Anul VI. Cluj, 15 Ianuarie 1908. Nr. 1.

RÄVA Ş U L Editor ţi redac tor resp. :

Petru P. Barltiu A d r e s a : J o k a i n . 6 . | Î n t e m e i e t o r u l f o i i :

Pe 1 a n (52 nri de c â t e 16 p a g . ) 6 cor . _. r - s . P e o j u r n i t , de a n (26 de nri ) 3 cor . , Ur. C U a I a n U

Vestitorii sărbătorilor.

Sărbătorile mari se aseamănă cu zorile. încă n'a ajuns să răzbată asupra pământului cea dintâi rază de lumină, şi cerul e deja roşu, zarea se desluşeşte cu încetul şi paserile încep să ciripească, slăvind apariţia apropiată a Craiului-Soare.

Totastfel şi noi, adânciţi în toiul luptei amare pentru pâne, pre-simţim cu zile înainte prilejul de premènire sufletească. Sărbătorile sunt tot atâtea prilejuri de a ne smulge din vultoarea patimilor şi a nevoilor zilnice, de a ne aduna forţe nouă, de a ne înmagazina doza trebuitoare de idealism, spre a nu sucomba în drumul vieţii.

Doza de idealism, de credinţă şi de însufleţire, e tot asa de ne­cesară, ca sănătatea sau ca inteligenţa. Căci ce ai făcut în viaţă nu­mai cu aceste două din urmă, când tu nu crezi în nimic, când nu te stii entuziasma de nimic si de nimeni? Ce folos atunci de cunoştinţele tale strălucite, ce folos de tăişul ager al inteligenţii tale?

Credinţa, însufleţirea şi idealismul sunt calităţi pe cât de rare, pe atât de uşor de pierdut. Nu e de ajuns, că eu aveam credinţă îna­inte de asta cu ani de zile; nici nu mi-e de folos, că era o vreme când ne însufleţiam uşor.

Trebue să îngrijesc de soartea acestor flori exotice, cari par aşa de înstrăinate în lumea materialistă de azi, încât dacă n'ar fi sărbăto­rile, să le mai premenească, probabil că ar dispărea cu totul de pe lumea aceasta.

* In preajma sărbătorilor mari simţim nevoia de a ne face mai

b u n i ca înainte. Cel puţin pe 2—3 zile, mai buni. Iată pentruce în preajma sărbătorilor, lumea îşi aduce aminte şi de cei săraci şi nă­căjiţi. _

© BCUCluj

2 »Rävasul«

Scriitorii de pretutindeni, cari alcătuesc elita intelectuală a nea­murilor, nu au uitat să facă uz de aceasta mai înaltă dispoziţie sufle­tească a cetitorilor.

Ei au iscodit cu puterea de vrajă a condeiului lor, poveşti minu­nate, menite să mişte şi să emoţioneze sufletul împietrit al cetitorilor.

Şi cum inima cetitorilor e mai vulnerabilă chiar ki aceste momente de sărbătoare — scrisul lor avea efect îndoit.

Nu mă îndoiesc nici pe o clipă, că minunatele pomuri de Crăciun, ce se arangiază au atâta belşug pe seama săracilor, în sanatorii, în casele de nebuni, în spitale şi în închisori, sunt a se datori, în mare parte, condeielor celebre, cari au reuşit să înduplece şi să înduioşeze măcar în aceste zile sfinte, inimele de peatră ale oamenilor.

Scriitori ca Dickens şi François Coppée scriu lucruri aşa de mi­nunate despre sara de Crăciun. Acesta aminteşte, cum nişte părinţi bogaţi şi-au dus copilul lor, în această seară, în casa unei femei să­race, pentruca băiatul singur să vadă mizeria faţă în faţă şi astfel în­durarea să i-se deştepte din propria-i intuiţie. Copilul cel bogat, care nu avea nici ideie, că sunt pe lume şi astfel de băieţi, cari nu primesc delà înger, haine nouă şi jucării în seara Crăciunului, a rămas îndu­ioşat, a pus pe măsuţa sărăcăcioasă pachetut ce-1 adusese şi era apli­cat chiar să meargă acasă, să mai aducă dintr'ale lui şi alte jucării pe seama bietului copil sărac, de care îngerul îşi uitase.

Dintre povestirile de Crăciun, cea mai cunoscută e aceea a unui copil sărac, care s'a furişat într'o curte domnească spre a vedea po­mul de Crăciun. Băieţelul s'a urcat pe grămada de lemne, ca să poată vedea mai bine strălucirea pomului din casă. Dar cânii l-au simţit şi s'au năpustit asupra lui. Bietul copil spăriat, a luat'o la fugă, s'a as­cuns într'un ungher al curţii. Şi stând acolo sgrebulit şi tremurând de frig, s'a pomenit delà o vreme, că frigul mai conteneşte, că o căldură chiar îl cuprinde. Nu mai era nevoie să-şi sufle în palmi, ca să-şi în-călziască degetuţele degerate... O căldură, o moleşală dulce îl cuprinse... delà o vreme i-se păru că stelele se zăresc de-asupra lui, că cerul se deschide... şi iată îngeri mulţi se coboară, cu braţele încărcate de bunătăţi. Bonboane şi jucării şi ghete călduroase. El nu mai ştiea din care se aleagă. Pe urmă vede chiar pe mamă-sa care era moartă. Ea îl luă în braţe, îl mângâie şi îl sărută... apoi îl pofti să vină cu ea... Şi băiatul, cu braţele pline dè toate bunătăţile, o luă pe urmele mamei sale... urcându-să sus, şi tot mai sus, pe o rază de lună.

Dimineaţa băiatul a fost aflat îngheţat în ungherul curţii.

© BCUCluj

»Ravasul« 3

Povestea aceasta, ori-cât de înduioşătoare ar fi, astăzi ni-se pare banalizată, căci am cetit'o deja în atâtea şi atâtea imitaţii, dar nu tre-bue să uităm, că autorul ei — Dostojewski — a fost şi este o cele-bitate a Rusiei şi chiar a literaturei universale.

Fiind vorba de literatura rusească, tot la acest loc ar trebui să amintim şi minunata povestire a contelui Tolstoj: »stăpăn şi slugä,« precum şi multe pagini din »Azilul de noapte« alui Gorkij.

Lumea săracă delà sate e atrasă adese, în preajma sărbătorilor, înspre oraşele t i . a r i ; cu cât oraşul şi strălucirea e mai intenză, cu atât lumea săracă se amajeşte mai uşor...

Tot astfel fluturii se sbat în jurul felinarelor strălucitoare. Cetesc în jurnale, că la Crăciunul apusean, ţinând poliţia o inspecţie

prin azilele de noapte mai suspecte din Pesta, au aflat într'o odăiţa scundă, 18 oameni durmind. Poliţia s'a îngrijit numai decât ca oamenii să fie distribuiţi pe la alte aziluri, ca să nu doarmă atâţia într'o odaie. Intre cei escortaţi era, şi un bătrân, pe care chirieşii îl iubeau mult El îngrijia de curăţenie, le aranja vestmintele, în schimb ceialalţi îi aduceau de mâncare. Bătrînul acesta bun şi potolit îmi aminteşte pe Luca din »Azilul« lui Gorkij.

Luca acesta e cel mai desăvârşit tip de vagabond din câţi ni-se prezintă în »Azilul de noapte« şi, peste tot, în operele lui Gorkij.

Să vedem 2 pagini. lată cum vorbeşte acest vagabond cătră Ana femeia bolnavi

de moarte: — Nu e nimic! Aşa e înaintea morţei, porumbiţa mea. Nu face nimic,

drăguţă! Trage nădejde... Ai să mori curînd, şi ai să fi liniştită... n'o să mai ai trebuinţă de nimic şi n'o să te mai temi de nimic! Tăcere, linişte peste tot — şi tu o să dormi mereu... Moartea potoleşte toate... ea ne îndrăgeşte pe toţi. E o vorbă; cine moare, se linişteşe... <4şa e, draga mea! Căci unde poate omul să să odihnească pe pământ?...

Or să te ducă în faţa lui Dumnezeu şi or să zică: Doamne, primeşte, iată roaba ta Ana... Şi Dumnezeu o să te privească cu blândeţe, cu îndurare şi va zice: Da, cunosc pe Ana. Bine, o să zică, duceţi-o pe Ana in raiu. Să se odih­nească în puce.. Ştiu, că s'a trudit mult în viaţă... e tare obosită... Lăsaţi pe Ana să se odihns:iscă...

lată pe urmă, la ăită pagină, cum vorbeşte despre «pământul dreptilor« acest filosof vagabund:

Am cunoscut un om, credea în pământul drepţilor. Trebue să fie pe undeva — zicea el — ţara drepţilor... şi în acea ţară locuiesc astfel de oameni, oameni buni, cari se cinstecc unii pe alţii, se ajută unii pe alţii, se ajută între ei, şi toate le merg cu spor.! Şi acum ăsta mereu voia să plece, să caute ţara drep­ţilor. Era sărac şi trăia ca vai de lume... şi când viaţa îi ajunsese o povară aşa de grea că mai nemerit ar fi fost să-i pună capăt — tot nu perdea curajul, ci ridea mereu şi-şi zicea.- Nn face nimic/ încă puţină răbdare! O să mai aştept

© BCUCluj

4 Răvaşul*

puţin şi apoi o dau dracului de viaţă şi plec.în ţara drepţilor... Atâta bucurie mai avea în el: — ţara drepţilor...

Odată vine în localitatea aceea — lucrurile se petreceau în Siberia — vine un surghiunit, un învăţat... cu cărţi, cu planuri, în sfârşit cu tot rostul... Omul, de care e vorbă, nici una, nici două, întreabă pe învăţat: fă-ţi pomană, spune-mi unde e ţara drepţilor şi pe unde să apuc, ca să o găsesc? Învăţatul deschide căr­ţile, desfăşoară planurile şi caută, şi caută — ţara drepţilor nu-i? Toate sunt la locul lor, toate ţările sunt arătate, dar ţara drepţilor — ba!...

Omul nu vrea să creadă... Trebue să fie, zice •el... caută mai bine. Altfel, toate cărţile şi planurile tale nu fac o ceapă degerată, dacă nu stă în ele şi ţara drepţilor... învăţatului i-a căzut cu supărare. — Planurile mele, spunea el, sunt cât se poate de bune, dar o ţară a drepţilor nu e nicăiri. Acu i-a sărit ţandăra ăstuialalt. — Cum se poate? Am trăit atâta, am îndurat atâta, cu gândul că o să. dau odată de ţara drepţilor! Şi planurile tale zic că nu este? Asta-i tâlhărie! Şi zice învăţatului: nemernicule, pungaşule! eşti un potlogar, nu un învăţat... Şi-i trage una, şi-apoi încă una... Pe urmă întră în casă şi se spânzură.

Iată, surghiunitul s'a spânzurat, neaflând ţara drepţilor. Cine 1-a pus pe nenorocitul acesta să-şi închipuie, că ţara aceasta

e aici pe pământ! * * *

In literatura noastră, povestitorii de sărbători încă sunt destul de numeroşi. Ar fi un subiect, acesta, pentru o disertaţie a parte.* Să a-mintim, în cadrele acestei schiţări fugitive numai un singur nume, cei mai puternic talent epic ce l'a avut cândva literatura românească: Mihail Sadoveanu. A scos în «Biblioteca pentru toţi « un volum întreg de «Povestiri de sărbători«, asupra căruia s'a vorbit aici, cu alt prilej. Ne vom opri deci asupra schiţei »0 povestire de sarbätori«, din volu­mul «Mormântul unui cop'l«.

Jurnalistului Ion Dumitrescu Paltin, îi cere directorul o istorioară de sărbători »dar ştii ceva, care să placă, ceva în gustul cetitorilor«.... Scriitorul nostru se sbuciumă vreme îndelungată, în căutarea temei Ce să scrie? Isi aminteste de viata lui nenorocită, în care n'a licărit r.\i o rază de bucurie. Se gândi să scrie ceva dulceag, aşa pentru copii, ori ceva trist, cu cerşetorul, care înghiaţă în zăpadă... Dar nu merge. Lucrurile triste sunt adese-ori adevărate...

Se gândi apoi să-şi spună povestea tristei lui copilării: »A lost odată un băiat slab, pe care maică-sa î! bătea adesea, la care maică-sa se uita urît şi cu nemulţumire totdeauna... A fost uri băiat fără no­roc, fară dragoste, care n'a văz^t pe tatăl-său nici odată cu adevărat vesel... A fost odată...«

Dar se opreşte iarăş, <.ăci povestea propriei lui copilării i-se pare s mai tristă încă.

* Autorul a cetit aceste pagini la casina din Z?laj şi a binevoit a réserva pe seama Răvaşului publicarea lor. Redacţia.

© BCUCluj

»Rävasul 5

Intr'un târziu îşi imaginează c'a avut parte de o mare fericire în copilărie.

»Şi iată un copil cu Steaua, întorcându-se, cu inima caldă, spre casa părin­tească plină de lumină. îşi scutură de zăpadă botfouii, se uită rizind pe fereastră ^ apoi întră. Şi-1 cuprind braţe moi, îl primesc ochii blânzi ai mamei, îl întreabă • glasul domol al tatălui... şi sufletul i-se umple de o simţire străină, o simţire dumnezeească, pe care nici când n'a încercat-o, ceva care-l înalţă uşor şi senin spre o lume a încântării. Şi inima-i bate grăbită, întâii încet apoi surd — 'n ochii i-se măresc deodată în lucirea neclintită a lămpii «

»Asta-i frumoasă! trebue s'o scriu asta!« mormăe zimbind scriitorul, şi doauă lacrimi mari lucesc deodată sub lampă, pe obrazul uscat«.

Poporul însuşi, ca un factor atât de important al literaturei noa­stre, ca temelia ei firească chiar, încă îşi înstrună măiastră lui harfa, pentru a contribui şi el la aceasta dulce ilusie a sărbătorilor,

lată cântăreţi mititei, zgriburind pe la uşi întreabă încurcaţi, cu sfieală! »Colindam?« şi glasurile lor argintate leagănă sufletele noastre în visuri de fericire. Bătrânul savant, îşi scoate creionul şi în­seamnă o colindă, ce i-se părea necunoscută. Consultă apoi colecţiile mai însămnate, colindele ce le avea în manuscript, şi vede că bucata aceasta e cu totul necunoscută.

Se bucură de descoperire, minunându-se, în aceeaş vreme, de unde răsar aceste minunate mărgăritare, de nu li se mai curmă odată iz­vorul ?

Din adâncul sufletului unui neam, din minţile oamenilor de geniu, în momente de inspiraţie!

Al. Ciura.

O călătorie cu craii.

Era pe 'nsărate — O zăpadă groasă, ca un ţol s'a lăsat de câteva zile, îmbrăcând în haină de sărbătoare câmpiile seci de toamna cea lungă.

Blajul de trei zile s'a scăpat de puzderia gălăgioasă a ştu-denţimii şi-acum pare pustiu, fără viaţă, îngropat în monotonia zilelor de vacanţă...

într,o cocioabă de casă de »sub hurubii« perduţi în ceaţa sură a clăbucilor de fum, făceam ultima probă a colinzii »crailor« ce aveam s'o începem în curând. Eram opt elevi din clasa a patra gimnasialâ; oameni »semimaturi« — cum ne plăcea să ne numim — şi torceam frumoase visuri de reuşita morală, dar mai ales materială, ce o vom secera; caz doar decându-i Blaju nu s'a pomenit să umble cu craii studenţi de vârsta noastră.

© BCUCluj

6 »Rävasul«

Să 'nserase binişor... Din satul vecin s'auzea glasul colin­dătorilor şi-un refren cunoscut de colindă î-şi legăna melodia pe aripile vântului de sară: »Colindäm, Doamne colinda«...

Cu sfieala 'n suflet şi ruşinoşi ca nişte fete mari, am ieşit şi noi la larg să 'ncepem vestirea cuvântului naşterii pruncului din peştera umedă a Viflaimului. In frunte — că toţi ne îmbiam ca greci ta temniţă — mergea Irod, îmbrăcat în haine roşii cu şinoire galbene, pe cap c'un chipiu pe care sta scris; »Irod cel Mare«. De aproape ţinea paşu »ostasu.« c'o frântură de paloş ruginit din vremea dacilor răsboinici ear pentru carabina cu oţelele ruginite ce purta la umăr, aducea mai mult cu 'n finanţ de ai noştri, decât cu 'n mameluc de-a! Marelui Irod... Urmau cei »trei crai din rasärit« în roşu, cu săbii fără teacă, pe cap cu cilindre desfundate, din hârtie groasă împopo­ţonate cu tot feliul de mimicuri colorate, ce puteau fi mai bătătoare Ia ochi. In urmă păşeau; »călugăru« care să 'npedeca în barba lungă de câlţi, cu mustaţe şi păr tot de câlţi ce-i atârna în valuri pe umerii plecaţi de sihăstrie; »îngeru,« înota în o cămaşe albă, frumoasă şi »ciobanu« cu 'n cojoc mare miţaş şi-o căciulă cât o ferdelă, des-brăcate toate delà un cioban care-şi păştea turma pe dealurile uscate din preajma chereteului. Aşa ne-a fost portu şi nu-i mirare dacă în scurtă vreme o ciurdă de gură cască ne 'nsoţea ca pe nişte comediasi...

Am început-o binişor... Pretutindenea eram primiţi cu drag doar — în două locuri nu ne-au permis, de teamă că-le băgăm copii în boală — umplând de veselie sara sfântă din ajunul crăciunului. In căsile frumos luminate, c'un miros aromatic de pomi de crăciun, în căldura plăcută a saloanelor îngrigite ne crescu curajul şi un avânt tineresc de înbărbătare ne-a cuprins sufletele tinere, dară glasurile noastre argintii căutau cu evlavie cântecul de laudă şi mărire, ase­menea îngerilor ce şi-au oprit sboru în hotarăle sterpe ale Viflaimului, cântau vestind ziua frăţii şi-a veselii: «Mărire 'ntru cele 'nalte, toate stelele să salte*...

Ne plăcea, mai ales unde în lumina feerică a pomului de crăciun, pintre crengile verzi de brad, să desprindea câte un căpşor zglobiu, drăgălaş, de domnişoară, ce ne primea zimbind şi ne îmbia să culegem şi noi din bunătăţile ce le-a adus: — Moş Crăciun. Ei dară aici (am şi păţât-o de câteva ori) o şi păţeam şod cu bietu călugăr. Chipul învechit al sihastrului, care tălmăcea rostu vremii din tâlcul slovelor unui ceaslov ce purta în mână, era obiect de petrecere şi haz pentru ochii şireţi ai domnişoarelor, căci îndrăgite în cuminţenia bătrânului sihastru, î-şi încâlceau degetele moi în barba şi în musteţele ninse şi nu odată sărmanu călugăr era silit să-şi ducă în mână mustăţile smulse mustrând cu blândeţele uşurătatea cu care-i batjocoreau bă-trâneţele...

Era târziu în noapte, când o ninsoare deasă începu să-şi cearnă faina spornică, din copaia ceriului întunecat. In cilindrele desfundate ale crailor să topea zăpada, muind văpseala roşie ce curgea brăzdându-le feţele mândre. Atunci să fi văzut pe ciobanu nost! Ii luneca opincile ude, făcându-1 să să culce când nu trebue şi'n frământarea de-a să

© BCUCluj

»Ravasul« 7

scula lovea cu măciuca de-ţi vinea a crede că e beat ca tunu. Să fi auzit apoi hohote şi glume pe sama ciobanului stângaciu, de-ţi vinea să te tăvăli pe jos nu alta...

Altcum a reuşit bine... Atât câştigu moral cât şi cel material au întrecut aşteptarea noastră... Am colindat până cătră mezul nopţii şi-n după ameaza zilei prime de crăciun. Atunci un gând frumos, de 'nsufleţire copilărească ne trăsni în minte: Să mergem la Abrud! Colo departe, în creri munţilor de zăpadă, pe lângă o frumoasă escursie de plăcere — în vreme de earnă — vom aduce şi bani destui delà moţii băieşi, stăpâni pe bogăţia ascunsă în vinele pământului...

Un strâns de mâni şi să ne vedem cu bine, în miezul nopţii, la gara Küküllöszög!...

Un şuerat ascuţit ca de haiduc de codru, un frământat obosât de puteri c'o ciocnire ca de munţi ce-şi dau în capete, şi calu fără splină, î-şi întinde spinarea deşirată drumului înfruntând cu manie lungimea şinelor pierdută în marea troenelor de zăpadă...

în cupeu î-ţi venea a crede, eşti într'o baie de aburi. Un aer greu de goleţi ce stau tolăniţi pe jos, care pe unde apucă, luptându-să cu nesomnu şi osteneala drumului... Călăuzu, un Săcuiu ţanţoş cu mus­tăţile sfărcuite, izbeşte uşa aducând un car de frig după sine; ne priveşte ironic trântind pe sama noastră o glumă nesărată: c'um merge în ajutorul burilor, şi să depărta în hohotul golanilor ce-'l aplaudau... Şi balaurul, cu gura de foc, alerga frângându-şi spinarea în pocnirea inelelor de fier...

In Teiuş am luat drumu spre vechea cetate a Bălgradului... In lumina palidă a lunii, fugeau câmpiile mănoase ale Murăşului...

Suntem în Bălgrad. Un călugăr mai domol, învăluit pân pe urechi în bundă de earnă, ne conduce — că pentru toţi era drumu pân' atunci necunoscut — la o mârţoagă de tren, lăpădat în mijlocul troenelor de zăpadă. Era »tiriboanta« noastră — c'aşa am botezat-o — abea un puiu a ,bălaurului de mai 'nainte. Ne-am aşezat în go-lătatea rece şi dă-i pe clănţănite, băete, de gândeam că ne plesnesc măselele... Stelele de gheaţă prinse din aburii ce-i respiram, să aşezau cristalizate pe păreţi de sticlă — că tot păretele e numai fereşti — şi'n ciuda focului ce 'ncepuse a pâlpăi ruşinos, îi obducea c'un strat subţirel de gheaţă.

Când s'a făcut ziua eram în Zlatna. Lumea-şi durmea încă somnul de dimineaţa când pe-un criveţ ce ne sufla în faţă din măgura punţilor, am luat drumu de ţaiă ce duce spre Valea Dosului... Un soare

cu dinţi ne privea neîndurător din oglinda limpede a ceriului albastru... Un iepure fricos, ne-a tăiat drumu în curmeziş, fugind ca un

nebun în desişul tufelor de buratic. Ne-am făcut cruce să nu să prindă. Era sănin rău şî s'a spetit de dimineaţa...

Ampoiu î-şi sucea matca în strâmtoarea munţilor. Eram în ţara moţilor... Oameni destul de mărunţi dar spătoşi

şi îndesaţi, în cete ori singuratici, ne-ajungeau din urmă în drumul spre biserică. Fetişcane oacheşe, cu faţă roşie ca bojoru. cu capetele desvălite în ciuda frigului ce stăpânea, cu flori de târg la urechi, ne priveau cu coada ochiului pân să pierdeau la cotitura drumului,

© BCUCluj

8 »Rävasul«

Căsile de munte, din bârne de lemn, cu pridvor în faţă şi cu vârfurile ţuguiate învrâstau tot mai des dealurile pletoase ca tot atâtea turnuri de pază.

Era 'n prânzu mare când am ajuns în mijlocul satului. Clopotniţa veche ce străjuea pe-un colnic, suna de liturgie, chemând credincioşi la rugă...

Noi eram flămânzi, de nu mai vedeam cu ochii. Am tras la un han mocănesc, cu pridvoru în drum. Un mocan vârtos, sufla în cimpoiu, un cântec vesel de munte, în frământarea măruntă a câtorva ţăngăi, cari au greşit drumu ce duce la beserică. Cât ai batè 'n palmi am svântat cu lăcomie, doauă pâni de casă şi-un petec zdravăn de slănină, ce ne-a dat mocanu ospital; am golit şi două litre de vin încălzit cu chiperiu şi-am luat-o din nou la drum ca de sară să colindăm în Abrud.

Drumu de ţară era lunecos, bătucit de săniile ce treceau ca vânt spre Zlatna şi înapoi. Ampoiu să strecura înăbuşit pintre jgheaburile pline de rădăcini şi pietrii, horcăind răguşit în burdufurile de gheaţă spartă.

Şiruri de munţi înbrăcaţi în haina codrilor de fagi î-şi scuturau falnici pletele cărunte în lumina rece a soarelui, ridicându-se col-ţuroşi să să înfrăţească cu ceriu într'o îmbrăţosare de gheaţă...

Aceste sunt plaiurile sub vraja cărora sufletu-ţi sboară departe în trecutul de suferinţe, când de pe crestele acestor munţi a curs ca lava puroiul de pietrii şi tăişul toporului a întrat în carne ca 'n lemnu putred, prăbuşind la pământ pe cei ce cu zăngănit fioros de arime şi suflete potrivnice, au încercat să tulbure pacea sfântă a mun­ţilor, vrând să-i îngenunche şi pe mai departe. Aici, în desperarea năvalnică de luptă, a ţâşnit sângele ca isvorul din stâncă, pângărind plaiurile cu mirosul de sânge alor doauă neamuri...

Acum pace... Matca Ampoiului să cârneşte la tot paşu şi cu ea şi drumu.

Noi păşeam abătuţi gândindu-ne la vremurile trecute, la poveştile trăite ale scestui neam oţălit în suferinţe...

Eram răsfiraţi în trei sau patru cete, care după cum era de bun de picior... Ici-colea câte-o urmă de lup, să desprindea în faţa zăpezi; netede. Un fior, rece de gheaţă, ne trece prin inimă. Ce-am face de ne-ar ieşi în drum o haită de lupii? Cum eram departe, de nu ne-zăream unu pe altu nu era alt modru, decât a pleca capu ca ţiganul: Mancă, crai de-a gata!

La Dealu Mare, ne-am strâns şirurile răsleţe, am tras trei focuri pe revolvăr, pasămi-te să dăm de ştire lupilor, că şi noi trăim şi nu cumva să 'ncerce, că suntem înarmaţi până 'n dinţi; am început apoi a urla pe-o cărărue, tăinuită, ce scurta drumu şi'n ciuda tuturor pri­mejdiilor ce ne ameninţau la tot pasul să ne înghită în afunzişul văilor troenite, am ajuns deasupra toţi teferi.

Ajunşi deasupra, credeam că suntem în Abrud. Ferit-o sfântu! Privirea ţi-o perdeai pe 'ntinsul codrilor de gheaţă. Acelaşi drum povârniş ce să perdea 'n cotitura munţilor. Ici colo câte-un pâlc

© BCUCluj

»Rävasul« 9

ruşinos de brădet verde ca iedera, î-şi coperea faţa în mantaua fecio­relnică a zăpezii.

Pe drum nici ţipenie de om, par' c'am fi'n pustiul Zaharei. Dar din ce în ce coperişele ţuguiate să ridică din răstoacele

de promoroacă. Câte-un mocanu care să 'ntorcea cătră casă, ne îm­bărbăta cu ceasurile lui scurte de să-ti dai sufletu — Dumnezău te păzească de ceasu mocanului!

Treceam prin Bucium — nu mai ştiu care — un sat răslăţit ca toate satele de munte de nu ştii unde să 'ncepe şi unde să gata. în dosul caselor, stau şteampurile hodorogite, părăsite visând la zile mai bune din alte vremi când aveau măciniş din belşug.

La patru ceasuri eram în capu Abrudului... La dreapta cum intri în oraş, un ostaş de straje sufla în pumni, măsurând cu picioru în paş cadenţat o scândură din dosul căsărmii... Era frig de credeam că ne plesneşte obrazu... Când am ajuns în oraş sară binişor. O besnă s'o tai cu cuţâtu, s'a lăsat asupra oraşului de munte de nu vedeai la zece paşi...

Ne-am oprit în faţa hotelului-Havaşi. Trei au plecat la căpitanul oraşului să înştiinţeze... ceialalţi zgribuream de gândeai că ne duc tătarii... Domni şi doamne treceau la braţ privindu-ne cu mutră acră, batjocoritoare.. Desigur nu erau de-ai noştri...

Cei întorşi erau ca ploaţi: au mai umblat vreo trei rânduri de crai, noi n'avem ce mai căuta...

Am închiriat o odae, cât o căsarmă; cu păreţii mai îmburaţi, decât tufişul de pe munte, par' că 'n veci n'a înflorit în ea flacăra dătătoare de viaţă a focului... Intr'un colţ o namilă de cuptor de-ar fi înghiţat un codru de-odată. Iaci că tot îi bine! Un moşneagu milog ce nu te slăbea cu rugămintea de-al milui cu ceva, dupăce unu i-a întins şi ultima piţulă ce-i incomoda busunariu, ne-a dus în pivniţă şi ne-a îmbrăcat de lemne... Focul pâlpâia 'n sobă înprăştiind mirezme de căldură. La gura focului tolăniţi pe jos ne desgheţam picioarele amorţite de frig, râzând în s a l ă de ce-a fost să păţim... Când ne-am ridicat să mergem la culcare picioarele ne erau ca de plumb şi pe brânci ne târâiam pân' să ajungem la pat..

Când s'a făcut ziuă, un cunoscut ne-a adus o sanie cu doi cai. Ne-am ghemuit toţi opt de ne amorţeau picioarele de boţeală. De multe ori mă gândeam c'ar fi mai bine de m'aşi da jos şi-aşi rupe-o la fugă după sanie... Fugarii erau tot spume, alergau în goană nebună în clănchiţâtul zurgălăilor ce ne sunau în urechi ca un cântec de îngropare...

Eear suntem în Teiuş. Iu vălmăşeala năvalnică din gară, ascultăm s'auzim clopotu boactărului de rând... Ciobanu peri ca o nălucă. Dă-i în coace, dă-i în colo, dar i-al de ai de unde! Când numai iată-1, că vine aprins ca o furtună, înegrind zăpada cu scuipatul ce-1 arunca întruna şi bonbănind ceva de ne înţeles.. — Da ce-i frate, par' că sufli sânge? — că asta-i era vorba — Scuip pe dracu să vă ducă nătângilor v'aşi vedea pe voi cum a-ţi sufla când aţi fi în locu meu. Şi ne povesti cum a voit să-şi aline foamea c'o gură de apă, că-i scăpărau măselele ca cremenea, decând n'a luat nimic în gură.

© BCUCluj

10 »Ravasul«

Ţevea de fier, însă i-a prins buzăle ca 'n cleşte. A tot suflat, dar înzădar că fieru îi aduna tot mai tare buzele umflate de sânge. — Şice-ai făcut? — Pe dracu, ce să fi făcut; am tras. Una din două: ori buzele, ori ţevea! — Şi i-a rămas pielea zolog... l-am cârpit cu foiţe de sugari buzăle şi am luat trenu spre Blaj...

La Crăciunel ne-am dat jos — biletele numai până aici sunau, că nici o para oarbă nu mai aveam la noi — şi de-acolo pedestru... Era o noapte de ger, senină. Frig de-ţi îngheţa vorba 'n gură... O lună plină, mireasă bălae a nopţii, lăcrimând î-şi lasă 'n jos lumină mohorâta, în raze de gheaţă ce-şi jucau lucirea de argint în oglinda de noapte a zăpezii. Fulgi mărunţi, ca flori de pietri scumpe săltau în sunetul scărţăit al zăpezii.

Din satele vecine s'auzea cucurigul cocoşilor... La doauă şi jumătate am fost în Blaj... Când am ajuns la cuartir eram de jumătate morţi. Cu faţa şi

sprâncenele înbuzate de nu mai vedeam. Mâniie şi picioarele ca sloiu. Toţi ne-am ales cu ceva, ba unu era să rămână far' de urechi...

Aşa s'a sfârşit vestita călătorie a crailor. C'un fiasco, până azi de nime ştiut, afară de noi. Celor curioşi le-am fiert o minciună de înholbau ochii când le-o supuneam...

E mult de atunci, şi vraja impresiilor de atunci o privesc îu negura deasă a trecutului. Multe poate azi n'or mai fi aşa; eu spun ce mi-a rămas... Una e sfânt: cel cu urechile degerate poartă şi azi semnele vremii, un suvenir plăcut din sburdălnicia copilărească, ear eu în vreme de earnă n'aşi mai merge de craiu nici să-mi dea mie comoara ascunsă din munţii apuseni. A. T.

Nisuinţe etice. — De Episcopul Prohàszka. —

De minune, că reformatorii de azi ai eticei prezintă moralul creştinesc ca o moralitate de un grad inferior; ei vor cu ori ce preţ să ne reducă între grilajul motivelor pedepsei şi premiului, şi să ne arete lumei ca pe nişte sclavi. Nici acesta nu-i lucru curat, şi e cel puţin o preocupare.

Programul moralului creştin este: Fiţi desăvârşiţi, precum tatăl vostru din ceriuri desăvârşit este; cine ţine la acest program nu se teme de iad şi nu aşteaptă raiul, ci face binele pentrucă îşi trăieşte viaţa în Dumnezeu. Aceasta e şi chemarea noastră: să trăim viaţă întru Dumnezeu şi în măsura, în care ne-am nisuit spre ideal, în măsura aceea ne-am întărit în lăuntrul nostru şi am devenit fericiţi; pentrucă în noi a fost raiul. De aceea rămâne în afară de noi şi

© BCUCluj

»Ravasul« 11

raiul, şi iadul, rămâne şi pedeapsa şi premiul; şi acestea sunt motive şi directive spre bine, şi antidot obiectiv al subiectivismului nostru. A face ceva pentru teama de pedeapsă sau In aşteptarea premiului e desigur o moralitate inferioară, dar ca o transiţie şi ca un ajutor spre simţirea mai conştientă şi mai nobilă, e foarte bine. Un astfel de interes mare, fie ajutat de toate, şi de pedeapsă, şi de premiu, dar să nu rămânem la acest nivou, şi să ne nizuim mai sus. Şi porunca, şi legea e necesară; aceasta nu o pot tăgăduii decât filozofii, cari numai la masa verde arangează reforma lumei şi a moralei, dar n'au educat oameni, cu atăt mai puţin au civilizat naţiuni barbare. Pe calea legii trebue să meargă toţi înainte; cine nu vrea, acela trebue mânat şi cu sbiciul, ear cel ce s'a trezit la dulceaţa bunelor moravuri, acela merge ca în sbor, şi se dovedeşte cuvântul apostolului, că cel drept nu cunoaşte legea, adecă îndemnul şi împintenarea legii, dar apta bună, simţirea nobilă, s'a făcut ca un deliciu şi ca o mângâiere pentru el.

Pe calea aceasta moralitatea ne stăpâneşte sufletul ca o simţire dumnezeească şi noi trăim din inspiraţiunile ei. Dumnezeu nu mai e Stăpân de disciplinare, care aruncă frâne în gura patimilor neînfrânate şi ţine cârma a mână; nu mai e tiranul, căruia îi străjuesc nişte curteni ahtiaţi de favoruri graţioase; ci e sufletul vieţii, al cărei puls îl simţim şi noi în inimă. Nu suntem suflete de robi, nu suntem făţarnicii plinitori ai unor formalităţi de legi reci, ci suntem devotaţi, slugitori ai cultului liber, senin şi vesel, ce se aduce lui D-zeu.

In privinţa aceasta nu stăm mai prejos [decât ori ce etică »autonoma« şi ajungem a plini toate problemele etice ale vieţii pământeşti.

Le şi împlinim cu multă libertate sufletească; poate, că sunt între noi curente, cari pe om îl abat delà terenul vieţii şi-l introduc esclusiv în sfera de interese a »celei laite lumi«. Poate, că ele degradează problemele speciale ale vieţii pământeşti şi desvoaltă un mare indiferen­tism faţă de viaţa şi natura senzuală, prin ce veştezesc bucuriile iertate ale vieţii şi îndrumă spre o misantropie unilaterală. Recunosc, că adevărul, cumcă viaţa noastră e o pregătire pentru cealaltă, se poate accentua în aşa chip, că cultura se veştezeşte şi omul vine în contrast cu ideile lui Dumnezeu, care ne-a destinat nouă şi scopuri pământeşti, şi ne-a dat o fire senzuală şi spirituală, ne-a creat pentru o activitate pământească şi ne-a încredinţat putere şi muncă pământeasca. Aceste mari şi dumnezeeşti scopuri trebue să le realizăm aici şi fără de acestea omenimea devine nepotrivită şi chemării sale superioare; dar spiritul activ modern nu simpatizează cu aceste curente. Viaţa modernă nu

© BCUCluj

12 »Rävasul«

simpatizează, nici cu stiliţii, cari steteau pe câte un stălp, nici cu eremiţii, cari trăiau 70, 80, 100 de ani nespălaţi, nepieptenaţi; dar aceasta n'are a face.

Domnu! Christos n'a fost nici stilit, nici eremit; n'a trăit retras în pustie, ci în cercu! dulce al sfintei familii; ba chiar şi în cei trei ani din urmă a vieţii sale pământeşti a trăit printre oameni, ca prietinul păcătoşilor şi năcăjiţilor. Dar dacă n'a fost stilit, nici eremit, El a introdus în lume seriositatea vieţii dumnezeeşti-omeneşti şi pretutindenea a accentuat principiul progresului moral şi al fericirei: cel ce vrea să vină după mine, să se lapede de sine, să-şi iee crucea

sa şi să vină după mine. El a arătat ce este mai de lipsă şi la formarea cea mai cultă a vieţii pământeşti, indigitând spre abnegaţiune, luptă şi disciplină.

Lipsa luptei şi abnegaţiunei nu o putem încunjura nicăiri, nici în cea mai desăvârşită cultură. De asta nu ne putem emancipa, ci trebue să ne alipim la direcţiunea dovedită şi până acum a evoluţiunei istorice şi la legile bisericei, cari ne conduc pe calea perfecţiunei creştine.

Delà aceasta dublă directiva nu ne putem abate nici de cum nici de dragul lui Nietzsche, care ar reforma valorile noastre morale, sub pretext că »ce e bun şi ce e rău nu ştie încă nime*« nici de dragul naturaliştilor, cari la tot pasul se plâng de prescrierile omeneşti, şi ar dori mai bine să-şi plinească pornirile inimei.

Toate acestea sunt încordări bolnăvicioase şi neputincioase, cari conduc la nebunia toanelor şi a fantasmelor subiective. Am putea să învăţăm din păţaniile reformatorilor moralei noastre, mai ales a celor, cari ar schimba bucuros etica sexuală, şi cari toate conflictele dragostilor nenorocite şi ale căsătoriilor şi mai nenorocite, şi ale divorţurilor atât de dese, le-ar rezolva totdeauna după poftele senzuale şi se înfioară de ori ce jertfă ce li-ar cere-o simţul de datorie sau ordinea morală. In strâmtoarea lor ei se revoltă, osândesc ori ce mărginire, ori ce lege si determinatiune omenească, care ci că ar omorî sufletele, ar amărî inimile, şi nu permite a gusta frumseţa şi a trăii viaţa fără conştientă de păcat. De aceea hai, să ştergem conştienta de păcat, pentrucă aceasta jigneşte şi veştezeşte cununile lor de trandafiri! Dar apoi, oare ce mai rămâne din puterea şi din harmónia vieţii, care regulează instinctele sălbatice?

Tot asemenea nu ne putem emancipa nici de cadrele istorice ale moralei, De care ni-lea eluptat şi ni-lea păstrat progresul şi legea positiva. Cu toate că în biserică şi în stat legea se poate schimba,

* Was gut und böse ist das weiss noch niemand.

© BCUCluj

»Rävasul«

dar aceste cadre istorice positive viaţa frumoasă nu le poate nici ignora, nici evita. Madame Woelfling şi ortacele ei nu ne vor fi ideale. Ele locuesc în colibi de lut, în sinul pământului, în găuri săpate, nu se pieptenă, nu schimbă albituri, şi se aseamenă cu vechi eremiţi, pe din afară, adeverat, numai pe din afară, şi astfel pe noi nici de cum nu ne pot atrage. Elementul istoric nu-i permis să-1 neso-

Piaţa independenţii în Constanţa .

cotim, fie că e vorbă de dreptul matrimonial, fie că privim gradul de cultură, pentrucă în definitiv întreagă omenimea s'a desvoltat prin opera istoriei şi între anume forme alcătuite de istorie, şi astfel cel ce se emancipează de sub înrîurirea istoriei, acela ia rol în tragicomedia capriţiilor subiective şi porneşte înspre casa de uebuni.

Iubiţii noştri contimporani, de bunăseamă sufer de o supra-escitaţie a nervilor sexuali, de vr'o histerie a spiritului, deaici vine furia ce o desfunda în jurul problemei secsuale; de aici neputincioasa lor văicărare, pe care o în:ep îndată ce vine vorba cumva despre celibat şi despre sfaturile evangelice.

Acestea nu trebuesc impuse nimerui, cu porunca, ori cu puterea pentrucă nu sunt decât pentru oamenii cari au putere şi entusiasm în sufletul lor iubitor; dar nici nu trebue eschsi delà acestea nimenea

© BCUCluj

14 »Ravasul

dacă firea şi harmónia sufletului norocos educat, îl face capabil să-şi jertfească partea naturei inferioare pentru nişte scopuri mai înalte. Cine nu-i capabil de aceasta ertfă, eu însu-mi îi spun: nu pre aci ţi-e calea; dar dacă sunt jatari oameni capabili, aceia cu bărbăţie, şi curaj înainte! Dacă e permis a jertfi prin fabrici, prin băi subterane, vederea ochilor, plumânile, nervii, creerii şi inima, de dragul culturei, pentruce să nu fie voie a ne înfrâna pornirea secsuală de dragul lumei sufleteşti şi în slujba acestei lumi a spiritului, care începe a seaşeza întru noi ?

Dar apoi, să şi fie slujbă cuvioasă, nu pierdere de vreme. Cuprinsul celibatului să fie un suflet apostolic, şi voturile călugăreşti să nu să reducă la nişte formalităţi tradiţionale.

Sonete. O O

E 'n zori şi-i frig; o ceaţă fumurie îşi leagănă zăbranicul în zare. Din vîrf de crâng învăpăiat resare Bătrânul craiu cu faţa aurie..

A 'ngălbinit agudul din cărare Şi-şi scutură podoaba arămie; — C u sbor domol se pierde 'n feerie Un stol de grui şi paseri călătoare.. .

Prin frunzele de plopi, tremurătoare Se strecură ca-o dulce rugăciune A sferelor tomnatică plânsoare..

Suspinul ei o taină adâncă-mi spune Vai, cum aş vrea, să 'ngrop în grea uitare Visările cu alor deşertăciune.. .

Ion Roşioru.

Predicile lui Petru Maior. Vol, I. (pe Dumineci) 5 cor vol. II. (pe sărbători) 1 cor. Legate laolaltă 7 cor. Propovedanii la morţi, legate, 4 cor.

© BCUCluj

»Ravasul 15

Sfântul loan (iurădeAur: Despre botezul Domnului.

— Cuvânt* împotriva celor ce lipsesc delà Sfintele slujbe, despre Sfân­tul şi izbăvitorul botez al Mântuitorului nostru /sus Christos; despre aceia, cari se cuminecă cu nevrednicie şi despre ceice părăsesc dum-nezeeasca liturghie înainte de a se sfârşi şi se depărtează înainte

de a aduce mulţămita din urmă, imitând pe luda. —

Voi toţi sunteţi în voie bună astăzi, numai eu singur sunt întris­tat. Căci de-mi întorc privirea înspre marea aceasta de suflete şi cum-pen'esc bogăţiile nesfârşite ale bisericii, şi apoi de mă gândesc, că în-datăce se va fi sfârşit sărbătoarea aceasta, norodul acesta earăşi se va depărta şi împrăştia, mi se sfâşie şi mi se frânge inima: căci, deşi a-tât de mulţi fii a născut Biserica, nu poate să se bucure de ei la ori ce prilej de adunare, ci numai la sărbători. Câtă înălţare sufletească ar fi, câtă bucurie, câtă mărire lui Dumnezeu, cât folos sufletelor, dacă tot aşa de pline am vedea încăperile bisericilor la ori şi ce prilej. Nă-erii şi cârmacii fac totul, ca, străbătând marea, să ajungă în sfârşit la liman; noi dimpotrivă năzuim spre largul mării între valuri, pănăce în­totdeauna ne prăbuşim sub furtunile treburilor lumeşti, şi ne înfăţişăm chiar şi in for şi înaintea scaunelor de judecată, aici însă abia de ne întrunim odată sau de două ori peste întreg anul.

Au doară nu ştiţi, că precum este portul în mare, întocmai aşa a ridicat şi Dumnezeu bisericile în cetăţi, ca, alergând aicea din vâr­tejul furtunilor vieţii, să gustăm cea mai deplină pace? Căci aicea nu avem să ne temem nici de furtuna valurilor, nici de călcările tâlharilor, nici de năvala făcătorilor de rele, nici de puterea vânturilor, nici de viclenirile fiarelor, portul e slobod de toate acestea, portul cel duhov­nicesc al sufletelor. Şi mărturiile celor spuse sunteţi voi. Căci dacăşi va ispiti acum cineva dintre voi conştiinţa, multă linişte va afla în-trânsa, căci mânia nu-1 tulbură, pofta nu-1 aprinde, pizma nu-1 roade, mândria nu-1 îmflă, râvna măririi deşarte nu-1 derapănă, ci toate ace­stea fiare se înfrâna, cănd ascultarea Sfintelor scripturi ca şi o cântare dumnezeească a pătruns prin urechi în inima fieştecăruia şi s'au ador-

* Cu prilegiul aniversării de 1500 ani a Marelui Patriarch al Constantino-polului, care a fost sfântul loan Oură-de-Aur, ne-am gândit şi noi, că ar fi cu­minte lucru să dăm în tălmăcire românească barem una din minunatele omilii ale acestui Mar : învăţat şi Sfânt al Bisericii de răsărit, şi să o trimitem cât mai neamânat »Ravasului«, ca el să înceapă cel dintâiu şirul tălmăcirilor pe româ­neşte a acestor Omilii. Ţinem să vă împărtăşim, că nu din latineşte, sau din vre-un alt izvod străin, ci chiar din originalul grecesc şi nu fără de oare care o-sârdie am tălmăcit cuvântul de faţă. Fiind deci aceasta cea dintâiu încercare de felul acesta, se poate, că n'am reuşit întru toate pe deplin; ne stă în gând însă să ne îndeletnicim şi pe mai departe în direcţia aceasta, căci tare l'am îndrăgit pe Oură-de-Aur. — Traducătorii.

© BCUCluj

16 Ravasul«

mit aceste porniri pătimaşe. Ce nefericit ar fi acela, care putându-şi câştiga o aşa sfinţenie, nu ar năzui fără preget, şi nu s'ar întoarce spre obşteasca mamă a tuturora, va să zică spre Biserică. Căci ce în­deletnicire mai princiioasă ai putea avea, sau ce întrunire mai de fo­los, şi ce te împedică delà întrunirea de faţă? îmi spui, că mai ales sărăcia te opreşte de-a fi de faţă în aceasta adunare frumoasă, dar scuza ta nu e cuminte Şapte zile are săptămâna: Dumnezeu a "îm­părţit cu noi aceste şapte zile, şi nu şi-a socotit şie-şi partea cea mai multă şi nouă cea mai puţină, ba nici în părţi de o potrivă nu le-a împărţit, nu şi-a luat şie-şi trei, socotindu-ne şi nouă trei, ci nouă ne-a dăruit şase, ear şie-şi şi-a lăsat numai una, şi nici în aceasta zi în­treagă nu te opreşte cu totul delà treburile lumeşti, însă ceea ce fac cei ce răpesc bunurile cele sfinte, îndrăsneşti şi tu în această zi sfântă şi închinată ascultării cuvintelor duhovniceşti, răpindu-o şi întrebuinţân-du-o pentru grijile lumeşti. Dar ce vorbesc eu de întreagă ziua? aceea să faci numai în restimpul acestei zile, ce a făcut văduva cu elemo-zina. Precum a jertfit ea doi bani şi a dobândit mult dar delà Dum­nezeu, tocmai aşa două ceasuri închină şi tu lui Dumnezeu şi vei gră­mădi câştig de mii de zile în lăcaşul tău. De cumva însă te codeşti, grijeşte, ca nu cumva din întâmplare, nevoind să părăseşti măcar pe-o mică parte a zilei câştigurile lumeşti, să perzi truda unor ani întregi, căci Dumnezeu, nebăgat în seamă fiind, ştie să risipească averile adu­nate precum ameninţând a spus-o Iudeilor, căci au lăpădat toată grija templului: Căutata-ţi la multe, şi s'au făcut puţine, şi s'au adus în casă, şi le-am suflat pe ele, pentru aceea acestea zice Domnul a tot ţiitorul, pentru că casa mea este pustie, şi voi vă duceţi fieşte carele în casa sa (Aggeu 1, 9). După ce tu te abaţi odată ori de două ori pe an pe la noi, te întreb aşadar, ce vei putea să înveţi delà noi din­tre acelea multe şi neapărat de lipsă (ce trebue să ştii), despre suflet, despre trup, despre nemurire, despre împărăţia cerurilor, despre pe­deapsă, despre iad, despre îndelungă răbdarea lui Dumnezeu, despre indulgenţă, despre pocăinţă, despre botez, despre iertarea păcatelor, despre făpturile acestei lumi, atât despre cele mai înalte, cât şi despre cele mai de jos, despre firea oamenilor, despre îngeri, despre răutatea diavolului, despre ispitele diavolului, despre bunele năravuri, despre a-devărurile de credinţă, despre credinţa cea adevărată, despre învăţătu­rile greşite ale eresulor? Căci, cade-se, fiecare creştin să le ştie ace­stea, ba şi mai de multe decar a:estea, şi să le împărtăşească toate acestea celor ce-1 întreabă. Voi însă nu veţi şti nici cea mai mică parte din ţoale acestea, dacă vă adunaţi aicea numai odată, şi şi a-tuncia întâmplător, din obiceiul sărbătorii, şi nu din evlavia sufletului. Căci numai luând parte aici la fiecare adunare ar putea cineva cu greu să înveţe toate acelea cum se cade. Mulţi cintre cei ce sunteţi de faţă aici, aveţi slugă şi copii: şi când voiţi să-i daţi pe ei maeştri­lor, pe care i-aţi ales, le opriţi cu totul intrarea în casa voastră, şi, pregătindu-le hăineturile şi merindele şi toate cele trebuitoare, îi tri -meteţi să locuiască împreună cu maestrul neîngăduindu-le să păşească jn casele voastre, ca necurmata lor petrecere acolo să-i desăvârşască fntru învăţătura lor. Acum însă, neavând să învăţaţi o ştiinţă de rând

© BCUCluj

»Ravasul« 17

ci cea mai înaltă dintre toate, (care este), cum să plăcem lui Dumne­zeu, şi să dobândim cele cereşti, vă veţi putea însuşi oare, aşa numai întâmplător? Ce nesocotinţă e aceasta? Căci învăţătura aceasta e un lucru, care cere multă luare aminte; auziţi ce zice Evangelistul: Şi vă învăţaţi de/a mine, că blând sunt şi smerit cu inima (Matei 11, 29): şi earăşi prorocul: Veniţi fiilor ascultaţi-mă pe mine: frica Domnului voiu învăţa pe voi (Psal. 33, 11): şi apoi earăşi: Indeletniciţi-vă şi cu­noaşteţi, că eu sunt Dumnezeu (Psal. 45. 10). Astfel, de multă vreme are lipsă cel ce vrea să dobândească acesta ştiinţă.

Dar ca să nu ne treacă toată vremea înfruntând pre aceia, cari se obişnuesc a lipsi delà (sfintele slujbe), îndestulindu-ne cu acestea ce s'au spus pentru îndreptarea nepăsării lor, să cuvântăm ceva des­pre praznicul acesta. Căci mulţi ţin praznicele şi ie ştiu numele, dar povestea şi prilejul, din care s'au născut acestea, nu le ştiu. Că praz­nicul acesta se cheamă arătarea Domnului (Epifania), bine o ştie fiecine; dar că ce este arătarea aceasta şi că oare e una sau două, a c e a t a nu o ştiu; am fi de cea mai mare ocară şi de tot râsul vred­nici, dacă, ţinând an de an praznicul acesta, n'am şti pricina, prilejul lui. Mai întâiu aşadară trebue să spun, iubiţilor, că nu este numai o arătare, ci două: una este aceasta cea de faţă, care acum se ţine. ear ceealaltă este care va să vină şi va fi cu mare mărire la capătul lumii. Şi despre una fiecare aţi auzit astăzi pe sf. Paul grăind cătră Ti! şi zicând: despre cea de acum: Că s'au arătat darul lui Dumne­zeu cei mântuitoriu tuturor oamenilor, care ne învaţă pre noi, că lăpădând necurâţia, şi poftele lumeşti, cu trezvie şi cu dreptate, şi cu bună credinţă să vieţuim în veacul de acum: ear despre cea vii­toare: Aşteptând fericita nădejde şi arătarea măririi marelui Dumne­zeu şi mântuitoriului /sus Hristos (Tit 2, 11, 12. 73.) Chiar şi pro-rocui despre aceea a zis astfel: Soarele se va schimba Intru întune-rec, şi luna în sânge mai înainte de venirea zilei Domnului cei mari şi luminate (loi/ 2, 31J. Dar pentru-ce nu ziua, în care s'a născut, ci în car: s'a botezat se chiamă »Arätarea Domnului« (Epifania.)? Aceasta este doară ziua, în care s'a botezat, şi a sfinţit firea apelor. Deaceea, şi în mez de noapte la serbătoarea aceasta cu toţii bote-zându-se, duc acasă şi păstrează peste tor anul apă din cea sfinţită azi: şi minune curată se întâmplă nestricându-se apa aceea, în atâta amar de vreme, ci remânând tot neschimbată şi proaspătă vreme de-ur. an şi de doi şi adesea şi de trei, apa scoasă astăzi, şi fiind de-o potrivă după atâta vreme cu cea scoasă numai acuşa. De ce aşadară se chiamă această »Arätarea Domnului«? Pentrucă nu când s'a născut, ci când s'a botezat s'a făcut cunoscut tuturora: căci până în ziua aceasta a fost necunoscut celor mulţi. Şi, că nu i'au cunoscut pre ei cei mulţi, şi că n'au ştiut cine-i el, ascultaţi pe loan Boteză­torii!', rare zice: »iară în mijlocul vostru stă, pe carele voi nu'/ ştiţi.* [loan 1. 2b.). Şi ce este de mirat, că ceialalţi nu i'au cunoscut, dacă chiar însuşi Botezătoriul nu l'a cunoscut pe el până în ziua aceea: »Şi eu nu fam ştiut pre ei, ci ce/ce m'a trimis pe mine să botez cu apă, acela mi-a z'-s mie: preste carele vei vedea Spiritul pogorâtul şi remânând pre dânsul, aceia este, carele botează cu Spi-

© BCUCluj

18 »Rävasul«

ritul sfant.« {loan 1. 33.) Că aşadară sunt două arătări, se vădeşte din acestea; dar că pentru-ce merse Hristos la botez, asta trebueşte s'o spun, (precum şi aceea, că) la ce fel de botez merse: căci şi aceasta trebue să se ştie, ca şi aceea. Şi aceasta mai întâiu se cade să vă învăţ pre voi, iubiţilor: căci din aceasta veţi înţălege şi pe aceea. Botezul cel Jieovesc curăţia murdăriile trupului, nu şi păcatele sufletului. Căci, nici dacă cineva preacurvea, nici dacă cineva cuteza să fure, nici dacă cineva în vre-un altfel de chip călca legea, nu'l iz­băvea pe acela de răutăţi: dacă însă cineva atingea osămintele mor­ţilor, dacă cineva nu gusta din mâncările oprite prin lege, dacă cineva se ridica dintru stricăciune, dacă cineva cu cei leproşi petrecea împreună şi se spăla, până sara era necurăţit, dup'aceea însă se cu-răţea: »57 va scălda trupul său cu apă, şi necurat va fi până sara... şi curat va fi.« (Levit. 15. 5.) Căci de fapt nu erau păcat acestea, nici curăţire, ci fiind ei mai nedesăvârşiţi prin d'al de-acestea, îi făcea Dumnezău mai zeloşi şi îi pregătea mai râvnitori întru păzirea po­runcilor mai mari.

Curăţirea aceea jidovească nu izbăvia aşadară de păcate, ci numai de murdăriile trupeşti, a noastră însă nu este la feliu, ci cu mult mai bună şi îmbelşugată în daruri,: căci ea şi izbăveşte de păcate, şi curăţeşte sufletul, şi şi dăruieşte darul Spiritului Sfânt. Botezul lui loan erà nease­mănat mai pe sus decât cel jidovesc, dar mai pe jos decât al nostru, ca şi o punte, între aceste două botezuri, trecând prin sine în chip vădit delà acela la acesta: căci nu i-a învăţat pe ei grija curăţirilor trupeşti, ci neluăndu-le pe acelea în seamă, îi îndemna şi-i 'sfătuia să treacă delà fărădelege la virtute, şi în bună isprava faptelor să-şi pună nădejdea mântuirii, ear nu în deosebitele botezuri şi spălări cu apă. N'a zis doară: Spală-ţi hainele tale, şi scaldă-ţi trupul tău şi vei fi curat. Ce aşa dară? Faceţi dar roduri vrednice de pocăinţă {Matei 3, 8,). Amăsurat acesteia aşadară aceh era mai pe sus decăt cel Jidovesc şi mai pe jos decât al nostru: dupăce botezul lui loan nici nu dăruia Spirit Sfânt, nici nu împărtăşia ertare prin dar, căci poruncia să se pocăiască, dar nu avea putere să erte. Pentru aceea a şi zis: Eu vă botez pe voi cu apă spre pocăinţă: acela va boteză pe voi cu Spirit şi cu foc (Matei 3, &',). El aşdară nu boteza prin Spiritul Sf. Ce este însă aceasta? cu Spirit şi cu foc? Adămi-ţi aminte de ziua aceea, în care s'au arătat Apostolilor limbi împărţite ca şi de foc şi s'au aşezat pe unul fiecare dintre dânşii. Cumcă botezul lui loan erà nedesăvârşit şi nu avea harul Spiritului şi nici ertarea păcatelor, se vede din aceasta: când a întâlnit odată Paul nişte învăţăcei le-a zis lor: Luat-aţi Spirit Sfânt crezând? Eară ei au zis cătră El, încă nici de este Spirit Sfânt am auzit Şi au zis cătră ei: Dară în ce v'aţi botezat? Ear ei au zis: In botezul lui loan. Eară Pavel a zis: loan a botezat cu botezul pocăinţii (Fapt. Apost. 19, 2. 3. 4.); cu a pocăinţii şi nu cu a ertării. Pentru ce boteza el aşadară? Norodului zicând să creadă în cel ce vine după el, adecă în Hristos Isus. Şi auzind s'au botezat în numele Domnului Isus. Şi puind Pavel manile peste ei, a venit Spirit Sfânt peste ei (Fapt. Apost. 19, 4. 5. 6.). Vezi cât de nedesăvârşit a fost botezul lui loan? Căci dacă n'ar fi fost nedesăvârşit, nu i-ar fi botezat

© BCUCluj

»Ravasul« 19

din nou pe ei Pavel, nu şi-ar fi pus manile asupra lor; când aşadară a făcut amândouă acestea lucruri, a învederat, întâietatea botezului apostolic şi că acela eră cu mult mai pe jos decât acesta. învăţăm deci din acestea, care-i deosebirea dintre botezuri, mai rămâne însă să grăim pentru ce să botează Hristos, şi cu ce fel de botez. Nici cu acela, dintâiu, Jidovesc, nici cu acesta din urmă, al nostru, căci nu aveà lipsă să i-se ierte păcatele; şi cum ar şi putea fi această, neavând nici o greşeală? Căci zisu-s'a: Păcat nu a făcut; nici s'au aflat vicleşug in gura lui (I. Petru 2, 22.); şi earăşi: Cine dintru voi mă mustră pe mine de păcat (loan 8, 46.). Nici de Spiritul nu era lipsit trupul acela; cum ar şi putea fi aceasta, zămislit fiind de Spiritul sfânt dintru început. Dacă aşadară nici de Spiritul sfânt nu a fost lipsit trupul acela, nici păcatelor supus, pentru ce s'a botezat? însă e de lipsă mai întăiu să ştim cu ce feliu de botez s'a botezat şi atunci şi aceasta mai luminat ni-se va vădi. Cum s'a botezat aşadară? Nici cu cel Jidovesc, nici cu al nostru, ci cu alui loan. Pentruce? Pentrucă din însăşi firea botezului să înţălegi, că n'a fost botezat pentru păcate, nici pentrucă ar fi fost lipsit de darul Spiritului, căci acest botez nu aveà, nici una, nici alta, precum am şi dovedit. Şi că El n'a venit la Iordan pentru iertarea păcatelor, nici pentru darul Spiritului, se vede din acestea: ca să nu creadă cineva, iintre cei ce erau atunci de faţă, că El ar fi venit pentru pocăinţă, ca şi ceialalţi, ascultă şi cum l'a agrăit mai nainte loan: căci cel ce zice altora: Faceţi dar roduri vrednice de pocăinţă {Matei 3. 8.), eată cum i-a grăt acestuia: Eu trebue să mă botez delà t'-ne, şi tu vii la mine? (Matei 3, 14.). Eară aceasta a zis-o ca să arete, că n'a venit la el pentru aceeaş trebuinţă a mulţimii, şi că întratâta-i de departe de El nevoia de a se boteza pentru aceea, încât e mai mare decât în­suşi Botezătorul, şi neasămănat mai fără prihană decât el. De ce s'a botezat aşadară, dacă aceasta n'a făcut-o pentru pocăinţă, nici pentru iertarea păcatelor, nici pentru darul Spiritului Sfânt? Din alte două pricini, una pe care o spune învăţăcelul, ceealaltă, pe care a spus-o El însuşi lui loan. Despre ce spune aşadară loan, ca ar fi pricina acestui Botez? Ca să se vădească mulţimii, precum a spus şi Pavei: loan a botezat cu botezul pocăinţii... să creadă în cel ce vine după ei {Fapt. Apost. 79, 4.) Acesta a fost rostul Botezului. Căci dacă ar fi colindat pela casa fiecăruia, şi ajungând la porţi ar fi strigat dir. afară, şi ar fi zis, ţinându-1 pe Hristos, că acesta e Fiul lui D u m ­nezeu, aceasta mărturie ar fi îndoielnică şi foarte cu osteneală; . ear dacă luandu-1 pe El cu sine. ar păşi în sinagogă şi Tar arăta, aceasta de asemenea ar face mărturia sa sa fie îndoielnică; când înse venind şi El să se boteze, a fost înfăţişat tuturor mulţimilor răvărsate spre Iordan din singuraticele oraşe şi poposite spre ţermurii râului, prin glasul Tatălui, auzit din ceriu, şi când s'a aşezat în El Spiritul Sfânt în chip de porumb: aceasta face neîndoielnică mărturia lui loan despre El. Pentru aceea zice: Şi eu nu /'am ştiut pe El (loan 7, 37.) înfăţoşân-du-şi mărturia sa ca vrednică de credinţă. Fiindcă erau rudenii după sânge. (Si eată Elisavet rudenia ta, şi ea a zămislit fiu (Luca 7, 36.) zice Măriei îngerul despre mama lui loan. Dupăce însă mamele sunt rudenii fireşte, că şi prunci vor fi rudenii:) fiindcă aşadară erau rudenii, ca să

© BCUCluj

20 »Rävasul«

nu se pară, că din pricina înrudirii stă pa lângă tiristos mărturia astfeliu a rânduit înţelepciunea Spiritului, ca 'ntreagă tinereţa să şi-o petreacă loan în pustie, ca să nu se pară, că vine ca mărturie din prietinie, sau după o altă înţelegere de feliül acesta, ci ca-şi pornit de Dumnezeu, aşa să-1 vestiască pe acela. Pentru aceea zice: Si eu nu l'am ştiut pe El (loan 7, 37.). De unde l'ai cunoscut aşadară? Cel ce m'a trimis pe mine să botez cu apă, acela mi-a zis mie [loan 7. 32.) Ce ţi-a zis ţie ? Peste carele vei vedea Spiritul pogorând şi rămâind pe dânsul, acela este carele botează cu Spiritul Sfânt (loan 1, 33.). Vezi dară, că pentru aceasta s'a pogorât Spiritul Sfânt, nu ca şi când atunci, ar fi venit mai întâiu, ci ca pe cel ce se vestia să-I arete din sbor ca şi cu degetul, şi să-1 facă cunoscut tuturora. Deci pentru aceas ta veni el la botez. Dar şi din o altă pricină pe care o spune El însuşi; care este aceasta? Când a zis loan: Eu trebue să mă botez delà tine, şi tu vii la mine? (Matei 3, 14.), El a răspuns zicând: Lasă acum, că aşa se cade nouă să plinim toată dreptatea (/Viatei 3, 15.). Vezi modestia şerbului, vezi smerenia Domnului? C e este în sfârşit: să plinim, toată dreptatea ? Dreptate să cheamă împlinirea tuturor poruncilor iui Dumnezeu, precum se zice: Si erau drepţi amindoi înaintea lui Dumnezeu, umblând întru toate poruncile şi dreptăţile Domnului nevinovaţi (Luca 1, 6.). Dupăce aşadară se cuvinea, dreptăţii acesteia toţi oamenii să-i facă destul, dar nici unul dintre ei nu a plinit-o, şi nu a îndestulat-o, venind Christos plineşte dreptatea aceea.

Şapoi ce fel de iege, va zice cineva, este aceas ta de-a se botezat Era legea de a ascul ta de prorocul; după cum aşadară s'a tăiat împrejur, şi a adus jertfă şi a ţinut Sâmbăta, şi a plinit serbătorile Jidoveşti, astfel şi aceasta, ce mai rămânea, o alăturat 'o de-a se supune (adecă), prorocului botezător, lar 'cumcă voia lui Dumnezău era pe-atunci ca toţi să se boteze, iată ce zice loan: Cel ce m'a trimis pe mine să botez cu apă (loan 7. 33.); şi iarăşi Christos: Şi auzind tot norodul şi vameşii drept l'au mărturisit pe Dumnezău, botezându-se cu bo­tezul lui loan. Iar Fariseii şi legiuitorii au Iăpădat delà sine sfătui lui Dumnezău, nebotezându-se delà dânsul. (Luca. 7. 29. 30.) D a c ă aşadară a ascul ta de Dumnezău lege, iar Dumnezău a tr imis pe loan, ca să boteze poporul, printre tote celelalte ale legii, Chr i s tos a plinit'o şi pe aceas ta . închipuieşte ţi aşadară , că doauă sute de d e n a n ar fi porunca legii; aceas ta datorie neamul nostru trebuia să o p lă tească : n 'am plătit'o: ne înpedeca pe noi moar tea , robiţi fiind acestor fărăde­legi. Venind Hris tos şi af iându-ne încurcaţi, ne-a plătit datoria, a pli­nit rămasul, a mântui t pe cei ce nu aveau (de unde). Pentru aceea (însă) n'a zis , cuvinesă să facem noi aceas ta i a u aceea, ci: Să pl-nim toată dreptatea (Mat 3. 75). Mie D o m n u l u i , care am, mise cade, zice, să plătesc pentru cei ce n'au. Aceas t a este pricina botezului, casá se pară, că plineşte toată legea, şi aceas ta , ş ; ce-a zis înainte de aceasta Drep taceea şi Spiritul în chip de porumb se pogorâ: căci urde-i po­rumbul este pacea ; i i D u m n e z ă u . Căci şi la corabia lui Noe aducând un ram de oliv veni porumbul , simbolul milostivirii lui Dumnezău şi al izbăvirii de potop (Fac. 8.): şi a c u m a îr chip de porumb, nu in trup (căci trebue bme să se ştie aceas ta) vine Spiritul ves t ind indu-

© BCUCluj

»Ravasul« 21

rărea lui Dumnezău pământului şi adeverind totodată, că bărbatul insuflat trebue să fie drept, simplu şi fără de răutate: după cum şi Hristos zice: De nu vă veţi întoarce, şi să fiţi ca pruncii, nu veţi intra intru împărăţia ceriurilor. [Mat. 18. 3.) acea corabie, trecând potopul, remase pe pământ; aceasta corabie însă trecând urgia fu răpită !a cer, şi acum este la dreapta Tatălui trupul acela curat şi fără de prihană.

Dar fiindcă s'a amintit despre trupul Domnului, e de lipsă ca grăindu vă puţin despre aceasta să încheiu cuvântarea. Ştiu că mulţi dintre noi amăsurat obiceiului praznicului vin la masa aceasta sfântă. S'ar cădea aşa dară, precum şi înnainte de asta adesea am mai spus'o, ca nu sărbătorile să se păzească, când e de cuminecat, ci sufletul să se curăţe, ş'atunci să se împreune cu sfânta jertfă. Căci cel păcătos şi necurăţit nici în praznic nu e vrednic să se împărtăşească din trupul acela sfânt şi înfricoşat, cel curăţit însă şi cel ce prin o pocăinţă cu-sată şi-a şters păcatele şi în praznic şi în toată bună vremea e vrednic Ira se împărtăşească cu dumnezeeştile taine şi să se bucure de daru­rile lui Dumnezeu. Dar dupăce aceasta nu ştiu cum de să nesocoteşte de cătră unii, căci mulţi cari gem de nenumărate rele, când văd că vine praznicul, ca şi când ar fi siliţi de însăşi ziua (praznicului) se împreună cu sfintele taine, pe cari nici a le privi în starea în care se află nu's vrednici, pe cei cari nouă ne sunt de tot cunoscuţi noi înşine îi vom opri, iar pe cei ce ne sunt necunoscuţi îi vom lăsa în plata Domnului, care ştie tainele gândurilor fiecăruia: cel puţin (în) ceea ce pe faţă se păcătuieşte din partea tuturora ne vom încerca a îndrepta (ceva) (cu prilejul de) azi. Ce este aşadară păcatul acesta? E că nu ne apropiem cu frică şi cu cutremur, ci călcând în picioare, lovind, gemând de mânie, zbierând, înjurând, izbind pe deaproapele, copleşiţi de neastâmpăr şi de răsvrătire. Acestea le-am mai spus adesea, şi nu voiu înceta de ale spune. Nu vedeţi la jocurile olimpice, când vătavul (orânduitorul) jocuriîor merge prin adunare având cunună pe cap, în­veşmântat în stolă, ţinând băţ în mână, ce rânduială bună ieste, când crainicul strig să fie linişte după cum se cuvine? Cum să nu fie aşadară lucru afurisit, că unde diavolul duce, e atâta linişte, iar unde Hristos chiamă e multă zarvă (tărăboiu)? în târg linişte şi în biserica zgomot? pe mare linişte deplină, şi în limai furtună ? Spune-mi, omuie, ce lărumi? Ce te înteţeşte? Nevoia afacerilor te chiamă de zor: Au doară te gândeşti, că ai ceva afaceri în ceasul acela? Au doară-ţi aminteşti, că eşti în lume? Au doară îţi închipui, că eşti între oameni? Şi cum să n'aibă minte de peatră cel care scoate a petrece pe pă­mânt clipele acestea şi nu a dănţui împreună cu îngerii, cu cari îm-reună ai înnălţat cântecul acela tainic, cu cari împreună ai întonat cântarea acăea de biruinţă lui Dumnezeu ? Pentru aceea şi pe noi Hristos ne-a chemat vulturi zicând: Unde va fi trupul, acolo se vor aduna şi vulturii {Luca 17, 37.) ca să ne avântăm spre cer, ca să zburăm în înnălţime ajutaţi de aripele Spiritului; dar noi dimpotrivă, ca şerpii ne târăim pe jos şi mâncăm pământ. Vreţi să vă spun de unde se naşte tărăboiul şi zgomotul ? (De acolo) că nu vă încuiem totdeauna uşile, ci vă îngăduim să vă duceţi şi să vă căraţi acasă înnainte de

© BCUCluj

22 »Ravasul«

aducerea mulţămitei din urmă; care lucru dovedeşte multă nesocotire. Ce faci omule? Când Hristos şi îngerii sunt de faţă, când înfricoşată masa aceasta stă întinsă, când fraţii tăi se împărtăşesc cu sfintele taine, tu părăsind (toate acestea) te départi? Chiar dacă eşti chemat Ia un pânz, şi dacă tu mai 'nainte te saturi, nu cutezi, dacă ceialalţi nu s'au sculat, să te ridici tu înnaintea prietinilor; aici însă în vremea ce se săvârşesc înfricoşatele lui Hristos Faine, în vreme ce se aduce sfânta jertfă, le laşi toate pe la jumătate şi te duci? Şi unde (se pot socoti) unele ca şi acestea vrednice de iertare? ori de scutire? Vreţi să vă spun ce fel de lucru fac cei ce se duc înnainte de a-se isprăvi (cina cea de Taină), şi nu aduc cântări de mulţămită la sfârşit? Poate greu este a spune ceea ce am de gând, dar totuşi trebue să se spună pentru nesocotinţa multora. Când se cuminecă la cina cea din urmă Iuda în noaptea aceea de pe urmă, până când toţi ceialalţi ste-teau la masă, el plecând se duse. Pe acela aşadară îl imitează şi aceştia, cari se duc înnainte de a se aduce cea de pe urmă mulţămită. Căci acela, dacă n'ar fi eşit, nu s'ar fi făcut vânzător; de n'ar fi părăsit

i a ş i , n'ar fi pierit; dacă nu s'ar fi înstrăinat de turmă, nu l'ar l u p u l singur şi nu l'ar fi mâncat: şi de nu s'ar fi lăpădat de 1 j ar fi ajuns pradă fiarei. Drept aceea acela a eşit preamărind

! n i cu jidovii, aceştia insă împreună cu Domnul. Vezi, că rugă­ciunea cea din urmă de după jertfă se face după feliul acela? Şi acum iubiţilor, să chibzuim acestea, să cumpănim acestea, înfiorându-ne de fărădelegea aceasta. El trupului său te face părtaş; iar tu nici cu vorba nu-i răsplăteşti, nici nu-i mulţămeşti pentru celea ce-ai primit? Infrup-tându-te cu mâncare trupească te rogi după masă, dar împărtăşindu-te cu o hrană sufletească, care întrece toată făptura văzută şi nevezută, om fiind şi ieftin de fire, nu rămâi să dai mulţămită şi cu fapta şi cu graiul? Şi cum să nu fie aceasta vrednică de toată pedeapsa ? Acestea le spun nu ca se le lăudaţi numai, nici cà să le lărmuiţi şi se strigaţi ci ca aducându-vă aminte la timp de acestea cuvinte, să dovediţi cu­venita bună rânduială. Tainele se şi spun, şi şi sunt, unde's însă taine e multă linişte. Aşadară cu multă linişte, cu multă bună rânduială, cu cuvenita frică să ne împreunăm cu sfântă jertfa aceasta, ca să dobân­dim delà Dumnezeu mai mult dar, şi să ne curăţim sufletul, şi să ajnngem la bunurile celea de veci; la cari noi toţi de-am ajunge prin darul şi dragostea Domnului nostru Isus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu sfântul Spirit este mărirea şi puterea, şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Trad, d e : N. Cârs tea şi Al. Voinea.

Călindare pe 1908 recomandă: 1. Pentru ţărani: »Calindarul delà CIuj« , costă numai 20 fil.

cu porto 23. fii. 2. Pentru preoţi şi învăţători: »Calindarul Unirei«, care cuprinde

şi noua lege şcolară. 3. Pentru intelecuali: »Calindarul Ramuri« , delà Craiova (1 leu 20)

şi Calindarul »Minervei« delà Bucureşti.

© BCUCluj

»Rävasul« 23

êoncurs. Pentru ocuparea alor 16 locuri de cvartir gratuit în »Internatui

Petran« din Cluj — al »Asociatiunii,« se escrie prin aceasta concurs cu terminul de 25 Ianuarie n. a. c.

Petenţii vor avea să-şi instrueze petiţiunile cu: 1. »Index,« ca dovada, că sunt înscrişi la vre-una dintre facultăţile

universităţii din Cluj, şi că au făcut sporul recerut în studii. 2 Atestat de paupertate, însoţit de alte informaţiuni referitoare

la starea materială a părinţilor. Petiţiunile să se adreseze şi trimită nesmintit până la acest termin

D-lui secretar: Eugeniu Pop Pëcurariu în Cluj (Kolozsvár. — Jókai u. 6.) —

Comitetul «Despărţământului Cluj — al Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român.« —

Cluj la 12 lanuar n. 1908. Teodor Ceortea m. p. Eugeniu Pop Pëcurariu m. p.

preşedinte. secretar.

C r e s t ă t u r i .

— La începutul anul - i 1908, când intrăm în al 6-lea an al vieţii acestei reviste, chemăm cu dragoste frăţească la împreună lucrare pe toţi cei ce în­ţeleg, ca şi noi, că îmbunătăţirea stă­rii unui popor, care prin cursul unor lungi veacuri a ajuns, unde se află, nu se poate face, între împrejurări normale, care singure pot veni în so­cotinţă, decât printr'o răbdătoare şi stăruitoare lucrare culturală. — Cul ­tura poporului nostru, îşi are obârşia sa în biserica creştină. Creştinismul este substratul întregii noastre vieţi; numai printr'o regenerare a vieţii noa­stre religioase, morale, ne putem învio­ra viaţa sufletească, şi ca individua­litate, şi ca popor. De aceea ne punem întru toate pe temelia creştină, cău­tând să statornicim echilibrul şi har­mónia sufletească a culturei cu ade­vărurile creştine, condiţionat fiind de la această armonizare ori ce progres serios.— în aceste cuvinte se cuprinde, pe scurt, programul şi ţinta noastră. Cine ne aproabă, să ne ajute; şi ori cine vine să conlucre sincer la opera

regenerării sau pregătirea ei, ne este I bine venit. j Cele rele să se spele, j Cele bune să se adune, ! Şi anul nou cu bine! să dee D-zeu! I — Regenerarea morală. «Revista j Idealista« începe a se apropia tot mai J hotărît de ţinta ce şi-a propus, şi pen-i tru care, dintru început, am salutat-o

şi am felicitat-o. în nrul 10 lăuda «Convorbirile Literare« pe titlul că sub noua direcţiune a d-lui S. Mehedinţi, s'a lăpădat de tendinţele pozitiviste şi materialiste, din trecut, şi apără cre­dinţa creştinească. Aceasta, se vede, i-a dat prilej, ca ea insaşi să pledeze mai cu curaj pentru cauza credinţii religioase. în nr. 11 (Nov. 1907) di­rectorul »Revistei Idealiste«, dl Mih. G . Holban lansează un frumos apel pentru răspândirea sfintei scripturi în România, pornind din cuvintele crude ale Iui Aălcescu: «Românul e între popoarele creştine ce cunosc, cel mai puţin religios, în adevăratul înţeles al cuvântului... Noi nu cunoaştem fíiblia şi de preoţii români nu poate fi vor­bă, căci ei nu sunt decât cu numele şi în budget«.

© BCUCluj

24 »Ravasul«

Apelul d-lui Hóiban scoate la lu­mină şi o altă figură luminoasă de i-dealism, pe dl inginer Alimâneştean, care se dovedeşte convins, că «nici nu poate fi vorbă de o înălţare te­meinică şi de progrese serioase ale neamului nostru românesc, cu toate încercările şi svârcolirile noastre... îna­inte de a se desăvârşi o fundamen­tală şi totală prefacere culturală şi morala«. —

Încât ar fi singură răspândirea sfin­tei scripturi mijloc potrivit pentru a-ceasta prefacere, se poate discuta; faptul însă, că dl Alimâneştean a o-ferit 5000 de lei pentru acest scop, şi că bărbaţi distinşi, scriitori cu renume, laudă şi propagă idea, e un semn foarte bun. Nu mai puţin e remarca­bil articolul »Concentrare« de loan Slavici, care de un timp atinge ne­contenit aceaşi strună religioasă, făcând o adevărată apostolié a condeiului. Ne cade deosebit de bine, că tocmai când publicăm ideile Episcopului Prohâszka, care în raportul »Clerici şi laici« con­sacră un rol aşa de frumos mirenilor, un scriitor român, ca Slavici, care tot­deauna până acum a stat departe, dacă nu chiar ostil faţă de catolicism, se inspiră de aceleaşi idei ca şi epis­copul catolic cel mai entusiast, şi re­clamă concentrarea intelectualilor mi­reni pentru »apostolia« religioasă. — întreagă pornirea asta generoasă şi foarte îmbucurătoare este pornită prin tr'o reacţiune firească pe urma fio­roaselor revolte din primăvară. Dacă această pornire va dura şi va creşte, şi nu se va potoli curând, ca şi răs­coala, ea va putea da roade, care să echivaleze cu o despăgubire morală a neamului întreg, pentrucă întreg a suferit. —

Tot din »Revista Idealista« aflăm despre un alt articol al d-lui Slavici, apărut în »Revista Asociaţiei învăţă­torilor şi învăţătoarelor« (nr. 3—4 an.

VIII.) sub titlul «Reforma învăţămân­tului».

Din acest articol vedem cu bucurie, că întoarcerea d-lui Slavici spre re ! i-giositate, nu este nici de cum o por­nire pripită, sub imboldul vr'unei im-presiuni din străinătate, cum ar fi putut crede cineva după articolul pu­blicat în nr. din Septemvrie al «Con­vorbirilor literare«, pe care i'am rele­vat la timpul său, ci este o pornire puternică isvorîtă dintr'o judecare se­rioasă a lucrurilor şi a stărilor.

Dl Slavici susţine, că învăţământul în România, după ce este obligator de 40 ani, a dat proaste resultate. Cei care «ştiu carte«, nu trag vr'un folos moral din puţinul ce ştiu, nici nu este o deosebire, în'bine, între cel ce a făcut 4—5 c[ase primare şi cel ce n'a um­blat la şcoală.

Resuitatul slab, ca moral, l'au do­vedit şi revoltele din primăvară. Sla­vici zice chiar că cea mai stricată parte din săteni e a acelora cari ştiu carte. Pentrucă li-s'a dat rău puţina învăţătură ce o au.

«Nenorocit a fost gândul - zice dl S. — de a i da poporului nostiu şcoli despărţite cu desăvârşire de biserică, şi învăţători, care nu stau alăturea cu preotul, ci în faţa lui«.

Şcoala cu tendenţe utilitaie este ne-raţionnîă şi stricăcioasă pentru toate popoarele şi îndeosebi pentru popo­rul nostru, care nici în biserică, nici în clasele conducătoare, nu găseşte destul razem moral. învăţătura fără de o educaţiune cumpănita e o mare primejdie.

Trebue ca şcoala să se apropie de biserică şi învăţătorul să lucreze ală­turea cu preotul fiindcă »numai lu­crând împreună pot să ridice nivelul moral al poporului*.

D-\ Slavici zice, cu drept cuvânt, că lucrarea aceasta armonică a şcoalei cu biserica, pentru moralizarea popo­rului, trebue să se facă, pentrucă e

© BCUCluj

»Rävasul« 27

»o chestiune de conservare naţională să se facă«.

— „ ţ ă r i l e din Rusia , spre care ne­contenit se aţintesc privirile lumei, pentru revoltele necontenite ce cloco­tesc în marele imperiu al Ţarilor, sunt descrise în Journal de Débats din Paris, in aşa fel, cât se vede cumcă substratul revoluţiunilor continue este corupţiunea generală a moravurilor, ear aceasta se reduce la neputinţa şi slăbiciunea bisericei de acolo.

»Revista Idealistä« ţine să ficseze constatările jurnalului parisian şi să le pună în paralelism cu stările din România. Eată cum resumă »R. id .« raportul din » J . d. D«.

ßetia face progrese înspăimântătoare şi la ţară şi la oraşe. Chiar tineretul din licee se dedă la beut. Destrăbă­larea ce domneşte între ei e grozavă. Băeţi; de şcoală devin hoţi atacând prăvălii şi case. Directotii nu mai sunt în stare sâ menţie disciplina; de multe ori cer intervenţia armatei. Şcoalele de fete nu sunt mai bune. Anarhia şi spiritul de răsvrătire este tot aşa ca şi în şcolile de băieţi. Autorul articolului se întreabă:

»Cum se face că clerul n'are o în­râurire bună, mai cu seamă asupra femeilor? Motivul e că clerul, recrutat numai între ţerani, lipsit de cultură şi educaţie morală, nu se impune prin nimic claselor culte şi societăţii mai înalte. Religia se rezumă numai în formule esterioare, şi a devenit ceva mecanic lipsită de ori ce idee. Religia astfel nu are nici o influinţă, fiind că este fără de credinţă, fără de viaţă; de aceea preotul nici nu este res­pectat.

Starea de desordine şi anarchie mo­rală a Rusiei de azi este datorită în cea mai mare parte lipsei de adeve-rate convingeri religioase, în popor şi în cler. Eată conclusia scrisorii din jurnalul parisian.

J D-\ M. G . Holban, directorul »Re-I vistei ldealiste« vede o netăgăduita

asămănare între starea morală şi re­ligioasă de acolo şi delà noi, numai cu oare care deosebire în favoarea noastră. De. aceea, cu drept cuvânt, susţine, că leacul, în Rusia, ca şi în România, nu se poate găsi, decât într'o regenerare morală şi religioasă.

»Dar cine să o înceapă, delà cine să ne vie?Asta-i intrebarea«.

Incheerea aceasta, cu o întrebare aşa de desperată, e cel mai trist simptom al stărilor atinse! Dar nu este acolo o biserică creştină, cu un cler,

I care se făleşte drepteredincios, orto­dox? Mai trebue întrebat, cine să în­ceapă? Nu! Clerul să înceapă! E dator, să înceapă, şi să lucreze. Şi dacă nu ar şti cum şi ce să facă, uite-se în jur, înspre apus, unde se lucră de mult, unde multe revoluţiuni au fost înfruntate, unde şi azi se susţine lupta cu nişte guverne revoluţionare. Nu cu poporul, cu massele, ci cu guver-

I nele, şi asta e totdeauna mai greu. Doar Creştinizmul pe uşor a câş­

tigat massele poporului, pentrucă ide­ile lui sunt adevăruri ce se impun. Mai greu, i-a fost însă a cuceri pu­terea cârmuitoare a statelor, guvernele, cari erau întemeiate pe nedreptate şi neegalitate. De aceea biserica din Răsărit şi clerul ei, trebue să se scu­ture odată de ura surdă şi absurdă împotriva apusenilor, o ură a patimi­lor oarbe, care necinsteşte pe ori ce creştin, şi să se apropie cu dragoste frăţească de clerul apusean, delà care, ca delà un frate mai mare şi mai păţit, poate foarte mult învăţa, şi pentrn sine, şi pentru ai sei.

C u l t u r a în Ardea l . Cetim în »Vii-torul« din 5ucureşti aceasta notiţă.-

A apărut Priviri asupra Cu/ture/ în Ardeal de St. C . loan. Intr'un capitol prim d. St. loan se ocupă de unirea cu biserica Romei, de conse­cinţele acestei Uniri. Vorbeşte apoi

© BCUCluj

26 »Rävasul«

de mari istorici de »dincolo« Klein, j Şincai şi Maior, — ca fiind o conse- I cinţă a acestei Uni r i . Rolul bisericei ! a fost mare şi de aceea organizarea , ei prezintă un deosebit interes. Des­crie după aceea stared actuală a şcoalelor, societăţile economice, in-stituţiunile culturale, Presa, Revistele. Din toate acestea scoate încheierea că poporul Român din Ardeal e pătruns I de menirea sa în lume şi e gata a face faţă tuturor împrejurărilor.

— N'am văzut aceasta carte, de aceea încrestăm nota ce i-o dau con­fraţii delà »Viitorul«

— Două biserici. In numărul tre­cut am dat chipul a doue biserici noue româneşti, cari se asamănă şi se deosebesc mult între sine. Una e într'o comunitate de reşedinţă epis-copească, Gherla; cealaltă e într'o co­mună, care a dat naştere unui Episcop. (Uifalău). Una e zidită la intervenţia Episcopului, de guvern, — de altfel din venitele intercalare ale episcopiei din Oradea, — cealaltă este zidită de însuşi episcopul Radu, al Orăzii, care a ilustrat aceasta modestă comună de lângă Mureş, şi pe care o împodo­beşte cu o biserică atât de frumoasă. In cuprinsul ei se odihneşte acel mo­del de ţăran cult românesc, care a

fost Nenea loan Radu, tatăl Episco­pului, care înmormântat înainte, a în­semnat cu groapa sa locul unde va avea să fie biserica cea nouă a satului seu. Astfel clădirea, care nu e chiar sfârşită, s'a făcut un simbol de du­ioasă legătură a bisericei cu ţărănimea şi ilustrează aşa de frumos zicala cuprinzătoare a solidarităţii noastre, care sună.- »dela opincă până la vlădică«.

Atmosfera din Gherla nu e priin-cioasă pentru astfel de idei, nici pentru astfel de legături, totuşi, — cât de puternic este spiritul timpului! a străbătut şi aci o idee modernă, de o delicată însemnătate, ßiserica aceasta, care suplineşte deocandată şi cated­rala, ce lipseşte de 54 ani, este zidită în stil pur bizantin, oriental, şi e de o pictură curat româneaţă. Deşi ingi­nerul architect n'a fost român, a stră­bătut totuşi şi la el idea legitimată şi impusă, că bisericile noastre au să fie în stilul orientului, şi sase esaleze de spiritul românesc, care să vădeşte prin coloritură vie, deschisă, armo­nică, a ţesăturilor româneşti. Şi aşa este biserica cea nouă din Gherla. Fie şi ea simbolul unei epoci de nouă viaţă, şi isvor de multă mângâiere a credincioşilor, cari cu fală şi-o pot numi a lor!

CRONICA. — De Crăciun s'au împărţit copiilor dela şcoala greco-catolică

de băieţi şi fetiţe, din Cluj, daruri, încălţăminte. Colecta iniţiată spre acest scop de comitetul reuniunei femeilor »S. Maria« a avut bun resultut. S'au cumperat daruri de 156 cor. şi a mai rămas ceva şi pe viitor. —

Pe lângă contribuirile arătate în nru! trecut a »Răvaşului,« s'au' mai dat următoarele daruri:

Vas. Ranta 5 cor., Petru P. Bariţiu 2 cor., Vas. Pop. cass. la »Eco-nomul« 2 cor., George F»ragó 4 cor.,' loan Béres 2 cor. Dna Paul Po-povici 5 cor. Leont. Puşcariu 2 cor. Dr. Amos Frâncu 3 cor. Dr. Ro-

© BCUCluj

»Ravasul 27

mul Marcu 5 cor. »Economul« 5 cor. Gavrilă Karsai 2 cor. »Vatra« 5 cor. Dr. St. Morariu 5 cor. Vas. Hossu, jude de tablă 2 cor. Dr. Ales. Vajda 5 cor. N. Căciulă 1 cor. Stef. Havaşi 1 cor. »Transilvania« 3 cor. Dr. Victor Porutiu 3 cor. Dr. A. lsac 2 cor. Dr. Iul. Pordea 2 cor. Dna văd. Comanescu 4 cor. Dr. Moldovan Grig. 20 cor. Dr. Aurel Anca 2 cor. Vas. Almăşan 2 cor. Dr. E. Dăianu 5 cor. Tuliu Roşescu 2 cor. Anton Mandeal 2 cor. loan Nestor 3 cor. Dna văd. Hermina Moldovan 1 cor. Dr. Iul. Florian 3 cor. Eug. P. Păcurariu 2 cor. Dna văd. G h e -rasim n. Gali 1 cor. Dna văd. Susana Truţa 5 cor. Dna văd. Alexa Pop n. Leményi 3 cor. Dl şi Dna Orga 1 cor. Dna Laura Ranta 3 cer. loan Vlad, comers. 1 cor. Abel Muntean 1 cor. Dr. Victor Pop 2 cor. Firma Stein şi Comp. 1 caput, loachim Leo Dăianu 3 căputuri. Lucia M. Dăianu 1 căciulă. Maria Bangur 2 cor.

Răscumpărări le de anul nou. — D-l George Pop de Băseşti şi-a rescumperat felicitările de

anul nou trimiţând 50 cor. pentru înzestrarea şcoalei celei noue a a Românilor din Cluj.

— D-l. Dr. E. Dăianu a dat din aceiaş prilej şi spre acelaş scop 10 cor.

— D-l. Alesandru Mocsonyi, luând act din »Ravasul« despre recensiunea ce s'a făcut în Philozophisches Jahrbuch preţiosului studiu intitulat »Relig\unea şi Stiinta« al D-lui de Mocsonyi, ne-a trimis următoarele refleciuni.

»Eri am primit articolul publicat în »Ravasul«. Imi pare bine ca mi-a atras atenţiunea asupra criticei filozofului renumit Dr. Const, Gutberiet, despre care (critică) nici n'am ştiut. Dar am să observ pe scurt numai, că criticul german greşeşte presupunând ca şi când eu aşi neagă adevărul obiectiv al dogmelor. Eu din contră dovedesc că adevărul obiectiv al dogmelor nu se poate nici dovedi nici nega în mod ştienţific şi în privinţa aceasta îmi stă la spate chiar Torna de Aquino, a cărui autoritate — cred — că tocmai Gutberlet nu o va contesta. Ear încomprehenzibilitatea dogmelor în însăşi firea religiunei, deci şi a religiunei creştine, căci esenţa ei o constituesc misteriile, cari sau sunt încomprehenzibile sau nu mai sunt misterii: deci nu recunoaşterea încomprehenzibilităţii misteriilor velenăţile raţionalizarea lor sunt distru­gătoare pentru religiune. Sapienţi sat«. Birchiş, la 11 Ian. n. 1908, Ales. Mocsonyi. —

Credem, că după ce vom avea în întregimea sa recensiunea revistei germane, vom mai reveni asupra acestei chestiuni mari, pe care d-l Ales. Mocsonyi a reuşit a o pune la ordinea zilei înaintea tuturor oamenilor noştri gânditori.

— Paroch la Feneşul-săsesc, dintre 8 concurenţi, a fost numit tinerul preot loan Isaic, care era şi doritul poporului din aceasta fruntaşe parochie.

Au apărut şi ni-s'au trimis: 1. Legenda Funigeilor, poem dramatic în 3 acte, de St. O. losif

şi D. Anghel. — Jaşi, Edit. »Vietii Româneşti«. Preţul 1 leu. 2. »Az anabaptismus«. de Vaier Seni, membru al colegiu] ui »báró

© BCUCluj

28 »Ravasul«

Eötvös« din Bupapesta, Studiu, de 134 pag. premiat de facultatea filosofică a universităţii din Budapesta.

3. Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, Domnul Ţării Româneşti, voi. 11. Răzmiriţele şi politica lui din afară. Partea I. 1598—1599. Cuprinderea Ardealului, de Dr. loan Sîrbu. Volumul 1 al acestei opere a fost pre­miat de Academia Română cu marele premiu Năsturel. Preţul 8 lei. Se află în deposit şi la adm. »Ravasul«. —

— Felicitările de anul nou în favorul Despărţământului Cluj a »Asociatiunei« le-au mai răscumpărat următorii domni: Vasile Almăşan advocat 5 cor., Paler Neainţiu. locotenent auditor 2 cor., Dr. Liviu Pandrea cand. de adv. 1 cor., V. Ch. 1 cor., Dr. Dionisiu Roman, advocat 1 cor., Dr. Stefan Pascu cand. de adv. 2 cor., Vasile Chiroi cand. de adv. 1 cor., Cluj, în 10 Ianuarie 1908. Eugeniu Pop Pëcurariu, se­cretar. A. Mandeal, cassar.

— L a numărul acesta se adaug, pentru cei ce n'au trimis încă abonamentul, asignaţiuni postale, cu rugarea să binevoiască a-1 trimite, că altfel nu vom mai trimite revista.

Asemenea rugăm şi pe domnii restanţieri să trimită restanţa, că nimărui nu-i putem acorda mai mult credit.

Pe asignaţiuni s'a însemnat pentru restanţieri şi suma cu cât datoresc pe trecut.

— »Renasterea« din Caransebeş a încetat. In locu-i ar trebui să apară renaşterea sufletească.

— „ Ţ a r a noast ră" din Sibiiu şi-a schimbat formatul şi caracterul, spre a bate mai înspre politica zilei. Astfel a eşit cu totul din legă­turile »Asociatiunei«. Conducătorul ei este tot poetul Goga, care şi-a ataşat se pare şi pe criticul Chendi, delà Bucureşti. Fie ca să vedem spor bun măcar în această »Ţară« a noastră...

— O conferenţă şcolară s'a întrunit la 10 lan. n. în reşedinţa episcopească din Oradea mare, sub presidiul Episcopului Dr. D. Radu. Convocată după o înţelegere a tuturor archiereilor români uniţi, aceasta conferenţă s'a ocupat cu procedura disciplinară a învăţătorlior şi cu planul de învăţământ. Au luat parte la ea inspectorii scolastici din în­treagă metropolia română unită cu Roma: Dr. Vict. Smigelschi, (Blaj) loan Georgiu (Gherla), loan Boroş (Lugoj) şi Dr. Fl. Stan (Oradea mare). —

— Frumos dar de Crăciun a adus culturei române dl loan O r o s R u s u , proprietar diu Vidraseu, un octogenar care a avut un rol mult pomenit în memoriile lui Vas. Moldovan despre 1848 — lăsând prin testament 80,000 cor. »Asociatiunei« noastre.

— La Ploeşti a produs mare emoţiune conferenţă despre I s u s a scriitorului G . Becescu Silvan. Trei oare a vorbit conferenţiarul ilus­trând spusele sale cu admirabile proiecţiuni. — Bun semn şi acesta pentru curentul do regenerare ce se porneşte.

— Constanţa, locul celebru prin esilul poetului Ovid, şi sentinela românismului la malul Mării negre, se ridică în ochii noştri şi prin re­amintirea că pe vremea S. loan Chrisostom avea catedrală creştinească şi un celebru episcop sfânt, Theotim, prietinul sfântului Gură-de-aur. Archiepiscopul din Bucureşti, Raymund Netzhammer, prin numeroasele

© BCUCluj

»Ravasul« 29

sale studii, arată că Dobrugea şi capitala ei, aveau o înfloritoare via.ă creştinească prin veacul al IV.—VI .

— Un teolog bărbat de stat — eată fenomenul cel mai intere­sant ce ni-1 oferă acum liolanda, în persoana fostului pastor din Amsterdam Dr. Kuyper, fost — şi poate fiitor primministru. Organul francez „XX-SiecIe" publică un interesant studiu asupra acestui băr­bat fenomenal, care este şi el o dovadă de renaşterea curentului cre­dinţei vii, positive. Până la 1886 pastor, ca ori ce alt pastor pro­testant, în Amsterdam, dar înzestrat cu deosebite calităţi sufleteşti, Dr. Kuyper a păşit în public luptând cu multă bărbăţie pentru între-gitatea credinţei sale creştineşti, împotriva protestantismului oficial, ne­credincios. Se ştie din istorie, că în esenţa sa protestantismul este resvrâtirea conştienţii individuale contra autorităţii religioase. Suve­ranitatea liberului arbitriu. instalat în locul suveranităţii bisericei, tre-buia fatal să lucreze disolvant asupra micei părţi de dogme, pe cari protestantismul le-a mai păstrat din credinţa-mamă, împotriva că­reia a „protestat". Însuşi Calvin observă pericolul, şi se încercă să-1 delăture dar nu reuşi. De aci provine descompunerea protestantis­mului în sute de secte, cari îl vor măcina. In potr iva acestei descom­puneri s'a ridicat cu toată puterea sa şi Dr. Kuyper , păşind pe faţă contra curentului revoluţionar al socialdemocraţiei, care a cucerit şi nea­mul seu despoiat de credinţă. In privinţa aceas ta el este discipolul „creştinilor sociali", sau .democra ţ i lor creştini, cari în ţerile apusene dau tonul, şi organisează masse le impotr iea social-democraţiei pă ­gâne ori jidovite. Partidul seu se numeşte „anti-revoluţionar" şi ajuns la putere e! a dat l io iandei o legis laţ iune părintească, care este eflucsul ideilor sale practice sociale. Fără să-şi fi propus s'a întâlnit astfel cu social-creştinii şi catolicii I'au recunoscut şi de şef al lor şi I'au ajutat. Fără de aceas ta tabără bine d i sc ip l ina tă ' s i ascultătoare èl poate nicin'ar fi întreprins lupta contra revoluţ ionari lor sociali , şi desi­gur n'ar fi isbut la isbăndă. As t f i ! a dat în'se pe l ângă altele şi fe­nomenul martiar şi înălţător al unei f.-ăţietăţ'- f rumoase, în care cato­lici şi protestanţi s'au unit, ca s,i-şi aoere temeli i le i ac i : lor contra celor ce pretind a ferici poporul, şi de japt j ; ian ş! cea din u rmă mângâiere, şi-1 despoae tocmai de temeiul renaşterii şi r cee te ră r i i sale. Astfel a ră­sărit adevăratul om de sat. admira.,. in pa tna sa ma i mai*, ca ori c a r

T Ö R L E Y

© BCUCluj

30 »Ravasul»

altul, pornind din ideilevecinice ale teologiei creştine, sistemul celei mai drepte politice pentru toate neamurile. —

— Din Păcatele noastre. » 0 umilire şi o ruşine mai mare nu poate fi pentru un român, care când băieţii aduşi parte ca cari întrebaţi fiind că ştiu pund că „nu".

Că un moşneag de

e de faţă înaintea unui tribunal, ca şi acuzaţi pentru omor, parte ca martori, şi să-şi facă cruce şi ştiu Tatăl nostru, răs-

80 de ani nu ar sti, sau că n'a învăţat Tatăl nostru, pare că se mai poate înţelege (greu şi de închipuit aşa caz ! „Răvaşul") dacă cugetăm la timpurile vitrege de pe când el era copil — căci pe atunci legea ne oprea să învăţăm carte, (nu ne oprea în biserică) dar că acum,.. . când în fiecare comună este şcoală şi preot, acuma să fie copii care să nu ştie nici cruce a-şi face şi să nu ştie tatăl nostru, aceasta nu numai că e păcat strigător la cer, dar este şi „crima." („Renaşterea" din Caranseheş nr. 42.)

— La înmormântare cantorul din Cluj i-a spus povestea adevă­rată a vieţii si a morţii în următoarele versuri:

Cine a fostGeorge Săpun ? Viu eu acum să vă spun: A fost om cândva pe talpă, Om nu de sărit In apă;

Soarele vieţii sale In a plângerilor vale, In Somtelec l'au văzut, Căci acolo s'au născut!

Pe vremuri în alui sat Era un vrednic bărbat, Dar nevasta cea frumoasă;

El de năcaz supărat, Beuturilor s'a dat, Aici în Cluj, la izror, Unde de vinars mulţi mor.

Căci Românul scăpătat Dacă 'n sat tot şi-a prădat, Merge In oraş în cetate, Cu păcatele pe spate.

Căci aici nu-i arătat Cu degetul ca şi-n sat, Iar când primeşte-o piţulă Vinarsul iute-i în gură.

Apoi cându-i mort de beat, Şi de cade pe asfalt, N'apucă să zică un vai, Că-1 duc minteni 'n spitai!

Intru adevăr vă spun Sărmanul George Săpun încă trecu fără veste Si azi între ai săi nu este.

De năcaz şi de bănat, Şi-au lăsat neamuri şi sat Şi aci 'n Clujul cel vestii, Viaţa i-s'a sfârşit.

Iară blând sufletul seu, A grăbit la satul seu, Şi a zis celor întristaţi: »Veniti trupu-mi îngropaţi!«

Şi s'au pornit jale mare P'a Şomtelecului vale Clopoţelul sună, sună Vrând tuturor să le spună:

»Că omul pe acest pământ Este colb purtat de vânt Şi-alui moarte cu 'ntâmplare Chiamă pe toţi la 'ngropare«.

Cel ce cu vinars trăeşte Toate şi le pustieşte, Sănătate, omenie Şi minte, şi avuţie.

Ba beţivul săracul îşi dă sufletul la dracui, Căci moare nespovedit Cu Christos neînpărtăşit!

© BCUCluj

»Ravasul« 31

— Pustiirile vinarsului. Tribunalul din Caransebeş, a condam­nat pentru ucidere de om pe Chirila Şuta la 3 ani şi 6 luni robie grea şi pe Nicolae Dobrean din Rudăria, la 3 ani. Aceştia au omorît cu cuţitele pe Ion Radulea, la poarta casei lui ; şi când a eşit mama mor­tului la fiu său, să-1 ducă în casă, au omorât'o şi pe ea, ear pe ta­tăl lui l'au rănit. Feciorii beuseră împreună 4—5 litre de vinars apoi s'au — măcelărit. — („Renaşterea" nr. 42.)

Cărţ i — Reviste — Ziare. — »Unirea« (nr. 49) pledează pentru un congres liber de preoţi

şi mireni gr, catolici, care s'ar ocupa cu toate chestiunile sociale ce pre­ocupă azi minţile şi de cari — de sigur —• trebue să se ocupe şi bi­serica român! unită. De mult s'a manifestat aceasta dorinţă, şi dacă nu s'.i şi reálisat e de sigur din lipsa unui bărbat care să fi lu,'l cau­za cu putere în mână. Cronicarul — »Unirei« indica şi peisoana, care ar putea să iee, cu conpetenţă şi cu sorţi de isb'udă, iniţiativa acestei acţiuni.

— »Drape/ul« din Lugoj (nr. ...) publică la locul prim un ju-decios articol care înfierează după cum merită productul nou, de specie canină, ce a început a se tipări pe româneşte într'o oficină un­gurească din Cluj. »Drapelul« s'a achitat de o datorinţă, care este da-torinţă de onoare, pentru drapelul presei, strigând rângitului zăvod, ce vrea să se înşiruie în rândurile presei române, acel puternic: »/n lături!» — pe care şi alte foi, deşi puţine, l'au repeţit, ca un ecou.

»Dar nu numai datorinţă gazetarilor cinstiţi, — aşa inchee »Drape­lul« — ci şi a marelui public este să stee solidar cu noi în aceasta acţiune de purificare a moravurilor şi să strige acestor impostori un puternic: In lături!

— »Viitorul« noul ziar mare de la Bucureşti (nr. 32.) publică un cumpetat articol, care osândeşte foaia »aşa numită umoristicä« din Cluj »care de altfel nu face decât glume proaste la adresa unor bărbaţi, cari au muncit şi muncesc pentru luminarea Românilor din aceste locuri.« Autorul articolului, P. Faur, mai zice că »numita foaie e scrisă în un stil imposibil, o limbă curaghioasă.

— In »TelegrafuI Român» (nr. 134) de relevat articolul cu fond despre cartea lui Baloghy Ernő: Cultura maghiară şi naţionălităţile« care se miră cum de nu gr. besc a se maghiariza toate neamurile ne­maghiare din ţeară, şi cere ca să fie maghiarizate în grabă cele 8 mili­oane de nemaghiari ori îi place lui Björnson, ori nu-i place. Faţă cu nişte idei aşa de scrintite se pun idei înalte, ca aceasta a iui Michelet: «Individualitatea naţională e un lucru sfânt. Un atentat împotriva unei individualităţi naţionale e cea mai mare crimă.« — Sau alui Eötvös, de sigur un mai veritabil patriot decât Baloghy Ernő, care a zis: »Sânt convins, că mişcarea naţionalităţilor numai în acel caz ar fi periculoasă pentru viitorul patriei noastre, dacă le apăsam în mod volnic...

— Acelaşi numer constată că »Cälindarul de la Cluj,» pe 1908, are »o parte literară bine îngrijită.* —

— »Biserica şi Scoaia« din Arad publică o serie de articoli. »Din trecutul nostru cultural« In nr. 50 vorbeşte sub titlul »Renasterea« des-

© BCUCluj

32 »Rävasul«

pre înfluinţa culturală a unirei noastre cu Roma, şi recunoaşte efec­tele vădit bune în mişcarea culturală îndrumată spre romanizare. In pnnctul cultural, peste tot, autorul se ţine la nivoul ultimelor rezultate şi profezează, cu d. Iorga, că unirea cu Roma a produs »renasterea sufletească a poporului romanesc« şi că bărbaţii născuţi din şi prin unire au un rol, care formează epocă în viaţa întreg neamului ro­mânesc: epoca renaşterii Iui sufleteşti, lărgind ei »constienta naţio­nală, care trecând munţii a distrus nedesluşitele încurcături moştenite din trecut, stabilind renaşterea şi idea unităţii sufleteşti a neamului ro-manesc.«

In unele locuri autorul e lapidar în caracterisări ca aceasta: «îndeo­sebi classicismul latin în fluenţă asupra tinerilor veniţi la lumina Ro­mei eterne din întunecatul orient, formând din trânşii ...apostoli ai glorioasei origini a poporului şi caracterului limbii româneşti.«

în faţa acestor espuneri ţinute la nivoul de azi, sună disharmonie, când autorul desfide resultatele istoriei cu privire la însuşi actul Unirii cu Roma, şi mai vorbeşte, chiar şi după scrierile dovedite ale Drului Bunea, de »unirea unei părţi a bisericei româneşti,« de »desastrul otodo-xiei în Ardeal« şi spune, că »Iezuitii« isbutiră se încătuşeze biserica română din Ardeal. Frumoasă încătuşare din care a isvorit atâta eli-bertate sufletească!

— »Apärarea Nationale« din Cernăuţi (nr. 95) relevează comer-sul din estan de soc, a cademice »funimea,« care eda revista popora l i »Desteptarea.« In cadrele frumoasei serbări s'a evocat memoria regre­tatului Dr. G . Popovici, bunul suflet de poet, care s'a sfârzit aşa de tragic, zdrobit de desiiusii . Dr. Teodor Tarnavschi, profes. la facultatea teol. din Cernăuţi a pus la inima tinerilor din »lunimea« maxima de a servi: lui D-zeu dupâ legea străbună, şi întru iubire de neam, şi i-a îndemnat să stăruie de a feri unul altuia poporul de boala de a preţui numai bunurile materiale.

Orologiu cu lanţ, T™x

Cumpărând o mare cantitate de oroloage trimite casa silesiană de expo;t: 1 strălucit orologiu de precisiune aurit, care umblă 36 oare după o trăsătură, dimpreună cu un lanţ frumos, pentru numai 2 cor. precum şi o garanţie în scris, pe 3 ani. Cine cumpără 3 bucăţi le capătă cu K- 5'50 Se trimite cu rambursa prin

Casa prusiana—silesiană de Export. A . G e i b , K r a k a u n r . 5 .

B. Pentru ce nu convine se retrimit banii.

© BCUCluj