ANUL XVIII MHRT.-HPR. 1938 Nft.' 3-4

CULTURA CRETINA R E V I S T A L U N A R A

PRHSNICUL ÎNVIERII

Hristos a înviat! Hdevărat a înviat! — Acesta este salutul cu care se întimpină toţi adevăiaţii creştini din prilejul sfintei în­vieri. Salut cald, salut mângâietor, salut răsârit din profunzimile credinfei celei mai nesdruncinate creştineşti, călită în focul veacu­rilor, în focul alor două milenii, cari n'au fost în staie să sgudue din loc această credinţă cu temeiuri puse de Dumnezeu însuş.

Hristos a înviat ! Cu adevărat a înviat! Este cântecul de triumf al tuturor obijduitiloi, al tuturor asupiifiloi, al tuturor lo­viţilor de cnutul soartei vitrege.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat ! Este imnul de slavă al tuturor cauzelor drepte din lume, pe cari atâţia adversaii în­verşunaţi caută să le sdrobească, să le sufoce, să le înnece, pen-truca să triumfe minciuna şi nedreptatea şi tirania şi patimile abjecte.

S u s să a v e m inimile, acesta este deci tâlcul acestei fraze scurte, dar atât de mult cuprinzătoare. — Sus să a v e m inimile, pentrucă este un Dumnezeu sus în ceriuri. care veghiază cu ochi de Argus, ca să triumfe numai adevărul şi dreptatea, şi să mşi-neze minciuna şi asuprirea şi interesele meschine, cari nu ţin cont de celea mai sacre drepturi.

Hristos a înviat. Asta înseamnă înstăpânirea pe pământ a împărăţiei binelui şi moralei superioare, divine. „Domnul din ce­riuri a privitu (Ps. 32, 13) şi i-a ruşinat pe fiii oamenilor; mşi-natu-i-a în plănuiile lor. El va dejuca doară toate combinaţiile, şi celea mai iscusite, ale fiilor oamenilor şi va risipi reţeaua intrigi­lor. El va mântui pe cel drept chiar şi din gura morţii. Mai mult! Chiar mort de ar fi, îl va învia dacă e nevoe, spre afirmarea drep­tăţii inexorabile dumnezeeşti, cum a fost cazul cu Fiul său dum-nezeesc, care cu adevăiat moit a fost şi a înviat, pierdut a fost pentru apostoli şi s'a aflat, îmbrăcat cu mărire neasemuită.

1

cm.îtntA CREŞTINA Nr. 3-4

S u s să a v e m inimile! Mai ales în vremuri de restrişte, când toate puterile iadului par deslănţuite împotiiva noastră, sau împo­triva Bisericii Domnului. Nu s'au aliat toate stihiile parecă împo­triva miresei lui Isus: bolşevismul, anarhia, mateiialismul, ateis­mul, necredinţa; împotiiva acestei instituţii milenare, zic, şi nu pare orizontul Bisericii mai întunecat ca oricând? De sigur. Dar totuşi să sperăm neclintit împotriva oricăror adversităţi şi greutăţi şi piedeci şi furtuni cari sbiciue fata imaculată a Bisericii, nu nu­mai, dar caută să o prăpădească cu potopul apelor lor. Să speiăm! Pentrucă autoiul ei a văzut durerile morţii, a fost dat morţii sco-borînd până la iad, dar a înviat cu mărite şi strălucire neasemuită. Acest autor al bisericii cu moartea lui pe moarte călcând, celor din moiminte viată le-a dăruit. — Este deci biruitoi puternic, care a înlănţuit puterile morţii şi pe\noi cei robiţi ei ne-a eliberat odată pentru totdeauna.

Biserica noastiă încă este aleşuită din multe părţi şi duşmă­nită de mulţi cari ne cântă de atâtea ori prohodul. Cum au făcut-o duşmanii noştri seculari în decursul veacuiilor triste şi întune­coase cari au trecut ca un vis uiît, ne-au profeţit nu odată pieri-rea, aşa se face şi acuma din partea acelor ce ne pasc fericirea şi prezic Bisericii noastre un sfârşit mai mult sau mai puţin giabnic. Ci totul înzadarl Biserica noastră, ramură viguroasa din trunchiul Romei eterne, le opune cu încredeie triumful victoriei adus nouă de lisus Hristos Domnul nostru cel înviat din morţi.

Văzut-a biserica noastiă veacuri şi mai grele decât celea de acuma şi totuşi din izvoatele credinţei curate şi adânci sorbit-a putere dătătoare de viaţă. Aşa va face şi acuma în faţa valului cutropitor al prigoanelor cari asaltează cetatea nebiruită a bisericii.

Ea va zice, şi vor repeta-o toţi fiii ei, că sub un triumfătoi de talia lui lisus n'are de ce să se teamă de furia neputincioasă a adversarilot. Se vor sparge de pieptul ce li-l opune însuş Domnul Hristos toate valurile, pentrucă stâncă este Hristos, stâncă împo­triva căreia toate puterile iadului sunt neputincioase.

Sus să avem deci inimile, fiaţiloi. învierea lui Hristos să ne fie mângâiere supremă, care să înzecească puterile noastre, să le însutească, înmiiească chiai, făcându-ne de oţel în faţa unei lumi întregi.

Această dispoziţie v'o doresc eu, ftaţilor, din prilejul sfintei învieri a Domnului, şi atunci viitoriul ni este asigurat. Un viitor măreţ, pe care să ni-l invidieze toţi adversarii, cari ruşinase-vor dela Domnul.

MITROP. HLEXflNDRU NICOLESCU

RĂSĂRITUL DISIDENT ŞI NEPRIHĂNITA ZĂMISLIRE R MAICII LUI DUMNEZEU

...Noi ce, din mila Sfântului, Facem umbră pământului Rugămu-ne 'ndurărilor Luceafărului mărilor. Ascultă a noastre plângeri Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, Maică pieacurată Şi pururea Fecioară,

Mărie l tMihail Eminescu)

In aceste rânduri de pătrunzătoare rugă a marelui nostru poet către Luceafărul Mărilor, Prea Sfânta Fecioară Măria, se oglindeşte întreg sufletul creştinesc-românesc al vremilor apuse; suflet plin de entuziasm pentru Prea Curata Fecioară Măria, obiec­tul unei adânci şi fireşti pietăţi de care erau străbătuţi înaintaşii noştri. Trecut glorios acesta, însă din nefericire, trecut: Tempi passati, pentru mulţi dintre fiii de azi a Ţării noastre. Fiindcă ceeace se numeşte şi este cu adevărat evlavie către Prea Sfânta Fecioară Măria, astăzi e patrimoniu aproape exclusiv al Bisericii Romei şi a celor în legătura iubirii cu ea.

Biserica Orientală disidentă, sub influxul protestantismului şi a cunoscutului său antagonism faţă de Biserica Apusului catolic, a încercat să smulgă de pe creştetul Nepătatei Maice-Fecioare co­roana cea mai glorioasă cu care Regina Cerului apare împodobită în faţa veacurilor trecute şi viitoare: Zămislirea ei fără prihana strămoşească, pe care i-o neagă cu încăpătinare.

Rândurile ce urmează, scrise fără patimă, vreau să dove­dească celor de bunăcredinţă, 1. cumcă tradiţia Orientului a fost constantă întru a atribui Prea Sfintei Fecioare Măria privilegiul Neprihănitei Zămisliri. Asta chiar mai mult decât Biserica Latină; 2. că această tradi/ie, mai ales sub influxul protestantismului, a

J*

132 CtJLTORrt CREŞTINA Nr. 3-4

fost ruptă violent, din ură, deşi nu lipsesc şi astăzi glasuri resle-ţite care să o proclame în sânul acestei Biserici răsăritene disidente.

Şi cu aceasta încep: Dogma Neprihănitei Zămisliri nu este o noutate inventată de

oficinele Bisericii Papale, cum strigau protestanţii după memora­bila dată de 8 Decemvrie a anului 1854, când marele Papă Piu IX spunea lumii, cu autoritatea sa negreşelnică, cumcă Prea Sfânta Fecioară Măria a fost Zemislită fără prihana păcatului strămoşesc, ci este un adevăr, cuprins în izvoarele revelaţiunii, adică în Sfânta Scriptură şi Tradiţiune.

Ne oprim la Tradiţiunea Bisericii Orientale să vedem cum dogma Neprihănitei Zămisliri nu-i fabiicatâ de Biserica Romei, cum le place şi disidenţilor orientali să o cheme, după un clişeu făurit de protestanţi şi de raţionalişti.

Dacă aruncăm o privire asupra celor dintâi veacuri ale cre­ştinismului, pe când încă nu exista nici o ruptură între cele două biserici: a Răsăritului şi a Apusului, caută să constatăm că acest adevăr, deşi nu în termenii de azi, dar era propus de scriitorii bisericeşti. Adevărat şi aceea că mărturii exprese ca cele de mai târziu nu avem. Dar asta se explică uşor prin faptul că scriitorii de atunci se străduiau să apere dogmele atacate cu înverşunare pe vremile lor, cum erau dogmele privitoare la persoana Mântui­torului, unitatea Bisericii, dumnezeiasca ei origine, sau misterul Sfintei Treimi. De argumentaţii lungi, care să pună în lumină pri­vilegiul Neprihănitei Zămisliri nu era nici o nevoie, odată ce o credeau şi nu erau atacaţi în această credinţă.

Cu toate acestea Sfinţii Părinţi n'au omis, unde li s'a pre-zintat prilej, să facă menţiune de acest adevăr. Cetind mai ales cuvintele scripturistice ale Piotoevangeliului: „Inimicitiam ponam inter te et mulierem, inter semen tuum et semen illius, ipsa con-teret caput tuum et tu insidiaberis calcaneo eius: Vrăşmăşie voiu pune între tine şi între femeie, şi între sămânţa ta şi între să­mânţa ei: acela va>drobi capul tău şi tu vei păzi câlcăiul ei". {Fac. 3, 15), atenţia scriitorilor bisericeşti a fost atrasă de această „Fe­meie" şi au formulat conceptul potrivit cu ceeace trebuia să fie Măria: plină cu totul de har, fără să fi fost vreo clipă sub stăpâni­rea şarpelui; adică Zămislită fără de prihană. Şi asta atât în Orient, cât şi Occident, până în veacul IV, despre ceeace aflăm mărturii deopotrivă de concludente.

începând cu veacul V, vedem în Răsărit o înviorare neaştep­tată de dragoste către Prea Sfânta, Fecioară şi idea că Măria este Zămislită fără de păcatul strămoşesc începe să se accentueze tot

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 133

mai mult. Ceeace nu se întâmplă în Apus, datorită unor împreju­rări istorice.

Şi anume: Pe când scriitorii orientali pun chestiunea Nepri­hănitei Zămisliri în termenii ei aproape formali şi vorbesc cu mare entuziasm despre acest privilegiu, pe când aci, vestitorii cuvântu­lui şi păstorii sufleteşti, o propovăduesc dela înălţimea amvoane-lor, în Apus dogma aceasta străbate cu anevoie la loc mai de seamă pe arena disputelor. Explicaţia o găsim în chestiunile reli­gioase cu totul deosebite ce preocupau Răsăritul şi Apusul, ches­tiuni ce avură o influenţă remarcabilă şi asupra dogmei Neprihă­nitei Zămisliri. Astfel, de pildă, în Orient se iscase nestorianismul. Odată cu lămurirea unităţii ontologice a lui Hristos, pionerii cre­dinţei neîntinate avură prilej să preamărească şi pe Prea Sfânta Fecioară, împreună cu prerogativele ei, printre care, una, de care nu se putea dispensa nici un Părinte oriental, era şi neprihănita Zămislire. In Apus, dimpotrivă, apărătorii Bisericii şi ai credinţei erau ocupaţi cu combaterea hidrei pelagiane, care atacă învăţă­tura Bisericii despre har şi păcatul strămoşesc. In faţa lui Pelagiu, care tăgăduia existenţa păcatului strămoşesc şi supranaturalitatea harului, e de înţeles că Sfinţii Părinţi din Apus să nu ezite o clipă să excepteze cât mai categoric pe Măria dela legea comună. In Răsărit, începând în chip deosebit cu Sf. Efrem, de pe la sfâr­şitul veacului IV, imnul sublim în cinstea Măriei neprihănit Zămislite e familiar pretutindeni. Amfilochiu din Lida, un membru al renumitului Conciliu ecumenic marian din Efes, scria: „Deus creavit Virginem Mariam sine macula et sine paccato", adică: Dumnezeu a creat pe Prea Sf. Fecioară Măria fără prihană şi fără păcat. Teodoret din Ancira, mort pe la anul 446, nu numai că face asemănarea, obişnuită Părinţilor Răsăriteni, dintre Măria şi Eva, dar trage concluzii explicite pentru Neprihănita Zămis/ire: „In lo­cul fecioarei Eva, instrument de moarte (spune acest scriitor bi­sericesc), Dumnezeu ne-a dat vieaţa prin mijlocirea unei fecioare cu mare trecere în faţa sa şi plină de dar dumnezeesc, o fecioară aparţinând sexului femeiesc, dar nefiind întinată de păcatul femeii; o fecioară nevinovată, neprihănită, liberă de orice vină, fără pată, sfântă la suflet şi în trup; un crin între spini şi care nu cunoaşte relele ce provin dela Eva... fiică a lui Adam, dar deosebită de el, nepotem Adamo dissimilem... (Gali. 1, IX) — Nimănui nu-i poate scăpa din vedere greutatea unei atari afirmaţii, mai ales a cuvin­telor din urmă: „Nepotem Adamo dissimilem".

Frumoase mărturii găsim în acest veac şi la Sf. Ciril Ale­xandrinul, la Pioctil, secretarul Sf. loan Gură de Aur şi apoi ur-

134 CULTURA C R E Ş T I N i i \ r . 3-4

masul său în scaunul patriarhal din Constantinopol, Ia Teodoret şi la alţii.

Veacul VI ne dă mărturii şi mai numeroase şi mai lămurite. Astfel Sf. Iacob de Nisibis, mort pe la anul 521, ne-o arată pe Prea Sfânta Fecioară „curată, simplă, fără pată"... „Dacă o singură pată, dacă un singur defect oarecare ar fi umbrit sufletul Măriei, fără îndoială Fiul lui Dumnezeu ar fi ales pentru sine o altă mamă, ferită de orice prihană". Iar în alt loc acelaşi sfânt poet creştin o proclamă pe Măria: „Sfinţenie neştiibita; justiţia nunquam laesa*. — La rândul său Sf. Teofan, i-se adresează Măriei: „O neatinsă de orice prihană şi peste toţi cei prihăniţi Stăpână prea neprihă­nită". „O, a cunctis sordibus incontaminata Domina". — Sf. So-froniu, patriarh al Ierusalimului, nu lasă nici o îndoială despre adânca lui convingere in adevărul Neprihănitei Zămisliri, mai ales în comentariile sale despre închinarea arhanghelului Gavril: Ave gratia plena, adică: Bucură-te cea plină de har. In renumita lui scrisoare sinodală, dată pentru conciliul ecumenic VII, scrie printre altele că Măria este: Sancta anima et corpore immaculata atque ab omni contagione prorsus libera.

Şi ca acest sfânt a vorbit şi Sf. Andrei din Creta, Sf. Ger­man, patriarh al Constantinopolului, Sf. loan Damascenul, ale căror mărturii, deşi luminoase, dar, ca să fim cât mai sintetici, nu le mai cităm. E de ajuns doar să amintim că şi Foţiu, acest trist nume din istorie, care îşi leagă lugubra faimă de desbinarea Bi­sericii Răsăritului de Biserica mamă, a lăsat scris că sâborul VI ecumenic invoacă pe Măria cu cuvintele: „Quae inmaculata sem-per exstitisti ab exordio tuae creationis"'. Care dela începutul cre­ierii tale ai fost nepătată (In Ep. ad Princep. Bulg.); invocaţie aprobată şi de el.

Acesta este glasul Orientului mărturisitor, a Bisericii învăţă­toare din veacurile dintâi, până la desbinarea foţiană, şi care a continuat şi după aceea mai multe veacuri de-a rândul. Cu acest glas unanim al Dascălilor Bisericeşti se uneşte credinţa explicită a bisericilor orientale, glasul poporului credincios, care proclamă

^adevărul Neprihănitei Zămisliri prin graiul Liturgiei ce răsună din altare ca nişte melodii cereşti în cinstea Neprihănitei, cum au ră­mas în Menologioanele, în Meneile sale, ca acela din 2 Ianuarie, atribuit Sf. Silvestru, unde Măria este proclamată „Nulii unquam culpae subiectaa (adică: Niciodată nu a fost supusă vreunei vini), deci nici păcatului original, iar la 7 Ianuarie din acelaşi Mineu, în cântarea III a Sf. Malachia o laudă: „Nullae unquam culpae af-finis" (adică n'a fost niciodată părtaşă nici unei vini), iar la 23

Nr. 2-4 CBLTORfl CREŞTINA 135

Ianuarie, în cântarea VIII, a Sf. Atanasiu, e numită Măria: Sem-per et ubique inculpatissima Numinis Matei" adică: Totdeauna şi peste tot cea mai nevinovată Mamă a lui Dumnezeu.

Această credinţă o au şi Copiii, care în Liturghia lor au cu­vinte măreţe ca acestea: „Laus sit omnibus modis sanctae ratione exemptionis et exceptionis a lege, intemeratae et benedictae Do-minae nostrae Dei Genitrici et semper Virgini Mariae (adică: Laudă să fie în toate chipurile, pentru faptul scutirii şi excepţiunii dela lege, Neprihănitei şi binecuvântatei noastre Stăpâne Născătoare de Dumnezeu şi totdeauna Fecioarei Măria) în care invocaţie Măria este expres proclamată scutită în chip deosebit dela legea păca­tului strămoşesc.

Dar nu numai prin aceste invocaţii liturgice Răsăritul şi-a arătat credinţa sa în Neprihănita Zămislire, ci mai ales prin în­fiinţarea săibătorii Neprihănitei Zămisliri încă din cele mai înde­părtate timpuri. Această glorie nu i-se poate tăgădui Bisericii din Răsărit. Deşi nu sub acelaşi nume, dar totdeauna cu acelaşi înţe­les, sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri dăinueşte în Răsărit, după mărturia unora, de prin veacul V. Sigur însă este că această săr­bătoare o aflăm pe la anul 675, când, la 9 Decemvrie, găsim săr­bătoarea: „Conceptio sanctae ac Dei aviae Annae". Trebue să no­tăm însă, cum spuneam şi mai sus, că această sărbătoare nu a fost totdeauna prinsă în calendare sub aceiaş denumire. Astfel în calendarul grec este chemată: Zămislirea Sfintei Anna, mama Maicii lui Dumnezeu"; în calendarul greco-slav este chemată: „Zămislirea Sfintei Ana, când a zămislit pe prea sfânta Maică a lui Dumnezeu"; în calendarul de rit siriac pur, şi în acela al ma-roniţilor, i-se zice: „Zămislirea Prea Sfintei Fecioare"; în cel ar­mean : „Zămislirea piea Sfintei Fecioare Măria prin concursul pă-rinfilor săi loachim şi Ana; în calendarul siro-caldeo-catolic: „Ză­mislirea neprihănită a Prea Sfintei Fecioare Imaculate"; iar în cel copt: „Neprihănita Zămislire a Maicii lui Dumnezeu Fecioaia Măria".

Această sărbătoare prin veacul IX începe să apară şi în li-turgia din Apus, care s'a introdus mai întâi în biserica din Nea-poli şi în părţile care aveau mai strânsă legătură cu Orientul. Ceeace rămâne însă incontestabil e că Răsăritului îi revine meri­tul de a fi zelat cu sfântă şi caldă râvnă pentru dogma Neprihă­nitei Zămisliri.

Acest lucru îl constată şi Orientalii disidenţi de azi. Dar, ca să întunece valoarea acestui argument, recurg la fel de fel de su­poziţii arbitrare. Astfel au spus că prin această sărbătoare Răsăritul

136 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

n'a voit să înţeleagă altceva decât misiunea pe care Dumnezeu a săvârşit-o în această împrejurare, dând soţilor îmbătrâniţi, Ioachim şi Ana, o copilă, când la vârsta aceea în chip natural nu mai putea să aibă copii.

De fapt ştim că Măria, după o veche tradiţie bisericească, s'a născut din părinţi înaintaţi în vârstă, când, omeneşte vorbind, nu mai puteau zămisli, şi că un înger trimis de Dumnezeu le-ar fi adus mângăietoarea veste că vor avea parte de o fiică. S'a în­tâmplat, spun ei, ceeace s'a întâmplat şi cu zămislirea sfântului Ioan Botezătorul, a cărui sărbătoare se ţine în Răsărit şi care n'are alt scop decât să amintească împrejurările minunate ale ză­mislirii lui, iar nici de cum scutirea de păcatul strămoşesc.

Ce-i de răspuns la această afirmare? E adevărat că în liturghiile orientale se amintesc în amănun­

ţime împrejurările naşterii minunate ale Prea Sfintei Fecioare, însă nu este acesta obiectul adevărat al sărbătorii ei, ci sărbătoa­rea este orânduită pentru a aminti faptul că Dumnezeu a dat în­ceput existenţei prea Sf. Fecioare împodobind-o cu toate harurile şi ferind-o de orice prihană. Lucru ce se dovedeşte lămurit de înseşi imnurile ce se cântă la acest praznic, ca de pildă imnul din sărbătoarea Neprihănitei, unde se ceteşte: „Corul prorocilor deja a prevestit copila, fiica lui Dumnezeu, pe care a zămislit-o Ana, curată de orice prihană în chip absolut şi unic curată". Obiectul sărbătorii deci, fără nici o îndoială, era Nepiihănita Zămislire. La această stare de desvoltare ajunsese învăţătura despre Neprihănita Zămislire în sânul bisericii orientale înainte de schisma lui Foţie.

Dar după schismă ? Am spus deja că şi după Cerularie (1054) biserica greacă a continuat, timp de mai multe veacuri, să atri­buie Prea Sfintei Fecioare scutirea de păcatul strămoşesc. Astfel, în anul 1360, aflăm pe un aprins propagator în persoana lui Ore-goriu Palama, arhiepiscop din Salonic; e adevărat, a avut greşeli teologice cu privire la misterul Sfintei Treimi, dar când vorbeşte despre Prea Sfânta Fecioară vorbeşte cu atâta siguranţă doctrinară, încât parcă te face să uiţi aberaţiile lui de pe alte tărîmuri.

O mărturie solemnă însă, din partea Bisericii orientale, a fost dată de mai mulţi reprezentanţi ai acestei Biserici într'o adunare la care P. Berson, jesuit, invitase principii orientali. Erau de faţă, pe lângă aceşti principi, trei Patriarhi şi un Arhiepiscop schisma­tic. In această adunare P. Berson le expuse peste două sute de texte scoase cu multă sârguinţă din cei mai vechi codici ai ri­turilor actuale în favoarea Neprihănitei Zămisliri despre care toc­mai atunci Papa Alexandru Vil, în 1661, publicase renumita bulă:

Nr. 3-4 COLTORA CREŞTINA 137

„Sollicitudo omnium ecclesiarum" prin care declară că sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri priveşte sufletul Măriei, care din întâia clipă a creării sale şi a introducerii în trup fusese ferit de prihana strămoşească.

Toţi cei ce compuneau adunarea în cauză aprobară expune­rea P. Berson şi recunoscură autenticitatea textelor scoase din codicii lor şi proclamară solemn că aceea era învăţătura bisericii lor cu privirea la Neprihănita Zămislire a Măriei. Procesul verbal încheiat în această adunare a fost subscris de cei trei Patriarhi şi de arhiepiscopul disident.

Iată formula semnată de ei: „Eu, smeritul Ignaţiu Andrei, patriarh Antiochen al naţiunii

siriace, confirm această sentinţă a Bisericii, catolice pe care a de­clarat-o P. Berson din S. I., că Stăpâna noastră, prea curata Fe­cioară Măria, a fost totdeauna liberă şi nepătată de prihana stră­moşească, după cum au învăţat mulţi Părinţi, vechi dascăli ai Bi­sericii Orientale". Acelaşi lucru îl repetară şi ceilalţi Patriarhi: Macarie al Antiochiei, Cachadour al Armenilor şi Dlonisie arhi­episcopul de Behennan.

Mai mult: în veacul XVII aflăm în Rusia o şcoală, renumita şcoală din Kiew, care şi-a atras asupra-şi fulgerele Patriarhului Moscovit Nicon tocmai pentrucă admitea acest privilegiu al Ne­prihănitei Zămisliri. E cunoscută istoria acestei academii din Kiew care, la început laică, a fost apoi transformată în academie bise­ricească de către Petru Movilă. Acest mare ierarh, pentru a feri academia de orice influinţă catolică, o puse sub ocrotirea patriar­hiei de Constantinopole, care a ştiut, la rândul ei, să creeze acei înflăcăraţi şi fanatici propagatori ai disidenţei răsăritene şi duş­mani neîmpăcaţi ai Bisericii latine. Ei bine, tocmai aceşti teologi din Kiew, cu dispoziţii atât de nefavorabile Bisericii latine, cât priveşte Neprihănita Zămislire a Prea Sfintei Fecioare Măria, o considerau ca un patrimoniu al bisericii lor, şi ca atare o apărau dela înălţimea catedrelor şi în numeroase opere. Insuş Mitropo­litul Petru Movilă (1597—1647) în renumita sa „Mărturisire", un fel de catechism care a devenit un cod oficial de credinţă al bisericii orientale, o cheamă pe Măria „Virgo purissima, immaculata, sanc-tissimau.

Printre profesorii Academiei din Kiew, ca susţinători ai pri­vilegiului, găsim pe losif Konovilch Gorbatschi, care a fost şi Rector al aceleaşi Academii între anii 1642—1645, apoi arhiepiscop al Rusiei Albe, şi pe Lazar Baranovitch, episcop de Tchernigov, mort în anul 1694. Acest din urmă, mare predicator, într'una din

138 CULTUHrt CKEŞT1NA Nr. 3-4

predicile sale, tipărită la Kiew, spune: „Noi, toţi câţi suntem, trebue să spunem: Am fost zămislit în fărădelege şi în păcat m'a născut maica mea. Numai tu, 0 Mărie, singură eşti căreia nu se potriveşte această mărturisire, pentrucă tu nu ai fost zămislită în fărădelege, tu nu ai fost născută în păcat. Se cădea ca tu să fi zămislită fără păcat, pentrucă trebuia să dai lumii pe Acela care trebuia să o scape de toate păcatelele şi să distrugă orice fără­delege. Dumnezeu, care este atotputernic, dece oare n'ar fi putut face aşa fel ca Mama sa să fie zămislită fără păcatul strămoşesc? Şi odată ce ar fi putut, a şi făcut, el care pe toate le face întru în­ţelepciune. Ar fi fost nepotrivit lucru ca Maica Mântuitorului să fi rămas, chiar pentru o clipă, roaba păcatului. Ea care e cea mai mare dintre toate făpturile".

Am voit să reproduc acest pasagiu din Baranovitch, pentrucă într'adevăr e frumos, şi parcă se simte, în cuvintele sale, ecoul laconismului lui Francisc Marion, învăţăcelul lui Dnns Scotus: „Potuit, voluit, ergo fecit", care, tălmăcit, înseamnă: A putut, a voit, deci a făcut.

Un polemist şi declarat adversar al Bisericii catolice a fost în această vreme şi loaniţiu Galitovchi, profesor şi el şi apoi rec­tor la Kiew. Dar, în ceeace priveşte dogma Neprihănitei Zămisliri, ne-a lăsat o mărturie luminoasă în renumita sa predică intitulată: „Cheia stiinţii". „A treia minune, spune el, pe care Dumnezeu a făcut-o în favorul Sfintei Fecioare Măria, a fost aceea de a o fi scăpat de păcatul strămoşesc; de aceea Ea, Prea Sfânta Fecioară, a fost zămislită şi s'a născut fără păcatul strămoşesc. Pământul din care fusese făcut vechiul Adam, era curat, nu fusese lovit de nici un blestem; tot aşa Fecioara Prea Curată, pământul din care se născu noul Adam, era curat, nepătat de blestemul păcatului original". — Frumoasă şi mărturia unui alt profesor din Kiew, Anton Radioilosckij. In cartea sa intitulată „Grădina Măriei Maicii Ini Dumnezeu", publicată la Kiew în 1675, se află un discurs asupra Neprihănitei Zămisliri, unde se spune între altele: „E adevărat că noi toţi, de oarece ne coborîm din Adam prin naştere firească, ne aflăm în lanţurile păcatului original chiar din întâia clipă a ză­mislirii noastre. Duşmanul infernal ne prinde pe toţi... Samuel, Ieremia, Ioan Botezătorul, au primit dela Dumnezeu o mare mi­siune, dar nu avură norocul să fie scutiţi de păcatul original, despre care spune şi psalmistul: Erraverunt ab utero. Acest har îl avu însă Prea Sfânta Fecioară Măria în vederea făgăduinţii ce-i făcuse Dumnezeu: „lpsa conteret caput tuum".

Aceeaşi convingere o avură şi alţi eminenţi profesori dela

Nr 3-4 CULTURA CREŞTINA 139

Kiew, cum sunt: Inocenţiu Oisel (m. 1683) Varlaam Iasinskif, rec­tor la Kiew în anii 1669—1673, apoi Mitropolit al Rusiei Mici, dela anul 1690—1709; Dimitrie de Roslow şi Ştefan Iavorschi cari, cu toate prigonirile ce îndurau din partea Moscovei şi a Răsăritului pentru aceste convingeri ale lor cu privire la Neprihănita Zămis­lire, au rămas statornici în credinţa lor.

Dar nu numai la Kiew era această credinţă, ci şi în Rusia Albă, unde, cu toată ura ce o nutriau contra latinilor, până la martirizarea Sfântului Iosafat, (episcopul de Polotsk şi Vitebsc) to­tuşi, în ceeace priveşte Neprihănita Zămislire, aveau cele mai bune dispoziţii. Astfel la Polotsk, tinerii şi tinerele ortodoxe făceau parte din diferite asociaţii]; fetele erau obligate să depună urmă­toarea formulă de consfinţire: „Prea Sfântă Fecioară Mărie, Maica lui Dumnnzeu şi Fecioară Neprihănită, eu smerita păcătoasă şi nevrednică de sfânta-ţi faţă, plină de dorinţa de a-ţi sluji, şi în-crezându-mă în marea ta milostivire, în prezenţa prea binecuvân­tatului tău Fiu şi a tuturor Puterilor cereşti, mă consfinţesc acuma ţie pentru a fi în veci sluga şi roaba ta în confraternitatea Nepri­hănitei Zămisliri", după care urmează formula ce obliga pe can­didată că va rămânea până la moarte credincioasă „Neprihănitei şi Preacuratei Zămisliria a prea Sfintei Fecioare Măria.

Abia în veacul XVIII, pe la anul 1721, a început o mare aversiune împotriva Neprihănitei Zămisliri din partea Sfântului Sinod, care, dorind cu orice preţ să îngenuncheze Biserica rusă la picioarele Ţarului, şterge din articolele credinţii Neprihănita Zămislire. Nu toţi insă au primit această hotărîre a Sfântului Si­nod rusesc şi de aici se iscară mai multe rupturi bisericeşti cu­noscute sub numele de Rascol. Printre cei rămaşi credincioşi Ne­prihănitei sunt de reţinut Starovierii, care tocmai pentrucă nu au voit să renunţe la acest adevăr, pe care-1 considerau ca o dogmă a Bisericii, nu voiră să recunoască biserica oficială rusească, ci îşi aleseră în 1846 un episcop, Ambrosiu (depus de Patriarhul din Constanţinopole) care îşi fixase scaunul episcopesc la Belo-Kri-mista. Aceşti Starovieri şi-au formulat crezul lor cu privire la Prea Sfânta Fecioară Măria după o mariologie pur-catolică, adău­gând cu privire la Neprihănita Zămislire, textual, cuvintele: „Atot­puternicul Dumnezeu... a prevăzut pe acest pământ ca locuinţă a Fiului său unic, Cuvântul întrupat, un cer viu, curat şi ferit de orice prihană, adică pe Prea Sfânta Fecioară plină de binecuvân­tări, Maica lui Dumnezeu şi veşnic Fecioară Măria, care îşi dato-reşte vieaţa unui izvor curat, purificat şi sfinţit înainte de toate generaţiunile şi prevestită de proroci, Maica Creatorului întregului

140 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

Univers nu numai că nu a fost atinsă de păcatul original, dar a rămas totdeauna curată şi toată frumoasă".

Ajungând la acest punct în urmărirea diferitelor faze prin care a trecut învăţătura despre Neprihănita Zămilire în Biserica Orientală, catolică înainte de Foţie şi disidentă după el, am putut constata adevărul ce-1 anunţasem la început: Că tradiţia bisericii orientale a fost întotdeauna în favorul Neprihănitei Zămisliri atât Înainte cât şi după [desbinare, până la începutul veacului XVIII.

Putem spune oare acelaşi lucru şi astăzi despre această Bi­serică? Admite Biserica disidentă a Orientului dogma Neprihănitei Zămisliri? La această întrebare am dat deja răspunsul la început, când spuneam că, din nefericire, rupând Biserica disidentă din Răsărit o scumpă tradiţie formată în chiar sânul ei, smulge de pe creştetul Preasfintei Fecioare cununa cea mai frumoasă, care este privilegiul Neprihănitei Zămisliri. Şi asta din ură faţă de Biserica latină, înveninaţi fiind de erezia protestantă. — Iată cum:

Am văzut deja că biserica rusă din Moscova, sub influinţa Sfântului Sinod, inspirat dela Constantinopole, a început luptă, aprigă împotriva acestei învăţături. Această biserică rusă însă, de capul său n'ar fi luat niciodată poziţie de duşmănie faţă de o teză teologică pe care teologii ei o apărau în şcolile cele mai renumite. Dar, ce n'ar fi făcut de sine, a făcut sub influinţa Constantinopo-lului. Şi cine se înscăunase la Constantinopole? Nu mai erau di­sidenţii, ci nişte instrumente în mâinile protestnnţilor, care, spre a putea slăbi puterile Bisericii Latine, aţâţau pe Orientali să se ridice împotriva Romei şi pe această temă a Neprihănitei Zămis­liri. E de ajuns să amintim pe un Ciril Lukaris, patriarh constan-tinopolitan, protestant declarat, şi protestantinizator incalificabil, împotriva căruia s'a ţinut şi renumitul Sinod dela laşi, în Mol­dova, la anul 1642. — Ne documentăm;

Cel dintâiu teolog grec care a luat asupra-şi sinistra însăr­cinare de a tăgădui Măriei acest privilegiu, a fost Ioan Nathanael, iconom şi epitrop al patriarhului ecumenic leremia II. După ce a studiat în Anglia |şi în Germania, în centre protestante, a fost rânduit la biserica Sf. Gheorghe din Veneţia. Tocmai pe când locuia în acest oraş, în 1574, a publicat o operă în greceşte, în care susţine că Prea Sfânta Fecioară a fost curăţită de păcatul strămoşesc când îngerul i-a vestit întruparea Fiului lui Dumnezeu. Această carte apoi, sub titlul de Shrigiol, a fost tradusă în slavo-neşte de Patriarhul Nicon Moscovitul şi impusă Rusiei. împotriva acestei samavolnicii s'au ridicat Starovierii, despre care s'a vorbit mai sus.

Nr. 3-4 CKLTt/Rft CREŞTINA 141

După Nathanael, un alt teolog care avu mare parte întru a populariza printre disidenţi ideia că şi Măria ar fi fost atinsă de păcatul strămoşesc, a fost Metrophanes Kritopoulos, şi el o pradă a protestantismului, deşi a semnat contra lui Ciril Lukaris, patri­arhul protestantizator, mai sus amintit. Despre Metrophanes, ce fel de om era, ne dă o ideie protestantul Mezer care spune că „Me­trophanes profita bucuro3 de deosebirea de confesiune, când acea­sta îi prindea bine. Poate de aceea nu a fost omul care să lupte împotriva religiei străine; iar faţă de religia sa a fost indiferent, ca şi alţii". (Realencyklopădie fur protestantische Theologie). E de ajuns să amintim că a fost favoritul patriarhului Ciril Lucaris care 1-a recomandat arhiepiscopului anglican Albert din Cantorbery, iar acesta l'a primit la Universitatea din Oxford, unde a stat dela anul 1618 până la 1623. De aici trecu şi în Germania, la alte cen­tre portestante, ca acela din Helmstadt, Wittenberg, Niirnberg, Altdorf şi Tubingen, centrul protestantismului. Mai mult: a voit să se adape şi la apele calvinismului, din care pricină îl vedem în 1627 la Geneva, centrul calvinismului, unde a avut strânse şi întinse prietenii şi legături. Cu această pregătire protestantă ajunge mai întâi mitropolit de Menfi, iar în 1637 patriarh la Alexandria. A scris mai multe opere, dintre cari cea mai însemnată este cuno­scuta lui „Confessio Ecclesiae Orientalis catholicae [et aposto-licae", o expunere a învăţăturii Bisericii disidente, cu mare cre­dit şi azi în biserica Răsăritului disident, cam în aceeaşi măsură cum e la noi Catechismul Conciliului Tridentin. Tocmai în această operă Metrophanes propune ca articol de credinţă că Prea Sfânta Fecioară Măria a fost şi e zemislită şi născută în păcatul .strămo­şesc. De atunci încoace toţi teologii greci urmează acest normativ, cu toate că nu convin între ei cu privire la timpul în care ar fi fost purificată Preacurata de acest păcat strămoşesc. In ge­neral teologii greci vin la concluziile de neîmpăcat: 1. că Măria a fost purificată încă în sânul maicii sale; 2. dar numai mai târziu a fost liberată de păcatul strămoşesc. Când anume? Şi aici sunt două păreri: unii susţin că aceasta s'a făcut în ziua Bunei Ve­stiri; alţii susţin că a fost purificată de păcatul strămoşesc la poala Crucii.

După părerea intâiu, că adecă Măria a fost curăţită de pă­catul strămoşesc în ziua Bunei Vestiri, e şi Sebastes Kyminetes, director al şcoalelor principeşti din Bucureşti pela anul 1630-1702, în cartea sa intitulată: „învăţătura dogmatică a prea sfintei bise­rici orientale şi catolice, relativ mai ales la trei chestiuni: 1) Când sfintele daruri sunt prefăcute în trupul şi sângele lui Hristos? 2,

142 COLTORA CREŞTINA Nr. 3-4

Cum Maica lui Dumnezeu a fost supusă păcatului strămoşesc; 3. Cum fragmentele nu sunt prefăcute în trupul lui Hristos". — In a doua din chestiunile abordate susţine că Măria, ca toţi cobo­râtorii din Adam, a fost supusă păcatului strămoşesc, de care n'a fost liberată decât în ziua Bunei Vestiri. De aceeaşi părere a fost şi Sofroniu Likondis, autor al operei intitulate: „Dealogurile unui profesor grec cu un iesuil asupra deosebirilor existente între Biserica Orientală şi cea Occidentală", în care el cere socoteală Latinilor de ce învaţă că Măria a fost scutită de păcatul strămo­şesc, odată ce, după părerea lui, Biserica drept credincioasă în­vaţă că a fost curăţită abia în ziua Bunei Vestiri?

E de notat că această ideie a pătruns şi în câmpul teologiei româneşti, şi astăzi nu-i nici un manual de teologie sau de istorie bisericească, care să nu o conţină. In 1881, Lebedev îşi luă ca subiect de teză pentru doctorat tocmai combaterea Neprihănitei zămisliri, susţinând că această învăţătură n'are în favorul sa predania şi că e o greşală enormă a învăţa aşa ceva. Iar patriar­hul Antim al Constantinopolului, la scrisoarea enciclică a Papii Leon XIU, din 1895, prin care rechema pe orientali la sânul Sfin­tei Biserici Catolice, răspunde printr'o scrisoare oficială, delca-rând Neprihănita Zămislire un punct de desbinare între creştină­tatea Orientului şi a Occidentului: „Biserica papală, spune Antim, a inovat, hotărând cu 40 de ani în urmă, o dogmă nouă cu privire la Neprihănita Zămislire a Măriei, Maica lui Dumnezeu, dogmă care era necunoscută vechii Biserici şi care deja fusese combătută altă dată cu mare violenţă de cei mai renumiţi teologi ai papalităţii". (Cfr. Scrisoarea enciclică patriarhală... Constantinopoli, 1895).

Acest document oficial, ca şi celelalte mărturii aduse, nu mai lasă nici o îndoială cu privire la ceeace voiam să arăt Anume că Biserica Orientului disident şi în ceea ce priveşte Neprihănita Ză­mislire a Măriei a rupt-o cu un trecut glorios şi cu o tradiţie neîn­treruptă, pentru a-i smulge Maicii lui Dumnezeu acest privilegiu. Şi asta, cum s'a putut vedea, numai din ură şi antagonism faţă de Biserica Latină, la care pas disidenţii poate n'ar fi îndrăsnit să păşească vreodată, dacă n'ar fi împrumutat-o dela protestanţii anglicani şi calvinişti cum s'a reliefat şi în aceste notiţe fugare.

Cu aceasta cred că aşi putea încheia. Totuşi socot că trebuie să mai stăruiu asupra enciclicei patriarhului Antim, respectiv a-supra insinuaţiei lui privitor la Neprihănita Zămislire. L-am auzit cum menţionează o combatere pe care ar fi făcut-o teologii papa­lităţii dogmei Neprihănitei Zămisliri. Vădită aluzie la nedumeri­rile ce de fapt le-au avut mulţi teologi latini, începând eu sfântul

Nr. 3-4

Bernard, sf. Albert cel Mare, sf. Toma, sf. Bonaventura şi alţii. Ceeace-i adevărat. Dar e adevărat şi aceea că şi teza contrară şi-a avut exponenţii săi în toată vremea, dominând mereu, până ce a triumfat pe deplin în veacul XIX prin definiţia solemnă a Papei Piu XI. despre care lucru Antim tace.

Teologii latini o combăteau pentru cunoscutele motive de or­din speculativ şi care într'adevăr îi puneau în adevărată încurcă­tură, trebuind să salveze alte puncte ale credinţii creştine cato­lice, dar totdeauna erau gata a se supune judecăţii supreme bise­riceşti. Acest lucru tocmai ne întăreşte în temeinicia învăţăturii acesteia ca descoperite de Dumnezeu. Căci dacă n'ar fi fost mâna lui Dumnezeu, de sigur ar fi rămas înmormântată sub loviturile formidabile ce a primit dela teologi latini ca cei pomeniţi. Dar noi ştim că Dumnezeu a învoit anume unele lucruri de felul a-cesta, pentru ca opera lui mai apoi să apară într'o mai străluci­toare lumină. Şi pricina pentru care Dumnezeu a îngăduit ca a-ceşti teologi mari şi sfinţi să combată numitul privilegiu al Prea­curatei putem presupune că a fost scăparea posterităţii binecredin-cioase de ispita de a tăgădui acest adevăr odată ce a fost definit. Toate pricinile contrare, posibile şi imaginare, au fost înlăturate şi apoi deslegate şi puse la punct, mai întâi în termeni formali de umilitul fiu al sf. Francisc, fer. loannes Duns Scotus, şi cu dis­cipolii săi care au dus cauza la triumf.

Dar ceea ce ne face să ne mirăm mai mult e o altă afirma­ţie ce o face Antim: că, adecă, dogma Neprihănitei Zămisliri e o noutate, necunoscută Bisericii vechi. Dacă ar fi un altul, un pro­testant, de pildă, lipsit de cele mai elementare cunoştinţe teologice şi de orientare într'ale monumentelor tradiţiunii, nu ne-ar mira faptul; dar auzind aceste afirmaţii dela urmaşul sf. Proclu, sf. German, şi a altor patriarhi ai Constantinopolului, cari, după cum am văzut, au susţinut Neprihănita Zămislire, asta nu se poate atribui decât unei firi foarte pătimaşe. Aici nu-i vorba de raţiuni metafizice, ci de documente pozitive, sdrobitoare, care pot fi con­trolate de orişicine.

In ultimul timp teologii disidenţi cred că pot combate dogma Neprihănitei Zămisliri din alt punct de vedere. Vreau să infirme argumentul tradiţiunii în două feluri: citând mulţi Sfinţi Părinţi orientali şi occidentali în sprijinul lor; şi în al doilea loc răspun­zând citaţiunilor aduse de catolici în favorul Neprihănitei Zămis­liri din teologia orientală.

Astfel se întrec provocându-se la Sf. Gregoriu Teologul, sf. Ia-cob de Nisibi, sf. Ioan Damascen, Origene, sf. Vasile, la Ioan

144 CBLTtJRfl CREŞTINA Nr. 3-4

Gură de aur, cari ar fi afirmat sau că Măria a fost curăţită de păcatul strămoşesc în ziua Bunei Vestiri, sau că ea ar fi fost supusă diferitelor slăbiciuni morale, sentimentelor de deşărtăciune, care nu s'ar putea explica fără existenţa păcatului strămoşesc.

Mai citează, dintre latini, pe sf. Augustin, sf. Ambroziu şi pe sf. Fulgenţiu, cari au proclamat în termeni expliciţi universalitatea păcatului original, aşa fel încât n'au excepţionat pe nimeni, afară de Hristos.

Ce avem de spus la această obiecţiune a grecilor disidenţi? Iată ce: Această obiecţie ar avea valoare împotriva dogmei

Neprihănitei Zămisliri, când noi am susţinea că această dogmă ar fi fost chiar dela început în Biserică în termeni expliciţi, clari, după cum este acuma. Noi susţinem că dogma Neprihănitei Ză­misliri a fost în Biserică chiar de pe timpul Apostolilor, însă nu excludem un sensibil progres, în lămurirea ei, dar nu un progres în sensul protestant, ci în sensul că doctrina care deja se credea şi să predica, cu timpul a luat termeni mai formali, până ce a ajuns la deplina ei lumină. Altcum nu s'ar mai fi iscat nici dis­putele cunoscute din evul mediu în jurul acestei dogme şi nici Biserica n'ar mai fi intervenit să definească acest adevăr.

Acestea fie spuse în general. Dar dacă trecem şi privim mai de aproape obiecţiunea în sine, vedem că nu are nici o consis­tenţă. La afirmaţia că unii scriitor vechi au scris că Măria a fost curăţită de păcatul strămoşesc în ziua Bunei Vestiri, răspundem: Trebue văzut despre ce fel de curăţire poate fi vorba. Textele aduse din sf. Gregoriu Teologul şi din sf. Ioan Damascen pot fi înţelese uşor ca privind o sfinţenie mai amplă, pe care a primit-o cu prilejul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Ei, şi că nu putem tăgădui că această împrejurare a adus un surplus al haru­lui în Maica lui Dumnezeu, dar nu că atunci ar fi fost curăţită de păcatul strămoşesc. Iată şi cuvintele în cauză ale sf. Gregoriu Na-zianzenul, de care se agaţă Grecii: „Conceptus (lesus) ex Vir­gine, animo et corpore praepurgata". (Migne, P. L. XX, 888). Pe Gregoriu îl imitează sf. Ioan Damascen şi afirmă: „Hanc (M. V.; quidem Pater praedestinavit, prophetae vero per Spiritum prae-nuntianverunt; Spiritus autem vis sanctificans superveniens ex-purgavit sanctamque reddidit et veluti praerigavit". Adică: Pe acea­sta (S. Fecioară) Tatăl a predestinat-o, profeţii însă au vestit-o prin Duhul Sfânt, puterea sfinţitoare a sfântului Duh supravenind a curăţit-o şi a făcut-o sfântă ca şi cum ar fi rourat-o în prealabil". Prin urmare afirmă aceşti doi sfinţi că Măria când a zămislit Cu­vântul era praepurgata de către har, însă nu spun că această

Mr. i-4 etttfffiA C R E Ş T I N A

curăţire în prealabil s'a făptuit in acea clipă, sau în acea zi a Bunei Vestiri; că a fost de odată sau anterioară. Şi odată ce felul lor de a se exprima ne autorizează să anticipăm această inundaţie a harului asupra Măriei, nu ne îndoim că nu mergem împotriva gândului lor când socotim pe Măria inundată de acest har la în­ceputul existenţei ei, a celei ce era predestinată să fie Maica lui Dumnezeu.

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre Iacob de Nisibi şi despre ceilalţi autori ce sunt citaţi în general de Greci.

Dar Grecii insistă şi din alt punct de vedere, cum spuneam. Şi anume, zic ei, toate textele ce le aducem noi în favorul Ne­prihănitei Zămisliri din liturghiile lor şi din scriitorii Bisericii orientale, nu vreau să spună altceva decât să preamărească cură­ţia prea Sfintei Fecioare, şi nici de cum Neprihănita Zămislire. Cu alte cuvinte, noi tragem o concluzie mai largă decât premisele.

Răspunsul nostru la această obiecţie: noi nu ne oprim atât la cuvinte, cât la înţelesul lor; la conceptul ce-1 exprimă cuvin­tele. Nu ne oprim, de pildă, la epitetele ce-i dau Maicii lui Dum­nezeu chemând-o imaculată, curată, e t c , ci am pus şi punem toată tăria argumentelor în ideia ce aveau vechii exponenţi ai învăţăturii Bisericii Orientale despre Maica lui Dumnezeu. Iar con­cepţia Părinţilor Răsăriteni este că Măria, ca Maică a lui Dumne­zeu, trebuia s ă fie sfântă, neprihănită, noul cer, Măria contrapusă Evei, Măria m a i presus de oricare altă făptură umană şi cerească, chiar m a i presus decât Cheruvimii şi Serafimii. Acum, dacă ne în­trebăm: Cum ar fi putut să f i e Măria mai presus decât Cheruvimii şi Serafimii, când prin acele expresii s'ar înţelege numai că Măria a fost o fecioară curată, cufundată cu gândul în Dumnezeire ? Mă­ria nu putea fi mai presus şi mai sfântă decât îngerii, decât prin faptul că era zămislită fără prihană. Aceasta este învăţătura Pă­rinţilor Orientali, cum s e poate convinge oricine. Disidenţii de azi mutilează această docrină când vor s'o aplice numai fecioriei Prea Sfintei Fecioare Măria.

Din toate cele de mai sus se vede lămurit cum Biserica orien­tală, cel puţin c e a oficială, a renunţat să recunoască Măriei gloria cea m a i pură, cea mai strălucitoare ce-i împodobia fruntea. Ră­mânem abătuţi în faţa acestei triste constatări, văzând cum s'a irosit măreţul patrimoniu lăsat de Sfinţii Părinţi acestei Biserici!

D a r n e m â n g ă i e m c u g â n d u l că , d i n fericire, nu s 'a stins ori­c e l i căr i re d e l u m i n ă în a c e a s t ă B i s e r i c ă p r i v i t o r la Neprihănita

2

U6 CiJLTBJftfl CREŞTINĂ Nr. 3 4

Zămislire. Mai sunt şi azi încă înflăcăraţi apărători ai ei printre rândurile disidenţilor. Am amintit deja pe Starovierii Ruşi. In biserica coptică aceşti apărători sunt încă şi mai numeroşi. Câtu-i pentru Românii noştri, ce să zicem? E o întrebare care nu poate avea un răspuns adecvat. Atât doar că în popor nu s'ar ridica nici o împotrivire dacă acest adevăr de credinţă i-ar fi propus, căci sensus fidelium nu poate fi altul decât acelaşi ce a dăinuit din cele mai vechi timpuri. Printre teologi sunt destui cari o neagă. Dar cu câtă convingere? Şi până când se va rezolva însă ches­tiunea pe tărîmul teologic, fiind vorba de Biserica română, un lucru avem de făcut cu toţii: să cerem Fecioarei Maice Neprihă­nite revenirea acestui popor la unitatea credinţei cu Roma, Bise­rica în sânul căreia s'a născut şi s'a format. Odată ce unirea între hotare a fost atât de fericit înfăptuită, poporului nostru nu-i ră­mâne decât un singur vis, o singură aspiraţie, un singur ţel: uni­rea religioasă. înfăptuirea acestei uniri, noi sperăm că o va face Măria. Poporul român are o dragoste filială fată de Regina Ceru­lui; şi Ea nu-şi va mai lăsa fiii să stea departe de Biserica lui Hristos. Peste valul ce ne bântue va apărea Luceafărul Mări­lor ce va să vină. Şi atunci, dela Nistru şi până la Tisa, se va in­tona cântecul sublim, cântecul ce va cutremura adâncurile: cân­tecul credinţei romane din nou şi deplin stăpâne pe aceste plaiuri latine. — Nos cum prole pia, benedicat V*rgo Măria.

PR. DR. DUMITRU LUCACIU

PACIFISM CREŞTIN

„Oamenii n-au fantezie"; — se plângea de curând un dis­tins publicist francez. D a c ă cei cari potrivesc, cu infinită atenţiune, bătaia tunului spre o ţintă nevăzută ori aviatorii cari aruncă din văzduh bombe asupra satelor şi oraşelor spaniole ar vedea , c u ochii minţii măcar, spectacolul groa­znic pe care-1 cauzează i sprava lor: sânge le şi îocul, horcăi­tul morţii, trupurile sfâşiate, pustiul ce rămâne în locul atâ­tor valori, de sigur că răsboiul ar înceta. In tot cazul n'ar mai fi atât de sălbatec.

Este mult adevăr în această observaţie . Din nefericire însă , ea trebue completată. Are omul veacu lu i nostru o me­teahnă mult mai de neînţe les decât această lipsă de imagi­naţie: n'are memorie . Uită. Neînchipuit de repede. — Nu mai ştie că ieri-alaltăieri a fost un răsboi mondial. Nu-şi mai a-duce aminte c u m a fost ace l prăpăd general . Epave le lui cerşesc şi astăzi la colţurile dumurilor şi omul nostru, întin-zându-le creiţarul milei, se întreabă aiurit: pentru ale cui păcate s'a născut acesta orb ori ş c h i o p ? Nu ştie c'a îost, a c u m 20 ani, u n măce l îngrozitor şi general . — Căci dacă ar şti, dacă popoarele ar a v e a cât de puţină memorie , n'ar fi cu putinţă c e e a c e se întâmplă astăzi. N'ar fi cu putinţă frenezia de halucinaţi cu care ne pregătim să intrăm din nou în hora morţii. Căci aici a m ajuns: suntem gata la or­din, aşteptăm nerăbdători semnalul de plecare, la răsboi!

Ce zic: „aşteptăm" ? II trăim. Atâta doar, că noi suntem după front. Dar avantposturile se măce lăresc . Etiopia, Spa­nia, China şi Japonia, ce sunt decât pioni împinşi înainte pe imensul eşichier care este harta lumii. Căci, deşi formal nu e organizată încă într'o reală „societate a naţiunilor", ome­nirea constitue totuşi o unitate. Interdependenţa mondială nu e frază goală. Zguduirile pe c a r e l e produc evenimente le externe asupra tuturor Statelor, sunt dovada grăitoare a solidarităţii universale . Cine v a spune, de ex, că m a s a ­crarea bieţilor chinezi de către nemilosul imperialism al fraţi­lor lor din Japonia nu interesează Europa ? fleuma chiar. Dar

148 COLTUR/i CREŞTINA Nr. 3-4

tn viitor? Ce-ar fi dacă Japonia v a reuşi să pornească uria­şul o c e a n „galben" la a lungarea „albilor" din ace le părţi? Ce s'ar fntâmpla atunci cu toată industria şi cu toată rân-duiala europeană actuală? Un dezastru de proporţii nebă­nuite !

Să nu ne facem deci iluzii. Noul răsboi mondial a în­ceput. Atâta doar, că noi suntem în liniile de rezervă. ftltîel însă, participăm la el cu toate puterile.

înainte de toate, ne înarmăm. Cu frenezie. Ce face lumea alta decât a r m e ? Până şi din pâinea pe care o ia din gura mulţimilor f lămânde face tunuri şi gaze uc igaşe . In anul 1937 —- aşa spune anuarul militar al „Societăţii Naţiunilor — s'au cheltuit pentru scopuri militare 7,1 miliarde dolari aur, adecă 12 miliarde dolari hârtie, adecă peste 2000 miliarde lei! In 1932 cifra era încă numai de 4,3 miliarde. In 1938 v a fi mult mai mare decât anul trecut. Şi cifrele sunt departe de realitate. Toate ţările ascund adevărul . Toate au, în bu­getele lor, s u m e considerabile deghizate sub alt titlu: pre­gătiri premilitare, ordinea publică, drumuri strategice, aviaţie civi lă etc.

D a c ă am a v e a niţică fantezie, ne -am putea închipui u-şor ce putere de distrugere învălu ie aces te cifre. In 1913 cheltuielile militare ale lumii n'au fost decât 2,5 miliarde dolari şi nu erau sub arme decât 6 mil ioane oameni faţă de 8,5 mil ioane de astăzi! Şi ce „perfecţie" reprezintă armele de acum faţă de cele de atunci! D a c ă a m a v e a memorie şi dacă ne-am putea imagina dezastrul ce ne aşteaptă, am a-junge la concluzia că omenirea e lipsită şi de cea mai ele­mentară inteligenţă. R pornit la nimicire oarbă şi sigură, din care vor ieşi zdrobiţi înv inş i şi învingători deopotrivă.

Şi aici e răul cel mai mare: l ipsa de cuminţenie. Poate că toată această nebunie a înarmărilor s'ar putea opri mai înainte de ce focul v a cuprinde întreaga lume. D a c ă s'ar reuşi, cumva , o cuminţire a popoarelor. Se întâmplă însă şi s e face tocmai contrarul. Se cultivă, cu satanică stăruinţă, militarizarea spirituală pe toată linia.

Ţările s e transformă, rând pe rând, în cazărmi. Cetă­ţeanul e soldat decând începe a ganguri primele versuri la şcoa la de copii mici. D e atunci î n c e p e a defila sub steag şi a cânta marşuri răsboinice. Şi continuă aşa, în diferitele formaţiuni paramilitare în care e încadrat, până la bătrâ-neţa căruntă. — Ni-s'a militarizat limbajul. Nu mai scr iem

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 149

şi nu mai vorbim decât în grai luat dela armată, în imagini de pe câmpul de luptă.

Militarizarea societăţii şi a limbajului are de isvor şi temelie militarizarea gândirii. R îi „pacifist" astăzi este, dacă nu un fel de trădare, apoi în tot cazul c e v a foarte suspect . Miroase a internaţionalism, a bo l şev i sm, etc. Răsboiul este nu numai o realitate inevitabilă. Ci una justificată filosofi-ceşte. Se sprijină pe o teorie perfect închiegată. Există o filozofie şi o politică a răsboiului; chiar o etică a lui. Răs­boiul e o lege a firii. E forţa dinamică, creatoare, a univer­sului care ar înţepeni îără această energie activă. De a c e e a numai popoarele înbătrânite sunt pacifiste. Şi... condamnate . Cele tinere, sunt ca un arc pururea întins, gata de efort şi sacrificiu permanent. „Vivere pericolosamente" nu e o ne­cesitate: e un idea l ! Eroism, cuceriri, glorie, v ictorie: iată noua etică! — Umbra lui Nietzsche, sinistrul geniu al r ă s ­boiului sfânt şi proroc al forţei sălbatice, domină atmosfera spirituală a lumii.

*

In faţa acestui chiot al violenţei biruitoare, în vârtejul acestei anarhii a conştiinţelor, în mijlocul acestei lumi obse­dată de imagina răsboiului şi care nu mai crede decât în dreptatea celui tare, în sfinţenia măcelului ştiinţific şi orga­nizat — împotriva acestui satanic tumult al forţei brute un g las s e ridică din Roma eternelor adevăruri. E cuvântul Vaticanului, tălmăcit cu deosebită tărie şi autoritate, în or­ganul semioficios „L'Osservatore Romano" (23. 1. 3 8 ) de către directorul său, contele Dalia Torre. Falşilor profeţi cari „proslăvesc o mare realitate": răsboiul, şi declară pacea drept o „mare utopie", contele T. le opune cel mai categoric protest al sufletului creştin şi al minţii sănătoase .

„Rămânem credincioşi fără şovă ire >marei utopi i t . Ii suntem cre­dincioş i fiindcă credem î n Răscumpărare , în învăţătura ei mântuitoare care o desch i s sufletelor ca lea veşn ic i e i şi a dat leac tămăduitor neamu­rilor în vremelnic ie . N u ne putem închipui că jertfa şi cuvântu l unui D u m ­nezeu pentru fraternitatea umană să fie şi ele o s implă utopie, nici că , pentruca s ă nu fie utopie, ar fi necesară v io lenţa căreia Hristos i-a opus iubirea;... îi suntem credincioşi în numele intel igenţei mai mult chior de­cât a lealităţii; pentrucă dacă pacea ar fi o înşelătorie , dacă ar fi o s implă i lusie pretenţia de a o as igura fără zângănitul armelor, în aces t caz: prie­tenii, înţelegeri, pacte, alianţe, toate, Înainte chiar de a fi un joc abil, ar fi s emne le unei naivităţ i deconcertante . — Suntem pentru p a c e , fiindcă cre­dem c ă răsboiul este o >mare utopie*".

150 COLTORfl CREŞTINA Nr. 3-4

Cuvânt demn şi hotărît. Nu se v a putea spune că în aces te vremuri apocaliptice nu s'a găsit nici o mărturie a adevărului . Lumea aceasta , narcotizată cu lozinci sunătoare şi goale, nu v a putea invoca scuza, că nu a fost chiemată la realitate. Iată, s'a spus cu tărie cuvântul de ordine pentru conştiinţele creştine. Toţi cari se mândresc cu acest nume trebue să mărturisească la fel: Da, suntem pacifişti. Suntem pacifişti în numele minţii sănătoase şi a bunului simţ; suntem fiii păcii din porunca şi prin duhul legii creştine, care e legea iubirii şi a păcii.

Pacifismul nu e absurd — absurd e anticipacifismul. Acesta e adevărata „utopie", periculoasă şi condamnabi lă deopo­trivă. — A ş a sună judecata mintii sănătoase .

Nimic nu se poate opune pacifismului în ordinea logică. Poate fi conceput ca o realitate. — In definiţia c lasică a sf. Toma, pacea este „tranquillitas ordinis". Nimeni nu v a putea nega, că există o ordine a lucrurilor, o rânduială a întregei îiri. Ea se real izează într'un fel în lumea materială, fără su ­flet (ordo naturalis), altfel în lumea fiinţelor raţionale '(ordo justitiae). Nimic nu s c a p ă de sub imperiul acestei rândueli. Păstrarea şi funcţionarea ei netulburată nu numai că nu e c e v a absurd, ci dimpotrivă, e tocmai starea normală, e sta­rea ideală; iar perturbarea ei, prin orice fel de intervenţie violentă, este o excepţie, o negaţie distructivă; fiindcă pro­v o a c ă disordine. Iar lumea nu poate îi concepută ca o rea­lizare a disordinei. — Răsboiul face parte din această cate­gorie de acte sdruncinătoare a ordinei. A ordinei sociale , în speţă. Ar îi, deci, absurd a-1 considera drept o lege exis­tenţială a universului , ori a societăţii omeneşt i în special , câtă vreme el este exact contrarul: o violentare a ordinei stabilite. — In consecinţă pacifismul, adecă voirea conştientă a păcii, permanente, este un element logic, î iresc şi necesar în ordinea universală .

Tot aşa pe plan istoric. Este ev ident că au existat şi există „vremuri de pace". Ele umplu, propriu zis, istoria o-menirii, în care răsboaiele întră ca excepţii ce întrerup cursul normal al evoluţiei.

In urmă, în ordinea etică, pacifismul nu numai poate, ci trebue înţe les ca o mare datorie. Totdeauna şi pretutindeni, conştiinţa sănătoasă a omenirii a detestat răsboiul ; şi ori decâteori un grup ori altul a recurs la această „ultima ra-

tir. 3-4 CULTURA CREŞTINA 151

tio" iraţională, a simţit necesitatea de a i căuta o justificare morală. De această legitimare depinde dacă, în forul etic, va fi declarat răsboi drept ori răsboi nedrept.

Prin aceasta a m câştigat şi o nouă precizare a noţiunii. Pacifismul, adecă, nu exclude pur şi s implu răsboiul. N.u-1 declară inexistent în ordinea reală; nici ca un rău absolut şi totdeauna condamnabil , oricine şi pentru orice motiv l-ar purta. Hceasta ar fi o exagerare care, într'adevăr, uşor ar duce la absurd. Dar nu aceasta e noţiunea pacifismului cre­ştin. Noi nu n e g ă m realitatea: răsboiul, în ordinea reală, e nu numai posibil, ci adesea există a ievea . Mai mult: uneori e şi îndreptăţit; o datorie chiar pentru diferitele grupuri de oameni . Şi anume atunci, când corespunde cu adevărat de­finiţiei p e c a r e i - o d ă l h e r i n g : „luptă pentru drepturi". Ceeace presupune o prealabilă vătămare a ordinei morale, care tre-bue restabilită; la nevoie , şi în l ipsa oricărei alte posibilităţi, fie şi prin for{ă. De aceea pote îi just nu numai un răsboi de apărare, ci — î n cazuri excepţ ionale — chiar şi unul ofen­siv. Când, adecă, el urmăreşte restaurarea ordinei de drept necesare pentru asigurarea păcii. In fond tot un răsboiu de­fensiv şi aces ta : apărarea rânduelii fireşti ultragiate ori tur­burate. — hşa dară, pacifismul creştin, cum atât de e loc­vent arată încă sf. Augustin, nu exclude orice răsboi; dar nici odată nu socoate răsboiul scop, ci un mijloc în slujba păcii.

Din aceste consideraţiuni urmează şi absurditatea tezei contrare, antipacifiste. — Pentru Nietzsche, răsboiul e s c o p ; o valoare în sine, a cărei categorie morală nu depinde dela cauza pentru care se face; ci invers : „răsboiul bun sfinţeşte orice cauză". Iată o concepţie cu adevărat absurdă nu nu­mai din punct de vedere etic, ca o mare imoralitate, ci şi din punct de vedere logic. Este iraţional a concepe răsboiul ca c e v a justificat în s ine însuşi . Prin aceasta — cum observă , în „L'Osservatore Romano" (9. 1. 38) G(uido) G(onella), în-tr'un „răspuns lui Tilgher" — „ar cade orice posibilitate de a face deosebire între răsboiul just şi injust, între apărarea dreptului şi o simplă afirmare a violenţei". Evidentă absurdi­tate logică, fiindcă s'ar declara identice noţiuni contradictorii: just şi injust.

Există î n s ă şi o concepţie , să-i z icem, mai moderată a pacifismului decât extrema nietzscheiană. Se spune anume că, deşi răsboiul nu e o valoare în s ine şi nu sfinţeşte prin s ine

152 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

orice cauză, este totuşi un rău inevitabil, un malum n e c e s -sarium, care s e încadrează, în această formă, în ordinea lu­crurilor. Pacifismul absolut ar implica, adecă, o renunţare totală la bunurile pământeşt i ; dar o astfel de renunţare nu poate îi generală şi permanentă; ergo răsboiul este inevita­bil. Tot aşa, pe plan politic: popoarele au interese, nu­tresc dorinţi şi au aspiraţiuni contradictorii. Politica, deci, trăind pe acest plan al intereselor şi tendinţelor, chiar dacă urmăreşte ca scop pacea, în realitate este răsboi, actual ori virtual.

Nu se poate susţine însă nici această teză. E posibil, adecă, un pacifism fără renunţare totală la bunurile şi inte­resele pământeşti . Societatea o m e n e a s c ă nu e doar' o adu­nătură de lupi de-ai lui Hobbes („homo homini lupus"); ci un organism ţinut în echilibru de legile justiţiei şi ale m o ­ralei. Pot exista în el aspiraţiuni şi tendinţe contrastante, care însă toate se pot armoniza prin puterea legilor dreptăţii, după cum legile fizice normează forţele ce se c iocnesc ale naturii. Aceas ta cu atât mai mult, că bunurile vremeln ice nu sunt absolute şi exc lus ive , ci numai complementare. Do­vada imediată o a v e m în însăş i viaţa statelor organizate. Cetăţenii lor nu renunţă la bunuri şi aspiraţii nici atunci când ajung în conflict cu alţi inşi ori cu alte grupuri de ce ­tăţeni. Dar numai în starea de barbarie astfel de conflicte se rezolvă cu măciuca. Numai acolo forţa creiază dreptul. In orice comunitate, cu organizaţie cât de primitivă, există legi cari rezolvă conflictele după principiile dreptăţii. Jlltiel nici n'ar mai exista societatea. — Dacă această rezolvare pacifică a conflictelor dintre indivizi şi grupuri e posibilă înlăuntrul diferitelor State, de ce n'ar fi aplicabilă şi între Statele ce ajung la ceartă? Fiindcă nu există încă o autori­tate supremă care să aibă cuvântul ultim şi puterea de a executa sentinţa dată? Dar aceasta este numai o l ipsă de organizare formală. Un defect care trebue şi poate fi corec ­tat. Nimic nu împiedecă, ci totul duce la organizarea unei adevărate „societăţi a naţiunilor" care, respectând varietatea Statelor suverane , să facă între ele dreptate prin lege, fără a lăsa să decidă forţa iraţională. Precum dela barbaria gru­purilor şi indivizilor, pentru care singurul drept era forţa, s'a ajuns la Statul de drept, în care dreptul este suprema forţă, tot aşa v a trebui să se ajungă dela barbaria suveranităţilor locale la armonia unui sistem de drept valabil între toate statele şi înzestrat cu puterea de a se face respectat.

Nr. j - 4 COLTURA CREŞTINA 153

Nu există, în concepţia creştină şi în judecata minţii să ­nătoase , o fatalitate a răului. D e c i : nici o fatalitate a răs­boiului. Există o luptă permanentă între bine şi rău; există cele două legi ale sf. Pavel . In acest s e n s e adevărată con­statarea dreptului; Iov „miliţia est vita hominis super ter-ram". Dar unde-i scris, că această luptă morală, aschet ică, trebue dusă cu pumnalul şi rezolvată prin forţă ? Există luptă spirituală în individ; există coflicte mărunte de interese care se împacă ori rezolvă paşnic, între ei ori prin sentinţa tri­bunalelor. D e ce nu s'ar putea împăca aşa şi conflictele dintre societăţile organizate în S ta te?

„Lumea noastră — zice contele Dalia Torre în pomenitul articol — este lumea oamenilor, tn care, dacă răul e o realitate, apoi ş i binele este o realitate; unde ex i s tă virtutea ş i raţiunea şi supremaţia spiritului; aşa că „îataliştii" nu ne pot spune de ce omenirea ar trebui neapărat s ă pre­fere inevitabila tiranie a forţei şi nu autoritatea dreptului, răsboiul ş i n u pacea; fiind doar pe acelaş drum, s u n t e m n u spre sc lav ie ci spre libertate, nu la vendetta ci la tribunale, nu la furt ci la muncă . De sigur, cr ima există; dar se c h i a m ă crimă şi e punibi lă chiar şi d a c ă n u se pedepseş te totdeauna; răul exis tă , dar nu se identifică c u binele nici atunci c â n d e victorios; nici atunci când, în chip providenţial , urmează din el un b ine: Tot aşa , răsboiul există, dar nu ca un destin fatal, nu c a o instituţie a c ­ceptată, justii icată, glorificată până la punctul de a i-se insera dreptul de a decide printre atribuţiunile ce le mai ge lo s păzite ale suveranităţii".

* Privit în lumină creştină, pacifismul nu numai că nu e

o utopie absurdă, ci e o mare datorie morală şi religioasă. Prin însăş i esenţa sa, creştinismul e religia păcii şi a

iertării. K împăcării cu D u m n e z e u şi a păcii dintre oameni . Nu răsboinicii, nu bătăuşii, ci „făcătorii de pace" sunt feri­ciţi. Iubirea de oameni, a cărei atribut este căutarea păcii, este universa lă şi nu cunoaşte excepţiuni.

Nu e vorba aci, pe planul etic, de posibilitatea, nici de existenţa reală a păcii; ca fapt istoric e posibilă şi pacea ca şi răsboiul. Ci nota specific creştină e datoria păcii. Cel ce nu caută pacea nu e bun creştin, nu-şi face datoria. Exact contrarul concepţiei lui Nietzsche, în care cel ce nu iubeşte şi nu caută răsboiul nu-şi împlineşte datoria de supraom. „Creştinismul e pacifist — zice pomenitul G. G. — în sensul că (împotriva fatalismului răsboinic păgân) a introdus î n istoria civilizaţiei ideea nouă a păcii ca datorie, adecă im­perativul carităţii. Răsboiul nu mai e o simplă chest iune în ­credinţată aşa numitei «raţiuni de Stat*, ci una în care, după cum zice Vitoria, «agitur de foro consecientiae*. Chiar de

2a

154 CtJLTURA CREŞTINA Nr. 3-4

aceea pax christiana e mai mult decât o pace de fapt, mu-tabilă ca toate faptele; e un obicei al păcii. Nu bellum om-nium contra omnes, ei charitas omnium erga omnes în noua unitate organică şi mistică (corpul mistic) a neamului ome­nesc . Faimosul si vis pacem para bellum este înlocuit cu si vis pacem para pacem, fiindcă răsboiul nu e un scop ci un instrument, nu un motiv de glorie deşartă ci o pedeapsă". A d e v ă r pe care-1 exprimă atât de plastic Psalmistul în pu­ternica invocare către D u m n e z e u : dissipa gentes quae bella volunt. — Sunt, durere, cu putinţă răsboaiele , noi însă tre­bue să vrem, trebue să lucrăm, p a c e a !

* D a c ă adevărul este atât de l impede, cum de s'a ajuns

la situaţia paradoxală de astăzi, când absurditatea antipaci-fistă stăpâneşte lumea, iar afirmarea pacifismului trece drept un act de curaj? De de acest discredit nemeritat în care se găseş te unul din adevărurile organice ale gândirii şi ordinei sociale creşt ine?

Una din pricini este, fără îndoială, o simplă şi regreta­bilă confuzie. Se confundă pacifismul creştin cu idealul cos ­mopolit al stoicismului antic, devenit periculos în noua înfă­ţişare pe care i-a dat-o social ismul marxist. Plecând dela o concepţie abstractă a naturii omeneşti , aceeaş i pretutindeni, Stoicismul ajunge în chip fatal la cosmopolit ism şi la interna­ţionalism. Un singur Stat, care să cuprindă pe toţi oamenii din lume. — Altfel doctrina creştină. Omul, în concepţia noastră de viaţă, nu e abstracţie, ci o realitate concretă. Are, ce-i drept, în esenţă aceeaş i natură pretutindeni, natura omenească , totuşi prin chiar legea acestei naturi nu trăieşte izolat ci încadrat organic într'o serie întreagă de societăţi, începând cu familia şi sfârşind cu grupul etnic organizat în Stat. Naţiunea nu-i o ficţiune fără realitate; ci unul din seria cercurilor fireşti în care se desfăşoară viata omenească . Şi încă, nu numai naţiunea-stat; ci şi familia amplificată, naţio­nalitatea ca grup etnic. Nu există deci o omenire în sensul unei mulţimi infinite de inşi singuratici, ci există o mulţime de popoare concrete cari în totalitatea lor const i tuesc ome­nirea. Peste această articulare firească nu se poate trece. Nu o pot neglija nici construcţiile juridice. Nu poate îi vorbă de un singur Stat gigantic, cu un drept universal , şi nu poale îi vorba de o „cetăţenie a lumii". Ceeace pote şi trebue să existe este a l t ceva: „communitas communitatum", o so-

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 155

cietate a statelor însăş i în care sunt organizate popoarele . Raporturile dintre aceste unităţi s u v e r a n e se reg lementează prin „jus gentium", numit de Vitoria (1532) „jus inter gentes*.

Creştinismul înţelege, deci, să ţină s e a m ă de realitate aşa cum e. Respectă ca valori fireşti diferitele trepte în care este articulată societatea omenească . — Interpret genial al acestei gândiri este încă sf. Augustin. D u m n e z e u spune el, nu vrea să dispară deosebirile fireşti dintre neamuri. „Nimic nu distruge (Dumnezeu) din toate ace le ce fac deosebirile dintre popor şi popor, ci le păstrează pe toate, întrucât nu se opun religiunei adevărate care ne învaţă să ne înch inăm singurului şi adevăratului Dumnezeu". (De civ. Dei XIX, 5-17). De aceea el nu este încântat de imperiul roman, un fel de stat mondial cosmopolit , ci crede că ar îi o adevărată feri­cire pentru lume dacă ar exista o mulţime de state naţio­nale (regna gentium) care să trăiască alături, în raporturi de armonie şi de bună vecinătate. (De civ. De i IV, 15). — Nici cel mai modern dintre susţinătorii principiului statelor naţionale n'ar putea vorbi altfel!

Pacifismul, aşadară, a ajuns în disgraţia publică fiindcă a fost greşit înţeles. — Totuşi nu aceasta este cauza princi­pală a barbarizării spiritului public şi a poziţiei dominante la care s'a ridicat „bestia blondă" a lui Nietzsche. Ci alta. Şi a n u m e : prăbuşirea fundamentalelor noţiuni de drept şi mo­rală pe care este clădită ordinea socială creştină.

Reputatul profesor Ludovic Le Fur, dela universitatea Parisului, a publicat de curând, în a 3-a ediţie, va lorosul său „Precis de droit internaţional public" (Paris, Librairie Dalloz, 1937) cu următorul îndemn adresat tineretului: „E necesar să nu şovă im nici un moment a afirma primatul dreptului. In afară de el, nu este decât anarhia, dreptul celui mai tare; şi când cel mai tare e totodată şi cel mai barbar, se produce un teribil regres al civilizaţiei". — Este tocmai momentul istoric prin care trecem. Zăpăcită şi distrămată de atâtea teorii şi filosofii contradictorii, biata minte o m e n e a s c ă a sfârşit prin a nu mai şti ce e drept şi ce-i nedrept. Mate­rialismul filosoîic a dus fatal la relativizarea tuturor principii­lor de viaţă. S'a pierdut, în deosebi, temelia transcendentă şi valoarea absolută a normelor esenţiale juridice. Nici doc­trinele pozitiviste, nici cele sociologice , nici voluntarismul de stat, nu pot constitui o justificare definitivă pentru obli­gativitatea principiilor de dreptate.

156 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

Pe vremuri, dreptul în general şi dreptul internaţional în special, a avut această temel ie nesdruncinată. Era clădit, în întregime, pe ce le câ teva principii universa le şi imutabile, care const i tuesc dreptul natural primar. Şi nu era vorba aci de o s implă abstracţie, de o teorie s a u o convenţ ie între doctrinari. Ci era o clară înţelegere a naturii omeneşt i . Era o constatare, nu o născocire . Este sădită în însăş i firea o-m e n e a s c ă conştiinţa dreptăţii, sentimentul datoriei inexora­bile de a da fiecăruia c e e a c e i-se cuv ine , s u u m cuique tri-buere, indiferent de forţa brută care stă la dispoziţie pentru execuţie . Este deci o poruncă primară a dreptului firii afir­marea primatului dreptului faţă de forţă. — La fel, un impe­rativ al firii raţionale şi morale a omului este cealaltă normă fundamentală: pacta sunt servanda. Fără respectarea acestui principiu nu-i cu putinţă societate o m e n e a s c ă organizată. Cu atât mai puţin viaţă paşnică între state, între toate ţările pământului. — Nu ajunge însă să spunem, cu pozitiviştii, că stăm aci în faţa unui „postulat", care n'are nevo ie de altă justificare. întrebarea e: de unde are putere obligatorie acest „postulat"? Trebue să-i căutăm un fundament obiectiv, care v a fi totodată şi temeiul dreptului internaţional Iată acest temei: însuş i binele comun, al omului şi al statelor, pretinde respectarea acestui principiu, flvem.deci, de a face cu o regulă de viaţă aşezată în adâncul firii omeneşti . „Şi la această doctrină — zice Le Fur — trebue să ne oprim nea­părat. Există o lege naturală comună tuturor oamenilor; a-ceastă lege nu cuprinde decât un număr mic de principii ireductibile, dar desvol tarea lor cu ajutorul raţiunii omeneşti , care lucrează cu date experimentale (istorie, obiceiuri, îm­prejurări economice şi geografice, etc.) este isvorul ideal al oricărui drept".

Dela această concepţie, s ingura adevărată, a isvorului şi temeliei dreptului în general, a celui internaţional în spe­cial, s'a ajuns, pe întortochiatele căi ale atâtor teorii rătăcite, nu numai la nesocot irea practică a principiilor de dreptate şi la o scădere generală a sentimentului de obligativitate morală a virtuţii justiţiei, ci până la aberaţia de a justifica şi filosoîiceşte idealul barbariei concentrate în cele două fai­m o a s e m a x i m e : Macht geht vor Recht şi Pactele sunt petece de hârtie. — Câtă vreme vor mai a v e a a c c e s pe piaţa spi­rituală aceste sminteli materialiste, nu poate fi vorba de nici o îndreptare durabilă a raporturilor de s istematică duşmănie

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 157

dintre oameni şi ţări. Pacea pe pământ nu se poate întemeia solid pe un drept internaţional capricios şi artificial, c u m ar fi complexul unor regule valabi le numai fiindcă au fost date de o voinţă oarecare omenească , fie şi suverană; ci numai pe o regulă fermă a justiţiei, care îş i are rădăcina în însăş i firea omenească , deci în dreptul natural şi, în ultima ana­liză, în „legea eternă" (lex aeterna) a lui Dumnezeu , expresia concretă a căreia e firea omenească .

Este l impede, că funesta răsturnare a principiilor de drept care duce la apoteozarea răsboiului nu este o rătăcire izolată. Problema originii şi temeiurilor dreptului este una din componente le esenţiale ale însăş i concepţiei de viaţă. Prăpastia fără ieşire în care s'a prăbuşit această compo­nentă, se expl ică numai prin sdruncinarea generală a con­cepţiei de viaţă creştină a cărei expres ie era. S'a sfărmat unitatea de credinţă a Europei şi minţile au luat-o razna, în toate domeniile. Toată gândirea apuseană s'a secularizat, s'a laicizat, s'a terenizat. Politica s'a despărţit de dreptul natural şi de morala creştină. Din aceas tă clipă, singurul ideal al ţărilor a rămas succesu l c u orice preţ şi cu orice mijloace. Obligaţiile şi răspunderile de conştiinţă ş i -au pierdut orice înţeles . Logic şi fatal, forţa a rămas singurul criteriu al drep­tului. — Cu alte cuvinte, ne -am păgânizat în gândire şi, în chip necesar , a m devenit barbari în acţiune. Suntem anti-pacifişti, fiindcă nu mai sunt creştini.

*

Concluziile s e impun dela sine. Raţiunea şi credinţa ne obligă deopotrivă să fim pacifişti. Să cult ivăm pacea . Să combatem barbaria forţei şi să ducem la biruinţă primatul dreptului.

Va trebui, în acest scop, să contribuim, înainte de toate, la redresarea gândirii rătăcite. Să lămurim noţiunile şi echi-vocurile . Să facem ordine şi lumină î n haosul noţiunilor care zăpăcesc minţile în aceste vremuri tulburi. — In chip deosebit, v a trebui să punem în lumină, cu toată puterea, idealul păcii creştine, a pacifismului corect înţeles, în afara căruia nu este civilizaţie, ci barbarie şi prăpăd. Să punem în valoare din nou, în cercurile intelectuale, concepţia de drept internaţional aşa c u m se găseşte , într'o genială intui­ţie, la sf. flugustin, desvoltată apoi şi s istemizată la sf. Toma, la Yittoria, la Suarez. Numai aşa v o m ajunge să înţe legem

158 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

că nu-i pace fără primatul dreptului şi nu există drept fără justiţia a cărei temei şi măsură e Dumnezeu .

In urmă, să lucrăm cu toţii la reînvierea şi revalorifi­carea generală a concepţiei de viaţă creştină. Trebue să în­ţe legem cu toţii, că drumul pe care mergem acum, al duş­măniilor, al sfâşierilor, al exaltărilor de tot felul, al înarmării materiale şi spirituale, duce fatal la catastrofa culturii e u ­ropene. Trebue să ne dăm seama, că această prăbuşire nu poate îi oprită în loc cu simple mijloace tactice, cu artificii verbale şi cu prea străvezii abilităţi diplomatice. Nu exis tă decât o soluţie radicală: regăsirea marilor idealuri de teme­lie ale civilizaţiei europene; concepţia de viaţă creştină, drep­tul natural, înţelese şi trăite în spiritul genuin al credinţii. A ş a şi numai aşa se poate spera paci î icarea durabilă a spi­ritelor şi armonizarea antagonismelor ce nasc răsboaiele .

Aceas ta nu însemnează , de sigur, renunţarea la dreptul şi la bunul nostru. Nu î n s e m n e a z ă că, prinşi în vâltoarea generală a înarmărilor, noi am putea sta liniştiţi şi resemnaţi , pradă pentru cel dintâi agresor baraar şi lacom. Dimpotrivă. Suntem datori să ne apărăm moşia şi drepturile noastre c u ultima energie şi ultimul sacriîiciu. Prin aceasta chiar, noi nu facem decât să contribuim la păstrarea ordinei de drept, sin­gura temelie solidă a păcii universale . — Sufleteşte însă , trebue să fim pacifişti; chiar şi atunci când ne înarmăm; chiar şi atunci când, cu arma în mână, am fi siliţi să ne apărăm hotarele. Şi atunci trebue să dorim pacea; să afir­m ă m primatul dreptului şi datoria de a respecta pactele în ­cheiate. Trebue să fim, şi atunci şi totdeauna, creştini ade­văraţi, în toată gândirea şi simţirea noastră.

Tot ce lce vorbeşte şi lucrează împotriva creştinismului, pregăteşte prăbuşirea civilizaţiei albe; iar fiii evangel ie i sunt stâlpii mântuirii, făuritorii păcii şi progresului universal . „Făcătorii de pace fiii lui D u m n e z e u se vor cinema".

AUG. POPA

IOAN MICU MOLDOVAN, AUTOR D E MANUALE ISTORICE

Situaţia politică şi etnică a Românilor ardeleni după 1850, a ajuns tot mai critică. Făgăduelile de libertate şi drepturi politice pe cari le-au primit dela curtea din Viena, atunci când Habsburgii se găseau la grea încercare, s'au spulberat în vânt după liniştirea furtunei, şi obidiţii ţărani ai străvechii Dacii, au rămas să-şi ducă şi pe mai departe greaua existinţă legaţi de glie, aproape ca şi în trecut, la discreta vechilor clase privilegiate şi mai târziu la bunul plac al autorităţilor statului unguresc. O schimbare în spre bine nu era posibilă decât printr'o temeinică pregătire a masselor ţărăneşti, iniţiate şi orientate spre marele ideal naţional, pe care neamul era dator să-1 atingă cu orişice jertfe.

Singura cale pe care se putea ajunge la această ţintă era, în­văţătura şi cartea. De aceea bisericile româneşti, unită şi ortodoxă, prin arhireii şi bărbaţii lor aleşi, au pus decenii dearândul, un deosebit pret pe învăţământul primar sau „poporal" cum i-se spunea atunci. Amândouă bisericile au făcut, nespus de mari sacrificii materiale, ca să deschidă şcoli, până în cele mai înde­părtate cătune şi sate, să le înzestreze cu bruma de material di­dactic ce erau în stare să câştige din toată sărăcia lor, şi să-şi plătească, cu modeste — uneori chiar de mizerie — salarii, pe învăţătorii confesionali.

Rolul de luminător, învăţător, îndrumător şi pilduitor cu vorba şi fapta, al preotului şi dascălului din satele ardelene, 1-a înţeles deplin şi ţăranul, care nu s'a dat înapoi dela însemnate jertfe bă­neşti, numai să-şi aibe şcoala sa românească, unde copiii să înveţe cititul şi scrisul, limba şi istoria neamului, în străvechiul graiu strămoşesc. După zguduirile revoluţionare din anii 1848—49, a trebuit soluţionată marea şi greaua problemă a manualelor şcolare, scrise de români, în limba şi pe înţelesul copiilor de vârstă mai crudă, dar cari cu tot atât de mare folos să poată fi citite şi în­ţelese şi din partea ştiutorilor de carte mai vechi de ani.

Minţile luminate şi spiritele alese ale bărbaţilor cărturari ro­mâni, şi-au pus la contribuţie puterile şi toată priceperea lor, ca

160 CEFLTBRA CREŞTINĂ Nr. 3-4

să alcătuiască astfel de manuale pe seama şcoalelor primare, din cari tinerele vlăstare ale satului ardelean să cunoască tot ceeace stă în legătură cu viaţa sufletească religioasă, cu limba, cu istoria şi ştiinţele. Autorii au căutat să-şi alcătuiască în aşa fel manualele lor, încât, şcolarii să le îndrăgească zi de zi tot mai cu putere cu­prinsul şi după isprăvirea anilor de şcoală, să nu le lapede ca pe un lucru netrebnic, ci să le păstreze cu sfinţenie până la adânci bătrâneţe, deschizându-le cât mai des şi cu drag, dumineca şi în sărbători, şi citind în lungile după amezi din zilele de vară, în mijlocul satului, celor necunoscători ai înţelesului slovelor, nespus de preţioasele poveţe sfaturi şi îndemnuri, cuprinse între file în­gălbenite de vreme.

O atenţie deosebită s'a dat manualelor de limba română, de istoria şi geografia Ardealului, avându-se în vedere la alcătuirea lor mai ales neamul românesc, cu trecutul lui plin de trudă, griji şi nevoi, cu toată comoara de poezie, poveşti şi snoave, produs al sufletului său multisecular. Manualele acestea aveau să fie piatra cea din capul unghiului, pe temelia căreia avea să fie clă­dit trainicul edificiu al românismului unitar, dela Nistru până Tisa. Alcătuirea lor s'a făcut cu multă trudă şi grijă, autorii în­făţişând date, ştiri, fapte şi oameni din trecutul neamului, cari toate aveau să rămână pilde vii pentru cei din zilele de după 1850.

Istoria şi geografia Ardealului şi-au găsit un strălucit repre­zentant în persoana profesorului — ş i mai târziu canonicului — dela Blaj, Ion Micu Moldovan. A văzut lumina zilei la anul 1833 în satul (Varfalău) Moldoveneşti de lângă Turda, aşezat in apro­pierea Arieşului. Copilului de iobag sărac, ursitoarele i-au hărăzit, la naştere, minte limpede şi mare iubire de carte.

De mic a început, singur, a învăţa slovele bătrâne, alături de strana cantorului din biserica satului, dovedind temeinică sârguinţă pentru citit şi scris.

Vestea bătrânelor şcoli blăjene a pătruns până în satul de iobagi dela poalele Pietrei Săcuiului, şi tatăl lui Ion a fost îndem­nat să apuce drumul spre acest târguşor, ducându-şi, ca atâţia alţi ţărani ardeleni, de mână copilul şi în spinare desaga, în care se găseau, drept hrană pâinea amară a robiei, frământată cu la­crimi, alături de câteva strae de cânepă aspră ţesute, de o mamă duioasă pe seama celui plecat în streini la învăţătură. In toamna anului 1842 iobagul din Varfalău coboară „Hula" Blajului, minu-nându-se — tată şi fiu — de măreţia bisericii catedrale, şi de clă­dirile masive, cu etaj, ale liceului şi seminarului teologic.

înscris în clasa H-a primară, elevul Ion Moldovan, întră în

Nr 3 4 CULTURA C R E Ş T I N A

rândurile marelui număr de şcolari blăjeni, având să lupte cu multe greutăţi pentru a-şi agonisi pâinea cea de toate zilele. Co­pilul mititel de stat şi plăpând, dar cu ochii vii limpezi şi nea­stâmpăraţi, dornici de a afla toate şi cunoaşte totul, a luat In piept valurile grele ale vieţii şi ducând luptă dreaptă, pe încetul le-a biruit. Canonicul Vasile Raţiu, cunoscând, hărnicia, cinstea şi ne­potolita osârdie spre carte a modestului elev, i-a uşurat povara zilelor în mare măsură, luându-1 în casa sa, unde în schimbul unor mărunte servicii de măturat, direticat, aprinsul focului şi o vadră de apă adusă dela „şipot", Ioan Moldovanu a primit adă­post şi pâine.

Aici şi acum a învăţat sârguinciosul elev adâncul înţeles şi tainicele puteri spirituale, pe cari le poate câştiga cineva de pe urma oricărei activităţi cinstite acum şi aici a priceput ce efecte minunate are pentru suflet cultul muncii, săvârşite cu evlavie şi desinteresat. De aceste principii s'a călăuzit până la sfârşitul zi­lelor, şi de sub legile lor de fier nu l-au putut smulge nici cei 86 ani ai bătrâneţelor, nici deziluziile sau măririle la cari a fost înăl­ţat de pe urma numai a vrednicii lui, până la capătul vieţii.

Anii îşi depanau ghemul vremii unul după altul, şi micul elev Ioan Moldovanu, a urcat şi trecut toate clasele liceului de băieţi, fiind totdeauna, la carte şi la purtare cel dintâiu. Statura-i îaică şi firavă i-au îndemnat colegii de clasă să nu-1 mai cheme cu numele întreg, ci simplu numai cu cel de „Micu", şi dascălul de mai târziu a păstrat cu sfinţenie această poreclă. După termi­narea gimnaziului, cerul i-a îndreptat paşii spre studiile teologice. Ales între aleşi, este trimis să studieze această disciplină la Bw dapesta şi Viena, de unde, după doi ani, — cu sănătatea măcinată de boală — se întoarce la Blaj, ca să mântue seminarul teologic aci.

Minte clară, cunoştinţe vaste acumulate în vremea anilor de studii, model de virtute creştină şi muncă fără de răgaz, săvârşită cu totală lepădare de sine, iată calităţile lui Ioan Micu Moldovanu, pe cari cumpănindu-le auctoritatea bisericească cu toată obiectivitatea, a hotărît să-1 numească, la 1857, profesor la Seminarul teologic, încredinţându-i-se totodată şi studiul religiunii la liceul de băieţi. Anul următor — la cererea sa — părăseşte înalta şcoală de preo­ţie, şi trece ca profesor la liceu, unde predă, rând pe rând, istoria, geografia şi limba română. Studiul îndrăgit cu neţărmurită iubire i-a fost însă limba şi literatura latină, pe care a ajuns cu vremea s'o cunoască şi vorbească desăvârşit.

Adevărurile ştiinţifice, frumuseţea formelor, înţelesul clasi­cismului greco-roman şi miracolul formării poporului şi limbii ro-

3

162 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

mânesc, le-a propovăduit Ion Micu Moldovanu ani de-a rândul, şi ele s'au săpat cu slove neşterse în inimile foştilor lui elevi. Lec­ţiile lui calde au înflăcărat şi încălzit sufletele alor zeci de generaţii de şcolari, vreme de 26 de ani, cât a funcţionat ca pro­fesor şi director Ia liceul de băieţi din Blaj. Asprul învăţător, cu înfăţişare modestă, cu sufletul însă plin de gând şi voinţă, a rămas până la părăsirea catedrei, un adevărat părinte îndrumă­tor şi sfătuitor cu inima deschisă pentru elevii Iui, pentru a căror luminare, educare şi formare într'un crez naţional, n'a cunoscut şovăire sau piedecă.

Ioan Micu Moldovanu şi-a dat repede seama, că pentru reali­zarea idealului naţional nu e de ajuns să creşti numai elita nea­mului în atmosfera curată a naţionalismului integral, că nu e su­ficient să căleşti numai sufletele unui anumit număr de aleşi, în marea făurişte a românismului unitar, oţelite pentru grelele lupte ce aveau să le poarte pentru neamul întreg, ci alături de clasa intelectualilor, trebueşte educată marea massă a poporului de jos.

Neamul nostru din Ardeal a trecut în cursul vremilor prin aspre, multe şi grele încercări. A trebuit să-şi apere de atâtea ori fiinţa etnică şi fizică, iar de altă parte, oprimat şi duşmănit de clasele privitegiate, nu i-a rămas vreme cu răgaz să-şi desvolte calităţile sufleteşti.

Iată cuvintele lui Ioan Micu Moldovanu prin cari înfăţişează pricinile analfabetismului românesc, din anii 1860—65, din Ardeal;

„Iar ce se ţine de instrucţia română şi de toată cultura română... aceia nici nu poate fi tare înfloritoare, nice este de tot apusă, sau întunecată de nu ştiu ce vlflu, ci din contră se îmbunătăţeşte din zi In zi, şi tinde a se ridica pe culmea întru care se afli la alte popoare.

Nu poate fi instrucţia şi cultura română în stare Înfloritoare pentrucă vi­tregia timpurilor, abia de câţiva ani începu a mai pierde câte ceva din aspri­mea sa. Apoi ce au făcut alte naţiuni în sute de ani, Românii nu pot face, zi­când aşa, In durata unei nopţi, ca femeile maestre*.

Problema şcoalelor primare, organizarea lor, alcătuirea pro­gramei analitice şi manualelor cari vor fi puse în manile copiilor, o socotea profesorul Ion Micu Moldovanu, drept cea mai delicată, atunci, când se trata despre cultura şi civilizaţia românească. în­văţământul primar va da rezultatele satisfăcătoare numai atunci, când va fi alcătuit şi întemeiat în spiritul, după mentalitatea, ne­voile şi cerinţele spirituale ale fiecărui neam. Copierea lui după modelul altor state, fără de a ţine seama de realităţile româneşti din Ardeal, este dea dreptul dezastruoasă pentru Români:

»Şcoalele nu sunt maşini de inblătit — spunea el — cari să le tragi din fabrici englezeşti şi să le aplici cu succes la moşia ta.

Nr. 3-4 COLTUKA CREŞTINA 163

Profesorii nu sunt dulapuri vorbitoare, gătite a la Faber, cari să le poti pro­cura cu ridicata spre a le împărţi la şcoalele (înţeleg edificiul) săteşti, gimna­ziale şi Academice, după trebuinţă. Din contră, şcoalele bune şi invăţătorii buni se formează pe incetul, şi încă cu foarte mare greutate*.

Profesând dela catedră ani dearândul studiul istoriei, —îndeo­sebi a Românilor — şi având un adevărat cult faţă de tot ceeace era carte, manuscris, act, document, pomelnic ori modestă însemnare pe scoarţă de bucoavnă bătrână, care să grăiască cât de sumar despre trecutul neamului său, Ion Micu Moldovanu, şî-a dat seama de lipsurile şi lacunele pe cari le înfăţişează învăţă­mântul Istoric şi geografic, în şcoalele poporale româneşti din Ar­deal. Ca să îndrepte această stare de lucruri, şi să grăbească cu un ceas mai de vreme realizarea unui învăţământ directivat pe linia marilor interese naţionale, dascălul blăjan a alcătuit manualele lui de istorie şi geografie, modele de graiu şi formă de expunere neaoş românească, cu nuanţe de ardelenisme pe alocuri, scrise cu observarea celor mai riguroase legi ale obiectivitătii ştiinţifice. Singur o mărturiseşte — ceva mai târziu — că de câte ori a prins condeiul în mână să aştearnă un gând pe hârtie, a avut în vedere numai adevărul curat, chiar şi dacă prin rostirea lui făţişă ar fi , lovit în prieteni, sau ar fi măgulit pe duşmani... „M'am adoperat a spune adevărul, fără căutare la faţă".

Vechea tiparniţă din Blaj, scoate de sub teascurile ei la 1866 . „Istoria Aidealului", scrisă sub forma de întreMri şi răspunsuri. Ediţia întâi s'a vândut redepe, încât autorul la 1875, tipăreşte a doua, augmentată şi adăugită faţă de cea dintâiu. Dela început până la sfârşit, acest manual este străbătut de o adâncă şi sinceră iubire faţă de neamul românesc. Autorul, fără să facă şovinism, mărturiseşte atâtea adevăruri privitoare la trecutul nostru trăit de veacuri pe plaiurile Ardealului, răsturnând — fără să pomenească nume — teorii alcătuite de duşmanii noştri, prin cari aceştia încercau să ne prezinte plini de păcate şi viţii organice, şi aduşi în Transilvania târziu, în evul mediu, dinspre ţările din sudul Pe­ninsulei Balcanice.

Aderent al şcoalei latiniste şi al originii noastre curat romane, Ion Micu Moldovanu, arată în paginile prime ale manualului său, întinderea statului şi neamului Dacilor, care stăpâneau în massă . tot ţinutul dintre Carpaţi şi Munţii Apuseni, şi cari prin vitejia şi curajul lor au dat atâta de lucru Romanilor.

.Dacii au fost oameni isteţi, cu inimă si foarte bătăioşi. Cu nespusă repe­ziciune se aruncau asupra vecinilor şi le pradan ţara, sau se întâmpla să fie tn-

3»

COLÎTJRA CREŞTINA Nr. 3-4

vlnsi, , atunci se retrăgeau in mijlocul Intăriturii fireşti din mijlocul Daciei, şi erau scutiţ i"') .

Romanii prin majoritatea lor numerică şi organizare militară reuşesc să înfrângă dârjenia Dacilor, care-şi apărau cu preţul vieţii fiecare palmă de pământ, ameninţat de năvălitori. Decebal şi că­peteniile statului dac, îşi văd cu ochii perirea, ştiu cu toţii că ră­maşi în viaţă vor fi luaţi prinzonieri şi înhămaţi la carul de triumf al învingătorului. Decât să sufere ruşinoasa sclavie, preferă, rege şi nobili să-şi pună singuri capăt zilelor.

„Decebal, scrie — dascălul biăjan — văzând acestea se străpunge cu mâna sa, mulţi Daci de frunte se ucid Împrumutat, alţii beau venin, alţii se ţipă (aruncă) In foc, moartea-i seceră în sute de sute de tipur. Iară cei scăpaţi de furia acestei bătălii, şi de urmările ei cele sângeroase, se împrăştie pe la gin-ţile vecine intre cari se pierd cu totul" •;.

Autorul susţine, ca şi înaintaşii săi întru disciplină istorică, Şincai, Klein, Maior, Cipariu şi alţii, totala dispariţie a poporului dac, şi colonizarea întregii provincii numai cu Romani, înfăţişând astfel neamul românesc, ca descendent direct din viţa împărătească a lui Romulus. împăratul Traian prin opera lui răsboinică, apoi de organizare, orânduire şi colonizare a Daciei, rămnne părintele ade­vărat al poporului nostru. Grija lui de fiecare clipă faţă de noua provincie cucerită şi de coloniştii aduşi de pe alte meleaguri aici, se vădeşte prin faptul că „Traian ca să aşeze cum se cade pe Romanii aduşi în Dacia, petrecu aici trei ani de zile. După care se întoarce în Roma cu triumf" 8). Biruitorul împărat, a lăsat să se ridice în cetatea eternă, columna cu numele său, care avea să vestească peste veacuri opera nepieritoare a întemeerii unei pro-vineii şi unui nou popor, şi care monument să rămână pentru noi certificatul de naştere etnică. Mişcări de masse şi răscoale puse la eale de duşmanii imperiului, îl duc pe Traian departe în Asia. Pe-drum moartea îi pune capăt zilelor:

„După aceia Traian purcese la răsărit ca să dumirească unele popoare răsculate. Marele împărat muri întru această călătorie. Cenuşa-i zace sub co­lumna lui din Roma, iar numele luî este şi va fi neuitat, nu numai la Românii de astăzi, cărora ne este părinte, ci la toate ginţile, că toate ginţiie mărturiseau bunătatea acestui împărat. In Dacia mulţime de locuri poartă numele lui, orice drum făcut de Romani se zice drumul lui Traian**).

Graniţele Daciei în veacul al 111-lea sunt încălcate tot mai des de către neamurile năvălitoare barbare. Apărarea imperiului

>) Istoria Ardealului. Pentru şcoalele poporale. Scrisă de Ion M. Moldo­vanu, profesor gimnazial. Blaj. 1866, pg. 3.

») Idem. ed. II. 1875. pg. 12. ') Idem ed. I. pg. 13. l) Idem ed. II. pg. 13.

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA '165

reclama un hotar mai potrivit decât cel al Carpaţilor, pe care conducerea militară romană îl află tocmai la apa Dunării. împă­ratul Aurelian porunceşte deci, la 271, legiunilor să plece din această provincie în sudul Dunării, întemeind aici o altă Dacie botezată cu numele său.

Istoricii streini, duşmani ai neamului nostru, comentând acest eveniment au alcătuit cunoscutele lor teorii, cari afirmă că odată cu retragerea legiunilor ar fi plecat din Dacia toată populaţia, provincia ar fi rămas pustie, peste pământul ei s'ar fi abătut pu­hoiul neamurilor barbare, dintre cari unii s'au aşezat temeinic aici, şi pe cari le-au găsit Ungurii năvălitori în veacul X—XI. De Români nici pomeneală în acele vremuri, ei au venit în Ardeal târziu abia prin veacurile XII—XIII, sub forma de păstori nomazi dinspre Peninsula Balcanică, spun teoriile alcătuite de duşmanii poporului nostru, pe false temeiuri de interpretări de fapte. A-devărul însă este altul, ştiut şi recunoscut de toţi istoricii obiectivi, că adecă, n'a plecat din Dacia, decât numai legiunile, funcţionarii şi oamenii de afaceri, restul populaţiei — şi aceştia erau cei mulţi şi numeroşi — au rămas şi pe mai departe legaţi de glia străbună.

Iată cum înfăţişează Ion Micu Moldovanu, problema continui­tăţii noastre în Dacia, pe înţelesul tinerelor vlăstare din Ardeal, intrate în şcoalele poporale:

„Cu ocazia retragerii legiunitor, o parte din Romanii plantaţi aici de Tra-ian, s'au dus şi ei odată cu armata Împăratului, Apoi împăratul i-a aşezat to dreapta Dunării, şi ţara aceasta a numit-o Dacia Aureliană după numele său. Dela Romanii aceştia trecuţi din Dacia Traiană, şi din alţi colonişti ce Romanii au dus pe acolo, se trag românii Macedoneni, fraţii noştri dela muntele Emu.

Insă numai putinţei Romani s'au dus peste Dunăre, partea cea mai mare uu s'a putut despărţi de locul acesta care era patria lor. Aceasta le era moşia lăsată de Traian, aici zăceau oasele părinţilor şi ale moşilor săi, mai bucuroşi sufereau orice, decât să o părăsească. Din Romanii ce n'au voit a se despărţi de Dacia Traiană ne-am prăsit Românii, ce astăzi ne aflăm in Moldova, Ardeal, Ţara Românească, Banatul Timişan, Crişana, Maramureş şi Bucovinat ' ) .

Mlădiţa tânără, dar viguroasă a neamului nostru, a rămas înfiptă pentru veacuri în pământul Daciei, ea n'a putut fi smulsă cu toată cruzimea şi asprimea epocei aşanumită a năvălirilor bar­bare. Puhoiul neamurilor coborîte din nordul Europei, ori venite din spre podişurile Asiei, ne-au găsit aici şi aici ne-au lăsat, au trecut ca uraganul cetele celor mulţi peste noi şi s'au nimicit în negura vremilor trecute, însă noi am rămas lipiţi cu putere-de ţărâna pământului mamă.

') Itom Ed. I. pg. 15 - 1 6 .

166 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

Aici ne-a întâlnit tn veacul IX—X — cu toată organizaţia noastră cnezală si voevodală — neamul Ungurilor „cari se trag tot dintr'o seminţie cu Hunii, ţi pe când au venit In locurile acestea (Ardealul), chiar nu au fost mai blânzi de­cât oamenii lui Atila. Nu erau dedaţi cu lucrarea pământului nu cu locuinţe sta-torli ci stătea In corturi de pânză cari le mutau dintr'un loc Intr'altul. Se nu­treau cu carne, peşte şi lapte de aceia ţineau vite şi umblau la vânat. Îmbră­cămintea lor peile de vite şi sălbatăcie, cari le in struţi au că instruţarea tot­deauna le-a plăcut de minune. Armele lor erau pumnale şi săbii strâmbe. Că­lăreţi buni, Înfocaţi şi feroşi cum erau, mergeau la bătaie mai mult călări şi năzuiau a învinge prin iuţime, prin surprindere sau apucături şirete, iară lupta dreaptă o tnconjorau pe cât le era cu putinţă" l ) .

Aşeza{i In Panonia, noui veniţi erau aşa de puţini la număr, încât târziu de tot vor căuta să-şi îndrepte privirile spre Ardeal, dupăce au ajuns să fie încreştinaţi şi organizaţi în formă de stat — în mare măsură — de pe urma legăturilor ce şi le-au creiat cu Românii, de către regele lor Ştefan cel Sfânt.

Pe meleagurile vechii Dacii, Ungurii năvălitor şi cuceritori ne-au aflat pe noi. Dela noi au împrumutat temeiurile vieţii sta­tornice, au împrumutat însemnate elemente de cultură şi civiliza­ţie, şi prin neamul nostru şi-au însuşit noţiunile legii creştine. „Ungurii cei din Ardeal, fiind puţini la număr şi amestecaţi cu Români, au învăţat dela ai noştri legea creştină şi au început a se boteza" 2 ) .

Românii organizaţi în cnezate şi voevodate, au opus îndârjită rezistenţă, cedând numai prin grele lupte noilor cuceritori, pămân­tul străbun. In Banat Ungurii au avut de luptat cu „Glad domul" care după multă rezistenţă, în cele din urmă pentru a nu-şi pră­pădi poporul şi ţărişoara „se pleacă a plăti dare Ungurilor şi ră­mase domn el şi urmaşii lui". Grele lupte împreunate cu mari pierderi au avut de purtat Ungurii cu Menmorut domnul Românilor din Crişana O astfel de bătălie a ţinut 12 zile neîntrerupt. „Atunci domnitorii ca să curme vărsarea de sânge, puseră pace cu legă­tură, ca aceia, că Zoltan feciorul lui Arpad, să ia de muiere pe fata bătrânului Menmorut, şi după moartea acestuia să-i urmeze în domnie, că Menmorut nu avea feciori"»). Neamul Ungurilor nici după cucerirea Ardealului' nu şi-a părăsit datinele, obiceiurile şi formele vieţii lui nomade:

„Dupăce s'au tmpăciuit şl cu Menmorut trăiră In pace cu Românii. Dar altor popoare le-au făcut stricăciuni mari, unde pătrundeau cetele lor era tot un foc cât vedeai cu ochii, bisericile şi casele» oamenilor cădeau In ruine, ferul şi foamea sterpea acel popor nenorocit, pe urma lor nu rămânea decât un deşert

») Idem Ed. I. pg. 2 0 - 2 1 . >) Idem Ed. I. pg. 24. ») Idem. Ed. II. pg. 23.

Nr 3-4 CULTURA CREŞTINA 167

fumegător. Părea Aula şi Hunii iară's in picioare. Şi împăraţi de cei mai pu­ternici nu puteau dumiri focul Ungurilor" »)•

Regii Ungariei au cucerit Artdealul, dar n'au avut de unde-1 coloniza cu populaţie din neamul lor. Au fost nevoiţi să facă apel la Saşi, pe care i-au adus şi aşezat în ţinutul Ţării Bârsei, pe Mu­reş şi pe Târnave, dându-le însemnate privilegii în paguba popu­laţiei autochtone româneşti. Ioan Micu Moldovanu caracterizează prin câteva cuvinte, firea şi felul de viaţă al acestor noi oaspeţi, aduşi în Transilvania. Saşii „sunt oameni sârguitori şi foarte cru-ţători, dar prea se închid şi taie, de ceilalţi locuitori ai ţării* *). Sub regii arpadieni din veacul XHI-lea, stările lăuntrice ale Ar­dealului înfăţişau un aspect haotic. Poporul de jos era împilat, sub­jugat şi obidit iar clasele privilegiate îl exploatau în modul cel mai neomenos. „Cei puternici în toate părţile lucrau de capul lor, şi prin blăstămăţiile lor făceau să plângă ţara, că nu era cine să înf râne pe mişei şi să-i astrângă la supunere şi ascultare de legi" 3 ) .

Neamul românesc de pretutiedeni — susţine în cartea sa Ioan Micu Moldovanu, ca şi înaintaşii lui istorici blăjeni — a luat fiinţă pe pământul Daciei. De aici s'a făcut descălecarea celor două tări aşezate în Sudul şi Estul Carpaţilor, a Munteniei şi Mol­dovei Aşa încât nu se r oate vorbi de origine, limbă, datini şi fel de traiu deosebite, pe cari le-ar avea Românii din Ardeal, faţă de cei din Principate. Neamul nostru este unul din aceeaş tulpină, ori unde s'ar găsi aşezat. Descălecarea Ţării Româneşti s'a făcut din Ţara Oltului, despre care scrie autorul:

„De când a scăpat Dacia de jugul varvarilor a avut Domnii săi proprii, cari erau supuşi la regele Româno-Bulgăresc. In timpurile mai de dincoace, regii unguri şi-au lăţit domnia şi au întins-o şi peste Ţara Oltului, şi apoi s 'ai nevoit întru aceia ca să facă pe Români a trece ia biserica apuseană. Pentru aceea Radu Negru, Domnul Ţării Oltului tiecu munţii în anul 1290 şi se a ş ez i in Câmpul Lung, apoi în Argeş, El a întrunit domniile cele mărunte de acolo, şi a întemeiat principatul Ţârii Româneşti"

Orgolioasa regalitate ungurească nu putea tolera aceste mani­festări de independenţă românească, ştiind bine că Românii din noua ţară descălecată, le vor fi duşmani necruţători. Carol Robert „stăpânul ţării feudale" găseşte grabnic prilej să pornească expe­diţia de pedepsire contra Domnului Basarab, în nădejdea că va afla, voevodul şi ţara, încă în faza primelor începuturi de orga­nizare. S'a înşelat amar, şi pedeapsa cerească a venit cruntă

l ) Idem. Ed. II. pg, 23. »J Idem. Ed. II. pg. 27. ') Idem. Ed. II. pg. 27. V Idem Ed. 1. pg. 3 2 - 3 3 .

168 CBLTURH CREŞTINA Nr. 3-4

şi necruţătoare asupra mândriei falnicului rege, nimicindu-i, prin vitejia Românilor armată îmbrăcată în platoşe şi zale. Copiilor din clasele poporale române din Ardeal, li-s'a înfăţişat următorul tablou, zugrăvit prin cuvinte, al luptei dela Posada:

„Principatul României atunci se intemeia. Aceasta nu a plăcut lui Carol Robert. Deci luă oaste mare şi purcese asupra lui Mihail Basarab Domnul Ţării Româneşti. Dară o păţi foarte r5u. Românii la început il imbiară cu pace. Re­gele răspunse cu semeţie şi nu voi să primească. Aşa Românii se tot retraseră arzând satele, şi punând de oparte sau nimicind lucrurile de lipsă pentru sus­ţinerea unei oşti. Regele veni la mare lipsă. Atunci Românii il Închiseră intre neşte munţi in locuri foarte rele, şi aruncând ploaie de săgeţi şi de pietrii asupra oastei lui o nimiciră, aşa incât numai foarte pufini se întoarseră de acolo. Re­gele şi-a schimbat vesmintele şi aşa a scăpat ' ' ) .

Domnia lui Ludovic cel Mare, prin persecuţiile îndreptate contra Românilor ardeleni, a silit pe voevodul Bogdan să iasă din Maramureş şi să întemeeze o ţară nouă, Moldova. Multele neînţe­legeri ivite între Românii din Ardeal şi mândrul rege unguresc, au fost pricinuite de faptul că acesta, nici mai mult, nici mai puţin:

„Ar fi voit să unească ţările româneşti cu regatul său şi să le supună tării ungureşti, iar de altă parte aceia, că Ludovic şi toţi ceilalţi regi ai Unga­riei stăruiau foarte pentru lăţirea bisericii apusene, şi nu puteau suferi pe cre­ştini de legea răsăriteană. Acum Românii, şi cei din Ardeal şi cei din Ţările Române ţineau tare la religia lor şl de aceia avea de a suferi multe apăsări şi nedreptăţi. Că regii Ungariei câte odată se legau şi cu jurământ că vor stârpi biserica română* ')•

Clasele privilegiate din Ungaria şi Ardeal, subjugau şi ex­ploatau cu barbară neomenie pe ţăranii iobagi, fără drepturi ş i fără apărare. Nemulţumirile celor împilaţi, acumulate multă vreme au isbucnit în cunoscuta revoluţie a Iui Dozsa. Nobilimea haină a luat grabnice măsuri pentru potolirea răsmiriţii, ţăranii au fost prinşi aruncaţi în temniţă şi pedepsiţi groasnic. Ion Micu Moldovanu descrie sugestiv şi impresionant urmările acestei revo­luţii: „60 mii de oameni amăjiţi au căzut pradă acestei răscoale nefericite, şi inima nobililor însetaţi de răsbunare, nu s'a săturat nice cu atâta sânge. Au mai adus şi legi, prin cari să ţină pe ţărani ferecaţi pentru toate timpurile. Sarcinile iobăgeşti s'au cre­scut, ş i ce a fost mai rău ca toate, ţăranul s'a legat de glie, adecă dreptul de a se putea muta de pe moşia unui domn pe a altuia s'a şters, şi ţăranul fu aruncat pradă tiraniei domnului său.

„Dureros lucru! Pentru păcatele câtorva mii de ţăranii nenorociţi ră­tăciţi ţi intăritaţi, s'au pedepsit milioane de ţărani nevinovaţi. Şi apoi ne-

*) Idem. Ed, I. pg. 33. ») Idem. Ed. 11. pg. 33.

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 169

dreptate strigătoare la cer s'a făcut prin aceea că legile acelea tirane, ce s'au fost adus pentru pedepsirea ţăranilor din Ungaria, şl cartea de legi făcută de Ardeleanul VerbSczy s'au primit şi in Ardeal. Şi ţăranii de aici — deşi nu au luat parte la răscoala lui Dozsa nici câtu-i negru sub unghie, ba din contră: sub domnia lui Zapotya şi-au vărsat sângele pentru sugrumarea ei — s'au pe­depsit alături de cei din Ţara Ungurească. De aici In colo ţăranul Înaintea legii nu a fost socotit ca om, ci a fost averea domnului său, ca şi o vită, ca şl un arbore. Şi a gemut în această soartă anii 333"').

Situaţia po'.itică şi religioasă a naţionalităţilor din Ardeal în întâia jumătate a veacului XVI este următoarea:

„O parte din Ardeal — scrie în cartea lui de istorie Ioan Micu Moldovanu — se numea pământul nobililor, alta fund regesc iar a treia se zicea pământ secuesc. Pământul nobililor era împărţit în comitate iar fundul regesc şi Să-cuimea In Scaune.

Locuitorii erau Români, Unguri, Saşi şi Ţigani. Pre atunci nu toţi oamenii erau oameni înaintea legii, şi nu toţi erau cetăţeni deopotrivă. Şi altminteri era în comitate şi alminteri în scaune. In pământul nobililor sau în comitate, numai nobilii se bucurau de scutul legii şi aveau drepturi cetăţeneşti, şi ţăranii gemeau în servitute.

Nobilii erau Români şi Unguri, ţăranii iarăş Români, mai puţini Unguri şi foarte puţini Saşi. In pământul săcuesc sau In scaunele săcueşti, toţi oamenii au fost liberi, dar acum a început a forma nobilime şi aici. Locuitorii au fost, Unguri sau cum le ziceau Săcui, şi Români mai puţini. In fundul regesc sau tn scaunele săseşti locuitorii, Saşi şi Români, aveau drepturi asemeni. Dară Saşii pe nesimţite şi luănd pe Români cu buna i-a codit şi i-a înapoiat in multe. To­tuşi Românii încă au rămas liberi. Saşii au ştiut să-şi înmulţească libertăţile, aşa cât pentru el s'a desfăşurat viaţa intr'adevăr cetăţenească.

Acestea sunt cele trei naţiuni ale Ardealului, naţiunea nobililor, a Săcui-lor, a Saşilor, cari au făcut între sine legătură pentru apărarea privilegiilor sale, in contra celorlalţi locuitori ai ţării cari erau numai suferiţi.

Religiuni erau două: cea catolică şl cea greco-orientală. Toţi Românii, şi o parte din Săcui, se ţineau de biserica răsăriteană iar ceilalţi locuitori de cea catolică sau apuseană. Catolicii erau tare părtiniţi. Episcopii lor luau decime şi aveau multe moşii grase, iară Românii aveau a suferi amar pentru legea lor, care In legile ţării era socotită alături cu păgânătatea. Regii mult au stăruit să treacă pe Români la biserica apuseană, au dat legi prin care nobilii de lege ră­săriteană se ameninţă cu pierderea bunurilor de nu vor trece la biserica cato­lică. Sub Zapolya braşoveanul Honter a început a semăna religia luterană.

Scoale numai Saşii aveau. Ceilalţi locuitori, orbecau în neştiinţă chiar cei mai muiţi nobili. Casele oamenilor erau ticăloase precum sunt şi azi în multe locuri. Numai Saşii aveau locuinţe mai bune şi cetăţi încinse cu mur, unde se trăgeau şi mulţi nobili când venea Turcul, sau când se ridicau ţăranii. Almin-tere In timpul din urmă, şi nobilii au Început a-şi face curţi întărite ţapăn, căci frica de ţăranii amărîţl pentru îngreunarea iobăgiei, le era mare"*).

Personalitatea măreaţă a lui Mihaiu Viteazul, a atras atenţia istoricilor noştri în tot cursul veacului XIX. Domnul providenţial care a reuşit în o clipă luminoasă de fulger, să unească Ardealul

') Idem. Ed. II. pg. 43. •) Idem. Ed. II. pg. 4 7 - 4 8 .

170 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

cu Moldova şi Ţara Românească se cuvenea să fie cât mai cinstit, activitatea lui militară desgropată şi cercetată, măreţele lui fapte înfăţişate şi povestite atât pe seama cărturarilor, cât şi pe înţelesul numerosului neam românesc dela sate. Idealul Românilor de pre­tutindeni era în acest veac, cel înfăptuit pentru scurtă vreme de voevodul Mihaiu, şi el trebuia realizat de către urmaşi, din nou şi pentru vecie, cu oricâte dureri, jertfe şi sânge, ar fi fost împreunat.

Scurta stăpânire a lui Mihaiu Viteazul peste Ardeal, a lăsat amintiri neşterse în sufletul neamului nostru. Ele nu puteau fi trecute sub tăcere de profesorul Ion Micu Moldovanu, ci datoria lui de istoric obiectiv era să le înfăţişeze tineretul satelor noastre în culori cât mai luminoase, eroul şi faptele lui a căutat dascălul blăjan, să le dea pildă vie de dragoste de ţară, tuturor Românilor subjugaţi sub tiranica stăpânire maghiară. După ce aminteşte lupta dela Şelimbăr, se opreşte la fixarea adevărului, că Mihaiu:

«Intrase tn Alba-Iulia cu pompă de triumf şi trimise o-Ai cari să cuprindă cetăţile Ardealului.. Mihaiu Eroul se făcu acum şi Domnul Ardealului, cuprins in numele împăratului Rudolf. In dieta intâia ce se ţinu la Alba-Iulia, restatori toate libertăţile Secuilor. Dară a rânduit şi aceia să se iacă inferarea de boi, adecă Mihaiu ca domnitor nou, să capete dare de boi. Puterea nobilimei să-cueşti s'a frânt de tot prin legile date de Mihaiu, ceilalţi ţărani din Ardeal încă au fost scutiţi de asupririle domnilor, şi prin legi iau uşurat şi soartea lor şi a preoţilor români, cari până aici erau supuşi la iobăgie, alăturea cu ţăranii. Pre atunci episcopul catolic Îndemna pe Mihaiu să stârpească pe toţi domnii din Ardeal. Dară Metropolitul român, s'a dus la el cu evanghelia şi 1-a jurat să nu facă un lucru, afurisit ca acesta. După care Mihaiu s'a opăcit" •).

Clasele privilegiate întru ascuns au început ai purta gând rău voevodului: „pentrucă Domnii din Ardeal şi Saşii nu-1 puteau su­feri. Deci chemă pe Basta generalul împăratului Rudolf, ca să-1 alunge 8 *).

Puterile răului şi-au dat mâna pentru uciderea lui Mihaiu. Gândul trădării a încolţit în sufletul lui Basta, găsind calea omo­rului drept cea mai potrivită, pentru înlăturarea domnului român. Tragedia de pe Câmpia Turzii este zugrăvită astfel:

„Mihaiu şi Basta erau duşmani de moarte. De aci Basta şi-a propus să-1 omoare pe Mihaiu. Cum erau ei aşezaţi în pratul lui Traian lângă Turda, trimise 300 valoni, cari duminecă dimineaţa în 19 August 1601, încinseră cortul lui Mi­haiu, care nice visa de o mişelie ca această. Bori căpitanul Valonilor cu alţi câţiva Intră la el şi-1 taie. Puţini credincioşi au simţit, pe când Mihaiu era mort, şi pentru mulţimea nemţilor n'au putut nice să răsbune moartea Dom­nului lor.

Aşa capăt trist a avut cel mal mare intre Românii născuţi In Dacia. Corpul lui batjocorit de duşmani, fu înmormântat peste câteva zile în biserica Metro-

») Idem Ed. 1 pg. 5 8 - 6 0 •) Idem. Ed. II. pg. 56.

Nr. 3-4 COLTORA CREŞTINA 171

poliei din Alba-Iulia, care biserică e! o ridicase, iar mai târziu fu trasportat la Dealul lângă Tftrgovişte"»).

Românii ardeleni după 1601, avură de îndurat o soartă din ce în ce mai grea. Scurta stăpânire a lui Basta, a adus jaf şi la­crimi în toată provincia. Mai târziu vor fi supuşi la hule, bat­jocuri şi umiliri, din partea claselor privilegiate, Unguri, Săcui şi Saşi, cari le vor mări dările, le vor lua şi ce bruma de agoni­seală strângeau peste an, şi-i vor sili să muncească zi şi noapte în ogorul streinului. Principii calvini vor căuta să impună cu sila noua învăţătură, poporului românesc:

>Ce a făcut Basta cu mişeii de Ardeleni, nu se poate descrie, 260 de ani de când a petrecut pe locurile acestea, şi ardelenii nici astăzi nu-şl pot aduce aminte de numele lui, fără de a se înfiora. împăratul adusese pe Basta din Belgia. Tot de acolo erau şi Valonii Iul, lângă care s'au mai adaus o trupă de haiduci, Închegată din câţi blestemat! şi prăpădiţi s'au putut aduna din ţări'e noastre. Aceştia formau oastea lui Basta, şi aşa înfricoşaţi erau. de oamenii pă-răsindu-şi satele şi averile, fugeau de ei ca şi de frica Tătarilor. Vitele s'au mânat până şi viţeii. Carele şi plugurile se trăgeau de oameni. Bucatele se aprindeau pe câmp, locuitorii se spârzurau fără judecată. Cu un cuvânt storsu­rile şi tiraniile lui Basta nu aveau margini. Pre lângă acestea au mai venit peste capetele bieţilor Ardeleni şi necazurile bătăii. Că lunatecul de Sigismund a mai cuprins odată domnia Ardealului, ci fu pefugat şl nu s'a mai Întors aici. Mal urmă ciuma şi foametea peste părinţii noştrii cercaţi de atâtea rele. Prin toate acestea oamenii atât se sălbătăclseră, încât să nu se fi înfiorat a gusta carne de om Timpuri de vaet au fost acestea pentru Ardeal*

Nici sub raport spiritual, cultural, şi religios, soartea poporului nostru din Ardeal n'a fost mai strălucită, loan Micu Moldovanu o înfăţişază astfel:

»De aici încolo Ardealul are trei naţiuni şi patru religii. Iar religia răsă­riteană rămâne tot necunoscută de legi. Ba ce e mai mult Românii în periodul acesta avură de a suferi greu pentru religia lor. Principii mai totj au fost cal­vini de cei înfocaţi. Ei au nizuit din toate puterile să tragă pe Români la cal-vinie. Nimenea nu putea purta deregâtoria în stat, dacă nu se ţinea de una din cele 4 religii recepte, adecă primite. Ca Românii mai vârtos să se îndemne a-şi părăsi legea la unii s'a împărţit nobilitate, cu acea conditiune apriată, ca să fie nobili de se vor calvini. Metropolitul ce-şi avea scaunul în Alba-Iulia, era de batjocură, protopopii şi popii supuşi la lucruri iobăgeştl, superitendentul calvin era preşedinte în sinodul bisericii răsăritene, şi protopopii trebuiau să-1 ducă pe umeri în sinod» •).

O mai mare batjocură decât aceasta nu se putea pune pe capul bietului neam românesc din Ardeal. In aceste vremuri de grea încercare, drumul spre şcoală, carte, sau învăţătură mai înaltă ne era cu totul închis, deoarece eram abia toleraţi şi, socotiţi drept

') Idem. Ed. II. pg. 62. V Idem. Ed. II. pg. 58. •) Idem. Ed. I. pg. 78 - 79.

172 CULTORfl CREŞTINA Nr. 3-4

animale bune de muncă, din partea principilor şi claselor privile­giate. Naţiunile apusului au apucat de mult pe calea progresului, cultura şi arta erau aici în plină evoluţie, pe când bieţii Români prin cele mai draconice dispozitiuni şi articole de legi: „au fost, împiedecaţi dela şcoală"

Nu uită autorul să aducă aminte micilor lui cititori două fapte de mare importanţă pentru viata agricolă a veacului XVII, anume îm­pământenirea şi cultivarea tutunului şi a porumbului. „Se crede că cucuruzul s'a plantat mai întâiu la 1611, iar duhanul sub Apafi I" s ) .

Viata poporului nostru din Ardeal n'a cunoscut capitol mai trist, decât cel trăit sub domnia principilor, până la sfârşitul veacului XVII. Erau datori să cunoască micii şcolari Români, aceste stări de lu­cruri, ca să înveţe cum au încercat duşmanii noştri Unguri, în toate vremurile să nimicească viţa plantată de Traian în pământul Daciei. Şi Ioan Micu Moldovanu le zugrăveşte următorul tablou al Ardealului, din a doua jumătate a acestui secol:

>Desele certe pentru domnie, prăzile făcute când de Turci, când de Tătari, când de ostile germane, aruncase Ardealul în marginea peiriic s ) .

O uşoară îmbunătăţire a stărilor de lucrui s'a făcut sub prin­cipele Mihail Apafi I. Sesizând pericolul turcesc pentru ţara sa, el a căutat să se desfacă de orice legături cu Constantinopolul, şi să închine Ardealul casei de Austria:

•Astfel (scrie I. M. M.) a păşit dară la învoire cu împăratul, care învoire s'a şi făcut încă în anul când s'a recucerit Buda. Apoi s'a ţinut dietă la Făgă­raş unde ţara prin jurământ s'a lepădat de scutirea Turcilor, şi în locu-ia primit pe a împăratului Leopold şi a următorilor lui, iar în cetăţi a primit oşti ger­mane... Sub acest Apafi a venit în Ardeal mulţi Armeni (la 1672J şi Bulgari. Tot sub el s'a făcut şi o altă adunare de legi care se zice «compilate constitu-tiones. adecă legi adunate întruna<. Aprobatele şi compilatele gem şi de hotă­râri nedrepte şi asupritoare de ţărani şi religiaiea răsăriteană. Ele-s surori bune cu Tripartitul lui VerbeotW *•).

O rază de nădejde s'a ivit la orizontul vieţii Românilor ar­deleni, gata să risipească norii cei grei a robiei materiale şi su­fleteşti multiseculare, prin faptul unirii cu Roma. Tinerelor vlăs­tare de iobagi le-a fost deschisă — de acum înainte — tot mai mult calea spre învăţătură, şi porţile şcolilor înalte a apusului au în­găduit şi Românilor ardeleni să-şi stâmpere setea şi dorul de carte, la isvorul curat al ştiinţei, teologiei, artei şi literaturii.

') Idem. Ed. I. pg. 80. ') Idem. Ed. II. pg. 80. ») Idem. Ed. II. pg. 69. *) Idem. Ed. II. pg. 69,

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 173

Toţi tinerii plecaţi la studii teologice mai înalte, la Vie na şi Roma, începând cu sfârşitul veacului XVIII, au căutat să cerceteze archive, biblioteci şi documente, să scruteze şi să cunoască lumi­nat, originile neamului nostru. Aceste suflete alese au concretizat mai târziu în cărţile lor de istorie, originea noastră curat romană, şi adevărul acesta au căutat să-1 coboare prin scris unii, şi alţii prin graiu, până în straturile adânci ale massei neamului. Ion Micu Moldovanu tratând acest eveniment în cartea sa, nu face con-fesionalism, ci caută să stabilească importanţa epocală a orientării noastre spre Roma.

»Unirea —spune el deschis şi apăsat —aduse acel bine, că Românii amor­ţiţi de apăsările trecutului vitreg, prin ea a început a se redeştepta şi stărui pentru viaţa naţională. Uniţii au început a ridica scoale, a merge la învăţătură în Roma. Acolo văzând columna lui Traian, s'a învăţat a cunoaşte trecutul Ro­mânilor dela cel dintâiu popor în lume. Atunci s'a deşteptat îrtiânşii iubirea limbii strămoşeşti, şi s'au apucat dc cusăţirea ei« ').

S'au găsit mai târziu, oameni, cari de pe urma unirii au în­ceput să samene zizanie între fraţii de acelaş sânge, încercând prin manevre abile să ne împartă în două tabere vrăşmaşe, nimi­cind prin astfel de acţiuni criminale însăşi unitatea noastră na-nală. Duşmanii aceştia nu ne-au iubit niciodată, au căutat în schimb să ne asmute din umbră, ca astfel desbinaţi, mai uşor să ne poată distruge:

>Românii care până aci au fost una, şi la bine şi la rău — învăţa dascălul Ioan Micu Moldovanu pe şcolarii claselor primare din Ardeal — de aici încolo sunt rupţi în două şi de multe ori imperechiaţi între sine, ca şi cum nu ar fi fraţi cei de un sânge ce se ţin de o biserică, cu cei ce se ţin de alta.

Alte popoare sunt despărţite cu religiunea In 3 - 4 părţi şi tot se au fră­ţeşte între sine. Şi Românii s'ar fi avut aşa totdeauna, de cumva streinii nu ar fi semănat certe între ei; ca să-i poată ţine cătuşaţi şi să împiedece (ridicarea) lor. Măestriile stseinilor au căşunat câte odată ura şi duşmănia între cele două biserici române*').

Românii având organizaţia lor bisericească, au început lupta pentru câştigarea de drepturi făgăduite şi asigurate prin diplo­mele împărăteşti. Episcopul Klein, ani dearândul, a cerut, prin memorii înaintate curţii din Viena şi dietei ardelene, să socotească şi pe Români ca naţiune.

Urmarea a fost scoaterea lui din scaun şi moartea în exilul, amar, departe de pământul şi neamul pentru care şi-a jertfit scaunul şi viaţa.

>Intâiu pentru Români Inocenţii! Micu Klein dela Blaj a stăruit din toate puterile, ca Românii să fie recunoscuţi şi număraţi între naţiunile cele primite.

l ) Idem. Ed. I. pg. 82. ') Idem. Ed. I. pg. 83.

174 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

Dară cele trei naţiuni s'au Împotrivit odată cu capul. Micul prin luptele urmate de aici, aşa duşmani şi-a câştigat, de i-a căutat să-şi părăsească scaunul şi să fugă la Roma, unde a murit în lipsă mare in anul 1768.

Mai norocoşi au fost uniţii întru ridicarea şcolilor din Blaj, făcute din ajutoare împărăteşti şi bani adunaţi dela preoţi şi creştini. Şcoalele acestea s'au deschis la 1755, învăţarea tinerimii fiind încredinţată călugărilor basilitani. Afară de aceea episcopul Aron, ajutat de preoţi a cumpărat bunul dela Cut pentru Seminar.

Măria Terezia s'a Îngrijit şi de Românii de religie răsăriteană, orânduind episcop administrativ. Insă administratorul nu-şi avea scaunul în Ardeal ci in Ţara ungurească, şi era dintre episcopii sârbi. Şi aceştia au asuprit mult pe Ro­mânii râsăriteni ortodocşi* l ) .

Nedreptăţile şi împilările îndurate în lungul veacurilor, au isbucnit în revoluţia deslănţuită de Horea şi tovarăşii lui. Iată drama celor trei martiri ai Munţilor Apuseni, înfăţişată copiilor români din Ardeal, în culori luminoase şi cuvinte nemeşteşugite:

>Sub Iosif II Românii din Munţii Apuseni s'au răsculat asupra domnilor. După răscoala Ungurilor cea condusă de Doja, domnii înverşunaţi, din ce in ce mai tare, au tiranit pe ţărani. Şi ţăranilor le căuta să înghită toate, pentrucă dânşii înaintea legii nu erau oameni, ci averea domnilor săi. Domnul bătea pe ţăran când ii plăcea, ti răpea bunurile... şi nime nu-1 trăgea la răspundere.

Rar se putea legiui ţăranul cu un nobil şi mărturia lui mai nu se lua in sus. Ţăranul nu-şi lucra bucăţica de pământ că mai toată săptămâna o petrecea la domni, şi totuşi el singur avea să poarte sarcinile publice. Soartea lui aşa se amarase, încât pe lângă toată firea lui răbdurie, pe lângă toată dedarea cu ne­cazurile moştenite din părinţi, acum nu mai putea suferi. Fierbea ţara întreagă, şi focul răscoalei se putea încinge lr> orice minut. El s'a şi incins.

Deregătorii bunului fiscal din Munţii Apuseni care se zice bunul Zlatnei, se Încordau să pună sarcini nouă In spinarea ţăranilor de acolo. Că In munţi iobăgia era mult mai uşoară decât la ţară, şi sta mai numai în neşte dări de miere, unt şi alte de acestea. Acum deregătorii fiscului voiau să introducă îndetoriri cu mult mai grele şi să ieie crâşmăritul. Din frecările din aceşti iobagi ai fiscului şi deregătorii acelui bun, s'a urzit răscoala in toamna anului 1784.

Nicolae Ursu numit Horia, din Albac, Ion Cloşca din Cărpeniş şi Gligor Crlşan, adunau pe muntenii nemulţumiţi în jurul, lor şi s e sfătuiau cu ei cum ar putea să scape de asupriri.

Pe timpul acesta curgea conscrierea poporului, şi se lăţise veste că îm­păratul Iosif — a cărui nume era foarte cunoscut şi iubit — de aceea conscrie poporul, ca pe ţărani să-i facă militari şi în modul acesta să-i mântue de tira­niile domnilor de pământ. Deci ţăranii cu sutele alergau la Alba Iulia şi înştin-ţau că sunt bucuroşi a primi arme. Domnii îi Împiedecau, domnii îi pedepseau. Dar în deşert. Ba ţăranii cu atâta se întăritau mai mult.

Adunările muntenilor şi mişcările ţăranilor peste tot erau tare neplăcute domnilor, şi de aceea voiau să le împiedece cu puterea, cu atât mai vârtos că acum fugiseră în munţi şi de cei dela ţară, şi foarte mulţi oameni erau In jurul lui Horea.

Când Horea ţinu adunarea la Brad In comitatul Zarandului, oficialii au dat să-1 prindă, insă poporul l-au scăpat şi au ucis pe ceice umblau după dânsul.

) Idem. Ed. II. pg. 79.

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 175

Sângele vărsat aici sălbătăci inimile oamenilor, cari în viaţa lor n'au gustat cru­ţare, nu dreptate. Pofta răsbunărli cu aşa tărie s'a pornit întrânşi, de nu au voit să cruţe pe nimeni. Ba şi alţi Unguri au fost ucişi. Toate mustrările lui Horea care nu putea suferi cruzimile ce se tăceau, au fost despreţuite. Muieri, prunci nevinovaţi au fost ucişi, curţile prădate şi aprinse.

Cetele lui Horea făcând de acestea s,au preumblat în marginele ţării până pc Mureş, Aiud si Roşia.

De două ori s'au repezit asupra cetăţii dela Deva, şi de două ori au fost respinşi cu pierderi mari.

In urmă lucrul veni Ia cunoştinţa împăratului, care deodată trimise oşti mai numeroase şi inteţi măsurile de lipsă, pentru a pune capăt tristelor tulbu­rări. De o parte publică pardon ganeral pentru toţi cei ce se vor întoarce la ve­trele lor — luându-se afară Horea pe a cărui cap au pus premiu 300 de galbeni — a trimis în munţi pe episcopul Maior, care a desmântat pe mulţi oameni şi i-a înduplecat să ţipe armele, iar de altă parte împăratul i-a învins cu armaţi.

După mai multe lupte răsculaţii fură strâmtoraţi de nu se putea ţine mai mult. Atunci Horea sfătui la ai săi să se folosească de grafia împărătească, să depună armele, că dânsul va gtiji de sine. Oamenii ascultând se imprăştiară. Iar Horea se pitula în ascunsele munţilor, unde ostaşii nu-1 puteau afla.

Dară unii frâţini de ai dânsului care ştiau locul acela pentrucă-i duceau de mâncare lui Horea, au lăcomit la galbenii puşi pe capul lui şi la cărţile de nobilie ce li s'a făgăduit, şi au d i t pe Horea în mânia ostaşilor.

Grigorie Crişan s'a ucis pe sine în prinsoare. Iar Horea şi Cloşca au fost ucişi cu roata. Corpurile lor au fost tăiate in patru, s'au pus lângă drumuri ca să umple de groază inimile poporului.

Aşa s'a pus capăt răscoalei dela 1784 în toamna in care se urzise. Mulţi nobili au căzut de mâna răsculaţilor înverşunaţi, daiă şi din popor s'au ucis mulţi. Că şi nobilii au fost răpit armele şi in multe locuri s'au lovit cu răscu­laţii şi fără de milă ucideau pe toţi, cari le cădeau in mână. După închiderea răscoalei încă pe mai mulţi ar fi omorît nobilii, _de cumva Împăratul nu i-ar fi contenit şi pe ei«

La începutul veacului XIX, sub domnia împăratului Francisc, Românii din Ardeal şi-au dat — ca totdeauna de altfel — tributul lor de sânge pentru a contribui prin vieţile jertfite, la strălu­cirea coroanei habsburgice. Luptele acestui domnitor au purtat pe flăcăii plaiurilor ardelene până departe peste hotarele împără­ţiei. „Atunci au fost cătăniile cele mari, atunci s'au dat băncuţele, şi apoi scăzându-li-se preţul, mulţi oameni au ajuns la sapă de lemn" *).

Nobilimea ardeleană şi clasele privilegiate, n'au putut uita încercarea de scuturare a lanţurilor iobăgiei făcută de Români pe vremea lui Horea. Ca să le piară pofta de a mai înjgheba ast­fel de mişcări sângeroase, Ungurii au strâns tot mai tare cercul de fier al robiei în jurul neamului nostru. Ultimele resturi de drepturi sau libertăţi au încercat să ni le răpească, cu intenţia vă-

l ) Idem. Ed. I. pg. 88 - 90. *) Idem. Ed. II. pg. 84.

176 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

dită de a ne stârpi neamul de pe pământul Transilvaniei. Pe lângă împilările materiale au găsit de cuvinţă să ne despoae de ce aveam mai sfânt de lege şi limbă.

încercărilor izolate de până acum în această direcţie, li-s'a dat de data aceasta formă oficială, fiindcă la 1847 s'a încercat legife­rarea prin dietă a unui articol de lege, care prevedea întroduceiea oficială a limbii maghiare, în administraţie, instrucţie şi viaţa pu­blică din Ardeal. Românii şi-au apărat şi de data aceasta dreptu­rile, înaintând dietei din Cluj un memoriu cu legitimile lor doleanţe:

»Când s'a răspândit in ţară vestea despre această lege — spune Ioan Micu Moldovanu în cartea sa — tot Românul s'a înfiorat din creştet până în talpă. Un scriitor din zilele lui Matia zice, ca Românii mai mult s'au luptat pentru limbă decât pentru viaţa lor. Şi <lacă Românii în timpurile cele vechi, când erau co­pleşiţi de întunerec aşa fierbinte şi-au iubit limba, de mai bucuros mureau decât să o părăsească, cu atât mai vârtos o iubeau ei acuma, când aveau şcoli unde in limba lor Învăţau ştiinţele, când ajunseră a cunoaşte că limba română le este moştenire erezită dela străbunii lor, cari odinioară au fost cel dintâiu popor din lume.

Deci Românii văzându-şi ameninţată limba au arătat că vii nu voesc a se despărţi de tezaurul acesta; nice a înmulţi numărul altui popor, ci a rămânea Români pentru totdeauna. Legea pentru limbă mişcase tare inimile, când veni anul 1848, şi cu el o zguduitură înfricoşat?, ce lovi temeliile staturilor din Europa» *).

Pregătirea mişcării revoluţionare din anii 1848—49, se dato-reşte intelectualilor ardeleni, cărora li-s'a alăturat pătura ţărănească conştie de rolul ei mare, cerând drepturi şi ştergerea robiei. Ves­tea Adunării dela Blaj din 3115 Maiu, unde avea să se rostească crezul nou de libertate al Românilor, întărit cu cel mai sfânt so­lemn jurământ, a străbătut cu iuţeală de fulger până în cele mai îndepărtate sate din văgăunile munţilor. La aceste evenimente a luat parte ca elev de liceu, şi autorul nostru. Iată cum le încres-tează el pe răbojul vremii, şi caută să le povestească micilor şcolari:

>Românii înţelegând de aceasta (unirea Ardealului cu Ungaria şi refor­mele sociale ale apusului) s'au îngrijat foarte. Spre a se putea înţelege între sine s'au învoit ca să ţină adunare la Blaj şi pentru aceasta au şi căpătat învoire dela guberniu. Românii cu cea mai mare însufleţire au curs la această adunare, aşa încât în 15 Maiu, ziua adunării, 40 mii de Români se aflau pe Câmpul de lângă Blaj, ca să descopere dorinţele naţiunii şi să hotărască pentru viitorul ei.

In ziua de 15 Maiu 1848, Românii adunaţi Ia Biaj, în locul ce l-au numit Câmpul Libertăţii, au jurat că totdeauna vor ţine una... au cerut desfinţarea io-băgiei şi drepturi întru toate asemenea cu ale celorlalte naţiuni din patrie — ca bise­ricile române să fie chiar aşa scutite şi părtinite ca şi cele patru recunoscute de

») Idem, Ed. I. pg. 94.

Nr. 3-4 CULTURA C R E Ş T I N A

legile ţării — mai încolo ca despre Unirea Ardealului cu Ţara Ungurească nu­mai atunci să fie vorba, dupăce şi Românii vor fi cunoscuţi de naţiune asemenea îndreptăţită, celelalte trei naţiuni şi vor fi întrebaţi şi ei«

Luptele pentru libertate le-au purtat Românii In diferite părţi ale Ardealului dar mai ales în Munţii Apuseni, unde şi-au vărsat sângele pentru drepturi, libertăţi şi neam. „Munţii-i apă­rau Românii conduşi de Iancu, Axente şi alţii. Românii a ni­micit toate încercările Ungurilor, de a cuprinde şi această parte a ţării, şi au frânt mai multe oşti de-ale lor" 2). împăratul căutând să pună capăt răscoalei, a chemat în Ardeal pe Ruşi. Ungurii în­frânţi au fost siliţi să depună armele la Siria. Mulţi Români au plătit cu viaţa participarea la această mişcare. „In decursul ei mulţime de sate şi câteva oraşe s'au prefăcut în cenuşe, biserici s'au prădat şi s'au aprins, zeci de mii de oameni au fost ucişi. Atunci au custat tribunalele de sânge, care mulţi Români au pră­pădit, atunci s'au plimbat prin sate cetele de vânători, cari puşcau oamenii după bunul plac, iară despoelile erau lucru de toate zilele"

Absolutismul introdus după 1850, a adus şi în Moaarchia Austro-Ungară însemnate schimbări. Atunci „toate ţările au fost guvernate după aceleaş legi, şi în toate s'a introdus limba germană". Epoca aceasta şi-a avut părţile ei bune „dară şi rău s'a căşunat pentru aceia că deregătorii aceştia streini nu cunoşteau ţara nici limbile ce se vorbesc aici, şi nu aveau durere către ţara noastră" *).

Luptele purtate veacuri dearândul, au adus în sfârşit şi pentru Românii din Ardeal, zorile zilelor de libertate.

La 1863 şi-au câştigat titlul şi dreptul de naţiune: »Dieta chemată in acest an la Sibiu a hotărlt: ca naţiunea română al fie

naţiune, asemenea îndreptăţită cu cele trei naţiuni din patrie şi religia română să fie socotită deopotrivă cu cele 4 religiuni recepte*') .

Ioan Micu Moldovanu, a scris cărţile sale de istorie pentru copiii şcoalelor poporale româneşti din Ardeal. Cunoaşterea trecu­tului şi orientării noastre viitoare ca neam, conştiu de marea lui misiune, i-au călăuzit gândurile autorului. Fiecare rând al modestei lui cărticele, e plin de gând şi simţire românească, iar slovele ei au închis în tainele lor, comori strălucitoare de fapte glorioase ale trecutului nostru.

Vestea apariţiei acestor manuale de istorie de sub teascurile

') Idem. Ed. Ii. pg. 94—95. *) Idem. Ed. 1. p g . 95. *) Idem. Ed. II. pg. 88. ') Idem. Ed. II. pg. 89. ») Idem. Ed. II. pg. 90.

4

178 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

tipografiei din Blaj, au umplut de curată bucurie, sufletele cerce­tătorilor şi iubitorilor de trecutul românesc. „Gazeta Transilvaniei" împărtăţeşte cititorilor ei marele eveniment, prin şire ca acestea: „Un manual ca acesta cât se poate de corespunzător şi bine ordonat, atât pentru şcoalele poporale cât şi cele normale, împărţit în 8 pe­rioade, dela descălecarea noastră în Dacia, până la 1864... Nu­mele autorului şi aprobarea din partea comisiei de mai sus, sunt comentariu de ajuns, pentru a convinge pe oricine că opusculul acesta istoric, lucrat cu preciziune, în stil corect şi uşor, constă-tor din 98 pagini, corespunde în respectul tuturor calităţilor, scopului pentru care e menit.

Dare-ar Dumnezeu ca nici un suflet de limbă română din Ardeal, să nu mai rămână neprovăzut cu atâta cunoştinţă istorică a Patriei, câtă cuprinde opul acesta, căci atunci putem spera, că poporul românesc se va şti lupta şi mai resemnat, pentru apăra­rea drepturilor sale constituţionale"

Atâtea adevăruri spuse limpede şi fără de înconjur, care ves­teau vechimea noastră multiseculară, pe pământul Ardealului, rolul pe care l-am avut ca apărători ai legii lui Hristos pe aceste plaiuri, viaţa jertfită de înaintaşi pentru apărarea Principatului, au făcut să sângereze adânc inimile oficialităţii ungureşti de după 1870. Răsplata faptelor de vitejie, a fost încătuşare tot mai strânsă în lanţurile robiei şi batjocorirea existenţei, limbii şi legii noastre de către cele trei naţiuni, foste privilegiate. Şi aceste lucruri a îndrăsnit să le scrie fără ocol, în epoca „libertăţilor* ungureşti, un dascăl dela Blaj, pentru copiii Valachilor din Ardeal. Urma­rea a fost: sancţiuni aspre şi fără nici o cruţare. Istoria Iui Ioan Micu Moldovanu este socotită subversivă, exemplarele confiscate şi stăpânii lor amendaţi. După 1875 poruncile ministerului de culte, şi ordonanţele de oprelişte, curg ploae pe capul dascălului blăjan, in-'terzicându-se atât lui, cât şi auctorităţilor bisericeşti şi şcolare con­fesionale, întrebuinţarea acestor manuale de istorie. O însemnare a autorului încrestează anul şi ordinele ministeriale, prin care i-s'au adus la cunoştinţă sentinţele de mai jos:

Cu Nrul 1844—1875 „Istoria patriei se opreşte". — Cu Nrul 3682-1876 „Cărţile şcoalei poporale oprite". - Cu Nrul 2337—1877 „Europa şi semiglob de Kaft oprite". 2).

Elevul de odinioară care a biruit sărăcia şi nevoile, şi prin munca lui fără de preget, după ani de trudă, a ajuns dascăl şi

') Gazeta Transilvaniei. 1866. Nr. 10. Originalul în Biblioteca Centrală.

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 179

educator în gând şi în crez naţional, nu s'a intimidat de fulgerele ameninţătoare ale oficialităţii ungureşti. Opera grea de luminător al tineretului a continuat-o şi pe mai departe dela catedra liceului de băieţi, cu vorba şi fapta, până la 1883. Vremuri grele au fost acestea pentru bătrâna şcoală blăjană. Ameninţată să fie în­chisă pentru orice manifestare — cât de modestă — de sentiment naţional românesc, pusă la cale fie din partea elevilor, fie din partea profesorilor. Lui Ioan Micu Moldovanu i-a revenit greaua misiune şi marele merit de a o feri de atâtea neplăceri. Direc­torul de atunci şi-a apărat în toate împrejurările liceul, pe pro­fesori şi pe elevi cu dârzenie şi altruism, fiind gata oricând să-şi jertfească situaţia lui, pentru mântuirea institutuţiei.

Părăsind şcoala la 1883 pentru alte însărcinări grele şi mari, ce i-s'au dat în sânul bisericii blăjene, sufletul lui Moldovănuţ, a rămas legat şi pe mai departe de liceu, de tinerii lui harnici şi de grija creşterii lor în iubirea de lege şi neam. Aceeaş grije de părinte a purtat-o învăţătorilor „poporali", pentru drepturile cărora luptă cu scrisul şi graiul, atunci când existenţa le era amenin­ţată prin legile draconice ale guvernelor ungureşti, cari încercau să introducă cu forţa limba statului, în toate ramurile vieţii pu­blice, şi gradele de învăţământ.

Glasul aspru cu accente de nestrămutată hotărîre dacică, ma­nifestată cu toate ocaziile, atunci când neamul românesc din Ar­deal, dela vlădică până la opincă, s'a mişcat să-şi apere drepturile naţionale, a ridicat pe Ioan Micu Moldovanu în ochii mulţimilor, şi curajul său 1-a aşezat în primele rânduri ale luptătorilor. N'a scăpat învăţatul canonic blăjan, cu modestă înfăţişare de simplu preot dela sate, nici un prilej unde, şi când era în situaţia de a înfăţişa duşmanilor noştri dreptatea istorică a sfintei cauze româ­neşti. Merite şi vrednicii alese şi-a câştigat pe tărâmul naţional pentru cari „Astra" ardeleană la 1893 1-a ales preşedinte în locul lui Gheorghe Bariţiu, iar un an mai târziu Academia Română îl primeşte călduros între aleşii săi membri activi.

Grija pentru învăţământul primar şi secundar din Ardeal nu 1-a părăsit până la moarte pe moşneagul neînfrânt în lupte, şi nezguduit în credinţă. Pentru şcoala poporală, pentru lumina şi orientarea corpului învăţătoresc pe căile sănătoase ale unei peda­gogii creştine cu principii întemeiate pe învăţătura Celui Restignit, şi directivate de crezul naţional, a redactat el între anii 1876-1881 „Foaia scolastică" din Blaj. Casa lui a fost deschisă în orice vreme tuturor muncitorilor harnici şi cinstiţi, cărturari ori meseriaşi, cari

4*

lâo CEJLTtJRA CREŞTINA Nr. 3-4

solicitau dela canonicul Ioan Micu Moldovanu, sfat ori ajutor ma­terial în grelele împrejurări ale vieţii.

Idealul său a fost „legea şi neamul"; acestui crez i-a în­chinat toată activitatea sufletului şi agoniseala sa bănească. Nea­mul şi 1-a slujit cu gândul, slova şi fapta, până la capătul zi­lelor. Aripa morţii i-a atins pleoapele obosite în toamna anului 1915 marelui pedagog întru faptă şi crez naţional, care a fost Ioan Micu Moldovanu. Nu i-a fost dat celui ce atât de mult a iubit pă­mântul şi poporul românesc de pretutindeni, să vadă unirea tu­turor frăţior înstreinaţi, sub un singur sceptru şi steag. Visul atât de scump lui, şi pe care 1-a nutrit o viată întreagă, 1-a coborît în mormântul modest, fără cruce de marmoră sau monument de bronz care-i adăposteşte ţărâna, în cimitirul bisericii parohiale din Blaj.

Scrisul lui Ioan Micu Moldovanu, dar mai ales manualele lui şcolare, vor rămânea modele de expunere clară, simt critic, sen­timent naţional şi nezguduită credin{ă în dreptatea istorică. Opera ei uneori poate fi înăbuşită o vreme, de către puterile haine ale răilor vrăşmaşi, dar în cele din urmă totuşi dreptul birueşte, doborând în praf şi uitare pe cei cari i-au fost duşmani, şi ridi­când pe cei cari i-au slujit cauzele sfinte cu nezguduită credinţă, directivând neamurile spre zorile luminoase ale idealului şi în-dreptându-le gândul şi fapta spre căile culturii naţionale, şi civili­zaţiei sănătoase şi morale.

ŞTEFAN MANCIULEA

„Moldovănuţ"

SCOPUL SATISFACŢIUNEI ÎN SACRA­MENTUL POCAlNŢII

Printre greutăţile ce se pun de-a-curmezişul unirii Bi­sericilor şi sapă tot mai adânc şanţul de despărţire între Biserica A p u s e a n ă şi cea Răsăriteană, se observă, de un timp încoace , o nouă discordanţă de doctrină. Aceas ta cu privire la scopul canonului ce dă duhovnicul în spovadă. Cu toate că s'ar părea un lucru nu de prea multă însemnătate , totuşi chest iunea este mai serioasă de cum s'ar părea la întâia privire. — Cum se v a v e d e a mai la vale .

Se ştie că Biserica şi Teologia Catolică, bazându-se pe mărturiile Sfintei Scripturi, ale Sf. Tradiţiuni transmise prin Sfinţii Părinţi, şi pe definiţiunile Conciliilor ecumenice şi particulare, a învăţat totdeauna, şi învaţă şi acum, ca omului, prin taina spovedaniei , bine făcută, i -se iartă toate păcatele de moarte precum şi pedeapsa v e ş n i c ă ce trebuia să o îndure pentrucă le-a săvârşit , toată veşn ic ia în iad [reatus culpae et reatus poenae aeternae). Ii mai rămâne însă o pedeapsă temporală (reatus poenae temporâlis), pe care trebue să o i spăşească sau în lumea cealaltă, în suferinţele straşnice ale purgatorului, s a u în lumea aceasta, prin fapte de pocăinţă, fie impuse de duhovnic , fie a lese de însuş i penitentul, c a : rugăciuni, posturi, pomeni şi altele a s e m e n e a .

împotriva acestei învăţături s'au ridicat protestanţii, cari, trăgând la îndoială şi negând aproape întreaga doctrină re­velată, au negat şi trebuinţa satisîacţiunii pentru păcate zi­când că D u m n e z e u odată cu iertarea păcatelor, iartă şi în­treaga pedeapsa datorită lor şi, în consecinţă, nu mai este nevo ie nici de fapte bune — cu atât mai puţin de pocăinţe —, nici chiar de spovadă sau mărturisirea externă a păca­tului, ci ajunge numai căinţa internă, sufletească.

Aceas tă nouă învăţătură a pătruns încetul şi la teo­logii răsăriteni disidenţi. Ei au admis trebuinţa sacramen­tului spovezi i , dar au început să nege rămânerea pedepse i

182 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

temporale după spovadă şi, ca urmare, şi efectul vindicat iv sau satisîactoriu al pocăinţei ce o impune preotul la spo­vadă, declarând că această pocăinţă este de trebuinţă numai spre îndreptarea vieţii din viitor a penitentului. Doctrina a-ceasta şi-a făcut loc printre teologii Răsăritului cu atât mai uşor, cu cât ea le deschidea uşă largă şi le dădea cu un „ar­gument" mai mult întru negarea purgatorului. Căci ne mai rămânând după spovadă nici o pedeapsă de ispăşit, este de prisos a mai admite purgatorul şi a mai face pocăinţe pre­lungi pentru iertarea păcatelor. Iată pentru ce am spus că chest iunea aceasta e mai ser ioasă de c u m s'ar crede la început,

Teologii ortodoxiei române s'au grăbit a s e încadra şi ei în numărul acelora cărora le p lace să meargă pe urmele protestanţilor. Aşa a v e m pe Ioan Mihălcescu, Dr. Iosif Ola-riu, Economul Călinescu, Grigorie Comşa, fost episcop al Aradului şi alţii. Mă opresc numai la aces ta din urmă care î n cartea sa „Taina pocăinţii şi Intelectualii", î n c h e e astfel: „O clarificare". Biserica noastră ortodoxă învaţă că noi când „primim să facem un canon la pocăinţă, canonul nu este o „satisfacţie a dreptăţii divine, o ispăşire pentru păcatele să­v â r ş i t e , ci un mijloc de îndreptare pentru viitor. Isus Hri-„stos a satisfăcut dreptatea divină şi astfel nu este nevo ie „de satisfacţia noastră. D u m n e z e u pedepseşte numai odată „pentru acelaş i lucru, şi prinurmare şi aces t argument este „împotriva teoriei catolice, care zice că pedeapsa (canonul) „penitentului ar fi mijloc de ispăşire. Catolicii prin aceasta „prezintă pe D u m n e z e u ca un judecător fără milă. care tre-„bue satisfăcut prin fapte omeneşt i ! ! 1" ')•

Până aci Comşa. Şi tot astfel se exprimă, mai mult sau mai puţin, şi ceilalţi teologi. Dar să v e d e m dacă într'adevăr lucrurile stau tocmai aşa.

Grigorie Comşa zice că „pedeapsa" ce se dă la spovadă nu este o satisfacţie a dreptăţii divine pentru păcatele să­vârşite, ci un mijloc de îndreptare pentru viitor. Să fie oare adevărat acest lucru? O cetire cât de superficială a acestor cuvinte ne atrage îndată atenţia în spre perdeaua după care stă pitulată greşala. Cu toată grija ei de a se ascunde sub m a s c a „mijlocului de îndreptare pentru viitor", teza prote-

') GRIGORIE COMŞA: Taina pocăinfei şi Intelectualii, pag. 26.

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 183

stanţă că prin spovadă ni se iartă toată pedeapsa , atât c e a , veşnică, cât şi cea temporală, s e v e d e şi aci de departe!

Insă tocmai aceasta e chest iunea de bază şi centrul dela care pleacă toate celelalte concluzii: dacă prin iertarea păcatului, i-se iartă omului şi pedeapsa întreagă, sau îi mai rămâne ceva de suferit?...

Biserica Romei, secundată şi de consensu l unanim al Bisericii Orientale până la pseudo-reforma lutherană, şi de o bună parte din teologii ei chiar şi după pretinsa reformă, ţine şi mărturiseşte că omului, prin des legarea sacramentală , i-se iartă păcatului şi pedeapsa veşn ică datorită păcatului, însă nu totdeauna i-se iartă şi pedeapsa vremelnică . A c e a s t a din pricină că nu totdeauna căinţa penitentului este atât de perfectă, încât, chiar ajutată de spovadă, să aibă drept ur­mare iertarea şi a pedepsei vremeln ice ce întovărăşeşte pe­deapsa veşnică . Existenţa aceste i pedepse a definit-o so l emn Conciliul Tridentin, când a precizat: „De v a zice c ineva c ă î m - , preună cu v ina totdeauna se iartă din partea lui D u m n e z e u şi pedeapsa întreagă... să fie afurisit" ')•

Aceas tă doctrină a Bisericii Catolice nu este o i n v e n -ţiune, ci are un fundament trainic în Sf. Scriptură şi în Tra-diţiune.

Astfel, cetim în Sfintele Cărţi că D u m n e z e u a iertat pă­catul lui Adam, dar totuşi 1-a lăsat să lucreze pământul în sudoarea frunţii, să îndure tot felul de suferinţe, iar la urmă chiar să moară pentru ispăşirea păcatului său. — La fel s e poartă El şi cu Moise şi cu David, cari, cu toate că primesc iertarea pentru păcatele lor, trebue totuşi să sufere o pe­deapsă temporală: cel dintâiu n'a avut fericirea să întroducă el pe poporul a les în pământul făgăduit; iar cel de al doilea a trebuit să îndure marea lovitură a morţii fiului său.

Aces te pilde atât de concludente ni-le confirmă Sf. Scrip­tură prin a c e e a că, îndemnând pe păcătoşi să facă pocăinţă şi să se întoarcă la Dumnezeu , le spune să s e întoarcă „cu post, plângeri şi tânguire" (Ioil, II, 12), „să dea pomană" (Dan. IV, 24) şi să se pocăiască îmbrăcându-se în „saci şi cenuşă" (Mat. XI, 21), cari toate sunt fapte de pocăinţă. — Insă a-ceste pocăinţe nu se cer pentru iertarea pedepse i v e ş n i c e ,

') Cfr. DENZINGER-BANNWART-UMBERG: Enchiridion Symbolorum. Fri-burg, ed 1 8 - 2 0 , nn. 922, 923.

I M COLTOTM CREŞTINA Nr. 3-4

fiindcă, cum spune Ezechiel (XVIII, 21—22) Dumnezeu iartă pe păcătos îndată ce vede că s'a căit de toate păcatele sale, şi observă poruncile Lui. Prin urmare dacă totuşi trebue să mai facă pocăinţă, aceasta trebue să o facă pentru o pe­deapsă vremelnică.

Şi nici nu putem zice că aceste pocăinţe se cer numai spre îndreptarea vieţii viitoare, fiindcă dacă Dumnezeu ar voi să trimită pedepse temporale asupra oamenilor numai pentru a-i îndrepta, atunci asupra acelora pe cari îi ştie că nu vor mai păcătui n'ar mai avea pentru ce trimite aceste pedepse. Ba mai mult: El ar trebui să spună că de aceea trimite pedepse ca păcătosul „să nu mai facă păcate". De fapt însă Dumnezeu, când a dictat pedeapsă asupra lui David, pe care îl ştia că nu va mai păcătui, îl pedepseşte pentru păcatul trecut, zicând: „Pentrucă întărâtând ai întărâtat pe vrăşmaşii Domnului cu lucrul acesta, de aceea şi fiul tău, care s'a născut ţie, cu moarte va muri" >)•

In deplin acord acord cu Sf. Scriptură este şi Tradiţia. — Sfinţii Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni, convin în afirmarea că omul, după spovadă, trebue să mai facă o po­căinţă pentru stingerea pedepsei temporale datorită păca­tului, îndemnând pe credincioşi să mai facă pocăinţe şi după spovadă. Astfel Sf. Gregoriu Teologul se întreabă: „Ce îţi foloseşte că ai primit iertarea, dacă nu repari dauna Ace­luia pe care l-ai supărat?" (Horn. XL). Iar Sf. Ioan Gurădeaur îndemna pe credincioşii săi, să caute a se curaţi de păca­tele lor „mergând la biserică, plângându-şi greşelile, dând pomeni, făcând rugăciuni, iertând pe duşmani, ajutând pe cei nedreptăţiţi, căci acestea — închee el — sunt leacurile păcatului" a). Insă acestea, observăm noi, nu pot îi leacurile împotriva pedepsei veşnice, fiindcă împotriva acestei pe­depse Dumnezeu a înfiinţat taina Sf. Spovezi, ceea ce de­sigur ştia prea bine şi marele sfânt Ioan Gură de Aur. Dar dacă el sfătueşte totuşi faptele de mai sus ca „leacuri pentru păcate", trebue să înţelegem că acestea sunt leacuri spre ispăşirea pedepsei vremelnice a păcatelor.

La fel învaţă şi Părinţii apuseni, dintre cari — brevi-

V Cfr. V. SUC1U, Teologia Dogmatică, voi . III, p . 384 tn notă . ') S. 10. CHRYSOSTOMI: Adversus Catharos, tn Enchiridion Patristi-

c u m , n . 1226, (Roue*t de Journel-Friburg 1932,;.

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 185

tatis causa — v o m cita tot numai doi: pe Sf. flugustin şi pe Sf. Leon cel Mare. Sf. Auguslin z i ce : „Păcatul nu poate îi ne ­pedepsit: nu se cuvine , nu trebue, nu e cu dreptate s ă ră­mână nepedepsit . Deci , dacă păcatul nu trebue să rămână nepedepsit , pedepseşte-1 tu, ca să nu fii pedepsit pentru el" ')• Iar Sf. Leon cel Mare mai clar încă vorbeşte despre satis-îactiune: „Mijlocitorul între D u m n e z e u şi oameni, omul Isus Hristos, a dat această putere mai marilor Bisericii: ca celor ce se căesc de păcatele lor, să le împună pocăinţi salutare, şi astfel curăţindu-se prin satisfacţiuni, să poată îi admişi la împărtăşirea sacramentelor" *).

Ceea ce Sfinţii Părinţi ne spun atât de clar, ne-o dove­deşte şi practica Bisericii din primele veacuri. In acea vreme, Biserica prescria pentru cetecumeni îndeplinirea unor fapte de pocăinţă, pe care ei trebuiau să le îndepl inească înainte de primirea Botezului. Dacă însă se întâmplă că vreun ca-tecumen trebuia să fie botezat înainte de timp, din cauză de boală sau altceva, — de se v indeca din acea boală, nu mai era dator să îndepl inească pocăinţa prescrisă, fiindcă se pre­supunea că prin botez îi fusese iertată toată pedeapsa. Cu totul altfel însă proceda Biserica faţă de penitenţii botezaţi. Aceşt ia , dacă în caz de boală erau deslegaţi de pedepse spre a putea primi sfintele sacramente , de se însănătoşeau , trebuiau să-şi îndepl inească pedeapsa. Prin această practică Biserica arată că la iertarea deplină a păcatelor, — adică la iertarea v ine i şi a pedepse i — în sacramentul pocăinţii, nu sunt deajuns numai dispoziţiile ca la Botez, ci se mai cer şi acte de pocăinţă. Căci dacă în sacramentul pocăinţei s'ar fi iertat împreună cu v ina întreaga pedeapsă pentru pă­cate, după c u m se întâmplă la botez, Biserica nu mai a v e a nici un motiv să pretindă de la penitenţi, ca şi după însănăto­şire să-şi împl inească canonul. Şi, dacă pedepse le impuse penitenţilor ar îi avut de scop numai îndreptarea lor, ar fi trebuit să oblige şi pe catecumenii botezaţi în primejdie de moarte, să facă pocăinţă; şi încă poate mai mare trebuinţă ar fi avut aceştia de a se întări în virtuţile creştineşti, de­cât ceilalţi creştini. — Aşadar pocăinţele ce se impuneau n u erau numai pedepse medicinale sau corecţionale, ci a v e a u

') S. AUGUSTINl: Sermo 21 de versu 11 psa lmi 63 •) S- LEONIS: Ep. i08, n. 2; M. 54, 1011.

188 CULTORA CREŞTINA Nr. 3-4

în plus şi caracter vindicativ, adică de a satisface drep­tatea d u m n e z e e a s c ă vătămată prin păcat.

Insă, cum că după iertarea păcatului şi a pedepsei , v e ş ­nice mai rămâne o altă pedeapsă de ispăşit, vremelnică , se dovedeşte şi din faptele bune ce s'au făcut totdeauna şi se fac şi a c u m pentru cei morţi. Ştim cu toţii, că atât în Bise­rica Răsăriteană, cât şi în cea Apuseană , creştinii săvâr­ş e s c fapte bune, plătesc Liturghii şi rugăciuni, fac pomeni şi alte opere pii pentru cei morţi. Iar Biserica nu numai că aprobă aces t lucru, dar chiar ea s ingură se roagă pentru cei morţi, atât la Sf. Liturghie, cât şi la îmmormântări , ba chiar a consfinţit o zi a anului anume pentru morţi, „Ziua morţilor". Iar scopul acestor rugăciuni nu este altul, decât ca „Dumnezeu să-i ierte", cum zice poporul, sau „Dumne­zeu să le ierte păcatele". Insă este clar că aci nu poate fi vorba despre iertarea pedepse i veşn ice , fiindcă această v ină nu se poate ierta fără ca păcătosul să s e fi pocăit el însuşi . Dar, păcătosul trecut din această v ieaţă cu pata păcatului pe suflet, nu mai poate face pocăinţă în vieaţa de dincolo de mormânt. Aceas ta ne-o învaţă Mântuitorul nostru, zicând: „Va veni noaptea, când nimeni nu poate să mai lucreze"') , şi e prea vădit din tot cuprinsul Sfintei Scripturi. Prin ur­mare rugăciunile ce s e fac trebue să fie pentru ispăşirea unei alte pedepse , şi aceasta nu poate fi alta, decât pedeapsa vremelnică despre care vorbim. De aci urmează că pocăinţa (canonul) ce trebue să îndepl inească, din porunca duhov­nicului, fiecare credincios ce se spovedeş te , nu poate a v e a de scop numai îndreptarea vieţii viitoare, cum afirmă Qreg. Comşa şi ceilalţi teologi disidenţi, ci este şi spre ispăşirea păcatelor deja iertate*).

Toate cele înşirate până a c u m cred că ar putea îi dea-juns să ne lămurească în soluţionarea chestiunei propuse. Insă fiindcă am spus că şi Biserica Răsăriteană conv ine cu Biserica Latină în chest iunea despre care vorbim, să v e d e m şi ce spune ea în această privinţă.

Ac i trebue să notăm de la început că la vechi i teologi ai Bisericii Orientale, nu se cunoaşte distincţiunea între „reatus culpae" şi „reatus poenae", „reatus poenae aeternae"

•) io IX, 4 *) ft s e v e d e a Suciu, op. cit. pp, 385—388.

Nr 3-4 CULTURA CREŞTINA 187

şi „reatus poenae temporalis" »). Totuşi găs im la dânşii c e v a echivalent cu aceste distincţii. Ei îac deosebire între chipul cum se iartă păcatele în Sacramentul Botezului, şi acela al Pocăinţei. Pe când în Taina Botezului, zic ei, ni-se iartă în mod gratuit toate păcatele împreună cu pedepse le lor, în Sacram. Sf. Spovezi , deplina iertare a păcatelor nu o obţinem decât după mult plâns şi multe lacrimi, care în Sf. Scriptură poartă numele de „roade vrednice de pocăinţă". — A ş a vor­beşte Simeon cel Nou ( t 1042) şi contemporanul său Mihail Glykas, cari amândoi declară că bine spun Sf. Părinţi, când zic că Dumnezeu vrea ca păcatele ce înainte de botez le-am făcut fără adevărată cunoştinţă, să ni-se ierte în chip de­plin prin botez; însă ce le pe care le săvârş im după botez, având lumina harului, trebue să le spălăm cu lacrimi şi pocăinţe. . . 2 )

Aces tea le spun teologii din sec . XI. Dar cu mult î n c ă înainte de dânşii, sinoadele provinciale şi plenare (nu mai vorbim de ce le ecumenice) ale Bisericii Răsăritene, c a : cel din Nicea, Laodicea (a. 374) şi chiar sinodul Trullan (692), renumit prin ţinrta dârză ce a luat-o faţă de Biserica Ro­mană, poruncesc duhovnici lor să impună penitenţilor pocă­inţe, şi acestea potrivite cu mărimea păcatelor, pentru a do­bândi iertarea pedepse i temporale.. .

De la această linie de conduită Biserica Răsăritului nu s'a abătut niciodată în mărturiile sale oficiale.

Astfel în „Mărturisirea de credinţă" a lui Mihail Paleo-logul (1259—1282) pe care însuşi împăratul a prezentat-o la Conciliul din Lyon (12741, se vorbeşte despre o pedeapsă tempora lă s ) pentru păcatele deja iertate, care se poate ierta atât în vieaţa prezentă, cât şi în cea viitoare. — Ace laş i lucru se v e d e şi în Conc. Florentin (1438 -1445), în care nici nu s'a discutat despre chest iunea satisfacţiunii, ci a fost ad­misă în unanimitate.

In anul 1572, patriarhul leremia II al Constantinopolului răspunde în felul următor teologilor protestanţi din Tiibingen:

') M. JUGIE: Theologia Dogmatica Christianorum Orientalium, tom. III. p 352.

•) MIGNE: Patrologia, series graeca t. 120, col . 326 sq. , citat la Jugie* p* 353.

*) Cîr. Jugie, op cit. p, 353, nota 3,

188 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

„Iertarea păcatelor o însoţim cu penitenţe din mai multe cauze foarte grave . Mai întâiu pentru ca păcătosul prin o suferinţă voluntară să scape de suferinţa involuntară şi grea ce-1 aşteaptă în lumea cealaltă, căci nimic alta decât o su­ferinţă voluntară nu poate îmblânzi pe Domnul" '). Aces t ea sunt cuvintele Patriarhului, cari cred că nu mai au n e v o i e de nici un comentar.

Aceeaş i rămânere a pedepsei temporale după s p o v a d ă ne-o întăreşte şi autoritatea nu de puţină greutate a renu­mitului Mitropolit al Kievului, Petru Movila. Aces t exponent al învăţăturii Bisericii Orientului din veacu l XVII, în cele două opere ale sale „Trebnik" şi „Mărturisirea Ortodoxă" ex­pune, fără nici un înconjur, şi necontrazis de nimeni, scopul „epitimiilor" sau canoanelor dela spovadă. In „Mărturisirea Ortodoxă" el socoate satisfacţiunea, ca şi Conc. Tridentin, ca al treilea e lement trebuincios al Sacramentului Spovezi i . Iar în opera „Trebnik" repetă, aproape cuvânt de cuvânt, în­drumarea Conciliului Tridentin, ca să aibă grijă duhovnicul să nu impună epitimiu (pocăinţă) uşor pentru păcate grave.. . , fiindcă satisfacţia nu este numai spre îndreptarea vieţii viitoare, ci e şi un medicament pentru pedepsirea şi îndastularea pă­catelor din trecut"2)

De aceeaş i părere e şi Patriarhul Dositeiu al Ierusali­mului în „Confesiunea" sa, care, în can. 18, z i ce : „Sufletele oamenilor căzuţi în păcate mortale, şi care în timpul morţii nu s'au desnădăjduit, ci încă înainte de a trece din această vieaţă s'au pocăit, dar n'au apucat a face vreu n rod de pocăinţă (rugăciuni, lacrimi, îngenuncheri) , se pogoară în iad şi sufer pedepse pentru păcatele făcute de dânşii, fără însă a se lipsi de nădejdea uşurării de ele"... Până aci Con­fesiunea Patriarhului Dositeiu. Trecând însă peste cuvântul „iad", care în doctrina noastră ar veni înlocuit cu acela de „purgator", şi considerând cuvintele în tot întregul lor, ve ­dem că aci ni-se spune clar, că sufletul care s'a căit de pă­catele sale în vieaţă, dar „n'a apucat a face vreun rod de pocăinţă", sufere în lumea cealaltă fără a-şi pierde nădejdea uşurării... Prin urmare sufere o pedeapsă temporală, care s e v a sfârşi odată...

In fine rămânerea pedepselor temporale pentru păcatele

') Cir. V. Suciu, Teologia Dogmat ică Specia lă , voi . II, p 377. ') Cir. V. Suciu, op. cit. p. 377; Jugie p. 359; Denzinger, n. 905.

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 189

deja iertate ne-o aminteşte şi „Rânduiala Mărturisirii" din „Euhologiul Bogat" tipărit la Bucureşti i).

Aces te mărturii oficiale ale Bisericii Orientale ni-le con­firmă consensul aproape unanim al teologilor răsăriteni disi­denţi din v e a c . XVI şi XVII. Deabia pe la mijlocul veacu lu i XVIII tăgăduirea satisîacţiunii sacramentale izbuteşte să-ş i facă mai mult loc printre teologii ortodocşi. Din veacu l al XlX-lea apoi, şi până în zilele noastre, ea a ajuns să fie la modă pentru acei teologi, cari se cred a fi păzitorii ortodo­xiei împotriva „atacurilor şi greşelilor" Bisericii Romei.

Totuşi a rămas totdeauna, şi este şi acum, un curent destul de puternic, care favorizează v e c h e a şi adevărata în­văţătură, cum că scopul epitimiilor este şi ispăşirea păca­telor trecute. Printre cei de credinţa aceasta e eologul rus Ştefan iaworskij (jum. v. XVIII), care în cartea sa „Piatra credinţei" vorbeşte despre rugăciunile ce se îac la morţi ca şi teologii catolici, făcând deosebire între reatus culpae şi reatus poe­nae aeternae et temporalis. La fel grecul Elie Meniates Fila-ret din Moscova, Crisant din Ierusalim, Arhiep. Ignatie, A n ­drei Maltzev şi alţii.

La români caracterul dublu al canonului (adică şi corec­ţional şi satisîactoriu) îl susţine preotul Ioan Popa din Optaşi-Olt, în articolul „Reflecţiuni şi constatări asupra penitenţei în creştinism", publicat în revista „Adevărul Bisericesc" din Piteşti, anul 1924 Nr. 5 - 6 . El citează pe „Fericitul Augustin" şi spune că „pentru a face pocăinţă nu e deajuns a duce o v ieaţă nouă, ci trebue a a v e a inimă sdrobită şi pătrunsă de durere, dând satisfacţie lui D u m n e z e u prin zdrobirea inimii, prin milostenii şi prin rugăciuni, pentruca să ne ierte păca­tele" 3 ) . — Iată dar că nici până astăzi nu este învăţătură comună în Biserica Răsăriteană, că scopul canonului ce se dă în spovadă ar îi numai un mijloc de îndreptare pentru viitor. A ş a că, pentru ca să îi îost exact, Gr. Comşa în car­tea sa către intelectuali, în loc de „Biserica noastră Orto­doxă învaţă, etc...", ar îi trebuit să spună „Teologii noştri ortodoxi, cari merg pe urmele protestanţilor, spun că... etc". Cel mult, dată fiind deosebirea ce am văzut-o mai sus , putea să spună că chest iunea este discutată între teologi, dar nu

l ) Cfr. Suciu, op cit. p. 379. ;) Cfr. Jugie, op. cit. p. 358. 8 ) Cfr. V. Suciu, op. cit, p. o76.

190 CtJLTURfl CREŞTINA Nr. 3-4

s'o arunce aşa din bun senin în spatele „Bisericii Ortodoxe". In acest chip ar îi fost mai exact, şi nu ar mai fi ridicat un nou cap de desbinare între învăţătura catolică şi cea orto­doxă. Ortodoxia nu câştigă nimic de pe urma unor astfel de aserţiuni fără bază teologică!.. .

Celelalte aîirmaţiuni ce le mai face numitul, că adecă „Isus Hristos a satisfăcut dreptatea divină, şi astfel nu mai este nevo ie de satisfacerea noastră", că „Dumnezeu pedep­seşte numai odată pentru păcate", că apusanii catolici „pre­zintă pe D u m n e z e u ca un judecător fără milă, care trebue satisfăcut cu fapte omeneşti", — sunt s imple insinuatiuni menite să discrediteze doctrina Bisericii Romei. Privite prin-tr'o lumină mai obiectivă, ele apar pescuite , ca şi fraza de mai sus , în apele tulburi ale protestantismului, care afirmând că Isus Hristos a satisfăcut dreptatea lui D u m n e z e u pentru păcatele noastre, neagă trebuinţa oricărei fapte bune pentru mântuire.

Insă, e adevărat că Isus Hristos a suferit pentru păca­tele noastre, şi chiar mai mult decât ar fi fost de trebuinţă, dar nu a suferit în aşa fel ca să nu trebuiască să suferim şi noi, şi să facem fapte bune. Prin suferinţele sale, El a plătit preţul iertării păcatelor noastre, fiindcă era nevo ie de un act infinit, care să îndestuleze infinita dreptate a lui Dum­n e z e u ce fusese vătămată. Dar nu ne-a dispensat pe noi de a suferi şi a face fapte bune. Aceas ta ne-o dovedeşte Sf. Scriptură la tot pasul, când ne înştiinţează să facem roade vrednice de pocăinţă, ne aminteşte că „plata noastră" (deci s e cer fapte pentru care să a v e m plată!) multă este în ce ­ruri, şi când spune că v a zice celor drepţi la judecata de urmă: „Veniţi binecuvântaţi i Părintelui m e u de moşteniţi îm­părăţia pregătită v o u ă de la începutul lumii, pentrucă flă­mând am fost şi mi-aţi dat de mâncare , însetat şi mi-aţi dat s ă beau, etc..." Toate acestea sunt fapte bune, care presupun trebuinţa ca la meritele lui Isus Hristos să adăogăm şi noi lucrări de ale noastre.

A ş a stând lucrurile, putem încheea stabilind că pocă­inţa, canonul sau epitimul, ce s e dă de obiceiu la spovadă , nu are de scop numai îndreptarea vieţii din viitor, ci este în primul loc şi o facere îndestul dreptăţii dumnezeeşt i pen­tru pedeapsa vremelnică, datorită păcatului. Aceas ta nu în -somnează că D u m n e z e u pedepseş te de două ori, pedepseşte

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 191

de două ori, ci pedepseşte cu o dublă pedeapsă, după cum am văzut... Nici nu însemnează că „Dumnezeu este un ju­decător fără de milă, care trebue satisîăcui prin fapte o m e ­neşti", cum zice rup. ep. Comşa, ci El este un Dumnezeu , care cere ca omul să-şi a l ipească faptele sa le la meritele infinite ale lui Isus Hristos, pentru a arăta că vrea să con­lucreze şi el la mântuirea sa. In loc de a îi un judecător îâră milă, D u m n e z e u e un tată preabun, care tocmai fiindcă e plin de milă îaţă de iiul greşitor, îi iartă greşala şi v ina , şi se mulţumeşte numai ca acesta să-şi recunoască greşa la şi inaîară, îăcând „roade vrednice de pocăinţă". A c e s t e a toate, le susţine Biserica Romei şi Teologii ei, bazându-se pe argumente din Sî. Scriptură, Sî. Tradiţiune şi pe practica Bisericii Romane şi Orientale.

P. GH. PATRAŞCU

R e s p e c t V e c h i u l u i ş i N o u l u i T e s t a m e n t ! „Celce v r e a să v a d ă istoria biblică şi înţe lepciunea învăţăturii Vechiului Testament izgonite din Biserică şi din şcoală, huleşte c u v â n ­tul lui Dumnezeu , huleşte planul mântuirii întocmite de Atot­puternicul, şi gândirea o m e n e a s c ă îngustă şi mărginită o pune deasupra planului istoric voit de Dumnezeu . El tăgă­duieşte credinţa în Hristos cel adevărat, ce lce s'a arătat in trup, şi care şi-a luat natură o m e n e a s c ă chiar din poporul care a v e a să-1 răst ignească pe cruce. Unul ca ace la stă fără înţelegere înaintea dramei cosmice a Fiului lui Dumnezeu , care, în faţa îaptei egoiste a celor ce l-au restignit, a pus îapta dumneze iască arhierească a morţii Sale răscumpără­toare şi prin aceasta a îăcut, ca Vechiul Testament să şi găsească împlinirea, desăvârş irea şi apoteoza sa în Noul Testament. — Culmea revelaţiunii este deiinitiv ajunsă în Evanghelia lui Isus Hristos, şi ea este obligatoare pentru toate timpurile. Aceas tă revelaţiune nu cunoaşte nici o adău­gire îăcută de mână omeneescă . Cunoaşte, cu atât mai puţin un surogat şi o înlocuire, prin „revelaţiuni" arbitrare, pe cari anumiţi purtători de cuvânt ai vremii de îaţă ar vrea să le derive din aşa numitul mit al sângelui şi al rasei. D e când Hristos cel Uns a săvârşit opera răscumpărării , a frânt domnia păcatului şi ne-a meritat harul de a îi fiii lui Dum­nezeu, — de atunci nu s'a dat oamenilor nici un alt nume sub cer, prin care ar putea să fie fericiţi, afară de numele lui Isus (F. Ap. 4, 121". (Enciclica papa lă : Mit brennenderSorge, din 14 Martie 1937. Trad. Dr. Victor Macaveiu).

BISERICA ÎNFRUNTÂND NOUL PAGANISM NOTIŢE INFORMATIVE A S U P R A FRĂMÂNTĂRILOR RELI­

GIOASE DIN GERMANIA NAŢIONALSOCIAL1STĂ

Pacea e o comoară ce nu poate fi preţuită îndeajuns. Dar numai cea adevărată şi singură vrednică de acest nume: pacea întemeiată pe cinstirea împrumutată dintre stăpânire şi supuşi şi întărită de convingerea neclătinată că se respectă cu sfinţenie toate drepturile cetăţeneşti şi religioase câştigate pe calea legii, scrise ori nescrise, la lumina zilei, în urma unor vrednicii verificate. Altfel, tăcerea şi liniştea celui cu căluşuşul în gură, cu mâinile legate, cu genunchiul opresorului în piept şi cu sabia deasupra capului, e numai un straniu simulacru de pace, pe cât de odios, pe atât de revoltător şi de prevestitor de apropiate prăbuşiri cu huet. Fiindcă samavolnicia, de orice fel ar fi ea, nu poate dăinui prea mult: Violenta non durant. De altă parte, ca orice păcat şi acesta sfârşeşte cu plâns şi cu scrâşnirea dinţilor. Mai ales vio­lentarea conştiinţelor e dintre fărădelegile ce se răsbună cumplit şi cu mult mai curând de cum ar crede călăii îmbătaţi de plăce­rea puterii vremelnice.

Biserica Romei, doreşte din tot sufletul să vadă înstăpâ­nită pe pământ pacea. Nu însă orice pace şi cu orice preţ. Lumina Spiritului Sfânt şi experienţa ei bimilenară au învăţat-o că, deşi trebue să ţină seama de slăbiciunile firii omeneşti şi să încunjure tot ce ar fi provocare a firii acesteia, totuşi, când e vorba de Dumnezeu şi de adevărul său, nu-i este îngăduit să şovăiască o clipă întru a lua lupta cu orice putere s'ar împotrivi acestui ade­văr. Târguiala în acest caz ar fi trădare şi ceeace place multora pentru cazuri similare să numească prudenţă ar fi o păcătoasă lipsă dela datorie. Că vrăşmaşul cu care va trebui să se poarte răsboiul se va chema Iulian Apostolatul, Henric VIII, ori Calles; că va purta haina şi va folosi armele vechiului păgânism; a aria­nismului; a răsvrătirii lutheraniene; a enciclopedismului; a bolşe­vismului ori a neopăgânismului rosenbergian, puţin impoartă. Lupta trebue pornită şi purtată ani, decenii, veacuri, — până la biruinţa finală, care sigur de partea Bisericii va fi, indiferent de eventua-

Nr. 3-4 6 0 L T U R Â C R E Ş T I N A 193

lele fluctuaţii dintre timp. Asta însă numai după ce toate încer­cările bunei credinţe s'au vădit a da greş şi când răbdarea ar în­semna uitare de sine. — Cum ar fi fost „cuminţenia" catolică ce şi-ar fi însuşit înţelepciunea de sclavi: „capul aplecat de sabie nu-i tăiat" şi s'ar fi menţinut până în capăt (pricepe: până şi-ar fi dat duhul în braţele sugrumătorului plin de „bunăvoinţă" tip teutonic).

Pentrucă trebuie să se ştie două lucruri: catolicii germani, pă­stori şi păstoriţi, la începuturile mişcării naţionalsocialiste au avut toată stima faţă de ea şi au sprijinit-o călduros. Din partea sa însă această mişcare nici când n'a fost însufleţită de simţeminte prie­teneşti faţă de Hristos şi creştinism. Cu prilejul farsei electorale din 1936, care s'a numit alegeri pentru Reichstag, vlădicii şi-au sfătuit credincioşii să voteze listele pe cari figurau dalde Rosen-berg, Schirach şi alţii ejusdem furfuris, lucru pe care nu l'au făcut sub regimul de Weimar, deşi acesta a fost incomparabil mai loial faţă de catolici ca stăpânirea cămeşilor brune. Ba când cu plebis­citul din Saar vre-o 60 preoţi cari n'aveau încredere în sforăelile naziste au luat parte la întemeierea Vdlksbund-ulxxi antihitlerist, episcopii le-au interzis să îndrăsnească a vorbi în întruniri publice. Mai mult: n'au suflat un cuvânt despre masacrele din Iunie cel de sinistră amintire, deşi căzuseră jertfă şi catolici de seamă (Dr. Klausener, bunăoară, capul şi sufletul tineretului catolic german); asemenea au aşternut vălul tăcerii peste câinoşenia tratamentului din lagărele de concentrare, mergând până acolo cu înţelegerea patriotică încât să felicite, printr'o epistolă pastorală colectivă, pe Fiihrer, în 1935, pentru opera antibolşevică pe care o săvârşeşte (fără a-i pomeni însă că metoda-i este exact cea bolşevică: asa­sinate, ucideri de „dezertori", „sinucideri", schingiuiri în lagăre de concentrare ş. a.). Loialitatea aceasta excesivă îl poartă pe Groe-ber, arhiepiscopul de Freiburg im Breisgau să colinde personal pe la mai multe redacţii catolice străine şi să le roage să nu scrie de prigoana religioasă din cel de al treilea Reich. (Drept răsplată s'a pornit împotriva acestui ierarh chiar din partea celor apăraţi de el o infamă campanie de denigrare, fiindu-i terfelit nu numai patriotismul ci şi cinstea personală). Nu de mult, cum povesteşte d. Kurt Tărmer, un preot german catolic care a dat vlădicului său să înţeleagă c'ar fi bine, totuşi, să se mai ştie ceva şi în străină­tate de suferinţele mărturisitorilor crezului roman în Germania de azi, s'a ales cu o dojana de s'o ţină minte. Acelaşi face destăi­nuirea că semioficiosul Vaticanului, „L'Osservatore Romano" îşi primeşte dela corespondentul său particular din Ziirich ştirile cari

9

CULTURA C R E Ş T I N A Nr. 3-4

privesc Reichul, şi nu dela episcopi catolici — Cu toate acestea ierarhia bisericească e tot mereu atacată şi prezintată ca nepa­triotică, iar preoţimea ca imorală şi înstrăinată de sufletul neamu­lui. Motivul: Bate păstorul şi se va risipi turma.

Şi tocmai asta o râvnesc matadorii nazismului: să se risi­pească turma, ca să poată fi apoi adunată în tabăra crucii încâr-ligate. Gândul lor doar acesta este: să înlocuiască creştinismul printr'o religie naturală, naţională. Hanns Kerrl, ministrul afaceri­lor ecclesiastice a Reichului a declarat-o public, la Fulda, în 24. XI. 1937: „Naţionalsocialismul e o mişcare religioasă care nu numai recunoaşte legătura cu Dumnezeu şi cu ordul divin, ci e o realizare vie a lui". Cari cuvinte însuşinduşi-le Das Schwarze Korps (9. 12. 37) scrie: „Prin urmare însuşi statul este acela care, pe titlu că-i forma vitală a comunităţii poporului, reprezintă credinţa în Dumnezeu tradusă în faptă.,. Statul naţionalsocialist vrea să im­pună tuturor tărîmurilor vieţii rânduiala dumnezeeiască; el sus­ţine ce-i conform naturii şi combate ceeace-i contra naturii..." Dar mai mult decât ori cine pledează pentru mesianismul religios al nazismului Alfred Rosenberg, autorul faimoasei lucrări: „Mitul veacului XX" (pus la Index) şi filosoful acestei ideologii care vrea să fie cu orice preţ o nouă religie a nouilor teutoni. Ocupându-se de viitor în numărul de Anul Nou 1938 al lui „Volkischer Beo-bachter" principalul organ al partidului nazist, face declaraţii ca acestea (pe cari noi le dăm după K. Tiirmer, 1. a ) :

>Un mare număr al reprezentanţilor vechilor ideologii au sfârşit prin a recunoaşte faptul politic al noului Stat, dar au încercat să despărţească Stalul ţi partidul naţionalsocialist de temeiul din care trăiesc (aceste două realităţi). S'au făcut declaraţii c'ar putea fi recunoscut naţionalsocialismul politic, dar nu noua concepţie a lumii care se ridică. Să îndrepte această greşală fundamen­tală: iată marea datorie de viitor a partidului. Trebue insistat din ce in ce mai mult asupra faptului că opera politică şi legislaţia de stat nu pot fi privite iso-lat, ci că ansamblul a ceeace facem noi nu este decât laturea dinafară a unei atitudini foarte adânci şi foarte noui faţă de destin. Cel ce nu înţelege forţele motrice ale concepţiei naţionalsocialiste despre lume, acela nu va pricepe nici faptele vieţii exterioare. Nu de o atare lege s'a legat pe viaţă şi pe moarte na­ţionalsocialismul, ci de concepţia sa de viaţă (Weltanschaung). Aceasta a luat fiinţă odinioară spontan, ca un protest german, şi a devenit astăzi conştiinţa su­perioară a milioane de oameni..."

Religia de care s'a legat naţionalsocialismul pe viată şi pe moarte o cunoaştem: e religia sângelui şi a rasismului, cu o cre­dinţă care-şi are isvorul în natură şi cu un Dumnezeu total de­personalizat. „Dacă religie înseamnă legătură (scrie prof. Dr. Schoel,

') Ct. KURT TTjRMER: La perse-cution religieuse dans le 111-e Reich. (Vie Intellectuelle 10 25. I. 38).

Nr 3-4 CBLTORfl CREŞTINA 195

discipolul lui Dr. Hauer, care la rândul său este ecoul şi expresia cea mai autentică a lui Rosenberg), atunci nu poate fi vorba de o persoană umană şi o persoană divină, ci de legăturile vieţei reale. In acest sens expresiile sânge şi pământ constituesc cea mai vi­guroasă formulă a pietăţii nordice: „sânge" înseamnă popor şi rasă, iar „pământ" înseamnă solul natal. Calitatea noastră de Ger­mani este o credinţă religioasă, căci în ea se exprimă legătura noastră de fondul original al vieţii". „Nu există persoane absolute şi nici persoane divine... Divinitatea impersonală, omnipotentă, obiect de experienţă interioară este esenţialmente ariană şi ger­manică; Dumnezeul personal, care domneşte în ceruri, este sesi­zabil de idee: este un Dumnezeu semitic şi latin". — Aşa Dr. Bergmann, unul din protagoniştii nouei „religii" naziste-teutonice, care are şi rândurile blasfeme:

»Toate marile tendinţe şi realizări ale umanităţii moderne au fost efec­tuate fără Dumnezeu şi Biserică. Aceasta este operă umană şi nu Divină sau eclesiastică. Şi tocmai în acest caracter li constă nobleţă şi perfecţia umană, dacă mă pot exprima astfel, în timp ce Dumnezeu Atot Puternic fără putere a Împiedecat războiul mondial sau tratatul dela Versailles? Avem deci motive de a ridica o Biserică bazlndu-ne pe El? Ne vine el, oare, in ajutor nouă Germa­nilor, care suntem un popor civilizator al umanităţii? Se ocupă El, oare, de noi în marea mizerie? Ne ascultă El, oare, plângerile? Are El, oare, milă, de noi cei persecutaţi ?< ').

Apostolii unei atari „religii" e oarecum firesc şă privească cu duşmănie Biserica lui Hristos Dumnezeu-Omul şi să caute s'o suprime pe orice cale, cu orice preţ şi cu orice mijloace, întru cât s'ar opune operii lor „mântuitoare". Mai ales că aceşti crainici ce au ca maeştri pe Schopenhauer, preamăritorul voinţei mai pre sus de toate şi pe Nietzsche închinătorul „supraomului" ce nu se mai sinchiseşte de morala „pentru sclavi" a creştinismului, înţe­leg să purceadă practic în consecinţă. Ceeace, pentru regimul na­zist, a însemnat chiar dela început: organele de publicitate cate-

') a . RADU CERNEA: Neo-păgâniamul tn Germania1. Bucureşti 1937. pag. 5 2 - 5 3 . 56. — Tot aci (pag. 5 4 - 5 5 ) e lăsat la cuvânt prof. Herman Man-del: «Dumnezeu nu este Dumnezeul unei realităţi supranaturale ci nimic şi ex­clusiv Dumnezeul Lumei care nu există fără lume ca şi dealtfel lumea fără el. Lumea este perpetua Lui revelaţie, sau mai bine zis: propria realizare, nu creată arbitrar din neant, ci necesar născută din natura divină şi in perpetuă naştere*. La întrebarea ce şi-o pun nouii filosofi ai nazismului: Să căutăm pe Dumntzeu? răspunsul lor e s t e ; »Nu trtbue să căutăm ceeace avem in noi. Nu putem dori pe Dumnezeu, căci el nu-i un scop. Dumnezeu nu-i nici deasupra, nici dedesuptul nostru; nici in afară, nici in lume. El n'are nici o existentă absolută, căci Dum­nezeu nu-i altceva decât viaţa. Ne este deci imposibil să credem in Dumneseu, să ne rugăm Lui şi să ne adresăm Lui, ca şi când ar ti o fire independentă, au-tonomă*. (/. a.)

5*

196 COLTORA CREŞTINA Nr. 3-4

goric creştine trebuesc sugrumate; şcoala confesională trebueşte închisă; organizaţiile tineretului creştin trebuesc desfiinţate; tag­mele călugăreşti trebuesc luate la ochi şi risipite; preoţimea peste tot trebue discreditată; Scriptura şi Crucea trebuesc scoase din viaţa obştească. Macht geht vor Recht. Forţa primează dreptul în concepţia nazistă. Ş'apoi ca unii ce privesc de sus şi cu suveran dispreţ la fleacul imaginar pe care creştinismul îl numeşte păcat l ) , ce i-ar şi putea opri să nu se folosească de toate mijloacele pe cari li-le pune la îndemână puterea? înscenări calomnioase cu procese răsunătoare; întemniţări cu duiumul; surghiun la repezeală; sterilizări forţate, — totul e socotit permis în interesul sângelui şi rasei nordice idolatrizate. „Ce-i dreptul?" se întreba consilierul de stat Boerger, într'un discurs rostit la Koln în 30 Mai 1935. Răspunsul e vrednic de-un consilier de stat nazist: „Drept este tot ceeace foloseşte Germaniei; Alles was Deutschland niitzt ist Recht". Cu alte cuvinte: măsura a tot ce-i moral şi imoral sunt interesele germane; respectiv ceeace li-se năzăreşte naziştilor a fi aşa ceva. Angajaţi în lupta cu un spirit străin Germaniei (creşti­nismul 1), dânşii se declară prin Das Schwarze Koips, oficiosul „Căştilor de oţel", gata să se răsboiască pentru idealul rasist până în pânzele albe, fără să-şi bată mult capul cu ceriul şi cu Dum­nezeul creştinilor. „In sângele poporului nostru sălăşluieşte veş­nica tinereţe. Noi avem şi astăzi aceeaş vârstă ca acum zece mii de ani. Eternitatea rasei noastre: iată credinţa noastră. Marile legi rasiale sunt singurele directive al gândirii noastre... Balivernele despre Dumnezeu nu sunt treburi de-ale noastre; noi nu facem parte din ceata acelora cari zic: împărăţia noastră nu-i din lumea aceasta. Chiar întors: noi în lumea aceasta suntem, şi încă cu amândouă picioarele, ca s'o modelăm după gustul nostru. Mărtu­risirea noastră, crezul nostru este Germania; numai şi numai Ger­mania" *).

Susţinută de o presă puternică şi de metode cazone prusace, mişcarea aceasta e numai firesc că s'a întărit şi a cutropit îndeo-

') Câteva specimene de cugetare neo-pSgână teutonică sub acest raport: >Sentimentul creştin al păcatului şi ideia de pedeapsă nu sunt sentimente reli­gioase ci complexe, idei fixe, artificiale, imprimate omului.. Mu atât păcatul este rău, cât ideia pe care creştinul şi-o face despre păcat". (Dr. E. Bergmann). — «Sentimentul conştient al păcatului este un fenomen secundar, care întovără­şeşte bastarditatea fizică* (A. Rosenberg). — «Creştinismul a inventat ideia de păcat şi de răspunderea lui, spre a pune pe oameni în stricta dependenţă a Bi-sericei* (v Lippe). — Citate la R. Cernea, pag. 50—51.

•) Cf P1NARD DE LA BOULLAYE S. I.: JeSus, RCdempteur Paris. 1936, nota 6 dela pag. 280—281. (Citat din Das Schwarze Korps).

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 197

sebi tineretul în chip uluitor. Dar a devenit o primejdie gravă şi pentru mulţimile adulte. Răbdând multe în tăcere în credinţa re­venirii la calea cea bună, Biserica Domnului din patria sf. Boni-faciu când s'a văzut înşelată în aşteptările sale, a ieşit din rezervă, spunându-şi limpede şi energic cuvântul în cauză. Epistola pasto­rala colectivă a episcopatului german, dată din conferenpi dela Fulda (19—23. 8. 1935) e un straşnic avertisment pentru falşii profeţi ai şi mai falsei noui „religii" şi un luminat cuvânt de în­văţătură şi de încurajarare pentru dreptcredincioşi. — Câteva rânduri din pomenita epistolă pastorală pastorală colectivă:

• Duşmanii credinţei creştine şi ai Bisericei catolice au devenit leghion. Creeri iară maturitate, caii n'au studiat niciodată catehismul credinţei, o i i n'au făcut acest lucru decât superficial, se cred chemaţi să judece tot ce este catolic. Bărbaţi şi femei cari n'au cunoscut niciodată frumseţa liturghiei noastre şi pacea sufletului după o sfântă împărtăşanie, s'au pus să îndemne, pe toate căile de propagandă, la părăsirea Bisericii şi la apostasia dela creştinism. Scriitori cari n'au studiat niciodată istoria Bisericii, sau dreptul său din isvoare curate, tul­bură cu fraie umflate spiritele fără de judecată. Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, şi chiar şi Evanghelia şi epistolele sf, Pavel (după ei^ nu mai au va­loare. Isus Hii3tos, Stăpânul şi Mântuitorul nostru, nu mai e calea, adevărul şi viaţa; trebue ruptă orice legătură cu scaunul primaţial instituit de Hristos şi în locul aceluia să fie ridicat ceeace se cheamă Biserică naţională descătuşată de Roma. Ei în de ei, aceşti duşmani de moarte ai creştinismului, sunt împărţiţi in diferite fracţiuni potrivnice, cum erau neamurile la zidirea turnului vavilonean. Dânşii nu sunt uniţi decât pentru a lăpăda nu unul ori altul din adevărurile de credinţă, cum era in luptele de mai 'nainte pentru credinţă, ci însăşi esenţa şi temeiurile religiei creştine. Si mai sunt de acord şi intru a-şi îndrepta lupta de totală distrugere în primul rând împotriva Romei şi a credinţei romano-catolice.

[...] Rămâneţi tari în credinţa voastră în vreme ce se lucrează la „decon-fesionalizarea" vieţii publice, ceeace înseamnă deereştinarea ei. Prin această nouă dărimare e lovit şi concordatul Reichului care, chiar dela început garantează exerciţiul public al religiei catolice. Hristos Domnul a dat poruncă trimişilor săi să vestească de pe coperişuri legea suverană şi veşnică a împărăţiei sale (Mt. 10, 27), adecă să-şi ridice şi ei amvoane publice în marea cetate. Hristos a numit împărăţia sa grăunte de muştar care-şi înalţă vârful tot mai sus şi-şi întinde tot mai depatte ramurile (Mt. 13, 31) şi care, prin urmare, întrece chiar tărîmul Bisericei. însuşi Hristos a fost în pelerinaj la Ierusalim şi, in ziua cor­turilor, a fost în fruntea poporului \ ce se închina, recunoscând prin aceasta pro­cesiunile publice. Ar fi o ştirbire de neiertat deereştinarea vieţii publice şi opre­liştea oricărui semn creştin în viaţa publică şi în acelaş timp tolerarea ostilită­ţilor publice împotriva creştinismului. Acesta-i motivul pentru care conferenfa episcopatului a adresat un memoriu Ftihrerului şi Cancelarului Reichului, atră-gându-le atenţia asupra primejdiei ce înseamnă abuzul nouilor lupte destructive şi asupra celorlalte restringeri a libertăţii religioase şi a altor siluiri a conştiinţei creştine»').

l ) Cfr. Documentation Catholique. Tome XXXIV, Iulie—Decemvrie 1936, unde pastorala din chestie se află în întregime, col. 390—400.

188 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

Scrisoarea aceasta a ierarhiei catolice germane, semnată de trei arhiepiscopi-cardinali şi douezeci episcopi, pe lângă c'a fost un strigăt de durere şi un glas de protest, a fost totodată şi o demascare a unor farsori ce se joacă cu cuvintele, cu gândul de a trage pe sfoară pe cei ce le-ar da crezământ. Că cei demascaţi au fost de aci încolo şi mai înverşunaţi în contra preoţimei şi Bise­ricii şi că au depus şi mai mult „zel" să adune material calom­nios pentru Pfapfenspiegel (Oglinda Popilor), e lucru de înţeles. Trebue să se înţeleagă însă şi aceea că după câte făptuiseră na­ziştii împotriva cuvântului dat, împotriva lui Dumnezeu, a Bise­ricii, a slujitorilor ei şi a moralei creştine, răbdarea ar fi frizat laşitatea şi inconştienţa. Iar acestea nu sunt „virtuţi* catolice. De altfel oamenii Bisericii, şi toţi ceilalţi câţi simţiau cu ea, ştiau prea bine că n'au de a face cu oameni de bunăcredinţă. Rasismul, în sensul lui rosenbergian, nu se împacă cu creştinismul şi, mai cu­rând ori mai târziu, tot trebuia să se ajungă la desnodământul lui „care pe care". Echivocurile verbale ale naziştilor aveau doar me­nirea să anestezieze deocamdată pe cel ce şi aşa aveau de gând să-1 răpună. Cineva dela Das Schwarze Korps (9. 12. 37) are ci­nismul s'o spună că-i sosită vremea (după rezistenţa dovedită de catolici şi de protestanţii de bine) să fie restrinsă toată activitatea Bisericii la „discuţii eclesiastice" şi la „desbateri dogmatice": adecă (după apreciere nazistă), la vorbărie puerilă. Respectivul află evo­luţia aceasta de foarte firească, deşi i-se pare şi lui că-i, totuşi, peste aşteptări de rapidă. Pentru aceasta însă declară vinovată numai Biserica. De ce n'a vrut să „colaboreze" cu naziştii în felul cum îi daseră ei să înţeleagă c'ar fi bine..? Atunci, de!, evo­luţia aceasta poate c'ar mai fi durat chiar şi zeci de ani... Pe ro­mâneşte: chiar să fie jucat Biserica aşa cum îi fluerau voinicii în cămaşe cafenii, tot acela-i era sfârşitul: o păpuşă ridicolă, bună pentru telali, şi nu pentru palatul nouilor „supraoameni" şi închină­tori ai rasei nordice, ai sângelui şi pământului teutonic şi ai zeu­lui Wotan din mitologiile germane.

Roma sf. Petre, totdeauna la timp şi bine informată, a urmă­rit cu atenţie mişcarea naţionalsocialistă din Germania Urmând însă un vechiu şi înţelept obiceiu al său, a fost extrem de rezer­vată: nici pro, nici contra. Cu toate că, deja în 1933, îndată după încheierea concordatului cu Vaticanul, se dau uitării celea sem­nate şi se disoalvă asociaţii catolice, se suprimă gazete, se des­fiinţează sindicatele creştine; sunt aruncaţi în temniţă preoţi pentru vinovăţii scornite; se vine cu legea sterilizării, ş. a. Anul 1934 e anul măsurilor poliţieneşti împotriva tineretului catolic; a masa-

Nr. 3-4 COLTORA CREŞTINA 199

erelor din Iunie; a propagandei deşănţate pentru Mitul veaculuiXX al lui Rosenberg; şi a altor păcătoşenii. Sf. Părinte, de 5 April, primind în audienţă un grup de tineri pelerini germani, le zice, între altele, în nemţeşte: „Primiţi binecuvântarea Noastră pentru tot ce aţi suferit deja şi pentru tot ce mai aveţi de suferit... Noi vom spune şi vom apăra adevărul, kostet was kostet..." Abia la 6 Maiu 1935 Vicarul Domnului lasă să se înţeleagă că ştie cum se lucrează în Germania hitleristă împotriva credinţei şi că osân­deşte păgânătăţile ce se petrec acolo: „Totul a fost încercat pentru a distruge viaţa creştină şi catolică în Germania. Aproape zilnic ne vin ştiri că credincioşii catolici în Germania sunt prigoniţi şi împiedecaţi în deprinderea credinţei lor. Şi încă nu numai credincioşii, ci şi preoţii şi episcopii sunt expuşi prigoanelor. Se urmăreşte, în numele unui pretins „creştinism pozitiv", înstrăinarea Germaniei de credinţa creştină şi îndrumarea ei spre un păgânism barbar". — La Expoziţia Internaţională a Presei Catolice din 1936 dela Roma se remarcă absenţa Sovietiei şi a Germaniei. „Al doilea ab­sent este Germania, pentrucă acolo, în pofida oricărei dreptăţi şi adevăr, se poartă lupta contra existenţei unei prese catolice pe temeiu de confusiuni artificiale şi voite, între politică şi religie..." De Crăciunul aceluiaş an, făcând aluzie la stările din Reich, Sfântul Părinte ţine să sublinieze: „Printre cei ce afirmă c'ar fi apărătorii ordinei contra forţelor subversive, a civilizaţiei contra revărsărilor comunismului, şi cari merg până la a-şi aroga primatul pe acest teren, vedem cu durere a fi în număr mare cei ce, în alegerea mijloacelor, se lasă stăpâniţi şi călăuziţi de idei false şi funeste... Idei false şi funeste, pentrucă cel ce încearcă să scăriţeze ori să stingă în inima oamenilor, şi în special într'a tineretului, credinţa în Hristos şi în descoperirea dumnezeiască; cel ce îndrăzneşte să prezinte Biserica lui Hristos, depozitara făgăduinţelor divine şi educatoarea popoarelor din rânduială dumnezeiască, drept duş­mană declarată a prosperităţii şi a progresului naţiunii, nu numai că nu este făuritor al unui viitor fericit pe seama omenirii şi a ţării sale, dar distruge mijloacele de apărare cele mai eficace şi mai decisive ce există împotriva relelor de temut şi lucră mână în mână, chiar fără a-şi da seama, cu cei pe cari se măguleşte şi se mândreşte că-i combate". — La cari constatări nazismul a cre­zut că poate răspunde cu insinuaţia stupid de insipidă: „Vaticanul fraternizează cu Kremlinul"

Toate avertismentele părinteşti şi toate stăruinţele de a aduce

l) Kurt Tiirmer, studiul citat,

200 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

regimul nazist Ia sentimente mai normale şi mai creştineşti ră­mânând fără efect pozitiv şi serios, Capul Creştinătăţii a pus la punct, în faţa lumii întregi, aberaţiile de multe feluri ale acestui regim, prin enciclica epocală Mit brennender Sorge din 14 Martie 1937. Redactată suaviter in modo sed fortiter in re, această scri­soare papală e o capodoperă în felul său şi face să fie cunoscută şi mult meditată de toată lumea creştină. La acest loc ne mărgi­nim să reţinem abia câteva pasagii din cap. III al acestui docu­ment al vremii despre care însuşi Sf. Părinte spune (în cap. XI) că i-a cântărit fiecare cuvânt pe cumpăna dreptăţii şi totodată a iubirii:

Credincios poate fi socotit nu acela care se mulţumeşte a folosi cuvân­tul Dumnezeu In discursuri, ci numai acela, care de acest cuvânt sublim leagă adevăratul şi cuvenitul concept al dumnezeiril. Cel ce, într'o confundare pau-teistică, pune pe Dumnezeu alăturea cu Universul, şi pe Dumnezeu il coboaiă la lume şi lumea o tndumnezeieşte in Dumnezeu, nu aparţine cetei celor cre­dincioşi.

Celce după concepţia afirmative veche-germană dinainte de creştinism, pune, tn locul Dumnezeului personal, Soarta sau Destinul sombru şi imperso­nal, acela tăgăduieşte înţelepciunea şi purtarea de grije a lui Dumnezeu, celce cu putere şi cu bunătate stăpâneşte dela un capet al lumii până la celălalt (Int. Iul Sirah 8, l ) şi toate le duce la bun sfârşit. Unul ca aceata nu poate cere să fie socotit Intre ceice cred In Dumnezeu.

Acela care, rasa sau poporul, sau Statul, sau forma de Stat, sau pe de­ţinătorii puterii de Stat sau alte valori fundamentale ale întocmirii sociale o -meneşti — cari in cadrele ordinei pământeşti ocupă un loc esenţial şi onorabil — le desprinde din această scală a lor de valori pământeşti, şi le constitue ra norma cea mai tnaltă a tuturor valorilor, — incluzlv a celor religioase, — şl le divinizează, dându-le cult de idololalrie, acela perverteşte şi falsifică ordinea creiată şi poruncită de Dumnezeu a lucrurilor. Unul ca acesta este departe de adevărata credinţă tn Dumnezeu şi de concepţia de viaţă corespunzătoare unei astfel de credinţe.

Luaţi samă la abuzul ce creşte tot mal mult, in graiu şi în scris, de a folosi numele intreit-sfânt a lui Dumnezeu ca etichetă lipsită de înţeles pentru cine ştie ce produs, mai mult ori mai puţin arbitrar, al cercetării şi aspiraţiunii omeneşti. Lucraţi Intre credincioşii voştri, ca ei să Întâmpine astfel de rătă­cire cu refuzul pe care-1 merită. Dumnezeul nostru este Dumnezeul personal, supra-omenesc, atot-puternic, infinit de perfect, unul In treimea persoanelor, trei-personal fn unitatea esenţei dumnezeieşti, Creatornl a tot ce este creat, Domnul şi împăratul, şi ultimul plinitor al istoriei universale, care nu admite şi nu poate admite alţi Dumnezei alături de sine.

Acest Dumnezeu a dat in chip suveran poruncile Sale. Ele sunt valabile independent de timp şi spaţiu, de ţară şi de rasă. Aşa cum soarele lui Dum­nezeu străluceşte deasupra a tot ce poartă figură omenească, aşa legea Sa nu cunoaşte nici prerogative şi nici excepţii. Stăpânitori şi supuşi, Încoronat) şi neincoronaţi, mari şi mici, bogat şi sărac, pe o formă toţi sunt supuşi cuvântu­lui Său. Din totalitatea drepturilor sale de Creator decurge in chip firesc obli­gaţiunea, de a fi ascultat integral, atât de către singuraticul individ, cât şi de

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 201

către comunităţile de tot neamul. Aceasta ascultare este obligatoare in toate acele domenii ale vieţii, în cari chestiuni etice pretind o concertare cu legea lui Dumnezeu şi, prin aceasta, încadrarea normelor schimbăcioase omeneşti în structura neschimbatei norme dumnezeeşti.

Numai spirite superficiale pot cădea in erezia de a vorbi despre un Dumnezeu naţional, despre o religie naţională, pot să facă incercarea nebună de a voi să încarcereze, în graniţele unui singur popor, în strâmtoarea etnică a unei singure rase, pe Dumnezeu Creatorul lumii întregi, pe Regele şi dătătorul de legi al tuturor popoarelor, înaintea măririi căruia naţiunile sunt aşa de mici ca o picătură de apă intr'o vadră întreagă. (Isaia 40 ,13) . . ' )

In numele acestor rătăciri, şi a celorlalte în legătură intimă cu ele şi osândite de Vicarul Domnului, s'a deslănţuit şi bântuie prigoana religioasă in Reichul III. Povestea cu politicianizarea Bi­sericii — poveste luată drept bani buni de multă lume de bunăcre-dinţă *) — e un farisaic titulus pictus pentru a indritui, de ochii lumii, barbarele samavolnicii săvârşite şi cele pe cale de a fi duse la îndeplinire. învinuirea aceasta trasă de păr a spulberat-o Sf. Părinte prin răspunsul ce a dat urărilor Colegiului Cardinalilor de Naşterea Domnului din 1937, (vezi: Cultura Creştină nr. 10—12 a. 1937, pag. 841—842) dar cu intenţia de a grăi totodatăUrbi et Orbi:

»Se spune — aşa precizează urmaşul vârhovnicului Petre — că religia ca­tolică nu mai esfe ceeace era odinioară, ci că e politică şi că în sânul ei nu se mai face religie ci politică şi tocmai pe această aparenţă de politică clădind, se Încearcă justificarea prigonirii, ca şi când asta, chipurile, n'ar ii nimic altceva decât un mijloc de apărare. — Mântuitorul Isus Hristos a îndurat şi El o ase­menea învinuire şi a fost târît în faţa lui Pilat ca răsvrătitor al poporului şi ca unul care ar fi duşman al Chesarului; lucru ale cărui dedesupturi le pricepea Pilat prea bine... >Aşadar împărat eşti tu?» Evident Pilat vorbeşte de-un rege politic, care are de gând să răstoarne Palestina. Mântuitorul îi răspunde cu cal­mul divin al sobrului său cuvânt, printr'o afirmaţie şi printr'o negaţie: «împără­ţia mea nu-i din lumea aceasta»; împărăţia mea nui dintre acelea la cari te gândeşti tu..

>) Cfr. TREI SCRISORI PAPALE: Moscova-Berltn-Mexic. (Trad. Dr. Vic­tor Macaveiu). Blaj. 1937. pag. 6 3 - 65.

*) Aşa face, bunăoară, şi d. Radu Cernea (o. c. pag. 41), care probabil crede că judecă drept scriind unele ca acestea: «Biserica Romano-catolică şi-a dat seama că a ei neputinţă de a evolua, îndepărtează spiritele alese şi de aceea — în scopuri vădite de a cuceri spiritualmente lumea întreagă şi de a nu lăsa în drum pe acei, pe cari i-a luat dela început în primire — a socotit util ca în momentul când credincioşii ei caută să evadeze, să le dea ceva care să-i ţie mai departe in sânul ei. Acel ceva era politica. Ea ocupându-se de poli­tică a crezut că poate să-şi păstreze şi mai departe adepţii. S'a Întâmplat însă ceva natural: oamenii s'au scârbit de felul cum clerul catolic face politică. Şi dacă clerui este bunul şi corectul mijlocitor între popor şi Dumnezeu, el nu poate fi intermediar între popor şi Stat, el confundându-se — în acest din urmă caz — cu un misit ordinar,

202 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

Noi repetăm cu Isus Hristos: împărăţia mea nu-i din lumea aceasta. Nu mă gândesc la politică: asta-i ceeace a spus Isus Hristos afirmând că n'a venit in lume să facă politică, ci să mărturisească adevărul; acel adevăr pe care lumea atât de puţin II preţueşte; cu atât de puţină râvnă îl îmbrăţişează. La rândul Nostru si Noi strigăm, repetăm, protestăm in faţa lumii întregi: Noi nu facem politică... Şi nimenea să nu creadă aşa ceva, fiindcă toţi pot vedea şi constata că l ,oi facem religie şi nimic altceva. Sigur, tocmai pentru aceea, Noi trebuie să învăţăm că până şi cel mai de rând cetăţean trebuie să-şi conformeze viaţa sa civică legii lui Dumnezeu, legii lui Hristos. Car asta înseamnă a face religie ori politică ?

Noi vrem un singur lucru, ca adecă, chiar şi in viaţa civică, în viaţa co­lectivă, în vie ţa socială, să fie respectate drepturile lui Dumnezeu, cati sunt în acelaş tfmp şi drepturile oamenilor. Asta-i ceeace facem Noi, şi am făcut tot­deauna. Şi dacă alţii pretind contrarul, să se ştie că vorbesc împotriva adevă­rului.

[..] Nu vreai să mai adaugem nimic, ci numai să repetăm protestul Nostru cel mai explicit şi cel mai solemn in faţa lumii întregi: Noi facem religie şi nu politică. Toţi ştiu acest lucru. Toţi cari vreau să-1 vadă, îl văd. Şi voim ca acea­stă mărturisire de credinţă ce facem «oi , să mângăie pe atâţia dintre fraţii Noştri In episcopat, pe atâţia dintre acei scumpi preoţi şi fraţi cari sufăr aşa fel şi atât de mult în urma persecuţiei pentru o bârfeală ca cea vestejită de Noi, bine ştiind că Noi suntem cu ei, că Noi le cunoaştem necazurile şi pătimirile şi că cea mai mare şi cea mai adâncă durere a Noastră e tocmai aceea de a-i şti răniţi Intr'o parte atât de simţitoare a nobilelor lor suflete*.

Nu activitatea politică a clerului catolic german (de care chiar şi dacă s'ar putea vorbi, a fost cum am văzut mai sus, tocmai în favoarea naţionalsocialismuIuiV, ci cu totul altul este tâlcul pri­goanei ce bântuie în Germania nazistă, „prigoană, ca şi carea de teribilă şi de gravă şi de bogată în efecte nefaste puţine au mai fost.. (Prigoană) căreia nu-i lipseşte nici brutalitatea, nici violenţa, nici apăcăturile falsităţii şi ale minciunii", cum a spus-o Vicarul lui Hristos cel care când vorbeşte lucruri atât de grave şi cari a-ting atât de aproape responsabilităţile sale (cum însuşi a decla­rat-o), nu se poate să nu fie bine informat. Tâlcul este: suflul pă­gân, hrănit de mult în lumea germană, dar care n'a îmbrăcat formă vie, de uragan, decât în ambianţa prielnică de după răsboiul mon­dial. Acest suflu îl întâlnim în mistica Volksgeist-u\m stăpânitor la Nemţi după bătălia dela lena. Fichte socoteşte germanul drept tipul omului „par excellence"; Hegel vede în Statul german întru­chiparea Spiritului universal; toată opera lui Wagner e îmbibată de sentimentul misiunii culturale a poporului german; Gobineau făureşte teoria inegalităţii raselor şi superioritatea rasei ariene păstrată de Germani în toată puritatea-i superioară; Chamberlain răspândeşte în cercurile largi ale mulţimilor ideile lui Gobineau, maestrul său, cari idei, frământate şi turnate în forme de clasică resonanţă de către Nietzsche, vor fi pârghia teoreticienilor nazis-

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 203

mului:: „O nouă credinţă mitică răsare astăzi: credinţa mitică a sângelui; credinţă pe calea căreia se crede că firea dumnezeească a omului poate fi susţinută în temeiul sângelui; credinţă răzimată pe o ştiinţă foarte limpede care a stabilit că sângele nordic re­prezintă misterul ce se substitue vechilor sacramente şi le întrece..." glăsuieşţe Alfred Rosenberg într'o propoziţie a faimoasei sale lu­crări „Mitul veacului XX", pusă la Index. „Să fi un Popor: iată religia vremilor noastre!" strigă, în litere mari, o revistă naţional-socialistă, pe o pagină întreagă. Ca să fie întregită de o alta, cu lămurirea că noua religie germană va fi „religia vieţii ce se mani­festă în Rasa cea mai pură şi cea mai aleasă" care, fireşte, nici că poate fi alta decât rasa lor, a Nemţilor').

Admisibil cu anumite restricţii (cum o face, de ex., Card. Faulhaber din Munchen, care observă că „din punct de vedere creştin... nimic nu ne poate sili să respingem un efort care tinde spre a conserva... originalitatea unui popor şi a desvolta simţul comunităţii sociale preamărind comunitatea sângelui"), rasismul, noul Moloch, razimă pe temelii pe cât de şubrede, pe atât de absurde şi păcătoase. Şi înainte de toate pretinsa superioritate a anumitor rase e de domeniul mitologiei. Din cutări calităţi ori în­suşiri distinctive nu urinează în chip necesar că ipso facto o rasă e superioară alteia din toate punctele de vedere. Ş'apoi rasă pură (afară doar de cazul vre-unor triburi inferioare), nu prea există. In special rasa ariană nu există ca rasă, arianismul în realitate ne reprezintând altceva decât un grup de limbi ce prezintă caractere comune şi derivă dintr'un tip primar care nu se mai găseşte ni-căirea în statul purităţii sale primitive. Mai mult: astăzi nu există nici măcar german pur, nefiind nici poporul german altceva decât un amestec inextricabil de încrucişări şi de rase SJ. — Are per-

') Cfr. P. COULET: Le catholicisme dans le monde en proie aux Faux Dieux. Paris, 1937. Voi. II. pag. 5 7 - 6 5 .

V Cfr. P. Coulet, o. c. pag. 69—70. — Neamul nostru, dealtfel, cu istoria sa, e şi el o critică vie şi sdrobitoare a rasismului rosenbergian, după cum a relevat Într'o recentă conferinţă la Roma marele prieten al Românilor, Emin. Sa Card. Jisserant; „Rari sunt popoarele cari să-şi fi păstrat limba, chiar şi fără neatârnare politică (aşa. cum e cazul Românilor), şi e un fapt extraordinar şi poate că unic, ca o limbă câştigată să aibă o asemenea trăinicie (perennitâ) In condiţii atât de nefavorabile şi ar fi greu de găsit o desminţire mai categorică a teoriilor lui Gobineau şi a rasiştilor caii prezintă ca dominante efectele con­tinuităţii fisiologice. In cazul Romanilor ori care ar fi proporţia sângelui dac unit cu cel al veterani-lor, ştim că nici intre aceştia nu era omogenitate de rasă. Miraculoasa unire intr'un bloc masslv (compatezza) a poporului român e datorită in întregime participării lui la o cultura comună, şi ne place s'o spu­nem că aceasta a fost cultura Romei, — E o supremă încurajare pentru cei ce cred tn primatul spiritului asupra materiei". (Cfr. Card. Tisserani: La România e i cattolici romeni di rito bizantino, In; Osservatore Romano, din 4-6 Apr i le c )

204 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

fectă dreptate d. Nichifor Crainic când arată rătăcirea rasistă în adevărata şi sinistra ei lumină, de care pot fi încântaţi numai oameni cari au rupt-o cu creştinismul şi cu dreapta judecată. — Dar să lăsăm pe d. N. Crainic la cuvânt:

„Când se vorbeşte de creştinism ca de o religiune semitică, de arianizarea lui Isus şi de purificarea Biblie', când se vorbeşte de germanizarea creştinismului şi, în sfârşit, de creiarea unei religiunt rasiale, cugetarea care ridică asemenea probleme, stă pe temeiul că religiunea e un fenomen natural şi creştinismul, la rândul lui, nu e altceva decât tot un fenomen natural. Pentru rasism, religiu­nea e o creaţie a geniului rasei, Şi cum lucrurile create de noi, poartă, printr'o^ fatalitate misterioasă, impregnată in ele, propria imagine a firii noastre lăuntrice, urmează că şi religiunea, creiată de genul rasei, e fatal impregnată de imaginea acestui geniu. Cu alte cuvinte, o religiune corespunde specificului unei rase. Şi toc­mai din această pricină ea nu poate fi transplantată cu succes sa­lutar in spiritul unei alte rase. Dacă creştinismul e produsul unei rase — să zicem cea semită — atunci iransplantarea lui la unul din neamurile ariene va provoca o desfigurare şi o degenerare. Transplantat în spiritul german, el a provocat mai recent... păreri diametral opuse. După Chamberlain, creştinismul poporului ger­man nu înseamnă conrupţie şi degenerare, fiindcă el are grijă să-1 declare forţamente un produs arian. Dar după Friedrich Nietzsche şi după Alfred Rosenberg acelaş creştinism e o calamitate pentru acelaş popor german, fiindcă nu e o religiune ariană, ci semitică sau iudeo-romană. Ceeace te miră, în faţa unor astfel de afirmaţii într'adevăr catastrofale, e că acest popor german, care suportă cre­ştinismul de peste o mie de ani, n'a ajuns totuş în ultimul hal de corupţie şi degenerare. Ba, după credinţa aceloraşi rasişti, el s'a păstrat atât de pur încât continuă să fie rasa regală a pământului 1 Iată la ce absurdităţi duc asemenea teorii. Ele sunt inevitabile de vreme ce pornesc dintr'o concepţie naturalistă despre geneza cre­ştinismului*

Acesta-i idolul învăluit în tricolor naţional, căruia i-se închină naziştii şi de hatârul căruia au săvârşit şi, după prevederi ome­neşti, vor mai săvârşi atâtea fărădelegi încă. Ceeace nu va împie­deca însă pe-un dalde Hans Kenl să declame, ritos, în adunări populare că în Germania svasticei „propovăduirea Evangheliei lui Hristos se bucură de deplină libertate", — sfidare a oricărui bun simţ, care a atras, în Decemvrie trecut (1937) o drastică punere la punct chiar şi din partea Consiliului Bisericesc Evanghelic Su-

«) Ctr. NICHIFOR CRAINIC: Puncte cardinale tn haos. Bucureşti 1937. Pag. 176-177

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 205

perior (Evangelische Oberkirchenrat) din Wurttemberg. O mică spicuire din scrisoarea cerculară a Consiliului Superior menţionat: In presa germană (nazistă) de azi sunt îngăduite, chiar sub ochii statului, orice fel de înjurii la adresa creştinismului, deşi legea presei din 1933 opreşte „vătămarea sentimentelor religioase ale cuiva". In schimb presa bisericească e pedepsită pentru toate ni­micurile. — In adunări poporale şi la cursuri publice poate fi in­sultată Evanghelia şi pot fi ţinute discursuri sacrilege. (Un slujbaş al partidului a spus, textual, într'o întrunire obştească la Reutlin-gen, în 1 Iulie 1937: „Nu permitem să fie prostit tineretul cu Bi­blia". La Stuttgart, în prezenţa reprezentanţilor statului, consilierul de stat Boerger a opus vulturului în sbor, care-i simbolul neamu­lui, „oaia" ca simbol al creştinismului). — Printr'o ordonanţă din l Iulie 1937 dată de comandamentul „căştilor de oţel" se dă sfatul să se ţină întruniri naziste, de preferinţă Dumineca şi în sărbători, înainte de amiazi, anume ca să se obişnuiască lumea nouă şi cu asta, cum era obişnuită cea veche cu asistenţa la slujbele unei „ideologii nouă străină". — Şcoalele confesionale protestante din Wurttemberg au fost transformate în scoale mixte, fără să se mai fie aşteptat schimbarea legilor ce le asigurau dreptul la existenţă. — Pe cale de ordin dela mai mari au fost îndepărtate din scoale „simboalele vremilor trecute", între cari simboluri figurează şi icoanele sfinţilor şi crucifixele. — Elevii protestanţi cari ascultă cursuri de religie sunt pedepsiţi şi obligaţi să asculte şi cursuri suplimentare în cari li-se propune, suo genere, noua concepţie de viaţă nazistă. — Valoroşi profesori de teologie, ca Schreiner şi alţii, sunt pur şi simplu vânturaţi dela catedră. — Misiunile reli­gioase poporale au fost şi ele oprite cu începutul anului 1937. Şi altele multe. — Cu toate acestea ministrul Kerrl a avut... curajul să afirme, în Noemvrie 1937, la Fulda şi la Hagen, că în Germa­nia svasticei „propoveduirea Evangheliei lui Hristos se bucură de plină libertate').

Faptele îşi au însă elocvenţa lor şi nu pot fi, până în sfârşit, nici ascunse, nici primite aşa cum se interpretează de autorii lor interesaţi. Adevărul e că creştinismul în Germania se află în faţa unei prigoane pe cât de barbare, pe atât de păgâne. Ce alta poate să însemneze statistica publicată de Catholic Herald, după care Reuniunea catolică germană de Caritate (Caritas-Verband) a

l ) Cfr. L'Osservatore Romano din 18 Decemvrie 1937. — Informatiunile pe cari le vom mai da după semioficiosul Vaticanului o să le notăm în text, simplu: O. R. în paranteză.

268 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

pierdut în decursul anului trecut: două spitale, şase sanatorii, doue clinici, doue case de convalescenţă, doue azile de copilaşi, o şcoală, opt grădini froebeliane, trei convicte pentru studenţi, şase orfanotrofii, şase institute de corecţiune, doue institute de ucenici, şi trei scoale de economie domestică. In acelaş timp că­lugăriţele catolice a trebuit să părăsească şi ele 18 spitale, 76 asile de copii şi 4 asile de bătrâni, în locul lor fiind aduse infir­miere laice, naziste, cari abuzând de numirea de „soră" se nu­mesc „Braune Schwester = Surori cafenii". («9. R. 5. 12. 37).

Paralel cu aceasta prind teren ritualii descreerate, păgâne, ca „botezările" naziste dela Giistrow (Namensweihe) săvârşite în „templul străbunilor" (Ahnenhalle), între doue cântări (Largo de Hăndel şi Heilig Vaterland) şi după o cuvântare a primarului din loc (O. R. 5, 12. 37); aberaţie soră bună cu „căsătoriile" germane de cari pomeneşte „Niederreinische Volkszeitung" că s'ar fi în­cheiat în acorduri de muzică delicată, în aşa zisa „Casa de Horst Werssel". Mirii erau militari şi, înainte de schimbul inelelor, s'au legat şi ei şi miresele, prin jurământ (se vede că asta-i „forma sacramentală" a căsătoriei naziste) să slujască din toate puterile lor Germania naţionalsocialistă. (O. R. 24. 2. 38). Şi, aşa se pare, că tot nouei Germanii vreau să-i slujască adoratorii lui Wothan şi prin deereştinarea lui Wagner. Pentrucă s'a ajuns şi la asta: Re­gia Operei din Berlin a renunţat la statua Madonei înaintea căreia se ruga Elisaveta in scena „missei* din Tannhăusei. In centrul scenei a fost aşezat un masiv de piatră, asemuitor vechilor altare germane pentru sacrificii. Criticul dela cotidianul Germania, care relevă acest lucru, se întreabă: ce a intenţionat Regia printr'asta ? N'a căpătat însă nici un răspuns. A rămas doar să se vadă cu ce va fi înlocuită ruga Elisavetei către Preacurata : Allmăchtige Jung-frau, hor' mein Flehen. Mach dass ich rein und engelsgleich ein-gehe in dein selig Reich = Fecioară Atotputernică, ascultă-mi ru­gămintea. Fă să întru curată şi asemenea îngerilor în fericita ta împărăţie {O. R. 5. 1. 38).

Opera de păgânizare a Reichului III e susţinută de o presă înfloritoare — sub raportul tirajului 0 — şi fără scrupule şi de-un absolutism de stat cum nici antichitatea păgână n'a cunoscut. In

') Câteva publicaţii de propagandă nazistă (in paranteză tirajul); Daa Schwarze Rorps (550 000), Der S. A. Mann (580.000), Der Sturmer (560.000), Na-tionalsozialistische Monatshefte (61.000;, Die Bewegung, organul studenţimei naziste, (80.000), Reichszeitung Deutscher Erzieher (320.000A N. S. Frauenwarte (650.000); Am Heiligen Quell Deutscher Kraft, organul f Ludendorff, promoto­rul păgânismului german (86.500), s. a. (O. R. 5. 12. 37).

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 207

deosebire ât> stăpânirile din vechime, dictatura nazistă nu respectă ceeace se cheamă drept natural, ori personal, decât doar cu vorba şi de formă. încolo îşi permite toate sâlniciile. Dintre cari cele mai câinoase sunt cele ce se exercită asupra părinţilor ce au copii de şcoală, asupra şcolărimei şi asupra muncitorimei. Familia nu are nici un drept asupra educaţiei vlăstarelor sale: asta-i ceva ce revine exclusiv şcoalei şi organizaţiilor de stat, ca în Sovietia. Şi vai de părinţii ce ar fi pârîţi (cum s'au dat cazuri) de copiii lor c'ar fi vinovaţi de lese-Weltauschaung! Oestapou-l (Geheime Staats-polizei = Poliţia secretă de stat; copia Ghepeu-lui sovietic), îi în­haţă numai decât, şi e uşor de înţeles ce-i aşteaptă pe unii ca aceştia în „închisorile de protecţie" (Schutzhaft), de cumva n'a-pucă deadreptul spre lagărele de concentrare.

Că ce educaţie se face în şcoala obştească germană (Deutsche Gemeinschaftschule) ne putem închipui dacă ne gândim că-i im­pusă şi acesteia, ca tuturor şcoalelor din Germania, lucrarea plină de blasfemii contra creştinismului şi a Bisericii catolice: „Mitul veacului XX" de Rosenberg. Că părinţilor cu drag de sufletul co­piilor lor nu le poate plăcea o atare şcoală, iarăşi ne putem în­chipui. Cu toate acestea, după ameninţări în prealabil, s'a aranjat anul trecut un referendum popular, cerîndu-se celor ce ar fi pentru şcoala confesională să se prezinte la primărie şi să semneze o listă în acest sens. Fireşte c'au fost prea puţini cei ce şi-au sem­nat actul de osândă. Şi aşa majoritatea părinţilor „liber şi nesiliţi de nime", au fost pentru şcoala de stat...

Câtu-i pentru învăţământul din aceste scoale, orele de reli­gie au fost reduse; preoţii şi, peste tot, persoanele bisericeşti, au fost îndepărtate dela catedră; Vechiul Testament în multe scoale a fost interzis, ca fiind opera iudaică; pe calea sistemului de Ab-bau (demolare) şcoalele secundare confesionale, interzicându-li-se să mai primească noui elevi, au fost osândite peirii; organizaţiile tineretului creştin au fost desfinţate, membrii lor fiind siliţi să intre în organizaţiile naziste Jungoolk şi Hitleijugend, în cadrele cărora deoparte fiind împiedecaţi să ia parte la slujbele bisericeşti şi la cuvântările de învăţătură creştină, de altă parte trebuind să asculte mereu conferinţe şi cursuri anticreştine, cu vremea se pierd pentru legea lui Hristos şi Biserica lui. Gutta cavat lapidem non vi, sed saepe cadendo. — Tot păgânizarea generaţiilor ce se ridică o ţinteşte şi Landjarhgesetz-u\, o lege în virtutea căreia băeţii şi fetiţele ce au mântuit şcoala primară pot fi constrînşi şi în contra voinţei părinţilor lor să plece, vreme de nouă luni, în centre rurale îndepărtate, ca să vină în contact cu ţarina, cu câm-

CULTORA CREŞTINA Nr. 3-4

pia — şi să se îndepărteze de familia creştină şi de biserică, Treizeci - cincizeci de mii de copii şi copile catolice între 12-14 ani trec prin proba aceasta an de an. La fel cu aproximativ un milion de tineri între 18-25 de ani, pe cari o lege a „serviciului muncii (Aibeitsdienst) îi expediază, pe câte şase luni, în depăr­tări mari să desţelinească terene, să usuce bălti, să facă drumuri ş. a. şi — asta mai a les!— să capete instrucţie şi educaţie nazistă. (De „serviciul" acesta nu-s scutiţi nici clericii şi călugării) 1). — Şi dacă aşa se purcede cu părinţii şi cu şcolărimea, cine se va mai mira de forţarea muncitorimii să se încadreze în ritmul noului păgânism?

Conduita aceasta inumană a indignat până şi pe anglicani, deşi se ştie că englezii, peste tot, nu se indignează uşor, mai ales când e vorba de alţii. După o informaţie a lui Basler Nachrickten arhiepiscopul anglican de Cantorbery a rostit, la 19 Ian. c , un discurs asupra situaţiei Bisericei catolice şi a celei evanghelice din Germania, vestejind prigonirea acestora de către stăpânirea vremelnică şi lăsând să se înţeleagă că aceasta îngreunează mult înţelegerea amicală dintre Reich şi Anglia. A doua zi congresul episcopilor anglicani a aprobat declaraţiile arhiepiscopului şi şi-au exprimat şi ei îngrijorarea pentru „suferinţele fraţilor creştini, catolici şi protestanţi din Germania, în ceasul de faţă". [O. R. 6. 4. 38). 2).

l ) Cfr. M. BARBERA S. 1.: Comunismo enazismo di fronte alia gioventu. (Osservatore Romano. 10. IV. 1938). — După informaţia agenţiei Kipa, s'a ti­cluit un »plan oficial al învăţământului religios german* în care figurează ca prim principiu recunoaşterea faptului că «sângele (german)... e în raport şi cu supremul Adevăr, cu Dumnezeu. Pe Dumnezeu noi (Germanii) îl simţim în co­munitatea destinului poporului nostru unit cu pământul şi în dnvenirea şi trece­rea naturii». Principiul religios e «relaţia intimă a omului faţă de Dumnezeu, relaţie totdeauna prezentă,, condiţionată de sânge şi adogmatică*. Acest învăţă­mânt trebuie să scoată in relief figura lui Hristos «revoluţionarul şi luptătorul îm­potriva spiritului ebraic* şi a «creştinilor germari* cum au fost Luther, sf. Eli-saveta şi regina Louise. Drept catehism vor sluji... Poveştile fraţilor Grimm. In clasele mai înalte se va preda «fidelitatea faţă de comunitatea de sânge şi faţă de destinul poporului nostru*. — Şi alte bazaconii şi blasfemii (O. R. 1 0 - 1 1 . 5 1937).

') Liviu Stan, doctor în teologie şi ortodox ardelean, e cu totul de altă pă­rere. «Cine trăieşte in Germinia (dânsul scrie din Mtinchen, Iulie 1937) nu vede absolut de loc că ar fi persecutaţi catolicii de regimul naţionalsocialist şi e lucru de mirare că telescoapele infailibilului părinte văd tocmai din Vatican, ceeace nu se observă cu ochiul limpede chiar aici la faţa locului. Persecuţia împotriva catolicilor este o poveste papală. Nimeni nu este persecutat în Germania pentru credinţa lui religioasă... De ce nu se plâng protestanţii de persecuţie?* Şi dacă totuşi preoţii catolici sunt osândiţi, «statul german ştie ce face când îi sancţio-

Nr. 3-4 duLTORA CREŞTINĂ 209

Faţă de toată revărsarea de ură satanică a neopăgânismului împotriva ei, Biserica Domnului n'are de luat decât o singură ati­tudine: apărarea Binelui şi Adevărului evanghelic cu orice preţ. Cum a spus-o, vizând stările din Reichul III, şi secretarul de stat al Vaticanului, Card. Pacelli, în 1935, la Lourdes: „Mireasă a lui Hristos, — cel ce ar vrea s'o smulgă din braţele lui Hristos ar găsi-o gata să urce, dimpreună cu El, de mii de ori Calvarul, mai bucuros decât să deie vreodată fie şi cel mai uşor semn de ceva condescendenţă vinovată acolo, unde legea dumnezeiască nu-i în­găduie să steie în cumpănă. Biserica catacombelor, Biserica mu­cenicilor, Biserica mărturisitorilor, Biserica Papilor şi a episcopilor neînfricaţi şt eroici nu-i numai o istorie trecută; ea e o realitate vie; şi e destul ca împrejurările vremurilor s'o reclame, pentrucă graţia lui Dumnezeu s'o facă să apară totdeauna activă, totdeauna tare, totdeauna inflexibilă, fără ca vreodată vreo linguşire s'o poată face să se încovoaie, fără ca vreo ameninţare s'o facă să tremure".

Nu ştiu astăzi în Germania acest lucru potentaţii zilei? II vor şti mâine. Mărturie va fi o lume întreagă. Pentru moment Biserica le poate reaminti vorba de greutatea unei experienţe bi­milenare: Iam vidi et alios ventos.,. Mussolini s'a dovedit ade» vărat bărbat de stat, de intuiţie superioară şi înzestrat cu un deo* sebit simţ al realităţilor, când a ţinut să sublinieze într'un articol din Figaro (18, 12. 1934) că: „Oricine rupe, ori tulbură unitatea religioasă a unei ţări săvârşeşte o crimă de lese-naţiune", preci­zând tot acolo şi următoarele cu privire la raporturile dintre Stat şi Biserică: „Statul este suveran şi nu poate exista nimic în afara lui ori contra lui, nici chiar religia, în manifestările sale exte* rioare practice. Aceasta explică de ce episcopii italieni prestează jurământul de fidelitate Statului. De altă parte Biserica e suve­rană în câmpul său specific de activitate, adecă în ceeace pri­veşte chestiunile spirituale. Se întâmplă uneori că aceste doue puteri se întâlnesc şi, într'un asemenea caz, o colaborare e de dorit, ceeace, dealtminteri e, pe cât de realizabil tot pe atât şi de

neasă*. Şi cum nu i-ar pedepsi când »nu se dau In lături dela încurajarea co­munismului*? Procesele răsunătoare împotriva clericilor şi călugărilor catolici sunt măsnri-răspunsuri la «provocările Vaticanului, deschizând focul insuşi papa...* Dar Germania nazistă e cuminte foarte; ea »îşi dă seama că Vaticanul nu re­nunţă nici acum la visul deşert de-a deveni centrul unui imperiu universal ca* tolic, peste care să domnească, de pe mari grămezi de aur, Papa cu ai săi pur-puraţi*. — Aşa Stan-ul dela Revista Teologică din Sibiu. (No. 9, Septemvrie, 1937).

») Cfr. Documentation Catholique, Tome XXXIII. Ian.—Iunie 1935, col. 1206. 6

Nr. S-4

bineroditor. — Un consiliu de cardinali cari s'ar ocupa de cali­brul tunurilor, ori de tonajul cuirasatelor, ar fi ceva infinit de grotesc. Tot aşa ar fi şi un cabinet ministerial care s'ar apuca să desbată teologie şi dogme religioase. Un stat care doreşte să incunjure orice neînţelegere duhovnicească şi orice conflict între cetăţenii săi, trebue să se feriască de orice amestec relativ la chestii strict religioase"

Noi ştim un lucru: Quem dii perdere volunt, prius demen-tant. Să fie acesta cazul celor ce au deslănţuit actuala urgie din Germania? Toate semnele arată că da, odată ce au nesocotit a-devărul (dăm din nou cuvântul Ducelui) că „datorinţa Statului nu e aceea de a încerca să creeze evanghelii noui ori alte dogme; să răstoarne divinităţi pentru a le înlocui cu altele, preconisate de rasă, sânge, ori de un ,nordism' oarecare*, şi să se angajeze ast­fel intr'o luptă contra necuprinsului, contra intangibilului. Aceasta este doar' „un războiu declarat spiritului în ceeace are el mai profund şi mai intim; şi s'a dovedit deja că, într'o asemenea luptă, armele folosite de Stat, chiar şi cele mai tăioase, sunt incapabile să deie lovituri de moarte Bisericii carea — mai ales fiind vorba de cultul catolic — iese, invariabil, biruitoare, până şi din con­flictele cele mai înverşunate" 2). _ Cum va ieşi şi din crâncena măsurare de forţe cu neopăgânismul teutonic în plină furie.

DUMITRU NEDA.

») T A , col. 465-467. *) Idem, ibidem.

CĂLĂTORIE ÎNTR'O LUME DE VRAjA — PRINTRE ORHIDEE —

O familie foarte interesantă, a doua mai numeroasă a regnului vegetal , cu circa 10,000 specii , o represintă orchi-deele. Florile lor sunt de ce lea mai multe ori deosebit de frumoase şi fantastic alcătuite şi s e s emnalează mai a les prin împrejurarea că au stamini concrescuţ i c u pistilul (ginandrie). Dintre frunzele... ce lea ş e a s e ale perigonului, una, aşa numită buză, este de obiceiu mare şi pintenată; aceste flori sunt socotite ca adaptări pentru vizita insectelor. In globul fructului se desvoltă deapururi numeroase mici seminţe c u un germen puţin articulat. Aces ta este adeseori numai un globul ne'nsemnat şi întotdeauna fără rădăcină. Din el s e desvoltă, pe lângă condiţii prielnice de hrană, u n aşanumit protocorn, care este obdus c u rhizoctonii şi din care apoi se desvoltă tulpină şi rădăcină. Orchideele sunt la noi locuitori ai pământului, pe când în tropice trăesc epi-fitic pe coaja arborilor. Cel dintâi arată rhizomi c u variată construcţie şi bulbi, cari conţin amidon şi materie mucila-g inoasă şi uscate ne dau aşa numitul sa lep al Grecilor. Or­chideele epifitice lasă să le spânzure în aer rădăcini ca viermii, c u cari respiră s a u aspiră aburii atmosferei. In schimb adevărate le organe respiratorii, frunzele, sunt adeseori ră­m a s e înapoi sub raportul creşterii.

Florile de orchidee sunt întocmite pentru vizita insec­telor. Atragerea insectelor se face î n afară de culoare şi miros, prin nectar, peri comestibili şi ţesuturi comestibile, cele din urmă conţinând grăsimi şi albumină. Adeseor i exi­stă alcătuirea ca mase le polinice, cari stau pe un stil într'o tingire, s ă poată îi culese şi transportate atunci din partea insectei pe o altă floare. La nici o altă familie de plante nu există adaptări atât de minunate a construcţiei î loarei la vizita insectelor ca la orchidee. Frumuseţea florilor e relie­fată nu puţin prin desene le cari se v ă d e s c mai cu s e a m ă în petala tepolă buzei inferioare. Adeseori aces tea se orien-

6*

CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

tează după linia arterelor petalelor, mai adeseori sunt fixate în puncte, pete, petişoare, în ce lea mai variate linii, a căror distribuţie aparent capric ioasă şi circonîerenţă neregulată este în armonie c u libertatea ce s e vădeş te în ansamblul floarei, deci cu însaş substanţa simetriei. Cât nu contribue deja şi numai liniile de purpură aparent neregulate pe buza petalei orchideei noastre comune Orchis maculata l a î n p o d o -birea întregei plante! Şi totuşi ne dau numai o s labă indi­caţie despre stilul fantastic de arabescuri al desenelor orchi-deelor din ţări s treine!

împărţirea orchideelor, mai a les fiindcă sunt a s e lua în socotinţă multe forme tropice, es te foarte grea şi se ba­zează mai a les pe rămânerea şi căderea anterelor şi per­sistenţa poliniilor. Pîitzer stabili circa 30 de grupuri princi­pale în doue seri i: Pleonandre cu două până la trei stamine roditoare şi Monandre cu numai un stamin şi un cioculeţ pe pistil.

D e ce lea dintâi ţine frumosul nostru Cipripedium calceo-lus, o floare mare, ce bate la ochi aşa de mult. Este în formă de sac , în formă de pantof, şi astfel întocmită pentru vizita insectelor. Cipripedium creşte în coclaurii întunecoş i ai m u n ­ţilor; mulţi şi frumoşi bastarzi au fost selecţionaţi din el prin cultură. Pe câmpuri şi în locuri mlăşt inoase cresc adesea speci i le variate ale genului principal Orchis. In humusul pădurilor, mai a les la munte, apar orchidee colorate în brun-galben, fără clorofilă, ca Neottia, Coralliorrhiza şi Epipogon aphyllum ce s e a m ă n ă cu o figurină de porcelan. Prin parfum fin se disting Nigritella ce creşte pe pajiştile alpine, Gymna-denia noastră comună şi Epipactis rubiginosa.

Culoarea, desenul şi forma se împreună în foarte multe orchidee ca să imite formele animale celea mai minunate, mai a les ale insectelor, dar şi a altor numeroase alcătuiri a firii organice. Hcest feliu de mimicrie se găseşte mai a les la genul Ophrys şi după C. Detto s erveş te să indice respecti­ve lor insecte cari polenizează floarea, că este deja ocupată de un animal oarecare. „Florile dela Ophrys muscifera şi aranifera ac t ivează asupra muştelor şi bondarilor ca mici flori verzi în cari se află un animal mai mărişor din genul paiangenilor sau fluturilor sau ca nişte tulpinioare provă-zute cu frunze verzi ocupate de oarecare animal, deci de loc nu ca flori. Cât de mult are rol fantezia proprie în con­templarea acestor flori, putem deduce din expunerile lui Ch.

Nr. 3-4 COLTORA CREŞTINA 213

F. Hochstetter: „Rşa numita Ophrys arâchnites are o buză de miere largă, boltită mult, sau umflată, adâncbrunroşiet ică, mătăsoasă, ce se poate compara cu trupul gros al unui pa-iangen, sau cu capul de mort, fluture cu care are de fapt multă asemănare . Când însă odată privii la această floare mai de aproape, văzu i un chip care mă învese l i mult sufle­teşte: chipul nemuririi, adecă un porumbel preagraţios, sbu-rând deasupra capului de mort; căci coloneta de care sunt legate celea două stamine, are a idoma forma trupului ante­rior al unui porumbel cu cioc şi ochi (sacurile polinice sunt ochii) ce lea două petale subţiri laterale sunt aripile, ce lea trei petale exterioare mai late a lcătuesc o coamă frumoasă ca la porumbelul păun, şi buza inferioară c u m am spus este ca un cap de mort. Cine priveşte mai deaproape la floarea deplin înflorită, nu poate să nu observe asemănarea izbi­toare; eu n u m e s c deci această floare frumoasă floarea ne­muririi, şi-i mulţumesc Ziditoriului mieu, care mă lasă să v ă d astfel de minuni nu numai în spiritul mieu, ci şi în lu­mea florilor". Tot astfel pare că are ochi şi Ophrys Bertoloni pe care a m observat-o la lacul Garda şi în pădurea Tre-fontane de lângă Roma.

In contrast cu orchideele noastre ce lea din tropice s e complac , cum ne spune Berthold, să conci l ieze pe florile lor ce lea mai g ingaşe contopiri de culori cu contraste de culori ţipătoare. Florile dela Vanda scripta, care în India de est creşte la subţiorile ramurilor groase ale arborilor, au cinci petale eliptice galbene şi verzigălbue, pe cari stau pete roşii şi brune, aproape ca nişte litere jidoveşti, în mijlocul cărora o buză mai mică şi mai palidă aparent e acoperită cu literile latine roşii purpurii R. J. 0. Frumoasa Oncidium flexuosnm. care creşte în Brasilia pe arbori, are flori cari, prin galbenul lor deschis aprins cu dungi vii ca focul roşi i-orange şi cu puncte, se a s e a m ă n ă cu mici flăcărui cari fac vâlvăta ie în jurul racemului ce spânzură de pe ram. Cattleya crispa are o coroană din cinci frunze t (petale) lungi, splendid alba­stre, până când buza galbenă este obdusă cu dungi roşii. Renanthera coccinea, care în Cochinchina atârnă preste stânci şi arbori, îşi acopere racemul lung de câteva urme cu flori mari, din celea ş e a s e petale ale cărora ce lea inferioare ard de un roşucarmin, pe când ce lea trei superioare au pe e le o spuză brună şi sunt zugrăvite de dungi transverse le lila-roşietice, compoziţii de culori, cari la alte plante obvin nu-

214 COLTURA CREŞTINA Nr. 3-4

mai rar în această varietate aprinsă. Adeseor i sunt concen­trate în orchidee culori cu totul ciudate, cari însă se potri­v e s c armonic cu forma lor exotică. Coelogyne pandurata din Borneo are flori verz i mari ca ale mărului cu buză pătată negru; Brassia caudata din St. Domingo are cinci petale în­guste, dintre cari două uimitori de lungi atârnă ca o coadă, toate verzi , dar obduse cu pete de tigru, al căror brun schimbă în chip minunat in violet, pe când buza mai largă are o culoare fundamentală galben-deschis". Neippergia chrysântha din Mexico străluceşte ca aurul topit, etc.

In c e e a c a priveşte formele acestor flori, ChiloglOttis cor­nuta s e a m ă n ă unei furnici, Stanhopea quadricornis unui lam-padofor, Oncidium papilio unui fluture cu aripi spânzurânde, galbene, pătate brun roşietic, care etalează picioare dedina-inte violete-li la şi antene. La Merides arachnites, care, în Ja­ponia, spânzură de pe arbori, florile s e a m ă n ă unui scorpion desenat ga lben şi purpuriu. S u s pomenita Cattleya crispa are o buză, ce s e răsuceşte ca un melc, şi la Huntleya violacea buza brună s e a m ă n ă unei Pectinide vertebrate (soiu de scoică) . La Coelogyne maculata floarea apare ca o stea ce erumpe din pământ pe o tulpină înaltă de câţ iva centimetri, a căruia raze mari, ce s trălucesc ca zăpada, poartă în mijlocul lor o buză pătată roşu-purpuriu şi galben-deschis . Minunată apare aci mărimea îloarei în comparaţie cu tulpiniţa pitică, care de abia ajunge să ridice comoara de floare deasupra solului. Forma de racem a inflorescenţei este cea mai comună la orchideele climatului stâmpărat. La marile speci i din zone le mai calde inflorescenţa devine uneori formă de candelabru, ca la Lissochilus-ul de 4 l /2 metrii înalt din Africa de Sud. Ra-cemul la orchideele tropicelor, eari spânzură de arbori prin lungire şi ramificare a peţiolului florilor, trece de obiceiu în forma de spic. împărţirea lor este adesea foarte elegantă; membrele lor spânzurătoare sunt subţiri şi svel te . Florile splendide cari s e a m ă n ă cu nişte insecte sunt ţinute suspen­date aşa zicând prin articulaţiile subţiri ca firul cari deabia s e observă din c e v a depărtare; se mişcă uşor la legănatul boarei, şi lovite de razele schimbătoare ale soarelui şi iarăşi întunecate de umbre, pare că re'nvie iarăşi şi se re'nsuîle-ţesc. Sobralia, numită din partea indigenilor floarea paradi­sului, creşte în Brasilia şi Peru, pe culmi abrupte de stânci şi s eamănă cu un palmier: „ca o silfidă roşie trandafirie cu aripi întinse spânzură deasupra abisului şi pare a e v e a că ş e trage dintr'o regiune mai superioară" (Strantz).

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 215

„Arhitectonica fioarei orchideei" zice Miiller, „întrece tot ceeace fantezia cea mai aprinsă a celui mai fantastic ar­tist a produs vreodată. Constă numai din şease petale te-pale; dar prin nesfârşita variaţie a creşterii, mai ales a buzei inferioare, ea schimbă natura în formele celea mai ferme­cătoare. Acuşi seamănă cu pantofiorul cel mai graţios, acuşi e un insect înaripat, şi după specie împodobit cu culorile cele mai întunecate sau strălucitoare. N'ar îi nici o minune dacă mâna botanistului care se apucă să culeagă unracem floral splendid, s'ar retrage speriată şi i-s'ar părea că are înaintea sa un racem de albine multicolorate, muşte, cosaşi, şi cu ceva fantezie chiar mici broaşte, şerpi, capete de boi, moime, cavaleri cu coi! etc. Aiurea Flora, zeiţa lumei vege­tale, pare să îi spânzurat pe un spic întreg minunate lampe, paneraşe, leagăne, buzunare şi alte asemenea mici bibelouri de porţelan îragil sau mătasa cea mai îină şi strălucitoare. Aci par a se legăna pe un alt spic colibrii cu aripi întinse, şi ochiul a coniundat iarăşi numai o îloare de orchidee cu trupul strălucitor ca briliantul al unei paseri. Colo i-se pare că vede o pereche de păsărele, şi era numai o pasere, care atrasă de parfumul şi mierea îloarei, soarbe nectarul, pe care natura îl îmbie din cel mai minunat potir, aşa cum nu 1-a creat încă nici o fantesie artistică". O specie care trăeşte în America de Sud se numeşte din cauza formei sale de pasere şi pentru culoarea-i albă curată, „floarea Spiritului Sfânt".

„Cele mai multe orchidee se refugiează în tropice" (după Miiller) în jungla cea mai deasă, ca acolo să fluture ca pi­tici, cobolzi şi prinţese fermecate în jurul venerabililor ar­bori urieşi ai veacurilor trecute. Câteva dintre ele se împle­tesc ca iedera sus pe arbori. Iar dacă ele, ca celea mai multe specii de vanilii, au îrunze, cari sunt cărnoase şi au culoarea de verde ajuns la saturaţie, atunci ele împrumută trunchiurilor expresiunea plinătăţii cele mai abondente. Va­nilia fără frunziş din lava se caţără ca nişte îunii subţiri sus pe arbori şi emană ici şi colo din tulpină singuratice flori mari trandafirii. Despre multe specii de orchidee de abia se pricepe din ce trăesc. Chiar şi în serele noastre li-e de ajuns o bucată de lemn cu o coajă, pentrucă în aer umed şi întreţinut cald să nască cele mai luxuriante flori din păr­ţile cărnoase ale trunchiului lor. Partea covârşitor mai mare a orchideelor cari trăesc pe arbori îşi formează totuşi o porţie de trunchiu bulboasă de culoare verde, adecă o teacă

216 C U L T U R A C R E Ş T I N A Nr. 3-4

groasă, de îorma unei sticle s a u î lacon, în care frunzişoa-rele delicate apărate de influenţa vremii, s tau ascunse , şi din care vor ieşi florile ca dintr'un scrin. Aceas tă formă se arată bucuros mai a les în poziţiile libere ale coroanei frun­zişului arborilor celor mai înalţi din tropice. Ea dă de obi-ce iu frunze scurte cărnoase , ova le s a u lanceolate şi nu ara­reori spice le florale ce le mai admirabile. Genurile Stanhopea, Corianthe, Odontoglossum, Laelia, Oncidium, Catasetum, Cyr-tochilum, Maxillaria etc. premerg cu pildă strălucită".

Despre Orchideele din Kaiser Wilhelms-Land (Noaua Guinee) scrie căpitanul Detzner şi asta este poate cea din urmă descriere din o gură germană: „Patruzeci şi opt de reprezentanţi diferiţi am stabilit numai în regiunea internă muntoasă parcursă de mine şi de sigur s e află tot atâtea speci i în regiunile de coastă calde umede ale insulei. Pretu-t indenea se află ele, g ă s e s c loc şi condiţii prielnice de creş ­tere 1.. De la flori mici microscopice , al căror organism ca­racteristic pentru orchidee ochiul nearmat de abia îl poate stabili, evo luează la flori mari ca la lalele; câteodată încon­joară tulpina ce iasă din frunzele mari caracteristice treizeci şi patruzeci şi mai multe flori în chip de lumânări. Iarăşi în alt loc florile spânzură ca struguri şi umbele de ramurile arborilor. Strălucesc în toate nuanţele culorilor: dela albul cel mai orbitor al lăcrămioarelor până la galbenul cel mai sa­turat, s e răsfaţă în roşul luminos al vinului şi în violet în ­tunecat. Mai adeseori fără miros, au între reprezentanţele lor şi de acelea , a căror parfum este atât de extraputernic, încât o s ingură floare în casă este insuportabilă după câtă-v a vreme . Ac i îş i întinde o spec ie floarea lat ca o plantă a s e m e n e a stelei marine, colo caliciul florilor de abia des­chise în s u s stau dese lângă olaltă ca peria sau ca barba ţapului de munte; iarăşi altele îşi p leacă capul ca flori de campanule , iar o altă spec ie formează caliciuri ca de lalea.

Plin de curiozitate aşteptai aci înflorirea unor boboci descoperiţi . într'o noapte s e deschid ei, şi dimineaţa îi arată în frumuseţea lor strălucitoare; deja de cu seară încep a s e colora roz şi a se înch ide; în dimineaţa următoare ş-au luat deja haina violetă de înmormântare şi în orele următoare de dinainte de amiazi se p leacă deja deoparte închise de tot, devin tot mai sleite, pentrucă seara obosite de viaţă să cadă de pe tulpină — o floare efemeră! Pe o altă orchidee de arbore, mare şi albă, al cărei interior de floare era îm-

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 217

podobit dc linii violete subţiri, o tă iasem în drumul m e u fără rădăcină, o înf ipsesem în pălăria m e a de tropice, o ascun­s e s e m în acoperişul de iarbă al case i mele , ca să mă bucur de frumuseţea ei. După două luni era proaspătă ca 'n ziua dintâiu; albul curat al petalelor nu se decolorase , figura lor nu se sbârcise , adesea floarea rămăse se ca în ziua aflării ei! A ş a de tenace , aşa de cu multă longevitate sunt ele, în ­cât se pot frânge şi duce în patrie, spre a putea arăta ami­cilor uimiţi minunea îloarei tropicelor".

Istoric şi însemnătate. — Orchideele pentru minunata lor frumuseţe se cultivă azi c u preferinţă în serele noastre; câ­teva, mai ales formele albe, albinotice, au preţuri urcate; simpatia oamenilor bogaţi, mai a les în Anglia, pentru aces te flori e mare şi ne aduce aminte de mania de odinioară a Olandezilor pentru lalele. Singura orchidee care ne aduce a e v e a folos este vanil ia ce-şi are domiciliul în Mexico, şi are frunze late. (Vanilia plani folia) a cărei fructe în forma baccelor, ne dau o materie {vanilin) specifică plăcut mirosi­toare şi aromată. Cultura vaniliei , e împreunată mai a les cu a cacao-ului , în a cărui materie cu leasă din rod se a m e s ­tecă şi vani l ie (ciocolată). Polenizarea florilor de vani l ie trebue să s e facă în afara graniţelor Mexicului pe cale arti­ficială, pentrucă l ipsesc insectele corespunzătoare .

Până când orchideele la noi în Europa — abstrăgând dela bulbii folosiţi deja de vechi i Greci ca hrană (Salep) — au aflat atenţie numai în veacuri le din urmă pentru frumu­seţea lor specifică, ele au fost cântate din partea chinezilor deja din vremi foarte îndepărtate. Şi Japonezii au un cult s trăvechiu pentru orchidee; dar aces te plante joacă, c u m spune Strantz, un rol în viaţa Mexicanilor; „Nici un copil nu se botează la ei, nu se sărbătoreşte nici o nuntă, nu s e îngroapă nici un mort, fără să nu fie invocate orchideele; ele trebue să exprime toate sentimentele tuturor condiţiilor de viaţă; nu există zile de bucurie sau de întristare, în cari florile acestea să nu-şi aibă rolul". Se; întâmpla aceasta deja la vechi i Mexicani, c u m ne spune Hernandez, primul istoric al Mexicului. Kazicii preţuiau aceste flori foarte mult pentru frumuseţea, raritatea şi parfumul lor atât de aromat şi le socoteau drept simboluri cari aduc sănătate şi b inecuvântare .

Pentru noi orchideele au puţină sau nici o importanţă practică. Eu le-aşi numi fluturii între flori. După părerea lui Lorinser nu poate încăpea îndoială, că însemnătatea ideală

218 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

a orchideclor, ca şi a li l iaccclor, stă în pompa florilor lor. Caracterul florilor lor nesimetrice este foarte deosebit de al florilor lil iaceelor. Dominează fantasticul selbatic şi formează un contrast c u regularitatea s implă a li l iaceelor. Gingăşia nesfârşită a celor din urmă şi pompa aproape sfioasă cu toată frumuseţea lor orbitoare, face loc la florile de orchidee, în contrast caracteristic cu smalţul fin, mătăsos al culorii, unei creşteri mai v iguroase condiţionată de mai marea consistenţă a petalelor groase şi suculente , face loc unei arogante aproape sfidătoare. E caracterul unei frumuseţi mai mult desordonate, romantice în faţa frumuseţei aşa numite c las ice , care şi ea, pe cât ni s e pare, îş i valorifică dreptu­rile în mijlocul florilor. A m â n d o u ă contrastele sunt a d e v ă ­rate forme de artă, amândouă se înves tmânta în o adevărată bogăţie de poezie , amândouă sunt în feliul lor ne 'ntrecut de frumoase şi s e complectează împrumutat, ca doui poli, pe tărîmul esteticei.

Să nu existe oare, ne întrebăm a c u m pe gânduri, aceste contraste, ca un invisibil ideal al frumosului integral, îmbi­nate la olaltă într'o unitate superioară, să nu existe, zic, în sufletul nemărginit al Dumnezeescu lu i Creator, ca c e v a mis­terios acolo ascuns , şi să nu fie manifestat tocmai de a c e e a şi în afară în fire, în făpturile puterii şi înţelepciunii Sale creatoare, fiecare după feliul s ă u ? Că le găs im şi î n fire, până şi în florile tăcute şi blânde c u o expresivitate de ne ­tăgăduit, ni-este o chiezăşie , că aces te tipuri fundamentale ale frumosului se întemeiază pe intelectul divin, şi că tocmai de a c e e a datule-a expres ie corespunzătoare în făpturile mâi­nilor Sale.

DR. S. KILLERMAN-MAN.

O A M E N I Ş l F A P T E

ALEXANDRU LUPEANU-MELIN

Abia apăruse eseul nostru literar despre valoarea Evocărilor, (şi ne 'ndoim, dacă 1-a mai putut citi în patul de clinică), şi che­narul negru al ziarelor ne-a pus în fata neaşteptatulni şi brutalu­lui desnodământ: corpul supt de crâncena, îndelungata şi perfida boală fără dureri a cancerului, a încremenit pe veci, oprindu-se pulsul subţiat al inimii.

S'a stins înainte de vreme, în floarea bărbăţiei, în plină as­cendentă publică, la vârsta de abia 50 ani, adică în ceasurile când puterea sa creatoare cunoştea orizonturile cele mai largi şi se îu-temeia pe cea mai solidă experienţă, unul dintre oamenii cei mai buni şi cei mai pregătiţi.

Deasupra mormântului s'au rostit nenumărate şi sincere cu­vinte de apreciere asupra vieţii, ideilor şi acţiunilor lui Alexan­dru Lupeanu. Şi totuş subiectul este departe de a fi epuizat.

Intâiu de toate am fost peste măsură de înduioşaţi, că a putut cădea înainte de vreme un om care n'a greşit nimănui, nici oamenilor, nici lui Dumnezeu. Spirit robust şi pur, a eliminat repede din sine orice ură, orice vrăjmăşie, orice neplăcere şi su­ferinţă. Sobru, cumpătat, curat la inimă, ataşat exclusiv construc­tivismului. Alexandru Lupeanu a dus o viată de echilibru, de sănătate morală, ferit de orice exces. Acest minunat om a fost ros ani de zile pe nevăzute de microbul neidentificat şi imposibil de combătut până azi al cancerului, până ce frumosul său corp s'a prăbuşit sub măcinarea irezistibilă.

Şi când te gândeşti că atâţia pângăritori, atâtea suflete haine şi creeri încărcaţi cu dinamita fărădelegilor, atâţia oameni de nimic — viermi târâtori şi acaparatori de averi se bucură de vrâste matusalemice, îngăduindu-şi orice abuzuri şi chiar crima, fără sancţiuni de ordin fizic ori nici chiar de ordin moral.

Nu e dreptate pe lumea asta... Şi neputincioasă se sbate încă ştiinţa în lupta contra atâtor flageluri ce devastează omenirea!

220 CULTURA CREŞTINA Nr.3-4

Puţini oameni au numărat prieteniile fără şir ca Lupeanu. Pentrucă era omul, care nu-şi potrivia urechea cancanurilor, bârfi-rilor, intrigilor.

Printr'o hotărîtă stăpânire de sine regretatul Lupeanu era exempt de măruntele şi obişnuitele porniri spre clevetire. El se ridica deasupra celor absorbiţi de svonuri şi preocupări pătimaşe şi strâmte. Grăia numai de bine despre oricine, ori îşi impunea tăcerea — ea însăş mai elocventă decât o blamare făţişe.

într'o societate de nivel scăzut şi în plină prefacere, Ale­xandru Lupeanu s'a înfăţişat ca un model de spirit echilibrat, cu o disciplină şi superioritate morală ce constituiau un adevărat în­dreptar pentru generaţia în formaţie.

Cine era mai chemat să prezideze dela catedra profesorală îndrumarea spirituală a tineretului decât pedagogul înzestrat cu înaltele calităţi morale, care era Alexandru Lupeanu? Cea mai de seamă parte din timp şi-o consacra orientării literare şi for­mării culturale a liceului de fete, unde funcţiona ca director de o seamă de ani. Ce atmosferă senină în clase, câtă siguranţă de sine la eleve şi ce zor plăcut de întrecere în cunoaşterea litera­turii! Pâlcurile sprintene de fete în sala de meditaţie parcă-şi îm­prumutaseră dela director voioşia, hărnicia şi verva.

*

Alexandru Lupeanu era om de cultură întinsă în domeniile literaturii şi istoriei. Cititor devotat al cărţilor şi scormonitor de perle literare în vasta arhivă şi bibliotecă centrală a mitropoliei Blajului, al cărei director deasemeni era.

Avea un simţ pronunţat al frumosului, era dăruit cu gustul fără greş al paginilor inspirate.

Fiindcă el însuş era un inspirat, o natură bogată, gata să se reverse în minunate perle de evocări, ce stau cu cinste alături de cele ale minunatului scriitor blăjan de atâta subtilitate, fineţe şi duioşie, mort înainte cu trei ani: Al. Ciura.

într'o vreme, când purtătorii condeiului scriu în graba mare, dornici să valorifice imediat şi cât mai bine „marfa" asta impon­derabilă, şi când grija pentru formă şi conştiinţa exactităţii cu­prinsului sunt prea puţin desvoltate, Alexandru Lupeanu apare ca una dintre puţinele şi fericitele excepţiuni ale publicisticei tran­silvănene: stilul curgător, nuanţat, impecabil, iar povestirea bine rotunjită — fruct al unei gestaţii odihnite şi al unei închegări complecte până în micile detalii,

N>. 3-4 C U L T 0 R H C R E Ş T I N A

Desprindea din] produsele vechi şi noi ale scriitorilor dia­mantelor fără preţ, paginile nemuritoare, şi ştia la rându-i să în-seileze fragmente de viaţă şi contururi de portrete cu o putere de imaginaţie care ţi-se tipăreşte adânc în memorie.

Publicistul Lupeanu se aşeza la acelaş nivel cu profesoiul Lu-peanu, deţinând merite egale în cultul literei tipărite ca şi într'al cuvântului viu rostit dela catedră ori dela tribuna conferinţelor şi adunărilor unde era des chemat pentru cele mai autorizate clari­ficări.

Activitatea sa publicistă era foarte difuză: dela studiul obiec­tiv, documentat şi cu toată aliura meritată de savant, până la re-portagii vii de evenimente şi suave scânteieri de poveşti poporale.

Era director de gazetă şi director al despărţământului „As-strei" din Blaj, fiind nevoit să selecţioneze material potrivit de propagandă culturală pentru popor, şi să ţină piept atâtor obli­gaţiuni.

Necesităţile propagandei culturale la sate l-au îndemnat să se consacre unui fel de a scrie cât mai la înţelesul plugarilor cari descifrează cu anevoie tâlcul literelor. Lupeanu era un adevărat maestru în alegerea manierei celei mai nimerite de a te adresa omului simplu dela coarnele plugului.

Infinită dragoste a purtat Lupeanu fiilor gliei, căci românis­mul său n'a fost de faţadă, ci adânc înfipt în fiinţa sa de inte­lectual conştient de datoriile faţă de masele noastre ţărăneşti.

Lupeanu a fost cel mai de seamă intelectual român, care s'a adaptat gândirii poporului şi a creat o gazetărie şi o literatură poporală în ultima vreme, corespunzătoare gradului de cultură al mulţimilor româneşti. „Unirea Poporului" se bucură de cel mai mare tiraj, iar despărţământul Blaj al Astrei nutria cele mai vii şi intime legături cu satele ţăranilor de pe Târnave.

Dela 1918 încoace nimeni n'a întărit democratismul ţărănesc în faptă la noi şi nu 1-a prins în făgaşul unei adevărate tradiţii, ca Lupeanu dela Blaj. Fără de umbră de profit personal. Fără nici o valorificare politică. Ci complet desinteresat.

Am trecut în revistă cele patru direcţiuni pe cari le deţinea cu o competinţă unanim recunoscută: la liceu, la bibliotecă, la gazetă şi la Astra. Ii mai revenia încă una nu mai puţin impor­tantă şi dificilă, direcţiunea uitată de tălmăcitorii vieţii şi actelor lui Lupeanu: prezentarea Blajului sub aspectele trecutului şi con­temporaneităţii. Şi nu era lucru puţin.

Blajul a devenit, după unirea politică dela 1918, pe bună dreptate, un fel de Mecă a românismului. Serbările de 15 Mai erau

222 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

prilejul demostraţiunilor naţionale celor mai însufleţite ale inte­lectualilor şi tineretului şcolar din toate ţinuturile româneşti. In­diferent de culoarea politică, miniştrii şi înaltele autorităţi ale statului descindeau la Blaj, îngenunchiau la mormintele Panteo­nului şi vizitau Câmpia Libertăţii. Bietul Blaj a suportat cam greu sarcinile ospitalităţii (s'ar cuveni să se găsiască mijloacele peleri­najului organizat anual) de aşa proporţii.

Dar nu numai colectivităţile de dimensiuni pomenite, ci şi societăţi mai restrânse, apoi grupuri de excursionişti, şi în fine personalităţi venite în mod individual, îndatorau Blajul să facă faţă lămuririlor. Cine era mai pregătit să le dea decât Alexandru Lupeanu — devenit un fel de cicerone, de ghid gratuit şi volun­tar, al vizitatorilor?

Nu puţină osteneală era şi această misiune pe capul său. Insă nimeni nu pleca din Blaj nesatisfăcut. Lupeanu deţinea arta perfectului causeur, care făcea să vorbiască pietrele şi morţii din morminte.

Blajul a pierdut în Lupeanu pe purtătorul său de cuvânt cel mai autorizat, mai fermecător, mai bogat în prezentări istorice şi actuale.

Iar lumea românească din cele patru unghiuri simte golul co­vârşitor prin dispariţia ciceronelui blăjan, care cu verbul său stră­lucit ştia să înviie trecutul măreţ prezidat de arhierei bătrâni, austeri şi martiri ca Inochentie Micu, Petru Pavel Aron şi Vasile Suciu, în mâinile cărora plămădeala generaţiilor ne-a garantat păs­trarea fiinţei româneşti şi desvoltarea noastră cea mai firească.

Multilaterală, covârşitoare activitate, şi totuş desfăşurată până la capăt cu o jertfă de sine şi cu un simţ al datoriei care-i înaltă în suflete un monument nepieritor.

„Societatea de Mâine". I O N C L O P O Ţ E L

UNDELE ETERICE IN SLUJBH IDEII CREŞTINE

Al Domnului fiind pământul şi plinirea lui şi lumea şi toate câte sunt într'însa, e firesc ca omul, podoaba cea mai aleasă a zidirii şi stăpân, din rânduială dumnezeească, a toate câte viază şi fiinţează în jurul lui, să se simtă chemat a pune toată făptura să slujască Ziditorului alăturea şi sub cârmuirea sa, a omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Lucru pe care, după împrejurări şi puteri, l'au făcut, în felul lor, toate sufletele alese fie că, în sfânta lor naivitate, au dat sfaturi cucernice vie-

Nr 3-4 CULTURA CREŞTINA 223

ţuitoarelor necuvântătoare, fie că au invitat la împreună închinare a Stăpânului stihiile lumii şi elementele firii.

Vremile schimbându-se s'au schimbat şi multe dintre lucruri. Sufletul curat însă, care din firea sa e creştin, a rămas acelaş: iubeşte pe Domnul şi Dumnezeul său şi se sileşte să activeze cât mai intens şi mai rodnic în slujba acestei iubiri, folosindu-se de tot ce-i pune la îndemâna civilizaţia zilelor noastre: automobil, transatlantic, avion, radio, ca toate să contribue la slava Stăpâ­nului: uscatul, nemărginirea apelor, văzduhul şi undele eterice. Urmând unei porniri adânc omeneşti şi ascultând şi sfaturile Sf. Părinte şi a mai marilor bisericeşti, catolicii au făcut în scurtă vreme progrese uimitoare pe tărîmul radiofoniei. Vita Ecclesiae (1. 4. 38) din Roma are despre aceasta o seamă de însemnări cari numai bucurie pot procura oricui înţelege aportul ce înseamnă pentru idea creştină un atare mijloc de propovăduire.

Şi cum nu ne-am bucura când aflăm ca în Argentina, la Buenos-Ayres, postul de emisiune „Radio-Ultra" serveşte exclusiv pentru răspândirea adevărurilor integral creştine, „ora religioasă" fiind susţinută de Msgr. Zah. de Vizcarra? Ori când auzim că în Australia catolicii, pentru a nu mai fi în atârnare de un post ra­diofonic ce transmite zilnic puncte de program „interconfesionale", şi-au creiat ei unul pentru audiţii strict catolice chiar şi când e vorba de probleme pur culturale ?

In fosta Austrie soc. „Radio-Verkehrs-A. G." face loc larg în programele sale produselor catolice muzicale, ştiinţifice, literare şi religioase. Aşa sub titlul: „Din turnul de veghe al Bisericii", aduce, la intervale precise, conferinţe religioase. — Belgia sub raportul din chestie poate sluji drept pildă. Atât walonii cât şi flamanzii îşi au posturile lor de emisiune. Problemele religioase sunt pre­ferite oricăror altor probleme. — In Brazilia postul soc. „Vera Cruz* din Rio de Janeiro difuzează de prezent, zi de zi, înafară de misiuni de caracter religios, conferinţe creştine privind: ac­ţiunea catolică, primejdia bolşevică, operele de caritate, mişcarea sindicalistă, cartea bună, cinematograful, apostolatul laic, familia şi şcoala creştină, Preacurata, raporturile dintre Biserică şi stat, etc. Tocmai acum se studiază posibilităţile de a veni, pe calea ra­diofonică, şi într'ajutorul caselor misionare de printre Indieni. — Cuba se poate mândri cu 7 posturi de emisiune cari au, regulat, „oră catolică". — Chiar şi în Danemarca protestantă s'a ajuns să se poată ţinea la radio conferinţe religioase pentru catolici, de praz­nicele mari ale Bisericei.

Situaţia în Franţa, fiind vorba de radio, e aceasta: Serviciul

224 CULTURA CREŞTINA Nr. â-4

radiofonic francez e la un nivel foarte ridicat şi are transmisii religioase foarte variate. Aşa, de ex., la Radio-Paris, din 7 August până în 4 Septemvrie 1937, s'a rostit o serie de conferinţe asupra enciclicelor papale; P. Parvillez a ţinut un ciclu de conferinţe des­pre SS. Taine; o altă serie a avut de obiect „Calea Crucii", ş. a. — Posturile Germaniei aduc regulat „slujbe religioase naţionale" protestante şi catolice, şi din când în când admit şi câte o confe­rinţă religioasă. — Indiile Orientale stau modest în ce priveşte emisiunile catolice. Vor avea însă în curând mai mult. — Irlanda îşi are postul său catolic la Athlone. — Postul „Eira" din Italia e îndeobşte cunoscut şi apreciat pentru difuzarea măiastră a sfin­telor slujbe din basilica florentină „Annunziata", şi pentru confe­rinţele religioase din după amiezile Duminecilor. — „Katholieke Radio Omroep" din Olanda e vestit în toată lumea. Actualmente se aranjază de zor să poată transmite ceremoniile serbărilor con­gresului euharistie internaţional din Budapesta. — De emisiunile radiofonice religioase din Polonia se îngrijeşte un comitet ce are în frunte pe ep. Adamski din Katowice. La „Polske Radio" s'au — de des cuvânt de bisericani, — Portugalia, pe lângă postul din Lisabona, are şi un altul „Radio-Renascenca" condus de păr. Lopes da Cruz. Acesta are caracter strict apostolic şi apologetic. — Ca­tolicii din Statele-Unite au căzut şi ei de acord cu „National Broad-casting System" (o societate care dispune de 146 posturi radio­fonice) şi, începând cu anul 1930, au şi ei ora lor „Ave Măria", îngrijită de monahii din mănăstirea St. Christofor, şi poate fi au­zită pe întreg teritorul Statelor Unite. După insistenţe repetate, „Sfatul Naţional al Femeilor catolice" a isbutit, începând cu anul trecut, să mai câştige loc şi pentru conferinţe religioase pentru tineret.

Sună sec celea înşirate aşa sumar mai sus. Grăiesc însă aşa de mult celui ce ştie prinde graiul faptelor. Şi e un fapt grandios această reţea de posturi radiofonice cari răspândesc, dela margini la margini de lume, adevărul neîmpuţinat al Evangheliei lui Hristos şi a Bisericii sale!

D. N.

PETRECERE ORI RISIPA?

Mulţi au pierdut sensul adevărat al vieţii în cursul vre» milor. Intre fenomenele vieţii umane , cel mai deviat din cursul său natural a fost excesul petrecerei. Din fenomen secundar, oamenii l-au făcut s c o p al vieţii. Vina n'o poartă numai filosoful Epicur, dar înainte de-a v e d e a lumina zilei

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 225

Grecii denaturaseră jocurile ol impice comercial izându-le , iar Romanii cereau alături de pâine „circenses", pentrucă s ă v a d ă sânge şi moarte...

Orice s'ar spune, zilele noastre sunt zile de be l şug p e n ­tru multă lume. Lumea petrece mult. Unde e mai mult bel­şug, acolo e şi mai multă vese l ie . Cel mai bogat oraş din lume e, îără îndoială, New-York-ul. Centrul democraţiei şi al liberalismului, New-York-ul, e o fortăreaţă capitalismului. Cele mai puternice 125 de bănci din lume el le posedă. Cele mai mari 8 linii de comunicaţ ie tot New-York-ul le deţine.

Viaţa se risipeşte în New-York mai nemi los ca ori unde . Aces t oraş are peste 2.000 (două mii) săl i de teatru. „Aproape 8—10 * din populaţia oraşului sfârşeşte ziua asistând la u n spectacol". (Paul Morand: New-York 1930. pag. 172). Pentru a evita concurenţa s'a împărţit timpul. La ora 8 seara î n c e p e filmul; la 10 teatru; la 12 plimbare; la 1 cabaret; la 2 a Il-a re­priză teatrală. „Viaţa s e scurge vertiginos. Nu există Tn N e w -York nici familie, nici copii, nici bătrâni*. (P. Morand, 211).

Americani i iubesc mult filmul. Necesi tatea de a satis­face publicul de rând a dat naştere unui film nou: filmul de varietăţi, jurnalul, în care cele mai recente even imente m o n ­diale se succed îără nici o legătură şi îără nici un s c o p . „Acest spectacol atrage gloatele , dar îndepărtează pe a m a ­torul de cinema*. — Şi : „Peste tot în America (de Nord) o nebună propagandă a cărnii, sminteşte naturile v io lente ale Americanilor. Mai mult decât o nelegiuire, aceasta e o pro-îanare a iubirii, a muzicii, a artei şi a culorilor... Pot spune că am văzut în America v iz iunea totală a sfârşitului lumii". (P. Morand 179. 181).

Petrecerea însă nu-i un apanaj al oamenilor din noul continent. Europenii, dacă nu-i întrec, apoi nici nu sunt de­parte de e i ;

O ţărişoară din apusul Europei, c u o puternică indus­trie grea, cu colonii bogate şi de mulţi râvnite, cu cea mai densă populaţie depe glob — peste 250 pe Km • — Belgia, cheltueşte mult de tot pe petrecere şi distracţii. — Datele de mai jos le dau după „Dossiers", No. 401. 25. II. 1938, p. 371.

Mai mult chel tuesc pe spec taco le : c inema, teatru, dan-cing şi sport. Suma globală a încasări lor statului, în urma acestora, e de 650 milioane franci; zis şi scr i s : Şase sute cincizeci mil ioane franci.

7

226 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 3-4

Deşi n'are o industrie cinematografică proprie, totuşi nici o ţară din Europa nu o ajunge în numărul şalelor de c inema (raportat la numărul locuitorilor), — acestea atingând suma de 1.100, cu 523.000 locuri.

In cămin Belgienii se distrează citind ziarul, ori ascul­tând radio-ul. Nu se citeşte prea multă carte bună în Belgia î n comparaţie cu ţările Nordului. Ei înşişi mărturisesc aceasta. Tirajul zilnic al cotidianelor belgiene, adăogând cele 250 mii importate din Franţa, se ridică la 1.600.000 exemplare. In Belgia sunt, 2.400.000 cămine (familii). Hşa că 2 3 din numărul familiilor citesc zilnic un ziar. Numărul aparatelor de radio ajunge la 1.000.000. Hproape 1

2 din familii au deci şi un aparat de radio.

Alcoolul ocupa un loc de frunte în capitolul petrecerilor înainte de războiu. Uzi e de 8 ori mai scăzut consumul a-cestui articol de decât în 1900. — Tutunul nu are o consu­maţie mai mare ca înainte de război. Alături de alcool în Belgia scade şi consumul berei. Economişti i explică aces te fenomene prin avântul pe care 1-a luat turismul în ultima v r e m e .

Oricâtă sobrietate ar observa însă economişti i belgieni, totuşi rămân uimiţi când constată că din venitul familiei bel­g iene 10 * s e cheltueşte pe distracţii şi petreceri. Naţiunea întreagă cheltueşte anual 5 miliarde franci, socotind aci şi ziarul şi radio-ul.

Economişti i şi sociologii explică goana după distracţii şi petrecere prin trei cauze : a) nivelul ridicat al vieţii, b) tens iunea şi intensitatea muncii din uzine şi şantiere, şi c) caracterul sedentar al celor mai multe profesiuni.

„Viaţa modernă a alungat toată disciplina morală din constituţia ei, de aceea s lăbeşte zi de zi". Redresarea nu se v a putea face decât printr'o s e v e r ă morală, însoţită de o serie de privaţiuni, căci „nimic din civilizaţia de azi nu e n e c e s a r : nici confortul, nici luxul, nici cultul materiei", cum zice Al. Carrel (L'homme, ce inconnu. Paris. (Pion.) 1935. pag. 358).

...Când şi c ine ne va face socoteala, barem aproximativ reală, a cheltuelilor cu petrecerile în ţara noastră?

ŞTEFHN MEDVEŞAN

.Nr. 3-4 CULTURA C R E Ş T I N A 227

POMENIREA UNUI ZIARIST IDEAL

Anul acesta, In Martie, s'a împlinit suta de ani dela conver­tirea publicistului creştin Louis Veuillot (1813 -1883), întemeitorul vigurosului ziar catolic francez L'Univers şi autorul lucrărilor de răsunet şi trăinicie: Ies Odeurs de Paris, le Parfum de Rome, le Pape et la Diplomaţie, ş. a. Momentul fiind socotit deosebit de însemnat, a fost sărbătorit printr'o slujbă bisericească solemnă în basilica de pe Montmartre din Paris, în fiinţa de faţă a cardinali-lor Verdier, arhiepiscopul Capitalei franceze şi Baudrillart, acade­micianul de renume, precum şi a nunţiului papal Valerio Valeri şi a multă altă lume aleasă.

La această aniversară s'a asociat şi Sf. Părinte printr'o scri­soare adresată ziaristului Francois Veuillot de Card. Pacelli, se­cretarul de stat al Vaticanului. In acea scrisoare se spune: „în­toarcerea lui L. Veuillot la credinţă şi la viaţa creştină este, sigur, în istoria religioasă a veacului trecut, unul din evenimentele ce merită pe deplin, cu prilejul centenarului lor, cinstea unei pome­niri particulare şi a unei prăznuiri sărbătoreşti. Pentrucă — adaugă eminentul secretar de stat al Vaticanului — acea convertire a în­semnat pentru cauza lui Isus-Hristos un apărător strălucit, a cărui convingeri adânci şi tărie de caracter au împrumutat penei sale vigoarea care asigură isbânda şi au făcut din acest scriitor robust un ostaş de temut pe tărîmul polemicei religioase. Louis Veuillot a binemeritat dela Biserică prin activitatea sa aprinsă şi îndrăs-neaţă. El i-a slujit cu tot focul sufletului său şi cu straşnica ori­ginalitate a stilului său şi, pentru mai multe motive, dânsul ră­mâne un campion al gazetăriei catolice".

Mânecând dela această aniversară, Vicarul Domnului îşi ex­primă totodată şi dorinţa ca ea „să fie pentru ziariştii catolici fe­ricitul prilej de a prinde noui puteri în spiritul vocaţiunei lor, care este: apărarea adevărului cu toată căldura unei iubiri fără mar­gini". {La Croix, 23. 3. 38).

Pentru a înţelege mai bine elogii ca cele de mai sus, de cari învredniceşte Capul Creştinătăţii pe cineva din breasla gazetarilor, e neapărat de lipsă o privire, fie şi numai fugară, în sufletul ce­lui elogiat. Facem acest lucru ajutaţi de un bun cunoscător al ma­relui creştin care a fost nemuritorul ziarist comemorat cu atâta pietate (O. Cerneau: L'Ame d'un Grand Chretien. — L'homme intime) — Câteva trăsături:

Până la vârsta de 24 ani L. Veuillot, redactorul ziarului „L'Echo de Rouen", e necredincios. Ori mai bine zis: ignorant în-

7*

228 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

tr'ale reHgiei. Convertirea unui prieten al său, Gustave Olivier, îl mişcă însă profund. După patru ani de frământări, în Martie 1838, face o călătorie la Roma. Aci se întâlneşte cu păr. jezuit Rosaven; discută cu el asupra stării sale sufleteşti desechilibrate, din care ar vrea să iasă. Intre timp locueşte la un prietin al lui Olivier, la Fâburier. Ceeace vede aci îl impresionează mult. „Feburier e creştin ca şi Gustave, dar mai puţin entusiast, deşi tot aşa de so­lid. Exemplul său continuă a mă face să doresc şi eu o schimbare în mine însumi". Desbaterile cu P. Rosaven încheiate şi ele, L. Veuillot în Vinerea Patimilor anului 1838 se spovedeşte, iar de Pastile aceluiaş an se împărtăşeşte. In drum spre Franţa se opreşte în Fribourg-ul Elveţiei unde face exerciţii spirituale la iezuiţi. Şi cu aceasta viaţa sa ia o întorsătură nouă: e câştigat definitiv pentru credinţă şi idealurile ei, pe cari niciodată nu le va mai pierde din vedere.

Au fost momente când a vrut să părăsească scrisul gazetă­resc, şi ziaristica peste tot, pe care o numia „le sabbat infernal et immonde des journaux", dar... omul propune şi Dumnezeu dispune. Louis Veuillot avea să-şi cheltuie toată viaţa la ziarul Univers, purtând răsboiu crâncen cu atâtea „spirite vulgare cari obosesc la fel şi inima şi mintea" cum spunea dânsul. Intre timp, cum iarăşi dânsul scrie unei tinere femei care nu se putea împăca cu idea convertirei lui, se mărturisia şi, de regulă, Dumineca se cumineca, „în tovărăşia portarilor şi a servitoarelor — tovărăşie, ce-i drept, mai puţin numeroasă de cum aşi dori-o, dar, în sfârşit, excelentă şi amestecată, în măsură destul de mare, din bărbaţi şi femei cari sunt egali cu mine în faţa lui Dumnezeu..." Flecărelile secă­turilor nu-1 impresionează. „Te rog, scrie fratelui său Eugen, zia­rist şi acesta, te rog nu te alătura niciodată celor ce latră împo­triva religiei; nu te lăsa răpit niciodată, (cum, din păcate, am făcut-o eu adesea) la glume mizerabile asupra unui subiect care totdeauna e vrednic de respectul nostru, ori în ce stare de spirit am fi. Gândeşte-te că, în definitiv, acest fel de glume nu pot înve­seli de cât nişte tâmpiţi, nişte puşlamale şi nişte găinari de rând, şi un om de elită nu datorează nimic unor asemenea tipuri".

Necredincios o vreme şi Eugen, a sfârşit şi el pocăindu-se. Câtă bucurie pentru fratele mai marel „Băiete dragă (scrie Louis) ce plăcut va fi pentru mine şi pentru tine... să lucrăm amândoi pentru gloria sfintei noastre religii care ne-a fost (putem s'o spu­nem) pâinea sufletului şi a trupului. In ce mă priveşte pe mine, sunt hotărît cu tot sufletul să-i aduc în dar viaţa mea, cele mai bune roduri ale priceperii mele, scopul cel mai constant al oste-

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 229

nelilor şi al strădaniilor mele, — totul pentru ea... Dumnezeu mi-a dat o sabie, şi eu nu voiu lăsa-o să ruginească*.

Fapte ulterioare au dovedit cât de sincer şi de desinteresat a fost L. Veuillot în apostolatul său gazetăresc. Convingerea lui, în ce priveşte răsplata muncii, a fost cea exprimată într'o scri­soare către învăţătorul M. Rivalland: „Faceţi binele, şi nici să nu doriţi măcar ca oamenii să vă răsplătească. Tot ce vă vor da oamenii, nu vă va da Dumnezeu, pentrucă, dacă aşteptaţi răsplată dela oameni, asta înseamnă că lucraţi pentru voi înşivă şi nu pentru Dumnezeu". Consecvent cu aceste principii, în 1860 când, findu-i suprimat Univers-u), contesa de Segur vrea să organizeze o sub­scripţie publică pentru a-i face rost de ceva casă şi moşioară, dânsul îi scrie, cu reverinţa cuvenită: „Situaţia noastră financiară nu-i desperată, deşi e serioasă, şi dacă bunul Dumnezeu ne va lăsa sănătatea şi împăratul literatura, o s'o putem duce, la adăpost, încă un an, şi poate că şi doui... Serios, vă mulţumesc din toată inima, dar mi-se pare că dacă mi-se vine de prezent în ajutor, pierd cea mai bună afacere ce mi-a pus-o Dumnezeu în mâini. Pierd costumul firesc al nobilei mele meserii (de gazetar şi literat) care este o îmbrăcăminte jerpelită, şi singura decoraţie care se potriveşte acestui îmbrăcământ: coatele goale. Aceste sunt ade­văratele tradiţii ale literaturii şi eu trebue să le păstrez. De altă parte ce sfârşit mai glorios pot râvni decât să mor într'un spital, după ce am slujit pe Papa şi pe împăratul?".

Un atare om e foarte greu de „tratat". Şi cu atât mai greu de abătut dela calea adevărului şi a cinstei. Peste înţepăturile lui Emile Gautier (Le Fils de Giboyer) şi a ceeace el numia „canail-lerie cesarienne" a trecut cu mândrie creştină, dând răspunsul demnităţii neînfricate şi superior înarmate (Le Fond de Giboyer) Şi tot aşa a purces şi în alte calamităţi ale breslei de luptător cu peana sub steagul lui Hristos.

Renumele nu l'a ispitit. Ştia el doar' prea bine că „gurile Renumelui nu se deschid chiar de fel pentru creştini (aşa lămu­reşte dânsul un tânăr scriitor): acelea nu pronunţă numele cato­lice decât scrîşnind, şi totdeauna fără elogii". Şi nici succesele vă­zute şi imediate nu-1 îmbătau. Felicitând pe vestitul conte de Mun pentru profesiunea de credinţă ce a făcut-o alegătorilor din Pon-tivry la 1877, remarcă: „Programul Vostru e atât de just şi de onorabil, încât ar merita să nu isbutească... Dealtfel noi n'avem nevoie numai decât să isbutim; noi e de lipsă să fim, în toate împrejurările, oamenii binelui, ai dreptului, ai frumosului; într'un cuvânt: oamenii Crucii.... Şi pentrucă n'a fost adâncit deajuns

230 COLTURA CREŞTINA Nr. 3-4

acest adevăr atât de simplu, s'a întâmplat că atâţia oameni, altfel de treabă, au făcut atâtea prostii. Dumnezeu vrea să fie slujit bine, adecă: cu îndrăsneala obrăzniciei (effrontement) şi în con­formitate cu toate legile sale*.

Aşa gândeşte şi aşa purcede un gazetar creştin vrednic de acest nume. (Se vorbeşte şi la noi de un cotidian român catolic. Şi, poate, vor fi şi breslaşi cari să se viseze între stâlpii acelui mult dorit cotidian. Noi, însă, ne întrebăm: vor fi având aceştia şi sufletul ziaristului creştin model Louis Venillot? Pentrucă dacă-i vorba de voinici cari ascultă „ordine" înafară de Biserica lor, aceştia vor face orice numai gazetărie-apostolie creştină ca­tolică ba). — Toate omagiile noastre memoriei creştineşte înălţă­toare a celui ce a fost Louis Veuillot!

D. N.

FRANCISCANISMUL ŞI VREMILE NOASTRE

Cine cunoaşte istoria Evului Mediu, cunoaşte şi mişcarea religioasă, trezită de Sărăcuţul din Hssis i prin ce le trei Ordine Călugăreşti ale sa le (pentru bărbaţi şi pentru femei cari să ducă viaţă chinovit ică şi pentru mireni ordinul zis terţiar) corespundea pe deplin celor două postulate ale t impului; Reformarea vieţii după spiritul Evangheliei şi valorificai ea creşti­nească a activităţii. El împrumută dela timpul s ă u ce lea ce erau bune în societate, unindu-le cu sărăcia şi cu adânca supunere faţă de autoritatea Papii dela Roma.

„Reforma franciscană bogată în apostolatul cuvântului şi al muncii , cu o nouă formă de dragoste şi vese l ie , pătrun­zând lent toate c lase le sociale , v a da vieţii o înfăţişare mai ve se lă , v a face să s e renască omul la o nouă orânduială, la a nouă v ieaţă instaurată de Hristos pe acest pământ. Sf. Francisc a amintit lumii c e e a ce ea uită adesea , sau nu reu­şeş te să în ţe l eagă: „Fericirea supranaturală a Evangheliei". (P. Oemelli: II Franciscanes imo ed i tempi moderni — Milano). Spiritul Sf. Francisc a dăinuit peste veacuri , arătat lumii de urmaşii lui - franciscanii — împrăştiaţi azi în toate părţile lumii. Toate ce le trei tagme de călugări, călugăriţe şi ter­ţiari dau azi frumosul număr de aproape 4 milioane, însuş i Capul Creştinătăţii, Papa dela Roma, făcând parte, ca terţiar, din această mare familie.

Şi a c u m : Ce poate da îranciscanismul , timpurilor în cari trăim noi ? Poate oare să-ş i spună, şi azi, cuvântul său?

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 231

Pentru a răspunde acestor întrebări trebue să luăm în socotinţă alte două lucruri: 1. Dacă societatea timpului nostru e creştină şi cât e de creştină? 2. Care e situaţia franciscanilor, faţă de erorile şi exigenţele conştiinţei moderne?

Răspunsul la prima întrebare v a îi scurt; e o analiză dureroasă, ce î iecare poate s'o îacă privind în jur de s ine.

Nu putem nega progresul, civilizaţia, la care s'a ridicat societatea noastră, în toate privinţele, îaţă de veacur i le tre­cute. — Nu l ipsesc chiar nici s emne le unei vieţi spirituale, destul de intense. Ajunge să ne gândim la atâtea suflete cari sufăr pentru Hristos: tineri şi tinere cari, trăind o v ieaţă curată, s lujesc unui ideal act ivând în „Acţiunea Catolică" c ea aşa de răspândită azi pe ţoală faţa pământului. — A v e m într'adevăr, în aces te timpuri moderne, pilde de credinţă şi dragoste, ca şi în veacuri le când creştinismul s e trăia din plin.

Totuşi, cu toate aceste calităţi, societatea modernă, îără a ii pesimişti, prezintă s imptomele unei decadenţe rel igioase, morale şi chiar şi civile, ce îngrozeşte . E adevărat că binele nu e total întunecat de rău, precum şi aceea că numărul celor răi deşi e mare, dar trage nu după sine pe toţi cei buni; adevărat iarăşi că civilizaţia modernă neagă supranaturalul, dar nu reuşeşte să scape de sub inîluinţa lui şi prin urmare societatea modernă, apucată pe calea păgânirii se poate î n c ă salva, l o t u ş i , nu putem; tăgădui răul ce domină în lume: Câţi nu reîuză SS. Ta ine ; nu vor să se supună magisteru-lui Bisericii,; nu vor să-şi î n s u ş e a s c ă v ieaţă Biserici i? Şi iarăşi: câţi nu se opun supranaturalului şi trăesc fără Hri­stos şi Biserica sa, uitând marile adevăruri ale credinţei . Ideologia raţionalistă ne-a copleşit ca o boală ereditară şi, îndată ce poate, atacă Catehismul, pune s e m n e de între­bare Crezului nostru, pentru a găsi conştiinţei un alibiu când conştiinţa îi opreşte să păcătuiască ?

Astăzi Dumnezeu , spiritul, veşnic ia , păcatul şi virtutea au pierdut senzul lor creştin, pentru a-şi lua o însemnătate filosofică transcendentală, care face să dev ieze cei inexperţi , îndestulează conştiinţele debile, fricoase de orice jertfă. Şi dacă, după cum spune savantul rector al universităţii „Sa­cre Cuore" din Milano, vestitul P. Gemelli, odată ajungea un Ioachim Ciani să îngrozească pe Boccacio , astăzi chiar nici dojana Papii nu mai mişcă pe un d'Annunzio. Astăzi

232 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

nu mai slujeşte omenirea lui Dumnezeu, ci Dumnezeu e pus fn serviciul umanităţii.

într'o civilizaţie de acest fel, franciscanismul poate pă­rea un anacronism, sau un vis din alte timpuri; din epoca de aur a spiritului. Şi aievea: Ce poate fi comun între cu­cernicii urmaşi ai Evangheliei şi modernii hipnotizaţi de dinamismul veacului al XX-lea? — Ce ne poate da francis­canismul ?

Răspundem: diagnoza răului care chinue societatea noastră se poate cuprinde într'o singură frază: Lipsa de Dum­nezeu, de vieaţă supranaturală, şi dominanţa naturii.

Să fie acesta un caz disperat? Nu! Creştinismul e o forţă divină care nu va înceta cu totul niciodată din lume. Sf. Francisc şi urmaşii săi, — franciscanii — sunt în posesia tainei de a conduce şi azi lumea la Hristos, pentrucă spiri­tualitatea franciscană dă un răspuns direct unor probleme cari agită conştiinţa. Aceste probleme sunt: neliniştea lăun­trică; criza libei taţii; tendinţa spre acţiune (dinanismul) şi cău­tarea fericirii.

Acestor probleme le răspunde franciscanismul cu: Viaţa lui lăuntrică, libertatea, spiritualizarea acţiunii şi secretul fericirii. Toate acestea sunt facta, non ficta. — Le luăm pe rând:

Viaţa lăuntrică franciscană e caracterizată prin drago­stea arzătoare faţă de Dumnezeu, şi prin desăvârşita uitare a intereselor proprii. Strigătul său — Deus meus et omnia — arată şi azi omenirii nimicirea sa complectă în faţa lui Dum­nezeu, pentru a se preamări tot mai mult Creatorul Univer­sului! Dragostea cea fierbinte pentru Hristos, totala imitare a vieţii lui denotă vieaţă lăuntrică franciscană. Nici un gând, nici o faptă nu se poate sustrage dela imitarea lui Hristos care, de altfel, derivă în mod spontan din închinarea şi iu­birea de Dumnezeu.

Libeitatea e cel mai de seamă rezultat al evlaviei şi al iubirii lui Dumnezeu. Cea mai sublimă expresie a libertăţii e dată de creştinism, care răscumpără pe oameni din moş­tenirea păcatului şi îi face fiii lui Dumnezeu. Supunându-i legii dragostei, creştinismul înfrâna instinctele, dominând na­tura, face să triumfeze spiritul. Când spunem libertate în în­ţeles creştin, nu înţelegem libertatea revoluţiunii franceze, ci libertatea care se naşte din adevăr, se desvoltă în dato­rie, trăieşte în perfecţiune.

Vieaţă Sf. Francisc a fost uu triumf al libertăţii, silin-

Nr 3-4 CULTURA CREŞTINA 233

du-se el să se el ibereze de tot ce îl împiedeca dela urmarea idealului său. Lupta împotriva sa; împotriva nepriceperii ta­tălui său; lupta pentru a trăi sărac ; dobândirea virtuţilor, n'au fost decât atâtea etape în cucerirea libertăţii sale . Care dor de libertate, în acest înţeles , l-au moştenit şi fiii săi, franciscanii , cari, prin pilda vieţii lor, v r e a u să arate că la libertate se ajunge printr'o eliberare totală de viţii şi de in­stincte, printr'o continuă cucerire a virtuţii, care se rezumă în virtutea sărăciei şi cu lminează cu sărăcia inimii. Nota acea­sta evanghe l i că asheza îranciscană o as imilează până la Rănile Mântuitorului; împăcând ceriul şi pământul prin dra­goste. Cum spunea un franciscan (fer. Egidiu): „Dacă vreai să iubeşti bine, urăşte-te pe tine însuţi11. Şi din ura fată de s ine şi dragostea fată de alţii în acel Adevăr care ne face liberi, se naşte libertatea.

Acţiunea de a semenea , pe orice tărîm s'ar desfăşura ea, a fost fericit rezolvată de franciscanism. Sf. Francisc a orien­tat acţiunea, atât cea lăuntrică, cât şi cea exterioară, către scopul supranatural. Aceas tă orientare; mai mult: această inspiraţie supranaturală a vieţii îl deosebeşte pe dânsul şi pe fiii săi de dinaminologii moderni. El a arătat lumii valoa­rea rel igioasă a vieţii active, mergând în urmele lui Hristos, urmând sf. Evanghel ie . — A corespunde imediat inspiraţiei divine, a nu pierde o clipă din vieată, a nu lăsa nici o faptă bună nesăvârşi tă , iată programul de activitate a francisca­nilor. — E programul oricărui creştin acesta, dar specificul franciscan stă în elanul, avântul cu care sf. Francisc o de­săvârşeşte , originalitatea începând acolo, unde el aplică energia conştiinţei sale în vieaţa socială.

Care-i însfârşit: secretul fericirii, după franciscanism ? E c e e a c e n u m e a sf. Francisc, venind dintr'o călătorie spre Ass i s i cu fratele Leon: „La peife.tta letizia". Adică acea stare sufletească, care te face în stare ca şi atunci, când ai fi la paroxismul durerii, să fii mulţumit că suferi cu Hristos. Cum a suferit Patriarhul franciscanilor cu Hristos când a fost stig­matizat pe Alvernia .

A ş a se face că durerea fizică, sau morală, nu împiedecă niciodată munca şi cântecul; vese l ia pentru sufletul îrancis-oan, după pilda Fundatorului care, lovit de cea mai crudă boală, orbirea, cânta totuşi, şi cântând plăsmuia nemuritoa­rea sa operă, imnul Fratelui Soare, e c e v a oarecum firesc.

Apostolatul franciscan, desfăşurat în toată lumea, — în

234 COLTORfl CREŞTINn Nr. 3-4

România mai cu scamă în Moldova, unde a ţinut v i e flacăra credinţa apostol ice romane timp de 700 de ani, — are drept scop lăţirea împărăţiei lui D u m n e z e u printre oameni, ca Dum­n e z e u să d o m n e a s c ă în sufletele oamenilor. Şi precum odi­nioară Sf. Francisc şi fiii săi au soluţionat criza, împăcând pe oameni cu Dumnezeu , tot astfel şi societatea noastră m o ­dernă îş i v a găs i echilibrul moral şi social dacă se v a oglindi în ea v ieaţa lui Isus Hristos, mort pentru noi pe Cruce, şi v a imita pilda Sărăcuţului care, prin dragostea şi virtuţile sale , s'a învrednicit să fie un adevărat „fllter Christus", alt Hristos.

P. FRANCISC SIMON

PUSTNICUL DIN Sf lHf lRA

Fără sgomot, dar cu multă cucernicie şi cu adâncă emoţie, a fost târnosită bine de curând la El Golea (Sahara) biserica ridi­cată în cinstea preotului sihastru Charles de Foucauld, aproape de mormântul ce ascunde martirizatele-i rămăşiţe de lut. Vestea a făcut încunjurul lumii cu mişcător răsunet în inimile tuturor ce­lor ce înţeleg să se plece în faţa eroicului şi să vibreze de sfântă Înfiorare când se văd în faţa sublimului.

Şi e o privelişte sublimă viaţa acestui uriaş al voinţei de a rămânea pe culmi după săltarea din adâncuri de noroiu şi după urcuşul anevoios spre piscurile albului nepătat, scăldat în veşnică şi vie lumină. Povestea vieţii stinse de mână haină în cea dintâiu Vineri a anului 1916 e un cântec măreţ al întreitei iubiri: de Dum­nezeu, de aproapele şi de desăvârşirea propriei vieţi după pilda Răstignitului.

Ţinereţa lui Charles de Foucauld (născ. la Strasburg în 15 Septemvrie 1858), o bună vreme, e plină de pete şi de miasme de băltoacă. După zilele cu soare lângă o mamă credincioasă şi cu­cernică şi în şcoala vlădicească din Saint-Arbogast, au venit re­pede anii de liceu din Nancy, unde-şi pierde credinţa, ca răul să se continue şi să crească în vremea cât e elev al şcolii militare dela Saint-Cyr, apoi al celei de cavalerie din Saumur. Luxos ne­voie mare, leneş (în Februarie încă nu tăiase paginile geometriei!) şi scandalagiu, tînărul buhav, care la vizita de primire în şcoala militară era cât p'aci să fie respins pentru obezitate precoce, a rămas tot aşa şi ca ofiţer. Dimis pentru incorectitudini din armată pe când făcea pe locotenentul în regim. 4 de husari din Algeria, o răscoală (a lui Bu-Amama) trezeşte în el idea de sacrificiu, Cere

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 235

să fie reprimit în cadrele din cari fusese scos. E reprimit. Şi se poartă brav pe câmpul de onoare. Pentru ca dup'aceea să pără­sească de bunăvnie şi pentru totdeauna rândurile miliţiei, spre a se dedica altor preocupări, superioare mânuirii armelor ucigătoare.

Intre acestea, pentru tânărul ce încă nu împlinise un sfert de veac de viaţă, cea dintâiu a fost explorarea Marocului. înto­vărăşit (pe plată bună) în această întreprindere primejdioasă de rabinul Mardocheu, a isbutit să treacă peste mii de greutăţi şi, în decurs de 11 luni, cu studiile de explorare ce a făcut şi le-a cu­prins apoi în a sa „Recunoaştere în Moroc" să înlesnească Franţei pătrunderea în acea parte de lume. Societatea de Geografie din Paris premiindu-i opera cu prima medalie de aur, arată cât de valoroasă era acea operă. Nu mult după aceea face o altă călăto­rie de studiu în Tunis. Reîntors şi dintr'asta, se opreşte o vreme la ai săi în Paris. — Aci îl aştepta Dumnezeu cu harul său. Face cunoştinţă cu abatele Huvelin care-i impune mult: „Acest om e credinţa însaş". Rodul conversaţiilor sale cu acest om al lui Dum­nezeu e hotărîtor pentru toată viaţa de mai apoi: se spovedeşte şi apoi se apropie de Sfânta Masă, luând astfel, după atâţia ani, „pentru a doua oară prima împărtăşanie".

Şi cu] aceasta gândurile şi paşii i-se îndreaptă spre o lume nouă. Aude glasul chemător al Celui de sus, dar nu-1 înţelege deplin. Face o călătorie în Ţara Sfântă şi iar se întoarce în Oraşul Lumini­lor, unde apoi se decide să între în legătură nedespărţită cu Dum­nezeu şi Biserica. Simte că-i chemat spre călugărie, dar nu ştie ce să se facă: benedictin, jezuit, ori trapist? In cele din urmă ia ho-tărîrea mare: se face trapist. Şi intră în mănăstirea Notre-Dame-des-Neiges. Aci capătă numele de fr. Maria-Alberic. In scurtă vreme e obiectul de admiraţie al tuturor. Nu peste mult e trimis în mâ. năstirea trapistă din Âkbes (Asia Mică) Duce şi aci o viaţă de o corectitudine şi de o austeritate extraordinară. Câtă vreme-i sănătos, pe lângă cele ale călugăriei, face şi muncă la câmp; când e bolnav cârpeşte şi calcă rufele. Face şi juruinţele călugăreşti. Un glas tainic însă îi spune: „Mergi mai departe!" Şi după cinci ani de chinovie, cu învoirea celor în drept, — pleacă mai departe. La studii teologice în Roma. Dar tot în casa trapiştilor. Nici aici însă nu-i era locul. „Mai departe! Mai departe!" îi şoptea glasul acela tainic. Păr. Huvelin, cumpănind bine totul, îi dă̂ J atunci un sfat: „Urmează-ţi destinul!" Cuvânt pe care dânsul îl ascultări pleacă din nou spre răsărit, la Nazaret. Acolo face pe factorul postai al unei mănăstiri de călugăriţe, ca să aibă din ce trăi. Lo­cuia într'o colibă afară de mănăstire. Peste zi, înafară de slujba

236 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

factorului postai, curăţa lintea la bucătărie, dregea împrejmuirea de peatră a mănăstirii, tăia lemne, mătura biserica, făcea pe mini-straetele la sf. liturghie şi altele de aceste. Timpul liber îl folosia cetind, meditând şi scriind. Tot la opt zile se spovedia. — încolo era sgârcit la vorbă. Aci, ca şi la Ierusalim, unde, tot la călugă­riţe, a făcut, o vreme, pe paznicul mănăstirii. Şi unde stareţa, bă­gând de seamă ce suflet ales se ascunde sub îmbrăcămintea ridi­colă ce purta Ch. de Foucauld, îl îndeamnă să se preoţească. îndemn binecuvântat care, după destule frământări, odrăsleşte hotărîrea: Indărăpt spre Franţa şi spre abatele Huvelin! Cu bilet de clasa a patra pe vapor a şi făcut apoi drumul pe apă spre patria naşterii sale. Şi-apoi iarăşi spre Notre-Dame-des-Neiges şi iarăşi spre Roma. In sfârşit, în 9 Iunie 1901, e hirotonit preot. Pentrucă în 22 August al aceluiaş an să ceară episcopului Saharei doue lucruri: 1. în­voirea să ridice între Ain-Sefra şi Tatuat, într'una din garnizoa­nele lipsite de preot, o casă de rugăciuni, în care să păstreze apoi SS. Taine; 2. îngăduinţa de a lua pe lângă el câţiva tovarăşi, preoţi ori laici, cari să-i fie de ajutor la sfintele slujbe.

Aceste doue lucruri învoite, sluga Domnului pleacă şi se aşează în oaza Beni-Abbes, unde cumpără trei movile şi clădeşte o colibă, ca să aibă unde ridica un altar Euharisticului Isus. Nop­ţile şi-le durmea pe treptele acestui altar. Ziua făcea apostolie în apropiere şi în depărtări, după împrejurări, îndată ce a învăţat limba localnicilor. Cocioaba lui nu peste mult a început să fie nu­mită „Casa Frăţietăţii". Şi cum nu, când „stăpânul" ei nu doria nimic mai mult decât să fie „un frate al tuturora". In deosebi al sclavilor şi al copiilor. (In Ianuarie 1902 răscumpără cel dintâiu sclav: Iosif; în 12 Iulie 1902 botează cel dintâiu puiu de negru: Carita). Şi tot el e cel mai bun îngrijitor al răniţilor din ciocnirile înarmate destul de dese pe acolo. Cum va face şi în Hoggar, la Taman-Raset, care-i va fi a doua sihăstrie în Sahara şi unde s'a apucat să pregătească o gramatică şi un dicţionar tamaşec-francez şi francez-tamaşec, asemenea şi unul francez-tuareg şi o colecţie de poezii de-ale localnicilor cărora le punea în vedere câte un gologan de fiecare vers. Le-a dat el însă, din toată sărăcia lui, trăgându-şi dela gură, şi ajutoare băneşti şi bucate ce i-se nime­reau. Copilaşii ţinutului îi aduna în fiecare zi la masă, servindu-i el însuşi şi deseori uitându-şi cu totul de sine.. lntr'o vreme s'a gândit să înfiripeze un fel de congregaţie călugărească proprie împrejurărilor de acolo. A primit dela episcop şi aprobarea regu-lelor de viaţă a comunităţii plănuite, care ar fi fost să se cheme: „Micii Fraţi ai Sfintei Inimi a lui Isus". A scris însă episcopului

Nr. 3-4 CBLTURA CREŞTINA 237

să facă atenţi pe cei ce vreau să între în acea tovărăşie sfântă că el (de Foucauld) ar aştepta dela pietrile de temelie a nouei clădiri, trei lucruri: 1. Să fie gata a-şi pune capul sub bardă; 2. să fie gata a muri de foame; 3. să se împace cu gândul de a asculta de dânsul până va fi ales un altul de superior. — Nu s'a îmbiat însă nime să între în rândurile „Micilor Fraţi" dela cari se aştep­tau aşa lucruri mari... Aşa că a rămas până în capăt singur.

Mângâierea lui în cumplita singurătate, sărăcie şi dogoreală a deşertului? Rugăciunea: „Cu cât trece vremea, văd că rugăciu­nea rămâne arma cea mai puternică faţă de aceste biete suflete; ce aşi şi putea să fac în mijlocul lor?" Gândul încreştinării locui­torilor deşertului, pe seama cărora a compus o seamă de rugăciuni şi tâlcuiri nu l'a părăsit până la moarte. Toate jertfele lui, toate caznele lui, aceasta au ţintit-o: încreştinarea acelor sărmani, pentru cari totdeauna avea un cuvânt de mângâiere, un zimbet. Doctorului militar Robert Herisson îi dă sfatul: „Să nu faci pe maiorul, nici chiar pe medicul, cu ei. Să nu te simţi jignit de felul lor familiar de a se purta, nici de aerele lor cam libere: să fii uman, milos şi totdeauna vesel. Să râzi necontenit, chiar când le spui cele mai neînsemnate lucruri. Eu, după cum vezi, râd me­reu. Acest râs nu poate să nu molipsească şi pe vecin, pe cel cu care vorbeşti. Veselia apropie pe oameni, le îngăduie să se înţe­leagă mai bine, şi adesea face să zâmbească chiar o fire mai în­tunecată; e o adevărată binefacere... Să le împărţi îngrijirile du-mitale medicale cu răbdare şi să-i vindeci: vor învăţa să preţuiască ştiinţa noastră, puterea noastră, bunătatea noastră. Dacă îţi vor cere să îngrijeşti şi vreo capră, să nu te arăţi ofenzat".

Ştiinţa noastră (franceză,); puterea noastră; bunătatea noastră, — cine nu simte aici inima fiului care-şi iubeşte neamul şi patria? Eremitul acesta vlăguit de posturi şi de privegheri (se culca târ­ziu, şi la ora 2 după miezul nopţii era în picioare, la slujbă) şi care nici când n'a avut mai mult de doue perechi de sandale pe­tecite de el însuşi; omul acesta de carte, pe care vara ca şi iarna îl găsiau aplecat asupra lăzii de lemn care-i slujia de masă şi de pat; apostolul pătruns de idealul: „Mă fac folositor unde pot; încerc să le arăt (celor din Hoggar) că îi iubesc; când prilejul mi-se pare nimerit, le vorbesc despre credinţa religioasă înăscutăîn om; despre poruncile lui Dumnezeu, despre iubirea Lui, despre ascultarea pe care o datorăm voinţei Lui, despre iubirea deaproapelui..."; inima aceasta miloasă care flămânzia, numai să poată sătura pe alţii; minunea aceasta de asheză creştină e un — francez din creştet până în tălpi. Când prinde vestea că protectoratul Franţei asupra Ma-

238 CtJLTORA CREŞTINĂ Nr. 3-4

rocului e realitate, dânsul aşterne pe hârtie rândurile străbătute de cel mai luminat patriotism: „Imperiul nostru colonial a fost mărit. Dacă vom fi ceeace trebue să fim, dacă vom veni să civi­lizăm iar nu să exploatăm, Algeria, Tunisul şi Marocul vor fi peste 50 de ani o prelungire a Franţei". In decursul răsboiului mondial scrie generalului Laperrine: „N'aş fi oare mai de folos pe front ca preot sau ca brancardier?... Dacă mă sfătueşti să viu, voiu pleca fără întârziere în cea mai mare grabă". Răspunsul însă a fost: „Rămâi, te rog". Ceva şi mai târziu, auzind că unii preoţi francezi sunt în tranşee, pune din nou întrebarea: „Dar eu pentru ce n'aşi fi acolo?" In ziarul său intim, la data: Ianuarie 1915, stă notat: „Niciodată n'am simţit ca astăzi fericirea de a fi Francez. Ştiu bine că în Franţa sunt multe suferinţe, dar în războiul de acum Franţa apără lumea şi generaţiile viitoare împotriva barba­riei sufleteşti a Germaniei. — Pentru întâia oară înţeleg rostul cru­ciadelor: războiul de azi, ca şi cruciadele de odinioară, are drept scop să ferească pe urmaşii noştri de a cădea în ghiarele barba­riei. E un bine, pe care niciodată nu-1 vom plăti prea scump". Rândurile acestea le scrie acelaş fiu credincios patriei sale fran­ceze care stăruia ceva mai 'nainte să se construiască în Sahara linii ferate pentru binele alor peste 100.000 suflete de acolo şi încă pentru ceva: „E o necesitate pentru păstrarea imperiului nostru african, şi pentru a putea trimite pe malul Rinului, la caz de nevoie, maximum de forţe militare".

La 16 Iunie 1916 nota: „Să sperăm că după sfârşitul răz­boiului victorios, coloniile noastre vor lua un avânt nou. Ce mi­siune frumoasă vor avea urmaşii noştri în Franţa! Să colonizeze teritoriile africane ale patriei-mame, nu pentru a-se îmbogăţi, ci pentru a câştiga sufletele tuturor pe seama Franţei şi pentru a le îndruma pe calea veşnicei mântuiri". (Pentru toate citatele: Renă Bazin-Alex. Hodoş: „Pustnicul din Sahara", passim). — N'a mai ajuns însă să vadă sfârşitul glorios al războiului "celui mare. Mână de criminal, dintr'o ceată de bandiţi călăuziţi de El Madani, trădătorul pe care de atâtea bunătăţi îl împărtăşise marele marabu creştin (sfânt) al deşertului, i-a stins zilele în cea dintâiu Vineri a lui Decemvrie din 1916. Cum stătea în genunchi, cufundat în rugăciune cu spatele către asasin şi cu faţa către sf. altar, glontul i-a intrat după urechea dreaptă şi a ieşit prin ochiul stâng. Moar. tea i-a fost",: fulgerătoare: robul lui Hristos a trecut din viată fără să se mişte şi fără să scoată un strigăt. Grăieşte însă, şi va grăi prin veacuri, pilda vieţii lui de măreţie epică.

D. N.

Î N S E M N Ă R I

P a marg inea Dicţ ionarelor.

1. Numele Creştin. Autorii dicţionarelor române derivă nu­mele creştin din greco-latinul adiectival christianus. Dar această etimologie nu este cea adevărată, căci din cuvântul christianus am fi avut şi noi ca Grecii, ca Italienii, Spaniolii, Francezii nu­mele cristian. Numele nostru este derivat deadreptul din numele Crist, Crest, cum îl are Tacit (Ann. XV. 44), Svetoniu, şi cum îl aflăm în inscripţii monumentale din primii secoli ai creştinismu­lui. Aşa, pe o piatră mormântală aflată la Alba-Iulia (Apulum) cetim: Aurelius Crestus. Din numele Crest, cu sufix derivativ in avem numele creştin, ca la Romani: Latinus. Ruirinus, Sabinus... Formaţiune analoagă în 1. română numele familiare Crucin, (cruce) Florin, Marin, Vlasiu, Cristina, n. pr. fem. ş. a. m.

Numele creştin era uzual la românii din Dacii, când au ajuns în relaţii religioase cu Bizanţul (Constantinopolul),| de unde prin misionari greci ni-s'a vestit numele Mântuitorului în forma elină: Hristos, pe care poporul nostru nici azi nu-1 rosteşte original, ci Ristos, Hiristos, din care era imposibilă derivaţiunea creştin. Din aceste se vede limpede, că înainte de sosirea misionarilor greci în ţările noastre străbunii noştri erau încreştinaţi — cel puţin în parte, — purtând cucernicul nume creştin, de formă şi de prove­nienţă romană; „nos fide romanii"

2. Aripă, în Ardeal areapă, pl. arepi: ar. aripă, arpită şi areapită, megl. r. aripă.

Etimologia. Originea acestui nume nu este din lat. ala (aripă), cum vor unii, — încă şi mai puţin probabil din lat. alapa (palmă, lovitură cu palma, v. Dicţ. Acad. Rom.), ci este din grec. Qînri (ripe) dela verb. p w r w (ripto) = arunc, refl. mă arunc, mă avânt, sbor, — cu a eufonic, ca în ăvîiQ (din sanskr. nâr) ori, poate, cu prefixul a intensivum, ca în « r t w j j = foarte încordat, afigofioi;, foarte sgomotos, — aşa: doim) = aripă.

Notez că din acest radical ^n, Qmn, germ. Wurf, Schwung, este şi ungurescul repiî, repit, repiil, sboară.

240 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 3-4

3. Verbul întunec. Radicalul verbului compus întunec este tun, dispărut şi din 1. latină, unde ni-s'a păstrat numai în deri­vatul deminutiv tunica, tunică. Cfr. şi numele ital. tonica manta lungă a bătrânilor, haină monahală (călugărească); figurat: acope-remânt, înveliş, legătură (la ochi), mască. Compară şi germ. Ttinche, spoială, ital. intonico (subst. m.) Rădăcina acestora este latinul tunica, cămaşa de lână, lungă până la genunchi, cu mâneci până 'n coate, strînsă la brâu.

Din radicalul presupus tun s'a derivat verbul înfanec, acoper cu tunica, înfăşor în tunică, înveluiu, — întunec.

Substantivul întunerec. Tot din obsoletul tun s'a derivat şi numele tunilicum, /««-il-icum, din care — după fonetica noastră cu e r ^ i l tunerec, astăzi neuzitat ca simplu, ci numai în forma compusă: întunerec, — pe care unii autori de dicţionare voiesc să-1 derive din latin, tenebrae, tenebricum, — ceeace este impo­sibil foneticeşte.

4. Originea cuvântului păduie. Filologi romanişti, de mare valoare, pentru etimologia numelui pădure au dat următoarea so-lutiune: Originea acestui cuvâut este din latin, palus, paludis, baltă; Acus. paludem, de aici prin metatesă: padule, apoi prin ro-tacizarea lui /: paduie. Plausibil, sub respectul fonetic, iar sub cel semantic ei au zis: în jurul băltii este trestia... şi iată ideia pădu­rii cu ai săi copaci. Această etimologizare au adoptat-o şi autorii dicţionarelor etimologice române. Acum problema noastră este să scoatem pădurea din baltă. Analizăm. Radicalul cuvântului pădure este în silaba iniţială pad. Originea acestuia: Pliniu ist. nat. ne spune, că padi, — orum se numesc copacii — din cari curge răşină, (— aşadară brazi) dela isvoarele râului Padus (Po) — în vechime „Eridanus", = râu de munte, din munţii Galiei transalpine, din „pădurea neagră". In limba celtă numele pad însemnează scândură groasă, copaciu („padi"). In 1. rom. s'a pă­strat acest cuvânt înfforma deminutivă: păducel, spinele crataegus; — compară: muncel, spăcel, păcel, firicel ş. a. In /. ital. în cu­vântul pad/'glione, construcţie de scânduri groase. In /. greacă în greco-bîzantinul jrâro?, podeală (din care al nostru paf). La Alba­nezi cuvântul pădure, cu aceeaş însemnare, ca la noi. In limbile slave radicalul pad, trecut la noi sub forma pod, podi, podeală; la Unguri: pad, padoz. padimentum Aceasta e situaţia în ordinea semantică a cuvântului. Cu privire la formă: românescul pad la plural: pădure, forma veche cu re, ori ri, şi retrăgând accentul pe silaba 2-a: pădure, avem complexul de copaci „padi" ai lui Pliniu.

Nr. 3-4 C ® L f GfrW CREŞTINA 241

Problema e rezolvată. Pădurea nu-i trestia din baltă, ci co­drul „frate cu românul", care nume („codru") încă îl avem co­mun cu Albanezii, alături cu alte nume de copaci: brad, bung, stejar, din care: bunget, codru de stejar. (Al. Viciu, prof. p.)

România şi Romflni i catolici d a r it b izanl in

Problema aceasta a tratat-o, la Institutul Oriental din Roma, în prima Duminecă din Aprilie c , cu dragostea fratelui şi cu auto­ritatea savantului, Em. Sa Card. Eugeniu Tisserant, secretarul Sa­crei Congregaţii „Pro Ecclesia Orientali". Intr'o uimitor de cuprin­zătoare sinteză istorică, purpuratul roman a lămurit, în'jfaţa unei asistenţe ilustre, numele: România; raporturile dintre romani şi barbari; limba română; începuturile creştinismului la români; shisma; calvinismul între Români; unirea cu Roma; Blajul, mica Romă; re­naşterea culturală a Românilor în urma unirei cu Roma şi situaţia actuală, făcând şi pronosticuri dintre cele mai mângâietoare. — Reţinem partea referitoare la miracolul limbii române. Stabilind adevărul că, după retragerea trupelor romane din Dacia, sub Âu-relian (la 270), asupra urmaşilor coloniştilor aduşi de Traian la 106 s'au revărsat, în răstimpuri scurte, puhoaiele barbare ale Go­ţilor, Vandalilor, Hunilor, Bulgarilor, Slavilor, Pecenegilor, silindu-i să se retragă în zona muntoasă şi de păduri de pe cele doue ver­sante ale Carpaţilor, şi cu începere de atunci fiind mereu subjugaţi politiceşte şi fără să mai poată fi adunaţi sub o singură stăpânire a lor, conferenţiarul continuă:

„împrejurarea aceasta face cu atât mai extraordinară men­ţinerea unei limbi unice şi minunea apare şi mai vie când te gân­deşti că ostaşii ocupaţiei în ţara lor de obârşie vorbiseră, cei mai mulţi, greaca, şi învăţaseră latina numai după încadrarea lor în armata imperială.

Originele limbei române au fost studiate de mai mulţi filologi şi toţi declară că ea are drept bază nu latina vulgară, ca celelalte limbi romanice, ci limba militară şi aduc diferite dovezi dintre cari e deajuns să fie reţinut faptul că omul vechiu de zile în ro­mâneşte se zice bătrtn, din latinescul veteranus, câtă vreme cu­vântul vechiu, din latinescul vetulus, se întrebuinţează numai pentru dobitoace şi lucruri şi nu pentru persoane, cum ar reclama uzul celorlalte limbi romanice.

Mărturiei limbii despre originea romană a Românilor şi fap­tului că, prin tradiţie, au păstrat conştiinţa dreptului lor de a se chema Români, se adauge şi faptul că chiar şi popoarele vecine

8

242 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

i-au considerat totdeauna ca atari. Lucrul acesta nu bate tuturor la ochi pentrucă între numirea de Valahi (ungureşte: Olah) şi cea de Român nu se vede numai decât legătura. Insă etimologia cu­vântului Valahi nu e îndoelnică: e cuvântul german cores­punzător latinescului Oallus, egal cu Welsch, Valloni, e tc , a-plicat nu Galilor ca atari, ci aplicat tuturor populaţiilor ro­manizate pe cari Germanii le-au găsit la hotarele imperiului, ca de ex. toate populaţiile galo-romane de pe malul apusean al Rinului cari absorbiseră deja o cantitate notabilă de triburi germanice, ca cele ale Francilor. Numele de Valachi dela Ger­mani, Goţi şi alţii, a trecut la Slavi şi o dovadă că aceştia îî cunoşteau bine forţa originală se află în faptul că Polonii încă şi astăzi îi zic Italiei mochy. — Recunoscuţi prin urmare ca Romani sub îndoitul lor nume de Români şi Valahi, descendenţii coloni­ştilor lui Traian ne oferă o lecţie importantă, arătând, prin neo­bişnuita lor continuitate în menţinerea tradiţiilor părinteşti, cea mai puternică pecete a Romei". După cari constatări urmează lauda vitalităţii neamului nostru şi reliefarea unui argument zdrobitor pen­tru rasism: argument scos din istoria acestui popor unic în felul său printre popoarele lumii (vezi nota 2 dela pag. 203 a numă­rului de faţă al „Culturii Creştine").

Un atare cuvânt, rostit de-o atare personalitate, în chiar Cetatea Eternă, în cadrele Asociaţiei Catolice Italiene pentru Răsăritul Cre­ştin şi în faţa unei elite intelectuale ca cea care 1-a ascultat pe Em. Sa Card Tisserant, e un mare eveniment, pe care trebue să-1 trecem la răbojul amintirilor ce nici când nu se vor ştergs. (dn).

Lucrare păcătoasă

Anul trecut a apărut la Lipsea o lucrare ce a stârnit indig­nare: „Der Katholizismus. Sein Ştirb und Werde. Von katholischen Theologen und Laien". Cartea a fost scoasă de bisericanul prote­stant Qustav Mensching, profesor la universitatea din Bonn. Nu-i însă opera dânsului, după cum o dovedeşte critica internă a lu­crării ci, ori în întregime ori cel puţin în cea mai mare parte, a cuiva care aparţine încă, de formă numai, pe cât se vede, clerului catolic. După vorbă şi după mentalitate însă se trădează a pluti în ape naziste-moderniste. Drept că în cercurile naţionalsocialiste produsul acesta tipograficesc s'a şi bucurat, chiar dela început, de mare trecere.

Dar nu aşa şi în cercurile cu adevărat catolice. Şi cu atât mai puţin la Roma, unde Sacra Congregaţie a Sf. Oficiu, cu dt. 22

Nr. 3-4 d O L t D R r l CREŞTINA 243

Ianuarie 1938, a pus lucrarea aceasta la singurul loc ce-1 merită: la Index-ul cărţilor oprite.

Şi nici nu se putea altfel. O scurtă privire asupra rătăcirilor acumulate în ea convinge uşor pe orice om de bunăcredinjă. Com­pilatorul, înainte de toate, ca adept al ideii naziste totalitare şi pe teren religios, dă expresie dorinţei de a vedea catolicism şi protes­tantism contopite de aşa, cât să facă un singur ghiveciu naţional. In acest scop propune reforma cultului şi a doctrinei romane, eli­minând tot ce ar fi în catolicism (după dânsul) străin de creşti­nismul genuin. De altă parte declară sentenţios că filosofia tomistică a falsificat creştinismul, iar teologia dogmatică scolastică a schimo­nosit figura lui Hristos şi i-a corupt învăţătura; a creat un „Hristos al credinţei" care nu-i „Hristos al istoriei". Tocmai de aceea, îi dă ghes mai departe: omul de astăzi nu poate admite doctrina ca­tolică privitoare la păcat, Dumnezeu, graţia supranaturală şi efec­tele ei, etc. Pentru Biserica Romei n'are decât aprecieri dispre­ţuitoare şi injurioase. Iar câtu-i pentru noua biserică preconizată de autor, în aceasta limba liturgică va trebui să fie cea a popo­rului; laicii va trebui să fie scăpaţi de orice tutelă a clerului, preoţilor rămându-le doar' atât: să administreze SS. Taine, să slujască sf. liturghie şi să vestiască de pe amvon principii etice generale, fără să le fie îngăduit însă a se atinge de aplicarea lor practică, mai ales pe terenul economic, social şi politic. Şi, în sfârşit: peste celibatul bisericesc obligatoriu să se tragă dungă. — Ca bun nazist, preocupat de înmulţirea membrilor viitoarelor cadre ale partidului ce nu ştie de nici o altă autoritate afară de a sa, era firesc s'ajungă şi la această (şi mai ales la această) încheiere, (dn).

*

Coimbra

In vremurile trecute era un sătuleţ aşezat la poalele munţilor Serra de Lorvao, Mai târziu însă devine „Atena Portugaliei'', şi unul din focarele culturii europene. Universitatea întemeiată la 1288—90 în Lisabona, a fost mutată aci la 1307. Trece îndărăpt la Lisabona în 1338—1357 şi în 1377—1537. Apoi iarăşi la Coimbra. Dela această dată nimeni nu s'a mai gândit să coboare din munte sediul Universităţii care-şi deschide primele cursuri de teologie şl medicină în mănăstirea Santa-Cruz. Atâta pace cobora în inimă studiul şi natura încât maeştrii şi novicii numesc mănăstirea „C/fl-ustro do Silencio*.

Liniştea claustrului e tulburată totuşi de rivala sa, Bologiia, care, datorită vestiţilor săi profesori, atrage tineretul portughez, până

8*

244 C U L T U R A C R E Ş T I N A Nr. 3-4

în ziua în care celebrai Cataldo Aquila Siculo vine la Coimbra. Regi şi episcopi ai culturii medievale, odată cu invenţia tiparului, jertfesc tot ce au mai scump pentru a Înzestra Universitatea cu o tiparniţă, prima şi cea mai veche din Portugalia, pe care o aşează în altă mănăstire, Se Velha. Datorită acesteia devine unul din foca­rele Europei occidentale.

Porta Terrea se deschide cu anul 1772 şi pentru cititorii slo­vei divine, datorită observatorului astronomic atunci inaugurat. O bibliotecă de 150 mii volume îşi întemeiază Universitatea în acelaş an. In bibliotecă zidesc şi an altar în cinstea Sfintei înţelepciuni, «prin care toate s'au făcut". Aci se fac promovările intru ,doctor" precedate fiind totdeauna de sf. Liturghie.

Mănăstirea Santa-Cruz devine neîncăpătoare pentru noile fa­cultăţi ce se deschid: filosofie, litere, ştiinţe naturale. Regele oferă palatul regal din vecinătate, urmând pilda emeriţilor călugări dela 1290. Biserica şi palatul ocrotesc deopotrivă tineretul. O întrecere nobilă începe între episcop şi rege, primul îngr)jindu-se de maeştri şi bibliotecă, iar al doilea de tot ce poate fi folositor şi binefăcător sănătăţii trupeşti.

Ceeace a fost Oxford pentru Anglia, Parisul pentru Franţa şi Heidelbergul pentru Germania, aceea a fost Coimbra pentru Por­tugalia.

Aici s'a frământat fiinţa anul popor ce-şi petrece viata, ca odi­nioară îndrăzneţii Fenicieni, străbătând mările. Coimbra devine un nou Delphi pentru cei ce vor să treacă limitele atinse de strămoşi. Aci se consultă Cristofor Columb cu căpetenile academiei Navale fondată de Henric— Corâbierul la 1415, înainte de-a pleca spre Indii, în dimineaţa zilei de 3 August 1492.

Coimbra a trăit durerea despărţirii, dar s'a învrednicit şi de bucuria revederii când, după 4 luni, marele cuceritor de pământuri noul s'a întors cu 4 băştinaşi „Pieile roşii". Totuşi Coimbra nu ju­bilează sgomotos, „evenimentul cel mai mare din istoria mării" şi descoperitorul, maeştrii şi studenţii, petrec 7 (şapte) zile în reculegere şi rugăciune. (Vezi Charchot: „Cristofhor Columb". 1928 pag. 91).

Coimbra a dat Portugaliei, în vremurile de grea încercare, un descoperitor de noul metode în conducerea treburilor obşteşti, în persoana lui Antonio Otiveira Salazar. Acest suflet integru, crescut şl promovat „doctor" în „Sala dos Capelos" a Coimbrei, părăseşte Camera portugheză la prima şedinţă în 1921. Naţiunea îi oferă mi­nisterul de finanţe în 1926, pe care-1 părăseşte după 3 zile. Era prea mare deosebirea între el şi celce nu văzuseră Coimbra. In 1928 acceptă din nou ministerul de finanţe, dându-i-se totodată Pre­şedinţia Consiliului, Ministerul de Răsboiu şi depline puteri (/.

Nr 3-4 CULTURA CREŞTINA 249

Bainvilk: „Les Dlctatears* 1935 pag. 285). Coimbra a schimbat faţa Portugaliei. Salazar i-a dat o structură nouă statului: structura mo­rală. A creiat o nouă patrie ce tratează dela egal la egal ca marile puteri ale lumii. — Spiritualismul Coimbrei a triumfat.

...Portugalia a sărbătorit cu multă căldură In luna Decemvrie a anului trecut al 4-lea centenar al mutării Universităţii din Lisabona în Coimbra (Şi. Medveşan).

*

Părer i le unui mi l ia rdar despre — bogăţie

Numele lui Carnegie e cunoscut în toată lumea. Puţină lume va şti însă că acest multimiliardar vedea bogăţia ca totul altceva decât ceeace vede majoritatea covârşitoare a nababilor. „Trebue să fie omul convins — scrie undeva dânsul, cum cetim în „Osser-vatore Romano" (22. 12. 37) — că bogăţia e mijloc şi nu scop. Trebue râvnită şi respectată, pentrucă poate fi o pârghie pentru mult bine. Dar, celce dând de ea o ascunde, ori o risipeşte pro­steşte, în loc de a o socoti ca un depozit sacru ce i-a fost încre­dinţat, ca un sacerdoţiu cu care a fost distins, merită tot dispreţul omenimei".

Nu putea suferi risipa. Fiind martor cum un american putred de bogat a făcut logodnicei sale, de ziua numelui, cadou un inel în valoare de peste un milion de lire, dânsul, stanţe pede, pentru a-i da aceluia o lecţie de cuminţenie, a semnat o danie de 25 mi­lioane lire pentru un aşezământ de surdomuţi. A pornit apoi el însuşi cu cheta prin sală şi a mai adunat 3 milioane. După care a mai adaus dela sine, numaidecât, alte 97 milioane. Mentalitatea aceasta de superioară înţelegere 1-a făcut în stare să-şi lege nu­mele de şapte instituţii grandioase, cari îl supravieţuesc: 2811 biblioteci în valoare de peste 60 milione dolari; Fundaţia Carnegie din New-York, cu avere de peste 125 milioane dolari; Fundaţia pentru promovarea instrucţiei publice şi asistenţa învăţătorilor cu, aproximativ, 30 milioane dolari; Institutul Ştiinţific, cu peste 26 milioane dolari; Institutul Waschington, cu 22 milioane dolari; Fundaţia Eroilor, cu lO'/a milioane dolari. In afară de acestea mai are alte 25 aşezăminte culturale-sociale-caritative însemnate, înze­strate cu câte unul până la zece milioane dolari.

„Programul vieţii mele — aşa zice Carnegie în ultimii ani ai vieţii sale — este să-mi dedic bătrîneţele nu acumulării de noui bogăţii, ci distribuirii prisosului averilor mele celor nevoiaşi". De familie s'a îngrijit testând soţiei sale un capital ce să însemne în­tre 5—10 milioane dolari. Testamentul său precizează: „Luând

246 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

eu, deoparte, deja de ani de zile, dispoziţii pentru soţia mea, peste dorinţele ei şi cât să-i fie deajuns, pentru ca şi dânsa, la rândul său, să fie în stare să se îngrijască de fiica noastră Margareta; de altă parte, neştiind în clipa de faţă ce testaţii ne-ar putea face fericită fata, las mamei sale însărcinarea să dispună în favoarea ei cum va socoti dânsa de mai potrivit". — Icoana dragă şi vene­rată a mamei sale dela care (cum singur mărturiseşte), a învăţat mare parte din cât ştie, o vede şi în soţia sa şi mama fiicei sale.

In ultimele sale dispoziţii nu şi-a uitat nici de personalul de serviciu. Şi tot atunci a făcut şi un alt gest de înaltă moralitate: a lăsat rente viagere demne pentru văduvele foştilor preşedinţi Cleveland şi Roosvelt, precum şi pentru ex-preşedintele Taft, deoarece Constituţia Statelor Unite nu prevede pensii pentru a-semenea cazuri. — Neghiobie! vor zice poltronii. Jos pălăria! vor zice sufletele nobile, (dn).

C R O N I C I

Pacif icare . Principala justificare a actualului re­

gim autoritar a fost nevoia liniştirii spiritelor, adânc învrăjbite prin luptele politice din trecut. Urmărind acest o-biectiv, guvernul prezidat de S. Sa Pa­triarhul Miron a luat, înainte de toate, o serie întreagă de măsuri drastice pentru asigurarea ordinei şi liniştei pu­blice. Starea de asediu a fost instituită pe cuprinsul ţării întregi. Iar pentru a se elimina din viaţa de obşte orice fac­tor de agitaţii şi tulburări viitoare, s'a mers până la desfiinţarea, prin decret-lege, a tuturor partidelor şi asociaţii­lor cu caracter politic.

A înţeles insă guvernul că restabili­rea pur externă, poliţienească, a bunei rândueli nu ajunge nici pe departe. Pentru marea operă de reconstrucţie naţională, la care ne-am înhămat, tre­bue creiat, înainte şi mai pe sus pe toate, un nou climat spiritual, o adâncă liniştire şi pacificare a sufletelor, pre­cum şi o nouă dinamizare a energiei creatoare, o voioasă încordare la munca şi jertfa comună din care trebue să ră­

sară România nouă. S'a făcut apel, în acest scop, şi la concursul Bisericii, puterea care are darul de a apropia şi influinţa sufletele mai direct decât oricare alta, şi în misiunea firească a căreia lucrarea »păcii« intră ca un co­mandament esenţial. Slujbe s'au ţinut în toată ţara, şi rugăciuni publice s'au rostit spre scopul marei împăciuiri şi liniştiri, pe care o dorim cu toţii.

Nu vrem să rostim aci judecăţi de natură politică asupra noilor rândueli. In faţa faptelor împlinite, gândul nostru se îndreaptă exclusiv asupra viitorului. Dorim să se realizeze tot ce este bun în intenţiile care ne-au dat noua stare de lucruri. Dorim, in special, să avem cât mai curând pace şi linişte adâncă. Nu o simplă potolire vremelnică a urei şi sfâşierilor, ci o mare şi sinceră unire a voinţelor, o voioasă şi armonioasă înfrăţire a tuturor energiilor creatoare din sânul neamului nostru. Este un ideal bun, acesta, pentru toate vremile şi sub toate regimurile. Şi fără o stimu­lare oficială, venită dela puterea de Stat, Biserica a fost mereu şi în toată vremea in slujba lui. Va face, de sigur,

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 247

tot ce poate mai ales acum, când acea­sta i-se cere în chip deosebit, ca un mare interes de stat.

Ne dăm însă bine seama, şi nu pu­tem subHnia în deajuns, că nici con­strângerile externe, nici apelurile du­hovniceşti, E U pot da roade statornice, dacă paralel cu ele nu se împlinesc o seamă de alte condiţiuni esenţiale. Di­honiile şi sfâşierile, urile şi duşmăniile, când ajung generale şi provoacă măsuri excepţionale, nu sunt o simplă mani­festare trecătoare a cutărei metehne naţionale ori politicianiste. Ci mai cu­rând pot fi socotite semnalul unei dis-ordin mâi adânci, strigătul de alarmă al organismului social ajuns în desechi-libru şi plecat spre distrămare. Aici trebue aplicate, deci, remediile, la ră­dăcină. Trebue însănătoşat organismul întreg, pentrucă să funcţioneze apoi re­gulat fără intervenţiile excepţionale din afară, totdeauna odioase. Trebue re­stabilită sănătatea morală a sufletului naţional. Trebuesc valorificate din nou şi din plin comorile gândirei şi simţirei creştineşti, în viaţa particulară şi în rânduelile publice, pentrucă să putem avea între oameni marea bunăvoire, pe care trebue clădită o lume nouă.

O serie întreagă de reforme sunt ne­cesare în acest scop. Toate prezidate şi inspirate de duhul evangheliei. Şi în toate şi peste toate, să se ţină mereu Înaintea ochilor măsura veşnică şi se­veră a dreptăţii pentru toţi, a echităţii cinstite, a desăvârşitei cepărtiniri şi a protecţiei celei deopotrivă pe care Sta­tul trebue s'o acorde tuturor fără cău­tare la obraz. Dacă această normă nu se va aplica, cu toată străşnicia şi cu toată omenia, zadarnice vor fi toate străduinţele, toate încordările eroice. Ele nu vor putea da mai mult decât o linişte aparentă, o sombră tăcere, în adâncul căreia mocneşte nemulţumirea, mamă a tulburărilor viitoare.

Fie-ne îngăduit să subliniem, tn deo­sebi, necesitatea de a se aplica această măsură a dreptăţii şi protecţiunei celei deopotrivă in raporturile Statului faţă de diferitele culte ale ţării. Pacea con­

fesională e un element constitutiv esen­ţial al păcii naţionale pe care o voim. Dar, la rândul ei, această pace nu se poate imagina fără cumpăna dreptăţii şi egalităţii de tratament. — Nimenea nu va putea contesta, în deosebi, munca şi meritele naţionale ale Bisericii noa­stre unite. Dreptul ei la viaţă şi la o dreaptă ocroti, e din partea Statului, la a cărei temelii ea a pus o piatră un­ghiulară, nici o judecată sănătoasă nu-1 va putea trage la îndoială. Nimeni, in consecinţă, nu-i va putea refuza dreptul elementar de a-şi apăra fiinţa atunci când e atacată; de a-şi pretinde drep­tatea atunci când e nedreptăţită, de a răspunde cu demnitate şi bărbăţie atunci când e insultată. Vrem sincer pacea; dar vrem să şi trăim in pace. Gândul de pac ficare a ţării nu vrea şi nu poate însemna libertate deplină pentru cei cari vreau să ne suprime şi căluş în gura noastră atunci când încercăm să protestăm împotriva atacurilor nedrepte şi neomenoase care nu încetează.

Nu e locul aci pentru exemplificări şi cazuri concrete. Subliniem iusă principiul care nu se prea respectă: dreptate şi egalitate! Numai aşa va fi pace! (a).

„Gazeta Transi lvanie i " şi-a serbat centenarul

In 12 Martie 1838 după calendarul iulian (24 după cel gregorian), vedea lumina tiparului la Braşov, în tipogra­fia sasului Iohann Gott, primul ziar po­litic al Românilor de dincoace de Car-paţi, > Gazeta de liansilvania*. De redac­tor avea pe tânărul fost profesor de fizică dela Blaj, Gheorghe Bariţiu, care fusese chemat încă din 1834, ca teolog, de negustorii români (Jipa şi Djanli) din »Corona>, ca instructor pentru fiii lor. In Sept. 1836, după reîntoarcerea din călătoria făcută in >Ţară< (la Bucu­reşti) cu Cipariu, Bariţiu a rămas defi­nitiv la Braşov şi a încheiat contractul cu negustorii de acolo, obligându-se »să dea în şcoală tinerilor învăţătură în limba românească, nemţească şi lati­nească... «

248 COLTORA CREŞTINA Nr. 3-4

Din prilejul jubileului de 75 ani al liceului Andrei Şaguna din Braşov, In coloanele acestei reviste am arătat în două articole (Blajul, Braşovul şi Bariţiu; Blajul, Braşovul şi Mureşenii — Cul­tura Creştină 1025, Nr. 9 şi 10) filiaţia pe teren şcolar intre oraşul dela poala dealului Crucii şi intre cel dela poalele Tâmpei. In treacăt am fost atins şi ro­lul lui Bariţiu şi al celor doi Mureşeni (Iacob şi Andrei) la întemeierea zia­risticei româneşti Ia Braşov.

In actuala cronică nu putem încresta amănunţit fazele de supraveţuire, în curs de un secol, al unui ziar românesc nă­scut şi ajuns la vârsta bărbăţiei sub o-presiune străini, dar care, durere, pare a ae apropia de zilele de declin ale bătrâneţelor in ţara întregită, pe care au visat-o şi propovăduit-o — învăluit, şi totuşi destul de străveziu, — direc­torii şi redactorii cari s'au părândat prin redacţia ei.

Scriitorul şi ziaristul loaif Vulcan, redactorul revistei >Familia«, la 1876, in articolul său «Primele ziare româ­neşti din Transilvania* prezintă zilele de zbucium ale zămislirii «Gazetei Tran­silvaniei». El spune, că »Ideia infiinţării celui dintâi ziar românesc în Transil­vania s'a născut pentru prima oară In Blaj*. Ideia s'a născuf la 1836 din constituirea dintre Cipariu, I. Rusu şi Gh. Bariţiu. Ceeace nu s'a putut realiza atunci la Blaj, s'a realizat cu doi ani mai târziu la Braşov, unde Bariţiu izbuti să câştige dragostea şi ajutorul mate­rial al bogaţilor negustori din compania grecească, şi in primul rând a lui Radu (Rudolf) Orghidan.

Bariţiu izbutind să exopereze, la 8 Martie 1838, prin editorul sas I. G6tt >preaînalta voie* pentru tipărirea zia­rului românesc, cu data de 12 Martie stil vechiu a şi scos primul număr din »Qazeta de Transilvania*, care, in afară de titlul tipărit cu litere latine, se tipă­rea cu cirilice, şi avea la început 393 abonaţi. — Timp de zece ani (1838-1848) ziarul apărea săptămânal. La 1849, rea­părând după o suprimare de 9 luni, îşi va lua titlul de *Gazeta Transilvaniei* fi va apare de 2 ori la săptămână. Dela

1881 apărea de 5 ori la săptămână, iar din 1884 devine cotidian până ia 1925 (ca întrerupere în 1916, când după re­tragerea armatei române din Ardeal, a pribegit cu redactorii şt colaboratorii ei, pentru a reapare în Siberia sub numirea de *Gazela Transilvaniei şi Bucovinei* ca organ al voluntarilor români) iar de atunci de 2-3 la săptămână.

Bariţiu, prin întemeierea >Gazetei» şi a anexei ei literare 'Foaia pentru minte, inimă şi literatură*, punând bazele publicisticei române în Ardeal şi-a asi­gurat colaborarea alor doi prieteni blă-jeni, absolvenţi de teologie, cei doi veri Mureşeni, lacob şi Andrei. împreună cu Iacob Mureşianu va face Bariţiu, în vara anului 1839, călătoria la Viena — cu un paşaport (litterae facultatoriae seu pas-suales) dat de episcopul blaj an Ioan Lemeni, (ca pentru foşti clerici ai săi) pentru a exopera din cetatea împără­tească concesiunea de a putea trimite prin poştă >Gazeta« lor şi in Bucovina.

După revoluţia din 1848/49, când lui Bariţiu nu i s'a mai îngăduit să o scoată, el rămâne mentor şl colaborator la zia­rul care trece sub conducerea mureşe­nilor (la început Andrei şi lacob, iar dela 1878 fiul lui Iacob-Aurel M ) .

Rostul »Gazetei«, după cum i-a de­finit Bariţiu dintr'inceput, a fost «lăţi­rea ştiinţelor şi cunoştinţelor, Împărtă­şirea ideilor în toate clasele de oa­meni*... prin acest periodic scris »in interesul şi amăsurat trebuinţelor Ro­mânului* — şi scris nu ori şi cum, ci >în duhul românesc*. «Gazeta Tian-silvaniei* atât în timpul stăpânirii au-striace, cât şi în epoca de după 1867 fa dualismului) a fost un far naţional. Prin coloanele ei s'a propovăduit dra­gostea de limba, de lege, de naţiona­litate, de libertate, de solidaritate şi unitate naţională. Dela 1884, ca organ de luptă al partidului naţional român din Ardeal (organizat la 1881) ea a fost portdrapelul aspiraţiilor noastre naţio­nale. In ea s'au resfrânt toate dure­rile, bucuriile şi aspiraţiile noastre na­ţionale. Ea a fost totodată şi copcia de legătură cu fraţii din ţara liberă. In coloanele ei îşi dădeau întâlnire cele

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 249

mai alese condeie de dincoace şi de dincolo de Carpaţi.

Ea a înfrăţit şt din punct de vedere naţional şi din punct de vedere con­fesional. Uniţii (mai ales Bariţiu şi Mureşenii) cari au fost la conducerea ei, in cea mai mare parte a exi­stenţei sale, tipărind ziarul intr'un me­diu covârşitor ortodox, au ţinut ca prin ziarul lor să întindă o punte de armonie între Românii cari se roagă lui Dumnezeu in aceeaşi limbă şi după acelaşi rit, din stranele alor două bi­serici.

Gazeta a trăit vărsând lumină in urma ei, cultivând virtutea şi caracte­rul, în aşteptarea visului celui mare — realizarea unităţii naţionale.

Odată acest vis realizat, era cât pe aci să-şi frângă aripele. Concurenţa surorilor şale mai înstărite din Bucu­reşti, era să o răpună deabinelea. Prin sforţarea câtorva oameni, in frunte cu dl Dr. Voicu Niţescu, a izbutit să se salveze, pentru a ajunge să-şi poată serba jubileul de acum.

In 13 Martie a. c. centrul cultural de astăzi al Ardealului, Clujul, s ţinut să sărbătorească centenarul «Gazetei» prin o expoziţie a «Gazetelor şi revistelor ardelene până la Unire», iar în 25 Martie a. c„ la radio Bucureşti dl Dr. Votca Niţescu, a comemorat centena­rul «Gazetei Transilvaniei» prin o cu­vântare substanţială.

Din partea noastră îi dorim să nu-şi curme firul firav al existenţei din ultimii ani, ci să renască ca o pasăre PhOnix, din propria ei cenuşă glorioasă. (Corio-lan Suciu),

Şcoală creştină

Se cuv ine subliniat deosebit faptul c ă regimul autoritar care s'a dat tării are la ce l e mai importante lo­curi de c o m a n d ă înalte feţe biseri­ceşt i . Demni tatea de primministru o deţine S. S. patriarhul Miron, iar mi ­nisterul educaţie i naţionale precum ş i ce l al cultelor şi artelor e c o n d u s de P. 8. Dr. Nicolae Colan, ep iscopul ortodox al Clujului. Este c e v a n e o ­

bişnuit şi semnificativ acest lucru în viaţa publică românească. In per­soanele celor doi ierarhi, s'a dat Bi­sericii ortodoxe o încredere şi aten­ţiune deosebită. Ea aduce cu sine, în chip firesc, şi o răspundere care iasă din comun.

Stăm, adecă, la o mare răspântie istorică. E vorba de o radicală trans­formare structuală a ţării şi a vieţii publice româneşti. Nu este indiferent în ce sens ce va face şi ce idealuri vor călăuzi marea operă de trans­formare, nici spiritul care va pre­zida la desăvârşirea ei. Prezenta ce­lor doi înalţi prelaţi la cele mai im­portante locuri de conducere, de unde se directivează noua rânduială în întregul ei şi în deosebi în ce pri­veşte disciplina spirituală a tării, este pentru noi toţi o mare liniştire şi o mare aşteptare. Credem tare că vom reuşi, acum odată, să dospim întreg aluatul nouei târi ce se clădeşte în spirit creştinesc. Avem prilejul unic de a pune în valoare idealurile sociale ce se desprind din concepţia de viaţă creştinească. Acuma este momentul prielnic pentru a plăsmui o ţară cu adevărat creştină, în toată înfăţişarea şi în toate încheeturile ei. Dacă se va pierde această oca­zie excepţională, ea va fi pierdută dacă nu pentru totdeauna, apoi de sigur pentru vreme foarte lungă.

Este deci firesc interesul deosebit cu care urmărim activitatea guver­nului şi sârguinta cu care căutăm să desprindem, din mulţimea decre-telor-legi ce se dau tării, liniile con­ducătoare ale noului sistem de refa­cere. Nu avem încă putinţa de a ne face o idee clară asupra idealului urmărit, în întregimea lui. însemnăm însă cu bucurie o declaraţie minis­terială pe care răzimăm multe nă­dejdi. La preluarea ministerelor ce conduce, P. S. N, Colan a spus, Intre altele, că va căuta să realizeze în­tocmai ceeace spune însuşi numele, titulatura departamentului său: al educaţiei naţionale. „E bine că s'a

250 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

dat primat educaţiei",a spus P. S. Sa . Apoi a adăugat: „Eu o să m ă c o n ­formez acestu i n u m e . Dar c ine lace educaţ ie trebue să se g â n d e a s c ă în mijlocul cui o face. Pentrucă popo­rul nostru este credinc ios , la baza educaţiei trebue pusă credinţa. Ea în ­tăreşte caracterul şi î i dă ţinte înalte".

Nici o observaţ ie la aceas tă enun­ţare principială, ci o s ingură şi mare dorinţă: s'o v e d e m trecuta în faptă cât mai curând şi câ t mai deplin c u putinţă. Ea v a fi, fără îndoia lă , c ea mai mare dintre toate reformele şi rău-formele prin care a trecut şcoala românească . Cea mai necesară . Şi cea mai binecuvântată , (a).

Dârîmâtoarea de idoli Ucenicul iubit al Domnului are o

vorbă de adâncă psihologie religioasă: »Tot ce este in lume pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii este<. (1. Io. 2, 16). Acestor trei idoli nesăturaţi le slujeşte partea cea mare a omenimii şi numai cei puţini şi aleşi le ştiu sta împotrivă statornic şi cu impunătoare demnitate. Şi cum deatâtea ori Dum­nezeu alege cele slabe ale lumel ca să ruşineze cele tari (1 Cor. 1, 27}, vedem femei, neînsemnate la vedere, că birue ispitele idolilor cărora le aduce tribu­tul păcatului atâta lume, ruşinând ast­fel pe cei ce se cred mari şi tari.

Judecata Bisericii asupra eroicităţii virtuţilor creştine a celei ce a fost Mă­ria Di lorres-Acosta, judecată prinsă în decretul >Apostolus et Evangelista loannes* din 23 Ian. c , scoate de sub obroc şi pune in luminar, în văzul lumii întregi, o nouă pildă de strălucită bi­ruinţă a spiritului asupra poftelor tru­pului şi asupra trufiei. Din rândurile mult cumpănite şi bine întemeiate ale actului pontifical aflăm că cea trecută Intre Venerabilii şi Venerabilele .bise­ricii lui Hristos, s'a născut la 2 Decem­vrie 1826 In Madrid, din părinţi umili dar cu frica lui Dumnezeu. înzestrată cu un caracrer plin de bunătate, dar şi de tărie totodată, mica Măria încă din

pruncie poartă răsboiu cu slăbiciunile ce o molestau şi învaţă şi pe alţii, de vârsta ei şi mai mici ca ea, să poarte aceeaş luptă amăsurat îndrumărilor ca­tehismului pe care ea îl cunoştea de minune.

Ca multe alte suflete curate, a vrut şi ea să se călugărească. Dar fiindcă n'avea zestrea cerută de rânduiala Su­rorilor converse dominicane, i-au fost încuiate porţile mănăstirii. Asta ca să se plinească o altă voie a ceriului cu dânsa, pentrucă între timp un preot cu­cernic (Michele Martinez Sanz) să fră­mânta cu gândul întemeierii unei con­gregaţii de femei pentru asistenţa bol­navilor la domiciliu. Şi nicâiri Măria Torres-A costa nu era mai chemată să-şi cheltuie bogăţiile sufleteşti ca aci. Ceea­ce şi face prea bucuroasă, intrând, cu alte şase inimi bune, in noua tovărăşie. Aceste şapte pietri de temelie a nouei formaţii fac, în cinstea celor şapte du­reri a Maicii Sfinte, juruinţele lor mă­năstireşti in Toledo, la 1851, în pre­zenţa arhiepiscopului-cardinal al cetăţii.

începând cu acea clipită, viaţa dân­sei a fost o jertfă neîntreruptă in slujba Răstignitului şi a bolnavilor în cari ve­dea şi cinstea pe acelaş Dumnezeu-Om răstignit căruia îşi închinase toate pu­terile trupului şi ale sufletului. La cinci ani dela întemeiere a fost aleasă supe­rioară generală, în care slujbă a şi ră­mas până la moarte, cu excepţia unui scurt interval când a fost îndepărtată în urma unei judecăţi superficiale şi hotăriri pripite. Cea astfel lovită a su­ferit imens, dar cu resemnare sfântă, fiind şi într'asta, ca într'atâtea altele, pildă vie, de admirat şi de urmat, pen­tru toate membrele congregaţiei. Dealt­fel nota particulară a sfinţeniei acestei roabe a lui Hristos este răbdarea sme­rită şi netulburată în mijlocul sărăciei extreme şi a injuriilor şi vrăşmăşiilor de tot felul. Bucuria ei cea mai mare era să servească bolnavilor. In Valencia, cu prilejul unei răscoale sângeroase, a fost văzută în mijlocul celor ce se mă-celăriau, pentru a veni numaidecât într'-

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 251

ajutorul răniţilor. Si tot aşa la Barce­lona, cu prilejul unei groaznice epi­demii molipsitoare, şi in alte împreju­rări asemuitoare. Moartea a ajuns-o la 11 Octomvrie 1887, in vârstă de 61 de ani, frîntă trupeşte de nenumărate oste­neli lângă paturi de bolnavi ori în că­lătorii lungi şi anevoioase pentru a în­fiinţa case noui de-ale congregaţiei ce luase avânt de necrezut şi, deci, pentru a deschide noui vetre dela cari să ira­dieze, bogate şi întremătoare, nu numai pentru trup ci şi pentru suflet, razele milosteniei creştine dusă până la ade­vărat eroism, (n).

Finis Austr iae

Cu iuţeală fulgerătoare şi cu pom­pă teatrală s'a petrecut, sub ochii no­ştri, un mare eveniment politic, care este şi o dramă de proporţii istorice. Printr'o lovitură măiastră, dată în plină zi, în faţa lumii uluite, Germania hltle-ristă a ocupat Austria, Incorporându-o în cel de al treilea Reich. S'a încheiat, prin aceasta, o istorie şi s'a curmat un destin care, peste 1000 de ani, a avut un rol determinant în rosturile Euro­pei. A dispărut de pe harta lumii o ţară şi un nume, care a însemnat nu numai o putere hotărîtoare în vârteju­rile politice, ci şi o mare contribuţie la patrimoniul spiritual, ştiinţific şi ar­tistic, al civilizaţiei europene.

Momentul nu este lipsit de gran­doare şi cuprinde în sine o firească ispită la repriviri şl analiză. Şi este sigur, că cerneală multă va curge, de acum înainte, pentru a se lămuri, cu ştiinţifică grijă, drumul isoric al dece­datei ţări, tn diferitele domenii ale vieţii şi culturii europene. Deocam­dată insă predomină grija zilei de azi. Se examinează cu înfrigurare eveni­mentul în sine, efectele lui asupra ac­tualei stări de lucruri şi răsunetul lui pentru viitor. Pentru atât de şubredul echilibru european, sguduit necontenit de violente ciocniri de interese şi straş­nice Învolburări ideologice, poate avea urmări extraordinare dispariţia de pe

eşichier a unei piese de prima în­semnătate.

Este nnmai firesc că, In vremece Germania jubilează în delir indescrip­tibil, o mare îngrijorare s'a coborît pe faţa celorlalte ţări. Totuşi optimiştii, şi in deosebi admiratorii spirituali ai nazismului ori tovarăşii lui de interese, se mângâie şi Îşi fac curaj. Schiţează chiar un zâmbet binevoitor. Stăm doar în faţa unui proces istoric firesc. Mai curând ori mai târziu, sfârşitul nu pu­tea fi altul. Austria era germană; po­runca sângelui o ducea, deci, fatal şi iresistibil, în corpul mare al germanis­mului. Pe deasupra, şubreda alcătuire creiată de tratatele de pace sub nu­mele istoric al Austriei, nu era via­bilă, O cerşetoare care trebuia să tră­iască din mila altor neamuri, intere­sate la menţinerea ei. De altfel, chiar explozia delirantă [a insufleţirei cu care populaţia ei a primit noua situa­ţie dovedeşte că independenţa Austriei era artificială şi se menţinea prin sil­nicie, înăbuşindu-se cu forţa glasul

majorităţii cetăţenilor cari de mult erau pentru „Anschluss«.

Argumentarea însă nu e convingă­toare. Austriacii sunt, de sigur, şi se mărturisesc germani. Totuşi depărtarea dintre ei şi prusaci este considerabila. Chiar şi in compoziţia sângelui. Dar apoi în structura sufletească! Chiar de aceea, independenţa Austriei nu a fost o simplă necesitate politică pentru e-chilibrul Europei de după tratatele de pace. Ci şi o hotărîtă voinţă a ei. A cetăţenilor ei. După tribulaţiile şi fră­mântările primului deceniu de expe­rienţe şi încercări, Austria mică îşi gă­sise drumul nouei existenţe. Economi-ceşte s'a consolidat. Sunt perfect con­cludente, In această privinţă, cifrele pe care le aflăm în primul articol al re­vistei „Schonere Zukunft" din Viena, scris la 14 Martie 1938, câteva zile după Intrarea Germaniei în Austria. Se arată aci, pe baze de date oficiale, că economiceşte Austria se consolidase şi era în plin progres. Ajunsese să-şi aco-

-pere aproape toate trebuinţele de hrană

252 CULTURA CREŞTINn Nr. 3-4

din propria producţie. Mai mult: putea fi exporta. Aşa, in 1936 a putut exporta cantităţi considerabile de lapte, unt, caş. In plină creştere exportul de ener­gie electrică şi lemn. Pasivul balanţei comerciale ia 1929 era incă peste l mi­liard Schillingi, in 1936 abia 300 mili­oane şi se acoperea perfect din transitul căilor ferate şi circulaţia de străini. Dato­ria publică externă a Austriei era iacă 4251 milioane Sen. in 1932, in 1936 numai 2063 milioane. Perfect acoperit cu aur şi devize străine, Schillingul austriac ajunsese una din cele mai bune valute de pe piaţa financiară mondială. Cifre care arată .nesdruocinata voinţă de a trăi a Austriei şi resping teza că s'ar anexa acum la Germania un biet schi­lod cerşetor*.

Această voinţă de viaţă proprie a Austriei se manifesta tot mai hotărit din zi in zi şi in alte direcţii. Tot mai conştientă şi mai clară se făcea misiu­nea ei specifică In domeniul spiritual, ştiinţific şi artistic. Chiar misiunea ei politică, in interesul nu numai a echi­librului european ci şi in interesele su­perioare ale germanismului, se preciza din zi in zi. — De altfel, e o naivitate a crede in sinceritatea «delirului de însufleţire 1 1 pangermană dovedit prin plebiscit Cele mai importante forje creiatoare de opinie publică erau con­tra Anschlussului. Catolicii, de o parte; socialiştii, de alta; evreii la fel. Fiecare, din alte şi alte motive, erau contra Ger­maniei. Dovada hotărîtoare este doar losuşi faptul că Hltler a împiedecat cu forţa armată plebiscitul ordonat de can­celarul Schuschnigg. De c e ? Tocmai fiindcă era sigur de rezultat: Austriacii s'ar fi pronunţat în majoritate sdrobi-toare pentru independenţă.

Prin urmare, este clar: profitând de un moment prielnic internaţional, Ger­mania a aplicat încă odată reţeta forţei care primează dreptul. A făcut un act de cutropire barbară faţă de un popor mai mic, care insă avea toate drepturile la viaţa sa independentă, pe care voia să şi-o păstreze. In acelaşi

timp, Germania a isbit cu călcâiul cis-mei prusace toată reţeaua de pacte şi tratate pe care razimă echilibrul eu­ropean şi pacea lumii. A aplicat aci, incă odată, celalalt principiu specific german, în sensul căruia tratatele sunt simple petece de hârtie.

Nu este om cu bun simt şi cu dreaptă judecată care să nu condamne acest nou act de violenţă prusacă. Nu este judecată conştientă care să nu vadă catastrofa ce se pregăteşte Europei şi întregei civilizaţii apusene, dacă nu se va pune frâu acestei porniri de impe­rialism agresiv al Germaniei. Şi nu este creştin care să nu se întristeze de ci­nica afirmare a principiilor pur mate­rialiste, ca faimosul >Macht geht vor Recht», din care nu poate răsări decât o lume de >bestii blonde", in sensul nietzscheian.

Noi Romftuii, în deosebi, avem, in-afară de aceste comandamente ale dreptăţii şi mintii sănătoase, toate motivele să înfierăm cu ultima energie agresiunea germană. Moi vrem pace, nu răsboi. Vrem menţinerea tratatelor de pace, nu sfărmarea lot. Indiferent de răfuiala noastră istorică cu Austria, care in trecut a intervenit nefast în destinele noastre, avem mai presus de toate gândul îndreptat spre asigurarea viitorului nostru, pe care întărirea bar­bariei teutonice il primejdueşte de moarte.

Este, deci, absolut de neînţeles că se găsesc şi la noi glasuri cari se ju­bileze, fie sub cupola Academiei fie în pagini de presă rătăcite, la înmormân­tarea Austriei, uitând că stau în iaţa unui triumf nedrept şi periculos al Hi-tlerismului. Uită, aceşti domni, că bi­ruinţa finală nazistă însemnează sfâr­şitul României! - Unii dintre aceşti ro-mâni-hitlerişti mai sunt şi caraghioşi. Bucuria lor pentru dispariţia Austriei este o simplă isbucnire de ură confe­sională. Redacţii dela Sibiu şi de aiu­rea nu văd, in toată această istorie a Anschlussului, decât o lovitură fatală dată Papalităt>i> care pierde ultima ţară

Nr. 3-4 C B L T B R A C R E Ş T I N A 253

declarat catolică. E o bucurie neroadă aceasta; ca tot ce se inspiră din ură. Catolicismul nu pierde nici un suflet. Dimpotrivă: se întăreşte. Fiindcă se întăreşte considerabil blocul catolic din Germania. Lupta naţionalsocialismului împotriva bisericilor — nu împotriva catolicismului numai, cum le-ar plăcea unor preacucernice fete, ci şi împotriva protestantismului — va ajunge,de-acum, cu un ceas mai de vreme, la sfârşit: Biserica va birui. Semnele acestei bi­ruinţe se văd de pe acuma. Vor trebui să le Înregistreze In curând, oricât l-ar întrista acest lucru, şi aceia care as­tăzi prăznuisc, cu senină inconştientă, o pretinsă înfrângere a catolicismului, (a).

Reforma învăţământului teologic ortodox

Se agită de lungă vreme, în sânul ortodoxiei româneşti, problema unei reorganizări a invă{ământului teologic. S'au desbătut, aprobat şi desaprobat, pe rând, vreo 15 proiecte de reformă. Nici unul din ele nu a fost pe placul tuturor. Fiecare regiune, adecă, sta morţiş pe lângă sistemul propriu, pe care ar fi vrut să-1 vadă generalizat în toată tara. In ultima sa sesiune, Sfân­tul Sinod a aprobat un nou proiect de reformă. Dat fiind că in fruntea gu­vernului stă astăzi însuşi S. S. Pa­triarhul, iar departamentul educaţiei naţionale il conduce tot o înaltă faţă bisericească ortodoxă, P. S. Sa ep. Colan al Clujului, sunt temeinice nă­dejdi că de astă dată se va trece la faptă.

Noul proiect prevede trei categorii de institute pentru pregătirea clerului şi cultivarea ştiinţelor teologice: câte un liceu confesional, la sediul fiecărei eparhii; câte o academie teologică la centrul fiecărei Mitropolii unde nu funcţionează o facultate universitară; şi păstrarea actualelor facultăţi teolo­gice din sânul universităţilor. Liceele ar avea programa obişnuită a liceelor de stat; va avea insă fiecare câte-un internat tn care se va da o educaţie

religioasă deosebită, în vederea preo­ţiei. Academiile vor fj şcoala tipică şi principală pentru pregătirea preo-ţimii. Vor avea programa aproape identică cu facultăţile şi vor da şi grade universitare: licenţă şi magistrat, re-zervându-se universităţilor singur doc­toratul.

Noul proiect a avut, in general, o bună primire in toate cercurile orto­doxe. Singura nedumerire serioasă care s'a ridicat până acuma In faţa lui este că, acordându-se o vizibili preferinţă academiilor — din motivul lesne de înţeles, că ele stau sub con­ducerea directă a Bisericii, nu a Sta­tului — va scădea in chip fatal impor­tanţa şi va coborî nivelul facultăţilor teologice universitare. Ceeace ar fi o reală pagubă nu numai pentru ştiinţa teologică, ci şi pentru formarea spiri­tului public, care in un versităţi îşi are cele mai importante focare de iradiare. Să sperăm că, până in cele din urmă, se va găsi o deslegare norocoasă şi pentru această dificultate, (a).

„Coraggio Cattolico" Aşa se cheamă o asociaţie caritativă-

religioasă italiană, care a luat fiinţă a-cum şasezeci de ani intre împrejurări unice in felul lor şi caie deatunci în­coace, după cum cu multă bucurie cre­ştină s'a putut constata la serbarea-i aniversară din acest an, a făcut şi face mult bine.

începuturile asociaţiei acesteia an a-vut loc în vremuri tulburi. Stăpânirea lumească italiană de pe atunci era ostili lui Piu IX, marelui prisonier de bună* voie în Vatican, de când cu răpirea patrimoniului Sf. Scaun. Şi duhul vrăş-măşiei faţă de Papa 11 hrăniau din bel­şug şi în rândurile mulţimilor atât duş­manii ascunşi cât şt cei arătaţi, ai lui Hristos şi ai Bisericii.

Intr'o atmosferă încărcată şi preve­stitoare de descărcări primejdioase, cre­dincioşii din Torino s'au hotărlt totuşi să sărbătorească, in 1877, jubileul Pon­tifical al lui Piu IX iluminând strălucit

254 CDLTTJRA CREŞTINA Nr. 3-4

oraşul. Dar n'au rămas cu mâinile în sân nici «mangia-preti* (—= mâncătorii de preoţi) din Torino: au plecat în cortegiu pe stiăzi, vociferând şi profe­rând insulte la adresa Sf. Părinte. Ajunşi în strada Providenţei (acum XX Sep­temvrie) s'au oprit să ia la săpuneală pe-un anumit Luigi Lampiano care toc­mai rânduia lumânărelele prin ferestre. Şi-au găsit însă omul! I-a privit o vreme în tăcere şi apoi deodată, într'un mo­ment potrivit, a strigat din toate pu­terile: «Trăiască Papale Rezultatul a fost peste orice aşteptări: O seamă de trecători au început să strige şi ei ca Lampiano, ceeace aşa a băgat in spă-rieţi pe voinicii »antipapişti< Încât s'au făcut nevăzuţi cât ai bate'n palme.

Isbânda aceasta a curajului manifes­tat a dus la ideea infiinţării unei aso­ciaţii a tinerilor creştini. Aşa s'a înfiri­pat «Uniunea Tinerilor emancipaţi de sub jugul temerii de oameni», care nu­mire a sch !mbat-o episcopul locului, Lorenzo Gastaldi, cu aceea de «Unione del Coraggio Cattolico», pe care o poartă cu cinste şi demnitate până azi.

Tovărăşia aceasta binevenită a fScut mult bine. Intre altele a reluat «Opera homarilor* iniţiată de fer. Caff3S*o (cel dintâiu secretar i-a fost vestitul şi sim­paticul Silvio Pellico); a organizat pele­rinaje la Sanctuarele Piemontului; a îmbrăţişat cu tot sufletul opera cate-heţilor mireni în parohii, pentru a ajuta preoţilor în această grea şi însemnată lucrare apostolică; a înfiinţat societatea alpinistă «Giovane Montagna», (cea dintâiu atare asociaţie în Italia), şi câte alte realizări creştine nu se leagă de numele ei! Acum mai în urmă s'a în­grijit de o copie splendidă a picturii «Măria Consolatrice* din catedrala dela Torino pentru catedrala misionarilor ca­tolici din Addis Abeba. — Cuvintele de laudă, de cari a învrednicit actualul Vicar al Domnului uniunea «Coraggio Cattolico* din prilejul sărbătoririi alor şase decenii de viaţă creştină demnă şi rodnică, au fost cuvinte meritate şi cari ar fi bine să deie de gândit şi altora, (n).

Anuar nazist Partidul naţionalsocialist a scos pen­

tru anul în curs un anuar „pentru fa­milie*, cum s'ar zice: National-sozia-listiches Jahrbuch 1938 (la Franz Ehr, în Miinchen). Cele 420 pagini ale a-cestui anuar fireşte că abundă în no­tiţe şi informaţii ce privesc partidul şi oamenii săi de seamă. Aşa se preci­zează că anul acesta vor fi sărbătoriţi o sută de fruntaşi hitlerişti, Începând cu lulius Streicher şi până la Baldur von Schirach Mai aflăm apoi că Ro-seubeig şi Goering sunt născuţi in a-celaş an şi în aceeaş zi. Şi aite mă­runţişuri de acestea.

Ceeace interesează Insă în chip deo­sebit sunt anumite „noutăţi" şi anu­mite declaraţii şi observaţii caracte­ristice spiritului anticatolic, păgâneşte excmsivist şi tiranic autoritar al na­zismului. Dintre noutăţi e de amintit declararea anumitor zile ca zile de praznic. Atari zile sunt, bunăoară, 7 Februarie (e ziua în care, la 1934, a fost pusă la Index opera lui Rosen-berg: „Mitul veacului XX";; 28 Maiu (In această zi a rostit Dr. Goebbels faimosul său discurs despre pretinsa imoralitate a clerului catolic german; ori 25 Iunie „în care zi (notează cro­nicarul anuarului) s'a dovedit în faţa tribunalului că episcopul de Speyer a rupt Concordatul şi a fost atlat vino­vat de înaltă trădare.,,"

Mult grăitoare sunt apoi şi suge­stiile de Intensificare a luptelor reli­gioase. „Reichsleiter<-u! Bonhler o spune pe faţă: „In anul ce vine va fi, mai mult ca oricând, de datorinţa par­tidului naţional-socîalist să suprave­gheze bisericile cu o extremă severi­tate şi să le constrlngă să se limiteze la lucruri cari sunt de competenţa lor". De prisos să mai notăm că Bonhler nu pierde nici un prilej în paginile sale de a plasa răutăţi la adresa Bi­sericii şi a preoţilor- Aşa, are ieşire cu tâlc împotriva „parohilor politicieni", împotriva congregaţiilor vinovate de „sustragere de devize", împotriva „gra-

Nr. 3-4 CULTURA CREŞTINA 255

velor delicte morale săvârşite de anu­mite institute călugăreşti", de cari sta­tul s'a ocupat „cu mână energică", nu de alta, dar pentru «apărarea tinere­tului german de corupţia morală*.

In ce priveşte raporturile dintre stat şi partid, punctul de vedere al alma­nahului din chestie e destul de limpe­de: „Statul este executorul voinţei par­tidului". In bucata: „Datorinţele celor înscrişi în partid" se precizează urmă­toarele: „Ftihrerul are totdeauna drep­tate", cu adausul; «Programul partidu­lui e dogma ta", după care îndată ss poate ceti; „Drept este ceeace-i folositor partidului naţional-socialist, printr'asta Germaniei şi astfel poporului tău*. Ob­servaţia recensentului Kurt Turmei din »La Croix" e cât se poate de justă. „Fană aci în Germania se zicea: Drept e ceeace-i folositor naţiunii (Recht ist was dem Volke ntitzt); acum totul e ia atârnate de interesele partidului nazist: cumpăneala şi judecata că ceva e bun ori rău, virtuos ori viţios, just ori injust*, (n).

Acţiune după un plan Lupta fără un plan bine stabilit e

sortită să deie fiasco. Despre aceasta nu încape nici o îndoială. Gândul mă­nunchiului de bisericani constituiţi, la începutul lui 1935, în secretariat anti-ateu pe lângă Institutul Oriental din Roma, ar fi eşuat şi el dacă nu ţinea seamă de acest adevăr. Aşa însă vedem că s'a realizat şi face faţă cu cinste în­sărcinării ce şi-a luat.

Organul de publicitate al numitului secretariat, cate şi-a căutat şi a găsit în

toate părţile lumii corespondenţi pen­tru informaţii exacte asupra mişcării mondiale ateiste-comuniste, a început să apară la 1936 sub numirea de Lettres de Rome, ca tipărituri în formă de bro­şuri, scoase tn limbile: franceză, engleză, germană şi spaniolă. Ediţia engleză însă, din mai multe motive, n'a atins scopul pe care şi-1 propusese. Şi-atunci, cum află Catholic Herald (4. 3. 38), s'a re­curs imediat la altă încercare: >Letters from Rome* a devenit »The World Problem* ( = Problema mondială), sub care numire, haină şi împărţire nouă se prezintă excelent şi câştigă tot mai multe simpatii.

Obiectivul revistei »The World Pro­blem*, ca şi a intregei acţiuni pe care o serveşte, e bine precizat: informaţii asupra activităţii comunismului ateu in toată lumea, dar mai ales în Rusia, pentru a descoperi tactica de care se folosesc, după ţări şi împrejurări, bol­şevicii, cu ori fără succes. Asta pentru a cunoaşte acest duşman pe viaţă şi pe moarte al creştinismului şi pentru a şti lua măsurile ce se impun pentru para-lizrea loviturilor ce plănueşte şi pentru a-1 scoate, mai apoi de pe teren. Bule­tinul menţionat nu tratează comunismul întrucât e teorie politică, ci întru cât e o mişcare opusă creştinismului şi tuturor valorilor ce isvoresc dintr'asta. Şi pen­tru ca să fie numaidecât de folos prac­tic cât mai multora, publicaţia aceasta permite să-i fie reproduse celea apă­rute în ea, In întregime ori numai în parte, după plac şi fără nici o autori­zaţie specială. — De care îngăduinţă se şi foloseşte presa creştină, (n).

256 CULTURA CREŞTINA Nr. 3-4

B I B L I O G R A F I E Dr. VICTOR BOJOR: Canonicii Diecezei gr. cat. de Gherla. (A.-

cum Cluj-Gherla). Cluj 1937. Pagini: 274. Preţul: Lei 120. Instituţia canonicilor (a cărei intro­

ducere la noi, precum se ştie, e legată de numele episcopului I. Bobb) a fost mult hulită. Faptele însă au dovedit că bun a fost cu adevărat, şi de folos pentru biserică şi neam, gândul vlădi-cului blăjau. Prestaţiile culturale-so-ciale, ca şi cele religioase, ale corpo­raţiei acesteia sunt dintre cele mai grăi­toare, de ori care eparhie va fi vorba.

Păr. Dr. Bojor, un neobosit mânuitor al condeiului, in lucrarea de faţă pre­zintă obştiei româneşti capitlul epar­hiei de Gherla (acum Gherla—Cluj). Fără intortochieri de fraze şi fără ex­ces de vorbărie, simplu şi răzimat pe acte şi date grăitoare prin sine înseşi, autorul trece în revistă viata şi activi­tatea a nu mal puţin de 24 canonici, începând cu Macedon Pop şi încheind cu păr. Ion Agârbiceanu. Cetitorul are în faţă o lucrare istorică şi nu romanţe istorice şi trebuesc parcurse cu răb­dare aceste pagini ca să se vadă cum se manifestă in vorba, in scrisul şi în

realizările capitulărilor gherlani— clu­jeni dragostea sinceră de neam, lege şi limbă.

Acest rod al ostenelilor ştiinţifice ale păr. Dr. Bojor merită toată cinstea, atât pentru valoarea sa documentară cât şi pentru pilduitoarea sa obiecti­vitate. Fiindcă trebue remarcată şi această lăture a lucrării Sf, Sale: este impresionant de obiectivă. Acelaş au­tor care are aşa cuvinte calde de ex. pentru Ioan Papiu, nu ezită să arate in lumina de care era vrednic pe ca­nonicul Ioan Gulovici adus dela Satu-Mare la Gherla ca să fie înlocuit apoi cu un paioh ce va fi silit să se mistuie dre-gând ce stricase, vreme de douăzeci de ani, înaintaşul său in parohie. Bio­grafiile acestea, cărora le premergeun scurt istoric al înfiinţării episcopiei şl capitlului catedral din Gherla, sunt presărate cu 26 reproduceri fotogra­fice, cari îţi apropie şi mai mult pe cei despre cari glăsueşte textul tipărit.

Dumitra Neda

Dela Administraţia revistei Am primit şi chităm, cu mulţumită, următoarele abonamente,

tncassate până la 15 Aprilie 1938. P e 1936

3 0 0 l e i t Turda: Dr. Constantin Hada. 250 l e i : Şimleu: Cornel Andrea. 1 5 0 l e i t Câmpia TurziU Augustin Barbu.

P e 1936—1937

C â t e 600 l e i t Cluj: Dr. Octavian Domide; — lernut: Dr. S. Boariu; — Petroşent: Dr. Romulus Miocu; — Satu-Mare: Dr. Titu Demian. *

C â t e 500 l e i t Cluj: Dr. Leonida Dragomir; — Moiseiu: Mănăstirea ba-silitană; — Şteu-Măgheruş: Vasile Lazar; — Tărgu-Mureş: Dr. Domiţian Baciu.

450 l e i t Bucureşti: George Rusu adv.

Tipografia Seminarului Teologic gr. cat. Blaj .