitudine care ar putea fi caracterizata ca fiind în afara legii. În ce priveşte legea, în mod obişnuit creştinii erau obligaţi să se supună altor oameni si legii pământeşti. Aşa cum afirma Sf. Pavel: „Orice suflet sa fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el; căci nu este autoritate decât de la Dumnezeu. Si cele care exista au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte autorităţii, se împotriveşte rânduieli lui Dumnezeu; si cei care se împotrivesc îşi vor primi judecata”(Noul Testament, Romani 13: versetele 1 si 2. Am utilizat în traducere ediţia revizuita a Bibliei care a folosit ca text traducerea D.Cornilescu: Biblia sau Sfânta Scriptura. Vechiul si Noul Testament, GBV, 1989.). Cu alte cuvinte, acolo unde era implicata politica, mesajul creştin era simplu, să te supui faţă de cei care au puterea si sa nu cauţi sa dobândeşti putere.

In feudalism, ca urmare a dominării sale de absolutismul monarhic si de dogma teologica, democraţia a cunoscut o perioada de regres. Ca forma de guvernământ si guvernare ea dispare, ceea ce se menţine fiind numai anumite elemente, aspecte de democratism, acestea fiind prezente în cadrul obştilor săteşti sau a republicilor orăşeneşti. Nici sub aspect teoretic, democraţia nu a cunoscut evoluţii remarcabile in perioada feudala, abia in secolul al XVII-lea, odată cu descompunerea acestei formaţiuni sociale si afirmarea reprezentanţilor dreptului natural si a tezei contractualiste, cel puţin conceptual, teoretic, democraţia realizează progrese.

După lungi dezbateri şi controverse legate de dobândirea şi legitimarea puterii (monarh/cler, suveran/nobili), două momente au marcat evoluţia ideii democratice: ponderea dată individului de către Reformă (Dumnezeu se adresează direct individului, fără intermediari) şi „umanismul civic“ al lui Machiavelli. O altă influenţă decisivă a fost apariţia liberalismului (Hobbes şi Locke) şi, mai ales, momentul de ruptură produs de Revoluţia Franceză (1789). Începând cu Revoluţia Franceză, democraţia nu mai este un simplu concept sau obiect de dispute filosofice, ci o realitate politică. Principiile şi exemplul Revoluţiei Franceze au inspirat direct revoltele sclavilor din Caraibe şi America de Sud şi au pus într-o nouă perspectivă problema puterii populare.

4. Evoluţia ideii democratice în epoca modernă.Una din schimbările cele mai semnificative a fost deplasarea accentului de la micro-democraţia

statului-cetate atenian (cu derivaţiile lui ulterioare în Roma antică şi republicile italiene) la statul-naţiune. Democraţia este aplicată la scară largă, ceea ce a dus la adoptarea de noi principii (inexistente în democraţia anterioară, fondată exclusiv pe ideea participării directe):

reprezentarea, ca soluţie la faptul că statul-naţiune are o populaţie numeroasă, care nu poate participa direct în totalitatea sa; sufragiul universal, respectiv dreptul fiecărui cetăţean de a alege şi de a fi ales; statul de drept, care garantează egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii; pluralismul, atât al partidelor şi organizaţiilor politice, cât şi al instituţiilor civice; separarea puterilor în stat.

Evoluţia ideii democratice în epoca modernă a avut trei faze.La început, începând cu sec. XVIII, democraţia a fost văzută ca un mijloc al libertăţii. În această

perspectivă, democraţia este în primul rând un sistem de guvernare care tinde să includă libertatea în relaţiile de conducere şi supunere pe care orice formă de societate structurată le impune. Autoritatea este indispensabilă, dar ea trebuie să fie compatibilă cu libertatea guvernaţilor. Evident, există diverse interpretări politice ale cuvântului libertate. Cea din care s-au inspirat fondatorii democraţiei moderne este

5

libertatea ca prerogativă inerentă a oricărei fiinţe umane. Este în acelaşi timp o libertate-autonomie (absenţa constrângerilor, îndeosebi a celor rezultate din arbitrarul politic) şi libertatea - participare, care constă în implicarea guvernaţilor la exercitarea puterii (ceea ce împiedică instaurarea unei autorităţi discreţionare). În această perspectivă, democraţia este un regim al libertăţii politice, în care se garantează atât autonomia guvernaţilor, cât şi asocierea lor la deciziile colective. Acest regim este asigurat prin intermediul drepturilor politice, prin sistemul electoral şi prin libertăţile incluse în cadrul drepturilor omului: libertatea de opinie, libertatea presei, libertatea de asociere etc. (vom reveni asupra lor în modulul destinat „Culturii civice“).

Această etapă, centrată pe ideea de libertate, marchează întreaga istorie a ideii democratice începând cu Reforma (sec. XVI), până la filosofii iluminişti din sec. XVIII (în care opera cea mai reprezentativă este „Contractul social“ al lui Rousseau) şi „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului“ (1789–1791). Omul este liber prin natura sa, iar sistemul politic trebuie să-i garanteze şi să-i perfecţioneze această condiţie naturală. Democraţia înseamnă subordonarea libertăţii politice faţă de libertatea civilă sau personală a individului.

În cea de a doua fază, democraţia este văzută ca un instrument al justiţiei sociale ceea ce implică deja extinderea ideii democratice la raporturile economice şi sociale. După ce, în prima fază, postulatul libertăţii fusese admis ca principiu fundamental al societăţii politice, primele efecte ale revoluţiei industriale au pus o nouă problemă: cum să se asigure egalitatea în faţa prosperităţii. Cu alte cuvinte, cum să se împiedice transformarea libertăţii într-un privilegiu doar pentru unii. Libertatea nu este efectivă decât atunci când permite accesul la servicii sociale şi când este coroborată cu echitatea şi justiţia socială. În ultimă instanţă, nu are prea mare importanţă faptul că omul este liber să gândească şi să se exprime dacă situaţia sa economică îl condamnă la marginalizare sau excludere socială. Aşa a apărut ideea de democraţie socială care pune în discuţie problemele-cheie ale proprietăţii, ale condiţiilor de muncă, calităţii vieţii şi securităţii sociale. Ca să devină autentică, democraţia trebuie să asigure o repartizare cât mai echitabilă a bunăstării şi, în orice caz, să protejeze individul de constrângerile economice şi sociale care îi pot îngrădi libertatea.

Cea de a treia etapă este şi mai complexă şi contradictorie, căci ea vizează gestiunea creşterii şi prosperităţii. Rolul puterii nu este doar de a garanta libertăţile individului şi de a asigura o gestiune echitabilă a sărăciei, ci de a promova creşterea economică şi extinderea prosperităţii pentru toţi. Este faza democraţiilor industrializate, unde s-a realizat un nivel de trai care satisface nevoile minimale ale majorităţii populaţiei, astfel încât s-a ajuns la un grad mare de omogenitate şi coeziune socială. Unii autori (Dahl, Huntington) o numesc democraţie consimţită unde atât puterea, cât şi corpul electoral au un interes comun: extinderea bunăstării şi creşterea economică. Alternanţele la guvernare nu se fac pe considerente ideologice şi nu reprezintă neapărat schimbări de regim. Pur şi simplu, electoratul este atras de un program de gestiune sau altul, de consecinţele prezumtive ale unei guvernări din perspectiva bunăstării şi creşterii economice.

Trecând de la antichitate la epoca medievală, democraţia va fi influenţată de apariţia dreptului natural şi a contractualismului. John Locke vedea guvernarea perfectă obţinută prin consimţământul dat de cetăţeni pentru cei care au drepturi politice. Prin aceasta se poate observa o primă încercare de reprezentativitate a cetăţenilor prin democraţie. Pentru Rousseau conceptul de democraţie avea o semnificaţie diferită, acesta arătând faptul că ideea de democraţie nu are nici o legătură cu ideea de reprezentativitate politică pentru că „deputaţii poporului nu sunt şi nici nu pot fi reprezentanţii lui; ei nu sunt decât mandatarii lui şi nu pot să hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul în persoană este nulă; nici nu este lege” (Jean-Jacques Rousseau, Contractul Social, Ed. Moldova, Iaşi, 1996, p.163). J.-J.Rousseau vedea ca cel mai potrivit mod de guvernare, acel mod care permite tuturor cetăţenilor, prin voinţa generală a comunităţii, să se implice în viaţa politică şi publică, la elaborarea legilor, în adunări periodice cu un caracter general. Bineînţeles, acest lucru era şi este în continuare unul

6

aproape imposibil, filozoful francez fiind deseori revendicat atât de teoreticienii regimurilor autoritare, cât şi de cei ai regimurilor liberale.

La fel ca J.-J.Rousseau, K. Marx, care teoretiza o democraţie în care cetăţenii să îşi câştige libertatea, considera că trebuie să dispară organizarea socio-politică ce ar fi stat la baza folosirii omului ca pe un instrument, sa dispară clasele sociale, astfel înlăturându-se aşa-zisa putere de clasă. În genere, acestea erau mijloacele prin care Marx credea că se poate ajunge la democratizarea deplină a societăţii. G. Sartori a criticat logica propusă de Marx argumentând că „dacă descriem comunismul ca „democraţie comunistă” atunci putem spune că Marx dorea o democraţie fără stat, care să guverneze singură, fără coerciţie şi fără structuri verticale, fără probleme de putere sau conflicte de orice fel – pe scurt, îşi imagina cea mai primitivă, simplistă şi idilică administrare în comun a existenţei comunitare”(G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată. - Iaşi: Polirom, 1999, p. 365.).

Variantele contemporane ale democraţiei vor fi abordate la temele următoare.

7