APARATORUL IN PROCESUL PENAL

Nu este parte in proces. El are o pozitie procesuala distincta. Sub aspectul pozitiei procesuale, aparatorul se apropie de aceea a partii pe care o asista, fara insa a se identifica cu aceasta.

Calitatea procesuala de aparator presupune indeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii:1) Sa aiba calitatea de avocatPentru ca o persoana sa devina avocat trebuie sa devina membru al unui Barou de avocati si sa nu fie incompatibil, potrivit legii. In prezent, avocatura este organizata si functioneaza in baza Legii 51/1995, care a fost modificata. Aceasta lege se inscrie pe linia democratizarii avocaturii, situand la baza avocaturii principiul autonomiei profesiei de avocat. Avocatul nu este functionar, el nu poate fi subiect activ al luarii de mita, insa, desi nu este functionar, el este asimilat lui, atunci cand este subiect pasiv al unor infractiuni .In lumina prevederilor legii speciale referitoare la organizarea si exercitarea avocaturii, la baza profesiei de avocat sta principiul legalitatii, pentru ca avocatul, la fel ca orice subiect oficial trebuie sa actioneze numai in baza legii si are obligatia sa apere doar drepturile si interesele legitime ale persoanei, nu si cele nelegitime. Avocatul poate uza doar de mijloacele pe care i le confera legea . La baza profesiei de avocat sta si principiul independentei. Astfel, avocatul este independent atat in relatiile cu clientii, cat si cu autoritatile judiciare, el neputand fi supus influentelor si presiunilor exterioare.La baza avocaturii sta si principiul libertatii, astfel ca avocatul este liber sa-si aleaga cauzele. Avocatul este liber sa stabileasca strategia apararii, nimeni neputandu-i impune o anumita strategie . Aceasta libertate nu poate fi folosita impotriva interesului clientului. Un alt principiu este principiul impartialitatii. Avocatul slujeste justitia in mod partial, avand obligatia deontologica de a invedera doar imprejurarile favorabile si nu cele nefavorabile persoanei pe care o asista.Principiul deontologiei profesionale face ca, sub aspectul pozitiei procesuale, avocatul sa intre atat in raport cu autoritatile, cat si in raport cu proprii clienti . In privinta raporturilor dintre avocat si autoritati, ele trebuie sa fie raporturi de colaborare profesionala, aceasta presupunand ca avocatul sa aiba un comportament demn, sa nu jigneasca autoritatile si sa actioneze numai in temeiul legii si pentru respectarea acesteia. Avocatul trebuie sa promoveze drepturile omului. In privinta raporturilor cu clientii, acestea sunt raporturi bazate pe confidentialitate. Avocatul are obligatia pastrarii secretului profesional, fiindu-i interzis sa divulge fapte de care a luat cunostinta cu ocazia exercitarii profesiei. El nu poate depune marturie impotri-va clientului sau, decat cu consimtamantul expres al acestuia.

2) Sa fie introdus in proces in calitate de aparator, intr-una din modalitatile prevazute de lege

Introducerea in proces are loc pe doua cai: a) Asistenta juridica facultativaEste regula care desemneaza situatia in care oricare dintre parti isi alege avocatul pe care il doreste, in raport de propriile interese. Aceasta exprima regula dupa care orice persoana are dreptul sa-si aleaga avocatul pentru ca se prezuma ca fiecare din-tre persoanele implicate intr-un proces cunoaste cel mai bine care ii sunt interesele.Alegerea avocatului se face pe baza unui contract ce se incheie intre cel interesat si forma de exercitare a profesiei de avocat, care poate sa fie, dupa caz, un cabinet individual, cabinete asociate sau societati civile profesionale. In cuprinsul contractului este mentionata intinderea

puterii conferite avocatului, materializata in obiectul asistentei juridice. In contract se mentioneaza onorariul si cheltuielile pe care urmeaza a le suporta cel in cauza. Onorariul este negociabil, pornindu-se in stabilirea lui de la nivelul minim stabilit de Consiliul uniunii avocatilor. Onorariile nu trebuie justificate. Cheltuielile pot fi justificate, la cererea expresa a clientului. In baza contractului de asistenta juridica se elibereaza o imputernicire avocatiala (semnata de avocat si client) cu care avocatul se legitimeaza in instanta sau in fata organelor de urmarire penala.

b) Asistenta juridica din oficiu sau obligatorieEste exceptia care intervine numai atunci cand cel interesat nu si-a angajat un avocat. Are loc pe baza unei adrese scrise, emise de catre autoritatea judiciara competenta si inaintata serviciului de asistenta judiciara din cadrul Baroului care procedeaza la numirea unui avocat in calitate de aparator.Efectuarea asistentei judiciare din oficiu este obligatorie pentru avocat. Pentru motive intemeiate avocatul poate refuza aceasta insarcinare. Cazurile de asistenta juridica din oficiu sunt prevazute expres de lege sub sanctiunea nulitatii absolute. In tot cursul procesului penal, atat in cursul urmaririi penale, cat in cursul judecatii, asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului este obligatorie in urmatoarele ca-zuri: - Daca invinuitul sau inculpatul este minor la data efectuarii actelor de procedura . Daca ulterior a devenit major, nu mai este obligatorie. Pentru faza de judecata, legea pretinde ca inculpatul sa fie minor doar la data sesizarii instantei, care este data inregistrarii rechizitoriului la secretariatul Parchetului.- Invinuitul sau inculpatul este militar in termen, in termen redus, rezervist con-centrat sau elev al unei institutii militare de invatamant. Calitatea trebuie sa existe in momentul efectuarii actului.- Invinuitul sau inculpatul este internat intr-un centru de reeducare sau intr-o institutie medicala. Este avuta in vedere situatia in care internarea dureaza peste varsta de 18 ani.- Invinuitul sau inculpatul este arestat chiar si in alta cauza.

Asistenta juridica:- Este obligatorie si in cazul retinerii, potrivit prevederilor art. 23 (5) din Constitutie .- Este obligatorie si in cazul inchisorii contraventionale, precum si in cazul inter-narii medicale provizorii, in procedura de incetare, inlocuire sau revocare a masurii ca masura de siguranta, daca invinuitul sau inculpatul este internat.

In mod exceptional, in virtutea Legii speciale 83/1992, asistenta juridica este obligatorie si in cazul faptelor de coruptie, precum si in procedura urgenta de urmarire si judecare pentru infractiunea de furt calificat (art. 209 (3), C.pen.), asa cum este modificat prin Legea 20/2002.

Pentru faza de judecata a procesului penal, in afara celor 4 cazuri de asistenta juridica a inculpatului, aceasta este obligatorie daca:- Pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita e mai mare de 5 ani- Instanta apreciaza ca, datorita starii de sanatate fizica sau mentala, inculpatul nu si-ar putea face singur apararea.

Drepturile si obligatiile aparatorului

Aparatorul poate participa in cursul urmaririi penale la efectuarea oricarui act de urmarire penala. Nu este necesara incuviintarea pralabila a organului de urmarire penala. Organul de urmarire penala este obligat sa-l incunostiinteze pe aparator cu privire la data si locul

efectuarii oricarui act de urmarire penala. Neprezentarea aparatorului nu impiedica efectuarea actelor, cu exceptia cazului cand participarea aparato-rului este obligatorie, potrivit legii.Exista regula dupa care aparatorul nu poate participa la efectuarea actelor de urmarire penala in absenta invinuitului sau inculpatului pe care il asista. Prezenta personala a acestuia este indispensabila pentru efectuarea asistentei juridice, in afara cazurilor de reprezentare . Spre deosebire de aparatorul invinuitului sau inculpatului, aparatorul celorlalte parti poate participa numai la anumite acte de urmarire penala: ascultarea partii pe care o asista, efectuarea unei cercetari la fata locului, perchizitia, autopsia, prelungirea arestarii preventive, precum si la orice alte acte de urmarire penala, dar cu incuviintarea prealabila a organului de urmarire penala.

La judecata, participarea aparatorului oricarei parti este nelimitata. Conform art. 172, c.pr.pen., corelativ dreptului inculpatului arestat, aparatorul are dreptul de a lua legatura cu acesta oricand in cursul urmaririi penale, in afara cazurilor cand exista interdictii din partea procurorului. Dreptul de a avea contact cu inculpatul arestat este unul dintre drepturile aparatorului.

Corelativ drepturilor pe care le are aparatorul in procesul penal, legea instituie numeroase obligatii impuse de continutul profesiei de avocat, precum si de continu-tul obligatiilor prevazute expres in art. 172, c.pr.pen. Dintre acestea se remarca obligatia aparatorului de a se prezenta in fata organelor de urmarire penala si a instantelor judecatoresti la toate termenele stabilite si de a uza doar de mijloacele legale, in vederea exercitarii dreptului la aparare. In ipoteza neindeplinirii obligatiei aparatorului de prezentare la termenele stabilite in fata autoritatii judiciare in caz de asistenta juridica obligatorie, acesta poate fi sanctionat cu amenda judiciara, pentru ca fapta constituie abatere, in conditiile prevazute de art. 198, c.pr.pen.

In ipoteza in care se constata un comportament de rea-credinta al aparatorului, neprezentarea acestuia la efectuarea actelor de urmarire penala la care este obligat nu este de natura sa impiedice efectuarea acestora, ci organele de urmarire penala sunt obligate sa faca dovada incunostiintarii, in timp util, a aparatorului cu privire la data si locul efectuarii actelor, dupa care pot efectua acte de urmarire si in absenta aparatorului. Dovada incunostiintarii se poate face prin orice mijloc de proba (chiar si printr-o nota telefonica). Singura conditie e sa se faca aceasta dovada.

Ce trebuie să cunoaşteţi referitor la:

1). Asistenţa juridică

În calitate de învinuit sau inculpat, pe tot parcursul urmăririi penale şi al judecăţii, aveţi dreptul să fiţi asistat sau reprezentat de un apărător ( avocat ). Acest drept procesual presupune să fiţi însoţit de un avocat când sunteţi citat la poliţie, procuror sau instanţă într-o cauză penală.

Apărarea este obligatorie când inculpatul sau învinuitul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, cînd faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză decât cea în care este cercetat penal.

Apărarea mai este obligatorie şi în situaţia în care inculpatul trimis în judecată este cercetat sub aspectul unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu detenţie pe viaţă sau pentru care minimul pedepsei cu închisoare este de 5 ani sau mai mare.

În situaţia în care organul de urmărire penală apreciază că nu sunteţi în măsură să vă apăraţi corespunzător şi nu aveţi apărător ales se dispune desemnarea unui apărător din oficiu, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 24 din Constituţia României şi art. 6 din Codul de procedură penală, dreptul la apărare este garantat

Potrivit dispoziţiilor legale, organul de cercetare penală are obligaţia să vă încunoştiinţeze, înainte de a vă lua prima declaraţie, despre dreptul la apărare, consemnându - se aceasta în procesul verbal.

Când nu aveţi un apărător ales, iar apărarea este obligatorie, veţi beneficia de asistenţă juridică din partea unui apărător desemnat din oficiu, la solicitarea organului de cercetare sau a instanţei de judecată.

În situaţia în care aveţi un apărător ales şi acesta, în mod nejustificat, nu se prezintă la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat şi nici nu asigură subsituirea, pleacă sau refuză să efectueze apărarea, dacă asistenţa juridică este obligatorie, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, acordându-i acestuia timpul necesar pentru pregătirea apărării.

În cursul judecăţii, după începerea dezbaterilor, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales lipseşte nejustificat şi nu asigură substituirea, instanţa acordă un termen de minimul 3 zile avocatului desemnat din oficiu pentru a-şi pregăti apărarea.

În toate situaţiile, prezentarea apărătorului ales, are ca efect încetarea delegaţiei apărătorului desemnat din oficiu.

Care sunt drepturile unui apărător :

a). În cursul urmăririi penale

Apărătorul dumneavoastră are dreptul să vă asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa dumneavoastră în calitate de învinuit sau inculpat, poate formula cereri şi depune memorii.

Este importat de reţinut faptul că – lipsa apărătorului nu împiedecă efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovezi că acesta a fost înştiinţat de data şi ora efectuării actului.

În situaţia în care sunteţi reţinut sau arestat într-o cauză, apărătorul ales sau cel desemnat din oficiu, are dreptul să ia legătura cu dumneavoastră, asigurându-se confidenţialitatea convorbirii.

Apărătorul, dacă este împiedicat în orice mod, să efectueze o apărare corespunzătoare, potrivit legii, poate formula plângere către procurorul care efectuează cercetare penală sau celui desemnat cu supravegherea cercetării penale efectuate de poliţist şi să arate vătămările care sunt aduse intereselor legitime. Formularea unei asemenea cereri nu suspendă continuarea cercetărilor penale sau întocmirea actului care face obiectul plângerii.

b). În cursul cercetării judecătoreşti

Şi în această fază de cercetare penală, apărătorul are dreptul să vă asiste, dacă aveţi calitatea de inculpat, la fiecare termen de judecată şi să exercite drepturile procesuale pe care le aveţi.

Pe tot parcursul cercetărilor penale aveţi dreptul să luaţi contact cu avocatul dumneavoastră.

Este bine de ştiut că, atât în cursul urmăririi penale cât şi a cercetării judecătoreşti, dacă apărătorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile legale sau le îndeplineşte în mod defectuos, atât procurorul cât şi judecătorul poate să dispună sancţionarea sa potrivit dispoziţiilor art.198 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Nu numai învinuitul sau inculpatul are dreptul la apărare. Potrivit dispoziţiilor art. 173 Cod procedură penală, dacă aveţi calitatea de partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, aveţi asigurat acelaşi drept, respectiv de a fi asistat de apărător, atât la efectuarea actelor de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa dumneavoastră, cât şi în cursul judecăţii.

În cursul procesului penal, dacă aveţi calitatea de parte vătămată, parte civilă sau parte civilmente responsabilă, iar organul judiciar apreciază că, nu sunteţi în măsură să vă faceţi singur apărarea, dispune, din oficiu sau le cere, să fiţi asistat de un apărător.

2). Reprezentarea :

În cursul procesului penal, inculpatul şi celelalte părţi, pot fi reprezentate, adică la proces se prezintă pentru parte apărătorul ales sau persoana mandatată legal, cu excepţia cazurilor în care prezenţa inculpatului este obligatorie.

Deşi aveţi calitatea de inculpat, instanţa de judecată apreciază necesară prezenţa dumneavoastră, poate dispune să fiţi adus.

Dacă aveţi calitatea de parte vătămată, parte civilă sau parte responsabilă civilmente, reprezentarea dumneavoastră în proces este întotdeauna admisă.

DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE APĂRĂTORULUI ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Procesul penal se desfãşoarã pe baza principiilor aflãrii adevãrului, al     egalitãţii persoanelor în faţa legii, al egalitãţii armelor şi al prezumţiei de nevinovãţie şi  drept urmare pentru a combate

elementele care alcatuiesc şi compun funcţia de invinuire, privitã în ansamblul sãu, se impune , în mod necesar, ca pe tot parcursul procesului penal sã se exercite dreptul de apãrare.[1]

Dreptul de apãrare poate fi definit ca fiind acel drept recunoscut învinuitului, inculptului şi celorlalte pãrţi din procesul penal, în toate fazele acestuia , prin care se  realizeazã o egaliatate de mijloace, necesare în scopul armonizãrii intereselor de apãrare ale societatii cu drepturile şi libertãţile individului.

Principiul garantãrii dreptului la apãrare ca regula de bazã a procesului penal are ca finalitate necondamnarea nici unei persoane nevinovate şi nici un vinovat sã nu suporte rigorile legii penale mai mult decât se cuvine .

Ideea dreptului la apãrare se regãseste în cele mai vechi timpuri, încã din dreptul roman, când nimeni nu putea fi judecat, nici mãcar sclavul,  fãrã a fi apãrat, dreptul de apãrare fiind considerat o cerinţã şi o garanţie, necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei şi cele ale societãţii[2].

De la concepţia dreptului la apãrare ca drept natural inerent persoanei umane s-a ajuns, în teoriile moderne contemporane, la concluzia cã aceasta constituie  un principiu juridic general inerent ordinii de drept[3]

In aceastã accepţiune a şi fost consacrat în normele de drept internaţional, printre care amintim ca fiind cele mai cunoscute, Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului[4].

Constituţia  României[5] consacrã largi drepturi şi libertãţi fundamenatale cetãţenilor ţãrii noastre , cât şi mijloace juridice pentru realizarea acestora.

Printre drepturile constituţionale fundamentale ale cetãţenilor se numãrã şi dreptul la apãrare, înscris în articolul 24, care prevede cã « în tot cursul procesului penal, pãrţile au dreptul sã fie asistate de un apãrãtor, ales sau numit din oficiu »

Modul practic de punere în valoare a dreptului de apãrare pe care Constituţia îl recunoaşte pãrţilor este stipulat pe larg în art. 6 şi art.171 – 173 din Codul de procedurã penalã.

Preocuparea legiuitorului pentru garantarea[6] şi exercitarea deplinã cu mijloace juridice a dreptului la apãrare în procesul penal se justificã prin aceea cã, ilicitul penal reprezintã una din cele mai grave încãlcãri ale ordinii de drept, cunoscutã sub denumirea specificã de infracţiune.

Comiterea unei infracţiuni nu are consecinte doar în planul raspunderii penale a autorului, ci se rãsfrânge şi asupra altor persoane care au legãturã cu infracţiunea respectivã, cum ar fi partea vãtãmatã, partea civilã sau partea responsabilã civilmente.

Angajarea rãspunderii penale a unui inculpat, cât şi obligarea sa şi a altor persoane chemate, conform legii, sã raspundã din punct de vedere civil pentru prejudiciile cauzate , se poate face numai pe bazã de probe din care sã rezulte sãvârşirea infracţiunii cu vinovãţie de cãtre respectiva persoanã, cauzarea unui prejudiciu cuantificabil. Deci organele judiciare în cadrul procesului

penal au obligaţia de a « asigura aflarea adevãrului cu privire la faptele şi imprejurãrile cauzei, precum şi cu privire la persoana faptuitorului »[7]

Uneori, se întâmplã ca persoanele cercetate , respectiv parţile aflate în procesul penal, sã nu aibã efectiv posibilitatea sau cunoştinţele necesare pentru a contribui la aflarea adevarului, prin formularea unor cereri şi indicarea de probe concludente şi utile  cauzei.

Pentru eliminarea unor astfel de inconveniente şi implicit a stabilirii adevãrului în fiecare cauzã penalã, pe bazã de probe, în Constituţia României şi în Codul de procedurã penalã se prevede pentru toate pãrţile procesului penal garantarea dreptului de apãrare şi exercitarea efectivã a acestuia.

In aceste condiţii se poate presupune cã persoane având cunoştinţe de natura juridicã de specialitate, denumite avocaţi[8], în condiţiile stabilite de lege, acordã asistenţã juridicã participanţilor în procesul penal sau îi reprezintã.

Prin recunoaşterea şi garantarea dreptului la apãrare, legiuitorul a împus organelor judiciare obligaţia de a asigura efectiv parţilor utilizarea tuturor mijloacelor procesuale în vederea stabilirii adevãrului, astfel încât, pedeapsa pentru infractor, rãspunderea civilã a acestuia şi a parţii responsabile civilmente pe de o parte, cât şi drepturile parţii vãtãmate şi ale pãrţii civile, pe de altã parte, sã fie pe deplin dovedite sub toate aspectele, beneficiind de sprijinul avocaţilor alesi sau numiţi din oficiu în condiţiile legii.

Înscrierea dreptului de apărare între regulile de bază ale procesului penal, a determinat, cu prioritate, legiferarea unei largi palete de instrumente legale care să impună instituţiile ce conţin şi susţin apărarea, astfel că în textele ce compun Codul de procedură penală,  le-au fost asigurate părţilor suficiente posibilităţi pentru ca organele judiciare să ţină cont de cererile şi susţinerile lor sau pentru a argumenta lipsa de vinovăţie, netemeinicia învinuirilor aduse sau a pretenţiilor ce decurg din acestea.

Finalitatea principiului dreptului la apărare constă în necondamnarea nici unei persoane nevinovate, dar şi ca nici un vinovat să nu suporte rigorile legii penale mai mult decât se cuvine.Â

Acest principiu îşi  găseşte fundamentul într-un altul si anume, cel al contradictorialităţii, în sensul  că nici o persoană nu trebuie lovită de sancţiunile penale fără a afla învinuirile ce i se aduc şi probele ce o acuză, trebuind să fie ascultată pentru a se dezvinovăţii. Rolul apărătorului este acela de a preîntâmpina greşelile justiţiei represive, dar şi abuzurile organelor judiciare prin care s-ar viola drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei puse sub învinuire.

S-a apreciat că, dacă inculpatului, atunci când îşi face autoapărarea, îi este îngăduit să facă orice pentru salvarea sa, apărătorului nu-i este permis să încalce legea.[9]

În acest context, “prin  menirea şi importanţa sa, apărarea este considerata o adevărata instituţiune de interes public, de o egală importanţă cu Ministerul Public”.

Acelaşi doctrinar consideră că “rolul apărării este tot atât de nobil ca şi cel al acuzării, societatea fiind interesată ca aceste două oficii să poată participa la realizarea justiţiei represive prin

asigurarea unei egalităţi de drepturi si garanţii pentru aceste instituţiuni”, egalitate ”care reprezintă tot ce poate fi mai util şi mai sănătos pentru împărţirea dreptăţii”[10]

Dreptul la apărare cuprinde atât eforturile persoanelor ce luptă pentru respectarea drepturilor şi intereselor lor procesuale, cât şi obligaţia organelor judiciare de a asigura exercitarea acestor drepturi[11].

Conţinutul complex al dreptului la apărare se manifestă sub următoarele aspecte:

Posibilitatea părţilor de a se apăra singure în cursul procesului penal

Regula în procesul penal o constituie lipsa obligativităţii apărării si excepţia, când legea consacră apărarea obligatorie.

Această posibilitate oferă largi drepturi procesuale părţilor dar în special învinuitului sau inculpatului[12].

Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să contribuie la aflarea adevărului, interesul său fiind ca fapta să nu fie descoperită, desluşită şi probată în toate laturile esenţiale, pentru a-şi diminua vinovăţia sau chiar sustrage răspunderii penale. În condiţiile în care nu încalcă alte norme penale, învinuitul sau inculpatul nu va săvârşi o nouă infracţiune, când prin apărarea sa va încerca să altereze adevărul[13].

Prin autoapărare, inculpatul nu are obligaţia de a se pune în slujba adevărului, chiar dacă dorinţa celui care instrumentează cauza este să dobândească cât mai multe date în susţinerea celorlalte probe, cunoscut fiind faptul că depoziţia inculpatului nu constituie probă decât în măsura în care se coroborează cu celelalte piese din dosar.

Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia.

Părţile au dreptul să prezinte mijloacele de probă , să propună probe şi să ceară administrarea lor, iar în cazul că există probe de vinovaţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Sarcina probaţiunii revine organului judiciar şi nu învinuitului care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. Ca o consecinţă a acestei prezumţii, învinuitul sau inculpatul nu poate fi sancţionat dacă nu propun probe.

Câtă vreme nu se produc probe în sprijinul învinuirii, învinuitul sau inculpatul se poate menţine în atitudinea de negare, fără a fi obligat să-şi sprijine tăgada prin producere de probe.[14]

În faza de urmărire penală , propunerile sau cererile părţilor privind administrarea de probe, sunt apreciate ca utile acestei faze a procesului penal de organul de urmărire penală care le acceptă sau le poate respinge motivat.

Inculpatul sau învinuitul are dreptul de a propune probe şi de a combate învinuirea pe toată durata procesului penal.

Dreptul inculpatului la contraprobă iese şi mai mult în evidenţă cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, când are dreptul de a consulta întregul dosar şi când poate  să propună sau să ceară administrarea de noi probe. O garanţie a respectării  acestui drept o constituie obligaţia pe care o are organul de cercetare penală de a admite sau respinge cererea doar prin ordonanţă.[15]

Cu ocazia primei ascultări a învinuitului, după ce este identificat, acestuia i se aduce la cunoştinţă fapta care face obiectul cauzei şi i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la fapta şi la învinuirea ce i se aduce. Înainte de a fi ascultat, învinuitul va da o declaraţie scrisă personal, în care în mod liber va face referire la învinuirea ce i se aduce.

În vederea garantării exercitării dreptului de apărare în cazul învinuitului reţinut sau arestat, legea a înscris posibilitatea aducerii acestuia la cercetarea la faţa locului[16] şi numai în cazul în care în mod excepţional acest lucru nu este posibil, i se aduce la cunoştinţă acestuia că are dreptul să fie reprezentat de o persoană desemnată.

În cursul judecăţii instanţa de judecată efectuează cercetarea la faţa locului cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului.

Învinuitul sau inculpatul va participa obligatoriu la efectuarea reconstituirii întrucât numai el este în măsură să dea lămuririle necesare, fiind direct interesat de rezultatele ei.

Judecata poate avea loc numai în prezenţa inculpatului  care trebuie sa fie legal citat.

Neaducerea inculpatului arestat la judecarea cauzei în primă instanţă, şi anume la dezbateri, atrage nulitatea absolută[17] a hotărârii pronunţate, deoarece potrivit art. 314 alin. 2 Cod procedură penală, aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie, iar în conformitate cu prevederile art. 197 alin. 2 teza a II-a Cod procedură penală, dispoziţiile relative la prezenţa inculpatului, când aceasta este obligatorie potrivit legii, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii[18].

Prezentarea materialului de urmărire penală este o instituţie care se înscrie între garanţiile asigurării dreptului de apărare[19] al inculpatului în faza de urmărire penală, fiind plasată la sfârşitul urmăririi penale, când organul de urmărire consideră că au fost administrate toate probele care susţin învinuirea[20].

Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală inculpatul va lua obligatoriu şi  nemijlocit contact cu dosarul, prilej cu care va lua act de întregul material probator şi în consecinţă îşi va construi apărarea , fiind totodată în măsura de a aprecia dacă mai sunt probe de administrat în cauză.

Pentru prezentarea materialului de urmărire penală, organul de cercetare penală sau procurorul îl cheamă pe inculpat şi îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, arătându-i şi încadrarea juridică a faptelor săvârşite.[21]

Organul de cercetare penală are obligaţia de a-i pune la dispoziţie inculpatului întregul dosar, precum şi  timpul necesar pentru a-l studia[22].

Prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie şi în cazul în care instanţa a restituit cauza procurorului pentru completarea cercetărilor în condiţiile în care sunt efectuate noi acte de urmărire penală.

Reluarea urmăririi penale după restituirea cauzei la parchet conform art. 333 Cod procedură penală, crează obligativitatea prezentării din nou a materialului, în caz contrar se  încalcă dreptul de apărare având drept consecinţă nulitatea[23].

Administrarea probelor în cadrul cercetării judecătoreşti debutează cu ascultarea inculpatului care este figura centrală în procesul penal.

Prioritatea ascultării inculpatului se explică prin poziţia procesuală pe care acesta o are, inculpatul fiind subiectul central al procesului penal,  trebuind să aibă posibilitatea să relateze cele întâmplate, să administreze noi probe şi să exercite dreptul său de apărare[24].

Căile de atac sunt mijloace procesuale care au drept scop  înlăturarea erorilor în sfera de realizare a justiţiei. Ele permit o nouă examinare a procesului în care s-au pronunţat una sau mai multe hotărâri judecătoreşti, în scopul desfiinţării totale sau parţiale a celor greşite, în fapt sau în drept.

Funcţia căilor de atac este aceea de a impulsiona activitatea de judecată, care parcurge o nouă etapă, la finalul căreia instanţa de control judiciar va pronunţa o nouă hotărâre, care le poate modifica sau menţine pe cele anterioare.

În doctrina procesual-penală instituirea dublului grad de jurisdicţie a constituit obiect de controversă, argumentele contra fiind axate pe ideea dorinţei inculpatului de a tergiversa soluţionarea definitivă a procesului, în timp ce în favoarea acestui sistem au prevalat raţiuni ce ţin de garanţiile ce trebuie să asigure înfăptuirea actului de justiţie.

În acest cadru este evident că dreptul de apărare, drept fundamental, se poate realiza în condiţii superioare atâta vreme cât părţile pot folosi noi mijloace de apărare, pe care , fie din neglijenţă , fie din neştiinţă, nu le-au folosit cu prilejul judecăţii anterioare.

Totodată, nu este lipsit de interes să amintim că potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, “Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă competentă şi imparţială, instituită prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.

În latura penală inculpatul poate face apel împotriva sentinţei de condamnare în cazul în care se consideră că a fost condamnat pe nedrept cerând în acest caz achitarea sau poate să invoce un caz de încetare a procesului penal, schimbarea încadrării juridice în baza unui temei legal, schimbarea calităţii de participant, reţinerea circumstanţelor atenuante sau înlăturarea celor agravante.

Apelul poate fi declarat în termen[25] atât de inculpat personal şi de apărătorul ales sau din oficiu, cât şi de celelalte părţi[26].

Retragerea apelului nu se poate face decât de inculpat.

Inculpatul poate face recurs în cazurile ce privesc latura penală şi latura civilă, precum şi în ceea ce priveşte temeiurile de achitare sau încetare a procesului penal, în condiţiile legii.

Sentinţele în privinţa cărora inculpatul nu a folosit calea apelului ori a retras apelul, nu pot fi atacate cu recurs de către acesta. În cazul în care inculpatul declară recurs împotriva deciziei instanţei de apel, dar vizează situaţii rezolvate prin sentinţă, cum este individualizarea pedepsei, recursul său este inadmisibil întrucât astfel de situaţii nu sunt susceptibile a fi examinate în recurs după ce s-a luat act de retragerea apelului[27].

În cursul procesului penal, părţile  se comportă în aşa fel încât să stabilească, pe de o parte, faptele care susţin învinuirea iar pe de altă parte, faptele şi împrejurările care susţin apărarea, creând prin aceasta posibilitatea ca organele judiciare să afle adevărul şi să aplice prevederile legale în vigoare[28].

În cazul în care părţile prin prestaţia lor nu sunt în măsură să conducă la justa soluţionare a cauzei, legea obligă organele judiciare să intervină din proprie iniţiativă pentru ca părţile să desfăşoare o activitate de calitate care să asigure soluţionarea legală şi temeinică a cauzei.

Rolul activ al organelor judiciare reprezintă principiul fundamental şi regula de bază a procesului penal, în temeiul căruia organul de urmărire penală, şi instanţa de judecată au dreptul şi datoria de a interveni în mod efectiv, în desfăşurarea procesului penal, în vederea înfăptuirii scopului acestuia.

Organele judiciare sunt obligate să arate învinuitului sau inculpatului şi părţilor drepturile şi facultăţile ce le au de la lege, să le explice modul în care le pot exercita, să le întrebe dacă au de făcut cereri sau de ridicat excepţii pentru a putea fi lămurită cauza sub toate aspectele, astfel :

v         organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme, spre a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi persoana civilmente responsabilă cărora le dă explicaţii prealabile;

v         organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părţile, precum şi expertul, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţă. La termenul fixat se aduce la cunoştinţă părţilor şi expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li se pune în vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor. Părţile mai sunt încunoştinţate că au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei. După examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoştinţându-i totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile.

v         organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organul de urmărire adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau

inculpatului. Îndatoririle prevăzute în alineatul precedent se îndeplinesc chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.  Organul de urmărire penală este obligat să explice învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale.    Organul de urmărire penală este de asemenea obligat să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, precum şi orice alte date de natură să servească la soluţionarea cauzei.

v         dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare cheamă pe inculpat, îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are.

v         după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa şi:

a)   îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, arătându-i şi încadrarea juridică a faptei săvârşite;

b)  îi asigură posibilitatea de a lua de îndată cunoştinţă de material. Dacă inculpatul nu poate să citească, organul de cercetare penală îi citeşte materialul;

c)               îl întreabă, după ce a luat cunoştinţă de materialul de    urmărire penală, dacă are de formulat cereri noi sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare.

v         în faza de judecată preşedintele instanţei explică persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă sau că poate participa ca parte vătămată în proces. Preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, cereri sau propun efectuarea de probe noi.   În cazul când se propun noi probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora.   Procurorul şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti.

v         după începerea cercetării judecătoreşti preşedintele instanţei dispune ca grefierul să dea citire actului de sesizare a instanţei, după care explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce. Totodată lămureşte pe inculpat cu privire la dreptul pe care îl are de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor, precum şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.

Organele judiciare au obligaţia de a pune în discuţia părţilor, din oficiu orice chestiuni de a căror lămurire depinde justa soluţionare a cauzei, cerându-le să-şi expună punctul de vedere asupra acestora, astfel :

v     instanţa este obligată ca în tot timpul cât cauza penală se află pe rolul său să-şi verifice competenţa ori de câte ori din cercetarea judecătorească ar rezulta anumite constatări de fapt care ar putea avea influenţă asupra factorilor ce determină competenţa materială, personală ,teritorială şi funcţională. În toate cazurile, verificarea din oficiu trebuie să fie pusă la dispoziţia părţilor ;

v     organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, sau dacă constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei ;

v     dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii, precum şi la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori.  Nulitatea  nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.

v     instanţa este obligată să pună în discuţie cererile şi excepţiile făcute de procuror sau de părţi sau excepţiile ridicate din oficiu şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată ;

v     înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti ;

Organele judiciare pot dispune din oficiu efectuarea actelor pe care le socotesc necesare pentru stabilirea adevărului dacă părţile nu au iniţiativa în acest sens.

Această obligaţie reprezintă manifestarea rolului activ al organului judiciar în procesul penal, organul de urmărire penală trebuind să administreze probele necesare în apărarea învinuitului sau inculpatului (art.6 al.2 cod procedură penală), chiar în condiţiile recunoaşterii faptelor[29] de către acesta (art.202 al.1 si 2 din codul de procedură penală).

Obligaţia incubă organului judiciar chiar în condiţiile în care învinuitul sau inculpatul nu propune probe sau se împotriveşte la administrarea lor, interesul fiind superior celui individual, şi anume cel general, al societăţii, de stabilire a adevărului, de evitare a erorilor şi de realizare a unei justiţii cât mai eficace.

Procurorul, în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

De asemenea, procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

În exercitarea activităţii de supraveghere, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală ca să ia asemenea măsuri[30].

Instanţa de judecată are obligaţia de a-şi exercita atribuţiile în mod activ[31] în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii (art 287 C.p.p.) iar instanţa de recurs să examineze cauza sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate.[32]

Organele judiciare au obligaţia de a exemina cauza sub toate aspectele prevăzute de legea penală, independent de poziţia pe care o au părţile  din proces, având obligaţia să extindă urmărirea penală şi judecata dacă este cazul şi legea o permite, la fapte şi persoane noi, sau să extindă controlul judiciar şi la alte lipsuri decât cele invocate de părţi.

Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal”.

S-a mai reţinut că, deşi, “în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă”. Aşa fiind şi întrucât nu au intervenit împrejurări noi de natură să modifice această jurisprudenţă.

Aşa cum s-a arătat şi anterior, potrivit regulilor procedurii penale române, asemenea acte se efectuează doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie.

[1] Tulbure Stefan Adrian si Tatu Angela Maria – Tratat de drept procesual penal , Editura ALLBECK – 2001 pag. 50.

[2] Ion Neagu, Tratat de procedura penala, Editura PRO, 1997, pag. 57.

[3] Nicolae Volonciu, Tratat de procedura penala, Partea general, vol I,Editura Paideia, Editia a III-a revizuita si adaugita, pag.108.

[4] Vezi si Livia Doina Stanciu – Respectarea dreptului la apãrare, revista de drept penal nr. 4/1999, pag 64;

[5] Constitutia Romaniei a fost adoptata in Adunarea Constituanta la 21 noiembrie 1991 si a intrat in vigoare in urma aprobarii ei prin referendumul national din 8 decembrie 1991.

[6] Vezi şi Dorin Ciuncan – Garanţia asistenţei juridice, Revista de drept penal nr. 2/2001, pag 59;

[7] Articolul 3 din Codul de procedura penala

[8] “Misiunea avocatului –Art 1.1 – Într-o societate întemeiată pe respect faţă de justiţie, avocatul îndeplineşte un rol eminent. Misiunea sa nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în cadrul legii. Într-un stat de drept, avocatul este indispensabil justiţiei şi justiţiabililor şi are sarcina de a apăra drepturile şi libertăţile acestora: el este deopotrivă sfătuitorul şi apărătorul clientului său”( Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană din 28 noiembrie 1998 emis de Consiliul Barourilor Uniunii Europene )

[9] Ioan Tanoviceanu, Tratat de Drept si Procedura Penala, Editiunea a I-a, Vol.V, Tiparnita. Curierul Judiciar, Bucuresti, 1927, pag.8

[10] Ioan Tanoviceanu, opere citate, pag.8;

[11] Mihai Apetrei – Drept procesual penal , Partea generalã , vol, 1 , Esitura Oscar Print, Bucureşti 1998, pag. 113;

[12] Mihai Apetrei – Drept procesual penal , Partea generalã , vol, 1 , Editura Oscar Print, Bucureşti 1998, pag. 66

[13] Vezi şi Simona Cristea – Probele, Prezumţia de nevinonãţie, Revista de drept penal nr 1/1998, pag. 125;

[14] Vintilă Dongoroz si alţii. – Explicaţii teoretice ale codului de procedura penala Roman , vol I Partea generala, Editura Academiei 1975, pag 176;

[15] Tulbure Stefan Adrian si Tatu Angela Maria – Tratat de drept procesual penal , Editura ALLBECK – 2001 pag. 170.

[16] Ion Neagu, Tratat de Procedura Penala , Editura PRO 1997, pag. 294.

[17] Vezi si Ioan Amariei – Dreptul la apãrare.Nulitãţi , Revista românã de drept nr 4/2000, pag. 107;

[18] Prin sentinţa penală nr. 49 din 12 iunie 1997 a Tribunalului Călăraşi, inculpatul C.M. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prevăzută în art. 174, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal.   S-a reţinut că, în ziua de 17 august 1995, inculpatul a consumat băuturi alcoolice la domiciliul unui locuitor din comuna Fundeni împreună cu alte persoane, printre care se afla şi victima I.P. La refuzul victimei de a da curs cererii inculpatului de a-i servi cu bere pe cei care erau de faţă, acesta a lovit-o cu cuţitul în zona gâtului, cauzându-i moartea.Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia penală nr. 192 din 4 septembrie 1997, a respins apelul declarat de inculpat. Împotriva acestei decizii, inculpatul a declarat recurs, susţinând, între altele, că nu a fost adus la judecată în ziua când au avut loc dezbaterile, precum şi că, deşi se afla în refuz de hrană la data respectivă, nu s-a împotrivit să fie adus la instanţă.Recursul inculpatului este fondat. Potrivit art. 314 alin. 2 Cod procedură penală, judecata nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului când acesta se află în stare de deţinere, aducerea inculpatului arestat la judecată fiind obligatorie.Ori, la termenul de judecată din 12 iunie 1997, când au avut loc dezbaterile în fond, inculpatul, care se afla în stare de arest, nu a fost adus la judecată. Pe de altă parte, în conformitate cu art. 197 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală, dispoziţiile relative la prezenţa inculpatului, când aceasta este obligatorie potrivit legii, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii care nu poate fi înlăturată în nici un mod, putând fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare şi din oficiu. De asemenea, prin art. 3859 pct. 5 Cod procedură penală se prevede că hotărârile sunt supuse casării în cazul când judecata a avut loc fără participarea inculpatului, când aceasta este obligatorie potrivit legii. Prin urmare, în raport cu prevederile legale menţionate, care au caracter imperativ, urmează a se admite recursul inculpatului, a se casa hotărârile pronunţate în fond şi în apel şi a se trimite cauza, pentru rejudecare, la prima instanţă.Motivarea instanţei de fond şi a instanţei de apel în sensul că aducerea inculpatului

arestat la instanţă nu poate avea loc împotriva voinţei acestuia este contrară prevederilor legale sus-arătate, din interpretarea cărora rezultă că aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie în toate cazurile. În raport de caracterul imperativ al acestor dispoziţii, aducerea lor la îndeplinire poate fi realizată şi silit de organul care asigură paza deţinutului, fără a fi necesar acordul său. Este de observat, totodată, că textul art. 291 alin. 2 Cod procedură penală, invocat de instanţa de apel cu ocazia examinării motivului de casare referitor la lipsa de la judecată a inculpatului arestat, potrivit căruia neprezentarea părţilor citate nu împiedică judecarea cauzei, nu este aplicabil în situaţia inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere, întrucât aducerea lor este obligatorie potrivit legii.

[19] Vezi şi Carmen Paraschiv şi Mircea Damaschin – Procedura prezentãrii materialului de urmãrire penalã , Revisata de drept penal nr. 2/2000, pag 60;

[20] Vezi şi Gheorghe Cocuţa – Dreptul la apãrare în faza de urmãrire penalã, Revista de drept penal, nr.1/2001 pag. 113;

[21] Ion Neagu, Tratat de Procedura Penala , Editura PRO 1997, pag. 439.

[22] Vezi şi Viorel Drãghie şi Liviu Stanciu Nulitãţi procesuale. Aspecte de practicã judixiarã, Revista de drept penal nr. 4/1999, pag. 120;

[23] Intr-o speţa  pe aceasta tema, Curtea Supremă de Justiţie a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale asupra infracţiunilor depuse judecăţii de omor şi vătămare corporală prevăzute de art. 174 şi art. 181 Cod penal, cu aplicarea art. 73 lit. b şi art. 33 lit. a Cod penal.S-a dispus efectuarea unei noi expertize medico-legale, o cercetare temeinică la locul săvârşirii infracţiunii, confruntarea unor martori şi ascultarea martorilor indicaţi în apărare, probe necesare pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi a vinovăţiei inculpatului, menţinându-se starea de arest a acestuia. Parchetul a reînvestit instanţa cu judecarea inculpatului pentru aceleaşi infracţiuni.Tribunalul a considerat că parchetul s-a conformat deciziei Curţii Supreme, reţinând dovedită săvârşirea infracţiunilor de inculpat, care a fost condamnat.Inculpatul a declarat apel susţinând că reanchetarea s-a făcut superficial şi că nu s-au respectat dispoziţiile deciziei de restituire pentru completarea urmăririi penale.Verificându-se hotărârea atacată în lumina motivelor de apel invocate cât şi a celor care vizează nulitatea sentinţei, care se iau în considerare din oficiu în orice stadiu al procesului, conform art. 197 alin. III Cod procedură penală, apelul a fost admis.

S-au reţinut următoarele cazuri de nulitate:

1. inculpatul arestat nu a fost prezent la efectuarea cercetării locale şi nici nu i s-a pus în vedere că are dreptul să fie reprezentat, încălcându-se dispoziţiile art. 129 alin. II Cod procedură penală astfel că procesul verbal încheiat la cercetare numai cu participarea procurorului şi a doi specialişti criminalişti din cadrul Poliţiei judeţene, este lovit de nulitate;

2. inculpatul nu a fost prezent şi nici avocatul său ales nu a fost înştiinţat asupra datei efectuării confruntării martorilor deşi conform art. 172 Cod procedură penală, în cursul urmăririi penale apărătorul inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, actul putându-se îndeplini în lipsa apărătorului numai dacă există dovada că a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului, dovadă care în dosar nu există;

3. deşi în cauză au fost efectuate noi probe constând în cercetarea la faţa locului, confruntarea martorilor şi altele, inculpatului nu i s-a prezentat din nou materialul şi nu s-a încheiat procesul-verbal prevăzut de art. 251 Cod procedură penală.

În consecinţă, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău nu s-a conformat dispoziţiilor Curţii Supreme de Justiţie prin decizia nr. 290 din 18 februarie 1993, încheind acte lovite de nulitate şi cu încălcarea dreptului de apărare a inculpatului arestat, apelul fiind admis în baza art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, cu restituirea cauzei la procuror în temeiul art. 333 Cod procedură penală pentru completarea şi refacerea urmăririi penale şi cu respectarea dreptului la apărare a inculpatului arestat, conform considerentelor.

[24] Intr-o speţa solutionata de Tribunalul  Bucureşti s-a concluzionat ca hotarirea de condamnare pronunţata prin omisiunea primei instanţe de a da cuvântul, cu ocazia dezbaterilor , atât aparatorului inculpatului aflat in stare de arest, cat si inculpatului insusi, este lovita de nulitate absoluta, deoarece situaţia sus-menţionata este echivalenta sub aspectul incalcarii dreptului de apărare cu neasistarea inculpatului arestat de către aparator caz in care, potrivit art. 197 alin 2 C.p.p., nulitatea nu poate fi înlăturata in nici un mod, poate fi invocata in orice stare a procesului si se ia in considerare chiar din oficiu.

[25] Vezi şi Augustin Ungureanu – Apel greşit considerat peste termen, Revista de drept penal nr. 4/1995, pag. 137;

[26] Prin sentinţa penală nr. 25 din 28 ianuarie 1998 inculpaţii S.V., F.C., P.C., au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a, alin. 3 teza I Cod penal, partea vătămată fiind o minoră în vârstă de 12 ani.   Împotriva acestei sentinţe a declarat apel I.St – bunicul minorei care a solicitat obligarea inculpaţilor la 100.000.000 lei daune morale, apel care a fost respins ca inadmisibil, întrucât prin art. 362 Cod procedură penală se stabilesc exact persoanele care pot declara apel, ori bunicul victimei nu are calitatea procesuală în procesul penal şi nu face parte din persoanele care potrivit legii pot declara apel.

[27] Prin sentinţa penală nr. 103 din 8 decembrie 1997 a Tribunalului Giurgiu a fost condamnat inculpatul C.G. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 şi 175 lit. i Cod penal. Inculpatul a retras apelul declarat, luându-se act de această retragere prin decizia penală nr. 53 A din 24 februarie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală.Împotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs pe motiv că instanţa de apel a confirmat o pedeapsă greşit individualizată, cerând reducerea acesteia.Recursul este inadmisibil.

[28] Grigore Teodoru, Lucia Moldovan – Drept procesual penal, Editura Didactica si Pedagogica Bucureşti 1979, pag 39;

[29] Ion Neagu, Drept procesual penal, Partea generala. Editura Euro-Trading , vol I Bucureşti 1992, pag 404;

[30] Ion Neagu, Tratat de procedura penala. Editura PRO  Bucureşti 1997, pag 414;

[31] Instanţele au calificat şi respins greşit cererea cu care au fost învestite, socotind-o contestaţie la executare, deşi trebuia caracterizată ca fiind contopire, formulată în baza art. 449 alin. 1 lit. a Cod procedură penală, combinat cu art. 36 Cod penal, şi trebuia admisă, sens în care s-a procedat în recursul declarat de condamnat.    Prin sentinţa penală nr. 626 din 4.12.1996 a

Judecătoriei Câmpulung, a fost respinsă contestaţia la executare formulată de condamnat, cu motivarea că acesta a intitulat greşit cererea ca fiind contestaţie la executare, în loc de contopire.    Hotărârea instanţei de fond a fost menţinută de Tribunalul Argeş prin decizia penală nr. 1.152 din 20.11.1997, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de condamnat. Prin decizia penală nr. 416/R din 16.06.1998 a Curţii de Apel Piteşti, a fost admis recursul condamnatului şi au fost descontopite pedepsele aplicate prin hotărârile definitive menţionate de recurent şi înlăturat sporul, după care pedepsele au fost contopite în baza art. 36 Cod penal şi s-a dispus executarea pedepsei celei mai grele de 5 ani închisoare, menţinându-se liberarea condiţionată pentru un rest neexecutat din una din pedepse. Din pedeapsa rezultată a fost dedusă perioada executată, dispunându-se anularea vechilor mandate şi emiterea unui nou mandat. În motivarea soluţiei, s-a reţinut că deşi condamnatul a intitulat greşit cererea ca fiind contestaţie la executare, instanţei îi revenea obligaţia de a da o corectă caracterizare acesteia, mai ales că din cuprins rezultă că a fost condamnat prin două hotărâri definitive la pedeapsa cu închisoarea, fiind nemulţumit că execută ambele pedepse. Deşi acesta era modul în care petentul s-a exprimat, rezultă implicit că cere contopirea celor două pedepse, revenindu-i instanţei îndatorirea ca, în baza rolului activ pe care i-l conferă articolul 4 Cod procedură penală, să dea o caracterizare corectă cererii şi să contopească pedepsele nominalizate de inculpat în cererea introductivă, în baza art. 449 alin. 1 lit. a Cod procedură penală. În consecinţă, instanţa de casare a dispus admiterea cererii şi contopirea pedepselor indicate de inculpat. (Decizie penală   nr. 461/R din 16 iunie 1998)