Bucureºti, 2011 9

BULETINUL serie nouã

MUZEUL MILITAR NAŢIONAL REGELE FERDINAND I

INSTITUŢIE DECORATĂ CU ORDINUL MERITUL CULTURAL, ÎN GRADUL DE COMANDOR, CATEGORIA F

THE NATIONAL MILITARY MUSEUM

KING FERDINAND I INSTITUTION AWARDED THE CULTURAL MERIT ORDER,

COMMANDER CLASS, F CATEGORY

Hotărârea Guvernului nr. 1181/2006 M. Of . nr. 771 din 12 septembrie 2006

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE privind schimbarea denumirii Muzeului Militar Naţional în

Muzeul Militar Naţional Regele „Ferdinand I” În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 15 alin. (2) din Legea

muzeelor şi a colecţiilor publice nr. 311/2003, cu modificările şi completările ulterioare, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre. Articol unic. − Pe data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, Muzeul Militar Naţional îşi

schimbă denumirea în Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I“.

PRIM-MINISTRU CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU

Contrasemnează: Ministrul apărării, Teodor Atanasiu

Ministrul culturii şi cultelor, Adrian Iorgulescu

Bucureşti, 6 septembrie 2006. Nr. 1.181.

H.G. nr. 1181/06.09.2006 NOTA DE FUNDAMENTARE

GUVERNUL ROMÂNIEI În cadrul Ministerului Apărării Naţionale s-a reclamat necesitatea şi s-a aprobat acordarea

denumirii onorifice „Regele Ferdinand I”, Muzeului Militar Naţional. Regele Ferdinand I este cel care a semnat Înaltul Decret Regal nr. 4836 din data de 15 no-

iembrie 1919, prin care erau cedate Ministerului de Război o serie de clădiri şi terenurile aferente în vederea înfiinţării unui muzeu militar. Prin aceste acte Regele Ferdinand I a devenit un adevărat fon-dator al Muzeului Militar Naţional.

Mai mult decât atât, de-a lungul timpului, familia regală şi regele Ferdinand I, în mod spe-cial, au acordat o atenţie deosebită acestei instituţii de cultură, contribuind la îmbogăţirea patrimoniu-lui său printr-o serie de donaţii. Legătura sa specială cu Muzeul Militar Naţional a făcut ca regele să onoreze cu prezenţa sa în repetate rânduri această instituţie, fiind un sprijinitor statornic al demersurilor sale culturale. Totodată, acordarea acestei denumiri înseamnă un act de recunoaştere a rolului pe care regele Ferdinand I l-a avut în naşterea acestei instituţii şi în evoluţia sa ulterioară. Atribuirea denumirii „Regele Ferdinand I” instituţiei militare de cultură este în deplin acord cu personalitatea ştiinţifică a suveranului român, adânc preocupat de cunoaşterea istoriei naţionale, de păstrarea şi conservarea mărturiilor materiale şi documentare ale vieţii şi acţiunii organismului mili-tar.

În conformitate cu prevederile Legii muzeelor şi a colecţiilor publice nr. 311/2003, noua denumire a Muzeului Militar Naţional a fost aprobată, în prealabil, prin emiterea unui aviz, şi de Co-misia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor.

În elaborarea prezentului act normativ a fost îndeplinită procedura stabilită prin Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.

Faţă de cele prezentate, a fost promovată prezenta Hotărâre privind schimbarea denumirii Muzeului Militar Naţional în Muzeul Militar Naţional Regele „Ferdinand I”

Ministrul apărării Teodor Atanasiu

BULETINUL MUZEULUI MILITAR NAŢIONAL

REGELE FERDINAND I

THE BULLETIN OF THE NATIONAL MILITARY MUSEUM

KING FERDINAND I

SERIE NOUĂ / NEW SERIES

9

Editura Alpha MDN Bucureşti, 2011

COLEGIUL DE REDACŢIE: •••• Locotenent-colonel Constantin Lupu, Directorul Mu zeului Militar Naţional Regele

Ferdinand I •••• prof. Corneliu M. Andonie •••• dr. Cristina Constantin Autorii interesaţi sunt rugaţi să trimită contribuţiile lor la redacţie în format Times New Roman, corp 12, la un rând şi jumătate, cu abrevierile uzitate de Academia Română. Răspunderea pentru conţinutul contribuţiilor publicate în revistă revine în întregime autori -lor. Adresa redacţiei : Muzeul Militar Naţional, str. Mircea Vulcănescu, nr. 125-127, Sector 1, 77116 Bucureşti, România. Telefon: 021 / 319 60 15 (secretariat) 021 / 319 60 07 (director adjunct) 021 / 319 59 04; 021 / 319 59 05; 021 / 319 59 06 / 103 (redacţia revistei) Fax: 021 / 319 59 03 Email: director@muzeulmilitar.ro BULETINUL MUZEULUI MILITAR NAŢIONAL a apărut, în decursul vremii, sub mai multe titluri: între anii 1937-1942 sub titlul BULETINUL MUZEULUI MILITAR NAŢIONAL (nr. 1-2/1937; 3-4/1938-1939; 5-6/1939-1940; 7-8/1940-1941; 9-10/1941-1942): între anii 1968- 1985 sub titlul STUDII ŞI MATERIALE DE MUZEOGRAFIE ŞI ISTORIE MILITARĂ (1/1968; 2-3/1969-1970; 4-5/1971-1972; 6/1973; 7-8/1974-1975; 9/1976; 10/1977; 11/1978; 12/1979; 13/1980; 14-15/1981-1982; 16/1983; 17-18/ 1984-1985): în 1991 sub titlul REVISTA MUZE ULUI MILITAR NAŢIONAL, urmată de anii 1996-2000 de REVISTA MUZEULUI MILITAR NAŢIONAL – SUPLIMENT (1/1996; 2/1997; 3/1997; 4/2000). Redactor responsabil de număr: prof. expert Corneliu M. Andonie corneliuandonie@gmail.com

ISSN 1584-921X

5

CUPRINS

Istorie medievală VASILE MĂRCULEŢ, Consideraţii asupra domniei antiotomane a lui Basarab II .......... 7

Istorie modernă VASILE CIUCHI, Aspecte inedite din vi aţa şi activitatea lui Carol Davila. Scrisorile lui Davila. ............................................................................................................. 22 CORNEL I. SCAFEŞ, Participarea armatei române la cel de-al doilea război balcanic ... 34 IOAN I. SCAFEŞ, Regiunea forti ficată Focşani –Nămoloasa-Galaţi ........................... 61 OLIMPIU MANUEL GLODARENCO, IONEL DAN CIOCOIU, Aspecte privind bătă-lia navală din Marea Jutlandei .............................................................................. 73 ION C. C. STURDZA, GH. R. STĂNCULESCU, Şarja de la Robăneşti (10/23 noiembrie 1916), descrisă de un participant nemijlocit; din notele zilnice inedite ale sublocotenentului (r) Constantin R. Sturdza. .................................................................................... 82 GABRIEL-FELICIAN CROITORU, Ocupaţia României de căt re Puterile Central e (1916-1918). Studiu de caz: oraşul Giurgiu............................................................108 VASILE POPA, 1917. Drumul României spre armistiţiu .........................................115

Istorie contemporană ALEXANDRINA CUŢUI, Frontiera de răsărit a României în negocierile sovieto-germane din 1939-1940..................................................................................................129 CRISTINA CONSTANTIN, Însemnări de pe front 1941-1943 .................................146 ANDREEA ATANASIU-CROITORU, Minări în al doilea război mondial. Din amintirile unui veteran de război: comandorul (r) Paul Ionescu ...............................................156 COSTIN SCURTU, Consideraţii privind evoluţia Moldovei de răsărit (1919-1991)......166 TEODORA GIURGIU, Consideraţii privind situaţia administrativă, economică şi sanitară din Moldova şi Bucovina de sud după 23 august 1944..............................................176 EMIL V. BOBOESCU, Comparaţie între uni formele armatei române şi cele ale căilor ferate române (II) ..............................................................................................183

Patrimoniu CORNELIU M. ANDONIE, CAMELIA CRISTEA, Drapelele regulamentare, premergă-toare Unirii, aflat e în colecţia Muzeului Militar Naţional...........................................193 HORIA VLADIMIR ŞERBĂNESCU, Baionetele în armata română. Partea I. 1830-1900....206 ANDREI VOCHIŢU, Tunul Flak 36 de 37cm/l57 produs de Rheinmetall, aflat în colecţia Muzeului Marinei Române..................................................................................222

Conservarea şi restaurarea patrimoniului AURORA-FLORENTINA ILIE, Fragmente textile de la şantierul arheologic de l a mânăstirea forti fi cată Aninoasa, judeţul Argeş ........................................................227

Expoziţii şi manifestări ştiinţifice organizate de Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” în 2009 VALERIA BĂLESCU, Eroismul-în slujba muzei Clio, standul Cultul eroilor, din cadrul manifestărilor anual e desfăşurate sub genericul: Zilele Muzeului Militar Naţional..........239 VALERIA BĂLESCU, Simpozionul Veşnică cinstire eroilor neamului românesc........250 VALERIA BĂLESCU, Expoziţia România pe drumul modernităţii. 150 de ani de la uni-rea principatelor sub Cuza-Vodă .........................................................................262

6

CONTENTS Medieval history VASILE MĂRCULEŢ, Considérations concernant le règne anti-ottomane de Bassarab II ..... 7

Modern history VASILE CIUCHI, Unusual aspects of life and work of physician Carol Davila. His letters... 22 CORNEL I. SCAFEŞ, Participation of the romanian army in the second balkan war...... 34 IOAN I. SCAFEŞ, Fortified region Focşani-Nămoloasa-Galaţi ................................. 61 OLIMPIU MANUEL GLODARENCO, IONEL DAN CIOCOIU, Few aspects concern-ing the Jutland sea battleship................................................................................ 73 ION C. C. STURDZA, GH. R. STĂNCULESCU, The charge of a romanian caval ry squadron at Robăneşti (10/23 november 1916), described by a direct participant; from the yet unpublished original daily notes of the second lieutenant (in reserve) Constantin R. Sturdza............................................................................................................. 82 GABRIEL-FELICIAN CROITORU, The romanian occupation by the Cent ral Powers (1916-1918). Case study: Giurgiu.........................................................................108 VASILE POPA, 1917. La route de la Roumanie vers l’armistice...............................115

Contemporary history ALEXANDRINA CUŢUI. The romanian eastern border in the soviet-german negotiations in 1939-1940....................................................................................................129 CRISTINA CONSTANTIN, Notes from the front 1941-1943 ..................................146 ANDREEA ATANASIU-CROITORU, Mine actions in the second world war - from a vet memory: captain (r) Paul Ionescu ....................................................................156 COSTIN SCURTU, Considerations on the evolution of Eastern Moldavia (1919-1991)...166 TEODORA GIURGIU, Considerations regarding the administrative, economic and sanitary situation in Moldavia and South Bucovina after august 23, 1944.....................176 EMIL V. BOBOESCU, Comparison between the romanian army uni forms and the roma-nian railways uniforms (II)..................................................................................183 Patrimony CORNELIU M. ANDONIE, CAMELIA CRISTEA, Flags regulationes, prior to unifica-tion, owner by the National Military Museum.........................................................193 HORIA VLADIMIR ŞERBĂNESCU, The bayonets in Romanian Army. Part I. 1830-1900...............................................................................................................206 ANDREI VOCHIŢU, The Flak 36 cannon by 37cm/l57 made by Rheinmetall from the Romanian Naval Museum cannons collection.........................................................222

Heritage conservation and restoration AURORA-FLORENTINA ILIE, Textile fragments from the archeological site of the forti fied monastery Aninoasa, Arges county ...........................................................227 Exhibitions and scientific meetings organized by the National Military Museum in 2009 VALERIA BĂLESCU, Clio Muse heroism in the service, the stand of Cult Heroes of the annual events held under the theme: The National Military Museum ferstiva.................239 VALERIA BĂLESCU, The symposium Eternal honoring Romanian heroes...............250 VALERIA BĂLESCU, The exhibition Romania on the way to modernity. 150 years after the unification under Cuza-vodă...........................................................................262

7

CONSIDERAŢII AS UPRA DOMNIEI ANTIOTOMANE A LUI BASARAB II

Vasile Mărculeţ* (vasmarculet@yahoo.com)

Deceniile III-VI ale secolului al XV-lea se caracterizează printr-o evoluţie

complexă, internă şi externă, a Ţării Româneşt i. Pe plan intern, statul muntean este măcinat de luptele pentru putere între cele două ramuri rivale ale dinastiei Basarabilor, grupate, împreună cu susţinătorii lor, în partidele Dăneşt ilor (urmaşii lui Dan I) şi Drăculeşt ilor (urmaşii lui Mircea cel Bătrân), fapt ce a determinat o accentuată instabilitate politică, dublată de o gravă disoluţie a puterii centrale. Pe plan extern, prinsă între veleităţile expansioniste ale Imperiului Otoman şi Regatu-lui Ungariei, Ţara Românească s-a văzut silită să balanseze între cele două puteri, optând în funcţie de balanţa de putere şi raportul de forţe, fie spre unul, fie spre celălalt dintre puternicii săi vecini, ajungând în unele momente în situaţia deloc confortabilă de a accepta o dublă suzeranitate, otomană şi maghiară. În aceste îm-prejurări dramatice se consuma şi domnia antiotomană a lui Basarab II, rămasă multă vreme necunoscută istoriografiei româneşt i.

Filiaţie şi ascensiune la tron. Informaţiile de care dispunem, transmise de o serie de documente, unele anterioare domniei, altele contemporane sau tardive, emise de cancelaria Ţării Româneşt i sau de cea a Ungariei, îl arată, fără dubii, pe Basarab II ca fiind fiul lui Dan II (1420?-1431, cu întreruperi). Sursele de care dis-punem, care fac asemenea precizări, sunt două hrisoave emise de Dan II în 1428, un act al regelui Albrecht de Habsburg din 1439, o diplomă maghiară de la regele Vladislav I Jaggello din 1443 şi un hrisov din anul 1480, provenit din cancelaria lui Basarab cel Tânăr (Ţepeluş).

În primul din cele două hrisoave la care facem referire, emis la 10 septem-brie 1428 [6937], la Argeş, în favoarea unor susţinători ai săi, Petru, Bratea, Drăgoi, Manea şi Neagoe, cărora le întăreşte nişte posesiuni, Dan II îi menţionează şi pe fiii primii născuţi ai [domniei mele], Danciul şi Basarab1. O lună mai târziu, la 7 decembrie 1428 [6937], acelaşi domn îi aminteşte, într-un act dat Mănăstirii Snagov, pe dintâiu feciorii domnii mele, Dancul şi Basarab2. Un ordin dat de rege-le Albrecht de Habsburg la 9 octombrie 1439, tezaurarului curţii regale, Ladislaw de Thythowa, îi cerea acestuia să-i plătească 60 de florini de aur credinciosului Ba-sarab, fiul răposatului Dan voievodul Ţării Româneşti3. O diplomă maghiară, emi-să la 17 aprilie 1443 de regele Ungariei, Vladislav I Jagiello, îl menţionează pe ace-laşi Basarab, fiul răposatului Dan voievodul4.

Aşa cum am precizat mai sus, descendenţa lui Basarab II din Dan II este confirmată şi de o serie de informaţii provenite din acte tardive. Spre exemplu, * prof. dr. Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaş. 1 DRH, B, I, p. 115-116, doc. 60. 2 Ibidem, p. 118, doc. 61. 3 Motogna 1924, p. 122-124: Basarab, filio condam Dan Waywoda Transalpino. 4 MMO, II, p. 141, doc. CCIV: Bazarab, filius condam Daan wayvode; DRH, D, I, p. 372-373, p. 269.

8

într-un hrisov din 3 aprilie 1480 [6988], emis la Bucureşt i, domnul muntean Basa-rab cel Tânăr (Ţepeluş), fiul lui bunului Basarab voievod, confirmă călugărilor de la Mănăstirea T ismana vama de la Calafat împreună cu alte privilegii şi proprietăţi, pentru că le-au fost date de bătrânii domni şi de bunicul domniei mele, Dan voievod5.

Filiaţia lui Basarab II a fost acceptată de majoritatea istoricilor români, aparţinând epocilor modernă şi contemporană. În acest sens, s-au pronunţat Ilie Minea, Dimitrie Onciul, Constantin C. Giurescu, Nicolae Iorga, Constantin A. Stoide, Constantin Rezachevici şi alţii6. Există însă şi unele opinii diferite. Spre exemplu, Octavian Iliescu îl consideră pe Basarab II ca fiind descendent al lui Vlad I, considerat, la rândul său, ca descinzând direct din Vladislav I7.

Despre viaţa şi activitatea lui Basarab II se cunosc, în general, puţine lu-cruri. Totuşi, sursele existente ne permit, pe lângă perioada ocupării scaunului şi o relativă cunoaştere a unor momente din viaţa lui, anterior acesteia. Informaţiile cer-te lipsesc însă pentru perioada ce a urmat pierderii domniei.

Se şt ie, în prezent, că din anul 1431, viitorul domn se află în Transilvania, unde se retrăsese împreună cu familia după ce tatăl său, Dan II, îşi pierduse tronul sau, probabil, şi viaţa. În 1439 îl regăsim în serviciul militar al regelui Ungariei Albrecht de Habsburg. Câţiva ani mai târziu, la începutul lui 1442 se stabileşte în sudul Transilvaniei, probabil la Sighişoara sau undeva în apropiere, în calitate de pretendent la tronul Ţării Româneşt i, ocupat la acea dată de Vlad Dracul8.

Basarab II ocupă tronul Ţării Româneşt i cu concursul lui Ioan de Hunedoa-ra, ca exponent al politicii antiotomane a acestuia. Faptul este confirmat de conţi-nutul diplomei din 17 aprilie 1443 a regelui Ungariei, Vladislav I Jagiello (1440-1444)9.

Momentul instalării pe tron a lui Basarab II nu se cunoaşte cu exactitate. La 3 iulie 1442 în Ţara Românească domnea încă Vlad Dracul10, pentru ca la înce-putul lunii septembrie, Basarab II să fie deja instalat în scaun. Această constare ne permite concluzia că impunerea lui în domnia munteană s-a produs la o dată cu-prinsă post 3 iulie şi ante începutul lui septembrie 1442.

Condiţiile impunerii în scaunul domnesc al Ţării Româneşt i rămâne un alt aspect neclarificat al acestei domnii. Diploma emisă de regele Vladislav I la 17 aprilie 1443, consideră actul drept o consecinţă directă şi o continuare a campanii-lor antiotomane din 1442 ale lui Ioan de Hunedoara. În concepţia regelui Ungariei, în urma victoriilor asupra turcilor din anul respectiv, Ioan de Hunedoara a început să meargă pentru recâştigarea Ţării Româneşti, vecina sus-ziselor părţi transilvă-nene, şi s-a întâmplat, ca prin puterea şi osteneala sa, învingându-l şi scoţându-l pe voievodul duşman al acelor părţi, să-l numească, ca din partea noastră, domn şi voievod în acele [părţi] pe adevăratul moştenitor, şi anume pe Basarab, fiul răpo-satului Dan voievodul11.

5 DRH, B, I, p. 278-279, doc. 172. 6 Minea 1928, p. 185-186; Onciul 1903, p. 710-711; Giurescu 2007, p. 12; Iorga 1985, p. 291, n. 53;

Rezachevici 2001, p. 95; Grigorescu 2010, p. 82-83. 7 Iliescu 1980, p. 114-115. 8 Minea 1928, p. 142, 170-171; Stoide 1980, p. 280-281; Rezachevici 2001, p. 95. 9 MMO, II, p. 141, doc. CCIV; DRH, D, I, p. 372-373, p. 269. 10 DRH, D, I, p. 365-366, doc. 265, document datat de editori în intervalul 1441-1442. 11 MMO, II, p. 141, doc. CCIV; DRH, D, I, p. 372-373, p. 269.

9

Care a fost domnul muntean, interpus al turcilor, care ar fi fost înlăturat de intervenţia lui Ioan de Hunedoara nu se poate preciza cu exactitate. În opinia unor istorici, acesta ar fi fost fie, Vlad Dracul, fie un anume Mircea, fiu al acestuia, după unele opinii, fie de origine obscură după altele, susţinut de turci12.

După alte surse, bănuit de turci că înclină spre creşt ini, Vlad Dracul ar fi fost chemat la Poartă, unde a fost arestat şi încarcerat la Gallipoli. Aceeaşi soartă o vor împărtăşi şi fiii săi, Vlad şi Radu, care, deveniţi ostateci, au fost închişi în for-tăreaţa Egrigöz din Anatolia. Asemenea informaţii ne oferă unele cronici apusene, precum şi mai multe cronici bizantine din secolul al XV-lea şi otomane din secole-le XV-XVII13. Pentru Ţara Românească se contura pericolul căderii sub stăpânire otomană deplină, fapt ce ar fi condus la conturarea unei ameninţări directe şi per-manente la hotarul sudic al Transilvaniei şi implicit al Ungariei.

Abia în condiţiile prezentate s-a produs intervenţia lui Ioan de Hunedoara la sud de Carpaţi, soldată cu instalarea pe tronul Ţării Româneşt i a lui Basarab II. Căci aşa cum precizează cronica lui Sa’adeddin Mehmed, Dracula, domnul Ţării Româneşti, fiind închis cu cei doi fii ai săi, Ţara Românească a rămas fără stăpân. Craiul unguresc a numit în acea provincie, în ciuda padişahului ocrotitor al lumii, pe unul dintre moştenitorii domnilor Ţării Româneşti, nedemn de laudă14. O infor-maţie asemănătoare ne oferă cronica bizantină a lui Laonikos Chalkokondylas, care susţine că Ioan de Hunedoara, pătrunzând în Ţara Românească, l-a pus domn pe Dan15.

Faptul că voievodul Transilvaniei s-a abţinut de la acţiuni ostile Ţării Ro-mâneşt i atâta timp cât pe tronul acesteia s-a aflat Vlad Dracul conferă veridicitate acelor informaţii care susţin conturarea unor suspiciuni ale autorităţilor otomane la adresa domnului muntean. O asemenea reţinerea a lui Ioan de Hunedoara în rapor-turile sale cu Vlad Dracul nu a putut fi decât rezultatul promovării unei politici de apropiere a acestuia de Ungaria.

Pe baza constatărilor făcute, ne permitem să conchidem că intervenţia lui Ioan de Hunedoara la sud de Carpaţi şi instalarea lui Basarab II pe tronul Ţării Româneşt i nu a fost consecinţa victoriilor obţinute asupra turcilor în primăvara anului 1442, ci răspunsul dat de voievodul Transilvaniei schimbării raportului de forţe în favoarea turcilor în spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre după detronarea lui Vlad Dracul din vara aceluiaşi an. Prin instalarea lui Basarab II pe tronul Ţării Româneşt i, Ioan de Hunedoara reuşea să restabilească raportul de forţe în favoarea Regatului Ungariei şi să scoată, cel puţin temporar, Ţara Românească din orbita politică a Imperiului Otoman. Statul românesc sud-carpatic intra, în schimb, în or-bita politică a Ungariei, fapt remarcat de cronicarul bizantin Laonikos Chalkokondylas, care consemna că în Dacia (Ţara Românească, n.n.) năvălind pe-onii (ungurii, n.n.) aceia sub conducerea lui Choniat (Ioan de Hunedoara, n.n.) l-au

12 Pentru diferitele opinii exprimate, vezi: Minea 1928, p. 183-185; Popa 1928, p. 87; Giurescu 2007,

p. 12; Mureşan 1968, p. 74-78; Dan 1974, p. 100; Columbeanu, Valentin 1978, p. 54; Cf. Iorga 1937, p. 71: îl consideră pe Mircea rival al lui Vlad Dracul; Cf. Stoide 1980, p. 282-283; Cf. Rezachevici 2001, p. 94: consideră că domnia lui Mircea nu a avut loc.

13 Wavrin 1859, p. 14; Ducas 1958, XXX, 15; Cronici turceşti, I, p. 88, 121, 168-169 / Ašîk-paşa-zade, Mehmed Nešri, Idris Bitlisi; Cf. Chalcocondil 1958, p. 158.

14 Cronici turceşti, I, p. 311 / Sa’adeddin Mehmed. 15 Chalcocondil 1958, p. 158.

10

pus domn pe Dan (Basarab II, n.n.) şi a poruncit să asculte de el. Domnul lor Dra-cul, fiind izgonit şi mergând la Poarta împăratului, ţara a ocupat-o acest Dan […]. Dan aşadar a fost adus atunci de peoni la domnie şi a ţinut ţara, căutând cu stăru-inţă de atuncea să-şi păstreze bunăvoinţa peonilor16.

Domnia lui Basarab II (după 3 iulie 1442 - înainte de 24 aprilie 1444). Încă de la începutul domniei, Basarab II stăpâneşte întregul teritoriu al Ţării Ro-mâneşt i, precum şi posesiunile transcarpatice, Almaşul şi Făgăraşul. Faptul este confirmat de un hrisov dat Mănăstirii Cozia la 9 ianuarie 1443, singurul act intern păstrat de la domnul muntean, în care tit lul domnesc conţine următoarea formulă: Io Basarab voievod şi domn, din mila şi cu darul lui Dumnezeu, domnitoriu şi stăpânitoriu a toată Ţara Românească, încă şi spre laturile plaiurilor, Amlaş, Fă-găraş, herţeg17. Stăpânirea posesiunilor transcarpatice, confirmată, fără îndoială, odată cu impunerea sa pe tron, reprezintă confirmarea certă a strânselor sale relaţii cu Regatul Ungariei.

Se pare că pe plan intern, domnia lui Basarab II a debutat violent, cu mă-suri punitive îndreptate împotriva colaboratorilor şi susţinătorilor lui Vlad Dracul, îndeosebi a membrilor partidei Drăculeşt ilor. Spre o asemenea concluzie ne în-deamnă câteva informaţii transmise de acelaşi Laonikos Chalkokondylas, care rela-tează că pe cei care au ţinut cu Dracul, îi suprima, oriunde afla că trăieşte vreunul dintr-înşii. Aceştia se spune că au fost feciorii din flori ai lui Mircea18. Chiar ac-ceptate cu rezerve, aceste informaţii ne relevă un tablou grăitor al situaţiei politice din Ţara Românească. Constatăm că debutul domniei lui Basarab II nu se deose-beşte prin nimic de cele ale predecesorilor şi succesorilor săi de pe tronul muntean din zbuciumatele decenii III-VI ale secolului al XV-lea.

Curând după urcarea în scaun, Basarab II se confruntă cu o mare contrao-fensivă otomană, organizată de sultan ca ripostă la succesele obţinute de Ioan de Hunedoara împotriva imperiului. Fără îndoială, pe lângă anihilarea voievodului Transilvaniei, campania otomană viza şi restabilirea influenţei otomane în Ţara Românească, factor indispensabil atingerii primului obiectiv. Ca urmare, în vara anului 1442, după 3 iulie, o armată otomană, estimată de unele surse maghiare la 80.000 de oameni, comandată de beylerbey-ul Rumeliei, Sehâbeddin-paşa, supra-numit Kula-Šahin-paşa, trece Dunărea şi, prin Ţara Românească, se îndreaptă spre Transilvania19. Incapabil să reziste atacului otoman numai cu forţele proprii, Basa-rab II se repliază în zona montantă spre hotarul cu Transilvania, unde aşteaptă jonc-ţiunea cu trupele mobilizate de Ioan de Hunedoara.

Planul campaniei, conceput de Sehâbeddin-paşa împotriva Transilvaniei a vizat, foarte probabil, realizarea unei acţiuni de învăluire prin două acţiuni simulta-ne dinspre sud-vest şi sud-est20. În acest scop, după trecerea Dunării, cel mai pro-babil pe la Nicopole, comandantul otoman a recurs la o divizare a forţelor sale: grosul acestora a înaintat prin Ţara Românească, pe direcţia Târgovişte, cursul Ia-

16 Ibidem, p. 158. 17 DRH, B, I, p. 167, doc. 96. 18 Chalcocondil 1958, p. 158. 19 MMO, II, p. 141, doc. CCIV; DRH, D, I, p. 372-373, doc. 269; Bonfini 1581, p. 440-445; Thwrócz

1766, p. 315-316. 20 Mărculeţ 2004, p. 15.

11

lomiţei, urmând să pătrundă în Transilvania, probabil prin pasul Bran, în opinia noastră, prin trecătoarea Buzăului, după alte păreri21. Concomitent, un al doilea corp de oaste, mai redus numeric, dar mult mai mobil şi cu o capacitate de luptă superioară, aflat sub comanda personală a beylerbey-ului Rumeliei, a înaintat prin Banatul de Severin, a făcut cale de câteva zile prin ţara peonilor, după relatarea lui Chalkokondylas, încercând să pătrundă în Transilvania prin Poarta de Fier22.

Înfrânt la 2 sau 6 septembrie 1442 la locum Kapu, conform unei diplome maghiare23, sau ad locum que Vascapum dicunt, conform consemnării lui Antonio Bonfini24, respectiv ad locum, qui Waskapu digitur, după cea a lui Ioan de Thurócz25, Sehâbeddin-paşa s-a repliat, urmărit de Ioan de Hunedoara, care se ţinea pe urma lui dinspre munţi, spre a face joncţiunea cu restul forţelor sale, care operau în nordul Ţării Româneşt i, la hotarul cu Transilvania, fără îndoială, împotriva forţe-lor muntene comandate de Basarab II. În aceste condiţii, la 25 septembrie 1442 Ioan de Hunedoara, în colaborare cu domnul muntean, obţinea o a doua victorie, decisivă, pe cursul superior al Ialomiţei, in Transalpinis partibus, asupra beylerbey-ului Rumeliei26.

Unii cronicari otomani le recunosc un rol important lui Basarab II şi oşt ilor Ţării Româneşt i în obţinerea victoriei. Spre exemplu, Sa’adeddin Mehmed, care plasează greşit episodul în timpul campaniei lui Mezid-beg, din primăvara aceluiaşi an, relatează că domnul Ţării Româneşti, dând semne de răzvrătire, a coborât din locuri greu de pătruns şi de pe înălţimile munţilor unde se ascunsese şi, unindu-se cu ungurii, au pornit toţi în întâmpinarea oştii islamice pentru a se răzbuna27. Mai categoric, Mehmed bin Mehmed îi acordă chiar rolul determinant lui Basarab II în obţinerea victoriei de pe Ialomiţa. Dar Kula Šahin-paşa – scrie cronicarul otoman – nefiind nici el prevăzător, voievodul Ţării Româneşti a dat pe neaşteptate peste noapte un atac şi acesta (Kula Šahin-paşa, n.n.) la rândul său a fost nevoit să alea-gă fuga28.

Victoria asupra lui Sehâbeddin-paşa i-a permis lui Ioan de Hunedoara să-l reinstaleze pe tronul Ţării Româneşt i pe Basarab II. Într-o manieră destul de confu-ză, acest lucru este confirmat de majoritatea cronicilor otomane29.

Răgazul de pace obţinut după înfrângerea şi alungarea lui Sehâbeddin-paşa în septembrie 1442, i-a permis domnului muntean să se preocupe de rezolvarea unor probleme ale vieţii interne şi externe. Din păcate, informaţiile sumare pe care le deţinem nu ne permit decât identificarea câtorva aspecte ale activităţii domnului.

Dintr-un act tardiv, emis la 2 august 1453 de Vladislav II, nepotul de frate al lui Basarab II, aflăm că domnul Ţării Româneşt i întărea boierilor domniei mele,

21 Cf. Decei 1978, p. 89-90. 22 Chalcocondil 1958, p. 156; Cf. Decei 1978, p. 89-90. 23 Hurmuzaki, I/2, p. 709, doc. DXC. 24 Bonfini 1581, p. 441. 25 Thwrócz 1766, p. 316. 26 Hurmuzaki, I/2, p. 709, doc. DXC. 27 Cronici turceşti, I, p. 312 / Sa’adeddin Mehmed; Cf. Stoide 1980, p. 298, unde datează episodul în

timpul Campaniei celei lungi. 28 Ibidem, p. 464 / Mehmed bin Mehmed. 29 Ibidem, p. 57, 243-244, 315-316, 344-345 / Orudj bin Adil, Lütfi-paşa, Sa’adeddin Mehmed,

Mustafa Ali.

12

Stan şi Vladimir, fratele său şi fiul său Utmeş şi Radul, ca să le fie satele numite Zadreani, părţile lui Vlad şi cele ale lui Stan şi Dan, pentru că le-au cumpărat încă în zilele lui Basarab. Şi au dat lui Basarab un cal şi o cupă30.

Din conţinutul documentului aflăm că beneficiarii actului se numără prin-tre susţinătorii sau sunt membri ai partidei Dăneşt ilor, fapt ce-şi are propria sa semnificaţie. Fără îndoială, prin încurajarea achiziţionării de domenii de către sus-ţinătorii săi, Basarab II a urmărit consolidarea bazei sociale a domniei sale. Foarte probabil, împrejurările potrivnice, poate chiar pierderea tronului, l-au împiedicat să întărească el însuşi prin hrisov domnesc achiziţia funciară făcută de respectivii sus-ţinători, sarcină de care se va achita un deceniu mai târziu, nepotul său, Vladislav II, şi el exponent al partidei Dăneşt ilor.

Biserica a fost o instituţie care a beneficiat din plin de susţinerea materială a lui Basarab II în scurta sa domnie. La 9 ianuarie 1443 [6951], domnul Ţării Ro-mâneşt i întărea Mănăstirii Cozia, daniile anterioare precum şi posesiunea asupra mai multor sate şi sălaşe de ţigani31. Un hrisov păstrat la Muntele Athos a fost emis de un Io Basarab, voievod şi autocrat al Ungrovlahiei, pentru Mănăstirea Kutlumus32. Documentul este datat în anul 695[.], lipsind cifra unităţilor. În opinia noastră, având în vedere numele emitentului şi primele trei cifre ale anului, consi-derăm că actul nu poate fi atribuit decât lui Basarab II, care l-a emis la anul 6950 [1442] sau, mai probabil, la 6951 [1443].

De-a lungul timpului, lui Basarab II i-au fost atribuite mai multe tipuri de monede33. Aşa cum s-a demonstrat ulterior, în prezent de la Basarab II ni s-a transmis o singură piesă, respectiv un ducat de argint. Descoperit în urma săpături-lor arheologice de la cetatea medievală de pe dealul Oratia, din vecinătatea satului Podu Dâmboviţei (Jud. Argeş), ducatul se prezintă astfel: Avers. Ιω/и басра; cerc liniar exterior; Mâna dreaptă în armură ieşind dintr-o stea cu opt raze şi ţinând o spadă cu vârful în sus. Revers. Fără legendă; cerc perlat. Scut fasciat de opt piese, înclinat spre dreapta; pe colţul stâng al scutului, acvila conturnată cu aripile înălţa-te; în câmpul din stânga, o stea cu şapte raze. Ducatul are dimensiunile de 11x13 mm şi o greutate de peste 0,225 g34. Aşa cum preciza numismatul Octavian Iliescu, în raport cu emisiunile precedente, ducatul cu numele lui Basarab, găsit la Podu Dâmboviţei, reprezintă o monedă cu valoare mai ridicată, înscriindu-se totuşi în evoluţia unităţii monetare a Ţării Româneşti, aşa cum s-a manifestat acest proces în prima jumătate a secolului al XV-lea35.

Reproducerea pe reversul ducaţilor emişi de Basarab II a tipului de scut unguresc are propria semnificaţie. Faptul conchidea Octavian Iliescu reprezintă o marcare evidentă a relaţiilor sale de vasalitate faţă de Regatul Ungariei36.

Emiterea acestei monede de argint, care, fără îndoială, făcea parte dintr-un lot mai mare, îşi are propria sa însemnătate. Ea semnifică confirmarea importanţei 30 DRH, B, I, p. 191-192, doc. 110. 31 Ibidem, p. 167, doc. 96. 32 Hurmuzaki XIV/1, p. 40, doc. LXXXII. 33 Iliescu 1980, p. 109, cu bibliografia problemei. 34 Ibidem, p. 110. 35 Ibidem, p. 111. 36 Ibidem, p. 115.

13

acordate de noul domn al Ţării Româneşt i dezvoltării comerţului muntean şi a celui de tranzit , ramură economică ce aducea însemnate venituri domniei.

Pe plan extern, Basarab II a continuat, cel puţin, pentru o perioadă de timp, în faza de început a domniei, politica de alianţă cu Ungaria. Gravitarea sa în orbita politică a regatului catolic vecin în această epocă este consemnată de Laonikos Chalkokondylas, care relatează că domnul Ţării Româneşt i a căutat cu stăruinţă de atunci să-şi păstreze bunăvoinţa peonilor37.

Cu Imperiul Otoman relaţiile au rămas tensionate pentru un timp. Ostilita-tea turcilor s-a materializat în dese incursiuni întreprinse de forţele bey-lor de pe Dunăre la nord de fluviu, acţiuni care au provocat însemnate pierderi de vieţi ome-neşt i şi pagube materiale locuitorilor şi regiunilor meridionale ale Ţării Româneşt i, afectate de respectivele incursiuni. Situaţia conflictuală conturată la Dunăre îşi află şi ea prezentarea în cronica lui Laonikos Chalcocondylas, cronicarul bizantin, care relatează că guvernatorii împăratului (sultanului, n.n.) care erau rânduiţi aici la Istros, trecând într-ascuns, făceau într-una stricăciuni ţării38.

Pentru a pune capăt ameninţării otomane, Basarab II a optat pentru regle-mentarea raporturilor cu Imperiul Otoman. Referindu-se la demersurile făcute de dom-nul muntean în această direcţie, Laonikos Chalkokondylas consemnează că acesta a trimis soli la împăratul şi, cerând pace, a izbutit, ca să o obţină, cerându-i-se să dea în fiecare an trei mii de arcuri şi patru mii de scuturi; şi a făcut pace. Şi aşa dobândind o situaţie prielnică pentru sine, domnea peste Dacia39.

Opţiunea politică făcută de Basarab II, a fost, în primul rând, consecinţa evaluării realiste a potenţialului Ţării Româneşt i în raport cu cel al Imperiului Otoman şi a promovării unei politici externe realiste de către domnul muntean. Acest act diplomatic, urmat de atâţia alţii dintre înaintaşii săi, relevă odată în plus situaţia precară a Ţării Româneşt i în relaţiile internaţionale în această epocă de cri-ză a puterii sale politice şi militare, obligată să oscileze între interesele antagonice ale puternicilor săi vecini, Ungaria şi Imperiul Otoman; statul muntean se vedea supus unei duble suzeranităţi: ungară şi otomană.

Din cronica lui Laonikos Chalkokondylas aflăm de asemenea că Basarab II ar fi încheiat şi o alianţă cu Moldova, unde domnea la data respectivă Ştefan II, întărită printr-o legătură matrimonială. Referindu-se la acest aspect, cronicarul bi-zantin susţine că printr-un sol trimis la domnul Bogdaniei Negre (Moldova, n.n.), a făcut pace înrudindu-se prin căsătorie cu dânsul40.

Şt irea cronicarului bizantin rămâne importantă şi prin faptul că ne oferă o vagă imagine asupra raporturilor dintre Ţările Române extracarpatice, care consta-tăm că au fost tensionate. Ca re au fost factorii care au condus la această stare de lucruri nu cunoaştem. Precaritatea informaţiilor face de asemenea imposibil de de-pistat faptul dacă aceste raporturi s-au tensionat după urcarea pe tron a lui Basarab II sau dacă el a moştenit această situaţie de la predecesorul său. Sumarele şt iri de care dispunem ce permit doar să presupunem că respectiva stare de lucruri data încă din timpul domniei lui Vlad Dracul, datorită probabil susţinerii arătate de

37 Chalcocondil 1958, p. 158; Cf. Columbeanu, Valentin 1978, p. 54-56. 38 Ibidem. 39 Ibidem. 40 Ibidem.

14

domnul muntean lui Roman II, cu care se înrudea prin căsătorie41. Pe baza informa-ţiilor lui Chalkokondylas putem admite că lui Basarab II i-a revenit meritul de normaliza, cel puţin temporar, raporturile dintre cele două state.

O a doua componentă fundamentală a politicii externe a lui Basarab II au constituit-o relaţiile cu Ungaria. În calitatea sa de vasal şi aliat al regelui Ungariei, Basarab II avea să susţină efortul militar făcut de Ioan de Hunedoara şi Vladislav I, angajaţi în perioada septembrie 1443-februarie 1444 în Campania cea lungă. Şt irile sumare şi contradictorii nu ne permit să identificăm cu exactitate contribuţia Ţării Româneşt i la campania antiotomană. Spre exemplu, o cronică veneţiană anonimă, relatând evenimente din campanie, înregistrează item lo vaivoda Barasida (Basa-rab, n.n.) con chavali XXm42.

La rândul său, Laonikos Chakokondylas, ne informează că la intrarea în campanie, Ioan de Hunedoara îl ia cu sine şi pe Draculea, domnul dacilor (româ-nilor, n.n.)43. Dincolo de confuzia făcută de cronicarul bizantin între Basarab II, pe care-l numeşte Draculea, şi Vlad Dracul, informaţia sa reprezintă o confirma-re a participării Ţării Româneşt i la Campania cea lungă. În ceea ce priveşte parti-ciparea personală a lui Basarab II la campanie, considerăm ca aceasta este exclu-să, iar contribuţia militară a statului muntean una destul de redusă. Din acest punct de vedere, credem că opinia lui C.A. Stoide, conform căruia, Ţara Româ-nească nu a putut avea decât un aport de două sau trei mii de oşteni, este cât se poate de veridică44.

Foarte curând după încheierea Campaniei celei lungi, avea să se producă reacţia otomană împotriva lui Basarab II, în favoarea lui Vlad Dracul. Fără îndo-ială, încălcarea de către domnul Ţării Româneşt i a înţelegerii cu Imperiul Otoman la atât de scurt t imp după reglementarea relaţiilor cu acesta, care l-au făcut nesi-gur pentru autorităţile turceşt i, a contat decisiv în organizarea acţiunii de îndepăr-tare a sa.

Cu sprijin turcesc, beneficiind şi de susţinerea unei partide interne, fostul domn reocupa tronul. Momentul exact nu-l cunoaştem. Deţinem însă informaţia că la 24 aprilie 1444, când solia lui Vladislav II, condusă de Stoika Gisdanich, pleca din Buda spre Adrianopol pentru negocierea păcii cu turcii, Vlad Dracul nu numai că revenise deja la domnie, dar domnul muntean era inclus în pacea ungaro-turcă45.

Această constatare ne permite concluzia că la data respectivă domnul mun-tean obţinuse deja şi recunoaşterea regalităţii maghiare. Conchidem deci că cel mai probabil intervenţia otomană în Ţara Românească s-a consumat cândva în interva-lul post februarie-ante aprilie 1444.

Precaritatea informaţiilor face imposibilă cunoaşterea exactă a derulării evenimentelor. Pe baza unor şt iri confuze transmise de cronicarul bizantin Doukas putem însă încerca o reconstituire aproximativă a evenimentelor.

În relatarea sa, Doukas consemnează la un moment dat că în zilele acelea s-a sculat un fecior dintre ai lui Mircea, voievodul Ţării Româneşti […]. Şi s-a ri-

41 Cf. Cazacu 2008, p. 62. 42 Iorga 1897, p. 11. 43 Chalcocondil 1958, p. 184. 44 Stoide 1980, p. 298. 45 Pall 1937, p. 21-22; 54-55, anexa III; Cazacu 2008, p. 75; Rezachevici 2001, p. 96.

15

dicat din Constantinopole, căci petrecea acolo la palatul împăratului Ioan (Ioan VIII Paleologos, n.n.) în ţinută militară şi stătea zi de zi la sfat cu oameni mai ti-neri şi îndemânatici la lupte şi rebeliuni; căci în timpul de atunci se găseau şi oa-recare români la Constantinopole. Şi ei l-au luat şi au mers la o margine a Ţării Româneşti şi acolo adunându-se destui, se adunau zi de zi şi s-au făcut o armată puternică46.

Faptul că fiul lui Mircea cel Bătrân prezent la Constantinopol este Vlad Dracul ne este confirmat chiar de Doukas, care-l numeşte Dragulios47. Majoritatea istoricilor care au studiat respectivul pasaj au datat această prezenţă a lui Vlad Dra-cul la Constantinopol în intervalul 1426-143148.

Recent, într-un studiu consacrat amintitului pasaj din cronica lui Doukas, istoricul L. Câmpeanu a demonstrat lipsa de veridicitate a opiniilor înregistrate mai sus. Cu argumente solide, el a demonstrat că prezenţa lui Vlad Dracul la Constantinopol nu a putut fi posibilă decât după vara lui 1442 şi înainte de 24 aprilie 144449, când aşa cum ne informează acelaşi cronicar, pe Dragulios însă l-a lăsat să plece în Ţara Românească, după ce şi-au jurat unul altuia, că acum înain-te va fi cu credinţă50.

Se pare că intervenţia în Ţara Românească nu s-a putut face imediat, mai ales că Basarab II însuşi, încheiase pacea cu turcii acceptându-le suzeranitatea. În aceste condiţii, nu este exclus ca până la ivirea momentului favorabil, Vlad Dracul s-a stabilit la curtea împăratului Ioan VIII Paleologos, şi el vasal al sultanului Murâd II, unde aşa cum precizează Doukas era un număr însemnat de români, foar-te probabil, partizani ai Drăculeşt ilor, dacă avem în vedere susţinerea arătată fostu-lui domn.

Reluarea tronului de către fostul domn, susţinut de turci, s-a făcut, se pare, după lupte destul de grele cu Basarab II, susţinut de domnul Moldovei. Confirma-rea acestui fapt este făcută de cronica lui Laonikos Chalkokondylas, care afirmă că domnul Bogdaniei Negre […] i-a stat într-ajutor în războiul ce l-a avut după aceea cu Dracul51.

Deznodământul acestor lupte s-a materializat în alungarea lui Basarab II de pe tron. Care a fost soarta sa nu putem şt i cu exactitate. Doukas afirmă categoric că Vlad Dracul, Dragulios, cum îl numeşte el, purtând deci război cu Dan, i-a tăiat capul şi a stat domn pe tronul tatălui său52.

Prin prisma informaţiilor deţinute cu privire la evenimentele care au condus la căderea lui Basarab II şi la reluarea tronului de către Vlad Dracul, surprinde pasivi-tatea lui Ioan de Hunedoara şi Vladislav I. Se pare că aceşt ia au rămas într-o especta-tivă suspectă şi care nu i-au oferit niciun ajutor aliatului lor din Ţara Românească.

O eventuală surpriză provocată de campania de restaurare a lui Vlad Dra-cul nu poate fi invocată, având în vedere faptul că în aceleaşi circumstanţe, domnul

46 Ducas 1958, XXIX, 6. 47 Ibidem, XXIX, 8. 48 Minea 1928, p. 87-93; Ciobanu 1979, p. 23; Rezachevici 2001, p. 92; Cazacu 2008, p. 42. 49 Cîmpeanu 2009, p. 54. 50 Ducas 1958, XXX, 5. 51 Chalcocondil 1958, p. 158. 52 Ducas 1958, p, XXIX, 8.

16

Moldovei a avut suficient t imp să-i acorde ajutor militar aliatului său muntean. În concluzie, alţii au fost factorii care au condus la această atitudine. Să fi fost o neîn-credere a autorităţilor maghiare în Basarab II, generată de faptul că acesta căutase să îşi reglementeze relaţiile cu Imperiul Otoman? Să fi fost un act impus de necesi-tatea de a nu periclita încheierea păcii cu Murâd II? Asemenea întrebări rămân însă la nivelul actual al cercetării problemei fără răspuns. A acorda credit unuia sau al-tuia dintre factori ar însemna să recurgem la o simplă speculaţie nefundamentată pe nicio sursă. Cert rămâne doar faptul că autorităţile maghiare nu au intervenit în niciun fel în favoarea lui Basarab II, au acceptat fără nicio reacţie schimbarea de domnie din Ţara Românească, i-au acordat recunoaşterea lui Vlad Dracul şi au in-clus statul muntean în pacea încheiată cu Imperiul Otoman la Adrianopol-Szegedin (aprilie-iunie 1444)53.

O a doua domnie a lui Basarab II (după 4 decembrie 1447-între 17 şi 19 octombrie 1448)? Revenind la informaţiile transmise de Doukas, acestea sunt deocamdată singurele pe care le deţinem cu privire la prezumtiva moarte a lui Ba-sarab II în anul 1444. Sunt ele veridice? A murit într-adevăr Basarab II în luptă cu Vlad Dracul sau a încetat din viaţa în alte împrejurări, într-o epocă ulterioară? Asemenea probleme se cuvine a fi luate în discuţie.

A formula un răspuns categoric la aceste întrebări reprezintă, fără îndoială, o întreprindere riscantă şi hazardată în absenţa unor şt iri certe. Totuşi, o serie de informaţii tardive ne permit formularea unor ipoteze referitoare la aceste aspecte. Astfel, o serie din aceste şt iri permit punerea sub semnul întrebării a veridicităţii informaţia lui Doukas cu privire la moartea lui Basarab II în luptă cu Vlad Dracul în 1444.

Asemenea informaţii întâlnim în câteva cronici maghiare, bizantine şi oto-mane din secolele XV-XVI, care relatează, fie intervenţia lui Ioan de Hunedoara în Ţara Românească din noiembrie-decembrie 1447, soldată cu îndepărtarea de pe tron şi uciderea lui Vlad Dracul, fie campania antiotomană din toamna anului 1448. În acest sens poate fi invocată relatarea lui Ioan de Thurócz, care prezentând înde-părtarea lui Vlad Dracul afirmă că cel care a ocupat tronul era puta filium quondam Dan Wayuode54. Într-o manieră destul de confuză, şt irea se regăseşte şi în câteva cronici otomane. Spre exemplu, Orudj bin Adil relatează că Ioan de Hunedoara, venind în Ţara Românească, îl ucise pe Dracula şi dăduse ţara necredinciosului Dan-oglu55. Aceeaşi informaţie o regăsim în cronica lui Sa’adeddin Mehmed, care susţine că Ioan de Hunedoara, ucigându-l pe Dracula, domnul Ţării Româneşti, a numit în locul lui pe Laz-oglu (corect Dan-oglu, n.n.)56. Mult mai detaliat, relatează schimbarea de domnie din Ţara Românească cronicarul Mustafa Ali, care consem-nează că Ioan de Hunedoara a căzut ca o pacoste pe capul voievodului Ţării Ro-mâneşti, Dracul, care era un zimmi renumit în acele ţinuturi şi tributar prin supu-şenie devotată. Şi repezindu-se asupra lui pe neaşteptate, i-a tăiat capul şi nimicindu-i oastea a încredinţat ţara sa unuia dintre răufăcătorii cetei sale, numit

53 DRH, D, I, p. 378, doc. 273; Ducas 1958, XXXII, 1; Chalcocondil 1958, p. 188-189. 54 Thwrócz 1766, p. 325. 55 Cronici turceşti, I, p. 57 / Orudj bin Adil. 56 Ibidem, p. 315-316 / Sa’adeddin Mehmed.

17

ghiaurul Basmara57. Conform precizărilor făcute de editorii textului, în alte ma-nuscrise, numele domnului impus de Ioan de Hunedoara apare ca fiind Basarabia58.

Informaţiile prezentate sunt completate de şt irile transmise de cele de Laonikos Chalkokondylas referitoare la campania antiotomană din toamna anului 1448. Prezentând organizarea dispozitivului forţelor creşt ine, comandate de Ioan de Hunedoara, în debutul confruntării de la Kossovopolje (17-19 octombrie), consem-nează că aripa stângă i-o ţinea Dan, care îi era mare prieten şi pe care-l adusese în ţara Daciei (Ţara românească, n.n.), şi avea cu el opt mii de daci veniţi la acest război59.

O scrisoare a raguzanului Pasquale de Sorgo, care, în calitate de sol al des-potului sârb Djuradj (Gheorghe) Brancović, a vizitat tabăra lui Ioan de Hunedoara în septembrie 1448, la scurt t imp după trecerea Dunării, valorificată în istoriografia românească de istoricii Nicolae Iorga şi Aurel Decei, confirmă prezenţa unui domn muntean alături de Ioan de Hunedoara în campania antiotomană. Conform relatării diplomatului raguzan, în oastea lui Ioan de Hunedoara se găseau la începutul cam-paniei 4.000 de arcaşi munteni, conduşi de însuşi principele Ţării Româneşti60. Diplomatul raguzan nu ne oferă şi numele domnului muntean.

Cine este acest enigmatic prinţ Dan, menţionat de Chalkokondylas ca par-ticipant la lupta de la Kossovopolje este dificil de precizat. În ceea ce priveşte iden-tificarea sa, specialişt ii nu s-au pus încă de acord: unii văd în el pe un Dan III, un fiu al fostului domn Dan II, care ar fi domnit la sfârşitul anului 1447 şi la începutul anului 1448, alţii pe Vladislav II61.

În opinia noastră, coroborarea informaţiilor referitoare la filiaţia acestui prinţ Dan cu cele privind numele său ne determină să nu excludem posibilitatea ca domnul impus de Ioan de Hunedoara pe tronul Ţării Româneşt i după uciderea lui Vlad Dracul să fi fost Basarab II. Trecutul lui de colaborator al lui Ioan de Hune-doara şi de luptător antiotoman erau temeiuri solide pentru această a doua impunere a sa pe tronul Ţării Româneşt i. Dacă ipoteza noastră se dovedeşte a fi veridică, atunci a doua domnie a lui Basarab II poate fi încadrată între post 4 decembrie 1447, când într-un act emis la Târgovişte, Ioan de Hunedoara se intitula din mila lui Dumnezeu, voievodul Ţării Româneşti62, şi ante 7 august 1448, când într-un do-cument emis la Rupea de acelaşi Ioan de Hunedoara era menţionat pentru prima oară domnul Vladislav, voievodul Ţării Româneşti63. Când şi în ce condiţii s-a pro-dus schimbarea de domnie în Ţara Românească este imposibil de precizat în absen-ţa oricăror informaţii.

În ceea ce ne priveşte considerăm însă ca mult mai plauzibilă ipoteza for-mulată de Aurel Decei, şi acceptată de Camil Mureşan şi Francisc Pall, conform căreia nu este exclus ca în condiţiile puternicei instabilităţi politice din Ţara Româ- 57 Ibidem, p. 344-345 / Mustafa Ali. 58 Ibidem, p. 345, n. 33. 59 Chalcocondil 1958, p. 210; Cf. Dan 1974, p. 133; Cf. Mureşan 1968, p. 159-160. 60 Iorga 1984, p. 200; Decei 1946, p. 41 § 3: ipse Flaccorum princeps. 61 Cf. Giurescu 2007, p. 14; Cf. Iorga 1937, p. 90-91; Cf. Decei 1946, p. 47-50; Cf. Mureşan 1968, p.

149-150; Cf. Stoicescu 1976; p. 15-25; Cf. Stoicescu 1979, p. 10-14; Cf. Andreescu 1968, p. 85-92; Andreescu 1999, p. 20-23; Cf. Pall 2003, p. 162-175.

62 DRH, D, I, p. 394-395, doc. 286. 63 Ibidem, p. 401, doc. 291.

18

nească în epoca respectivă să ne aflăm în faţa unei domnii asociate, statul muntean fiind împărţit între Vladislav II, care domnea la răsărit de Olt, şi Basarab II, care îşi exercita autoritatea asupra teritoriilor de la vest de râu64. Exemplul Moldovei în epoca respectivă este elocvent din acest punct de vedere. Perioada în care s-a con-sumat această guvernare asociată, diarhie, este dificil de precizat cu exactitate. Credem că nu greşim datând-o în intervalul ante august-octombrie 1448.

O relatare a cronicarului Sa’adeddin Mehmed referitore la confruntarea de la Kosovopolje înregistrează moarte pe câmpul de luptă a unui domn muntean. Conform consemnării cronicarului turc, banul Ţării Româneşti şi banul de sekvelet, neputând să stea la paza acelor locuri, au şters urmele lor de pe faţa pământului65.

Informaţiile cronicarului turc exclud categoric posibilitatea ca domnul muntean participant la campania antiotomană din toamna anului 1448, şi mort pe câmpul de luptă, să fie Vladislav II. Aşa cum se şt ie, cu o scurtă întrerupere din octombrie-noiembrie 1448 generată de prima domnie pro-otomană a lui Vlad Ţepeş, Vladislav II îşi va continua domnia până în primăvara-vara anului 1456. În concluzie, Basarab II, în calitate de fost domn şi pretendent la tron sau, mai proba-bil, de domn asociat trebuie să fi fost cel care a participat la campania antiotomană din septembrie-octombrie 1448, pierzându-şi viaţa cu acest prilej.

În ceea ce-l priveşte pe Vladislav II, se pare că acesta a întreprins o serie de acţiuni militare pe linia Dunării, probabil în scopul fixării trupelor otomane din zonă spre a le împiedica să participe la operaţiunile împotriva forţelor lui Ioan de Hunedoara, aflate în campanie. Nu este exclus ca acest plan de acţiune să fi fost stabilit cu prilejul întâlnirii din vara anului 1448 cu Ioan de Hunedoara. La acest fapt credem că face referire actul său din 7 august în care preciza că vestitul princi-pe, domnul Vladislav, voievodul Ţării Româneşti, va veni la noi spre folosul ţării şi priinţa întregii creştinătăţi66. Spre această concluzie conduce şi un pasaj din croni-ca lui Sa’adeddin Mehmed, care susţine că Ioan de Hunedoara l-a aţâţat împotriva turcilor şi pe banul Ţării Româneşti67.

Acţiunile muntene pe linia Dunării, în regiunea cetăţii Nicopole, sau mai exact Turnu-Nicopole, sunt confirmate de mai mulţi cronicari otomani în operele lor. Spre exemplu, Orudj bin Adil relatează că oastea Ţării Româneşti, la rândul ei, trecând pe la Nicopol a devastat acele ţinuturi. Pe de altă parte, bez-i de margine, Firuzbeyoglu Mehmed-bey, beylerbey-ul Anatoliei, Uzguroglu Isa-bey şi beylerbey-ul Rumeliei, Karadja-bey, toţi aceşti bey s-au înţeles între ei ca să în-tâmpine oastea Ţării Româneşti. Dând pe neaşteptate un atac peste noapte, o parte din ei au fost nimiciţi, iar mulţi dintre ghiaurii cu platoşe fiind prinşi, au fost duşi sultanului Murâd68. Aceleaşi acţiuni sunt relatate şi de cronica lui Lütfi-paşa, care consemnează că oastea Ţării Româneşti trecând spre Nicopol, a vrut să devasteze acele ţinuturi. Atunci, bey-i de margine, Firuzbey-oglu Mehmed-bey şi Hassan-bey şi Ahmed-bey, cu multe mii de akîngii, trecând în spatele oştirii Ţării Româneşti şi

64 Decei 1946, p. 49; Mureşan 1968, p. 142-143; Pall 2003, p. 175. 65 Cronici turceşti, I, p. 316 / Sa’adeddin Mehmed. 66 DRH, D, I, p. 401, doc. 291. 67 Cronici turceşti, I, p. 315 / Sa’adeddin Mehmed. 68 Ibidem, I, p. 57 / Orudj bin Adil.

19

atacându-i pe ghiauri, i-au ucis69. O informaţie asemănătoare ne oferă cronicarul Mehmed-paşa Kücük Nisandj, care relatează mult mai succint că afurisitul de Ian-cu, craiul unguresc, răsculându-se pentru a treia oară, şi de asemenea şi voievodul Ţării Româneşti, supunându-se acestuia, au ucis mulţi ghiauri70. În sfârşit , con-form consemnării cronicii lui Sa’adeddin Mehmed, pe când marele şah îşi aduna cu grijă oastea la Sofia, ghiaurul din Ţara Românească a pornit să devasteze îm-prejurimile Nicopolei şi a început să pricinuiască pagube ţinuturilor islamice. Din-tre emirii de margine unindu-se renumiţii bey: Firuzbeyoglu Mehmed-bey şi Hassanbeyoglu Mustafa-bey şi Uzguroglu Isa-bey au dat peste noapte un atac cu câteva mii de akîngii asupra oştirii Ţării Româneşti şi au umplut acel loc cu valuri de sânge de-al duşmanilor credinţei, trimiţând la sultan, legaţi de mâini şi de pi-cioare, nenumăraţi ghiauri în zale şi călări71.

Ca răspuns la aceste acţiuni ale lui Vladislav II, sultanul scrie Lütfi-paşa, a dat învoire să se meargă în incursiune în Ţara Românească şi l-a pus domn în Ţa-ra Românească pe Dracula-oglu Kazîklu (Vlad-Ţepeş, n.n.)72. În ceea ce-l priveşte pe Vladislav II, acesta se va fi retras probabil în Transilvania. La 31 octombrie 1448, Vlad, voievodul Ţării Româneşti, informa notabilităţile Braşovului despre raporturile sale cu turci, precum şi despre înfrângerea suferită de Ioan de Hunedoa-ra la Kossovopolje, arătându-se însă dispus să încheie o pace bună cu el, dacă va supravieţui campaniei73.

În acest t imp, la Kossovopolje se consuma dezastrul armatei creşt ine, co-mandate de Ioan de Hunedoara. Basarab II, domnul asociat al Ţării Româneşt i, un consecvent luptător antiotoman, acest erou căzut pentru creştinătate74, părăsea de-finitiv scena istoriei, pierind eroic pe câmpul de luptă.

BIBLIOGRAFIE 1. Andreescu 1968 – Şt. Andreescu, Une information négligée sur la participation de la

Valachie à la bataille de Kosovo, în Revue des Études Sud-Est Européennes, VI, 1968, 1, p. 85-92.

2. Andreescu 1999 – Şt. Andreescu, Vlad the Impaler (Dracula), Bucharest, 1999. 3. Bonfini 1581 – Antonii Bonfinii, Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia,

omnia nunc denuo recognita, emendata ac aucta, Ioannis Sambucum, Francofurti, MDLXXXI.

4. Cazacu 2008 – M. Cazacu, Dracula, Bucureşti, 2008. 5. Chalcocondil 1958 – L. Chalcocondil, Expuneri istorice, ed. V. Grecu, Bucureşti, 1958. 6. Ciobanu 1979 – R. Şt. Ciobanu, Pe urmele lui Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1979. 7. Columbeanu, Valentin 1978 – S. Columbeanu, R. Valentin, Vlad Dracul (1436-1442;

1443-1447), Bucureşti, 1978. 8. Cronici turceşti, I – Cronici turceşti privind Ţările Române, Extrase. Vol. I Sec. XV -

mijlocul sec. XVII, ed. M. Guboglu şi M. Mehmet, Bucureşti, 1966. 9. Dan 1974 – M.P. Dan, Un stegar al luptei antiotomane, Iancu de Hunedoara, Bucureşti,

1974.

69 Ibidem, p. 248 / Lütfi-paşa. 70 Ibidem, p. 293 / Mehmed-paşa Kücük Nisandj. 71 Ibidem, p. 316 / Sa’adeddin Mehmed. 72 Ibidem, p. 243-244 / Lütfi-paşa. 73 DRH, D, I, p. 402-403, doc. 293. 74 Decei 1946, p. 50.

20

10. Decei 1946 – A. Decei, Oastea lui Iancu Huniade înainte de Bătălia de la Kosovo (1448) – Scrisoarea lui Pasquale de Sorgo, în Revista Istorică Română, XVI, 1946, 1, p. 40-50.

11. Decei 1978 – A. Decei, Istoria Imperiului Otoman, până la 1656, Bucureşti, 1978. 12. DRH, B, I – Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. I: (1247-

1500), Bucureşti, 1966. 13. DRH, D, I – Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între Ţările Române, vol. I:

(1222-1456), Bucureşti, 1977. 14. Ducas 1958 – Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1462), ed. V. Grecu, Bucureşti, 1958. 15. Giurescu 2007 – C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II: De la Mircea cel Bătrân şi

Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul, Bucureşti, 2007. 16. Grigorescu 2010 – Şt. Grigorescu, Basarab al II-lea (1442-1443). Un domn efemer pe

tronul Ţării Româneşti, în Magister, 10-11, 2010, p. 82-85. 17. Hurmuzaki, I/2-XIV/1 – Documente privitoare la istoria românilor, culese de

Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. I, partea 2; vol. XIV: Documente greceşti, partea 1: 1320-1716, Bucureşti, 1890-1915.

18. Iliescu 1980 – O. Iliescu, Ducatul de argint emis de Basarab al II-lea, în Studii şi Cercetări de Numismatică, VII, 1980, p. 109-116.

19. Iorga 1897 – N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol. III, Bucureşti, 1897.

20. Iorga 1937 – N. Iorga, Istoria românilor, vol. IV: Cavalerii, Bucureşti, 1937. 21. Iorga 1984 – N. Iorga, Studii asupra Evului Mediu românesc, Bucureşti, 1984. 22. Iorga 1985 – N. Iorga, Istoria poporului românesc, Bucureşti, 1985. 23. Mărculeţ 2004 – V. Mărculeţ, Ioan de Hunedoara şi cruciada antiotomană târzie î n

viziunea istoriografiei bizantine din secolele XV-XVI, Bucureşti, 2004. 24. MMO, II – Magyarország Melléktartományainak Oklevéltára, Második kötet: A

Magyrország és Szerbia közti összeköttetések oklevéltára 1198-1526, ed. Thallóczy Lajos es Áldásy Antal, Budapest, 1907.

25. Minea 1928 – I. Minea, Vlad Dracul şi vremea sa, în Cercetări Istorice, IV, 1928, p. 65-276.

26. Motogna 1924 – V. Motogna, Un document privitor la Laiotă (sic) Basarab, în Revis-ta Istorică, X, 1924, 4-6, p. 122-124.

27. Mureşan 1968 – C. Mureşan, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1968. 28. Onciul 1903 – D. Onciul, Comunicare în chestiunea lui Basarab cel Tânăr, în Con-

vorbiri Literare, XXXVII, 1903, 8, p. 710-711. 29. Pall 1937 – Fr. Pall, Ciriaco d’Ancona e la Crociata contro i Turchi, (extras), Vălenii

de Munte, 1937. 30. Pall 2003 – Fr. Pall, Intervenţia lui Iancu de Hunedoara în Ţara Românească şi Mol-

dova în anii 1447-1448, în Fr. Pall, Românii şi Cruciada târzie, Cluj-Napoca, 2003, p. 161-185.

31. Popa 1928 – T. Popa, Iancu Corvin de Hunedoara (Ioan Hunyadi), Hunedoara, 1928. 32. Rezachevici 2001 – C. Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Româ-

nească şi Moldova a.1324-1881, I: Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001. 33. Stoicescu 1976 – N. Stoicescu, Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1976. 34. Stoicescu 1979 – N. Stoicescu, Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1979. 35. Stoide 1980 – C.A. Stoide, Basarab al II-lea (1442-1444), în Anuarul Institutului de

Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, XVII, 1980, p. 279-302. 36. Thwrócz 1766 – Joannis de Thwrócz, Chronica Hungarorum ab origine Gentis, inserta

simul Chronica Joannis Archidiaconi de Kikullew, în Scriptores Rerum Hungaricarum veteres ac genuini, cura et studio Ioannis Georgii Schwandtneri, pars prima, Vindobonae, MDCCLVVI.

21

37. Wavrin 1859 – Jehan de Wavrin, Cronicques d’Engleterre, choix de chapitres inédits, ed. par Mlle Dupont, Paris, 1859.

CONSIDÉRATIONS CONCERNANT LE RÈGNE ANTI-OTTOMANE DE BASSARAB II

Le fils de Dan II, Bassarab II occupe l e trône à l’aide de Jean de Hunyade, le

voïvode de la Transylvanie, environ la date de 3 juillet ou avant le septembre 1442. Représentant fidèle de la politique de Jean de Hunyade, Bassarab II s’est engagé conséquemment dans la lutte anti-ottomane. Ainsi il a contribué militairement à la victoire du voïvode de la Transylvanie contre les Turcs sur Ialomitza (septembre 1442). Après cette date, pour mettre fin à la continue ménace turque, il a réglémenté ses rapports avec les Turcs accep-tant la suzeraineté ottomane. Entre septembre 1443 –mai 1444, Bassarab II a contenu l’effort militaire de Jean de Hunyade et du roi de la Hongrie, Vladislav I Jagello, engagés dans la Longue Campagne. Il perd son trôn en conditions obscures et il a été remplacé par les Turcs avec Vlad le Diable, sans que ses protecteurs, Jean de Hunyade et Vadislav I auraient intervenu pout l’aider. Les informations transmises du chroniqueur byzantin Doukas, selon lesquelles Bassarab II aurait été tué par Vlad le Diable ne semblent pas se soutenir et plusieurs sources confirment le contraire. Par suite, il n’est pas exclus que Bassarab II aurait occupé le trône pour la deuxième fois après le 4 décembre 1447, après le meurtre de Vlad le Diable par Jean de Hunyade (novembre 1447). Il est très possible, qu’à une date antérieure à celle de 7 août 1448 il aurait partagé le trône avec Vladislav I, gouvernant probablement les régions de l’ouest de l’Olt. Il paraît que dans cette position Bassarab II conduit un contingent valaque, qui participe à la campagne antiotomane de l’automne 1448, conduite par Jean de Hunyade et achevée avec le désastre de Kossovopolje (17-19 octobre 1448). Selon certains chroniqueurs ottomans, le prince valaque aurait perdu sa vie et son règne dans cette confrontation.

22

ASPECTE INEDITE DIN VIAŢA ŞI ACTIVITATEA MEDICULUI CAROL DAVILA. SCRISORILE LUI

Vasile Ciuchi*

În materialele care s-au scris până în prezent despre Carol Davila1 sunt

multe incertitudini despre părinţii acestuia, despre cum a ajuns în Franţa şi despre anii lui de studiu. Toate acestea sunt menţionate într-o teză pentru doctoratul de stat prezentată la Facultatea de Litere din Rennes în 1964 de către profesorul Guy Frambourg, care preda la Liceul Clemenceau din Nantes. Teza intitulată „Le docteur Guépin (1805-1873), un philanthrope et démocrate nantais; etude de l’action et de la pensée d’un homme de 1848”. Teza cuprinde la capitolul XIII date referitoare la Carol Davila, dintr-o notă scrisă de doctorul Guépin, notă relatată în întregime în capitol, astfel: „În decembrie 1842, cumnatul meu, René Rabusseau, pe atunci rector la Academia din Limoges, a adunat de pe drumuri un copil de 14 ani, care mergea pe jos în Spania pentru a-şi regăsi familia din partea tatălui şi pentru a încerca să fie recunoscut de aceasta. Mai târziu, acest copil mi-a fost în-credinţat şi m-am sim ţit obligat să încerc să lămuresc toate aspectele legate de originea sa, în scopul de a-i reda numele şi poziţia socială. Am întâmpinat mari dificultăţi şi a trebuit să recunosc, în interesul acestui copil care mă alesese drept tutore, că era nevoie de linişte, prudenţă şi discreţie. În plus am realizat că demer-surile abile şi făcute cu îndemânare costau o avere. După ce am răscolit în aminti-rile şi în trecutul acestui copil şi al familiei sale din partea tatălui şi a mamei, l-am sfătuit să adopte un nume aparţinând familiei sale, purtat chiar de tatăl său şi să spună tuturor: numele meu este Francesco-Carlo-Antonio d’Avila, născut pe 8 aprilie 1828 în Italia austriacă. La cele de mai sus voi adăuga faptul că tatăl lui Francesco-Carlo-Antonio d’Avila era numit de către servitorii săi contele Antoine, că fusese ceea ce în societate se cheamă un barbat de viţă nobilă, că-şi răpise soţia în momentul în care familia acesteia urma s-o căsătorească, că moartea violentă a rivalului său coincisese cu această răpire, că această doamnă aparţinea uneia din cele mai de vază familii din Austria, că a murit în Elveţia italiană după 6 sau 7 ani de la această răpire, că era de origine slavă, şi, foarte probabil, singurul copil, că mama acestei doamne, bunica lui François-Charles-Antoine d’Avila a murit, că moştenitorii săi, adică rudele care i-au luat locul pupilului meu, se opun şi se vor opune cu toate puterile recunoaşterii lui ca fiul tatălui său şi al mamei sale, că ta-tăl său a murit la Hamburg, la câteva zile după incendiul din oraş în care şi-a pierdut actele şi averea. Voi mai adăuga faptul că François-Charles-Antoine d’Avila a sosit la mine cu cele mai puternice recomandări şi că le-a justificat prin comportamentul său, prin bunele sale moravuri, prin dragostea lui de muncă, inte-ligenţa şi delicateţea sa; că mi-a spus mereu de prenumele lui ca şi când i-ar fi aparţinut, ceea ce mi s-a părut cu atât mai posibil cu cât aceste prenume sunt isto-rice şi se alătură unor amintiri onorabile; că, în sfârşit, nefiind decăt tutorele lui

* general de brigadă (r), prof. dr., „Centrul Medical Medico-Clinique” şi „Hyperclinică Medlife”

Bucureşti.

23

benevol, m-am abţinut să verific cele de mai sus prin acte de notorietate publică, nevăzând nici necesitatea, nici utilitatea acestui fapt. François-Charles-Antoine d’Avila doreşte să se dedice studiului Ştiinţelor Naturale; îl voi sprijini din toate puterile şi solicit deschis participarea tuturor celor care îl pot ajuta într-o măsură mai mică sau mai mare. Niciodată un tânăr nu a meritat mai mult să fie susţinut în viaţă.” (1)

Întâlnirea rectorului Rabusseau cu tânărul Davila este relatată pe larg în scrisoarea acestuia din 13 decembrie 1842 către soţia sa, sora doctorului Guépin: Duminică, spre amiază, când ieşeam să inspir aerul de ţară, am întâlnit în subur-bia Parisului un copil de 14 ani, cu o figură interesantă, încă destul de bine îmbră-cat, dar obosit de o lungă călătorie, care întreba trecătorii de drumul de urmat spre Spania. Cum persoanele cărora se adresa nu îl înţelegeau, m-am apropiat de el şi am înţeles imediat că era născut în Spania şi că se întorcea de la Hamburg pentru a reveni în ţara sa natală. Vorbeşte germana, latina şi puţin engleza. Primul meu impuls a fost să îi dau banii pe care îi aveam la mine pentru a-şi putea conti-nua călătoria. În continuare însă, trezindu-mi interesul câteva noi detalii ale po-vestirii sale, mă decisesem să-i plătesc un loc pentru Bordeaux şi să-l recomand colegului meu, când o fericită inspiraţie m-a făcut să renunţ la acest proiect pentru un altul pe care îl consider mai bine conceput; ideile bune nu-mi vin de obicei de-cât după reflecţie. Fiindcă n-am decât un pat în apartamentul meu, nu puteam să-l găzduiesc la mine, dar l-am rugat pe Director să-l primească, iar doamna Ubertin care are trei băieţi, a făcut pentru micuţul meu protejat tot ceea ce ai fi făcut şi tu. Iată ce rezultă din mai multe convorbiri pe care acest copil le-a avut cu Directorul şi cu mine în latină, şi cu profesorul de germană în această limbă. Profesorul, care cunoaşte mai multe oraşe în Germania, s-a asigurat că micuţul cunoaşte într-adevăr oraşele în care spune că a locuit; are, de altfel, un aer de sinceritate care îndepărtează orice bănuială. Copilul se numeşte Francesco. Tatăl său, Antonio Lorenzo, conte de Bidonello, se căsătorise la Sevilla. În 1829, pe când era încă tânăr, avea gradul de căpitan şi purta două decoraţiuni. În acea vreme a fost obli-gat să se expatrieze împreună cu soţia şi copilul de doi ani. A mers mai întâi în Elveţia, unde soţia sa a murit în 1832: a fost îngropată la Berna. Timp de mai mulţi ani el a călătorit prin Germania, locuind succesiv la Viena, Munchen şi Ber-lin. În 1840 s-a stabilit la Hamburg, unde a murit pe 10 mai 1842. I-a fost ridicat în cimitirul catolic un monument pe care sunt indicate numele, vârsta şi titlurile sale. Când a sim ţit că se apropie moartea, contele de Bidonello a avut precauţie de a trimite în Spania, la unicul său frate, care este general, o sumă considerabilă (900000 franci, spune copilul), nepăstrând decât strictul necesar pentru a acoperi cheltuielile de înmormântare, şi pentru a asigura întoarcerea fiului său în Spania. Acesta, după moartea tatălui său, a rămas singur în Hamburg. I-a scris mai întâi unchiului său, la Madrid, şi după ce a primit un răspuns la sfârşitul lui august, a făcut această lungă călătorie. Francesco a plecat din Hamburg pe 16 septembrie anul trecut; a ajuns la Amsterdam însoţit de un servitor prusac, pe care-l chema Joseph Albert, şi care fusese timp de 6 luni în serviciul tatălui său. La Amsterdam, Francesco ocupa o cameră la hotelul Soarele de Aur, la un etaj superior, şi Albert locuia la parter. Pe 20 septembrie, acest servitor a dispărut, luând cu el un cufăr în care erau banii, bijuteriile şi hainele tânărului său stăpân. După ce a făcut în

24

zadar câteva demersuri pentru a-şi regăsi obiectele pe care le pierduse, tânărul Bidonello a luat hotărârea curajoasă de a traversa Franţa pe jos pentru a ajunge la Madrid, la unchiul său. Vânzarea ceasului i-a permis să ajungă până la Limoges. Când l-am întâlnit, îi mai rămăseseră 1 franc 49 şi un volum din Schiller frumos legat. I-am împărtăşit toate aceste detalii Ministrului Instrucţiei Publice, rugându-l să le comunice colegului său de la Afaceri Externe, care va putea să verifice unele din informaţiile furnizate de acest copil, şi ca urmare să ofere mij-loacele necesare întoarcerii sale în Spania. Între timp, va rămâne la colegiu, unde sper că-l vei mai putea vedea când vei sosi.(2)

Sub tutela şi protecţia dr. Guepin Carol Davila a făcut în 1843 un stagiu la farmacia lui Leon Lesant din Nantes şi a început pregăt irea pentru susţinerea baca-laureatului. Neavând acte, a fost necesar să-şi procure un certificat de identitate. Pentru aceasta a apelat la rectorul Rabusseau după cum reiese din scrisoarea lui Davila către D-na Rabusseau (sora Dr. Guépin) din martie 1847: Doamnă, a trecut mult timp de când ar fi trebuit să vă scriu, dar, deşi am vrut adesea să o fac, an-vergura lucrării de care sunt acaparat nu mi-a permis să găsesc momentul favora-bil. Dl. Vardie mi-a dat scrisoarea dumneavoastră, am pălăvrăgit împreună, dar, de atunci, mi-a fost imposibil să-l mai revăd, nu ies decât de două ori pe săptămâ-nă pentru a-mi lua lecţiile şi drumul meu este opus celui către seminar; sper că ne vom vedea mai des pe timpul verii, cel puţin ne-a planificat câteva plimbări filozo-fice. Mulţumesc mult domnişoarei Melania pentru că a vrut să-şi amintească de mine; voi încerca să mă apropii cât de mult de domnul Vardie. Mă pregătesc prin munca cea mai înverşunată pentru bacalaureat; dacă forţele mă lasă mai mult de-cât energia, dacă sănătatea îmi permite, sper că voi putea să iau examenul în au-gust - cred că nu m-am sim ţit niciodată mai fericit; mă scol (la 9 jumătate) dornic de muncă, mă culc (la 12 sau la unu noaptea) mulţumit de mine însumi şi astfel se întâmplă de luni până duminică, din prima până în ultima zi a lunii, nu am decât o idee fixă:trebuie să iau bacalaureatul. Mulţimea materiilor de studiat este imensă, dar avansez! Tocmai am luat o hotărâre importantă: trebuie să adresez ministrului o petiţie pentru a putea sa-mi trec examenul fără actul de naştere – numele cu care voi semna în josul scrisorii va fi al meu pentru toată viaţa. Am urmărit deci genea-logia numelui pe care tata mi-a spus că-i aparţinea; ducându-mă până la originea lucrurilor, am găsit şi altele, printre care cel de Davila pe care mi l-am însuşit. În petiţia mea am adunat faptele cele mai probante din existenţa mea pentru ca, dacă mai târziu voi ajunge în situaţia de a-mi dovedi identitatea, aceste nume, locuri şi date să fie tot atâtea dovezi. Astfel, doamnă, începând cu ziua în care voi fi baca-laureat, voi avea o viaţă ca toată lumea; voi călători fără piedici şi viitorul meu va fi frumos. Îl rog pe domnul Rabusseau să binevoiască să-mi facă un certificat. Aş-tept aces act pentru a trimite o petiţie ministrului, şi vă rog să mi-l trimiteţi cât mai repede. (Prenumele Francois Ch. Antoine). Domnul Henry se însărcinează să pună o apostilă petiţiei mele, el e cel care mă presează să i-o trimit fără întârziere. Am aflat că domnul H. a fost în sfârşit avansat în grad. De aceea îi transmit sincerele mele felicitări. Domnul Guépin mi-a scris că aţi avut bunătatea să-mi trimiteţi 90 de franci, vă transmit mulţumirile mele; am nevoie de ei pentru a-mi cumpăra o haină, pentru că achiziţionarea mai multor cărţi mi-a epuizat economiile. Ştiţi de-sigur ca domnul Guépin se recăsătoreşte? Dacă nu ştiaţi nimic despre asta vă rog

25

să nu spuneţi nimănui că eu v-am spus. Alătur scrisorii mele o copie a petiţiei pe care o adresez Domnului Ministru pentru ca domnul Rabusseau să poată face cer-tificatul în consecinţă. O să vi se pară scrisoarea mea fără continuitate pentru că scriu aşa cum îmi vin ideile. Sper, doamnă, că sănătatea dumneavoastră s-a resta-bilit, vă rog să transmiteţi respectele mele domnului R şi să-l rugaţi să-mi facă cer-tificatul cât mai repede. În fine, doamnă, vă asigur că voi fi mereu demn de respec-tul dumneavoastră, şi că voi lupta până la victorie cu toate încercările vieţii, ca să-mi obţin independenţa, scopul meu aici, pe pământ. Vă sărut din toată inima şi vă sunt profund devotat şi recunoscător.

Pentru prima dată mă semnez Fr. Carlos Davila Angers, 9 martie 1847 (3)

Copie a petiţiei către Domnul Ministru Aflându-mă în imposibilitatea de a procura alte documente decât certifica-

tele şi scrisorile alăturate, solicit bunăvoinţei dumneavoastră autorizaţia necesară pentru a-mi putea da examenul de bacalaureat în litere fără actul de naştere; această autorizaţie, Domnule Ministru, o solicit ca pe o favoare care mi-ar permite să am o poziţie în ţara care mi-am ales-o ca patrie. Sunt de origine străină. Născut (la data de 8 aprilie 1828, în apropiere de Parma, Italia), dintr-un tată spaniol şi o mamă germană, mi-am pierdut tatăl, singurul părinte care îmi rămăsese, în urma incendiului din Hamburg. După acest dezastru care mi-a înghiţit întreg trecutul, cu modestele resurse de care dispuneam, am intrat în Franţa; aveam în jur de 14 ani. În decembrie 1842 am fost primit cu extremă bunăvoinţă la Limoges de către Dl. Rabusseau, rectorul Academiei, şi de dl. Ubertin, directorul colegiului regal din acest oraş. Aceşti domni m-au trimis la Nantes, unde, sub tutela şi protecţia dom-nului doctor Guépin, am intrat în farmacia domnului Lesant. După doi ani de stu-dii şi de practică în calitate de elev, am venit în Angers, unde mă gasesc din acest moment. Doresc, Domnule Ministru, să urmez medicina; nu o pot face fără autori-zaţia dumneavoastră. Liber, singur pe lume, fără patrie, contez pe ospitalitatea Franţei, unde am întâlnit protectori şi prieteni atât de buni şi de generoşi. Francez după inimă, vă cer favoarea, Domnule Ministru, să îmi deschideţi, prin sprijinul Dumneavoastră o carieră care să-mi permită să devin francez de fapt şi de drept.

F.C. d’Avila (4) În teza de doctorat despre Dr. Guépin se menţionează în continuare: „Davila şi-a luat bacalaureatul în şt iinţe în 1850 şi şi-a făcut studiile medica-

le la Angers cu ajutorul şi pe cheltuiala dr. Guépin. S-a distins prin inteligenţă şi prin curaj. În timpul unei epidemii de holeră a venit în ajutorul locuitorilor din Champigné şi din Chercé, atrăgându-şi recunoşt inţa populaţiei şi a Ministrului Agri-culturii. În 1851, când s-a rupt podul din Basse-Chaîne, de pe Maine, în momentul trecerii unui detaşament de soldaţi, el s-a aruncat în apă şi i-a salvat pe unii dintre ei. Şi-a continuat studiile la Paris, unde a fost primit de doamna d’Agoult. În acea pe-rioadă, Doctorul a plănuit căsătoria lui cu Blanchine Liszt, căreia contesa îi era ma-mă. Aceasta din urmă, fără să-l descurajeze, nu ascunse dificultăţile din calea realiză-rii acestui proiect. De fapt, se pare că mai târziu, Liszt chiar s-ar fi opus.

Charles a făcut o impresie excelentă contesei; i s-a părut de o naturaleţe fermecătoare şi cu un spirit deschis. Ea îl numeşte „tânărul vienez”; crede că părul său blond îi dă un aer german. La puţin timp după aceea scrie foarte entuziasmată: „Este o fire de elită. Unui fiziologist ca dumneavoastră pot să-i spun: este un

26

exemplar de rasă. Faceţi foarte mult pentru el şi totuşi nu suficient; merită, i se cu-vine totul”. Pe scurt, vizitele lui Davila s-au înmulţit şi a fost considerat ca un membru al familiei… (1)

Şi a venit ziua de 2 decembrie. Charles Davila şi-a manifestat opoziţia afi-şând pancarte împotriva loviturii de forţă. A fost închis. Contesa l-a înşt iinţat pe dr. Guépin. Tânărul a fost eliberat, dar, din prudenţă, doamna d’Agoult a încetat să mai corespondeze cu Guépin de la care a şt iut să obţină tot ceea ce-l putea interesa pe Daniel Stern.”. (1)

Pentru a clarifica motivele arestării lui Davila, amănunte despre evenimen-tele din 2 decembrie sunt descrise de către acesta în scrisoarea sa către contesa d’Agoult din decembrie 1851:

Doamnă, Am fost foarte plăcut surprins că în scrisoarea dumneavoastră din 17 de-

cembrie credeaţi că am participat la insurecţie. H, neştiind nici el împrejurările arestării mele, ar fi putut să creadă unele zvonuri false. Sunt fericit că pot să vă aduc la cunoştinţă faptul că în aceste împrejurări nefericite am adoptat exact linia de conduită pe care aţi fi dorit s-o urmez. Din principiu, urăsc brutalitatea de ori-unde ar veni ea; nu eram deci de acord cu insurecţia, care în rest a fost pe cât de parţială posibil. După mine n-ar trebui să protestăm decât pentru dreptul la vot. Ca medic, trebuie să îngrijesc rănile şi nu să le provoc. Deasemenea, să fiţi con-vinsă că în nici o împrejurare nu voi uita misiunea umanitară pe care trebuie să o îndeplinesc. Am tremurat de indignare văzând violarea legii şi a parlamentului. Mulţi reprezentanţi de toate opiniile pe care îi cunosc au fost arestaţi. Mulţi s-au ascuns şi, în mod firesc, m-am pus la dispoziţia familiilor lor. Miercuri, 3 decem-brie, când au început să se bată, nu mi-am mai părăsit colegii şi, fiindcă medicii chirurgi din spitale purtau un şorţ special, m-am dus la spitalul din Clinică să-i cer un sorţ domnului Nélaton, chirurg şef, care mă cunoştea personal. Mi l-a dat aprobându-mi zelul. În spitale nu lipsea peroxidul pentru răniţi, dar pe străzi mu-reau mulţi din lipsa îngrijirii. În timpul zilei de joi s-au bătut toată ziua începând de la două şi jumătate după amiază până la şapte, opt, seara, dar acţiunea serioa-să n-a durat decât trei ore. Vineri dimineaţă totul se terminase, totuşi mulţi răniţi care se refugiaseră în case mai aveau nevoie de îngrijiri, după ce se spunea. După câteva curse, m-am dus să-mi văd mai mulţi prieteni care locuiau pe bulevard şi, în ultimul loc, pe la zece jumătate, ieşeam de la domnul Freslon care nu era îngrijo-rat. Eram însoţit de alţi doi studenţi. Am revenit liniştiţi şi tăcuţi de pe bulevard pe la Pont Neuf şi am intrat în cartier pentru a lua prânzul şi a ne relua studiile – la unsprezece fix. În momentul în care traversam piaţa Abaţiei, ei mergând înainte, eu singur în spatele lor, un bărbat m-a lovit cu pumnii şi cu picioarele, arestându-mă în numele legii-legea celui mai puternic. Am văzut acest lucru şi nu am opus nici un fel de rezistenţă. Soldaţii au alergat şi m-au protejat puţin împotriva bruta-lităţilor acestui agent de grad inferior. După ce m-au împins până la post, m-a lo-vit iarăşi, dar cei doi ofiţeri au intervenit şi m-au protejat în mod hotărât. Bărbatul îşi scrise depoziţia şi afirmă că mă urmărise încă de pe strada Févres, strada Bac., Babylone etc. - unde eram înconjurat de un număr de indivizi cu figuri dubioase, care, la ordinele mele, rupeau afişele şi încercau să ridice baricade mai ales în faţa străzii Verneil şi pe podul naţional. Am crezut că mă confundase şi i-am spus comisarului de poliţie că am sosit aproape din direcţia opusă. M-am oferit să-mi

27

dovedesc imediat alibiul prin mărturii ale unor oameni onorabili, ceea ce ar fi fost un act de dreptate, dar se păzesc bine de asta. După ce s-a redactat un lung proces verbal, în care cei doi prieteni ai mei pe care nu i-am numit şi care fugiseră, au fost desemnaţi drept ordonanţele mele. Mi s-a ordonat să predau tot ce aveam asu-pra mea. Portofelul meu trusă pe care îl ştiţi, o trusă completă de spital cu trei mari valve, şorţul meu, un portofel cu 36 de franci. Mai multe bande de compresie, iască etc. Încercam să explic măsura în care scopul pe care mi-l propusesem era opus intenţiilor care îmi erau atribuite de către acuzaţiile răuvoitoare ale agentu-lui inferior (fără uniformă). Eforturi inutile. Spre marea mea mirare, pentru aceşti oameni era o cauză agravantă şi cum nu-mi ascundeam deloc intenţia de a-i îngriji pe răniţii de toate convingerile, s-a făcut un nou proces verbal. Trebuia să fiu cel puţin chirurgul baricadelor – acest lucru părea evident – răscolind în portofelul meu s-a găsit o bucată triunghiulară de hârtie pe care micuţa Céline de Rochebrun o rupsese acum patru sau cinci luni jucându-se cu ea. Cred că am luat cu mine la Campiègne bucata de hârtie care aparţinea Fiziologiei lui Berard şi am păstrat-o cu grijă pentru a o lipi atent la loc (familia de Rochebrun trebuie să-şi aducă aminte de această mică împrejurare). Întrebat de această hârtie am răspuns ceea ce am scris mai sus. M-au făcut mincinos, iar comisarul, cu un aer important şi cu convingerea unui om care nu se lasă înşelat, mi-a adus la cunoştinţă că e o carte de trecere pentru baricade, un semn de recunoaştere de care se foloseau şefii in-surgenţilor; s-a redactat, parafat şi eu am semnat un protest împotriva tuturor fal-selor acuzaţii. Cu paltonul rupt, cu pantalonii la fel, am fost condus între soldaţi la prefectura poliţiei (la trei după amiaza). Pe drum, multe persoane, bărbaţi şi fe-mei, mă salutau şi eu mergem cu capul sus şi cu pălăria în mână. Ajuns la prefec-tură, m-au lovit şi m-au maltratat iarăşi, şi, în sfârşit, am fost împins într-o cameră unde de obicei putea primi maxim 50 de prizonieri şi în care eram 200 şi câţiva în picioare. Am ajuns la Vincennes. H nu era acolo şi l-am gasit la Camera Deputaţi-lor unde era de gardă. Sunt foarte grăbit şi am vrut să vă trimit toate aceste amă-nunte chiar prin returul curierului pentru ca să nu rămâneţi nici o clipă în plus cu o impresie greşită despre arestarea mea. Am văzut la Vincennes că H. s-a compor-tat foarte bine. A salvat viaţa multor nefericiţi arestându-i şi conducându-i sub es-cortă sigură sau chiar făcându-i imediat scăpaţi. Mulţumesc pentru cei 100 de franci. Păcat că aceşti bani frumoşi sunt folosiţi aşa de prost. Toţi şi alţii încă vor fi înghiţiţi de cele şapte zile de închisoare. Am acum de plătit ceea ce se cheamă trăsurile prieteniei. Închipuiţi-vă că aceşti prieteni oficioşi şi-au dat multă ostenea-lă în zadar pentru a-mi reda libertatea – şi cum frecventau oameni de calitate (sic) nu puteau să se prezinte pe jos, nici chiar în trăsură, aveau nevoie de cupeuri de lux. Ei au acum grijă (erau doi care mergeau separat) să le rambursez caleştile prieteniei. Mi-am reluat studiile cu ardoare. Una peste alta sunt mulţumit că am fost în închisoare. Pe lângă aceste învăţăminte pe care le-am tras, am fost atât de fericit să văd devotamentul prietenilor prezenţi pe care l-am apreciat ca lesne com-parabil cu tot ce ar fi făcut şi cei absenţi.

Vă îmbrăţişez din inima unui copil respectuos şi recunoscător. C. Davila (5) În 1853, la recomandarea Facultăţii de Medicină din Paris, autoritatea im-

perială l-a trimis pe Carol Davila în misiune în România, unde a îndeplinit funcţia de inspector general al serviciului sanitar al armatei. El a jucat un rol important în

28

această ţară, mai ales din punct de vedere medical. Coresponda cu Guépin. În no-iembrie 1853, făcând aluzie la relaţiile pe care acesta din urmă le stabilise cu prin-ţul Napoléon, scria că vărul împăratului trebuia să se felicite pentru că-l avea ca prieten, pentru că nu inspiră decât idei măreţe şi îl îndemna să se consacre din ce în

ce mai puţin jurnalisticii şi politicii. Despre sosirea la Bucureşt i, Davila îi

trimite Dnei Rabusseau, mamei sale adoptive, scrisoarea din 17 aprilie 1853:

Mama mea Nu vreau să mai întârzii, şi vă voi in-

forma, deşi foarte pe scurt, despre sosirea mea la Bucureşti. Călătoria pe Dunăre a fost destul de rapidă şi foarte interesantă. Am debarcat pe 13 aprilie pe pământ valah. O trăsură de poştă mă aştepta la Giurgiu şi, a doua zi, 8 cai mă duceau cu o viteză ameţitoare către scopul că-lătoriei mele. Aveam cu mine doi curieri şi un ofiţer al poştei înarmat până în dinţi, care, cu carabina sus, se ţinea pe scaunul caleştii, îi zorea fără încetare pe surugii şi transmitea di-

riginţilor de poştă ordinele de a ne pune caii la dispoziţie pe cheltuiala guvernului. De la Giurgiu până la Bucureşti nu e drum – se galopează peste câmp, nici un deal nu a fost nivelat, nici o depresiune ridicată; se traversează râurile pe poduri din lemn atât de fragile şi de nesigure încât fără voie ţi se face pielea de găină de teama unei băi reci. La barieră mi s-a dat o scrisoare în care eram avertizat că, locuinţa mea nefiind gata, îmi rezervaseră un apartament la hotelul France – astfel numesc ei o magherniţă îngrozitoare în care se găsesc numeroase exemplare din toate insectele turco-valahe. Aveam la mine o scrisoare de la Ministrul Afacerilor Externe pentru Consulul General al Franţei, domnul Pouyod, el m-a prezentat alteţei sale Principele domnitor, care m-a primit cu multă amabilitate. Sunt convins că voi putea conta pe el pentru toate îmbunătăţirile pe care le voi avea de făcut. Domnul P. m-a prezentat, de asemenea, Ministrului Secretar de Stat şi şefului meu, Ministrul de Război, Mare Spătar al Valahiei. Excelenţele lor sunt animate de cea mai mare bunăvoinţă. Am cinat la ei şi la alţi mari boieri. Fiul domnitorului, Prinţul George a primit o adevă-rată educaţie franceză, este inteligent, activ şi doreşte cu ardoare progresul. Am fost obligat să-mi iau în primire postul de la spital fără nici o măsură pregătitoare, me-dicul şef îşi încetase atribuţiile şi a trebuit să le preiau imediat. Am ajuns în mijlocul unei epidemii şi a trebuit să petrec 8-10 ore pe zi la spital, astfel că sunt frânt de oboseală. Mihai-Voievod are 250 de paturi, dar numărul este insuficient şi, în acest moment, există mai multe succursale. Am fost numit printr-un decret special „medic şef al armatei” la spitalul militar din Bucureşti; nimic nu se poate face fără permisi-unea şi semnătura mea. Un căpitan îndeplineşte funcţiile de director şi de econom şi chiar pentru cumpărăturile şi cheltuielile sale zilnice are nevoie de semnătura mea. Limba germană mă ajută în relaţiile cu farmacistul şi chirurgii –bărbieri din spital care sunt germani. Până acum nu am reformat decât problemele de detaliu care ameliorează confortul bolnavilor: i-am învăţat pe infirmieri să aplice mai convenabil

Carol Davila, tânăr

29

vezicatoarele, cataplasmele, să facă sângerări etc. Pregătesc un raport despre re-forme mai profunde. Vreau să merg încet şi să studiez una câte una chestiunile pe care vreau să le ameliorez. Este vorba să construim un spital nou dar, în aşteptarea realizării acestui proiect, ridic planul lui Mihai-Voievod care nu există, şi odată fă-cut acest lucru, ne vom îngriji de ventilarea sălilor, de instalarea de substanţe inodo-re etc. În tot ceea ce priveşte slujba, un căpitan are ordin să mă conducă peste tot cu trăsura când vizitez ambulanţele, infirmeriile, sucursalele. Prinţul George a făcut o dată aceste vizite cu mine, cu un tact şi o amabilitate de neînchipuit. Locuiesc încă la hotel, dar mi-am ales o casă pentru care da ordin să se închirieze pentru şase luni – va costa 130 de ducaţi pe an = 1430 de franci. Pentru această chirie provizorie gu-vernul mi-a acordat o indemnizaţie anuală. Mai târziu, voi locui cum voi vrea, dar până atunci sunt aproape de spital; am grajduri şi garaje şi o curte mai mare decât grădina lui Pontivy. Nu mă voi muta decât în prima săptămână după Paşti (scriu astăzi în Vinerea Sfântă după calendarul grec). Nu am decât un prieten la Bucureşti dar valorează cât o sută. Domnul Lalanne, inginer francez, Director al Lucrărilor Publice din Valahia, este aici de un an cu soţia şi cei doi copii. El îmi dă sfaturi în fiecare zi, mă încurajează, mă sprijină în cererile mele etc. Am fost de asemenea foarte bine primit de către domnul Monty, care se bucură de consideraţia generală şi care a reuşit prin forţa perseverenţei să fondeze o instituţie foarte utilă ţării. Am dat deja numeroase consultaţii şi am făcut astăzi cea de-a noua vizită bolnavilor. Din nefericire aceste vizite sunt plătite mai prost decât mi s-a spus, la Paris. În medie o jumătate de ducat, adică în jur de 5 franci. Pentru această ţară e foarte puţin, pentru că nu se poate ieşi decât cu trăsura. Nu mai vreau să judec nici ţara, nici oamenii. Acum opt zile a fost o căldură de 30 de grade şi un praf îngrozitor; a doua zi pămân-tul era acoperit de zăpadă care, datorită celor minus 4 grade, a rezistat trei zile. De atunci temperatura e mai blândă, dar pe cele mai mari străzi e un noroi mai ceva decât în cele mai groaznice sate din Bretagne. Chiar astăzi trăsura mi-a rămas îm-potmolită până mai sus de osii în mijlocul drumului; a trebuit să mai legăm câţiva cai de ajutor –asta se întâmplă în fiecare zi pe micile străzi şi nimeni nu se miră. Iar lângă acel loc se găseşte un teatru a cărei construcţie brută a costat 194000 de du-caţi. În curând vă voi scrie mai în detaliu. Împărtăşiţi-mi şi dumneavoastră veşti şi primiţi din nou asigurările eternei mele recunoştinţe.

Bucureşti, 17 aprilie 1853 Dr. C. Davila Mii de salutări cordiale şi afectuoase dragelor mele verişoare şi domnului

Rabusseau (6) În septembrie 1855 Carol Davila îi scrie mamei sale adoptive o nouă scri-

soare despre activitatea sa din România: Mama mea, doamnă Rabusseau, De câteva zile locuiesc într-o zonă solitară a Carpaţilor, unde am venit ca

să-l însoţesc pe Prinţul Ştirbei, de-abia intrat în convalescenţă după o boală gravă. Remuşcarea, multă vreme adormită din cauza ocupaţiilor tumultoase din viaţa mea din Bucureşti, se trezeşte cu putere aici şi încep să-mi umplu prăpastia de neglijenţă pe care a săpat-o lunga mea tăcere, şi care vă dă, pe drept cuvânt, dreptul să mă acuzaţi de ingratitudine. Sunt de neiertat, şi, totuşi, îndrăznesc să contez pe indul-genţa dumneavoastră maternă. Să-mi povestesc viaţa aici, înseamnă să cer iertare şi nu să mă scuz, pentru că va fi evident pentru toţi şi mi se pare chiar şi mie că, indife-

30

rent care ar fi ocupaţiile interminabile şi acaparatoare, iţi rămâne totuşi timp ca să scrii, ca să continui să le mulţumeşti unor prieteni al căror devotament a rezistat tuturor încercărilor timp de mulţi ani şi ale căror binefaceri şi sfaturi au contribuit în atât de mare măsură la formarea mea. Lungii şi necruţătoarei mele boli i-a urmat o amorţeală fizică şi morală din care de-abia am ieşit, a fost nevoie de persecutarea ruşilor pentru a-mi mişca întreaga fiinţă şi pentru a trezi fibrele slăbite ale inteligen-ţei mele. După aceste destituiri şi spolieri care mă privaseră de locul meu şi de puţi-nul pe care îl dobândisem până atunci, era vorba să reocup o poziţie care exista doar cu sprijinul guvernului şi sub protecţia sa cu totul specială. Simpatiile publicu-lui nu mi-au dăunat şi am putut nu numai să trăiesc de pe urma clientelei, dar să fac şi câteva economii. O dată cu întoarcerea Prinţului Ştirbei la afacerile sale, am fost repus în postul meu pe care am continuat să îl ocup. Din respect pentru contractul meu, mi-au fost date salariile retroactive, dar cum această restituire nu s-a făcut în forme legale şi părea că este o favoare personală, am donat această sumă spitalului pentru înfiinţarea unei şcoli de mică chirurgie şi a unui muzeu de anatomie. Zvonuri-le şi protestele tacite ale celor care nu recunoscuseră legalitatea restituirii s-au liniş-tit. De atunci am dus viaţa cea mai activă pe care o poate duce un om. Sculat în fie-care zi la 5, marele meu spital cu 300 de paturi mă reţine până la 9 sau 10. La 11 mă întorc să iau prânzul în grabă şi fac cumpărături până la 3. Două ore sunt ocupate cu consultaţii gratuite, la 5 sau 6 iau cina; seara mi-o petrec tot cu vizite, etichetă indispensabilă pentru a-ţi întreţine relaţiile. O zi seamănă cu cealaltă şi viaţa mea este astfel devorată de o activitate devoratoare. Adăugaţi la acestea sau mai bine puneţi la început, în primul rând, chiar înainte de boala mea şi de atunci şi mai mult, faptul că am fost (şi mă tem că şi astăzi mai sunt) îndrăgostit nebuneşte şi cu pasiune de o tânără ale cărei sentimente fără îndoială nu corespund cu ale mele şi ai cărei părinţi s-au opus cererii mele. Complet absorbit de această idee fixă micile mele momente libere erau umplute de visul unui viitor de o blândă linişte. Gândiţi-vă că timp de nouă luni îndelungate am luat cina aproape în fiecare zi în această casă în care fusesem primit ca prietenul cel mai intim, că speranţele, iluziile mele se schim-bau puţin câte puţin în certitudini şi că, în momentul în care credeam că mi-am atins scopul, ruptura cea mai definitivă s-a produs printr-un refuz a cărui istovire mă ur-măreşte şi acum. Disperarea mea era sumbră dar groaznică, nu ştiu cum am supra-vieţuit. Astăzi, când au trecut luni de la această decepţie consternantă şi, deşi spiritul meu e încă sub obsesia aceloraşi preocupări, iar sufletul meu sub povara aceleiaşi dureri, încep să reflectez, îmi întorc privirile spre interior şi sunt înfricoşat văzând câte forţe am risipit în zadar în această luptă enervantă. Am ieşit din aceasta învins, distrus. O boală a corpului m-a făcut infirm, o boală a sufletului a stins în mine aces-te elanuri spontane specific tinereţii. Am ajuns de aceea la un oarecare scepticism măsurat, care nu exclude, mulţumesc lui Dumnezeu, dragostea de muncă şi de oa-meni. Activitatea mea trebuie alimentată; vreau să fiu util şi sper să-mi regăsesc în studiu şi în transmiterea ştiinţei liniştea sufletească, atât cât este posibil. Şcoala creată de mine numără 28 de elevi, este în plină dezvoltare şi prinţul, recunoscându-i utilitatea, tocmai a aprobat un proiect, care va creşte numărul elevilor la 150. Aceşti tineri vor merge, după patru ani de studiu, să acorde primele îngrijiri bolnavi-lor, sub conducerea medicilor din judeţe. O şcoală secundară de medicină, organi-zată după modelul celor din Franţa, va fi înfiinţată în curând la propunerea mea. O

31

grădină botanică este în construcţie după planurile mele şi, imediat ce mă întorc la Bucureşti, încep un curs de chimie publică, care, împreună cu alte cursuri, va servi la punerea bazelor unei facultăţi de ştiinţe. Pe de altă parte, am făcut o călătorie în munţi, am luat mostre din cele mai preţioase surse de apă, atât vechi cât şi recent descoperite; am contribuit deja foarte mult la dezvoltarea unui astfel de aşezământ. Prinţul va construi unul care va servi ca model, şi eu voi începe să analizez ceva ca-re va constitui subiectul unei lucrări noi şi interesante. Vedeţi, dragă doamnă Rabusseau, că aceasta este o misiune organizatorică de utilitate publică care va do-vedi o dată în plus că numai Franţa dă oameni care reînvie în străinătate instituţiile ţării lor. Sunt mândru că am o astfel de misiune de îndeplinit, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper că viitorul va răspunde aspiraţiilor mele. În această ţară a apatiei, trebuie să ai pasiunea iniţiativei şi perseverenţă nemaiîntâlnită pentru a-i face pe ceilalţi să accepte instituţii noi de care ţara are atâta nevoie. Să vă vorbesc despre casa şi grădina mea? Locuiesc într-o casă bună chiar în centrul oraşului. Am patru camere mici şi una de rezervă pentru Hyppolyte sau Auge dacă evenimentele războ-iului i-ar aduce la Bucureşti. Am o bucătăreasă nem ţoaică şi mănânc aproape mereu singur la mine acasă. Sunt servit de către soldaţi, am din necesitate cai şi trăsuri, o mică grădină, un coteţ de găini şi un câine. Braţul meu drept e în aceeaşi stare, adi-că foarte anchilozat, ceea ce nu mă împiedică să sufăr atroce la variaţiile atmosferi-ce. Bineînţeles că nu mai pot face chirurgie, această coardă, sursă de venit, mi-a fost smulsă din arc. Mănânc cu mâna stângă, nu pot să mă îmbrac singur, şi chiar pentru scris, am nevoie de un mic pupitru aşezat pe genunchi. Dar acestea sunt mici nea-junsuri, aşa că adaug o mică vanitate, fără importanţă în sine: tocmai am fost deco-rat cu Ordinul de Medgidia ca recunoştinţă pentru serviciile aduse armatei turce în timpul epidemiei de holeră din perioada prezenţei lui Omar-paşa. Avem aici câţiva soldaţi francezi angajaţi la telegraf, sunt printre aceştia din nefericire mulţi bolnavi şi îmi revine mie plăcerea de a-i îngriji. Noul consul francez, domnul Beilard, este apropiatul celebrului anatomist (din Angers). Are pentru mine multă bunăvoinţă şi prin influenţa sa puternică face să fie acceptate noile propuneri de îmbunătăţiri. Prinţul Ştirbei care mă îndrăgeşte mult este fără doar şi poate primul om din ţara sa, dar, înconjurat de invidie şi de intrigi, nu poate decât cu dificultate să-şi exercite binele pe care îl concepe sau care îi este propus. Nu îndrăznesc să sper că veţi bine-voi să-mi răspundeţi, dar aştept cu cea mai mare nerăbdare măcar câteva rânduri binevoitoare. Le rog pe bunele mele verişoare, care sunt sigur că mă vor ierta, să intervină pentru mine. Domnişoara Mélanie o va face din datorie evanghelică, dom-nişoara Adéle din bunătatea sufletului şi din amintirea prieteniei, şi Marie, care este acum o domnişoară în toată puterea cuvântului, pentru că e încă tânără pentru a realiza gravitatea unei asemenea greşeli. Domnul Rabusseau pe drept cuvânt va fi mai sever, spiritul său filozofic va accepta cu greu o asemenea uitare a îndatoririlor cele mai sacre cauzate de o asemenea aberaţie a spiritului, dar dacă ar şti, şi mai ales când va afla că păşesc pe calea binelui, câte lucruri bune şi folositoare fac, îmi va întinde şi el mâna şi, când voi veni anul viitor să vă îmbrăţişez pe toţi, veţi uita că nu am meritat ceva timp să fac parte din familia voastră. Vă sărut cu toată afecţiu-nea filială pe care o regăsesc vie în străfundul inimii mele şi rămân cu respect şi re-cunoştinţă pupilul dumneavoastră devotat. Mănăstirea Bistriţa 13 septembrie 1855 Dr. Davila

32

Cu multă prietenie şi o strângere de mână afectuoasă lui Hyppolyte şi lui Auge (7)

În 1856, Davila îi scria Dr. Guépin despre Şcoala de Medicină şi Chimie pe care a înfiinţat-o la Bucureşt i:

În sfera mea de activitate, am făcut tot ceea ce era posibil. M-am dedicat acestei opere cu devotamentul unui om care are convingerea că îndeplineşte o mi-siune. Dragă tutore, puteţi fi mulţumit de pupilul dumneavoastră; am făcut o operă folositoare unei naţiuni întregi. Davila nu-şi menaja nici forţele, nici sănătatea. În 1864, se îmbolnăveşte de holeră în timp ce se lupta cu epidemia la Brăila şi de tifos în timp ce îngrijea ocnaşii din Telega. La Bucureşt i, Parlamentul îi acordă în una-nimitate naturalizarea. În 1869, fondează societatea de hidrologie şi transformă Şcoala de Medicină într-o Facultate ale cărei diplome sunt recunoscute de guvernul francez.

În 1870, când izbucneşte războiul, Davila se refugiază în Franţa în fruntea unei misiuni sanitare formate din medici români. Făcut prizonier, profită de asta pentru a-i îngriji pe bolnavii de tifos. Atins de dizenterie, se întoarce în România. După însănătoşire, modernizează şi perfecţionează serviciile sanitare militare şi determină guvernul român să adere la convenţia de la Geneva. În timpul războiului român de independenţă, valoarea şi curajul său îi atrag admiraţia din partea tuturor, dar mai ales a medicilor ruşi şi a Ţarului Alexandru II. Regele Carol exprimă recu-noşt inţa sa şi a poporului său, iar Franţa îi acordă t it lul de comandor al Legiunii de onoare în 1882. Davila moare la Bucureşt i în septembrie 1884. Activitatea sa din România a fost inspirată din cea a Doctorului Guépin din Nantes şi din vestul Fran-ţei. Pusese în practică lecţiile primului său profesor. Dacă nu a fost fiul său după trup, a fost cu adevărat după spirit . (1)

Conţinutul tezei prof. Guy Framburg precum şi scrisorile pe care le-am re-dat aici aduc date noi despre viaţa lui Carol Davila, despre activitatea sa complexă din România şi atmosfera acelor vremuri. Ele conturează de asemenea personalita-tea, caracterul şi perseverenţa întemeietorului învăţământului medical românesc, a celui care a început modernizarea asistenţei medicale în România. NOTĂ: Copiile xeroxate ale materialelor menţionate la bibliografie pot fi găsite la: - Muzeul Militar Naţional - Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central „Carol Davila” - UMF „Carol Davila” Bucureşti, catedra de Istoria Medicinii

BIBLIOGRAFIE: 1. Guy Frambourg: „Le docteur Guépin”, 1805-1873 – etude de l’action et de la pensée

d’un homme de 1848-thése pour le doctorat d’etat – (présentée a la Faculté des Lettres de Rennes), 1964

2. Scrisoarea rectorului Rabusseau din 13 decembrie 1842 3. Scrisoarea lui Carol Davila către Dna Rabusseau din martie 1847 4. Copie a petiţiei lui Carol Davila către Ministrul Educaţiei 5. Scrisoarea lui Carol Davila către contesa d’Agoult din decembrie 1854 6. Scrisoarea lui Carol Davila către Dna Rabusseau din 17 aprilie 1853 7. Scrisoarea lui Carol Davila către Dna Rabusseau din 13 septembrie 1855.

33

Cum s-a intrat în posesia documentelor despre Carol Davila În luna aprilie 1992, fiind într-o vizită de documentare la Clinica ORL din

Grenoble condusă de prof. dr. Robert Charachon, am fost invitat în Duminica Paştelui la familia dr. Perouse, medic al clinicii ORL. Din discuţiile despre învăţământul medical din România le-am spus despre întemeietorul acestui învăţământ în persoana lui Carol Davila. Atunci ei şi-au amintit că rudele lor din Nantes sunt descendenţi ai familiei dr. Guepin şi ai surorii acest eia, care au fost părinţii adoptivi a lui Davila. Mi-au spus că au văzut în actel e familiei şi unele scrisori ale acestuia din acele vremuri. M-am arăt at interesat de acestea şi am avut promisiunea lor de a l e copia şi a mi le trimite în România în perioada imediat ur-mătoare. După primirea lor a mai trecut un timp până când am reuşit să le traduc cu ajutorul d-lui col. Sopanda şi a unei doamne translator de la Academia Militară.

Aceasta este scurta istorie a xerocopiilor. Cu stimă,

G-ral bg (r) prof.dr. Ciuchi Vasile

UNUSUAL ASPECTS OF LIFE AND WORK OF PHYSICIAN CAROL DAVILA. HIS LETTERS

First presented to the romanian readers, letters of the future physician, general -

inspector of the Medical Service of the romanian army, present moments of Carol Davila’s childhood, adolescence and early years of his activity in Walachia, including the reaveling of his paternity.

34

PARTICIPAREA ARMATEI ROMÂNE LA CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI BALCANIC

Cornel I. Scafeş*

Participarea armatei române la cel de-al Doilea Război Balcanic a fost o urmare a conflictului desfăşurat în 1912-1913 între o aşa-numită „coaliţie balcani-că” formată, din Bulgaria, Serbia şi Grecia, pe de o parte, şi Turcia, pe de altă par-te. Conflictul a fost consecinţa unor factori de natură teritorială şi etnică şi s-a des-făşurat pe fondul slăbirii Turciei în războiul cu Italia, desfăşurat pentru cucerirea Tripolitaniei.

Războiul din 1912-1913 a avut consecinţe mai adânci ale căror rădăcini se găseau în Pacea de la Berlin din 1878, care încheiase războiul ruso-româno – oto-man. Şi după această dată, Peninsula Balcanică a continuat să fie frământată de confruntările pentru hegemonie dintre Austro-Ungaria şi Rusia, pe fondul cărora se desfăşurau conflictele pentru teritorii dintre statele balcanice Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia, care încercau să intre în posesia unor teritorii cât mai mari din Imperiul otoman.

În rândul celor care reproşau marilor puteri modul de aplicare a tratatului de la Berlin în chestiunea frontierei din Dobrogea, se număra şi România. Ea era nemulţumită pentru că, datorită presiunilor Rusiei, nu se respectaseră prevederile Păcii din 1878 şi, în cele din urmă, aici se fixase o frontieră care dezavantaja statul român. Obiectul disputei l-a reprezentat localitatea Silistra, Bucureşt iul dorind ca în trasarea frontierei să se ţină seama de raţiunile strategice ale României, care dorea să construiască la 800 m în amonte podul de legătură cu Dobrogea. Încercând să-şi impună punctul de vedere, în ianuarie 1879 armata română a ocupat punctul Arab Tabia, dar la protestele Rusiei a fost nevoită să se retragă1. Frontiera s-a trasat pe teren, după negocieri îndelungate, abia în 1880, dar „Silistra, cu forturile ei, cheia Dobrogei, a rămas în stăpânirea bulgarilor, ca o ameninţare permanentă împotriva României”2.

Nici după 1880 regiunea Balcanilor nu a fost o zonă linişt ită, dar România a căutat să nu se implice, obiectivul urmărit de guvernul român fiind acela al echi-librului balcanic. Un prim război s-a desfăşurat între 14 noiembrie 1885 şi 3 martie 1886 între Serbia, aliată a Imperiului austro-ungar, şi Bulgaria, sprijinită de Rusia, ca urmare a unirii Rumeliei Orientale cu Bulgaria. Serbia a invocat echilibrul bal-canic, dar până la urmă, prin pacea de la Bucureşt i, s-a păstrat statu-quo-ul. De fapt, acesta a fost un război prin procură între Rusia şi Austro-Ungaria.

Ulterior, în prim plan a venit problema Macedoniei, teritoriu sub stăpânire otomană, în care se aflau populaţii sârbe, bulgare, greceşt i, turce, dar şi aromâne. De asemenea, Bulgaria a început să agite problema Dobrogei, considerată a fi un

*Muzeograf, Muzeul de istorie al municipiului Bucureşti. 1 P rof. univ. dr. Gh. Platon, Istoria Modernă a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

[1985], p. 433; Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989., p. 91-92.

2 Constantin Kiriţescu, op. cit., p. 92.

35

teritoriu bulgar ce trebuia integrat Bulgariei mari, visată de politicienii şi militarii de la Sofia. Întrucât echilibrul balcanic era ameninţat de mărirea Bulgariei, Româ-nia, la rândul ei, a pus problema compensaţiilor teritoriale la frontiera de sud, în Dobrogea, solicitând linia Rusciuck-Varna sau Silistra-Varna.

Încercând să evalueze atitudinea guvernului român la 20 ianuarie 1911 la Bucureşt i a sosit Kalnikov, reprezentantul Bulgariei, căruia T itu Maiorescu i-a în-tins o mână, declarând: „Am mari simpatii faţă de Bulgaria, faţă de poporul ei în-zestrat cu admirabile calităţi; nu cer decât să se îmbunătăţească şi să se consolideze legăturile seculare dintre ambele popoare”3.

La 13 martie 1912, Serbia, ieşită de sub influenţa Austro-Ungariei, şi Bul-garia, au încheiat o alianţă îndreptată împotriva Turciei, în primul rând, şi a Austro-Ungariei şi României, în al doilea rând, tratat încheiat sub oblăduirea Rusiei. La acesta a aderat în aceeaşi zi şi Grecia4.

Mobilizarea generală a aliaţilor balcanici s-a produs la 17/30 septembrie 1912, iar după aproape două săptămâni, la 30 septembrie/13 octombrie, Bulgaria, Serbia şi Grecia au înaintat Porţii o notă ultimativă, prin care cereau aplicarea unor reforme în favoarea conaţionalilor lor aflaţi în teritoriile otomane, precum şi demo-bilizarea trupelor concentrate în septembrie în zona Adrianopolului.

La rândul său, Turcia a semnat pe 2/15 octombrie 1912 preliminariile păcii cu Italia şi a declarat război aliaţilor balcanici.

Primul Război Balcanic a început pe 26 septembrie/9 octombrie 1912 prin atacul lansat de Muntenegru – care avea convenţii politice şi militare cu Serbia contra Turciei –, urmat de atacul trupelor sârbe, pe 4/17 octombrie, şi de cel al tru-pelor bulgare, pe 5/18 octombrie 1912. S-au desfăşurat lupte în Tracia orientală, Macedonia şi Thesallia, sangeacul Novi Pazar, Albania şi Epir. Luptele au durat şase săptămâni, armatele aliaţilor balcanici reuşind ca, după înfrângerea forţelor turce din Europa, să ocupe cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice şi să ajungă în apropiere de Istanbul5. Guvernul otoman a fost obligat să semneze armistiţiul, la 20 noiembrie/3 decembrie 1912.

Pacea a fost discutată de puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin, în-trunite în grabă la Londra, la 30 noiembrie/ 13 decembrie 1912. România şi-a proclamat neutralitatea faţă de conflict, poziţie exprimată de primul-ministru T itu Maiorescu, guvernul român avertizând însă în legătură cu ame-ninţările la adresa integrităţii României, cât şi cu eventuale modificări teritoriale şi atingerea drepturilor istorice ale popoarelor din Balcani. De asemenea, nici unul din statele angajate în conflict nu trebuia să încerce să-şi instituie hegemonia în regiune, fiindcă asta ar fi afectat echilibrul balcanic6. Declaraţiile erau la adresa Bulgariei,

3 I.G.A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar român în Bulgaria. 1910-1913, Bucureşti, 1936, p. 200. 4 Anastasie Iordache, Criza politică din România şi războaiele balcanice. 1911-1913, Paideia [Bucureşti,

1998], p. 173. 5 Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, Evoluţia organismului militar românesc de la cucerirea

independenţei de stat până la înfăptuirea Marii Uniri din 1918. România în anii Primului Război Mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 262-263 [În continuare sursa va fi citată Istoria Mili-tară a Poporului Român, vol. V].

6 D. Tuţu, România şi războaiele balcanice, în „Acta Musei Napocensis”, XXI (1984), p. 281, 287; Şerban Rădulescu-Zoner, România şi războaiele balcanice, în „Anale de Istorie”, nr. 1/1983, p.126-132.

36

care din cauza tendinţelor expansioniste promovate de guvernanţii de la Sofia prin presă, manuale şcolare, lucrări de educaţie militară, vizau anexarea Dobrogei, una din provinciile „neeliberate” încă ale Bulgariei mari7. Pentru evitarea unui conflict, în toamna anului 1912 guvernul Maiorescu a făcut demersuri la Sofia pentru convorbiri directe între cele două ţări8, demersuri rămase fără rezultat 9.

Rusia, care în ultimii ani, mai ales după formarea Antantei în 1907, încerca să desprindă România de Tripla Alianţă, aducând în discuţie problema românilor transilvăneni, l-a delegat pe 27 octombrie/9 noiembrie 1912 pe ministrul rus la Bucu-reşt i, N. Şebeko, să aibă o întrevedere cu T itu Maiorescu; în cursul discuţiilor, acesta a fost de acord cu cererea României de modificare a frontierei în Dobrogea10.

Deoarece Serbia, Bulgaria şi Grecia solicitau conferinţei de la Londra schimbări teritoriale semnificative, în urma cărora Bulgaria era cea mai câşt igată, Stoian Danev, preşedintele Sobranei bulgare, a sosit la 25 noiembrie/8 decembrie 1912 la Bucureşt i, unde a avut discuţii cu primul-ministru T itu Maiorescu, încer-când să modereze pretenţiile româneşt i. Acestea au eşuat, deoarece Danev, deşi a fost de acord cu acordarea drepturilor pentru aromânii din Bulgaria şi Macedonia, a respins rectificarea frontierei în zona Silistra11. Totuşi, partea bulgară a mai făcut o ultimă încercare de negociere cu românii a frontierei comune în Dobrogea cu prile-jul tratativelor de la Londra, însă convorbirile au eşuat şi de data aceasta, din cauza rigidităţii părţii bulgare12.

În cursul tratativelor, guvernul turc a fost înclinat la un moment dat să sa-tisfacă pretenţiile aliaţilor balcanici, însă în urma unei lovituri a „junilor turci”, pe-trecută pe 10/23 ianuarie 1913, a respins cererile coaliţiei şi, la 17/30 ianuarie, a denunţat armistiţiul, reluând operaţiile pe toate fronturile. Soluţia aleasă s-a dovedit a fi falimentară. Situaţia militară a evoluat rapid în defavoarea turcilor, bulgarii ocupând pe 26 martie 1913 Adrianopolul.

În aceste condiţii, Austro-Ungaria, care voia distrugerea Serbiei, susţ ină-toarea morală şi materială a slavilor din Bosnia şi Herţegovina, s-a pregăt it să atace Serbia. Nicolae Iorga scria că aşteptările Austro-Ungariei, în demersurile ei de po-lit ică externă, au fost însă înşelate: „Dacă Bulgaria avea să zdrobească Serbia pen-tru a mulţumi Viena, căreia existenţa însăşi a Serbiei, gata de luptă pentru Bosnia şi Herţegovina, îi era un spin în ochi, pentru noi, se poate spune pe drept cuvânt că peste Dunăre se discuta chestiunea Ardealului, că se începe războiul împotriva vo-inţei austriece”13.

În acelaşi t imp, Bulgaria, care ieşise din sfera de influenţă a Rusiei şi era sprijinită Austro-Ungaria, ameninţa cu ocuparea Constantinopolului şi, practic, cu

7 Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, p.267. 8 Biblioteca Academiei Române, fond Manuscrise, T. Maiorescu, Însemnări zilnice (3665/1912), f.

171. 9 Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, p. 269. 10 Ministère des Affaires Etrangères (Roumanie), Documents diplomatiques. Les événements de la

Peninsule Balkanique. L’Action de la Roumanie septembre 1912-août 1913, Bucarest, 1913, p. 7 [În continuare sursa va fi citată Roumanie. Documents diplomatiques. 1912-1913].

11 Anastasie Iordache, op. cit., p. 195. 12 Ibidem, p. 196-201. 13 N. Iorga, Supt trei regi. Istoria unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, Tiparul „Datina Româ-

nească”, Bucureşti, 1932, p. 153.

37

instituirea hegemoniei Imperiului cezaro-crăiesc în Peninsula Balcanică14. Situaţia devenise alarmantă pentru Rusia.

Ostilităţile militare au fost suspendate, guvernul otoman solicitând un nou armistiţiu, la 14/27 aprilie 1913. Tratatul de pace s-a semnat pe 17/30 mai 1913, la Londra. Prin acesta, Tracia răsăriteană a revenit Bulgariei, iar Macedonia urma să fie împărţită între Serbia, Bulgaria şi Grecia, conform înţelegerilor anterioare15. Bulgaria avea, prin noua configuraţie geografică, ieşire şi la Marea Egee. Însă între aliaţi au început să se manifeste fricţiuni relativ la Macedonia: Serbia voia să păs-treze partea din Macedonia eliberată de armatele sale şi să aibă o frontieră comună cu Grecia; la rândul ei, Grecia urmărea să păstreze sud-estul Macedoniei eliberat de armatele sale şi voia stăpânirea Salonicului şi a litoralului egeean cu oraşele Seres, Drama şi Cavalla16. Bulgaria, instigată de Austro-Ungaria, nu a admis însă renego-cieri privind împărţirea teritoriului în dispută, fapt ce a determinat Serbia şi Grecia să încheie pe 19 mai/1 iunie 1913 un tratat defensiv împotriva Bulgariei, reglementându-şi totodată interesele în Macedonia17.

Întrucât realizau că de atitudinea României „depindea atât soarta războiu-lui, cât şi viitoarea configuraţie politico-statală a regiunii balcanice”, foşt ii aliaţi balcanici au făcut Bucureşt iului propuneri de alianţă, dar guvernul Maiorescu a evitat să se pronunţe18.

Între timp, guvernul de la Viena a căutat să producă o apropiere între Ro-mânia şi Bulgaria, încercând totodată să oprească Bucureşt iul să încheie o alianţă cu Serbia şi Grecia 19. Demersurile Austro-Ungariei nu au găsit însă ecou în Româ-nia, deoarece regele Carol I, sprijinitor ferm al alianţei cu Puterile Centrale20, cât şi guvernul român considerau necesar ca Austro-Ungaria să-şi schimbe atitudinea faţă de pretenţiile Sofiei şi să modereze politica de deznaţionalizare a Ungariei faţă de românii transilvăneni. Luând în calcul evoluţia ulterioară faţă de Tripla Alianţă, regele Carol I l-a avertizat pe Kiderlen Wächter, secretarul de stat al afacerilor ex-terne al Germaniei, că „România nu va fi în stare să urmeze, cu vremea, obligaţiile ei de alianţă faţă de Triplice, dacă Germania lasă în mâna Austro-Ungariei direc-ţia”21. Avertismentele au fost însoţite şi de o vie activitate a diplomaţiei româ-neşt i, prin care Bucureşt iul a încercat să se desprindă treptat de Tripla Alianţă22, îndreptându-şi privirile spre Antantă. Intrarea României în campania din Bulgaria a reprezentat o sfidare la adresa Austro-Ungariei23. Ca urmare, relaţiile cu Austro- 14 P rof. univ. dr. Gh. P laton, op. cit., p. 447. 15 Ibidem; Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, p. 264. 16 Eduard Driault, Histoire diplomatique de la Grèce de 1821 à nos jours, tome V, Paris, 1926, p. 97-

103; Istoria militară a poporului român, vol. V, p. 272. 17 Ministère des Affaires Etrangères (Grèce), Documents diplomatiques 1913-1917. Traité d’alliance

greco-serbe. Invasion germano-bulgare en Macédoine, Athènes, 1917, p. 7; Istoria Militară a po-porului Român, vol V. p. 272.

18 Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Ediţia a II-a, Editura Militară, Bucureşti, 2009, p. 98.

19 Constantin Nuţu, România în anii neutralităţii. 1914-1916, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 65; Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă la începutul secolului al XX-lea. 1900-1914, Bucureşti, 1977, p. 118.

20 Anastasie Iordache, op. cit., p. 172. 21 Apud N. Iorga, Supt trei regi, 1932, p. 61. 22 Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, p. 265. 23 P rof. univ. dr. Gh. P laton, op. cit., p. 450.

38

Ungaria s-au deteriorat în următoarele luni24, în pofida avertismentelor Germaniei, care îşi avertizase aliatul că apariţia unei Bulgarii mari avea să îndepărteze Româ-nia de Puterile Centrale25.

Întrucât în privinţa compensaţiilor teritoriale solicitate de România nu se ajunsese la nici un acord, Bulgaria a propus pe 9/22 februarie 1913 să se apeleze pentru medierea conflictului la bunele oficii ale Rusiei26. Sub girul acesteia, s-a desfăşurat, la Petersburg, o conferinţă a ambasadorilor marilor puteri, care, la 26 aprilie/9 mai 1913, au semnat un protocol prin care României îi revenea teritoriul Silistrei, cu o zonă exterioară de 3 km, iar partea bulgară era obligată să acorde au-tonomie bisericii şi şcolilor aromânilor din Macedonia27. Decizia a produs nemul-ţumiri la Sofia, dar şi la Bucureşt i, însă guvernul român s-a decis să o respecte. Re-zistenţa înverşunată a Bulgariei, susţinută de Austro-Ungaria, în urmărirea planurilor sale punct cu punct şi pericolul unui război, de data asta între aliaţi, l-a determinat la 23 mai/5 iunie 1913 pe T itu Maiorescu să adreseze reprezentanţelor române din capitalele europene o notă, prin care atrăgea atenţia că România nu va putea rămâne indiferentă în cazul agravării situaţiei în Balcani28.

Continuând pregăt irile sale pentru atacarea foşt ilor aliaţi, Bulgaria a solici-tat României să adopte o poziţie de neutralitate faţă de conflictele dintre aliaţii bal-canici, dar a fost refuzată.

Comisiile română şi bulgară care aplicau Protocolul de la Petersburg şi-au început activitatea pe teren la 8/21 iunie 1913 şi au continuat până pe 18 iunie/1 iulie 1913, când, datorită unor interpretări diferite ale textului protocolului de către partea bulgară, de fapt tergiversări, şi-au întrerupt lucrările din cauza izbucnirii ce-lui de-al Doilea Război Balcanic. Constantin Argetoianu nota: „Este şt iut că Berli-nul, dar mai ales Viena, au făcut tot ce au putut pentru a ne împiedica să trecem Dunărea şi să dăm lovitura de graţie Bulgariei. Cei care ne-au încurajat şi ne-au împins în acţiunea noastră au fost ruşii”29.

Deşi era membră a Triplei Alianţe, România s-a aflat în timpul crizei bal-canice din anii 1912-1913 în faţa unei opţiuni decisive pentru viitorul său: desprin-derea de Puterile Centrale şi orientarea către Antantă, singura în măsură în acel moment să-i garanteze unirea cu românii din Austro-Ungaria.

* * * În noaptea de 16/29 spre 17/30 iunie 1913, Bulgaria a atacat cu armatele 4

şi 3 (circa 120.000 militari) Serbia şi Grecia, în estul Peninsulei Balcanice, între izvorul Bregalniţei şi valea Vardarului. Armata 2 bulgară (60.000 militari) a atacat armata greacă pe valea Strumiţei (8 divizii – 90.000 oameni). Armata 1 bulgară,

24 Pe larg, în Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă. 1878-

1914, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 329-330, 338 şi următoarele; vezi şi I. Gheorghiu, Relaţiile României cu Austro-Ungaria (1908-1914), în „Studii şi Articole de Istorie”, anul XI, Bucureşti, 1968, p. 137-152.

25 Dr. Tiberiu Velter, Relaţiile româno-britanice între anii 1914-1924, P resa Universitară Clujeană, 2000, p. 5.

26 P rof. univ. dr. Gh. P laton, op. cit., p. 449. 27 Anastasie Iordache, op. cit., p. 228. 28 Istoria Militară a Poporului Român, vol V, p.274. 29 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, volumul al II-lea. Par-

tea a IV-a 1913 – 1916, Ediţie şi indice adnotat de Stelian Neagoe, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 11.

39

concentrată în jurul Belogradcikului, urma ca, împreună cu forţe din Armata 5 bul-gară, să atace şi să cucerească oraşul Niš şi să izoleze forţele armatelor sârbe de cele sârbe care operau în Macedonia30.

De-a lungul râurilor Zeletovska şi Bregalniţa, s-a desfăşurat, între 17/30 iunie-24 iunie/7 iulie 1913, bătălia de la Bregalniţa, cea mai importantă confruntare sârbo-bulgară. În cele din urmă, trupele sârbe au reuşit să-i împingă pe bulgari până la vechea frontieră comună. Armatele bulgare au suferit înfrângeri şi pe celelalte fronturi. Datorită situaţiei militare nefavorabile, guvernul de la Sofia a fost înlocuit pe 2/15 iulie, noul executiv luând decizia de a se apăra pe frontul sârb şi de a desfă-şura acţiuni ofensive până la înfrângerea armatei greceşt i.

România a dispus mobilizarea generală a forţelor militare pe 20 iunie/3 iulie 1913. Orele dinaintea mobilizării au fost precedate de un miting şi manifestaţii pe străzile Bucureşt ilor şi în faţa Palatului regal. Participanţii purtau pancarte cu texte ca „Cerem mobilizarea!”, „Vrem război!”„Austria perfidă”, „Jos bulgarii”, „Jos Aus-tria”31. Mobilizarea a început efectiv în noaptea de 22 spre 23 iunie/5 spre 6 iulie 1913 şi a fost primită de opinia publică cu entuziasm. Participarea la campanie era văzută de oamenii politici, opinia publică, dar şi de soldaţii români ca primul gest de emancipare de sub tutela austro-ungară şi un pas necesar pentru eliberarea Transilva-niei, cum aveau să noteze peste ani Take Ionescu şi Gh. I. Brăt ianu32. Mobilizarea s-a încheiat pe 27 iunie/10 iulie 1913, fiind chemate la unităţi contingentele 1901-1911, pentru unităţile operative, 1896-1900, pentru miliţii, şi 1897-1909, pentru marină33. A fost înregistrat un număr „enorm” de voluntari, existând cereri de înrolare şi din partea veteranilor din Războiul de Independenţă, precum şi din partea multor intelec-tuali, oameni politici34. La fel ca în 1877-1878, au avut loc acţiuni de binefacere pen-tru ajutorarea familiilor celor mobilizaţi35.

Pe 27 iunie/10 iulie 1913, guvernul român a notificat guvernul de la Sofia că, în condiţiile în care guvernul bulgar fusese prevenit că, în cazul în care armata bulgară va ataca Serbia şi Grecia, iar Serbia fusese atacată „fără nici o provocare sau notificare”36, armata română urma să treacă Dunărea pentru restabilirea păcii.

30 Ibidem, p. 272-273. 31 C. Paul şi A. Marcu, Campania în Bulgaria, Editura Instit. de Arte Grafice „Flacăra”, Bucureşti, 1913,

p. 6; Alexandru Marghiloman, Note politice. 1897-1924, Editura Institutului de Arte Grafice „Emines-cu” S.A., Bucureşti, 1927, p. 158.

32 Take Ionescu, Souvenirs, Payot & Cie, Paris, 1919, p. 29-30; Gh. I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti, Bucureşti, 1942, p. 102.

33 Petre Otu, op. cit., p. 98. 34 Ţinând seama de faptul că războiul a izbucnit sub guvernarea conservatoare, înrolarea oamenilor poli-

tici din Partidul Liberal a produs şi unele nemulţumiri, să le spunem … de imagine. Este cazul căpita-nului de cavalerie (r) Nicolae Filipescu, conservator, fost ministru la Război şi la Agricultură, şi al că-pitanului (r) Ion I.C.Brătianu, şeful Partidului Naţional Liberal. Primul, repartizat la Marele Cartier General, a fost detaşat la comandamentul generalului I. Culcer, făcându-şi intrarea triumfală alături de ministrul de război, generalul C.N.Herjeu, în Silistra, fapt comentat de presă, iar cel de-al doilea – la cartierul general al Corpului 2 armată, comandat de generalul Gr. Crăiniceanu, fost ministru de război, unde nu a avut o vizibilitate atât de mare în ziarele timpului (vezi Alexandru Marghiloman, Note poli-tice, vol I. România şi războaiele balcanice (1912-1913). România şi primul război mondial (1914-1919), Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 106, şi Constantin Argetoianu, op. cit., p. 39).

35 Corvin M. Petrescu, Istoricul campaniei militare din anul 1913, Bucureşti, Tipografia „Jokey-Club” Ion C. Văcărescu, Bucureşti, 1914, p. 36.

36 Roumanie. Documents diplomatiques. 1912-1913, p. 154; vezi şi G.A. Dabija, op. cit., p. 307-308.

40

Legaţiile române din străinătate au primit o notă prin care acestea trebuiau să informeze guvernele din capitalele europene că acţiunea armatei române urmă-rea instaurarea păcii în regiune şi împiedicarea guvernului bulgar de a-şi institui pe cale militară hegemonia în Peninsula Balcanică37.

Armata română a pus în aplicare „Ipoteza nr. 1 bis”, elaborată în iunie 1913 de generalul de divizie Al. Averescu, şeful Marelui Stat Major38. Conform acesteia forţele principale de operaţii trebuiau să atace spre Sofia, centrul strategic al armatei bulgare, iar o forţă secundară urma să pătrundă în Cadrilater.

Armata română, formată din 5 corpuri de armată cu 15 divizii (5 divizii in-fanterie rezervă), 3 brigăzi de rezervă, 2 divizii de cavalerie şi o brigadă de călă-raşi, urma să fie concentrată pe Dunăre şi în Dobrogea. Alături de acestea, au mai fost mobilizate Flotila de Dunăre, a cărei forţă principală consta din 4 monitoare cuirasate şi cele 8 vedete de însoţire, Serviciul de geniu, din care făceau parte Bata-lionul de căi ferate, Batalionul de pontonieri fluvii, Batalionul de pontonieri râuri şi Batalionul de specialităţi (7 staţiuni de telegrafie fără fir, 5 staţiuni proiectoare, 3 secţii aerostaţie, 2 secţii aviaţie)39.

37 Dimitrije Djordjevič, Révolutions nationales des peuples balkaniques 1804-1914, Beograd, 1965, p.

232-233. 38 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fond Casa Regală, dosar nr. 2/1913, f. 2-12 [În con-

tinuare sursa va fi citată prin sigla DANIC]. 39 Corvin M. Petrescu, op. cit., p.97-109.

Principele moştenitor Ferdinand, comandantul armatei de operaţii şi generalul de divizie Alexandru Averescu, şeful Marelui Cartier General român. Griviţa, iulie 1913.

41

Armata mobilizată s-a ridicat la 509.820 militari, din care 417.720 militari în Armata principală de operaţii40, restul de 50.100 reprezentând părţile sedentare şi 36.100 trupele teritoriale („miliţii”)41. Corpurile 3 şi 4 armată au fost transportate din Moldova spre Dunăre pe calea ferată, iar corpurile 1 şi 2, aflate la Craiova şi Bucureşt i, s-au deplasat spre fluviu în marş. Diviziile de rezervă au rămas concen-trate în jurul Bucureşt iului. Ulterior, mai puţin Divizia 4 infanterie de rezervă, ele s-au deplasat spre zonele de concentrare, urmând să treacă şi ele fluviul42.

Armata română de operaţii a fost împărţită în Armata principală de opera-ţii, formată din corpurile 1-4 armată (diviziile 1-8), diviziile 1 şi 2 rezervă, diviziile 1 şi 2 cavalerie şi Brigada 33 rezervă, şi Corpul de Dobrogea, format din Corpul 5 armată (diviziile 9-10), Divizia 3 rezervă şi Brigada 31 rezervă43.

Concentrarea s-a efectuat într-un timp record, între 22 iunie/5 iulie-1/14 iu-lie 1913, deşi bulgarii apreciau că vor fi necesare circa două săptămâni. Armata principală de operaţii şi-a dispus trupele de-a lungul Dunării, între Jiu şi Turnu Măgurele, iar cea a Corpului de Dobrogea – în zona Cernavoda şi Medgidia.

Marele Cartier General a fost instalat la Corabia, ulterior fiind mutat la Plevna. Pe 23 iunie/6 iulie 1913, principele Ferdinand a fost numit comandant al armatei române de operaţii, iar generalul de divizie Alexandru Averescu, şef al Ma-relui Cartier General44.

40 Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, p. 276. 41 Petre Otu, op. cit., p. 99. 42 Arhivele Militare Române, fond Marele Cartier General, dosar nr. 34/1913 [În continuare sursa va

fi citată prin sigla AMR]. 43 Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 40, 39. 44 Petre Otu, op. cit. p. 99.

General de divizie Ioan Culcer, comandantul Corpului de Dobrogea, 1913.

General de divizie Constantin N. Hârjeu, ministrul de Război (14 octombrie 1912 –

31 decembrie 1913).

42

Primele acţiuni au fost declanşate de Corpul de Dobrogea (general I.

Culcer), care se concentrase pentru operaţiuni la Cernavodă, Medgidia, Murfatlar, iar la Constanţa îşi dislocase Brigada 31 rezervă. Misiunea sa era să pună stăpânire pe teritoriul Cadrilaterului, între Turtucaia şi Balcic.

Acţiunea Corpului de Dobrogea a început în dimineaţa zilei de 28 iunie/10 iulie 191345 şi în primele ore Detaşamentul colonel I. Simionescu (1 divizion R. 5 Rş., câte 1 batalion din R. 35 şi R. 36 I.) a cucerit cu rapiditate oraşul Silistra. In-tervenţia cu foc a monitorului „Alexandru Lahovari”46 nu a fost necesară, deoarece detaşamentul a ocupat oraşul fără să întâmpine vreo rezistenţă.

Pentru a sublinia importanţa actului, în jurul prânzului în oraş a intrat gene-ralul de divizie C.N. Herjeu, ministrul de război, însoţit de generalii I. Culcer, co-mandantul Corpului 5 armată, generalul I. Istrate, comandantul Diviziei 9 infante-rie, şi generalul G. Văleanu, secretarul Ministerului de Război47. După ocuparea Silistrei, Diviziile 9 şi 10 infanterie au acţionat către Turtucaia şi Bazargic48, ajun-gând pe 30 iunie/13 iulie la 10-15 km sud de Turtucaia, Bazargic, Balcic49.

În seara zilei de 8/21 iulie 1913, tot teritoriul Cadrilaterului până la sud de linia Turtucaia-Balcic era ocupat de trupele Corpului 5 armată50. Au fost stabilite garnizoane militare la Silistra, Balcic, Bazargic (azi Dobrici), Turtucaia, Curtbunar (azi Tervel), iar cartierul general al Corpului de Dobrogea a fost stabilit în satul Bairamdede (azi Independenţa)51. Până la încheierea armistiţiului, pe 18/31 iulie 1913, subunităţi din Corpul de Dobrogea au efectuat recunoaşteri la sud de Munţii

45 AMR, fond Marele Cartier General, dosar nr. 53/1913, f. 88. 46 În momentul izbucnirii războiului cu România, navele flotei bulgare au fost sabordate. 47 Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 69. 48 AMR, fond Marele Cartier General, dosar nr. 53/1913, f. 88. 49 Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 70. 50 Colonel V. Parfeni, Studiu istoric al campaniei româno-bulgare din anul 1913 conţinând: tot mer-

sul acestei campanii precum şi rezultatele reale dobândite de ţară, Tipografia modernă „Culturas”, Societate colectivă, Bucureşti, 1914, p. 10; Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 70.

51 Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, p. 282.

Trupe române traversează podul de la Siliştioara-Măgura spre teatrul de operaţii din Bulgaria, 1913.

43

Stara Planina şi spre Şumla, pentru interceptarea liniilor ferate Şumla-Sofia şi Varna-Şumla-Rusciuc 52.

Armata principală de operaţii a trecut Dunărea prin 2 puncte: pe la Bechet, în faţa Rahovei, şi pe la Corabia (Silişt ioara). Debarcarea a fost sprijinită de moni-toarele „M. Kogălniceanu”, „I.C. Brăt ianu” şi „L. Catargiu”, împreună cu cele 6 vede-te însoţitoare ale lor.

Principalul punct de trecere a fost podul pe vase construit de Batalionul pontonieri fluvii între Silişt ioara şi Măgura, cu sprijinul a 1.000 de oameni puşi la dispoziţie de marină. Construcţia a fost protejată pe apă de monitorul „I.C.Brăt ianu” şi cele două vedete ale sale. Acest pod, de 1350 m, a fost construit între orele 7-15, în ziua de 2/15 iulie 1913, folosindu-se 30 de portiţe, fiecare de câte 5 vase, care însumau 37,5 m, montate înainte53. T ipul de portiţe fusese conce-put în 1911 de generalului Mihail Boteanu. După construcţia podului, au trecut, în aceeaşi zi câte o brigadă din corpurile 2 şi 4 armată. Ulterior podul a fost mutat şi reansamblat între Zimnicea şi Şiştov.

Anterior începerii construcţiei podului, fluviul a fost traversat pe ambarca-ţiuni militare de un detaşament de 60 de marinari de pe monitoarele „M. Kogălniceanu” şi „L. Catargiu”, care au luat prizonieri la Rahova, fără luptă, în jur de 300-400 de militari bulgari; totodată, Dunărea a fost traversată şi de trupe din Divizia 1 cavalerie (general G. Bogdan), care au creat aici un cap de pod. Ele au fost urmate de peste 80.000 de militari, 47.000 de cai şi 12.000 de vehicule trans-bordaţi cu ajutorul unor nave ale marinei militare, ale „Navigaţiei Fluviale Române” şi ale „Servici-ului Hidrologic”54.

Pe 2/15 iulie, pe la Bechet au trecut trupe ale Corpului 1 armată, care au ocupat regiunea dintre Skit şi Dunăre.

A două zi, 3/16 iulie, a continuat trecerea trupelor prin aceste puncte. Trupele, în frunte cu Divizia 1 cavalerie şi două detaşamente „de des-coperire”, au primit ordinul să avanseze pe văile râurilor Ogost, Lom şi Skit, spre aliniamentul Ferdinand (Mihailovgrad), Vraţa, Roman, pentru a împiedica regruparea Armatei 1 bulgare, atacată de armata sârbă, aflată la Belogradcik şi Kula şi evitarea unui atac din flanc, dinspre est55.

Divizia 2 cavalerie (general Al. Mustaţă) s-a îndreptat spre Plevna, unde Regimentul 11 roşiori a făcut circa 1.000 de prizonieri, a inter-ceptat calea ferată Târnovo-Sofia, apoi a avansat spre Orhanie, pentru a deschide drumul Corpului

52 Ibidem. 53 Inginer Constantin D. Buşilă, Acţiunea militară a României în 1913. Podul militar improvizat între

Turnu Măgurele şi Nicopole, Bucureşti, 1914. 54 Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 97. 55 AMR, fond Marele Cartier General, dosar nr. 54/1913, f. 35 D.

General de divizie Dumitru Cotescu, comandantul Corpului 1 de armată din Armata principală de operaţii, 1913.

44

1 armată56 (general D-tru Cotescu), care a înaintat în direcţia Altemir, Borovan, Vraţa, Orhanie, fiind informată permanent de avioanele Secţiei 2 aviaţie.

Corpul 2 armată (general Gr. Crăiniceanu) a avansat de-a lungul malului stâng al Iskerului, iar Corpul 4 armată (general Al. Lambrino), pe malul drept al Iskerului, fiind urmate, la două zile de marş, pe ambele maluri, de Corpul 3 armată (general Al. Iarca)57.

Trupele române au înaintat în marş forţat spre Sofia58, căutând să-şi asigure controlul asupra trecătorilor din Munţii Balcani. Avansând cu rapiditate, în ziua de 4/17 iulie 1913 capetele coloanelor trupelor române se găseau la 40 km sud pe linia Erden-Borovan, Staro Selo, Dolni Dubnik59.

Diviziile 1 şi 2 cavalerie, asigurând flancurile forţelor principale, au înain-tat spre Ferdinandovo şi spre Orhanie.

Pe 5/18 iulie 1913, avangarda Diviziei 1 cavalerie română, ajungând la Ferdinand (Mihailovgrad), aflat pe râul Ogost, important nod de comunicaţii, s-a întâlnit cu o brigadă din Divizia 9 infanterie bulgară, din Armata 1 bulgară (general Kutincev) dislocată aici pentru a acoperi retragerea acestei armate şi a întârzia îna-intarea trupelor române. Părăsită de ofiţeri, care au încercat să fugă, brigada bulga-ră s-a predat imediat. Puţin mai târziu, un escadron de cavalerie român i-a ajuns pe fugari. Printre ei, se găsea generalul A. Sirakov, comandantul Diviziei 9 bulgare. A fost capturat un numeros material de război, între altele 12 tunuri de câmp şi 5 tu-nuri de munte „Schneider” care au fost trimise în România60.

A doua zi, 6/19 iulie, un divizion din Regimentul 7 roşiori a capturat la Borovici, fără luptă, o companie de infanterie bulgară formată din 800 de infanterişt i. Prizonierii au fost eliberaţi sub jurământul de a nu mai lupta împotriva armatei româ-ne, ceea ce s-a repetat şi cu prizonierii luaţi ulterior, atitudine care a contribuit la re-ducerea rezistenţei şi la numeroase dezertări din rândul armatei bulgare61. Un con-temporan explica astfel slaba rezistenţă a trupelor bulgare: „De obicei, predarea trupelor bulgare se face întotdeauna în masă de către soldaţi, care depun armele ime-diat ce văd armata română; iar motivul acestei predări aflat chiar din gura lor e sim-plu: s-au plictisit de atâta război şi nu-i mai înţeleg rostul […]”62.

În aceeaşi zi, 6/19 iulie, Divizia 2 cavalerie română a intrat oraşul Orhanie, după un schimb de focuri cu Regimentul 6 infanterie bulgar, trupele inamice înre-gistrând 50 de morţi63. Localitatea se afla la circa 25 km nord-est de Sofia. În acea zi, capetele coloanelor trupelor române din corpurile 1, 2 şi 4 se găseau la poalele munţilor Balcani64.

Pe 7/20 iulie 1913, Corpul 1 armată român a ocupat oraşul Vraţa şi a dirijat Divizia 1 infanterie spre Orhanie.

56 Ibidem, dosar nr. 48/1913, f. 34-56. 57 Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, p. 279. 58 DANIC, fond Casa Regală, dosar nr. 2/1913, f. 1-12. 59 Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 58. 60 Ibidem, p. 88. 61 Constantin Kiriţescu, op. cit., p. 95. 62 Ion Zamfirescu, Impresii şi note din campania anului 1913, Tipografia „Viitorul”, Roman, 1914, p. 23. 63 Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 95. 64 Ibidem, p. 59.

45

În acelaşi t imp, corpurile 4, 2 şi 3 armată continuau marşul, îndreptându-se

către Etropole şi pasul Zlatiţa. Pe 7/20 iulie, Corpul 2 armată se afla în zona Devent, Lukovit şi Albaniţa, Corpul 3 armată, care nu-şi trecuse încă peste Dunăre Divizia 6, cantonată încă la Silişt ioara, a ocupat cu Divizia 5 zona Kruşevene. Di-vizia 6 a trecut în Bulgaria pe 8/21 iulie, în acest fel Corpul 3 armată înaintând şi ocupând cu ambele divizii Lukovit şi Ghighen.

Brigada 33 rezervă a trecut pe 8/21 iulie la Turnu Măgurele-Nikopol şi a înaintat spre Plevna, stabilindu-şi poziţii defensive pentru apărarea podului de pon-toane aflat în construcţie la Turnu Măgurele65. Podul, construit pe vase mari, după o idee a comandorului I. Spiropol, şeful de stat-major al marinei, cu pontoane adu-se de la Galaţi şi de la Brăila, era un pod care se putea închide şi deschide, a fost construit cu ajutorul a 200 de marinari şi a fost asigurat de monitorul „I.C. Brăt ianu”66.

Trupele române au ocupat ieşirea din defileul Orhanie, care se găsea la cca. 20 km de Sofia, şi au înaintat până la 60 km de aripa dreaptă a armatei greceşt i, care avansa pe valea râului Mesta spre Sumacov, iar subunităţi din Divizia 2 cava-lerie au ajuns până la Tatar Bazargic, la 10 km de Filipopole, capitala Rumeliei orientale67.

65 Colonel V. Parfeni, op. cit., p. 11; Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 60. 66 Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 99. 67 C. Paul şi A. Marcu, op. cit., p. 49-50; Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 61.

Podul de pontoane de la Turnu Măgurele-Nikopol, 1913.

46

Începuseră să se facă pregăt iri pentru debuşarea forţelor române în podişul

Sofiei, dar pe 11/24 iulie 1913, Comandamentul suprem român a ordonat îngheţarea ofensivei. Încă din 5/18 iulie, ţarul Ferdinand solicitase regelui Carol I oprirea ofen-sivei trupelor române şi încheierea unei păci separate, dar fusese refuzat până când guvernul de la Sofia nu accepta încheierea unui armistiţiu general, la care să participe toţi beligeranţii. Acceptarea acestor condiţii l-a determinat pe regele Carol I să ceară în aceeaşi zi, 11/24 iulie, suveranilor Serbiei, Muntenegrului şi Greciei ca armatele lor să înceteze operaţiunile militare şi să înceapă tratativele de pace. Era, după cum menţionează C. Argetoianu, „Singura concesie pe care Regele Carol a făcut-o Puteri-lor Centrale în 1913” şi anume „oprirea trupelor noastre de a intra în Sofia”68.

Corpul 1 armată se găsea la sud de Orhanie, Corpul 4 armată se afla Etropole, Corpul 3 armată – la Ciumakoviţa, iar Divizia 2 rezervă din Corpul 2 ar-mată – la Lukovit şi vest Lukovit69. Elementele cele mai înaintate ale armatei ro-mâne se găseau la 60 km de flancul drept al armatei greceşt i, iar elemente din Divi-zia 2 cavalerie se apropiaseră până la 10 km de Filipopole (azi Plovdiv).

Pe 13/26 iulie 1913, apar primele cazuri de gastroenterită, iar a doua zi primul caz suspect de holeră la trupele Corpului 2 armată. Serviciul sanitar al cor- 68 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 11. 69 Petre Otu, op. cit. p. 100.

Regele Carol I, comandantul suprem al armatei române (stânga), principele moştenitor Ferdinand, comandantul armatei de operaţii (dreapta) şi principele Carol. Siliştioara, iulie 1913.

47

pului a organizat în spitalele comunale de la Lukovit şi Cerven-Breg spitale de izo-lare a bolnavilor de holeră. Epidemia a făcut rapid victime, în numai cinci zile de-cedând 1 medic şi 44 de militari din cadrul Corpului 2 armată. O altă unitate afecta-tă serios de epidemia de holeră a fost Divizia 1 rezervă, deoarece la Vraţa a luat contact cu focarul de holeră. La Mezdra s-a înfiinţat un lazaret de holerici70.

La 17/30 iulie 1913, s-a deschis la Bucureşt i s-a deschis Conferinţa de pa-ce, fără amestecul marilor puteri europene, sub preşedinţia primului-ministru ro-mân, Titu Maiorescu. Conferinţa a decis, în primul rând, ca începând cu 18/31 iulie 1913, ora 12, să fie semnat un armistiţiu de cinci zile71. Pacea a fost semnată la 28 iulie / 10 august 1913 între România (Maiorescu), Serbia (Pasić), Grecia (Venizelos), Muntenegru (Vukotić), pe de o parte, şi Bulgaria (Toncev), pe de altă parte. Tratatul avea 10 articole şi un protocol secret (art . 1 – tratatul devenea vala-bil în clipa ratificării; art . 2 – stabilirea frontierei dintre Bulgaria şi România; art . 3 şi 4 – reglementarea problemelor bilaterale şi stabilirea frontierei dintre Bulgaria şi Serbia; art . 5 – reglementarea problemelor bilaterale şi stabilirea frontierei între Grecia şi Bulgaria; art . 6 – demobilizarea armatei bulgare; art . 7 – condiţiile şi du-rata evacuării teritoriului bulgar; 8 – dreptul de rechiziţie al armatelor aliate pe timpul ocupaţiei; art . 9 – schimbul de prizonieri va avea loc după ratificarea tratatu-lui; art . 10 – ratificarea tratatului va avea loc în 15 zile)72. Protocolul secret preve-dea punerea în practică a prevederilor tratatului prin forţă, dacă parlamentul bulgar ar fi respins documentul.

Prin articolul 2, se recunoştea noua frontieră româno-bulgară (Turkşmil, pe Dunăre, 10 km amonte de Turtucaia, şi se termina la sud de satul Ekrene (azi Kranevo), la cota 252, pe litoralul Mării Negre.

La 23 noiembrie/6 decembrie 1913, s-a semnat protocolul de delimitare a frontierei. Noul teritoriu, cunoscut sub numele de Cadrilater, avea o suprafaţă de 8.371 km2 şi o populaţie de 378.027 locuitori, în majoritate turco-tătari, bulgarii fiind colonizaţi după 1878, şi a fost organizat în două judeţe: Durostor şi Caliacra. Fortificaţiile bulgare trebuiau să fie dărâmate în decurs de doi ani.

Armata bulgară urma să fie demobilizată a doua zi după semnarea păcii de către delegaţii statelor beligerante, iar trupele de ocupaţie urmau să părăsească teri-toriul bulgar la 2 săptămâni de la demobilizarea armatei de bulgare.

România a profitat de lucrările Conferinţei şi a încheiat acorduri cu Bulga-ria, Grecia şi Serbia privind garantarea autonomiei şcolii şi bisericii româneşt i de pe teritoriile statelor respective. Astfel, pe 22 iulie/4 august 1913 s-a semnat acor-dul cu Bulgaria, pe 23 iulie/5 august 1913, cu Grecia, iar pe 25 iulie/7 august 1913 – cel cu Serbia. În acest fel, s-au soluţionat drepturile în primul rând ale puterni-cei comunităţi aromâneşt i din Macedonia şi din Tracia.

Evacuarea Bulgariei a început pe 4/17 august 1913 şi a durat două săptă-mâni. Pentru trecerea Dunării, trupele române au fost împărţite în 3 grupuri, care s-au

70 Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 77, 78, 82. 71 Armistiţiul a prevăzut stabilirea unei linii de demarcaţie pentru fiecare armată. Din 23 iulie/10 au-

gust 1913, el a fost prelungit cu trei zile, apoi nelimitat, până la semnarea actelor Conferinţei de pa-ce de la Bucureşti.

72 Colonel V. Parfeni, op. cit., p. 10; Vezi pe larg Le Traité de la Paix de Bucarest du 28 juillet (10 août) 1913, précédé des protocoles de la conférence, Bucharest, 1913.

48

îndreptat spre Şiştov (Divizia 2 Cavalerie, corpurile 2 şi 4 Armată, Brigada 33 Re-zervă), Turnu Măgurele (corpurile 3 şi 1 Armată, Divizia 2 Rezervă) şi Rahova (divi-ziile 1 Cavalerie şi 1 Rezervă)73.

Traversarea Dunării în România s-a efectuat pe la Rahova-Bechet, pe ba-

curi remorcate de şalupe ale marinei române, ale „Navigaţiei Fluviale Române” şi ale „Serviciului Hidrologic”, şi pe podurile de pontoane de la Nikopol-Turnu Mă-gurele şi Şistov-Zimnicea. La sosirea în nordul fluviului, trupele au fost ţinute în carantină, deoarece veneau dintr-o zonă în care era epidemie de holeră,74 la Zimnicea, Turnu Măgurele şi Bechet. Unităţile care s-au deplasat pe jos au avut ordin să nu aibă contact cu locuitorii, iar cele transportate pe calea ferată – să evite, până la staţia de debarcare, contactul cu personalul gărilor. Marea majoritate a tru-pelor a trecut pe malul românesc până la 15/28 august 1913, cu excepţia a 4 bata-lioane de infanterie, 2 divizioane de artilerie şi 2 divizioane de cavalerie, însărcina-te cu paza podurilor. După strângerea podurilor, şi aceste trupe au revenit în ţară.

73 Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 64. 74 Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, p. 286.

Revenirea în ţară a armatei române. La intrarea pe podul de la Şiştov-Zimnicea trupele au trecut pe sub un mic arc de triumf, împodobit cu verdeaţă şi ghirlande de flori, pe care se afla lozinca „Cinste vouă, făuritorii păcii”

(august 1913).

49

A existat şi o navă-spital organizată de Serviciul Sanitar al Marinei. Nava aleasă, ancorată la Turnu Măgurele, a fost pasagerul „Principele Carol”, care dis-punea de 3 saloane cu un total de 50 de paturi şi un salon pentru farmacie75.

Demobilizarea armatei române a fost decretată la 30 iulie/12 august 1913, acţiune care a început ziua următoare. Pe 31 iulie/13 august 1913, regele Carol I a adresat militarilor un ordin, prin care le-a mulţumit pentru însufleţirea cu care au răspuns mobilizării, apreciind că „prezenţa armatei române a impus pacea fără văr-sare de sânge, a mărit ţara noastră cu un ţinut însemnat spre întărirea hotarului ei şi a înălţat vaza României în ochii tuturor”76.

* Fără îndoială, acţiunea armatei române în 1913 a fost privită ca o eliberare

de sub tutela Austro-Ungariei, ca o câşt igare de către opinia publică a dreptului de a discuta deschis despre problema românilor transilvăneni, fapt subliniat de Nico-lae Iorga, care scria: „De data aceasta se poate spune cu drept cuvânt că peste Du-năre se discută chestiunea Ardealului” 77. Într-adevăr, în timpul retragerii din Bulga-ria, generalul Al. Averescu scria că „toate trupele pe care le întâlneam în drum spre Dunăre mă aclamau strigându-mi cu entuziasm delirant «de acum să ne duci în Ar-deal, Domnule general»”78. În acelaşi t imp, această acţiune a arătat importanţa militară a României, fapt sesizat de mai multe publicaţii militare străine, între care publicaţia germană „Deutsches Offizierblatt”, citată de „Revista Infanteriei”, care prezentând armata română, arăta: „România este un aliat preţios şi un inamic de luat în seamă”79.

Politica guvernului de la Bucureşt i, aparent un solid partener al Triplei Ali-anţe, a început să fie analizată cu şi mai multă atenţie decât până acum, ţinându-se cont de politica tot mai agresivă de deznaţionalizate a românilor din Transilvania, care îndepărta constant România de Puterile Centrale, şi de atitudinea opiniei pu-blice, care cerea tot mai insistent unirea Transilvaniei cu România. Într-o convorbi-re din 3/16 septembrie 1913 cu Ionel Brăt ianu, Henrich Waldburg-Wolfegg und Waldsee, secretar al legaţiei Germaniei de la Bucureşt i, constata starea de spirit care domnea în rândul militarilor şi populaţiei: „Indispoziţia faţă de Austro-Ungaria este atât de mare, încât azi auzi aproape pe fiecare om cult din ţară vorbind împotriva monarhiei vecine”80. El atrăgea atenţia superiorilor săi că, nu peste mulţi ani, dato-rită acţiunilor tot mai accentuate ale diplomaţiei ruse şi franceze, care voiau să des-prindă România de Centrali, se va produce o schimbare în atitudinea guvernului, deoarece „nu trebuie trecut cu vederea că Basarabia este ca şi uitată, în timp ce ochii fiecărui român sunt îndreptaţi, mai mult ca oricând, asupra Transilvaniei”81. Wladburg-Wolfegg încheia: „Pe de altă parte, nu poate fi tăgăduit că în cercurile cele mai largi ale ţării problema românilor din Ungaria este simţită ca un ghimpe în

75 Corvin M. Petrescu, Ibidem, p. 100. 76 Apud Petre Otu, op. cit. p. 101. 77 Nicolae Iorga, Acţiunea militară a României. În Bulgaria cu ostaşii noştri, ediţia a II-a, revăzută şi

adăugită, Atelierele Grafice „Socec”, Bucureşti, 1914, p. 93. 78 Apud Petre Otu, op. cit., p. 107. 79„Revista Infanteriei”, an XVII, nr. 194/1913, p. 157. 80 1918 la Români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe,

1879-1916, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 348. 81 Ibidem.

50

propria carne. O tratare mai binevoitoare a acestei chestiuni din partea austro-ungară ar putea constitui soluţia pentru crearea unor relaţii durabile cu statul ve-cin”82. Problema românilor transilvăneni, care ducea, de netăgăduit, înspre Antanta, a fost subliniată pe 21 octombrie/3 noiembrie 1913 şi de generalul de infanterie Conrad von Hoetzendorf, şeful Marelui Stat Major al armatei austro-ungare, care îl informa pe Leopold Berchtold, ministrul de externe austro-ungar, că „nu se mai poate conta pe o Românie care să fie de partea noastră într-un viitor război, că Ro-mânia ar putea să se găsească chiar în rândul inamicilor noştri, însă la izbucnirea unui război va aştepta probabil, pentru ca la urmă să treacă de partea celui mai mare”83.

* Armata română a cunoscut în intervalul 1878-1913 o evoluţie ascendentă,

campania din 1913 fiind a doua la care a participat după 35 de ani. Cu toate acestea, se poate observa că între anii 1908-1913, anii promovării

legilor pentru organizarea puterii armate, pregăt irea organismului militar a fost per-turbată de o oarecare instabilitate legislativă şi de neconcordanţa dintre proiectele Ministerului de Război şi finanţarea apărării84. În ultimii cinci ani dinaintea războiu-lui, transformările produse în organizarea şi structura armatei au reprezentat un tot atâtea şocuri pentru corpul de cadre şi conducerea armatei care nu au reuşit să tradu-că schimbările legislative în pregăt irea de luptă.

Participarea la război a stârnit numeroase comentarii, atât oficiale cât şi în opinia publică, atât despre mobilizare şi desfăşurarea ei cât şi despre carenţele de organizare, dotare şi modul de purtare a războiului în comparaţie cu alte armate europene85.

Campania din 1913 a evidenţiat că armata română avea lipsuri importante datorite alocării insuficiente de fonduri pentru înzestrarea cu armament şi tehnică de luptă (acestea fiind repartizate numai pentru întreţinerea organismului militar), mobilizării efectivelor doar pe baza armamentului şi echipamentului aflat în depo-zite, în parte vechi şi depăşit, fără să existe rezerva necesară campaniei, la care s-au adăugat schimbările dramatice intervenite în structura şi organizarea în efectivelor.

Sesizând acest fenomen încă din 1910, generalul Grigore Crăiniceanu, mi-nistrul de Război, a cerut în Parlament: „să ne oprim o dată cu mărirea de efective, care ne poate pierde, şi să începem a completa materialul de război. Trebuie, cu alte cuvinte, să punem în completă armonie efectivele cu materialul, cu instrucţiunea şi cu buna întreţinere a trupelor”86.

Un calcul făcut în epocă arăta că în 1909 infanteria reprezenta 64% din tota-lul armatei de pace, faţă de alte state care aveau procente de peste 70%. La mobiliza-re însă, infanteria română creştea la 83%, pe când statele citate nu ajungeau decât la 75%, ceea ce însemna că „la mobilizare infanteria noastră are nevoie de mai multe

82 Ibidem, p. 349. 83 Ibidem, p. 351. 84 România în Războiul Mondial. 1916-1919, Volumul I, Capitolele I-VIII, Monitorul Oficial şi Im-

primeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1934, p. 30 [În continuare sursa va fi citată România în Războiul Mondial. 1916-1919, Volumul I, Capitolele I-VIII].

85 Petre Otu, op. cit, p. 104-105. 86 [General Grigore Crăiniceanu], Discursurile rostite de d-l ministru de Război în Adunarea Deputa-ţilor şi în Senat, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1910, p. 13.

51

unităţi noi şi ca atare este mai slabă”87. În acelaşi studiu, autorul atrăgea atenţia asu-pra asigurării cailor de transport şi călărie, în special cei pentru regimentele de călă-raşi, deoarece „În ceea ce priveşte calitatea cailor, nu e un secret pentru nimeni slaba lor valoare, care se poate vedea la fiecare manevră”88.

Efectivele, care au evoluat constant până în 1900, când au atins cifra de 121.061 de militari89, au scăzut la jumătate în timpul guvernării liberale din anii 1901-1904, când curba de sacrificiu a cuprins şi armata română. În 1904, trupele au atins cifra de 66.120 de militari90. După votarea legii pentru organizarea armatei din 1908, efectivele au înregistrat un curs ascendent, ajungând la 100.319 militari la pa-ce, în 191391, noua structură organizatorică permiţând ridicarea efectivelor mobilizate la 509.820 militari (247 batalioane, 93 de escadroane şi 180 baterii de artilerie), din care 417.720 militari în Armata principală de operaţii 92, restul de 50.100 reprezen-tând părţile sedentare şi 36.100 trupele teritoriale („miliţii”)93.

* După raportul generalului Al. Averescu intitulat Raport general asupra

operaţiilor armatei în campania din anului 1913. De la decretarea mobilizării şi până la retragerea Dunării, mobilizarea s-a desfăşurat bine mai ales la unităţile operative, conform prevederilor Marelui Stat Major94. Au existat însă, la unităţile operative, probleme la mobilizarea serviciilor, acestea fiind insuficient organizate.

S-a constatat că prezentarea la unităţi a fost rapidă, în primele două zile prezentându-se toţi cei mobilizaţi95. Ca urmare, trupele române se aflau dislocate în punctele de concentrare prevăzute. S-a ajuns ca, în a noua zi de la mobilizare, în zona de operaţii să se afle circa 200.000 de militari96.

După cum s-a menţionat, armata română a urmat în timpul campaniei din 1913 planul de campanie Ipoteza nr. 1 bis, întocmit de generalul Alexandru Averescu. Conform acestuia, după concentrare şi forţarea Dunării, trupele române trebuiau să se îndrepte spre sud, marşul spre Sofia urmărind să scoată rapid Bulgaria din război. O lovitură secundară trebuia dată de Corpul de Dobrogea în Cadrilater, prin care să fie ocupate teritoriile revendicate de România, pentru menţinerea echili-brului balcanic, iar operaţiile militare să fie îngheţate pe aliniamentul atins97.

87 Forţa armatei noastre de operaţie, în „Revista Armatei”, an XXVIII, nr. 4, aprilie 1910, p. 286. 88 Ibidem. 89 „Monitorul Oastei”, nr. 19, 20 aprilie 1900, p. 383. 90 Ibidem, nr. 15, 31 martie 1904, p. 241. 91 România în Războiul Mondial. 1916-1919, Volumul I, Capitolele I-VIII, p. 30 [Bugetul din anul

1913 prevedea ca efectivul să fie de 101 348 militari. Vezi „Monitorul Oastei”, nr. 19, 25 aprilie 1913, p. 297].

92 Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, p. 276. 93 Petre Otu, op. cit., p. 99. 94 „Revista Artileriei”, an XXXII, nr. 3 din martie 1914, p. 168. 95 N. Schebeko, Souvenirs. Essais historique sur les origines de la guerre de 1914, Biblioteque

Diplomatique, Paris, 1936, p. 156-157. 96 Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, p. 289. 97 Dovadă a ordinului clar ca acest corp să păstreze poziţiile ocupate, dar, pentru a arăta fără echivoc

că România nu mai revendica şi alte teritorii şi că totul era subsumat „echilibrului balcanic” pe care îl invoca, este amintit faptul că iniţiativa din 6/19 iulie 1913 a unui divizion din Regimentul 5 roşi-ori susţinut, de o companie de biciclişti, de a ocupa Varna pentru câteva ore s-a soldat cu admones-tarea severă a comandantului din partea generalului I. Culcer, comandantul Corpului de Dobrogea.

52

În esenţă, planul de campanie, ce urmărea aducerea neîntârziată a Bulgariei la masa păcii, ţinea mai puţin seama de acţiunile independente ale armatelor sârbă şi greacă, bazându-se exclusiv pe realizările forţei militare româneşt i. Din acest motiv, corpurile 4, 2 şi 3 de armată au fost masate în stânga frontului, pe valea Iskerului, o vale îngustă, care a obligat trupele să se desfăşoare pe o lungime de câteva zeci de kilometri. Dispunerea şi marşul au creat mari dificultăţi în aprovizi-onare, având în vedere graba de a introduce cât mai multe trupe în sudul Dunării, ceea ce a făcut ca serviciile să treacă fluviu cu o întârziere de o săptămână. Acest fapt s-a datorat şi dificultăţilor de traversare a fluviului, lipsei hranei de rezervă la trupe şi a capacităţii de transport reduse a subzistenţelor98.

Deşi mobilizarea s-a desfăşurat cu rapiditate, s-au înregistrat numeroase probleme organizatorice mai ales în structura celor 5 divizii, 3 brigăzi, 2 divizii de cavalerie şi a celor 27 regimente de rezervă create la mobilizare, din cauza sporirii efectivelor ca urmare a legilor puterii armate din anii 1908 – 1912. În afara de aceasta, au apărut dificultăţi în ceea ce priveşte dotarea şi încadrarea, în timpul operaţiilor s-a constatat că acestea aveau o „slabă coeziune”. Astfel, cele 40 de ba-talioane de rezervă existente la pace, care dispuneau doar de 2 ofiţeri şi 9-10 mili-tari cu statut permanent, au format 27 de regimente cu o încadrare şi o capacitate de luptă scăzută99. Probleme similare au fost semnalate şi la diviziile şi brigăzile de rezervă, unde au fost create comandamente noi, iar ofiţerii care le comandau nu cunoşteau trupele, în plus unele contingente nu aveau instrucţia completă100.

* O problemă întâmpinată de armata mobilizată, pe lângă dificultăţile de or-

ganizare, a fost cea a încadrării cu ofiţeri şi subofiţeri. Din cei 10.600 de ofiţeri mobilizaţi, doar 3.920 erau ofiţeri activi, restul de 6.680 fiind ofiţeri de rezervă, slab pregăt iţi pentru campanie101. Trebuie menţionat că şcolile pentru pregăt irea ofiţerilor de rezervă s-au înfiinţat abia în 1910 şi au scos doar un număr redus de ofiţeri de rezervă cu o pregăt ire militară corespunzătoare102. Lipsa de ofiţeri a afec-tat armata la toate nivelele ei. Începând de la marile unităţi, „slab şi insuficient în-cadrate”, şi brigăzile lipsite de state-majore, regimentele de infanterie şi artilerie nu dispuneau de numărul regulamentar de ofiţeri, iar formaţiunile de servicii sau locu-rile întărite înregistrau un deficit de 500 de ofiţeri103.

O caracterizare a corpului de cadre al armatei române, valabilă şi în 1913, făcută de diplomatul Ion Bălăceanu, pe 11/23 martie 1888, şi adresată regelui Carol I menţiona că „nouă zecimi din generali sunt oameni corupţi sau ambiţioşi de cea mai proastă speţă […]. Printre colonei, vreo duzină sunt buni, dar ei sunt ameste-caţi cu cei răi şi supuşi acestora, încât nu pot avea nici o autoritate în regimentele lor. Între gradele de maior şi sublocotenent, sunt toţi ofiţeri buni, toate elementele sănătoase ale armatei, dar ei sunt profund descurajaţi şi atât de convinşi de imposi-

98 România în Războiul Mondial. 1916-1919, Volumul I, Capitolele I-VIII, p. 31. 99 Ibidem, p. 30-31. 100 Florina Fodac, Participarea armatei române la Al Doilea Război Balcanic văzută de contempo-

rani, în „Buletinul Muzeului Militar Naţional”. Serie Nouă, nr. 3/2005, p. 142. 101 Petre Otu, op. cit., p. 105. 102 „Monitorul Oastei”, nr. 19, 4 mai 1910, p. 203. 103 România în Războiul Mondial. 1916-1919, Volumul I, Capitolele I-VIII, p. 31.

53

bilitatea de a avansa prin merit personal, încât sunt trup şi suflet pentru orice schimbare care ar putea surveni”104. El cerea „a se elimina necruţător din armată elementele incapabile şi periculoase şi să se facă cât mai mult loc pentru tineri, care reprezintă viitorul armatei”105, dorinţă ce nu s-a materializat nici după un sfert de secol, tarele corpului de cadre perpetuându-se din generaţie în generaţie.

De aceea, nu a produs mirare că la nivelul comandamentelor au existat ge-nerali şi ofiţeri „ale căror măsuri au creat confuzii şi complicaţii”. Printre aceşt ia s-a numărat şi generalul Alexandru Mustaţă, comandantul Diviziei 2 cavalerie, care, interpretând ad-literam regulamentul, deşi era în ofensivă, distrugea podurile în urma sa, sau care a dat curs cu întârziere ordinului principelui Ferdinand de a nu mai înainta spre Sofia, fapt ce a dus la tensiuni grave cu partea bulgară. În afară de aceasta, relaţiile de comandament între ofiţerii români au fost de multe ori proaste, aici putându-se aminti colaborarea anevoioasă dintre generalul Al. Averescu, şeful Marelui Cartier General, generalul Constantin N. Herjeu, ministrul de Război, sau generalii Dumitru Cotescu, comandantul Corpului 1 armată, şi Alexandru Iarca, Comandantul Corpului 3 armată106, ceea ce a influenţat mersul campaniei.

* La trupele operative, armamentul era în cea mai mare parte de factură mo-

dernă. Se dispunea de arma cu repetiţie „Mannlicher”, model 1893, calibrul 6,5 mm, fiind apreciată pentru bătaie, efectul balistic şi, nu în ultimul rând, pentru fap-tul că militarul putea să transporte o cantitate de muniţie mai mare asupra lui. In-fanteria mai avea mitraliere „Maxim”, într-o cantitate redusă, fiecare regiment activ având doar o secţie alcătuită din 3 mitraliere, iar fiecare batalion de vânători – 2 mitraliere. Regimentele de infanterie de rezervă nu dispuneau de mitraliere. Cava-leria avea carabine „Mannlicher” şi câte 2 mitraliere „Maxim” la fiecare regiment de roşiori. Regimentele de călăraşi nu aveau mitraliere. Diviziile active aveau 2 regimente de artilerie cu tragere repede „Krupp”, md. 1904, cal. 75 mm, iar divizii-le de rezervă erau înzestrate cu câte 3 baterii de acelaşi t ip şi 2 baterii obuziere cu tragere accelerată „Krupp”, cal. 120 mm. Cele 5 corpuri de armată mai dispuneau, fiecare, de câte 3 baterii de obuziere cu tragere repede „Krupp”, md. 1912, cal. 105 mm107. Muniţia însă nu ajungea decât pentru câteva zile de luptă108.

Părţile sedentare şi miliţiile, dar şi formaţiunile de rezervă, ridicate la mo-bilizare peste numărul de arme moderne – problemă semnalată cu mulţi ani înainte de unii deputaţi, printre care şi Take Ionescu109 –, au fost înzestrate cu puşt ile vechi „Henry-Martini”, md. 1879, cal. 11, 43 mm. Desigur, faptul că armamentul de in-

104 Documente privind Istoria Militară a Poporului Român. Ianuarie 1886-Mai 1888, Editura Milita-

ră, Bucureşti, 1975, p. 402. 105 Ibidem, p. 403. 106 Petre Otu, op. cit., p.102-103. 107 Pe lângă acestea, la dispoziţia corpurilor de armată se mai aflau 4 baterii de munte cu tragere repede

„Schneider” cal. 75 mm şi 3 baterii de munte „Armstrong” cal. 63 mm, precum şi 2 baterii obuziere cu tragere repede „Schneider”, md. 1912, cal. 150 mm (România în Războiul Mondial. 1916-1919, Vo-lumul I, Capitolele I-VIII, p. 32).

108 Colonel George Garoescu, Războaiele balcanice 1912-1913 şi campania României în Bulgaria, Lucrare aprobată de Marele Stat Major [Bucureşti], 1935, p. 125.

109 Take Ionescu, Discursuri politice, III (1896-1899), Publicate prin îngrijirea lui Cristu S. Negoescu, Editura Librăriei Socecŭ & Comp., Bucureşti, 1903, p. 234.

54

fanterie nu era de un calibru unitar putea crea probleme de aprovizionare cu muni-ţie, fapt înregistrat apoi în timpul campaniei din 1916.

Campania a arătat că materialul de pontoane râuri aflat asupra corpurilor de armată a făcut faţă cererilor ridicate de operaţiile militare, însă nu şi materialul de pontoane fluvii, în timpul campaniei aruncându-se doar două poduri peste Dună-re110, ceea ce a împiedicat o circulaţie fluentă între cele două maluri ale fluviului, mai ales pentru serviciile administrative şi cel sanitar. Pentru aceasta marina milita-ră a mobilizat, pe lângă navele sale, care au asigurat paza podurilor şi flancul drept al trupelor Corpului de Dobrogea, şi navele „Navigaţiei Fluviale Române” şi ale „Serviciului Hidrografic Român”, care au contribuit la traversarea trupelor şi a aprovizionărilor peste Dunăre şi la realizarea podurilor de pontoane.

În campania din 1913 armata a folosit pentru prima dată aviaţia. Aceasta, atâta cât a fost, a contribuit în special la recunoaşterea şi cercetarea terenului, cât şi la trans-miterea de mesaje. Cu toate acestea, în ansamblul ei aviaţia română în 1913, compu-să dintr-o secţie de aviaţie militară şi o secţie a Ligii aeriene, nu a dat rezultatele aşteptate, unii contemporani contestând utilitatea secţiei Ligii Aeriene. Un contempo-ran, Corvin M. Petrescu, aprecia activitatea Secţiei nr. 1 militară, care efectuase 35 de recunoaşteri ale teritoriului inamic, însă nota că Secţia nr. 2 Liga Aeriană, „care a fost sub direcţia d-lui G.V. Bibescu, nu putem spune decât că a fost de o perfectă inu-tilitate, nefiind de nici un folos armatei prin faptul că se mărginea mai mult a face «sport» decât de a fi un instrument docil la dispoziţia comandamentului armatei”111.

* Dificultăţile cele mai mari au apărut în domeniul intendenţei, administraţiei

şi serviciului sanitar112, servicii care sufereau de o centralizare excesivă, existând o disproporţie între efectivul de pace şi cel mobilizat. La aceasta a contribuit şi faptul că armata, în primul deceniu al secolului al XX-lea, „mărindu-se necontenit, nu a fost înzestrată în aceeaşi măsură cu mijloacele şi unităţile sale administrative în legătură cu întreţinerea oşt irii”113. Probleme au fost constatate încă din 1909, când Alexandru Marghiloman a semnalat în Parlament nereguli grave în domeniul apro-vizionării cu alimente şi furaje114.

Serviciul intendenţei a fost subordonat Marelui Cartier General. În afara faptului că nu existau suficiente cadre – se înregistra un deficit de ofiţeri de admi-nistraţie de 40% şi de ofiţeri de intendenţă de 50% –115, ofiţerii şi subofiţerii care încadrau trupele erau insuficienţi pregăt iţi.

Pe lângă aceasta, s-a dovedit, mai ales în prima parte a campaniei, că ma-nutanţele şi bucătăriile de campanie nu au putut să asigure aproape jumătate din raţiile necesare armatei, circa 224.000, existând mari probleme şi în privinţa trans-portului lor. Deşi pe lângă fiecare depozit mobil a funcţionat câte o bucătărie de 110 Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, p. 290. 111 Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 110. 112 „Dezbaterile Adunării Deputaţilor”, nr. 10, 24 decembrie 1913, p. 118. 113 Maior An. Tomiţă-Răzăşul, Gospodăria militară la români, în Întreţinerea armatei române de-a

lungul timpurilor, Tipografia „Viaţa Literară”, Bucureşti, 1941,p. 208. 114 Petre Otu, op. cit., p. 75. 115 General-maior Ioniţă Botoş, general-maior (r) Matei Obogeanu, Intendenţa Armatei Române de-a

lungul timpurilor, Bucureşti, Editura Militară, 1992, p. 117.

55

campanie, fiecare cu 30 cuptoare sistem nou „Manfred Weiss”, aceasta nu a produs zilnic decât 45.000 raţii, insuficiente pentru aprovizionarea unui corp de armată116. În ceea ce priveşte vehiculele, la un corp de armată existau între 114-129 trăsuri în loc de 860 de vehicule, restul fiind completate cu trăsuri de rechiziţie neîncăpătoa-re, puţin rezistente şi fără prelate117.

Deplasarea rapidă a trupelor spre interiorul Bulgariei a făcut ca în prima săptămână serviciile de administraţie şi subzistenţă să rămână pe malul românesc al Dunării, în locul lor fiind înfiinţate convoaie şi depozite de subzistenţă improviza-te118. Aprovizionările soseau cu greu până la trupe şi, când ajungeau, erau neîndes-tulătoare şi de multe ori cu hrana alterată. Trupele au suferit de foame şi au fost cazuri în care unii militari au murit din cauza lipsei de hrană119. Situaţia s-a îmbu-nătăţit , după cum îi raporta ministrul de război, generalul C. N. Herjeu, regelui Ca-rol I la 13/26 iulie 1913 în legătură cu funcţionarea serviciului de subzistenţă, pe măsura înfiinţării depozitelor centrale de la Rahova şi Samovit şi a celor regionale la Kneja, Plevna, Borovani şi Lovcea120. După 15/28 iulie 1913, trupele au început să aibă pâine făcută de manutanţă la faţa locului121.

Carenţe dramatice au înregistrat uniformele, micul şi marele echipament pentru unităţile de rezervă şi o parte din cele active, care s-au confruntat cu lipsuri între 75-90%122, motiv pentru care li s-au repartizat uniforme cu chipiuri de dinainte de 1890. „Oamenii de la serviciile de subzistenţă, coloane, depozite mobile, miliţienii din interior, nu au avut efecte militare”, se menţionează într-un studiu al campaniei din 1913, iar mulţi dintre aceşt ia „nu au avut decât centironul sau o capelă, restul efectelor fiind ale lor proprii. Soldaţii aveau parte din ei numai sacul de merinde. Mulţi dintre ei purtau pâinea la un loc cu cartuşele, ori în traista proprie adusă de aca-să”123. Constantin Argetoianu, căpitan (r) medic la ambulanţa Diviziei 2 infanterie din Corpul 1 armată, descrie o zi de instrucţie la Compania sanitară, ofiţerul coman-dant dispunând o aranjare originală, care reprezenta şi situaţia reală a echipării arma-tei române la 1913: „Îşi aşezase compania pe trei rânduri cam egale: primul rând format din elementele active cu uniformă completă şi cu puşt i, rândul al doilea din rezervişt i cu tunici dară fără pantaloni militari, nici cizme, nici puşt i, iar rândul al treilea din rezervişt i mai puchinoşi, fără tunică, fără pantaloni de uniformă şi fără cizme şi bineînţeles fără puşt i. Celor fără puşt i li se încredinţase o stinghie de bran-cardă sau o cârjă cu care executau mişcările comandate de maiorul Constantinescu, într-o ploaie de cruci şi Dumnezei”124.

Şi croiala uniformei s-a dovedit a nu fi adecvată, în special pantalonii, de aceea, ulterior, pe lângă reorganizarea serviciilor logistice, s-au adus şi o serie de

116 Corvin M. Petrescu, , p. 112. 117 Maior An. Tomiţă-Răzăşul, op. cit., p. 208. 118 Maior An. Tomiţă-Răzăşul, op. cit., p. 212; Florina Fodac, op. cit., p. 149. 119 Florina Fodac, op. cit., p. 149. 120 AMR, fond Cabinetul ministrului, dosar nr. 1/1913, f. 180-181. 121 Ion Zamfirescu, op. cit., p. 14. 122 Maior An. Tomiţă-Răzăşul, op. cit., p. 216; România în Războiul Mondial. 1916-1919, Volumul I,

Capitolele I-VIII, p. 32. 123 Maior An. Tomiţă-Răzăşul, op. cit, p. 216. 124 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 16.

56

modificări „uniformelor de campanie, în sensul simplificării şi eficientizării lor”125.

S-a constatat, de asemenea, că echipamentul transportat de un infanterist asupra sa era foarte greu din cauza unor adaosuri inutile, dificil de purtat pe distanţe lungi. Un participant la campanie, plutonierul-major Anghel Gheorghe din Regimen-tul 8 infanterie „Buzău”, constata că echipamentul: „fără exagerare e cam greu … Raniţa ţine recordul de greutate, mă gândesc că toate îi sunt necesare soldatului, dar sunt multe care ar putea fi suprimate”126.

De asemenea, sunt relatări despre lipsurile de mare echipament, cum erau raniţe, cartuşiere, saci de merinde, foi de cort, corturi individuale, dar şi calitatea sla-bă a unora din piesele din micul echipament, cum au fost bocancii şi bluzele127. S-a constatat că unii militari, rezervişt ii în special, au folosit la arme sfori în loc de curele regulamentare128. S-a înregistrat o lipsă acută de corturi, acestea fiind asigurate doar pentru jumătate din trupă129, în condiţiile în care perioada campaniei a fost caracteri-zată de ploi continue şi temperaturi scăzute.

* Probleme majore s-au înregistrat la serviciul sanitar al armatei române,

subordonat, la rându-i, Marelui Cartier General. Problemele Serviciului sanitar al armatei fuseseră constatate de mai multă

vreme şi semnalate din timp, însă din cauze financiare au fost luate măsuri la minima rezistenţă care au dat doar impresia unei asigurări medicale solide a armatei. Astfel, încă în timpul dezbaterilor la Legea pentru organizarea armatei din 1910, generalul dr. Gr. Romniceanu s-a simţit dator să semnaleze slaba înzestrare cu material sanitar şi echipament a armatei atrăgând, totodată, atenţia asupra condiţiilor precare de trai ale militarului român130. De aceea s-au făcut eforturi pentru dotarea Serviciului sani-tar cu materiale; a continuat să existe problema încadrării cu personal.

Fiecare corp de armată şi fiecare divizie dispunea de o ambulanţă. În zona etapelor existau 5 spitale de evacuare, 5 spitale de etapă, 5 spitale de contagioşi, 5 depozite de mutilaţi şi 2 depozite de convalescenţi. Corpurile de armată şi diviziile din zona de operaţii dispuneau de câte o trăsură de farmacie, un furgon cu medica-mente şi un car veterinar. La formaţiunile din zona etapelor, se găsea un depozit central cu material sanitar, veterinar şi farmaceutic şi câte un depozit asemănător pe lângă fiecare spital de evacuare. Evacuarea era asigurată spre interiorul ţării de 8 trenuri sanitare permanente. De asemenea, din 1912 armata fusese dotată cu 5 labo-

125 Horia Vl. Şerbănescu, O ţinută de campanie – cât mai cenuşie cu putinţă. 1912-1930, în „Revista

Muzeului Militar Naţional. Supliment”, nr. 3/1997, p. 26, 28; vezi şi „Revista Infanteriei”, an XVII, nr. 201 din august 1913, p. 20-21, şi „Revista Infanteriei”, nr. 202 din septembrie 1913, p. 37-41.

126 Plutonier-major Anghel Gheorghe, Amintiri din înălţătorul avânt din 1913 peste Balcani, sau Bu-cureşti-Sofia pe jos cu 34 kilograme în spate, Buzău, 1915, p. 18.

127 Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, p. 291. 128 Constantin Kiriţescu, op. cit., p. 206. 129 P rofesor dr. [Dimitrie] Gerota, Impresiuni şi aprecieri în timpul acţiunii militare din Bulgaria,

Atelierele Grafice Socec & Co., Societate Anonimă, Bucureşti, 1913, p. 26-27. 130 Dr. Marin C. Stănescu, Ani de restructurări şi pregătiri ale armatei în vederea înfăptuirii idealului

naţional (1907-1914), în Apărarea Naţională şi Parlamentul României, vol. 1, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 253.

57

ratoare de bacteriologie (dar nu aveau personal), etuve locomobile, aparate de dez-infectat prin vapori de formol131.

În 1911, se procedase la modernizarea materialelor sanitare, iar în 1912 s-au cumpărat trăsuri de ambulanţă, furgoane pentru medicamente, pansamente şi in-strumente chirurgicale.

Aceasta era organizarea, însă în realitate situaţia era alta. În afară de lipsa personalului de specialitate, existau doar 295 de medici ofi-

ţeri (200 medici, 47 veterinari şi 48 farmacişt i), mulţi dintre ei slab pregăt iţi132, a mai fost nevoie să fie mobilizaţi circa 600 de medici133. Nu surprinde faptul că, după ce doctorul Ioan Cantacuzino a produs serul antiholeric, fabricat şi expediat pe front cu întârziere, au existat medici care nu-i cunoşteau utilitatea. Din cauza slabei pregăt iri profesionale a unor medici, care nu au realizat riscul epidemiei, bolnavi de holeră din Divizia 1 infanterie au fost transportaţi spre centrele de adunare cu vehiculele care aprovizionau trupele cu pâine, contaminându-le134.

S-a constatat că multe din unităţile sanitare mobilizate nu au avut medica-mentele necesare, deşi acestea existau în depozitele armatei, iar la mobilizare co-mandanţii unităţilor nu au avut iniţiativa să rechiziţioneze de la drogherii minimum de medicamente necesar135. Acest fapt a făcut ca materialul sanitar să lipsească atât de la unităţi cât şi de la formaţiunile sanitare ale marilor unităţi136.

Formaţiunile sanitare ale corpurilor de armată şi ale diviziilor au trecut Dunărea la 6-7 zile după unităţile combatante, deşi după regulament trebuiau să le urmeze imediat.

În a doua jumătate a lunii iulie, în rândul trupelor române, aflate în contact cu populaţia bulgară, a izbucnit epidemia de holeră. Primele cazuri au fost semnalate la Ferdinandovo şi la Vraţa, dar, deşi epidemia fusese semnalată printr-un raport me-dical la 9/22 iulie 1913, focarul principal a devenit Orhania, unde se afla cantonat Corpul 1 armată137.

În pofida faptului că din relatările anterioare se şt ia că toată Bulgaria era contaminată, epidemia din rândul trupelor române a luat prin surprindere corpul medical. La conducerea Direcţiei serviciului sanitar din Marele Cartier General a fost numit, ca inspector general, profesorul dr. Ioan Cantacuzino, care a coordonat fabricarea vaccinului antiholeric în cantităţi mari. Pe front au fost dislocate spitale şi laboratoare, atât militare cât şi civile, care au procedat la dezinfectarea trupelor şi au încercat limitarea epidemiei. Au fost amenajate spitale şi lazarete de holerici atât în Bulgaria cât şi în România la Şiştov, Zimnicea, Nicopole, Turnu Măgurele şi Bechet138. Pentru supravegherea circulaţiei între cele două maluri ale Dunării, au fost instalate cordoane sanitare de-a lungul malurilor fluviului, unul între Vârciorova şi Călăraşi, iar celălalt , în Bulgaria, între Rahova şi Nicopole.

131 Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 118. 132 Florina Fodac, op. cit., p. 153. 133 Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 118. 134 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 34. 135 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 14-15; Florina Fodac, op. cit., p. 153. 136 România în Războiul Mondial. 1916-1919, Volumul I, Capitolele I-VIII, p. 32. 137 Florina Fodac, op. cit., p. 151. 138 Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 120.

58

Datorită măsurilor luate de serviciul sanitar care a constat în „asanarea lo-calităţilor, lărgirea cantonamentelor trupelor, deplasarea trupelor pentru izolarea unităţilor contaminate”139 pierderile au fost diminuate. Au fost înregistrate 9.052 cazuri de holeră din care au murit 1 494 militari. În lazarete au fost trataţi 2.534 holerici din care au decedat 117140. Deci, în total, au murit din cauza epidemiei 1.611 militari. Cu toate măsurile luate epidemia a fost adusă pe teritoriul României de trupele demobilizate, civilii decedaţi din cauza bolii nefiind luaţi în calcul de statisticile militare141.

Trebuie menţionat că epidemia de holeră nu s-a răspândit în zona Corpului de Dobrogea, în Cadrilater142.

* La nivelul oficialităţilor au fost exprimate aprecieri, mai ales că obiectivul

propus fusese atins, iar România apărea ca o putere reală în Balcani, cu un cuvânt de spus în politica din sud-estul Europei. După pacea de la Bucureşt i, se produsese-ră importante modificări în configuraţia politico-teritorială a Peninsulei Balcanice. Pentru evoluţia armatei române şi pregăt irea de război, campania din 1913 a repre-zentat un câşt ig rezultat din operaţiile militare; în acest sens, Corvin Petrescu apre-cia necesitatea ca, „înainte de a merge mai departe cu dezvoltarea puterii noastre militare, să consolidăm ceea ce avem astăzi; să împlinim, ca să întrebuinţez o meta-foră, canevasul existent cu toate detaliile, până la cele mai mici şi să dăm activităţii noastre, pe lângă stabilitate, şi o îndrumare metodică”143.

Referindu-se la campania din 1913 Constantin Argetoianu face în amintiri-le sale următoarele observaţii: „Intrarea noastră în acţiune a fost cu totul justificată. Ea a fost pentru noi totuşi o mare nenorocire, fiindcă sarcina de îndeplinit a fost prea uşoară şi ne-a întărit obiceiurile noastre de a trata toate lucrurile cu prea mare uşurinţă. Dacă nu ar fi fost holera, campania noastră din 1913 ar fi fost o simplă plimbare, căci nu am fi avut prilejul să dăm o singură luptă. Holera ne-a secerat multă lume şi ne-au dovedit că serviciile noastre sanitare erau nule. Am rămas însă cu iluzia că avem o armată. Câteva lupte ne-ar fi dovedit că şi armata era în halul serviciului sanitar. Dar fiindcă această dovadă nu s-a făcut şi fiindcă uşuratici şi lăudăroşi cum suntem ne-am fălit peste măsură cu imaginare succese, am rămas după campania din Bulgaria cu credinţa că avem o armată bine înzestrată, bine or-ganizată şi bine condusă. Această încredere ne-a cam închis ochii şi în cei trei ani disponibili până la intrarea noastră în războiul mondial nu am făcut ce trebuia pen-tru a ne pune la înălţimea circumstanţelor şi a celorlalte armate beligerante”144.

La rândul său. generalul D. Iliescu constata că la „1 ianuarie 1914 armata se găsea în cea mai mare lipsă de tot ce-i era neapărat trebuincios pentru a intra în campanie”145. 139 Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, p. 291. 140 Corvin M. Petrescu, op. cit., p. 120. 141 Constantin Kiriţescu, op. cit., p. 206. 142 Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829-1919), vol. I, Editura Muzeului Mari-

nei Române [Constanţa, 2008], p. 70. 143 Corvin M. Petrescu, op. cit., 133. 144 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 11-12. 145 General Dumitru Iliescu, Răsboiul pentru Întregirea României. Pregătirea militară, vol. I, Impri-

meriile Independenţa, Bucureşti, 1920, p. 217.

59

Într-adevăr, în ciuda optimismului afişat de autorităţi, erau multe lucruri care trebuiau să ridice semne de întrebare Marelui Stat Major: existau probleme privind artileria grea, lipsa artileriei de munte, inutilitatea sesizată deja a fortificaţi-ilor de la Bucureşt i şi FNG. Carenţele de înzestrare şi organizare – mai ales a in-tendenţei acuzată că, „datorită neglijenţei sau abuzurilor funcţionarilor ei, a privat pe soldaţi de hrană şi echipament corespunzător pentru vremea ploioasă şi neobiş-nuit de rece” şi ale serviciului sanitar, a cărui slabă funcţionare a contribuit la de-clanşarea epidemiei de holeră, care a făcut peste 1.600 de victime în rândul milita-rilor trecuţi peste Dunăre – au fost criticate mai ales de opoziţie, care era în contradicţie cu tonul triumfal afişat de autorităţi146.

Chiar în lucrările oficiale ale vremii, s-a sugerat ca pe viitor să se realizeze o instruire mai bună a militarilor, să se completeze cu personal „aparatului auxili-ar” (intendenţa, administraţia, serviciul sanitar) şi să se încadreze complet cu ofiţeri şi subofiţeri unităţile permanente şi de rezervă. Printre propunerile avansate, se număra şi aceea a unei mai bune organizări a serviciilor sanitar şi poştal, îmbunătă-ţirea sistemului rechiziţiilor militare, căile de comunicaţii să fie gândite şi din punct de vedere strategic, urmând să se facă demersurile necesare pentru ameliorarea ra-sei cailor autohtoni, de şa şi pentru tracţiune. Trebuia să se continue înfiinţarea fa-bricilor de conserve pentru armată147, atât de necesare trupelor, pentru a preîntâm-pina situaţii cum au fost acelea când, pentru aprovizionarea armatei, au fost aduse, pe jos, cirezi de vaci, din care o parte au murit înainte de destinaţie, iar întârzierile în transportul de ceapă, cartofi şi legume au avut ca rezultat alterarea acestora. De asemenea, fânul necesar animalelor de călărie sau tracţiune a fost neîndestulător148.

Din punctul de vedere al organizării marilor unităţi, s-a ajuns la concluzia că era nevoie să se înzestreze trupele de cavalerie cu artilerie, special destinată acestora, iar diviziilor de cavalerie independente să li se alăture în organică o unita-te de infanterie.

În privinţa înzestrării cu armament, s-a ajuns la concluzia ca era necesar să se achiziţioneze mai multe arme de infanterie, mitraliere şi piese de artilerie pentru com-pletarea necesarului la diviziile de rezervă. Totodată, pentru marina militară a fost pre-văzută dotarea cu nave din categorii noi, cum au fost distrugătoarele şi submarinele149.

T impul scurs între Al Doilea Război Balcanic şi Primul Război Mondial a fost prea scurt pentru a mai permite completarea înzestrării, fapt care, în campania din 1916, a avut un impact major asupra desfăşurării operaţiilor şi, în ultimă instan-ţă, a dus la pierderea Olteniei şi Munteniei.

146 Florina Fodac, op. cit., p. 147. 147 O astfel de fabrică de conserve pentru armată fusese concesionată la iniţiativa generalului de divi-

zie Alexandru Averescu în timpul mandatului său ca ministru de Război în perioada 13 martie 1907-27 decembrie 1908 (Petre Otu, op. cit., p. 71).

148 Maior An. Tomiţă-Răzăşul, op. cit., p. 215. 149 Cornel I. Scafeş, 100 Jahre rumänische Kriegsmarine, în „Marine-Rundschau. International”,

September 1977, p. 496.

60

PARTICIPATION OF THE ROMANIAN ARMY IN THE SECOND BALKAN WAR

The article deals with the causes that triggered the war, the strategic march toward Sofia, the several battles that folooowed and the drawbacks witch the Romanian Command had to cope with during mobilisation and military operations.

61

REGIUNEA FORTIFICATĂ FOCŞANI–NĂMOLOASA–GALAŢI

Ioan I. Scafeş*

Preocuparea pentru fortificarea teritoriului ţării în vederea măririi capacită-ţii de ripostă împotriva eventualilor atacatori a apărut în România la scurt t imp du-pă alegerea în fruntea statului a principelui Carol, fiind generată de tensionarea re-laţiilor României cu puterea suzerană. Primele acţiuni au fost iniţiate în 1866 de către o comisie formată din maiorul Gh. Slăniceanu şi căpitanii E. Arion şi N. Dabija, însărcinată cu studierea întăririi capitalei principatului prin fortificaţiune provizorie. Preocuparea pentru această temă a fost jalonată în anii următori de stu-diul mr. E. Arion din 1872 prin care autorul, reiterând importanţa fortificării ţării, enunţa şi principiile de bază ale unui sistem defensiv, ce trebuia adecvat formei şi naturii graniţelor ţării, precum şi de activitatea comisiei prezidate de col. Gh. Manu, numită în 1873 de ministrul de război, generalul I. Em. Florescu, pentru a studia configuraţia terenului, completând cercetările asupra fortificării Capitalei.

Tema a fost reluată după încheierea Războiului de Independenţă, la iniţiativa regelui Carol I, ce intenţiona construirea în România a unui sistem de fortificaţii per-manente bine structurat, asemănător cu cele existente în Rusia, Austro-Ungaria, Germania, Franţa, şi Belgia.

Concepţia fortificării teritoriului României s-a cristalizat însă doar la înce-putul anilor ’80 ai secolului trecut, în special datorită activităţii celei de-a doua co-misii Manu (1882), ce reluase şi îmbunătăţise studiile anterioare asupra problema-ticii, cât şi opiniilor generalului H.A. Brialmont, exprimate în memoriul cu acelaşi subiect, înaintat guvernului român la 15/27 decembrie 1882.

Brialmont, al cărui punct de vedere a fost însuşit de guvernanţii României, s-a pronunţat pentru adoptarea modelului olandez şi belgian, eficient şi ieftin, bazat pe fortificaţii ridicate în zone strategice, pledând astfel pentru respingerea exem-plului francez (protejarea graniţei cu o linie continuă de forturi), considerat a fi prea costisitor. În acelaşi memoriu, generalul Brialmont a propus abordarea con-strucţiei sistemului de fortificaţii permanente într-o ordine precisă, în funcţie de importanţa componentelor sale: Bucureşti (cel mai mare şi cel mai bogat oraş al României, principal nod de comunicaţii, plasat la egală distanţă de Orşova şi Ga-laţi, de munţi şi principalele trecători), un cap de pod pe Siret , la Mărăşeşt i (pentru blocarea unor atacuri dinspre nord), Galaţi (principal port pe Dunăre şi important centru comercial), Cernavoda (cap de pod pentru forţele din Dobrogea şi bază de atac pentru o eventuală operaţiune în Bulgaria), Constanţa (principalul port româ-nesc la Marea Neagră).

Conform acestei viziuni amenajarea capului de pod pe Siret deţinea priori-tatea a doua, imediat următoare fortificării Capitalei. Importanţa sa deosebită rezida în faptul că urma să transforme spaţiul de cca. 100 km dintre cotul Dunării şi Carpaţii de Curbură, lipsită de bariere naturale importante, într-un obstacol impor-

* expert, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”.

62

tant împotriva unor atacuri venite dinspre est, de dincolo de Prut, sau dinspre nord, oferind astfel răgazul necesar concentrării armatei în zona de rezistenţă principală, Cetatea Bucureşt i.

Regiunea Întărită Focşani - Nămoloasa - Galaţi (Regiunea Întărită F.N.G.), aşa cum a fost numită zona fortificată dintre curbura Carpaţilor şi Dunăre, acoperea un front de circa 72 km, fiind compusă din 3 capete de pod, (numite în epocă şi fronturi cuirasate sau fronturi întărite) ce aveau scopul interzicerii celor 3 căi de pătrundere spre Câmpia Română aflate de-a lungul Siretului: Focşani, Nămoloasa şi Galaţi. Fronturile întărite au fost construite conform concepţiei maiorului german Maximilian Schumann ce, într-un studiu realizat la cererea guvernului român în anul 1887, propunea amenajarea în zona Siretului de jos a unei regiuni întărite, conform unui sistem original, ce-i aparţinea. Schumann considera că organizarea unei poziţii defensive permanente trebuie să se bazeze pe fortificaţii de dimensiuni mai reduse decât ale forturilor clasice, pe baterii permante înarmate cu artilerie specializată, ce puteau anihila atât atacurile infanteriei inamice, prin focul pieselor de calibru mic, cât şi bateriile adverse, prin tunurile şi mortierele de calibru mare. În viziunea lui Schumann, prin amplasare, bateriile permanente constituiau linii de apărare continue, capabile să se sprijine reciproc cu foc, asigurând, conform planu-rilor, o densitate de 6,7 guri de foc / km de front.

Lucrările au început la 23 mai 1888, dar Comisia de Apărare a ţării le-a în-trerupt la 6 iunie 1889 când, sesizând că adâncimea redusă a dispozitivului propus de Schumann – doar 400 de metri – constituie o slăbiciune, a cerut îmbunătăţirea proiectului, fără a slăbi întrucâtva tăria şi importanţa acestor fortificaţiuni. Ca urmare, planurile iniţiale au fost remise autorului şi modificate de acesta, împreună cu un colaborator român, maiorul Ioan Culcer. Intervenţiile au vizat, acolo unde configuraţia terenului permitea, eşalonarea bateriilor pe trei linii în adâncime şi întărirea sectorului artileristic prin introducerea în dispozitiv, în locul turelelor blindate transportabile, cu tunuri de 37 mm, a turelelor blindate transportabile înar-mate cu tunuri de 53 mm, precum şi dotarea capetelor de pod Nămoloasa şi Galaţi cu turele rotative, înarmate cu obuziere cal. 120 mm.

Cele 3 capete de pod ce au alcătuit Regiunea Întărită F.N.G. au fost con-struite de Regimentul 2 Geniu căruia i s-a încredinţat această misiune la 24 februa-rie 1888. Comandantul regimentului, col. Z. Gheorghiu, a fost numit director al lucrărilor, iar administrarea tuturor problemelor legate de amenajările genistice a revenit Direcţiunii lucrărilor de fortificaţiune a Regiunei Întărite Focşani – Nămo-loasa – Galaţi, creată special în acest scop.

Fortificarea zonei a început prin abordarea construcţiei capetelor de pod Focşani şi Galaţi, sub comanda maiorilor V. Zottu şi respectiv C-tin Botez. După o întrerupere survenită în toamna anului 1888, construcţia celor două capete de pod a fost reluată în luna septembrie 1899, odată cu efectuarea modificărilor cerute de Comisia de Apărare. Din cauza lipsei de ofiţeri disponibili, fortificarea capului de pod Nămoloasa a început mai târziu, în luna mai 1890, sub comanda căpitanului Constantin Marian. În linii mari fortificaţiile celor 3 capete de pod au fost terminate în anul 1893.

Tot până la această dată au fost terminate şi alte obiective importante din regiune: podul metalic de la Lungoci, (construit de firma franceză Fives-Lille) şi

63

digul său de apărare, o bună parte din reţeaua de drumuri ce legau între ele fortifi-caţiile, fiind în desfăşurare acţiunea de plantare a glacisurilor şi şanţurilor cu vege-taţia (asigurată de cele 3 pepiniere, câte una pe lângă fiecare cap de pod, create spe-cial în acest scop) menită să împiedice deplasarea atacatorilor.

Ca urmare a stadiului avansat al lucrărilor, Direcţiunea lucrărilor de forti-ficaţiune a Regiunei Întărite Focşani – Nămoloasa – Galaţi, a fost desfiinţată în anul 1894 şi înlocuită provizoriu de Serviciul de Geniu al Corpului 3 Armată, în subordinea căruia au fost trecute cele 3 capete de pod. Au urmat apoi, în 1895, crearea Comandamentul Regiunii Întărite şi numirea unui comandant al acesteia în persoana generalului de brigadă Mihail Pastia, oficializate prin Î.D. nr. 2259.

Măsurile administrative menţionate nu au însemnat însă, aşa cum creau impresia, încheierea lucrărilor de amenajare a Regiunii Întărite F.N.G. Acestea au mai continuat până în anul 1900, când încă se mai planta vegetaţia impusă de pro-iectul original şi se continua îmbunătăţirea şi consolidarea căilor de comunicaţii din zonă.

Din punct de vedere constructiv fortificaţiile Regiunii F.N.G. au fost exe-cutate din beton simplu, cărămidă şi pământ. Calitatea lucrărilor a fost mediocră, în special din cauza turnării defectuoase a betonului în etape, la mari intervale de timp, ceea ce a dăunat solidităţii construcţiei. Încă de la terminarea lucrărilor, se aprecia că fortificaţiile F.N.G. nu erau capabilă să reziste la un asediu îndelungat.

Conform evidenţelor, lucrările Regiunii Întărite au costat 26.422.640 lei, din care cca. 13.800.000 lei pentru capul de pod Focşani, cca. 4.200.000 lei pentru capul de pod Nămoloasa şi cca. 8.000.000 pentru capul de pod Galaţi.

Din suma totală, aproximativ 11.000.000 lei au fost cheltuiţi pentru achizi-ţionarea armamentului şi a muniţiilor. Majoritatea armamentului ce a înzestrat Re-giunea a fost comandat la 19 iunie 1887, la Grusonwerke din Magdeburg – Buckau, Germania. Acest material era parţial fabricat în momentul comenzii, ceea ce a determinat firma Gruson să livreze primele piese la 9 februarie 1888, suprave-gherea comenzii fiind asigurată din partea Armatei Române, de maiorul A. Pavlo.

Comenzile de armament au constat în 46 obuziere cal. 120 mm, md. 1888,

36 mortiere cuirasate (sferice) cal 120 mm, md. 1887, 106 de tunuri cal. 53 mm, md. 1887, amplasate în turele cu eclipsă, 214 tunuri cu tragere repede cal. 53 mm, md. 1887, amplasate în turele mobile blindate, 214 tunuri cu tragere repede cal. 37

Imaginea unei baterie din linia a II-a a fortificaţiilor Regiunii Întărite F.N.G.

64

mm, md. 1887, amplasate în turele mobile blindate, 15 tunuri cal 150 mm, md. 1888, 15 turele mobile blindate, 4 000 de proiectile explosive şi 2.000 cutii cu şrapnele pentru obuzierele cal 120 mm, 15 000 de proiectile explosive şi 30.000 de cutii de şrapnele pentru tunurile cal. 53 mm.

În anul 1914, înainte de a se pune problema dezafectării sale, în Regiunea Întărită F.N.G. se aflau 676 piese de artilerie, adică peste de 46% din totalul artile-riei cu care Armata Română a început Primul Război Mondial.

În stadiul final Regiunea Întărită Focşani – Nămoloasa – Galaţi avea urmă-toarea configuraţie:

Frontul Întărit Focşani avea rolul de a controla comunicaţia feroviară Ro-man-Buzău-Bucureşt i şi era considerat a fi cea mai importantă componentă a Regiu-nii Întărite F.N.G. El se sprijinea cu flancul stâng pe dealurile Odobeşt ilor, ocupând un front de 16,5 km - distanţă măsurată în linie dreaptă între extremităţile flancurilor - între râurile Putna şi Milcov. Fortificaţiile urmau un traseu de forma unui semicerc, cu o lungime de 26 km, la o distanţă de oraş ce varia între 7 km, în flancul stâng şi 3 km în flancul drept.

Fortificaţiile erau organizate în 15 grupuri de baterii numerotate de la

vest spre est, astfel: nr. 1 O dobeşti, nr. 2 Vrancea, nr. 3 Panciu , nr. 4 Bâra, nr. 5 Mărăşeşti, nr. 6 Răsboieni, nr. 7 Turceni , nr. 8 Petreşti, nr. 9 Vânători , nr. 10 Putna, nr. 11 Jorăşti , nr. 12 Ştefan cel Mare, nr. 13 Mândreşti, nr. 14 Vasi-le Lupu, nr. 15 Milcov. În cadrul fiecărui grup al capului de pod Focşani fortifica-ţiile şi bateriile aferente erau dispuse în adâncime pe trei aliniamente constituind, prin alăturare, 3 linii, fiecare cu un anumit rol în luptă şi ca urmare dotate cu ar-mament diferit:

Organizarea Frontului Întărit Focşani

65

- linia 1, numită şi linia înaintată sau linia de protecţiune, cu rolul de a

crea în faţa dispozitivului, prin obuze cu mitralii, o perdea de foc împotriva infante-riei. Linia era formată din 45 baterii - câte 3 baterii în fiecare grup - amplasate la intervale de 500 m, compuse din câte 5 turele mobile sistem Schumann, cu tunuri cu tragere repede Gruson md. 1887, cal. 37 mm. Bateriile cal. 37 mm aveau o dis-punere în arc de cerc, cu profilul în glacis, cu şanţ în faţă, adânc de cca. 1m şi lat de 15-20 m. Parapetul bateriilor cal. 37 era orizontal, înalt de 2 m şi lat de 20 m.

Manevrarea turelelor mobile din înzestrarea unei baterii de prima linie, Frontului Întărit Focşani

Planul unei baterii de prima linie din Frontul Întărit Focşani, dotată cu turele mobile înarmate cu tunuri cal. 37 mm

Imaginea unei baterii din linia a III-a a fortificaţiilor Regiunii Întărite F.N.G..

66

- linia 2, numită şi linia intermediară era amplasată la 500 m în spatele primei linii, pe care trebuia să o susţină în apărarea terenului din faţa poziţiei. Ea era formată din 15 baterii - câte o baterie în fiecare grup - a câte 6 turele cu eclipsă fiecare, înarmate cu tunuri cu tragere repede Gruson, md. 1887, cal. 53 mm. Bate-riile cal. 53 mm erau dispuse în formă de unghi spre înainte, cu o deschidere de 150°, cu relieful înalt de 2 m.

- linia 3, numită şi poziţia de rezistenţă şi luptă, cu rol de a susţine lupta

artileriei, dar şi cu posibilitate de a acţiona împotriva infanteriei. Ea era formată 15 baterii mixte – câte 1 în fiecare grup – înarmate cu câte un tun cal. 120 mm în cu-polă cu eclipsă şi câte 2 mortiere cuirasate (sferice), cal. 120 mm, amplasate la 500 m în spatele centrului bateriilor din linia 2. Bateriile din linia 3 aveau un plan circu-lar, cu frontul posterior frânt, cu şanţ frontal adânc de 1,5 m şi parapet frontal de 2,25 m - 3,25 m. Ele constituiau nucleul liniei artileriei.

Planul unei baterii din linia a II-a din Frontul Întărit Focşani, dotată cu tunuri cal. 53 mm în turele cu eclipsă. Acelaşi tip de amplasament era utilizat şi în linia a II-a a Frontului Întărit Galaţi

Planul unei baterii din linia a III-a din Frontul Întărit Focşani, dotată 1 tun cal. 120 mm în turelă cu eclipsă şi 2 mortiere cuirasate cal. 120 mm

67

În spatele bateriilor şi între ele a fost construită o şosea de centură care, la rândul ei era legată de Focşani prin 5 drumuri principale.

Frontul Întărit Nămoloasa se afla în centrul Regiunii Întărite Focşani - Nămoloasa - Galaţi, la un interval de 23 km faţă de flancul drept al Frontului Foc-şani, şi de 28 km faţă de flancul stâng al Frontului Galaţi. Rolul său era de a aco-peri podurile de la Lungoci, Fundeni şi Nămoloasa, de a asigura armatei posibilita-tea de a acţiona la nord de Siret şi de a bloca, în caz de necesitate, comuniaţia rutieră şi feroviară Iaşi-Galaţi. Fortificaţiile din această zonă constituiau un cap de pod pe malul stâng al Siretului ce acoperea un front de 7,5 km, cu flancul stâng în aval de confluenţa Siretului cu Bârladul şi flancul drept în zona inundabilă a Siretului, în dreptul satului Blehani. Fortificaţiile urmau un traseu în forma unui semicerc, cu o lungime pe linia exterioară de 12,5 km, la o distanţă de 9,5 km de Nămoloasa. Ele erau organizate în 8 grupe de baterii numerotate de la vest spre est, astfel: nr. 1 Călieni, nr. 2 Şerbăneşti , nr. 3 Tecuci, nr. 4 Călmăţui, nr. 5 Mihai Bravu, nr. 6 Tudor Vladimirescu, nr. 7 Galaţi , nr. 8 Siret. Datorită configuraţiei terenului, în cadrul fiecărei grupe, fortificaţiile cu bateriile aferente erau dispuse în adâncime doar pe două aliniamente, constituind prin alăturare două linii, ceea ce condus la modificarea artileriei amplasate aici, astfel:

Imagine unei baterii din linia a III-a a Frontului Întărit Nămoloasa. În prim plan turela cu eclipsă a tunului cal. 120 mm , în spatele căreia sunt amplasate, pe acelaşi ax, două mortiere cuirasate, cal. 120 mm.

68

- linia 1, cu rolul de a opri atacurile infanteriei inamice, era formată din 24

baterii (câte 3 în fiecare grup) amplasate la intervale de 500 m, compuse din câte 3-5 turele transportabile înarmate cu tunuri cu tragere repede cal. 53 mm. Din punct de vedere al amenajării, linia 1 era asemănătoare cu linia 1 din capul de pod Focşani.

Planul unei baterii de prima linie din Frontul Întărit Nămoloasa, dotată cu turele mobile înarmate cu tunuri cal. 53 mm. Acelaşi tip de amplasament era utilizat şi în linia a I-a a Frontului Întărit Galaţi.

Organizarea Frontului Întărit Nămoloasa

69

- linia 2, cu rol de luptă contra infanteriei, sprijin şi contrabaterie, era am-plasată la 500 m în spatele primei linii, şi era compusă din 8 baterii (câte 1 de grup) a câte 2 în cupole rotative, înarmate cu obuziere Krupp, md. 1888, cal 120 mm. Bateriile din linia 2 aveau un plan semicircular, cu profil în glacis, cu relief de 2 m. Partea posterioară a bateriei avea şanţ de circulaţie de 5 m lăţime şi 1,8 m adânci-me. Parapetul dintre cupolele obuzierelor era amenajat pentru infanterie.

Toate lucrările frontului erau legate printr-o şosea de centură. Frontul Întărit Galaţi constituia aripa dreaptă a Liniei Fortificate F.N.G.

Rolul său era de a apăra culoarul Focşani – Galaţi, de a opri atacurile dinspre N şi dinspre E, posibile în cazul pătrunderii unei flote inamice pe Dunăre. Fortificaţiile porneau de pe Siret, la 5 km vest de Şendreni şi urcau spre nord-est, în formă de arc de cerc, oprindu-se cu flancul drept în lacul Brateş, la cca. 3 km nord de Galaţi. Faţă de celelalte zone fortificate, Galaţi avea în plus misiunea de a interzice un eventual atac dinspre E de lacul Brateş, şi în special pătrunderea unei flote inamice pe Dunăre. Această particularitate a dus la organizarea fortificaţiilor de la Galaţi în 2 sectoare, astfel:

a. sectorul Siret – Brateş cu o lungime de 14 km, compus din 10 grupuri de baterii, numerotate, de la vest spre est, astfel: nr.1 Siret, nr. 2 Şendreni, nr. 3 Măli-na, nr. 4 Barboşi , nr. 5 Smârdan, nr. 6 Covurlui, nr. 7 Fileşti, nr. 8 Traian, nr. 9 Rareş, nr. 10 Brateş. În cadrul fiecărui grup fortificaţiile cu bateriile aferente erau dispuse în adâncime pe 3 aliniamente, constituind prin alăturare 3 linii:

- linia 1, compusă din 30 baterii (câte 3 de fiecare grup), fiecare a câte 3 tu-rele transportabile cu tunuri cu tragere repede cal. 53 mm. Din punct de vedere al amenajării genistice, bateriile din această linie erau organizate identic cu cele din linia 1 de la Nămoloasa;

- linia 2, amplasată la 500 m în spatele liniei 1. Era compusă din 10 baterii (câte 1 de fiecare grup), fiecare a câte 6 turele fixe, cu eclipsă, înarmate cu tunuri cu tragere repede cal. 53 mm. Bateriile din această linie erau organizate identic cu cele din linia 2 de la Focşani;

Planul unei baterii din linia a II-a din Frontul Întărit Nămoloasa dotată cu obuziere cal 120 mm în cupole rotative.

70

- linia 3, amplasată la 500 m în spatele liniei 2, cu care forma un grup tac-

tic. Ea era compusă din 13 baterii cal. 120 mm, astfel: 6 baterii a câte 2 obuziere şi 2 mortiere cal. 120 mm, 6 baterii a câte 2 obuzier cal. 120 mm, 1 baterie compusă din 2 obuzier şi 1 mortier cal. 120 mm. Bateriile din linia 3 erau organizate în gla-cis, cu relief de 2 m, cu şanţ de 3 m adâncime, mai lat în dreptul mortierelor.

Organizarea Frontului Întărit Galaţi

Planul unei baterii cu dotată cu două obuziere cal 120 mm în cupole rotative, din linia a II-a a Frontului Întărit Nămoloasa. Acelaşi tip de amplasamente era utilizat în linia a III-a a Frontului Întărit Galaţi

71

Destinaţia bateriilor din sectorul Siret-Brateş era aceeaşi cu cea a bateriilor din regiunea fortificată Focşani.

b. sectorul Brateş-Dunăre, organizat, în principal, pe digul construit pen-tru apărarea oraşului Galaţi împotriva revărsărilor lacului Brateş. În compunerea sa intrau: 10 turele transportabile, dotate cu tunuri cu tragere repede cal. 53 mm, 1 baterie, dotată cu 2 tunuri cal. 210 mm instalată la Bădălan, 1 baterie dotată cu 4 tunuri cal. 150 mm, instalată în curtea închisorii militare din Galaţi, 10 tunuri cal. 150 mm, instalate în curtea cazărmilor regimentelor de infanterie Siret nr. 11, şi 51, 4 tunuri şi 4 mortiere cal. 210 mm, instalate în curtea Arsenalului marinei.

Regiunea Întărită Focşani – Nămoloasa – Galaţi a avut, ca şi Cetatea Bucu-reşt i, o „viaţă” scurtă. Rezultatele artileriei grele germană şi austro-ungară în cursul asediilor fortificaţiilor belgiene de la începutul Primului Război Mondial au deter-minat conducerea militară română să renunţe la o eventuală rezistenţă în cele două zone fortificate şi să treacă la dezarmarea acestora. Piesele de artilerie astfel dispo-nibilizate au fost montate pe afeturi construite în ţară şi folosite pentru dotarea noi-lor baterii de artilerie grea, de câmp, de însoţire şi a.a. create în anul 1916. Practic în vara anului 1916, în Regiunea Întărită F.N.G., mai existau doar 211 turele mobi-le cu tunuri de md. 1887, cal. 37 mm, 7 tunuri md. 1885, cal 120 mm, 7 obuziere md. 1888, cal 120, 24 mortiere cuirasate md. 1887, cal. 120 mm.

Evoluţia spectaculoasă a tehnicii, tacticii şi armamentului la începutul sec al XX-lea au făcut ca sistemul Schumann să se perimeze rapid. Scăderile sale - vulnerabilitatea la atacurile prin surprindere, rolul scăzut atribuit infanteriei în apă-rare, lipsa de precizie a artileriei la distanţe mari, dificultatea comenzii în luptă - au determinat statele lumii să se orienteze spre alte soluţii mai convenabile, România rămânând, prin opţiunea sa un unicat.

FORTIFICATED REGION FOCŞANI-NĂMOLOASA-GALAŢI At the beginning of World War I Romania had an extensive system of defensive

works, built up between 1884-1914. The Fortified Area of Focşani–Nămoloasa–Galaţi was one of the main romanian forti fications. The Fortified Area was built between 1888–1895 and was composed of three strongpoints, all forming bridgeheads in northen direction, defending a front of about 72 km along the Sereth river, between Focşani and Galaţi. These strongpoints built after Lt. colonel Maximilian Schumann original design, were composed of two or three groups of forti fications armed with 37 mm, 53 mm, and 120 mm guns, howitzers and mortars, in armoured cupolas.

BIBLIOGRAFIE 1. Ministerul Apărării Naţionale, Marele Stat Major, Servi ciul istoric, România în Răz-

boiul Mondial 1916-1919, vol I, Imprimeria Naţională, 1934; 2. Ministerul Apărării Naţionale, Serviciul Istoric al Armatei, Enciclopedia Armatei

României; Editura CTEA, Bucureşti, 2009; 3. Comisia Română de Istorie Militară, Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie

Militară, Istoria militară a poporului Român, Vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988; 4. Colonel C.N. Herjeu, Istoria Armei Geniului, I.V.Socecŭ, Bucureşti, 1902;

72

5. Capitaine J. Meyer, Attaque et défense des fortifications modernes, Paris, Levrault, Berger-Levrault, 1893;

6. L. Piaron de Mondesir, Fortificationm cuirassée, Paris, O. Doin & Fils, 1909 7. Max Schumann, Les affûts cuirasée tournants, leur importance pour une reforme

péremptoire de la fortification permanente, Muquqrdt, Bruxelles, 1885; 8. Locotenent colonel D.I. Vasiliu, Fortificaţia permanentă contemporană (1914-

1934), Bucureşti, Tipografia Revistei Geniului, Cotroceni VI, 1934; 9. Colonel D.I. Vasiliu, Studii şi Documente în legătură cu fortificaţiile române din

secolul al 19-lea, Vol. I, Tipografia Revistei Geniulu, Cotroceni VI, 1934; 10. Colonel D.I. Vasiliu, Studii şi Documente în legătură cu fortificaţiile române din

secolul al 19-lea, Vol. II, Tipografia Revistei Geniului, Cotroceni VI, 1936; 11. Descrierea amănunţită a turelelor de 37 mm (Md. 1887), Regulament provisoriu,

lucrat de Locot. Gorsky şi Locot. Vivescu, din Batalionul de asediu, Maior Vassiliu Năsturel, din Arsenalul armatei, Magdeburg-Buckau, 1888;

12. Descrierea amănunţită a turelelor de 53 mm (Md. 1887), de Maior Vassiliu-Năsturel din Arsenalul armatei, Profesorul Cursului de Artilerie l a Şcoala Specială de Artileri e şi Geniu şi la Şcoala de poduri şi Şosele din Bucuresci, Magdeburg-Buckau, 1890;

13. Maior Vasiliu–Năsturel, Descrierea amănunţită a turelelor cu eclipsă de 120 mm şi a localurilor cuirasate cu mortierelor sferice (model 1887), Bucureşti, 1888.

73

ASPECTE PRIVIND BĂTĂLIA NAVALĂ DIN MAREA JUTLANDEI

Olimpiu Manuel Glodarenco∗

Ionel Dan Ciocoiu∗∗

Crucişătoarele de bătălie ale amiralului Hipper, din compunerea Flotei germane, au început să iasă din porturile Mării Nordului pe data de 31 mai la ora 01.00; amiralul Scheer, cu navele sale de linie, l-a urmat la orele 02.30. În total, se aflau pe mare douăzeci şi două de nave de linie, cinci crucişătoare de bătălie, un-sprezece crucişătoare şi şaizeci şi opt de nave torpiloare. Navele mari moderne fu-seseră organizate în două escadre de nave de linie a câte opt dreadnought-uri fieca-re şi Grupul 1 Cercetare format din cinci crucişătoare de bătălie. Cea mai mare viteză ce putea fi atinsă de către formaţiile de dreadnought-uri, viteză dată de nave-le cu cea mai mică viteză, POSEN, RHEINLAND, NASSAU şi WESTFALEN, era de 20 noduri, dar a fost redusă la 18 noduri din cauza celor şase pre-dreadnought-uri din escadra a II-a, pe care Scheer le inclusese intenţionat pentru a-şi mări forţe-le. Prin contrast, Grupul 1 Cercetare avea o viteză maximă de 26 noduri şi fusese investit cu rolul de a descoperi şi fixa inamicul până la venirea navelor mari.

Din planul lui Scheer nu făcea parte o acţiune decisivă. El recunoştea, rea-list , că inferioritatea în număr a navelor şi greutatea salvelor (181.200 – 90.600 kg, reflectând calibrul mai mic al tunurilor principale de pe navele sale) excludeau un Trafalgar german. Spera, totuşi, să reuşească prin împrăşt ierea Marii Flote cu ajuto-rul liniei de submarine ce fusese desfăşurată în largul bazelor britanice şi prin pro-ducerea de pierderi navelor şi escadrelor temporar despărţite de grosul forţelor. Flota germană a navigat spre nord, spre ieşirea dinspre Marea Nordului a strâmtorii Skagerrak (care constituie legătura cu Marea Baltică), nume pe care germanii îl vor da bătăliei care a urmat. Spera, de asemenea, că vestea despre acţiunile sale să tri-mită Marea Flotă spre sud, pentru întâlnire.

Informaţiile despre ieşirea germanilor au fost aflate de Marea Flotă britani-că mult mai repede decât se aştepta Scheer. Mulţumită insecurităţii cifrurilor ger-mane, Amiralitatea a desluşit intenţiile acestuia de a părăsi bazele încă din 16 mai, când submarinele germane au plecat din zonele de patrulare şi au fost confirmate pe 30 mai, când centrul criptologic al Amiralităţii a descifrat ordinele de adunare ale Flotei germane. Amiralul Jellicoe a fost imediat anunţat şi, de vreme ce deţinea planurile pentru o operaţie de căutare, care era al treilea în acel an, a transpus rapid acea schemă în ordine ferme pentru un plan de acţiune ofensiv. Cu două ore înainte ca Scheer să părăsească Jade, Marea Flotă şi flota de crucişătoare de bătălie au ieşit din bazele lor de la Scapa Flow, Cromarty şi Firth of Forth, punând cap compas pe coasta daneză a Mării Jutlandei, pentru a întâlni forţa navală germană.

∗ Comandor de marină, dr., directorul Muzeului Marinei Române, conf. univ., Universitatea Andrei Şaguna, Constanţa.

∗ ∗ Comandor de marină, Statul Major al Forţelor Navale.

74

Bătălia care avea să urmeze este împărţită, convenţional, de către istoricii navali, în cinci faze:

• acţiunea crucişătoarelor de bătălie, în care navele britanice au navigat spre sud;

• apoi, pentru a-i întâlni pe germani, navele britanice s-au îndreptat rapid spre nord;

• prima întâlnire dintre navele de linie; • a doua întâlnire dintre navele de linie; • acţiunea de noapte, care include multe confruntări scurte între forţele

uşoare, prin care Flota germană a reuşit să-şi asigure scăparea spre Elba şi Jade.

Flota de crucişătoare de bătălie a lui Beatty, formată din cele mai rapide şa-se nave, LION, TIGER, PRINCESS ROYAL, NEW ZEALAND, QUEEN MARY şi INDEFATIGABLE era însoţită, de asemenea, de cele mai rapide nave de linie ale Escadrei a V-a Britanice, BARHAM, VALIANT, WARSPITE şi MALAYA. Acestea făceau parte din clasa „Queen Elizabeth” şi erau cele mai bune nave din orice punct de vedere, fiind puternic blindate, cu tunuri de 380 mm, capabile să dezvolte o viteză de 25 noduri; designul lor se apropia, atât cât era posibil la acea vreme, de idealul unei rapide nave mari de luptă la care visase Kaiserul. Acestea erau superioare oricăror alte nave de linie, dar erau ceva mai lente decât cele mai moderne crucişătoare de bătălie care, totuşi, nu se aflau în siguranţă într-un duel direct cu navele de linie de acest t ip, decât dacă rupeau lupta şi se îndepărtau într-un timp cât mai scurt.

Crucişătoarele de bătălie au trecut nelovite şi nedetectate de către submari-nele lui Scheer, dispuse în linie (aşa cum s-a întâmplat şi cu navele de linie ale lui Jellicoe), un noroc care a dat peste cap planurile iniţiale ale germanilor şi a com-promis grav securitatea forţelor acestora. În compensaţie, Amiralitatea a interpretat greşit datele comunicate de serviciul de informaţii, astfel că, deşi îl asigurase pe Jellicoe că forţele adverse erau încă în port, acestea ieşiseră pe mare cu nouă ore înainte.

În consecinţă, la orele 14.00, crucişătoarele de bătălie ale lui Hipper şi Beatty ajunseseră la o distanţă de cincizeci de mile unul faţă de celălalt , undeva la nouăzeci de mile vest de strâmtoarea Skagerrak, fără ca nici unul dintre ei să bănu-iască ceva. Şansa i-a dus, însă, unul către celălalt . Forţele uşoare ale celor două flo-te au detectat o navă comercială neutră pe direcţia lor de înaintare şi, încercând să o identifice, s-au descoperit reciproc. S-au schimbat primele salve şi au fost înşt iinţa-te celelalte forţe (H.M.S. GALATEA a raportat: Inamicul la vedere. Două crucişă-toare, probabil inamice, descoperite în relevment est–sud-est, în drum necunoscut), iar crucişătoarele de bătălie, la ordinele comandanţilor lor, au luat drum pentru a se întâlni cu inamicul.

Datorită unui fel de ghinion care putea fi scuzabil la Trafalgar, unde singu-ra cale de comunicaţie erau pavilioanele saulă, dar nu şi la Jutlanda, când radiote-legrafia asigura posibilitatea unei duble căi de transmitere a informaţiilor, Beatty şi-a ridicat pavilioanele şi s-a îndreptat direct către inamic, sperând într-o întâlnire, dinainte stabilită, cu forţele lui Jellicoe, spre nord. Rezultatul a fost că amiralul bri-tanic şi-a condus forţele, crucişătoarele de bătălie uşor blindate, spre încleştarea cu

75

navele lui Hipper, fără sprijin. De aceea, la 15.45, acţiunea care a rezultat nu s-a desfăşurat în favoarea flotei britanice.

La vederea bastimentelor lui Beatty, Hipper a ordonat o întoarcere care să-l aducă spre navele de linie ale lui Scheer, aflate la patruzeci de mile în spatele său. Siluetele navelor britanice erau scoase în evidenţă de strălucirea soarelui pe cerul vestic şi apărură clar în telemetrele germanilor. Brusc, în telemetrul meu au apărut câteva nave mari, îşi amintea Georg von Hase, ofiţer cu artileria pe DERFFLINGER. Monştri negri; şase giganţi înalţi, la travers, pe două coloane. Telemetrişt ii britanici descoperiseră şi ei ţintele, dar cum Beatty ordonase luarea unui drum paralel, Von Hase a dat următoarele instrucţiuni către turele: Direcţia la al doilea crucişător de bătălie din stânga (PRINCESS ROYAL) 102 grade, viteza 26 noduri, drum est–sud-est, distanţă 17.000 metri. Ţinta noastră are două catarge şi două coşuri, cu coşul din faţă lângă catargul prova. Abatere 19 stânga, coeficient 100 minus. 16.400 metri. Încă nu avem aprobare de deschidere a focului de la nava comandant.

Câteva minute mai târziu, totuşi, Hipper a semnalizat deschiderea focului, iar crucişătoarele de bătălie germane au început observarea şi corectarea artileriei. Beatty, ai cărui telemetrişt i nu apreciaseră bine şi supraestimaseră distanţa dintre cele două linii, era preocupat de trimiterea unui mesaj lui Jellicoe, şi nu răspunse încă. Până la urmă, la cinci minute după ce germanii începuseră t irul, căpitanul de pe nava comandant, LION, ordonă deschiderea focului pe propria răspundere.

Datorită faptului că distanţa estimată de britanici era inferioară celei ger-mane (datorită aparaturii optice germane, superioare calitativ), Escadra de crucişă-toare de bătălie, care avea bătaia artileriei mai lungă decât a Grupului 1 Cercetare, s-a grăbit să intre în zona de foc a tunurilor inamice. Piesele de 280 şi 304 mm ale lui Hipper au încadrat şi lovit navele cu tunuri mai mari, de 304 şi 340 mm, ale lui Beatty, deşi o folosire adecvată a acestora din urmă nu ar fi trebuit să le dea nici o şansă germanilor. Carenţele în semnalizare au contribuit, de asemenea, la slaba conducere a artileriei britanice, astfel că una din cele cinci nave din linia lui Hipper (DERFFLINGER) s-a aflat în bătaia tunurilor de pe şase nave din dispozitivul lui Beatty timp de zece minute, fără să fie lovită. Consecinţele nu puteau să nu se ara-te. La orele 16.00, LION a fost lovit în turela Q şi avariată atât de grav, că explozia magaziei de muniţii abia a putut fi evitată. S-a declanşat un enorm incendiu, iar comandantul navei a trebuit să iasă din linie şi să o scoată în afara zonei periculoa-se. Germanii au crezut că au distrus-o. Imediat după aceea, INDEFATIGABLE, care schimbase salve cu VON DER TANN, a fost, de asemenea, lovit. LION a su-pravieţuit, dar INDEFATIGABLE, nu. O salvă i-a penetrat blindajul uşor al punţii. Alta, care a lovit lângă turela pupa, a provocat o explozie internă fatală. Nava s-a răsturnat aproape instantaneu şi s-a scufundat.

Din punct de vedere numeric se restabilise egalitatea. Priveam şi nu-mi ve-nea să cred, îşi amintea comandantul navei pe care era ambarcat Beatty. Erau numai cinci nave în linia noastră…. M-am uitat rapid către linia inamică. Câte dintre ele pluteau? Tot cinci. Beatty ordonă forţelor sale uşoare să acţioneze în spaţiul larg de 13.650 metri dintre cele două formaţii. Crucişătoare uşoare şi distrugătoare, aflate sub focul tunurilor de calibru secundar de pe crucişătoarele de bătălie germane, în-cercau să torpileze navele mari inamice; la rândul lor, forţele similare ale lui Hipper s-au aruncat asupra celor britanice. Apoi, în timp ce crucişătoarele uşoare şi distrugă-

76

toarele trăgeau unele în altele cu tunurile de 152 şi 100 mm, navele din clasa „Queen Elizabeth” ale Escadrei a V-a, îndreptate, în sfârşit, asupra unor ţinte adecvate, au deschis un foc concentrat, care a ridicat coloane de apă cum nu se mai văzuseră, în jurul liniei de bătălie germane. Brusc, sorţii luptei erau din nou în favoarea lui Beatty – nouă la cinci în nave, având de partea sa bătaia mai lungă a tunurilor şi greutatea mai mare a proiectilelor. Artilerişt ii germani au mai realizat, însă, încă un succes: QUEEN MARY, lovită în plin de o salvă de 304 mm, care a provocat două mari ex-plozii interne, s-a răsturnat şi scufundat. Dar, sub efectul cumulativ al artileriei mult mai puternice a lui Beatty, dispozitivul de luptă al lui Hipper se îndrepta din ce în ce mai mult spre pericol. Salve bine ţintite cădeau asupra navelor sale la fiecare două-zeci de secunde, câteva lovind în plin.

La 16.30, Beatty a recepţionat un semnal de la crucişătoarele sale aflate în cercetare, prin care se comunica că văzuseră flota inamică, în relevment aproxima-tiv sud-est, drumul inamicului nord. Implicaţiile erau extraordinare. Dacă Beatty şi-ar fi continuat drumul spre sud, ar fi fost în bătaia tunurilor navelor de linie ale lui Scheer, împotriva cărora tunurile navelor sale nu ar fi avut efect, chiar şi cu spriji-nul Escadrei a V-a. La 16.40, el a ordonat transmiterea semnalul de întoarcere, pen-tru a se apropia de escadrele lui Jellicoe şi, astfel, a început cursa spre nord.

Goodenough, care comanda crucişătoarele uşoare ce descoperiseră navele lui Scheer – care scoteau nori denşi de fum negru pe coşuri, datorită forţării maşinilor la presiune maximă, profilându-se pe cerul estic – intrase destul de adânc în zona peri-culoasă, pentru a stabili cât mai exact numărul de nave şi relevmentul. Când, în sfâr-şit se întoarse, fu urmat de o ploaie de proiectile, fiecare din ele putând să distrugă oricare dintre nave sale. Patruzeci de proiectile mari au căzut la 70 m de SOUTHAMPTON în timp ce aceasta încerca să scape, cu 25 noduri, spre Jellicoe, zigzagând printre coloanele de apă produse de căderea şi explozia proiectilelor, pen-tru a deruta telemetrişt ii germani. Crucişătoarele de bătălie ale lui Beatty reuşiseră să se depărteze suficient pentru a ieşi din raionul periculos. Însă, rapidele nave de linie ale Escadrei a V-a, datorită înţelegerii greşite a unui pavilion, nu au reuşit . Ele întâr-ziaseră cu cinci minute manevra de întoarcere, t imp în care BARHAM şi, mai ales MALAYA, au fost lovite. Una din bateriile de calibru mai mic fusese scoasă din func-ţiune şi avea găuri sub linia de plutire. Apoi, câteva nave de linie germane au fost ni-merite de salvele trase de pe navele de linie britanice aflate în retragere, dintre care SEYDLITZ, atât de grav, încât era în pericol să se scufunde.

Fuga spre nord, în fond o retragere, a fost aproape un succes pentru brita-nici, în timp ce marşul spre sud ducea, în mod sigur, la dezastru. Aceste eveni-mente au reprezentat angajamentele preliminare. Imediat după orele 18.00, flotele s-au aflat, în sfârşit , în contact una cu cealaltă. Siguranţele apropiate, formate din crucişătoare şi crucişătoare uşoare, începuseră deja acţiunea şi germanii au intrat în bătaia tunurilor crucişătoarelor de bătălie britanice, ceea ce s-a soldat cu un dezastru; trei crucişătoare – WIESBADEN, PILLAU şi FRANKFURT – au sufe-rit avarii grave. Urmau să mai fie, încă, alte pierderi grele până ce dreadnought-urile să înceapă duelul de artilerie. Două cuirasate britanice aflate în sprijinul na-velor de linie ale lui Jellicoe au intrat sub focul lui Scheer în timp ce navigau în prova Marii Flote; WARRIOR a fost, foarte rapid, grav avariat, iar DEFENCE a sărit în aer, amândouă lovite de proiectile pentru care blindajul lor subţire nu ofe-

77

rea nici o protecţie şi de la o distanţă de la care tunurile lor de 203 mm nu puteau atinge adversarul.

Însă, până ca navele de linie ale lui Jellicoe şi Scheer să se poată vedea re-ciproc, s-a mai întâmplat o catastrofă pentru forţele britanice. În compunerea Marii Flotei se aflau trei crucişătoare de bătălie, INDOMTABLE, INFLEXIBLE şi INVINCIBLE, cele mai vechi şi slabe de acest t ip. Un minut după 18.00, LION a ajuns în vederea lui Jellicoe, care i-a semnalizat lui Beatty: Unde este flota inami-că? Răspunsul a fost ambiguu, dar l-a convins pe comandant că trebuie să anticipe-ze iminenţa unei acţiuni şi să se desfăşoare din coloană în linie, adică, de la apropi-erea sub un unghi drept, la un drum paralel cu flota germană. Aceasta era formaţia ideală pentru concentrarea la maxim a puterii de foc asupra inamicului, de vreme ce se asigura tuturor turelelor poziţie favorabilă de tragere. Când cele şase coloane au început manevra pentru a lua formaţia de linie, care dura cincisprezece minute, INVINCIBLE, navigând în faţa formaţiei, în afara vederii lui Jellicoe, dar în con-tactul vizual al lui Beatty, a intrat, de asemenea, şi în raza vizuală a germanilor. A fost o întâlnire nedorită. Mascată de fumul care o făcuse nevăzută până atunci, s-a ivit, dintr-o dată, o escadră izolată formată din trei crucişătoare de bătălie germane care au deschis simultan focul. INVINCIBLE, nava din capul formaţiei a reprezen-tat ţinta care a fost lovită în mod repetat. La 16.33, un proiectil a penetrat acoperi-şul turelei Q de la centrul navei, explozia propagându-se spre magaziile de muniţii care au sărit în aer, spulberând nava. Printre cei şase supravieţuitori din cei o mie de oameni din echipaj s-a aflat şi finul lui Wagner, care observase spargerea lovitu-rilor din punctul cel mai înalt de pe navă.

Nu pierderea lui INVINCIBLE l-a făcut pe Beatty să pronunţe celebra re-marcă „Se pare că astăzi se întâmplă ceva rău cu navele noastre”, cât, mai ales, distrugerea navei QUEEN MARY. Toate crucişătoarele de bătălie britanice, chiar toate navele mari britanice, aveau un defect de proiectare: nu existau suficiente dispozitive anti-explozie între turele şi magaziile de muniţie. Datorită incendiului aproape fatal izbucnit la bordul lui SEYDLITZ, la Dogger Bank, Flota germană modificase proiectul prin îndepărtarea tuturor materialelor explozive, atât din turelă cât şi din puţul lifturilor şi din magaziile de sub acesta. Flota britanică nu făcuse acest lucru şi, drept urmare, o treime din crucişătoarele sale de bătălie au fost scu-fundate. Din fericire, cele care au supravieţuit nu au mai intrat în focul următoare-lor acţiuni, în timp ce navele de linie care existau aveau cuirasa suficient de groasă ca să reţină proiectilele care distruseseră pe INVINCIBLE şi navele lui Beatty.

În continuare, bastimentele lui Jellicoe au abordat acţiunea împotriva lui Scheer în termeni foarte avantajoşi. Pe cât de ambigue şi intermitente au fost semna-lizările forţelor sale cele mai avansate, pe atât de mult s-a alertat acesta pe timpul apropierii de oponentul său. Hipper l-a avertizat pe Scheer despre iminenţa unei acţi-uni cu următorul semnal, neclar: Ceva pândeşte în ceaţă. Am face bine dacă nu ne-am aventura prea adânc. Scheer, care până atunci crezuse că atrăsese crucişătoarele de bătălie britanice în cursă, acum era nelinişt it că restul Marii Flote ar putea veni în sprijinul acestora şi nu avea date despre poziţia ei actuală. Jellicoe, nu numai că şt ia poziţia şi drumul, dar putea calcula şi drumul ce trebuia luat pentru a tăia retragerea spre porturile nord-germane şi, de aceea, bazându-se pe lumina zilei şi precizia artile-riei sale, putea să intersecteze în stil Trafalgar linia inamică şi să distrugă fiecare par-te, pe rând. Cele douăzeci şi opt de nave de linie ale Marii Flote, trecând din coloană

78

în linie în timp ce dublau epava lui INVINCIBLE – mulţi marinari britanici erau atât de siguri de victorie încât, trecând pe lângă ea, au crezut că era o navă germană şi se bucurau – puteau acum beneficia de avantajul luminii aşa cum se bucurase, mai de-vreme, adversarul şi puteau să-şi aleagă cu acurateţe ţintele pe linia orizontului ves-tic. Pentru telemetrişt ii lui Scheer, navele lui Jellicoe erau demascate de focul tunuri-lor de calibru mare. Întregul arc de orizont, de la nord la est, era o mare de foc. Flăcările la gura ţevii puteau fi văzute clar, prin ceaţă şi fum, la orizont, deşi nu se vedea încă nici o navă. Distanţa de deschidere a focului era de 10.900 m, distanţă sub care se aflau navele aflate în prova formaţiei şi care, după tacticile clasice, a traversat linia germană şi a început canonada spre navele inamice cele mai apropiate. Telemetrişt ii britanici erau convinşi de precizia salvelor de artilerie şi de faptul că acestea vor scufunda navele inamicului. Câteva nave de linie germane şi crucişătoare de bătălie care se aflau în frunte au fost, într-adevăr, lovite în aceste schimburi de focuri, dar, nici una nu a fost scufundată. Linia germană a răspuns cu treizeci şi trei de salve, toate lovind crucişătoarele de bătălie britanice, crucişătoarele şi rapidele nave de linie ale Escadrei a V-a. Linia de bătălie a lui Jellicoe nu fusese lovită: în timp ce el se îndrepta spre locul angajamentului, micşorând constant distanţa şi interpunându-se tot mai adânc între Flota germană şi apele sigure ale acesteia, nervii lui Scheer au cedat. După numai zece minute de angajament, el a ordonat întoarcere toţi odată, pentru a-şi duce flota afară din luptă.

Navele germane au dispărut rapid şi aproape misterios din câmpul vizual al britanicilor, fumul şi umbrele serii care se lăsa, înconjurându-i. Deşi s-ar fi putut îndrepta spre sud, Jellicoe a intuit corect că Scheer a ales cea mai rapidă cale pentru a scăpa de pericol şi s-a întors spre vest, drept spre coasta britanică. El a ordonat schimbarea drumului spre sud, pentru a-şi creşte şansele de a tăia retragerea ger-manilor şi a menţinut, în continuare, acest drum. Aşa a făcut şi Scheer pentru zece minute (de la 18.45 la 18.55), după care, crezând că ar putea să scape prin spatele Marii Flote, a semnalizat întoarcerea la drum opus şi a început să navigheze spre est. Intenţia sa era să ajungă la coasta Jutlandei şi apoi să se îndrepte spre apele proprii, la adăpostul barajelor de mine care protejau litoralul german.

Ordinul său a fost dat, însă, prea devreme. Supraestimând viteza de depla-sare a lui Jellicoe, Scheer nu a reuşit să treacă prin pupa Marii Flote şi s-a îndreptat direct spre ea. La 19.10, el s-a trezit , încă odată, sub focul navelor de linie britani-ce, cu formaţia străpunsă, cu cele mai slabe nave ale sale, crucişătoarele de bătălie, în avangardă, cu ultimele licăriri ale crepusculului reliefând siluetele navelor ger-mane şi ascunzându-le pe cele ale navelor britanice. Această a doua întâlnire a ce-lor două flote s-a terminat mult mai rău pentru germani decât prima. Ei au reuşit , numai cu două salve, să lovească linia lui Jellicoe (ambele în COLOSSUS), în timp ce britanicii au tras douăzeci şi şapte, toate în, deja greu lovitele, crucişătoare de bătălie.

Mai puţin de zece minute de angajament l-au convins pe Scheer să rupă lupta. Primele lovituri s-au tras la 19.10. La 19.18, el a semnalizat, din nou Întoar-ceţi toţi odată liniei sale de bătălie, ordonând, între timp, crucişătoarelor de bătălie, să şarjeze inamicul, iar crucişătoarelor şi torpiloarelor să lanseze perdele de fum şi să execute atacul cu torpila. Cursa mortală a lui Hipper – aluzie la ultima şarjă a cavaleriei grele prusace în 1870 – a reuşit scoaterea tuturor navelor sale, mai puţin una singură, în afara luptei. Atacul cu torpila a fost mai profitabil. Jellicoe a trimis

79

propriile crucişătoare uşoare şi distrugătoare împotriva torpiloarelor, în timp ce acestea se apropiau, permiţând germanilor lansarea torpilelor la cursa maximă sau renunţarea la folosirea acestora, datorită distanţei prea mari. Totuşi, au fost lansate douăzeci şi una, ceea ce l-a obligat pe Jellicoe să ordone întoarcerea toţi odată suc-cesiv şi, comandanţilor de nave, să aplice manevrele de evitare a torpilelor. Nu a fost lovită nici o navă dar, cu timpul, Jellicoe a realizat că urmărirea lui Scheer a pus între el şi Marea Flotă zece sau unsprezece mile, mult peste distanţa de desco-perire, şi a luat drum spre sud, spre porturile proprii, navigând cu o parte din forţe la est şi uşor spre înapoi.

Lumina amurgului a dispărut rapid pe măsură ce ultima fază a bătăliei – ce va fi cunoscută sub numele de bătălia de noapte - începea. Soarele apunea la 20.24. La 20.30, Scheer a ordonat escadrei sale de şase pre-dreadnought-uri să meargă în ajutorul crucişătoarelor de bătălie care, aflate la est de el, erau încă sub focul navelor lui Beatty; în schimb, navele sale se îndreptau spre linia lui Jellicoe. În timp ce pre-dreadnought-urile din Flota germană schimbau focuri cu navele lui Beatty, crucişătoarele de bătălie ale lui Hipper au reuşit să derobeze de sub lovituri-le britanice şi datorită faptului că întunericul a împiedicat telemetrişt ii britanici să mai poată determina distanţele, ceea ce, probabil, li s-a întâmplat şi pre-dreadnought-urilor germane. Acestea nu au mai putut să-şi ducă la bun sfârşit acţi-unea plină de avânt, iar împrejurările le-au permis să rupă lupta fără pierderi.

Pe măsură ce întunericul se făcea tot mai dens, flotele se îndreptau una că-tre cealaltă, mergând spre sud, fără ca nici una din ele să şt ie de poziţia celeilalte. În cele şase mile de mare ce le despărţea, au avut loc nouă ciocniri între forţele uşoare germane şi britanice şi între forţele uşoare britanice şi Flota germană. În cea de-a treia ciocnire, crucişătorul britanic SOUTHAMPTON a scufundat cu torpilele crucişătorul german FRAUENLOB. În cea de-a cincea, distrugătoarele britanice au atacat dreadnought-urile germane de la o distanţă de aproape 1000 m, avariind unul prin pintenare. În cea de-a şasea, un distrugător britanic a lovit cu o torpilă un pre-dreadnought german, POMMERN, chiar în magazia de muniţie, acesta sărind în aer. În cea de-a şaptea, un crucişător cuirasat britanic, BLACK PRINCE, a fost incendiat de salvele trase de pe un dreadnought german şi, de asemenea, a explo-dat. A opta şi a noua au fost acţiuni ale distrugătoarelor, în care un torpilor german a fost scufundat.

În timp ce aveau loc aceste scurte şi haotice ciocniri, ultima fiind pe 1 iunie la 03.30, Flota germană menţinând drumul spre sud şi având o viteză cu câteva no-duri mai mică decât a Marii Flote, a trecut prin spatele britanicilor şi a ajuns, în siguranţă, la coasta Jutlandei, la adăpostul barajelor de mine proprii. Suferise mari pierderi. Unul dintre crucişătoarele de bătălie, LUTZOW, s-a scufundat şi, dintre ce-lelalte patru rămase, numai MOLTKE, era încă capabil să mai lupte. Un pre-dreadnought sărise în aer, iar patru crucişătoare uşoare şi cinci torpiloare fuseseră pierdute. În total zece nave mari fuseseră avariate, SEYDLITZ şi DERFLINGER atât de grav încât nu au mai părăsit docurile până în septembrie şi, respectiv, de-cembrie. Un total de 2551 de marinari au fost ucişi şi 500 răniţi.

Totuşi, flota ajunsese acasă, chiar dacă SEYDLITZ se pusese pe uscat de două ori pe drumul spre Jade şi fusese introdus în port, în mod ruşinos, cu pupa înainte. Mai mult, flota germană a produs pierderi mult mai mari inamicului, în

80

comparaţie cu cele pe care le suferise. Trei crucişătoare de bătălie britanice, INDEFATIGABLE, INVINCIBLE şi QUEEN MARY, trei crucişătoare cuirasate, BLACK PRINCE, DEFENCE şi WARRIOR precum şi opt distrugătoare au fost scufundate. Au fost ucişi 6097 marinari britanici şi aproape 500 răniţi, în timp ce cinci nave mari au suferit lovituri de 280 mm sau mai mari, mai ales LION, TIGER şi WARSPITE. În ciuda pierderilor britanice, raportul de forţe nu a fost semnifica-tiv schimbat. Marea Flotă era, încă, mai numeroasă decât Flota lui Scheer, cu do-uăzeci de dreadnought-uri la şaisprezece, care au părăsit locul luptei numai după ce navele germane au intrat în ape unde nu mai puteau fi urmărite. Însă nu îi bătuseră pe germani, nu îi făcuseră să se răzgândească în privinţa unei noi tentative de a ieşi la ocean. Aşa cum îi raporta Scheer, Kaiserului, pe 4 iulie, Flota germană va fi ga-ta la mijlocul lui august pentru noi lovituri asupra inamicului.

Într-adevăr, conform spuselor lui Scheer, Flota germană a ieşit pe mare, pe 19 august, şi a navigat spre nord, spre oraşul Sunderland de pe coasta de est a Angli-ei, pentru a-l bombarda. Apropierea s-a făcut sub acoperirea a zece zeppeline care nu au putut fi folosite la Jutlanda şi, când unul dintre ele a raportat că Marea Flotă pleca-se din locurile de ancorare de pe coasta Scoţiei şi se îndrepta spre el, a schimbat de drum spre apele proprii. Criptografii Amiralităţii au detectat ieşirea lui Scheer şi au făcut-o din nou, în octombrie, când a avut acelaşi umilitor sfârşit . Aceasta a fost ul-tima provocare a Flotei germane aruncată marinei regale. În aprilie 1918, când Flota germană a mai ieşit o dată din port, misiunea ei a constat în lovirea convoaielor care se îndreptau către ţările scandinave. Un accident la sala maşini a unui crucişător de bătălie, a cauzat reducerea vitezei acestuia, ceea ce l-a făcut pe Scheer să anuleze operaţiunea şi să se întoarcă în port. Aceasta a marcat sfârşitul teoriei riscului, a anti-cipat capitularea şi drumul spre Scapa Flow, peste numai şapte luni.

Pentru mai mult de jumătate din perioada războiului – de pe 1 iunie 1916 până pe 11 noiembrie 1918, douăzeci şi nouă de luni în total – Flota germană a fost o flotă doar cu numele, iar în ultimul an, nici măcar atât. Mulţi îşi explică inactivi-tatea astfel: creşterea puterii Marii Flote britanice în comparaţie cu Flota germană (britanicii au lansat nouă nave mari de luptă între 1916 şi 1918 iar germanii numai trei), aducerea dreadnought-rilor americane şi încorporarea lor flotei britanice, în-cepând cu aprilie 1917, precum şi creşterea opoziţiei Kaiserului faţă de orice acţiu-ne cu riscuri navale. Însă, factorul principal în reducerea Flotei germane la o forţă neoperativă a fost însăşi bătălia din Marea Jutlandei. Germanii construiseră o mari-nă pentru acţiune. În singurul angajament desfăşurat de întreaga flotă, comandanţii săi au trăit o experienţă pe care au ales – la fel cum au ales amiralii ce conduceau Flota Combinată la Trafalgar – să nu o mai repete.

FEW ASPECTS CONCERNING THE JUTLAND SEA BATTLESHIP The admiral Hipper fight cruisers, from the German Fleet, begin to come out from

the North Sea harbors on May, 31, at 01.00 hours; the admiral Scheer, with his line ships came after admiral Hipper at 02.30 hours. In all, on the sea were 20 line ships, 5 fight cruisers and 68 torpedo bouts. The big modern ships were organized in two escadrilles by 8 dreadnoughts each and the Group I of Scouts by 5 fights cruisers.

81

BIBLIOGRAFIE: 1. CHANT, Cristopher, Warships of the 20 th Century, Tiger Books International,

London, 1996. 2. CORBETT, Sir Julian, Naval Operations, vol. II, London, 1931. 3. GOLDRICK, John, The King’s Ships Were at Sea, Annapolis, 1984. 4. GROVE, Eric, Great Battle of the Royal Navy, Arms and Armour Press, London,

1994. 5. HALE, J.R., Grand combats sur mere, Payot, Paris, 1932. 6. HOLGER, Herwig, Luxury Fleet: The Imperial German Navy, 1888-1918, London,

1980. 7. MARDER, Arthur J., From the Dreadnought to Scapa Flow, London, 1971. 8. PARKES, Oliver, British Battleships, London, 1960. 9. ZAMFIR, Zorin, Banciu, Jean, Primul război mondial, Editura Didactică şi Pedagogi-

că, R.A., Bucureşti, 1995.

82

ŞARJA DE LA ROBĂNEŞTI (10/23 NOIEMBRIE 1916), DESCRISĂ DE UN PARTICIPANT NEMIJLOCIT.

DIN NOTELE ZILNICE INEDITE ALE SUBLOCOTENENTULUI (r) CONSTANTIN R. STURDZA

Ion C.C. Sturdza* (ionccsturdza@yahoo.co.uk)

Gh. R. Stănculescu** (grstanculescu@yahoo.com) Celebra şi tragica - şi

atât de mediatizata - şarjă, a brigăzii de cavalerie uşoară engleze din războiul Crimeii (25 octombrie 1854) a avut, peste decenii, şi un bine cu-noscut echivalent românesc: şarja unui escadron de cavale-rie la Robăneşt i, în Oltenia, în primul război mondial. Ace-laşi avânt romantic, aceeaşi tragedie finală!

Însă şaizeci de ani mai târziu, cavalerişt ii români se confruntau deja cu totul altfel de arme şi tehnici de luptă, moderne şi mult mai ucigaşe - ei fiind, încă şi la acea dată, înarmaţi şi cu lăncii şi cu săbii, aproape ca-n evul mediu. Şarja de cavalerie, contra artileriei germane, a celui de-al III-lea escadron al Regimentului 9 Roşiori de la Robăneşt i (Pârşani - Pieleşt i) din 10/23 noiembrie 1916 - aşa cum fusese, mai demult, cea engleză con-tra artileriei ruse la Balaklava, a devenit de mult un subiect de legendă în memoria-listica şi literatura românească de istorie militară despre participarea României la primul război mondial. Momentul este binecunoscut specialişt ilor de istorie milita-ră şi chiar publicului larg.1

* Ion C.C. Sturdza, inginer (transporturi material rulant CF), fost cercetător ştiinţific principal la

INCERTRANS Bucureşti, în prezent pensionar. ** Gheorghe Radu Stănculescu, arhitect, pensionar, administrator unic la S.C. RP Estates Development

S.A., Bucureşti. 1 Bibliografie selectivă pentru lupta de la Robăneşti din 1916: Lt. Michel Stourdza, Avec l’Armée

Roumaine (1916-1918), Librairie Hachette et Cie., Paris, 1918, p. 49-75; General de divizie N. Sinescu, Inspector General al Cavaleriei, Istoricul întrebuinţării cavaleriei române în războiul mon-dial, 1916 şi până în 1926, Inst. de Arte Grafice „Eminescu”, Bucureşti, 1926, vol. I, p. 25-27; C. R. Sturdza, Boierimea în război, ziarul „Epoca”, an XXVI, nr. 106, vineri, 13 mai 1927, p. 1, col. 3

Fotografie interbelică a lui Constantin R. Sturdza, participant la luptele de la Robăneşti: lancii, flamuri de cavalerie militară şi

bustul eroului Gheorghe Donici se găseau în cabinetul lui de avo-cat de la domiciliul său din Bucureşti (colecţia Ion C.C. Sturdza)

83

Şi totuşi, după aproape 100 de ani, mai apar încă şi azi, găsite printre vechi hârtii de familie, uitate sau ascunse, rânduri inedite despre acest moment special al istoriei cavalerişt ilor români. Asemenea rânduri au fost păstrate de descendenţii lui Constantin R. Sturdza (1882-1952), magistrat şi avocat (nepot al lui Vasile Sturdza, unul dintre cei trei caimacami ai Moldovei, care au sprijinit alegerea domnului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, în 1859), şi care a luptat, ca ofiţer de rezervă, în pri-mul război mondial, în Regimentul 9 Roşiori, fiind martor direct al evenimentelor legate de şarja de la Robăneşt i.

Constantin Sturdza, coborâtor din multe, vechi şi mari neamuri boiereşt i din Moldova, şi soţia lui, Maria Irina, descendentă din Câmpinenii Munteniei şi din bogatul neam de origine aromână Bellu, făceau parte din clasele superioare ale so-cietăţii româneşt i ale timpului, fiind înrudiţi cu multe din marile familii, proprietare de moşii, din România începutului de secol XX.

Războiul i-a găsit în plină emulaţie patriotică, mulţi dintre membrii acestor categorii sociale înstărite considerând a fi datoria lor sacră participarea directă la operaţiile militare de sub stindardul ţării lor. Unele dintre aceşt i vlăstare de vechi boieri s-au înrolat chiar şi ca voluntari, şi, legat de lupta de la Robăneşt i, este bine cunoscut cazul sacrificiului suprem al sergentului voluntar Gheorghe Donici, pro-prietarul unei moşii în judeţul Bacău, care, la aproape 70 de ani, s-a înrolat, la in-sistenţele lui deosebite, în Regimentul 9 Roşiori, după ce luptase cu patru decenii mai devreme şi în războiul de independenţă de la 1877-1878.

Notele zilnice de război ale sublocotenentului de cavalerie Constantin (Costăchel) R. Sturdza se păstrează, împreună cu admirabile crochiuri cu schiţe de pe câmpul de luptă ale acestuia, desenate cu un talent ieşit din comun, şi cu alte documente (hărţi, documente oficiale militare etc.) de câţiva dintre nepoţii acestuia, unul dintre ei, ing. Ion C. C. Sturdza, fiind co-autorul prezentei evocări. Cavaleris-tul Costăchel Sturdza, în viaţa civilă un respectat judecător şi jurist , a primit de fapt botezul focului, împreună cu tovarăşii lui de arme din Regimentul 9 Roşiori, chiar la 10/23 noiembrie 1916, în zona Robăneşt i, şi apoi, la comanda plutonului său, a traversat, în luptă, toate campaniile (1916, 1917, 1918, 1919) armatei române din perioada primului război mondial.

Reintrând în viaţa civilă, a păstrat, în biblioteca sa de lucru din locuinţa fami-liei din str. Caragea Vodă nr. 1, din Bucureşti, lăncile cu flamuri de cavalerist , şi un bust sculptat de Alexandra (Picci) Slăt ineanu (în colaborare cu însuşi C. R. Sturdza)

şi 4; Emanoil Hagi-Mosco, căpitan în rezerva Regimentului 4 Roşiori „Regina Maria”, Lupta de la Robăneşti. 10 noiembrie 1916., articol apărut în broşură, 1929, p. 3-15; Un Trotuşan. Ceremonia dezvelirii monumentului lui Gheorghe Donici, ziarul „Universul”, nr. 324, joi, 24 noiembrie 1932; General Radu R. Rosetti, membru corespondent al Academiei Române, Gheorghe I. Donici (1848-1916), Colecţia „Cunoştinţe folositoare din lumea largă”, Seria C, nr. 52, Ed. „Cartea Românească”, Bucureşti, 1933; Mircea Radina, Şarja nemuritoare, Ed. „Militară”, Bucureşti, 1978; Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, ediţia a III-a, vol. I, Ed. „Ştiin-ţifică şi Enciclopedică”, Bucureşti, 1989, p. 471–472; Gh. Ţigănele, Şarja de la Robăneşti, ziarul „România liberă”, 12 noiembrie 1991; Mihail Sturdza, fost Ministru al Afacerilor Străine, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută., Ed. „Fronde”, Alba Iulia-Paris, 1994, p. 57; Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Ed. „Albatros”, Bucureşti, 2001, p. 215-218.

84

al lui Gheorghe Donici, eroul, amintit mai sus, de la Robăneşt i, şi prieten apropiat şi chiar rudă îndepărtată a familiei.2

Bustul lui Donici păstrat în casa avocatului Sturdza este replica statui co-memorative ce se găseşte azi în colecţiile Muzeului Militar Naţional şi a bustului de pe monumentul ce s-a ridicat, prin grija unui comitet de iniţiativă condus chiar de C. R. Sturdza, în comuna numită azi Ştefan cel Mare3, judeţul Bacău.

Din cele 3 caiete, scrise mărunt, dar citeţ, în limba franceză (limba de cultură a românilor sus-puşi de atunci), ce se află azi, în original, în posesia d-lui Ion C.C. Sturdza, aflăm despre evenimentele zilnice în care a fost implicat direct, în război, Costăchel Sturdza.

Co-autorii prezentei evo-cări, care îşi propun editarea, într-un viitor apropiat, în limba româ-nă, a întregului jurnal de front al sublocotenentului Sturdza, au ales ca extras, pentru evocarea de faţă, doar paginile referitoare la lupta de la Robăneşt i din 10/23 noiem-brie 1916. Încleştarea sângeroasă a avut loc pe fondul retragerii preci-pitate a armatei române din faţa invadatorilor germani în Oltenia, în toamna dramatică a anului 1916. Şarja vitejească a escadro-nului al III-lea al Regimentului 9 Roşiori se dorea a fi un contraatac defensiv pentru a proteja flancul trupelor de infanterie ce se retră-geau spre Slatina şi spre podurile peste Olt către Muntenia, sub pre-siunea forţelor germane mult su-perioare în experienţă de război şi în dotare cu tehnică militară.

Notele lui Costăchel Sturdza despre tragica zi de 10/23 noiembrie 1916, conţin - pe lângă o descriere detaliată a situaţiilor

2 Gheorghe Donici (1849-1916), moşier din valea Trotuşului, descendent al unei vechi familii boie-

reşti moldovene, care l-a dat culturii române pe poetul şi fabulistul Alecu Donici (1806-1865), şi culturii ruse şi basarabene pe Leon Dobronravoff – Donici (1887-1926). Bunicul lui Donici era fra-tele mamei lui Costache Negri şi al surorii acestuia, Zulnia, care, la rândul ei, a fost a doua soţie a lui Vasile Sturdza, membru al căimăcămiei de trei din 1858 din Moldova; Vasile şi Zulnia Sturdza au fost bunicii paterni ai lui Costăchel Sturdza, deci Gheorghe Donici era considerat, în familie, un fel de unchi îndepărtat, dar foarte îndrăgit. Înrudirea între C. R. Sturdza şi Gheorghe Donici era, de fapt, şi pe linie maternă (vezi şi notele 20, 25, 26 şi 41, de mai jos).

3 Fosta localitate Valea Seacă, lângă Borzeşti, pe Trotuş, unde Donici era cel mai mare proprietar de moşie şi păduri.

Crochiu în tuş negru, semnat Constantin R. Sturdza, ilus-trând luptele de la Robăneşti din 1916: cu boneta ridicată,

preluând iniţiativa ultimelor momente ale atacului, sergentul septuagenar Gheorghe Donici, căzut, atunci,

pe câmpul de onoare. (colecţia Ion C.C. Sturdza)

85

tactice - comentarii cu privire la slaba pregăt ire, lipsa de curaj şi de caracter ale unor cadre ofiţereşt i din sistemul de comandă al unităţilor şi marilor unităţi, dezor-ganizarea comunicaţiilor, a sistemului de informaţii, în acelaşi t imp cu adânca mo-tivaţie patriotică şi dorinţa de luptă a unei mari părţi a corpului ofiţeresc inferior (din care făcea şi el parte) şi a trupei.

Prezentăm, în cele ce urmează, acest extras din Jurnalul de front inedit al sublocotenentului (r) Constantin R. Sturdza, care se referă la lupta de la Robăneşt i, sperând că sacrificiul eroic al câtorva cavalerişt i români, cu suflet nobil, mai poate încă emoţiona, după aproape un secol, generaţiile de azi şi cele viitoare. În redacta-rea textului, tradus, mai jos, în limba română, după originalul francez, am păstrat particularităţile vremii şi ale autorului, am marcat cu literă îngroşată numele pro-prii, numele localităţilor, dialogurile şi expresiile scrise direct în limba română în original, am marcat cu n.n. - nota noastră, completările şi adăugirile noastre, pentru mai buna lămurire şi informare a cititorului, nu întotdeauna, regăsite în notele de subsol; menţionăm că un scurt extras din aceste rânduri de jurnal, de asemeni tra-dus în limba română, a fost deja publicat de generalul Radu R. Rosetti, marele isto-ric militar, în 1933, când acesta l-a evocat pe sergentul erou septuagenar, Gheorghe Donici.

„[…] [pag.80, vol. I - n.n.] Joi 10 noiembrie. Dimineaţa, primim ordinul de a ne alătura Brigăzii la Popânzăleşti. Este încă noapte neagră. La ora 6 ½ re-găsim Brigada la Ciupuria, [Regimentul - n.n.] 9 [Roşiori - n.n.] în frunte, [Regi-mentul - n.n.] 4 [Roşiori - n.n.] în urmă. Se aşteaptă, ce? Nu se ştie. Nem ţii sunt la Leu, Cârcea, Pieleşti. Locotenentul Mărgăritopol [Demostene, din Regimentul 9 Roşiori - n.n.] a venit să anunţe că nem ţii, o brigadă de cavalerie, avansează de la Leu spre Caracal.

S-a decis să pornim spre sud, ca să le cădem în flanc; toate măsurile au fost luate în acest sens; s-a avertizat Divizia4 asupra mişcării, s-a anunţat infante-ria, ca să nu mai conteze pe noi şi să ia măsuri de apărare către sud.

Brusc N.[icolau - n.n.]5 îşi schimbă părerea, se lasă brigada nem ţească să-şi continue liniştită drumul şi urcăm spre Robăneşti pentru a ajuta infanteria să-şi degajeze aripa stângă; care sunt motivele lui? Are ordine? Crede că, pentru securitatea lui personală, merită mai mult să fie lângă infanterie, în spatele căreia [pag. 81, vol. I - n.n.] s-ar putea eventual să se retragă***, decât să lucreze pentru contul propriu, în mod izolat?

Lucă6 şi Vulturescu [Grigore, locotenent în Regimentul 4 Roşiori - n.n.], care îmi povestesc lucrurile astea sunt furioşi, şi pe bună dreptate, fiindcă acolo

4 Divizia I-a Cavalerie (apud Sinescu, op. cit., p. 9). 5 Comandantul Brigăzii a II-a Roşiori, colonel Constantin Nicolau-Pribegi (apud Sinescu, op. cit., p. 9). *** C. R. Sturdza,în subsolul pag. 81 din jurnal nota: ”În luna ianuarie, Mircescu [Ludovig, colonel -

n.n.], care a preluat comanda Brigăzii noastre [Brigada a II-a Roşiori - n.n.], ne-a spus că [ordinul - n.n.] venit de la Divizie, care a primit la rândul ei acest ordin de la Marele Cartier, era ca mai în-tâi să se opereze contra brigăzii germane de la Leu, şi apoi, în timpul nopţii, împotriva infanteriei nemţeşti, cu aripa stângă a infanteriei noastre, care depindea, în acel moment, de Divizia 1/17. El era în măsura să o ştie, pentru că era şeful statului major al Diviziei noastre [Divizia I de cavalerie - n.n.], în acel moment.”

6 Mihail Sturdza (1886-1980), frate mai mic al autorului jurnalului, viitor ministru de externe al Ro-mâniei, în timpul guvernării legionare din anul 1940.

86

am fi făcut o treabă grozavă, şi am fi avut şi plăcerea să şarjăm cavalerie contra cavalerie. În fine, la ora 8, demarăm la pas către Bojoiu. S-a decis, vom ajuta ari-pa stânga infanteriei noastre (250 oameni, colonel de rezervă Coandă [Gh. Ioan, corect locotenent-colonel (r), din Regimentul de infanterie Gorj nr.18 - n.n.]), care este instalată pe o linie urmând creasta colinelor între Bojoiu, la sud şi Câmpeni.

La ieşirea din satul Bojoiu, oprire bruscă, focuri de armă din faţă, către Robăneşti, recunoaşterile vârfurilor avangărzii noastre, comandate de sublocotenen-tul Peretz [T itu, din Regimentul 9 Roşiori - n.n.] sunt atacate, un sergent mort, doi soldaţi răniţi, şi caii la fel. Avangarda noastră (al 4-lea escadron) descalecă şi anga-jează lupta. N.[icolau - n.n.] paralizează şi nu ştie ce să facă, rămâne pe loc, aiurit, fără să dea nici un ordin.

Alerg să-l găsesc pe Davidoglu7 şi să-l implor să vină înainte pentru a insu-fla un pic de viaţă acestui „buştean”; îmi răspunde că nu poate face nimic. Subloco-tenentul Peretz, trimis de Generalul Herescu8, vine să raporteze şi spune că sunt atacaţi de forţe de infanterie din direcţia Pârşani şi Pieleşti, un raport precedent aducându-ne la cunoştinţă sosirea trupelor germane cu tunuri de mare calibru.

N. [icolau - n.n.] dă ordinul capului coloanei să facă calea întoarsă; ne ui-tăm unii la alţii consternaţi şi îngroziţi. Ce va face? Unde se va duce? Cum aban-donează el avangarda noastră deja angajată [în luptă - n.n.]? Mişcarea se execută, totuşi; ajuns în dreptul [Regimentului - n.n.], colonelul Davidoglu se repede şi îi strigă: „Dar ce [naiba - n.n.] faceţi? Unde mergeţi? [pag. 82, vol. I - n.n.] Întoar-ceţi-vă înspre înainte, trebuie să degajăm trecerea. Mă angajez să o fac eu, Regi-mentul meu va ataca pedestru din faţă, [Regimentul - n.n.] al 9-lea [Roşiori - n.n.] din flanc, şi totul va merge bine!!” şi a dat ordin [Regimentului - n.n.] al 4-lea [Roşiori - n.n.] de [a - n.n.] avansa, ceea ce l-a făcut să ajungă în faţa coloanei. N.[icolau - n.n.] se supune ascultător, şi urmează mişcarea; în fapt, Davidoglu comanda Brigada, şi era cel care dădea ordinele, folosind, pentru a păstra aparen-ţelor, expresii ca: „Dispuneţi să se facă asta, aia,…”, iar celălalt dispunea să se facă cum i se recomandase, cu pasivitate.

Unde a dispărut aroganţa sa de altă dată? Cine ar recunoaşte în această cârpă moale, în acest om distrus, cu trăsături brusc îmbătrânite, personajul aro-gant care era la Târnavele?

Intrăm în Robăneşti unde avangarda noastră rezistă; Davidoglu descalecă trei din escadroanele sale pentru a le lansa la atac, şi păstrează un escadron căla-re în rezervă (căpitan Pastia) [? - n.n.]. Sunt însărcinat de N.[icolau - n.n.], care mă luase ca ofiţer de legătură de cu dimineaţă, să transmit ordinul [Regimentului - n.n.] 9 [Roşiori - n.n.] să atace din flanc, trecând prin sudul satului, şi să atace cu două din escadroanele sale descălecate de front, şi două escadroane călare din flanc, şi să-i indic apoi poziţia lor. Revin, pe proprii mei paşi, spre Bojoiu, [Regi-mentul - n.n.] 9 [Roşiori - n.n.] nu mai era acolo, începuse mişcarea pentru a în-toarce inamicul; l-am găsit de-a lungul unei văi între două coline la sud Robăneşti, la jumătatea drumului între acest sat şi Lăcriţa Mare. Transmit ordinul colonelului şi mă reîntorc la Brigadă, pe care o găsesc în mijlocul satului la intersecţia şoselei Robăneşti–Bojoiu şi a drumului Robăneşti–Racoviţă.

7 Comandantul Regimentului 4 Roşiori, colonel Cleante Davidoglu (apud Sinescu, op. cit., p. 9). 8 Comandantul Diviziei a I-a de cavalerie, general de brigadă Ioan Herescu (apud Sinescu, op. cit., p. 9).

87

Îl regăsesc pe Constantin9, care revine cu trei oameni, să raporteze [pag.83, vol. I - n.n.] comandantului Brigăzii asupra misiunii sale. În acest moment cele 3 escadroane ale celui de-al 4-lea [Regiment Roşiori - n.n.] execută mişcarea lor şi se răspândesc în trăgători.

Fac asta cu calm, metodic, cu un sânge rece admirabil, ca şi cum ar fi la manevre. Ofiţerii în frunte, zâmbitori, bravi, Căpitanul Popescu10, zis Coconu, plea-că cu mantaua de ploaie, cravaşa în mână, chipiul „ca la bătaie”, cu aerul liniştit a cuiva care merge la plimbare. Văcăreanu11 îmi face, în trecere, un semn amical şi îmi trimite o bezea cu mâna. Gestul graţios contrastează cu atitudinea sa marţială, cu tragicul situaţiei, cu şuierăturile gloanţelor şi urletele obuzelor care cad de câtă-va vreme. Are, cu adevărat, o frumoasă alură, dragul de el - îmi vine să-l îmbrăţişez, dar nu am timp - şi trece urmat de oamenii lui, toţi afişând un surâs mândru pe buze. Spectacolul este foarte frumos şi impresionant, şi lacrimile îmi vin în ochi în acelaşi timp cu gândul la cuvintele lui Wilhelm I-ul: „Oh! Ce viteji!”. Mitralierele comanda-te de Locotenentul Demetriad [corect Demetriade Gheorghe, din Regimentul 9 Roşi-ori - n.n.] intră imediat în acţiune în flancul drept. Lupta este angajată, nem ţii trag ca nişte turbaţi asupra oamenilor cu rafale de mitraliere, se vede linia de trăgători înaintând în salturi către ei, prea expuşi, mai ales ofiţerii, care nu se culcă. Al 4-lea escadron atacă de trei ori la baionetă, dar nemţii sunt prea mulţi şi mitralierele lor instalate în arbori ating oamenii noştri chiar şi în contra-pantă. Mişcarea de retra-gere se precizează încet-încet, calm, grupă după grupă, în eşaloane. N.[icolau - n.n.] îmi dă [pag. 84, vol. I - n.n.] ordinul să merg să spun [Regimentului - n.n.] 9 [Roşiori - n.n. să se retragă şi ei, fiindcă [Regimentul - n.n.] 4 [Roşiori - n.n] execută încet retragerea sa spre sat. Plec în galop, urmat de Constantin şi de doi dintre oamenii săi, [soldaţii - n.n.] Rizescu Nic.[olae - n.n.] şi Gogoaşă Marin, care nu vor să ne lase singuri. Traversăm satul şi ne îndreptăm peste colina din sudul Robăneştilor în direcţia locului unde am lăsat Regimentul. Dar abia ajunşi la jumătatea coastei, ne întâmpină un foc năprasnic de mitraliere şi puşti din dreapta noastră, aşa de aproa-pe că vedem luminile fiecărui foc de armă.

Şuierăturile gloanţelor ne înconjoară de groaznicul lor ţiu, ţiuu, ca şi cum mii de bice plesnesc la urechile noastre, aşa de dense şi puternice încât nu se disting unele de altele. Pe deasupra, câteva şrapnele explodează foarte aproape de [calul meu - n.n.] Galiffet, care face un formidabil salt într-o parte, cât pe ce să mă răs-toarne. Călărim în linie dreaptă către [Regimentul - n.n.] 9 [Roşiori - n.n.], căruia trebuie cu orice preţ să-i transmit ordinul de retragere: secundele par secole, şi linia inamică nu dă înapoi, ne urmăreşte [ corect urmăresc - n.n.] nemilos cu bobiţele lor şuierătoare. Nu aveam de loc acea linişte sufletească şi acel dispreţ faţă de pericol care domină sufletele eroilor, şi fără ideea că acolo camarazii mei sunt în pericol, şi trebuie să-i previn şi să-i aduc înapoi, aş fi fost bucuros să întorc hăţurile înapoi. Am

9 Plutonier voluntar Constantin Rosetti – Teţcani din cadrul plutonului lui C. R. Sturdza; vezi şi nota

31 de mai jos. 10 Căpitan Dumitru Gr. Popescu din Regimentul 4 Roşiori, căzut prizonier la Robăneşti (apud Sinescu,

op. cit., p. 26). 11 Locotenent (r) Emanoil (şi nu Emil, cum este eronat înscris pe monumentul de la Robăneşti, ca şi în

Sinescu, op. cit., p. 26) Văcăreanu, din Regimentul 4 Roşiori, mort la Robăneşti, înrudit cu familia Noica (vezi Nicolae Şt. Noica, Neamul Noica, Ed. Cadmus, Bucureşti 2009, pp. 43-44); vezi şi nota 31 de mai jos.

88

făcut cam un kilometru şi jumătate, sub foc neîntrerupt, şi încă nu vedeam [Regimen-tul - n.n.] 9 [Roşiori - n.n.]. Ajunşi pe coama [pag. 85, vol. I - n.n.] colinei, am intrat direct în liniile inamice care ocupau locul unde lăsasem [Regimentul - n.n.] 9 [Roşi-ori - n.n.]. Ce se întâmplase cu acesta? În retragere, fără îndoială, dar în care parte? Cum să ajungem la ei? Strig la Constantin să întoarcem caii, pentru că era inutil să ne expunem mai mult şi facem calea întoarsă, în galop rapid, pe acelaşi drum, sub acelaşi foc şi cu acelaşi noroc extraordinar. Nici unul dintre noi nu este atins, nici măcar o zgârietură. În josul coastei, aproape de şosea suntem la adăpost de gloanţe, ne punem caii la pas, fiindcă nici ei nu mai pot. Pe drum îl întâlnim pe Goe 12 care venea de la Bojoi, ne spune că Regimentul s-a retras, într-adevăr, şi se găseşte la Bojoi şi se retrage în continuare spre Robăneşti.

Revin la Brigadă, care se află un pic mai sus decât şoseaua, pe drumul că-tre Racoviţă, adăpostită de gloanţele de mitralieră, care începeau să năpădească şoseaua. În acest moment câteva obuze au căzut foarte aproape de noi. N.[icolau - n.n.] îşi pierde din nou capul şi o ia la sănătoasă pe colina către Balş. Vulturescu [Grigore, locotenent în Regimentul 4 Roşiori - n.n.], aghiotantul lui, Lucă, agentul tactic al artileriei, Romalo [Constantin A., sublocote-nent în Regimentul 4 Roşi-ori - n.n.], ofiţerul de legă-tură al [Regimentului - n.n.] 4 [Roşiori - n.n.], şi cu mine îl urmăm împotriva voinţei noastre. Constantin vine şi el după noi, cu cei trei oameni ai lui. Sus, pe platou, o rafală de obuze mari ne ia în primire, unele explodând foarte aproape noi fără să ne facă, din feri-cire, vreun rău, se înfundă foarte adânc în solul arat şi înmuiat de ploaie, şi explo-dează în sus, cu foarte mică rază de efect util. [pag. 86, vol. I - n.n.]

Lucă primeşte o schijă în teaca revolverului lui, dar din fericire fără for-ţă, dar cea mai mare par-te a acestor [obuze - n.n.] au tra-iectoria prea lungă şi vâjâi-tul lor lugubru trece peste capetelor noastre.

12 Maior Grigore Odobescu, comandant de escadron în Regimentul 9 Roşiori, era cunoscut de prie-

teni, rude şi apropiaţi şi sub porecla de „Goe”.

Pagina 80, vol. I, din manuscrisul jurnalului de front al lui Constantin R. Sturdza, unde începe descrierea zilei de

10 noiembrie 1916. (colecţia Ion C.C. Sturdza)

89

Ajunşi deasupra Văii Strehaiului, N.[icolau - n.n.] se opreşte în sfârşit; colina este ocupată de câteva elemente de infanterie, în tranşee proaste, la rasul solului, denumite măşti individuale, firele de telefon sunt întinse pe pământ şi caii noştri se împiedică în ele. Obuzele continuă să pleznească pe toată întinderea pla-toului care ne separă Robăneşti, cu atât mai violent cu cât o parte din caii, duşi de dârlogi, ai [Regimentului] 4 [ Roşiori - n.n.] se retrag pe acolo, în timp ce oamenii care luptă pedestru se retrag încet către sat. N.[icolau] îşi vine în fire şi face din nou pe interesantul, îmi dă ordinul să mă reîntorc, să găsesc [Regimentului - n.n.] 9 [Roşiori - n.n.] şi să-i comunic ordinul de retragere prin Robăneşti şi Valea Strehaiului spre Balş. Romalo primeşte acelaşi ordin pentru caii duşi de dârlogi ai [Regimentului - n.n.] 4 [Roşiori - n.n.]. Traversarea platoului îi pare lui Lucă

periculoasă, căci mă îmbrăţişează înainte de plecarea mea; Constantin ţine să mă însoţească, cu toate că i-am zis să se potolească. Traversăm din nou pe sub obuze-le nem ţeşti, şi fără piedici coborâm în Robăneşti. În acest moment combatanţii [Regimentului - n.n.] 4 [Roşiori - n.n] se retrăseseră, rezistând continuu, până în mijlocul satului, care era deja ocupat pe jumătate de nem ţi. Mitralierele noastre erau demontate şi nu mai trăgeau, ei, însă, în schimb mitraliau cu furie şi chiar instalaseră o mitralieră în clopotniţa bisericii. În momentul când am ieşit în şosea [pag. 87, vol. I - n.n.] suntem prinşi într-o ploaie de gloanţe. Din fericire un şanţ este acolo, în care intrăm şi, în felul acesta, trecem de momentul cel mai periculos,

Schiţă a luptei de la Robăneşti din 1916; apărută în articolul lui Emanoil Hagi-Moscu, vezi nota 1 de mai sus; evoluţia atacului escadronului III al Regimentului 9 este indicată în stânga schiţei

90

şi apoi ne repezim în galop pe şoseaua spre Bojoiu, urmăriţi de ţiii, ţiii, agasante. Regimentul este acolo; comunic ordinul colonelului, dar găsesc inutil să-i expun focului mitralierelor din sat şi obuzelor care cad pe platou, şi, cu tot ordinul pri-mit, îi îndrum prin fundul văii, să facă un ocol destul de mare, dar care îi aduce, fără pierderi, la Brigadă. Bagajele noastre şi chesoanele artileriei cu greu se des-prind din noroiul dens şi lipicios, pentru că nu există drum şi rulează direct peste câmpul arat. La un moment dat, când am luat-o înainte, pentru o raită de recu-noaştere [pentru a vedea - n.n.] care dintre [cele - n.n.] două văi era cea bună, îl văd, ascuns în ultima dintre văi, în spatele câtorva copaci, împreună cu o jumătate de duzină de pifani, pe căpitanul Vasilescu13, comandantul bateriei noastre călăre-ţe. Mă strigă şi-mi spune, tremurând, să-i transmit lui N.[icolau - n.n.] că aşteaptă acolo ordine, că nu ştie ce s-a întâmplat cu tunurile lui, dacă mai există, câţi oa-meni au supravieţuit etc. etc. „Spune-i” îmi zice „că eu stau aicea până ce nu-mi va [sic!] rămâne decât câţi-va cai”.14 Nu avea nici unul pe lângă el, şi îi arunc direct în faţă: „Cred că locul dumneavoastră nu este aici, domnule, ci acolo unde se găseşte bateria dumneavoastră” şi îi întorc spatele. Pe drum discut cu ofiţerii, şi-i întreb ce-au făcut. [Escadronul - n.n.] 1 a avut ceva pierderi, datorate obuze-lor, [Escadronul - n.n.] 4 este aproape [pag. 88, vol. I - n.n.] intact; dar bietul meu [Escadron - n.n.] 3 este [într-o - n.n.] stare lamentabilă. Colonelul i-a dat ordinul să şarjeze o secţie de artilerie instalată la liziera unei păduri şi care trăgea asupra lor. Nici artileria, nici pădurea nu fuseseră suficient verificate prin recunoaşteri. Ei au plecat [la atac - n.n.] în chip de eroi, acompaniaţi de Iuliu Roşca15, aghiotan-tul lui Călinescu 16, şi de Mora17, ofiţerul cu aprovizionarea, care, chiar dacă nu făceau parte din escadron, şi nici obligaţi să ia parte la acţiune, au şarjat de amo-rul artei.

Licuţă Filliti18, cu sabia spânzurată de încheietura pumnului, cu revolverul în mâna, se întoarce în şeaua sa, şi strigă oamenilor să-l urmeze şi să se desfăşoare (ei erau în coloană de plutoane), şi apoi se repede, pe loc, către inamic. Unchiul George19, în capul plutonului meu, chipiul în mână, (îşi rupsese sabia cu o zi înainte) se lansează strigând „Urmaţi-mă, băieţi, căci sunt cel mai bătrân dintre voi!”20

13 „Bateria Artilerie Călăreaţă ( căpitan Vasilescu) ce trecuse Tesluiul şi luase poziţia la stânga fron-

tului infanteriei din Grupul de Apărare al Oltului, avea ca obiectiv pădurea Pârşani unde se sem-nalaseră forţe inamice şi artilerie. Nu a tras nici un foc.[sic!! ]” (apud Sinescu. Op. Cit., p. 26); este vorba despre căpitanul Vasile Vasilescu, comandant de baterie în Regimentul de artilerie călăreaţă, pusă la dispoziţia Brigăzii a II-a Roşiori.

14 În limba română în original. 15 Locotenent Iulius Roşca din Regimentul 9 Roşiori, rănit grav la Robăneşti, şi mort ca prizonier la

germani după câteva zile. (apud Sinescu. Op. Cit., p. 26 şi scrisoarea lui A. Filliti prezentată mai jos).

16 Comandantul Regimentului 9 Roşiori, colonel Ioan Călinescu (apud Sinescu, op. cit., p. 9). 17 Locotenent Emil Mora din Regimentul 9 Roşiori, rănit la Robăneşti; Emil Mora, a rămas printre

ofiţerii luptători, şi în 1918 ajunsese maior şi comandant de escadron; (apud Sinescu. Op. Cit., p. 26 şi informaţii ulterioare inedite găsite printre documentele lui C. R. Sturdza). De fapt la data desfăşu-rării şarjei de la Robăneşti era, încă de la 01.11.1916, căpitan; maior din 01.09.1917; din 01.11.1920 fusese trecut în disponibilitate.

18 Comandantul Escadronului III din Regimentul 9 Roşiori, căpitan Alexandru Filliti (apud Sinescu, op. cit., p. 9).

19 Sergent voluntar Gheorghe Donici (67 de ani în 1916); vezi şi notele 2, 25, 26 şi 41 din prezentul. 20 În limba română în original.

91

Trupa îl urmează cu o alură magnifică, urlând: „E a noastră, e a noastră, uraaaa!”21 Dar, la 200 m[etrii] de tunurile nem ţeşti, sunt brusc prinşi în focurile mitralierelor, intercalate între tunuri şi montate în copaci, în flancul lor. Filliti22 se prăbuşeşte sângerând, cu calul lui cu tot, se ridică, descarcă ultimele focuri din revolverul său, şi leşină din nou. Unchiul George se prăbuşeşte şi el, împreună cu [calul lui] Cobilac imediat lângă tunuri, şi oamenii spun că ar fi împuşcat mai mulţi servanţi cu focuri de revolver.***

Iuliu Roşca cade lovit din plin în piept, şi este tras, [cu - n.n.] picioarele prinse în scări, până când calul este doborât şi el. Mora, rănit la umăr [pag. 89, vol. I - n.n.] cade, calul lui omorât sub el; oamenii sunt seceraţi înainte de a ajun-ge la tunuri. Plutonierul Mateescu, sergentul Bălaşa, sergentul Popescu, brigadie-rul meu Tudor Constantin, şi câţi alţii! Nu era de fapt o secţiune [corect secţie, de mitraliere - n.n.], ci o baterie, care era, de fapt, atacată, şi cel puţin o jumătate de duzină de mitraliere! Supravieţuitorii, fără ofiţeri, fără gradaţi, mulţi descălecaţi, iau calea întoarsă; unul dintre ei întâlnindu-l pe Mora, care încerca să meargă, descalecă, şi-i oferă calul lui şi-l ajută să încalece, reamintindu-i că a scăpat de închisoare datorită lui, odată, când a fost tradus în faţa consiliului de război pen-tru dezertare; altul, Vlăsceanu, din plutonul meu, ajută trei răniţi, unul după altul să se deplaseze la adăpostul unui şanţ, îi pansează, îl ia pe cel mai grav atins şi-l duce la ambulanţa [Regimentului - n.n] 4 [Roşiori - n.n.].

Din două plutoane care şarjaseră ([Plutonul - n.n.] II era în recunoaştere, cu Nedelcovici, şi al meu nu avea decât 8 oameni, restul erau răspândiţi în posturi şi în patrule) nu rămăseseră decât vreo treizeci de oameni. Mă duc să-i văd şi să le strâng mâna; sunt toţi transfiguraţi, au trăsăturile dure, figurile brăzdate, aerul îm-bătrânit, maturizat, ca şi cum mulţi ani au trecut din momentul în care ne despărţi-sem; au avânt, totuşi, şi moral ridicat, glumesc chiar, şi râd, dar cu un râs care sună fals. Toţi îl regretă pe Licuţă Filliti pe care-l iubeau mult. Şi eu îl regret, devenise de la începutul războiului un prieten excelent, era un adevărat gentleman, o inimă dreaptă şi un spirit delicat, blând şi bun cu oamenii, plin de tact cu ordinele şi cu inferiorii. A avut mereu, bietul de el, certitudinea că va muri la primul angajament. Şi-mi spunea asta deja din august, la Vităneşti, exprimându-şi şi dorinţa ca să fie cel [pag. 90, vol. I - n.n.] puţin într-o şarjă împotriva cavaleriei sau artileriei. Îmi aduc aminte că în ajunul plecării noastre din Târnavele l-am surprins scriindu-i soţiei, cu ochii plini de lacrimi, şi am glumit pe seama lui, bietul meu prieten drag.

Şi Unchiul George23, ce vid atroce lasă între Constantin24 şi mine, cum ne

21 Idem. 22 Autorul însemnărilor credea că Filliti murise; de fapt a ajuns, prizonier şi a fost îngrijit, într-un spital

din Craiova, după război a ajuns general (vezi mai jos scrisoarea lui din prizonierat). 23 „Am povestit în Avec L΄Armée Roumaine cum bătrânul boier căzuse în fruntea escadronului său, la

vârsta de [67 - n.n.] de ani, în acea «năvală fără socoteală» de la Robăneşti. Din grupul ofiţerilor germani se apleacă unul asupra trupului lui Gheorghe Donici şi strigă în româneşte Căpitanului Filliti, care zăcea rănit printre soldaţii săi: «Dar aista-i Conu Gheorghe de la Valea Seacă!». În via-ţa civilă, acel ofiţer era unul dintre inginerii specialişti germani, care îngrijeau de pădurile din jude-ţul nostru. Colonelul german care comanda Regimentul cu care se răfuise escadronul lui Filliti, într-un gest de acea curtenie militară care s-a uitat astăzi, a trimis, peste liniile de luptă, familiei mele din Bucureşti, şirul decoraţiilor pe care Gheorghe Donici le câştigase în războiul din 1877, război pe

92

devenise prezenţa lui necesară şi reconfortantă; a avut moartea eroică care o do-rea, pe care o căuta, angajându-se [voluntar - n.n.], a avut frumosul sfârşit care încheie magnific o întreagă viaţă de abnegaţie, de eroism modest, de sacrificii pen-tru alţii, de bunătate fără seamăn, care nici nu mai mira, atât de mult părea să fa-că parte intrinsecă din personalitatea sa. Dar ce tristă e pierderea lui, de a fi obli-gaţi să-l abandonăm fără ajutor, dacă ar fi fost doar rănit, fără să-i fi putut adresa un ultim cuvânt de mângâiere.

Iată câteva modele de eroism pentru folosinţa pletorei de ambuscaţi prin birouri şi pe la Cartierul General, care pretind, de la înălţimea laşităţii lor, că sol-datul se bate rău: sergentul Buchi, din [Regimentul - n.n.] 9 [Roşiori - n.n.], lăsat lângă chesoanele de muniţie, a luat o carabină şi se duce să lupte cu escadroanele [Regimentului - n.n.] 4 [Roşiori - n.n.]; soldaţii convoiului nostru de aprovizionare au făcut şi ei la fel, nimic nu-i obliga la asta, cu toate astea. Am menţionat deja soldatul care i-a dat lui Mora, sub focul mitralierelor, calul lui; şi servanţii mitra-lierelor noastre, ucişi unul după altul, care se schimbau unul după altul, fără tăga-dă, fără să ezite să ia locul celui căzut.

Ah, dacă am fi avut şefi! Dacă ne-am fi bucurat [pag. 91, vol. I - n.n.] de un comandament superior capabil, conştient, curajos, care să ştie să utilizeze minunatul instrument de luptă care este soldatul, când este bine instruit şi bine înarmat! Dar nu există comandament, nu există unitate, nu există legătură între trupe, totul e dezlânat, şefii sunt ignoranţi - sunt chiar unii care habar n-au să citească o hartă - şi laşi, o şterg la auzul primelor obuze şi nu se duc la luptă decât cu gândul ascuns la retragere.

N.[icolau - n.n.] n-avea nici măcar un binoclu! Comandant de Brigadă de cavalerie! Dacă i se oferea unul, îl respingea cu mâna, ca şi cum ar fi un obiect cel puţin inutil, dacă nu periculos.

Colonelul Coandă, comandantul infanteriei, care se găsea la dreapta noastră-un om brav, de altfel, şi foarte curajos sub foc, n-avea hartă şi i-a cerut lui Constantin pe a lui, care era la [scara 1: - n.n.] 900.000, ignora propriile sale po-ziţii, şi n-a putut să spună unde erau Robăneştii de Sus şi cei de Jos, care erau, totuşi, în sectorul lui.

Ignorăm poziţiile, numele satelor care ne înconjoară, formele de relief, ig-norăm totul despre inamic, cu toate recunoaşterile şi patrulele executate admira-bil; nu se pregăteşte nimic, se luptă orbeşte, fără a ştii ce avem în faţa noastră, în timp ce nem ţii văd totul, ştiu totul, reperează totul. Pe lângă escadroanele care au luptat descălecate şi cele care au şarjat, pe lângă patrulele noastre [pag. 92, vol. I - n.n.] nimeni n-a văzut vreun neam ţ în picioare şi nici chiar culcat. Luptăm cu invizibilul, în timp ce noi ne arătăm tuturor de voie.

care-l făcuse în escadronul tatălui meu”. [în fapt, corect ar fi fost să scrie: … în escadron cu tatăl meu. - n.n.], din Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută, Ed. Fron-de, Alba Iulia-Paris, 1994, p. 57; vezi şi notele 2, 20, 26 şi 41, din prezentul.

24 Constantin Rosetti-Teţcani (1881–1933), văr primar cu Constantin Sturdza, autorul însemnărilor; ma-mele lor (Alice şi Maria, născute Jora) fiind surori; bunica celor doi veri (Smaranda Rosetti, născută Negri) era la rândul ei vară de gradul doi cu Gheorghe Donici, care, ca rudă îndepărtată şi bun prieten al familiei, făcuse războiul din 1877, împreună cu Radu (Rodolphe) V. Sturdza, tatăl autorului Jurna-lului prezentat aici, şi soţul Mariei, născută Jora, fiind, astfel, considerat un fel de unchi îndepărtat al verilor C. Rosetti-Teţcani şi C. R. Sturdza. Gheorghe Donici fiind singur, fără familie, stătea mai mult la Teţcani la rudele şi prietenii lui; vezi şi notele 2, 20, 25 şi 41, din prezentul.

93

Reîntâlnim, într-un sfârşit, caii [Regimentului - n.n.] 4 [Roşiori - n.n.], ca-re au traversat direct peste platou, sub un foc foarte viu de tunuri de calibru mare, dirijat contra lor şi contra bagajelor noastre, fără a se fi pierdut, totuşi, nici un singur cal. Dar, cu excepţia escadronului 3 al Căp.[itanului - n.n.] Pastia, care este complet, oamenii celorlalte escadroane au rămas în vale, continuând a lupta şi a se retrage încet către Balş. Au avut deja pierderi grele în oameni şi ofiţeri, Căpit.[anul - n.n.] Dianu25, L[oco - n.n.]t.[eventul - n.n] Niculcea26, S[un - n.n]l[oco - n.n.]t.[enentul - n.n.] Băbeanu [A. René - n.n.], sunt morţi, Căpit.[anul - n.n.] Popescu [Gr. Dumitru - n.n.] rănit şi prizonier cu o ambulanţă şi cu medicul Căpit.[an - n.n.] Răzvan27, L [oco]t.[enentul] Davila28, rănit şi el. Bietul meu prie-ten, camaradul meu de la tribunal, Manolică Văcăreanu29, a murit ca un erou în fruntea oamenilor săi, de două ori a căzut rănit30, de două ori s-a ridicat şi a stri-gat celor care-i spuneau să stea liniştit:

„Nu-i nimic, n-am nimic, înainte copii, după mine!”31 A treia oară cade, lovit în frunte. Fratele lui a murit anul trecut [1915 - n.n.], pe 9 mai, în Franţa, în acelaşi mod glorios, în bătălia de la Carency.32

Este aproape ora unu când coloana noastră se formează pe şoseaua Cra-iova–Slatina, la vest de Balş, la pasajul de nivel de cale ferată.

Suntem angajaţi [în luptă - n.n.] numai de la ora opt dimineaţa, şi în aceste cinci ore de luptă, care ne-au părut cinci secole, Brigada noastră este redusă la [pag. 93, vol. I - n.n.] la jumătate! Mărşăluim prin Balş către Slatina. Către ora patru un aero[plan - n.n.] inamic ţăcăne cu focuri de mitralieră coloana noastră, care se risipeşte pe câmpul din dreapta şoselei. Puţin loviţi, doi sau trei răniţi şi un mort. Este gonit cu focuri de puşcă şi se reformează coloana care traversează fără piedici podul de peste Olteţ la Balş şi am ajuns noaptea la Piatra Olt. Aşteptare lungă, în capul oaselor, în mijlocul şoselei. Mă duc la Divizie unde şefii pertrac-tează cu generalul şi unde Bubi Ghica33 mă ajută să mă spăl pe mâini, care erau negre şi pământii, ne hrăneşte cu o bucată de şuncă, cu un pahar de vin, şi ne dă ţigări. N-am mâncat nimic de alaltăieri la Vlăduleni şi cădeam de somn.

25 Căpitan Constantin Dianu din Regimentul 4 Roşiori, căzut prizonier, ca rănit, la Robăneşti (apud

Sinescu, op. cit., p. 26). 26 Locotenent Cupa Nicolae Niculcea din Regimentul 4 Roşiori, mort la Robăneşti (apud Sinescu, op.

cit., p. 26); vezi şi evocarea dramatică a lui Petre Pandrea în Memoriile mandarinului valah, Ed. Albatros, Bucureşti, 2001, pp. 215-218, unde autorul face totuşi regretabila confuzie între numele de familie Niculcea şi cel de Neculce (al cronicarului moldovean), cu care eroul căzut la Robăneşti pare să nu fi avut nici o legătură.

27 Medic-căpitan Nicolae T. Răzvan, medicul Regimentului 4 Roşiori, căzut prizonier la Robăneşti (apud Sinescu, op. cit., p. 26).

28 Locotenent Tudor Davila din Regimentul 4 Roşiori, rănit la Robăneşti (apud Sinescu, op. cit., p. 26). 29 P rieten cu Constantin Sturdza şi coleg şi în timp de pace la Tribunalul Ilfov; vezi şi nota 12 de mai sus 30 „După prima rană s-a dus să se panseze la ambulanţă, unde colonelul i-a dat ordinul să rămână

acolo, dar el nu a vrut să asculte, şi s-a reîntors în foc.”, conform Nota 1 a lui C. R. Sturdza, în subsolul pag.92 din jurnal.

31 În limba română în original. 32 vezi http://www.greatwardifferent.com/Great_War/France_at_War/Carency_04.htm (n.n.). 33 Căpitanul Alexandru Ghica (ramura din Muntenia), viitor general, viitor prefect al Poliţiei Capita-

lei, în iarna 1944-45; a nu se confunda cu Alexandru Ghyka, (ramura moldoveană), director al Sigu-ranţei în timpul guvernării legionare, din toamna 1940.

94

Am întâlnit pe Căp.[itanul] Vasilescu (vezi mai sus nota 14) şi i-am cerut veşti despre Lucă, el îmi răspunde că nu era cu ei, că aflând despre şarja escadro-nului 3 şi-a imaginat că eu şi Constantin am rămas căzuţi pe câmp[ul de luptă - n.n.] şi a plecat să ne caute. Cretinul l-a lăsat să plece către inamic pentru a căuta un cadavru pe un câmp de luptă, cu toate că ştia foarte bine că eram viu, pentru că i-am vorbit în Valea Strehaiului când era ascuns pe după copaci. E sigur că dacă Lucă a mers acolo este acum fie prins fie omorât, inima mea se strânge de o neli-nişte îngrozitoare, şi o furie nebună mă apucă din cauza neputinţei de face ceva, orice, pentru a-l găsi. La Divizie sunt mari discuţii. Coloneii noştri vor să-i facă să înţeleagă pe căpoşii ăia că suntem distruşi şi că şi caii noştri cad din picioare de oboseală şi foame; ei vor să ne trimită la Vlăduleni să apărăm [pag. 94, vol. I - n.n.] podul peste Olteţ; apoi, când a sosit vestea că podul de la Stoeneşti peste Olt n-a fost distrus şi că o brigadă de cavalerie nem ţească a trecut pe malul stâng [al Oltului - n.n.] vor să ne trimită [Regimentul] - n.n. 9 [roşiori - n.n.] numai, căci [Regimentul - n.n.] 4 [Roşiori - n.n.] nu există, pentru moment–prin Slatina la Stoeneşti, să apărăm podul şi să-l aruncăm în aer. Avem deja un Escadron, al 2-lea, Căpit. [an - n.n.] Saegiu [Virgiliu, din Regimentul 9 Roşiori - n.n.], care este deja la Stoeneşti încă de alaltăieri seara şi care, în mod sigur, ar fi trebuit să se retragă din faţa brigăzii inamice.

În sfârşit, ni se dă ordinul să mergem la Slatina, şi pornim pe jos, cu caii la mână. Pe drum colonelul mă cheamă în capul coloanei, mă duc şi cad în braţele lui Lucă, care revenise de la Robăneşti, printre ultimii care au trecut la Balş podul peste Olteţ, înainte de a fi distrus. Îmi spune despre câţiva oameni din [Escadronul - n.n.] 3 care au trecut cu el şi că toţi supravieţuitorii [Regimentului - n.n.] 4 [Ro-şiori - n.n.] s-au retras la Balş. La Enăşeşti ne oprim brusc. Colonelul Anastasiu [I. Ioan - n.n.], comandantul Corpului de Armată de la Jiu [de fapt comandantul Diviziei I de infanterie - n.n.] (trei mii şi ceva de oameni) îl cheamă pe colonelul nostru şi îi dă ordinul să ne întoarcem prin Piatra Olt la Brâncoveni şi să rezistăm cât mai mult timp posibil atacului inamic din flancul infanteriei care se retrage către podul de la Slatina. Toţi se retrag la stânga Oltului, se vorbeşte că se va arunca în aer podul de la Slatina, mâine.

Atunci noi? Care rămânem singuri la dreapta Oltului? Noi suntem sacrifi-caţi pentru a permite celorlalţi să se retragă. Bine, vom rezista sau vom fi omorâţi, dar asta nu împiedică senzaţia de a merge la luptă cu certitudinea de a fi masa-crat, şi de a fi izolaţi de orice alte trupe, [pag. 95, vol. I - n.n.] de a fi, într-un cu-vânt, ceea ce japonezii numesc „copii pierduţi”, ceea ce, chiar dacă este cam dez-agreabil, îţi şterge orice idee uşor nebunească [de eroism - n.n.]. Ne întoarcem de unde am venit şi la ora unu noaptea ne oprim pe drumul mare spre Piatra Olt. O pauză lungă în capul oaselor în drum, în timp ce colonelul tratează din nou cu Di-vizia. Dormim de-a-n-picioarelea, rezemaţi pe caii noştri, ghetele afundate în no-roiul gros. Îmi pierd pince-nez-ul în timpul somnului. În fine, ne cantonăm caii şi ne culcăm în paie, fără să mâncăm nimic, pentru că nu avem nimic [de mâncare - n.n.]. Mâine dimineaţă la ora 7 vom pleca să ne batem, şi în ce condiţii!

Adormim, totuşi, zdrobiţi de oboseală, şi această zi de 10 noiembrie - bote-zul focului pentru noi, unde ni s-au deschis ochii pentru prima oară asupra inconsec-venţelor, incuriei, imbecilităţii şi laşităţii celor care ne comandă – se încheie într-un

95

somn de plumb care ne întunecă complet conştiinţa. Câte pierderi, cât sânge vărsat degeaba, câtă bună credinţă risipită în mod stupid: o repriză e pierdută. O vom avea-o pe a doua la stânga Oltului? S-a pregătit, acolo, eventual, apărarea? S-au dispus, acolo, trupe proaspete, capabile să ţină piept invadatorilor, în spatele cărora să se reformeze cele care se retrag şi care de trei luni n-au avut o zi de odihnă, care în trei luni şi-au văzut efectivele topindu-se şi reduse la cifre ridicole, în comparaţie cu cifrele nominale ale unităţilor: Divizie, Corp de Armată, Armată, nume pe care acestea continuă, pompos, să le mai poarte! Vlăsceanu şi Toşu, din plutonul meu, rămaşi şi crezuţi pierduţi la Robăneşti, revin la Regiment şi-mi dau detalii despre şarjă, despre sfârşitul lui Filliti şi al Unchiului George. […]”

Credem că în evocarea de faţă îşi poate găsi locul şi un alt document de fami-lie, inedit.

Soacra sublocotenentului C.R. Sturdza, Doamna Irina Câmpineanu (născută Bellu), fusese până de curând preşedintă a Societăţii de Cruce Roşie a Doamnelor Române şi recent a fost aleasă preşedinta de onoare a Societăţii Crucii Roşii din Ro-mânia34, iar fiica ei, Maria Irina, căsătorită Sturdza, de asemeni angajată în Crucea Roşie, s-a interesat de soarta celor răniţi şi căzuţi prizonieri la Robăneşt i. Maria Irina Sturdza aflase printr-un curier special, în timpul bătăliei de la Argeş (noiembrie-decembrie 1916) că soţul ei, sublocotenentul Costăchel Sturdza, nu pierise cu ocazia tragicei şarje - la care nu participase, din întâmplare, fiind trimis cu altă misiune de către comandanţii săi. Tot dânsa a reuşit să descopere, prin căile Crucii Roşii, că în-suşi cel ce comandase vitejeasca şarjă, căpitanul Filitt i, nu murise, aşa cum s-a crezut, ci fusese luat prizonier şi era rănit într-un spital german de campanie din Craiova, şi a reuşit să-i transmită câteva vorbe de îmbărbătare, însoţite de un pachet. Familia Sturdza a păstrat şi scrisoarea de mulţumire a căpitanului Fillit i către Maria Irina Sturdza, datată 20 ianuarie 1917, în care căpitanul escadronului erou, căzut, rănit şi prizonier, în luptă, face o scurtă şi sobră relatare a acestei bătălii, probabil una dintre cele mai timpurii relatări ale luptei făcute de un către un participant direct. Folosim acest prilej pentru a da publicităţii şi acest interesant document, în evocarea de faţă:

SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE „CRUCE ROŞIE” A ROMÂNIEI. FILIALA CRAIOVA. 20 ianuarie 1917. Scumpă Doamnă, Am fost adânc mişcat când am primit scrisoarea şi pachetul D[umnea -

n.n.] voastră. Aştept cu nerăbdare ziua când voi putea să vă arăt recunoştinţa mea. Eu mă aflu aici în spital din ziua de 10 noiembrie când am fost rănit, la şarja ce am dat cu escadronul meu la Pieleşti. La această şarjă, după cum ştiţi, a căzut şi sărmanul Donici, care a şarjat în capul escadronului alături de mine.

34 În conformitate cu articolul XXIII din statutul Crucii Roşii din România, care specifica ca doamne-

le puteau forma comitete separate, în 1906, Irina Câmpineanu a creat Crucea Roşie a Doamnelor din România, având drept scop „pregătirea şi dispunerea de personal calificat şi de material trebu-itor spre a face faţă împrejurărilor”. La 13 aprilie 1915, Adunarea Generala a Societăţii de Cruce Roşie din România a aprobat în unanimitate fuziunea cu Societatea Crucea Roşie a Doamnelor din România şi schimbarea titulaturii sale în Societatea Naţională de Cruce Roşie din România (S.N.C.R.R.). La 7 mai 1915, s-a adoptat statutul noii Societăţi. Faţă de cel din 1876, noul statut sti-pula prezenţa femeilor în calitate de membri. Preşedinţia activă a fost rezervată bărbaţilor, în timp ce preşedinţia de onoare a fost încredinţată femeilor. În aceste funcţii au fost aleşi Alexandru Mar-ghiloman şi Irina Câmpineanu. (vezi http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/henry-dunant- parintele-crucii-rosii).

96

Nenorocirea noastră a fost că în loc să cădem asupra unei singure baterii, cum s-a crezut, am găsit două baterii şi două batalioane, care aveau şi mitraliere, şi care au decimat întregul meu escadron. Soţul D [omniei - n.n.] tale a avut noro-cul de a nu fi luat parte la şarjă, deoarece avea o misiune specială. Din tot esca-dronul (cei care au şarjat) nu sunt decât trei soldaţi şi cu mine care am scăpat cu viaţă. Locotenentul Roşca, care a şarjat cu mine, a fost lovit de cinci gloanţe, a murit aici în spital pe ziua de 14 noiembrie, din cauza unui flegmon gazos. Eu am fost rănit relativ uşor sub genunchiul stâng, rana mi s-a vindecat complet, dar din nenorocire, glonţul mi-a atins un nerv (sciaticul popliteu extern) din care cauză am rămas cu o paralizie a labei piciorului.

Pot umbla, dar târăsc piciorul. Sper totuşi că, în ur-ma unui tratament electric, va reveni; dacă nu, voi fi nevoit să mă operez. Am scris [acum - n.n.] câteva zile lui Lupu Costachi35, să inter-vină la comandamen-tul german să fiu transportat la Bucu-reşti, pentru a urma tratamentul electric de care am nevoie, deoarece aci în Cra-iova lipseşte instala-ţia electrică de care aş avea nevoie; aştept să văd dacă mi se aprobă. Când am fost ridicat de pe câmp, am rugat pe un ofiţer german să caute pe sărmanul Donici pen-tru a vedea dacă nu cumva este numai rănit; din nenorocire era deja mort, şi mi-a adus broşeta lui cu decoraţii, pe care v-o trimit ca amintire.

35 Nicolae Lupu - Kostaki, împuternicit al Ministerului de Interne în vremea ocupaţiei germane a

Munteniei din 1916-1918 (cu o comportare considerată, după război, a fi fost condamnabil de servi-lă la adresa ocupantului).

Prima filă a scrisorii Căpitanului Filliti rănit în lup tele de la Robăneşti din 1916. Scrisoarea a fost adresată soţiei lui Constantin R. Sturdza, doamna Maria Irina Sturdza, dintr-un spital de campanie german din Craiova la 20

ianuarie 1917 (colecţia Ion C.C. Sturdza)

97

Sunt foarte îngrijat de soţia mea, de la care nu mai am nici o ştire; eu i-am scris prin crucea roşie, sunt două luni, dar nu ştiu dacă o fi primit scrisoarea.

V-aş ruga dacă cumva aveţi prilejul să corespondaţi cu Moldova, să îi daţi de ştire despre mine. Cred că se află la mama (Moşia Cuci, Judeţul Roman). Vă mul-ţumesc încă odată pentru amabilitate şi vă rog să primiţi omagiile mele respectoase. Căpitan A. Filliti.”

Comandantul Plutonului 2 din Escadronul al III-lea al Regimentului 9 Ro-şiori, sublocotenentul (r) Constantin R. Sturdza, îşi însemna cu precizie în carnetul său de front efectivele-în tabele detaliate-cuprinzând numele, contingentul, gradul, profesia civilă, chiar şi şt iinţa de carte, ca şi numele cailor. Le inserăm şi pe acestea în prezenta evocare.

Tabelele păstrate în carnetul de ofiţer cu listele luptătorilor cavalerişt i din subordinea sa, pot face obiectul unor interesante studii în sine ale structurilor socia-le, profesionale, şi chiar etnice ale acestor unităţi de elită ale armatei române din primul război mondial. Ne mărginim doar să remarcăm câteva caracteristici ale membrilor acestui pluton de cavalerie, care au luptat şi la Robăneşt i şi în alte lupte din dureroasa toamnă a anului 1916.

Astfel, chiar dacă arma cavaleriei presupunea un anume statut social şi material al celor recrutaţi, parcurgând listele plutonului comandat de sublocote-nentul (r) Constantin R. Sturdza (cca. 40-42 de militari, efectiv nominal-prezentate alăturat în anexa nr.1, 2 şi 3 la prezentul), observăm o oglindă destul de fidelă a societăţii româneşt i a vechiului Regat (România mică). Din cei listaţi (anexa nr. 1–situaţia plutonului în august 1916), membrii ai acestui pluton, găsim un ofiţer (comandantul plutonului), 2 subofiţeri (unul din ei voluntar, celălalt în serviciu activ), şi 6 gradaţi (din care un sergent voluntar, Gheorghe Donici, de 67 de ani) şi 34 de soldaţi (din care 2 ordonanţe).

Partea activă a plutonului reprezenta puţin mai mult de 50% din efectiv, şi erau contigentele 1915 şi 1916, iar schimbaşii36 (cam 25% din efectiv) erau contin-gentele 1913 şi 1914. Restul erau completaşii37 şi voluntarii, care erau contingente-le anterioare anului 1912 (inclusiv), mergând până la contingentul 1904 (în cazul lui C. Rosetti-Teţcani) şi chiar la cel din 1870 (Gh. Donici).Plutonul, din punct de vedere al bazei sale teritoriale de recrutare, era predominant muntenesc (două tre-imi din militari erau din judeţele de dincoace de Olt, dintre care 6 militari şi co-mandantul erau din Bucureşt i)38. Dar găsim în pluton şi 5 dobrogeni, 3 olteni şi 3 moldoveni.

36 Schimbaşii sau trupele cu schimbul erau denumite trupele teritoriale din armata română în perioada

1850-1941, denumite aşa pentru că făceau serviciul militar în schimburi: o săptămâna de serviciu şi trei săptămâni acasă.; acest sistem prezenta avantajul unor economii bugetare importante, pentru că în acest fel se puteau ţine sub arme efective mai mari care-şi asigurau în mare parte singure cazarea şi hrana; chiar şi uniformele trebuiau să şi le confecţioneze singure, în conformitate cu regulamente-le existente; statul nu le asigura decât armamentul şi muniţia; călăraşii veneau la armată cu propriul lor cal.

37 Completaşii erau ostaşi care, după terminarea serviciului militar, erau ţinuţi în evidenţa armatei o anumită perioadă de timp, înainte de a fi trecuţi în rezervă.

38 Generalul Nicolae Sinescu, în lucrarea citată mai sus, arată că Bucureştii au fost, în 1916, garnizoa-na de pace a Regimentului 9 Roşiori.

98

Profesiunile avute în civilie sunt de asemenea caracteristice epocii şi armei, şi cu toată predominanţa plugarilor (din aşa numita armată de ţărani), care erau două treimi din efectiv, întâlnim 3 comercianţi şi 8 meseriaşi, în afara celor trei mari proprietari de moşii care participau, şi ei, cu acelaşi elan, la campania de apă-rare a ţării. Mai pot fi remarcate şi structura etnică (mare majoritate românească, dar şi 2 sau 3 evrei pământeni - cu meserii specifice etniei, comerciant sau giuva-ergiu -, un turc, care încăleca pe calul Peneş (sic!) şi chiar, probabil, un ţigan (or-donanţă), originea rurală (circa 80%) sau urbană a militarilor, şi chiar gradul de alfabetizare (erau, chiar şi în arma nobilă a cavaleriei, 20% neşt iutori de carte). Şi listele erau completate, cu rigurozitate, cu numele cailor (doar 3 din 40 nu aveau nume proprii, ci doar o cifră de inventar), cai care erau membrii vii, personalizaţi,

de încredere şi în-drăgiţi ai unităţii de cavalerişt i, par-ticipând, cu riscuri totale la luptele acestora. Sigur că datele statistice de mai sus nu pot fi generalizate la an-samblul armatei române, şi poate nici la nivelul ar-mei cavaleriei, dar reflectă în bună măsură situaţia materialului uman mobilizat atunci de statul român, indi-când aspecte de detaliu care, în unele sinteze isto-rice, sunt tratate sumar şi cam cari-catural.

În urmă-toarele două anexe alăturate prezentei, comandantul plu-tonului consem-nează pierderile mari avute în pe-rioada august-decembrie 1917,

când unitatea a participat continuu la eforturile de război (Robăneşt i, Argeş, Buzău, Oituz etc.), aproape permanent în linia I. Este semnificativă situaţia plutonului în

Lista din august 1916 a efectivului plutonului de cavalerie comandat de sublocotenentul C.R. Sturdza (colecţia Ion C.C. Sturdza)

99

ianuarie 1917, când pierderile erau aproape de 40% din efectiv, şi plutonul trebuise să fie împrospătat şi completat cu militari din alte unităţi şi mai ales cu recruţi din contingentul 1917 (peste o treime din efectiv). De pildă, numai la Robăneşt i din Escadronul al III-lea care a şarjat bateriile inamice (şi din care făcea parte şi pluto-nul sublocotenentului (r) Sturdza) au supravieţuit doar circa 15% din efectivul par-ticipant (18 oameni din 118).39 Este evident că romantica şi nobila armă a cavaleri-ei, printr-un anacronism deja vizibil al tehnologiei sale militare, suferea pierderi peste media altor arme, cu excepţia, probabilă, a infanteriei.

Credem că evocarea de faţă, care se doreşte a fi, în acelaşi t imp, şi un semnal al intenţiei autorilor de a publica în versiune românească întreg textul ce s-a păstrat al Jurnalului sublocotenentului (r) C. R. Sturdza din primul război mondial, nu poate primi o încheiere mai potrivită decât rândurile (şi acestea inedite) pe care autorul jur-nalului le-a primit, în 1933, de la marele istoric militar, general Radu R. Rosetti, că-ruia îi dăduse spre consultare manuscrisul.

Şugura, Oficiul poştal Agăş, Gara Trotuş, 19 iunie 1933 Dragă Costache, Am cetit pe nerăsuflate notele tale zilnice, şi am terminat cetirea lor alal-

tăseară. Nu am putut însă să-ţi spun încă ce impresie mi-au făcut pentru că ieri am fost pe drum încoace. Iată prima mea impresie, zic prima impresie, căci le voi re-citi din nou şi chiar acum, ca să mă pun şi mai bine în stare de a-mi figura hotărâ-tor atmosfera în care a trăit l΄Oncle Georges40 în lunile August-Noiembrie 1916. Aşa dar notele tale, în redacţia lor actuală îmi dau impresia că sunt o icoană cre-dincioasă a ceea ce-ai văzut, ai auzit, ai făptuit, şi, mai ales, ai gândit în timpul campaniei. Ele sunt scrise într-un stil uşor şi vioi şi redau foarte credincios starea sufletească a unui luptător pasional, dar cinstit. În aceste note sunt unele lucruri inexacte (Averescu41 nu a avut absolut nici o parte în plănuirea şi executarea - în această privinţă a avut chiar o parte negativă, întârziind de a trimite Divizia X-a, ce era în rezervă, şi pentru care a trebuit prinţul Carol42 cu colonelul Pétin43 să meargă la Averescu ca să-l facă a executa ordinul - bătăliei de la Bucureşti - de pe Argeş; acest plan se datoreşte deopotrivă generalului Berthelot44 şi colonelului Pétin, maiorului - de pe atunci - I. Antonescu45 şi generalului Prezan46 şi Marelui Cartier General) şi nedrepte (eşti de o nedreptate strigătoare şi netemeinică pentru 39 Gh. Ţigănele, Şarja de la Robăneşti, ziarul România liberă, 12 noiembrie 1991. 40 Gheorghe Donici, vezi notele 2, 20, 25 şi 26 de mai sus. 41 Alexandru Averescu (1859-1938), mareşal al României, prim-ministru; Rosetti se referă la momen-

tul în care Averescu comanda gruparea ce apăra pasurile Rucărului şi Prahova. 42 Viitorul Rege al României, Carol al II-lea (1893-1953). 43 Victor Pétin (1872-1962), general francez. Numit la 22 septembrie 1916, membru al Misiunii Mili-

tare Franceze din România, unde a ajuns, cu gradul de locotenent-colonel, împreună cu generalul H. M. Berthelot, la 3/16 octombrie 1916.

44 Henri Mathias Berthelot (1861–1931), general francez.; şeful Misiunii Militare Franceze în Româ-nia în perioada primului război mondial, începând cu 3/16 octombrie 1916.

45 Ion Antonescu (1882-1946), mareşal al României, prim-ministru, în timpul celui de-al doilea război mondial; în perioada la care se referă Rosetti era şef al Biroului operaţii la grupul de armate coman-dat de generalul Constantin Prezan (12 noiembrie-5 decembrie 1916), urmându-i apoi chiar maioru-lui, pe atunci, Radu R. Rosetti, în funcţia de şef al Biroului operaţii de la Marele Cartier General (5 decembrie 1916-1 aprilie 1918).

46 Constantin Prezan (1861-1943), mareşal al României; la 11/24 noiembrie 1916, Prezan a fost numit comandant al Grupului de armate general Prezan, care va primi misiunea apărării Capitalei.

100

Ionel şi Vintilă Brătianu)47, dar se vede că aşa erai convins, că aceasta îţi era cre-dinţa în clipa în care le puneai pe hârtie.

De altfel, buna ta credinţă şi cavalerismul tău reies şi din notele adăugate, ici, colea, ulterior, note prin care arăţi că atunci te-ai înşelat. După părerea mea manuscrisul tău constituie unul din cele mai preţioase documente pentru toţi acei care se vor ocupa de istoria războiului de întregire, căci redă starea sufletească a luptătorilor, fără de care nu se pot înţelege faptele. Dacă aş fi în locul tău nu aş

schimba nici o iotă din textul tău, aşa cum este azi, cel mult aş mai adăuga, ici, colea, câte o notă arătând că apre-cierea ta din momentul scrierii era eronată. Acest manuscris este, după părerea mea, un document atât de preţi-os încât trebuie publi-cat, odată, aşa cum a fost aşternut pe hârtie.

Zic că trebuie publicat odată, şi nu zic imediat, pentru că adevărul ce-l aşterne ar răni pe mulţi care sunt azi în viaţă. Îţi mulţumesc pentru cli-pele plăcute - oricât ar fi de neplăcute unele fapte ce arăţi – ce le-am petrecut regăsindu-mă într-o atmosferă, poate nu totdeauna plăcută, dar în ori şi ce caz virilă şi de înălţă-toare ţinte. Peste toate mizeriile, neajunsurile şi slăbiciunile, reies din spusele tale calită-ţile neamului, a masei

luptătorilor, şi – orice ai zice – a multor ofiţeri şi a unor şefi.

47 Radu R. Rosetti a fost căsătorit cu Ioana Ştirbei, sora mai mică a Elisei, soţia lui Ion I. C. Brătianu,

deci era cumnat al marelui om de stat, şi în relaţii apropiate cu acesta, personal şi cu Partidul Naţio-nal Liberal pe care-l conduceau Brătienii; Constantin R. Sturdza avea, pe de altă parte, opţiuni poli-tice conservatoare (ramura Nicu Filipescu, profund pro Antantă), şi astfel se explică diferenţele de apreciere ale unor oameni politici ai vremii.

Ultima filă a scrisorii Generalului Radu R. Rosetti către Constantin R. Sturdza, din 19 iunie 1933. Scrisoarea a fost scrisă la conacul din Brusturoasa, pe Trotuş, aparţinând familiei Generalului

Radu R. Rosetti (colecţia Ion C.C. Sturdza)

101

În aceste însuşiri găsesc eu chezăşia viitorului nostru. Respectoase omagii Irinei, salutări copiilor tăi, iar pentru tine o prietenească strângere de mână. R. Rosetti

Autorii consideră a fi de datoria lor de a pune la dispoziţia publicului aces-te câteva preţioase documente de familie, pentru a întregii cu încă un detaliu, cu-noaşterea istoriei primului război mondial, aşa cum a fost ea percepută de partici-panţii direcţi la operaţiile militare, mai ales în acest caz, când protagonişt ii au fost ascendenţi direcţi ai unuia dintre cei ce au întocmit această evocare.48

Bucureşt i-Sinaia, aprilie-mai 2011

THE CHARGE OF A ROMANIAN CAVALRY SQUADRON AT ROBĂNEŞTI (10/23 NOVEMBER 1916), DESCRIBED BY A DIRECT PARTICIPANT.

FROM THE YET UNPUBLISHED ORIGINAL DAILY NOTES OF THE SECOND LIEUTENANT (IN RESERVE) CONSTANTIN R. STURDZA.

The authors are presenting an excerpt from an unpublished frontline diary of a di-

rect participant to a heroic and tragi c cavalry charge during the fi rst days of the Romanian actions in the First World War. The reserve offi cer who l eft these notes belonged to an old upper class Romanian family from Moldavia, a well reputed judge and, later on, a lawyer in Bucharest.

The vivid description of an attack done with horses, obsolete picks, pistols and swords, against of the so advanced technologically German invading troops, which were using heavy artillery and machineguns, underlines the contrast between the deep patriotic motivation of the soldiers and the junior officers, who charged so romantically (like the British Light Brigade, more than sixty years ago, in Crimea) and the disorientation, fear and even cowardice of some of the senior offi cers in the first days of the war.

The presentation mentions as well some other genuine documents related with this battle, including a letter from the squadron commander who fell prisoner in that day. Some remarks are finally done on the fate of the cavalry platoon commanded by Second Lieutenant Sturdza during all the campaigns in this war, detailing and commenting the so-cial structure of this group of soldiers, as refl ect ed by several nominal lists found in his diary. All the above documents are kept by one of the authors in his personal family archi -ve, as a part of the legacy his beloved grandparents have left.

48 Constantin R. Sturdza şi generalul Radu R. Rosetti erau prieteni din copilărie (de la Tg. Ocna);

ulterior au devenit cuscrii şi sunt bunicii ing. Ion C. C. Sturdza, co-autor al acestui articol; fie ca preţuita lor memorie să rămână veşnic vie!

102

ANEXA nr. 1

PLUTONUL MEU, DIN AL 3-LEA ESCADRON, AUGUST 1916 (lista comandantului de pluton sublocotenent (r) Constantin R. Sturdza)

Nr . cr t.

Numele şi pr enumele

Numele calului

Gr ad Felul Contin-gent

Domic iliu Judeţ Profesia Obser -vaţii

1 Roşca Gheorghe

Dac plutonier activ 1913 Osica de sus

Romanaţi

2 Bundă Niculae

Muscel sergent comple-taş

1913 Pribegi Ialomiţa comersant

3 Constantin

Tudor Mireasa brigadier activ 1915 Cornurile Prahova plugar

4 Marinescu

Mişu Micşunica brigadier activ 1915 Bucureşti lăcătuş

Fătu Gheorghe

Niţu fruntaş activ 1915 Orumbei Tulcea plugar

6 Minea Petcu Moise fruntaş activ 1915 Roşeţi Ialomiţa fierar

mecanic

7 Moflic Ion Caucaz Soldat activ 1916 Chiostel Constanţa croitor

8 Gheorghe Vasile

Palca Soldat activ 1916 Gârbovi Ialomiţa plugar nu ştie carte

9 Ion Ion Iarna soldat activ 1916 Pietroşani Prahova plugar nu ştie

carte

10 Roşu Ion Oreava soldat activ 1914 Chilia Roman plugar nu ştie

carte

11 Grunberg Lazăr

Dina soldat activ 1915 Bucureşti giuvaergiu

12 Stoica Dumitru

Nevârstu soldat activ 1916 Chiorcişme Constanţa plugar

13 Năstase F. Gheorghe

Pribeag soldat activ 1916 Berceni Ilfov plugar

14 Coman Stelian

Ancora soldat activ 1915 Balta

Doamnei Prahova plugar

15 Dumitru

Tudor Berbaroza soldat activ 1914 Garnoşi Ialomiţa plugar

16 Frasin Ion Gicursca soldat activ 1916 Pribegi Ialomiţa cizmar

17 Sandraki Nicolae

Mogoş soldat activ 1915 Glodeanu Cârlig

Buzău plugar

18 Stroe Vasile Lava soldat schim-baş

1914 Bucureşti măcelar

19 Vlăsceanu Savu

Lut soldat schim-baş

1914 Slobozia-Moară

Dâmboviţa plugar

20 Drăgănel Dumitru

Alviţa soldat activ 1914 Gârliţa Constanţa plugar

21 Rizescu

Nicolae Iaşi soldat

comple-

taş 1912 Ştefăneşti Vâlcea plugar

22 Panta

Constantin Azdrubal soldat

comple-

taş 1913 Scurteşti Buzău plugar

23 Năstase T. Gheorghe

Omega soldat activ 1916 Copăceni-Mogoşeşti

Ilfov plugar

24 Anton Gheorghe

118 soldat comple-taş

1912 Popeşti

Dragomireşti Ilfov plugar

103

25 Popa Gheorghe

Herma soldat comple-taş

1912 Fundu Părului

Vlaşca plugar

26 Teodorescu Anton

Harbina soldat activ 1916 Craiova plugar

27 Petre C. Dumitru

Hrean soldat activ 1914 Copăceni-Mogoşeşti

Ilfov plugar

28 Dumitru A. Grigore

48 soldat schim-baş

1912 Dridu Ilfov plugar

29 Pitulice Ion Hărtărău soldat schim-baş

1912 Frăţeşti Vlaşca plugar

30 Minciună Ion Marta soldat schim-

baş 1915 Humele Argeş plugar

31 Stan

Constantin Păstor soldat

schim-

baş 1915

Popeşti

Dragomireşti Ilfov plugar

32 Grunberg Sachi

Mura soldat schim-baş

1915 Bucureşti comersant

33 Odovoianu Stan

Poşta soldat schim-baş

1916 Topor Vlaşca plugar nu ştie carte

34 Zvan S. Petre Puica soldat schim-baş

1916 Bucureşti căruţaş

35 Dorobanţu Badea

Opera soldat comple-taş

1913 Aliman Constanţa plugar

36 Tăcutu

Dumitru 332 soldat

schim-

baş

37 Toşu

Alex andru Odor trompet

comple-

taş 1912 Glăvii Vâlcea plugar

nu ştie

carte

38 Ali Saban Peneş soldat activ plugar nu ştie carte

39 Burcică Badea

ordo-nanţă

activ 1914 Ciurari Teleorman lucrător nu ştie carte

40 Berthail Ion ordo-nanţă

activ 1916 Bucureşti comersant

41 Rosetti Constantin

Dragoş plutonier voluntar 1904 Tescani Bacău proprietar

42 Donici

Gheorghe Rist sergent voluntar 1870 Tescani Bacău proprietar

Cai de

rezervă Cobilac

Pantera

Galiffet

Făgăraş

104

ANEXA nr. 2

PLUTONUL MEU DIN AL 3-LEA ESCADRON, 1 NOIEMBRIE 1916 (lista comandantului de pluton sublocotenent (r) Constantin R. Sturdza)

Nr . cr t.

Numele şi pr enumele

Contin-gent Gr ad Felul Domic iliu Judeţ

Numele calului Obser vaţii

1 Roşca Gheorghe

1913 plutonier activ Osica de

sus Romanaţi Dac

2 Bundă Niculae 1913 sergent comple-taş

Pribegi Ialomiţa Muscel dispărut

Zvorsca 1916

3 Constantin

Tudor 1915 brigadier activ Cornurile Prahova Mireasa

mor t Robăneşti

1916

4 Marinescu Mişu 1915 brigadier activ Bucureşti Micşunea mor t Oituz

1916 5 Fătu Gheorghe 1915 fruntaş activ Orumbei Tulcea Niţu

6 Minea Petcu 1915 fruntaş activ Russeţu Ialomiţa Moise dispărut

Zvorsca 1916

7 Moflic Ion 1916 soldat activ Chiostel Constanţa Caucaz dispărut

Zvorsca 1916

8 Gheorghe Vasile

1916 soldat activ Gârbovi Ialomiţa Palca trecut la grăni-

ceri 1917

9 Ion Ion 1916 soldat activ Pietroşani Prahova Iarna rănit Oituz 1916

10 Roşu Ion 1914 soldat activ Chilia Roman Oreava

11 Grunberg Lazăr 1915 soldat activ Bucureşti Dina dispărut

Zvorsca 1916

12 Stoica Dumitru 1916 soldat activ Chiorcişme Constanţa Nevoitu

13 Năstase F. Gheorghe

1916 soldat activ Berceni Ilfov Pribeag rănit Oituz 1916

14 Coman Stelian 1915 soldat activ Balta Doam-

nei Prahova Ancora

15 Dumitru Tudor 1914 soldat activ Gamoşi Ialomiţa Barbaroza dispărut Zvorsca

16 Frăsin Ion 1916 soldat activ Pribegi Ialomiţa Escursia

17 Sandraki Nicolae

1915 soldat activ Glodeanu Cârlig

Buzău Mogoş

18 Stroe Vasile 1914 soldat schimbaş Bucureşti Lava

19 Vlăsceanu Savu

1914 soldat schimbaş Slobozia-Moară

Dâmboviţa Lut

20 Drăgănel

Dumitru 1914 soldat activ Gârliţa Constanţa Alviţa

trecut la Reg.

pe jos 1917

21 Rizescu Nicolae 1912 soldat comple-

taş Ştefăneşti Vâlcea Poşta

mor t Oituz 1916

22 Gogoaşă Marin 1912 soldat schimbaş Azdrubal rănit Oituz 1916

23 Năstase T.

Gheorghe 1916 soldat activ

Copăceni-

Mogoşeşti Ilfov Omega rănit Oituz 1916

24 Anton Gheorghe

1912 soldat comple-taş

Popeşti Dragomireşti

Ilfov matr. 118 dispărut

Zvorsca 1916

25 Popa Gheorghe 1912 soldat comple-taş

Fundu Părului

Vlaşca Herma

26 Teodorescu Anton

1916 soldat activ Craiova Harbina

105

27 Petre C. Dumitru

1914 soldat activ Copăceni-Mogoşeşti

Ilfov Hrean dispărut

Zvorsca 1916

28 Dumitru A. Grigore

1912 soldat schimbaş Dridu Ilfov Iaşi dispărut

Zvorsca 1916

29 Pitulice Ion 1912 soldat schimbaş Frăţeşti Vlaşca Hărcărău trecut la cartier

Divizie

30 Minciună Ion 1915 soldat schimbaş Humele Argeş Marta

31 Stan Constantin 1915 soldat schimbaş Popeşti

Dragomireşti Ilfov Fag

dispărut Zvorsca 1916

32 Grunberg Sachi 1915 soldat schimbaş Bucureşti Mura

33 Odivoianu Stan 1916 soldat schimbaş Topor Vlaşca Adept

34 Ivan S. Petre 1916 soldat schimbaş Bucureşti Puica

35 Dorobanţu

Badea 1913 soldat

comple-

taş Aliman Constana Opera

36 Toşu Alex andru 1912 trompet comple-taş

Glăvii Vâlcea Odor

37 Ali Şaban soldat activ Peneş

38 Tăcutu Dumitru soldat schimbaş matr. 332

39 Burcică Badea 1914 ordonan-

ţă activ Ciurari Teleorman

40 Berthail Ion 1916 ordonan-

ţă activ Bucureşti

41 Rosetti Constantin

1904 plutonier voluntar Tescani Bacău Dragoş

42 Donici Gheorghe 1870 sergent voluntar Tescani Bacău Cobilac

mor t la Robăneşti

1916

caii mei

Pantera, Gallifet, Făgăraş

106

Anexa nr. 3 CE A RĂMAS DIN PLUTONUL MEU DIN AL 3-LEA ESCADRON LA 1 DECEMBRIE 1916

(lista comandantului de pluton locotenent Constantin R. Sturdza)

Nr . cr t.

Numele şi pr enumele Gr ad Felul

Numele calului Obser vaţii

1 Rosetti Constantin plutonier voluntar Dragoş

2 Roşca Mihai plutonier activ Dac trecut la comanda

plutonului 2

4 Marinescu Mişu brigadier activ Micşunea mor t Oituz 5 Fătu Gheorghe fruntaş activ Niţu

6 Gheorghe Vasile soldat activ Pantera trecut la grăniceri

1917

7 Ion Ion soldat activ Iarna rănit la ambele picioare

la Oituz

8 Roşu Ion soldat activ Oreava

9 Stoica Dumitru soldat activ Peneş

10 Năstase F. Gheorghe soldat activ Pribeag rănit Oituz

11 Coman Stelian soldat activ Ancora 12 Frăsin Ion soldat activ Escursia

13 Sandraki Nicolae soldat activ Mogoş

14 Vlăsceanu Savu soldat schimbaş Lut

15 Drăgănel Dumitru soldat activ Alviţa trecut la Reg.pe jos

1917

16 Rizescu Nicolae soldat completaş Poşta mor t Oituz

17 Gogoaţă Marin soldat schimbaş Azdrubal rănit la picior la

Oituz

18 Popa Gheorghe soldat completaş Herma

19 Pitulice Ion soldat schimbaş Hărcărău trecut la cartier

Divizie

20 Minciună Ion soldat schimbaş Marta

21 Grunberg Sachi soldat schimbaş Mura

22 Odivoianu Stan soldat schimbaş Adept

23 Ivan S. Petre soldat schimbaş Puica 24 Dorobanţu Badea soldat completaş Opera

25 Toşu Alex andru trompet completaş Odor

26 Stroe Vasile soldat schimbaş Palca rănit

27 Burcică Badea ordonanţă activ

28 Năstase F. Gheorghe soldat activ rănit la Oituz

Oameni pr imiţi pentr u completar ea plutonului

29 Negrea R. 1912 - sergent

completaş mort Oituz

30 Arghira Ion 1914 -

sergent

activ, Gura Săratei,

Buzău Mureş mort Oituz

31 Băcioiu Ion 1915 -

brigadier

activ, Gura Săratei,

Buzău rănit Oituz

32 Marcu Ilie soldat Isaccea de la al 4-lea escadron,

rănit Oituz

33 Ioniţă Petre soldat

34 Procopie Alex a soldat 35 Nicola Alex soldat

107

Recr uţi pr imiţi în ianuar ie 1917 (c lasa 1917)

36 Ariton Toader soldat voluntar,

Băşeşti, Fălciu

37 Dincă Dumitru soldat activ, Boldana,

Dâmboviţa

38 Diaconu Radu soldat activ, Năeni,

Buzău

39 Ene Stan soldat activ, Ciolanu,

Vlaşca

40 Ilie Simion soldat activ, Rîfovu, Prahova

41 Ion Ion soldat activ, Corlăteşti,

Prahova rănit Oituz

42 Istode Alex soldat activ, Olteniţa rurală, Ilfov

43 Mihaică Filip soldat activ, Tăriceni,

Prahova

44 Mirea Pantelimon soldat activ, Arsachi,

Vlaşca

45 Pătraşcu Vasile soldat activ, Olteniţa

rurală, Ilfov

46 Rizan C. Dumitru soldat activ, Chiselet,

Ilfov

47 Roşoga Constantin soldat activ, Lămoteşti,

Ilfov rănit Oituz

48 Simion Radu soldat activ, Adâncata,

Prahova

49 Crângaş Radu soldat

50 Ivan Marin soldat activ,

Ghiuvenlia,

Constanţa

mort tifos ex antematic,

ian. 1917

108

OCUPAŢIA ROMÂNIEI DE CĂTRE PUTERILE CENTRALE (1916-1918). STUDIU DE CAZ: ORAŞUL GIURGIU

Gabriel-Felician Croitoru*

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, expansiunea către mo-dernitate a oraşului Giurgiu a avut la bază portul – îndeosebi după amenajarea acestuia – ceea ce a dus la înflorirea comerţului, apariţia unor noi meserii, bunăsta-re economică şi eficientizarea unei importante căi de transport, mai ales către apu-sul Europei.

Toate acestea au evoluat concomitent cu creşterea populaţiei oraşului (de la 700 de locuitori rămaşi după plecarea turcilor, în 1831, la 2.300 locuitori, în 1837)1, creştere rămasă relativ constantă până în ajunul primei conflagraţii mondia-le, la care a contribuit atât transferul de populaţie din satele apropiate cât şi aşeza-rea unui număr important de străini2. Spre exemplu, numai în perioada 1905-1911 s-au stabilit în Giurgiu 718 străini, din care 121 bulgari, 57 greci, 10 sârbi, 6 ruşi, 6 persani, 6 italieni, 3 germani şi câte un francez, american, belgian şi un muntenegrean.

În anul 1910, în oraşul Giurgiu erau înregistraţi 16.016 locuitori, din care 7.114 erau şt iutori de carte (4.300 bărbaţi şi 2.814 femei), structura profesională a acestora fiind următoarea: 3.735 comercianţi, 3.624 meseriaşi, 3.735 bivolari3, 1.826 birjari, căruţaşi şi hamali, 123 profesori şi institutori publici sau particulari, 98 avocaţi, ingineri şi arhitecţi, 50 lucrători sanitari (medici, moaşe, chirurgi şi ve-terinari), 65 preoţi, diaconi, cântăreţi şi paraclisieri, 945 magistraţi şi funcţionari publici4. Patru ani mai târziu, populaţia oraşului ajunsese la 20.929 locuitori5.

Începutul Primului Război Mondial a găsit oraşul Giurgiu la un nivel de dezvoltare şi maturizare normal, în contextul românesc general. Dacă în urmă cu nici un veac, Giurgiu era kaza6 turcească, cu o evoluţie t ipic otomană, în 1914, ora-şul se afla la polul opus, dezvăluindu-se deja modernizat după criterii occidentale, populaţia urbei fiind dominată de mici proprietari, negustori şi funcţionari, la care se adăugau un destul de variat lumpen7.

* drd., Institutul de Turcologie şi Studii Central-Asiatice, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. 1 Nicolae Ilinca, Dan Căpăţână, Giurgiu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1986, p. 58. 2 Ibidem, p. 59. 3 Bivolarii erau cărăuşi care transportau produsele între oraş şi port cu căruţe trase de bivoli. Mare

parte a bivolarilor erau bulgari sau sârbi, stabiliţi în oraş în perioada 1830-1840, atraşi de rapida dezvoltare a portului. Datorită numărului mare de bulgari stabiliţi în Ţara Românească, în august 1830, Sfatul Administrativ Extraordinar al Ţării Româneşti a elaborat un „Aşezământ pentru bulga-rii veniţi din Rumeli în acest prinţipat”, prin intermediul căruia acestora li se acorda dreptul de a se stabili în fostele kazale otomane, Turnu, Giurgiu şi Brăila, fiind scutiţi de taxe şi impozite pe o pe-rioadă de trei ani (Gabriel-Felician Croitoru, Evoluţia portului Giurgiu de la origini până în 1945, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2007, p. 128).

4 Nicolae Ilinca, Dan Căpăţână, op. cit., p. 59. 5 Anuarul statistic al României, 1915-1916, p. 16-17. 6 Formă administrativă otomană în perioada medievală. 7 Gabriel-Felician Croitoru, Giurgiu văzut de alţii, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa,

2009, p. 238.

109

Poziţia strategică a oraşului, aşezat în faţa Rusciucului şi în apropiere de Bucureşt i a făcut ca încă din primele momente ale declanşării Primului Război Mon-dial, zona Giurgiu-Vlaşca, împreună cu întreaga linie dunăreană şi dobrogeană să se afle în atenţia Marelui Stat Major, în concepţia acestuia fiind cuprinsă inclusiv per-spectiva izbucnirii unui conflict cu Bulgaria. Astfel, în sectorul Giurgiu-Alexandria-Bucureşt i au fost realizate mai multe lucrări de fortificare, în zonă fiind aduse efec-tivele Regimentului 4 Infanterie cu trei batalioane, batalionul IV din Regimentul 21 Infanterie şi Regimentul 15 Artilerie, cu două divizioane a câte două baterii.

În acest context, starea de spirit a giurgiuvenilor, în preajma decretării mo-bilizării a fost surprinsă într-un raport al Poliţiei oraşului, înaintat Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale, la 12 august 1916: „printre locuitorii români se discută cu aprindere provocările continue ale bulgarilor în punctul Giurgiu şi că guvernul ro-mân, până în prezent a căutat să evite pe cât a fost posibil aceste provocări; se zice că ţinta bulgarilor, într-un eventual război cu noi, va fi oraşul Giurgiu, unde, pentru o eventuală trecere a Dunării au şi construit o parte din podurile plutitoare care sunt aşezate paralel cu fluviul. (...) Majoritatea populaţiei din Giurgiu, de frica unei in-vazii a bulgarilor şi a unor bombardamente, părăseşte oraşul. Cât priveşte pe străini din oraş, ca germanii şi ungurii, în special aceşt ia din urmă, sunt foarte îngrijoraţi faţă de un eventual război contra naţiunilor lor, că atunci majoritatea dintre ei vor fi expulzaţi şi că mulţi dintre ei au aici proprietăţi. Majoritatea vorbitorilor sunt pen-tru Rusia şi contra ungurilor, nemţilor şi bulgarilor. Se mai vorbeşte că în curând, armatele ruse vor trece prin România. De asemenea, se mai vorbeşte cum că gu-vernul în curând va declara starea de asediu, iar spionajul în oraş şi în ţară a luat proporţii foarte mari”8.

Aşa cum rezultă din însemnările corespondentului special al ziarului mos-covit „Russkoe slava”, S. Litovtev, pentru preîntâmpinarea unor evenimente neplă-cute în rândul locuitorilor Giurgiului care erau cetăţeni germani sau austro-ungari, chiar în ziua de 14 august 1916, consulul austriac din oraş le-a vorbit acestora, îndemnându-i la calm şi supunere faţă de autorităţile române9.

După decretarea mobilizării generale, în seara zilei de 14 august 1916, ora 21.00, a fost prezentată declaraţia de război a României către Austro-Ungaria. În aceeaşi noapte, trei şalupe româneşt i, „Rândunica”, „Bujorescu” şi „Căt ina”, care staţionau în portul Giurgiu, au primit ordin să torpileze monitoarele austro-ungare din portul Rusciuc, iar ca reacţie, la 15 august 1916, ora 7.30, monitoarele austro-ungare au declanşat un puternic bombardament asupra portului Giurgiu-Ramadan şi asupra oraşului10.

Ca urmare a acestor bombardamente, succesive şi aproape permanente, populaţia „... a început să fugă din oraş, părăsind casele şi avutul. Unii s-au îndrep-tat către gară, dar acolo nu se mai găsea nici un tren; majoritatea a pornit în cea mai mare grabă spre şosele, spre a se depărta cât mai mult de ţărmul dunărean. Alţii au

8 Apud Ancu Damian, Toamnă fierbinte, în volumul Vlaşca. 1916-1918 (coordonatori Ancu Damian şi Ion Bălan), Direcţia Judeţeană Giurgiu a Arhivelor Naţionale, Bucureşti, 1996, p. 32-33.

9 Gheorghe Buzatu, August 1916: România intră în război (preliminarii diplomatice, din surse străi-ne), în „Pro Saeculum”, nr. 5/2006, p. 29.

10 Nicolae C. Petrescu, Marina Militară Română în Războiul pentru Întregirea României, Editura Europroduct, P iteşti, 2004, p. 82.

110

petrecut noaptea pe unde au putut, iar dinspre ziuă, când au văzut că se menţine liniştea, s-au întors la căminurile lor. Cei cu mijloace băneşt i şi-au dus familiile la Bucureşt i şi ceilalţi s-au strămutat prin satele mai apropiate sau mai depărtate de Giurgiu” 11.

Imediat după începerea ostilităţilor, autorităţile locale au început operaţiu-nile de neutralizare a locuitorilor Giurgiului, cetăţeni ai Puterilor Centrale, printre aceşt ia numărându-se inclusiv preotul comunităţii catolice, Anton Durcovici12, ma-joritatea fiind trimişi într-un lagăr la Galaţi.

În paralel cu informaţiile privind părăsirea oraşului, furnizate de fostul pri-mar giurgiuvean Scarlat Stăncescu, date foarte interesante referitoare la populaţia Giurgiului sunt oferite şi de memoriile unui fost cercetaş care avea 16 ani în acele momente, Alexandru Daia13, martor indirect al evenimentelor din Giurgiu: „Dis de dimineaţă, la o oră la care nu ne-am aşteptat, ne-am pomenit acasă, în Bucureşt i, cu verii noştri de la Giurgiu. Cei patru copii ai mătuşii noastre, sora mai mare a mamei, n-au venit singuri. Mătuşa, unchiul, bunica şi bunicul nostru, venise şi ei mai târziu cu bagaje şi cu ce au putut să adune în grabă din casă. Au fost evacuaţi urgent ieri, 19 august; vecinii noştri de la amiază-zi, bulgarii, ne-au declarat război. Au început să bombardeze toate porturile de la Dunăre, îndeosebi Giurgiu, portul Ramadan, cel mai apropiat port de Bucureşt i. Dimitrie Iuca, prefectul judeţului, a purces de îndată la evacuarea autorităţilor şi a diverselor instituţii, ca şi a populaţiei. S-a evacuat cu pre-cădere populaţia dinspre Dunăre şi din centrul oraşului. Părăsirea oraşului a dat loc la scene dramatice. Alarmaţi de începerea bombardamentului, locuitorii, orbecăind prin întuneric, duceau cu ei câte o legăturică cu ce fuseseră în stare să adune în graba ple-cării, printre obuze şi explozii. Împiedicându-se de grinzi aprinse şi de ziduri căzute în drum, ajunseseră cu greu la gară. Bătrânii şi bolnavii au fost duşi pe braţe sau că-raţi în câte o roabă sau în câte un cărucior de copil. T renurile întocmite în grabă, t ic-site de cei evacuaţi, porniră înainte de a se lumina de ziuă. Locuitorii Giurgiului, cei cu rude la ţară, s-au oprit în gările de pe parcurs. Prefectura, primăria şi celelalte au-torităţi din oraş, afară de poliţia rămasă să apere avutul cetăţenilor, de cei care ar fi fost puşi pe jaf, au fost evacuate la Comana. Spitalul judeţean s-a instalat şi el în şcoala comunală şi la mănăstire, mănăstirea lui Ţepeş şi a lui Radu Şerban.

Cu acelaşi tren cu care au venit verii mei, au călătorit şi cercetaşii Giurgiu-lui, din cohorta „Călugăreni”. S-au oprit tot la Comana, unde urmează să-şi organi-zeze o tabără cu tot dichisul cercetăşesc: dormitoare, bucătărie, sală de mese.

Nu toată lumea a părăsit Giurgiul. Cei mai de la margine, unde tunurile nu-şi îndreptau obuzele, au rămas pe loc. Alţii, care au vii sau grădini în preajma ora-

11 Scarlat Stăncescu, Din trecutul oraşului Giurgiu, vol. II, lucrare aflată în manuscris la Muzeul Jude-ţean „Teohari Antonescu”, Giurgiu, f. 136-137.

12 Anton Durcovici (1888-1951), cleric romano-catolic de origine austriacă, a slujit ca preot în Giur-giu în perioada 1916-1918 şi 1926-1927. În perioada 1947-1949 a îndeplinit funcţia de episcop ro-mano-catolic de Iaşi (http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20040719).

13 Alexandru Daia a făcut parte dintr-o familie ilustră, legată direct de Giurgiu şi de zonă vlăsceană. Rudele sale aveau mai multe proprietăţi în oraşul Giurgiu şi moşii în judeţul Vlaşca, iar tatăl său, Petre Popescu-Daia, a pus bazele pisciculturii româneşti moderne şi al primului liceu de piscicultură din România, inaugurat la Giurgiu, în anul 1928. Fratele său, muzicianul Mihail Daia, este compo-zitorul Imnului Masonic, în 1948 plecând definitiv din ţară, în Italia, iar de aici în Statele Unite ale Americii.

111

şului, spre Slobozia, Oinacu sau spre Remuşi, pe şoseaua Bucureşt iului, s-au refu-giat la vii, unde stau la adăpost”14.

După ce primele bombardamente austro-ungare şi bulgare au provocat pagu-be importante, ocuparea propriu-zisă a oraşului, în seara zilei de 14 noiembrie 1916, de către unităţi ale Diviziilor 1 şi 12 infanterie bulgară, care veniseră dinspre Zimnicea, dar şi de trupe care trecuseră Dunărea de la Rusciuc15, au reprezentat, în fapt, continuarea distrugerii oraşului.

O imagine zguduitoare despre ocuparea Giurgiului şi comportamentul tru-pelor bulgare este dată de Constantin Kiriţescu, autorul unei monumentale lucrări de sinteză despre Primul Război Mondial: „Aripa dreaptă bulgară înainta spre Gi-urgiu, slab apărat de două batalioane de miliţieni şi de câteva baterii vechi, trase de boi. În zilele de 25 şi 26 Noembrie, Bulgarii bombardară cu sălbătecie oraşul, de pe malul sudic al Dunării, transformând cartiere întregi în ruine. În ziua de 27, Giurgiu fu ocupat de coloanele ce veneau dinspre Zimnicea şi de alte trupe care trecuseră Dunărea pela Rusciuc. Întâile trupe bulgare, ce intrau în oraş, avură lupte sângeroa-se de stradă cu trupele româneşt i, care se retrăgeau.

Ocupând oraşul pustiu, Bulgarii se năpustiră asupra caselor şi avutului locui-torilor. Magazinele şi casele fură jefuite de tot cuprinsul lor. Când cel din urmă lucru fu ridicat, veni rândul uşilor, ferestrelor şi a tot ce se putea demonta. Toată prada acestui jaf sălbatec era transportată cu căruţele în Rusciuc, pe podul de vase ce se aruncase între cele două oraşe.

Apoi, ca orice criminal de rând, Bulgarul luă măsuri să se şteargă urmele tâlhăriei. Au aşezat pae stropite cu petrol prin case şi le-au dat foc. Ceea ce mai rămăsese de pe urma bombardării, împlini focul. Giurgiu era distrus.

Bulgarii plăteau, aşa cum le-o dicta sufletul lor primitiv, datoria contractată la Griviţa, la Plevna şi la Smârdan”16.

Comportamentul trupelor bulgare după ocuparea Giurgiului a fost reliefat şi de austriacul Hugo Schultze, corespondent al ziarului „Arbeiter Zeitung” din Viena, într-un material publicat la 16 decembrie 1916: „Giurgiu a fost lovit întâi de focul artileriei grele, în timpul duelului de artilerie, care a precedat trecerea Dunării şi, ce mai scăpase neatins, a pierit în timpul luptelor de stradă, care au avut loc în oraş. Bulgarii, cari consideră războiul contra României ca un război de răzbunare persona-lă, au dat drumul întregii lor uri şi au distrus tot ce au putut. Tot ce a scăpat de flăcări a fost distrus de Bulgari în furia lor oarbă”17.

Urmare acestor acţiuni, cea mai mare parte a clădirilor din centrul oraşului au fost complet distruse, casele din centru şi periferii au fost jefuite, cele două străzi comerciale principale ale Giurgiului, Olari şi Independenţei erau „de la un capăt la altul, un morman de ruine”18, fiind foarte grav afectată inclusiv clădirea Gimnaziului „Ion Maiorescu”, instituţie emblematică a oraşului.

14 Alexandru Daia, Eroi la 16 ani. Însemnările unui fost cercetaş. Jurnal de război (1916-1918), Edi-

tura Ion Creangă, Bucureşti, 1981, p. 49-50. 15 Ancu Damian, Oraşul şi portul Giurgiu în toamna lui 1916, în „Anuarul Muzeului Marinei Române”,

tom VI, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa, 2003, p. 390. 16 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919, II, ediţia a II-a,

Editura Casei Şcoalelor, Atelierele „Cartea românească”, Bucureşti, f. a ., p. 187-188. 17 Ancu Damian, Toamnă fierbinte..., p. 59. 18 N. Miclescu, Monografia Liceului nr. 1 din Giurgiu, f. e. , Giurgiu, 1969, p. 41.

112

Starea jalnică în care se afla acesta în 1916 era descrisă emoţionant chiar de directorul şcolii, cărturarul giurgiuvean Nicolae Cartojan19: „Când am pătruns înăuntru, mi s-a înfăţişat ochilor, în cruda realitate, icoana adevărată a dezastrului: localul şcolii complet ruinat, tencuielile dărâmate, pereţii ciuruiţi de găuri în care se încuibaseră insectele, ferestrele fără cercevele şi geamuri, podele sfărâmate, uşile sparte, fără broaşte şi fără clanţe, acoperişurile lovite de schije de obuz iar mobilie-rul şi materialul didactic pe care îl lăsasem aici şi din care mai speram să găsim ceva, distrus sau dispărut în întregime”20.

În primele zile ale ocupării oraşului de către bulgari, până la instalarea au-torităţilor germane de ocupaţie, între Rusciuc şi Giurgiu a fost construit un pod de vase, convoaie de populaţie bulgară venind în Giurgiu „şi luând tot ce au putut afla prin casele părăsite din oraş”21. Distrugerile materiale din oraş au atins cifre foarte ridicate, un raport din 1920 considerând că în toamna anului 1916, 50% din clădiri-le Giurgiului se aflau în ruină (Primăria oraşului, moara Anton Constandatos, ca-zărmile Regimentelor 5 Infanterie şi 15 Artilerie, localul Prefecturii jud. Vlaşca, sediile Jandarmeriei, Tribunalului şi Penitenciarului, clădirile Serviciului tehnic şi Serviciului sanitar, Căpitănia portului, case particulare etc.) iar fondurile comercia-le şi aproape toate gospodăriile erau cu totul nimicite22. La acestea se adaugă, în totalitate, arhivele oraşului şi ale portului.

Alături de teribilele distrugeri materiale, populaţia civilă din oraş a trebuit să suporte rigorile ocupaţiei militare bulgare şi ulterior, germane. Spre exemplu, casa liderului liberal giurgiuvean Nicolae Bălănescu, viitor viceguvernator al Băncii Naţi-onale a României, „avea mari stricăciuni, acoperişul este găurit în mai multe locuri de schije de obuz, scara de la intrarea principală deteriorată, uşile stricate, duşumelele deteriorate, scara de la pivniţă distrusă, parte din pomii din curte scoşi iar alţii tăiaţi, pompa de apă lipsă, gardul de zid stricat de bombe, nici un fel de mobilier şi nici bi-blioteca nu mai există”23. De asemenea, casa unui reprezentant al clasei de mijloc din Giurgiu, Ilie Dancu, situată în str. Zimnicei, nr. 10, era „arsă, fără uşi, ferestre, tavan, acoperământ, duşumele şi tencuielile pe unde se mai ţin, cad la o mică atingere, ma-gazia şi şopronul nu mai există, nici latrină, numai urmele lor”24.

19 Nicolae Cartojan, născut la 4 decembrie 1883, în satul Uzunu, comuna Călugăreni, judeţul Vlaşca.

În anul 1902 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. După absolvire, a lucrat la Secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. A fost profesor de lim-ba şi literatura română la Şcoala Comercială din Giurgiu şi la Gimnaziul „ Ion Maiorescu”, la acesta din urmă fiind şi director între 1914-1919. După P rimul Război Mondial s-a mutat în Bucureşti, la liceele „Matei Basarab” şi „Gheorghe Lazăr”, apoi va fi profesor la Seminarul Central şi la Semina-rul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu”, iar între 1923-1930 la Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie. Timp de doi ani, între 1912 şi 1914 a urmat cursuri de specializare la Universitatea din Berlin. Şi-a luat examenul de docenţă la Catedra de istorie a literaturii române, în anul 1921, sub conducerea lui Ion Bianu. Va fi pe rând asistent, apoi din 1923 conferenţiar, iar din 1930 devine profesor titular al Facultăţii de Litere din Bucureşti, ocupând chiar catedra magistrului său, Ion Bianu. A fost ales membru titular al Academiei Române în anul 1944 (Constantin Enache, Giurgiu – compendiu monografic, Editura „Universul familiei”, Bucureşti, 2005, p. 529-530).

20 N. Miclescu, op. cit., p. 43. 21 Scarlat Stăncescu, op. cit., p. 138. 22 Ion Bălan, Civili sub focul inamicului, în Vlaşca. 1916-1918, p. 116. 23 Ibidem, p. 119-120. 24 Ibidem, p. 120.

113

În general, odată cu instituirea regulilor generale ale ocupaţiei militare, şi locuitorii oraşului Giurgiu au avut de suferit rigorile acesteia, supunându-se rechi-ziţiilor de orice fel, ridicărilor cu forţa a produselor şi bunurilor din propriile gos-podării, în special a articolelor de rufărie, îmbrăcăminte de valoare, bijuteriilor şi obiectelor de metale neferoase, inclusiv a clopotelor de la bisericile din oraş.

La acestea s-au adăugat şi măsuri extreme, de la internări administrative şi arestări până la execuţii. Astfel, Scarlat Stăncescu, fost primar al Giurgiului înainte de ocupaţie, a fost internat trei luni, câte un an au fost internaţi Mihai Rădulescu, directorul Poliţiei, P. Ştefănescu, M. Dumitrescu şi Ilie Enache – comisari, câte trei luni preotul Grigore Popescu25, două zile C. Hodivoianu, funcţionar al Primăriei Giurgiu etc.

Unul din cele mai grave incidente din timpul ocupaţiei Giurgiului s-a pe-trecut în iunie 1917, când Vasile Dragne, fost secretar al Primăriei oraşului, a fost condamnat la moarte şi executat la cimitirul Smârda, lângă groapa ce i se săpase anterior. Scopul acestei execuţii a fost de intimidare a locuitorilor oraşului, ger-manii temându-se de o eventuală răzvrăt ire a acestora faţă de nenumăratele rechi-ziţii26.

Consecinţele aproape catastrofale ale Primului Război Mondial asupra Gi-urgiului se regăsesc şi în scrierile omului de şt iinţă Grigore Antipa, care considera că „... Giurgiul a fost atât de încercat. Fără îndoială, mai ales în port, războiul a lă-sat foarte multe urme. Dar şi oraşul a fost răvăşit multe săptămâni după ocuparea sa, mai ales de bandele de jefuitori venite de la Rusciuc şi de incendii: din centrul oraşului şi până la linia Dunării, pe direcţia vântului, focul a transformat totul în ruină, Giurgiul ajungând să semene cu Pompeiul”27.

O imagine a ceea ce a însemnat ocuparea Giurgiului de către inamic şi dis-trugerile pricinuite de război asupra oraşului dă şi Nicolae Iorga, în 1920: „Voiţi să resimţiţi până în adâncul sufletului ceea ce ne îndeamnă pe câţiva să nu putem ierta anume umiliri şi suferinţe ce ni le-a adus un război pe care, dacă nu l-am voit noi, trebuia să-l facem pentru izbândirea drepturilor noastre? Poftiţi numai la Giurgiu. E aşa aproape de Bucureşt ii fără memorie, dacă nu fără demnitate, şi poate da atâtea învăţăminte!

În locul străzilor centrale mărginite odinioară de înalte clădiri cochete, în ca-re se cuprindea atâta bogăţie de mărfuri şi acel confort al locuinţei care constituie la naţia noastră o dovadă strălucitoare a simţului pentru civilizaţie, nu sunt decât ziduri frânte pe care focul şi-a lăsat urmele – focul pus anume după jefuirea vandalică a bulgarilor – ori înjghebări provizorii în care acoperământul de tablă e la jumătatea nivelului atins de clădirea dărâmată. Noile clădiri par să se strângă de ruşine şi de sfială faţă de ce au fost odinioară. Numai ici şi colo silinţi disperate au izbutit, pe aceste vremuri de scumpire, să refacă întreaga zidărie, şi alte case răsar ca nişte sprin-teni ghiocei de primăvară în mijlocul unei ierni îndelungate”28.

25 P reotul Grigore Popescu era, în perioada amintită, preotul paroh al Catedralei ortodoxe cu hramul

„Adormirea Maicii Domnului” din Giurgiu. 26 Scarlat Stăncescu, op. cit., p. 138. 27 Ancu Damian, Toamnă fierbinte..., p. 117. 28 Nicolae Iorga, România mamă a unităţii naţionale ( I – România „munteană”), Bucureşti, 1939, p.

238.

114

Efectele războiului mai erau vizibile în 1919-1920, reliefate în contextul unei expediţii de anvergură, realizată în jurul Europei şi bazinului Mediteranei, de fotograful american George R. Swain şi arheologul Francis Kelsey, care au trecut şi prin Giurgiu, la 26 noiembrie 1919. Cel dintâi a imortalizat, prin intermediul came-rei sale, distrugerile realizate de război29. Cele două fotografii realizate, intitulate „Ruine după un bombardament bulgar” şi „Fântâna oraşului Giurgiu”, dezvăluie un oraş trist, înfrigurat şi complet răvăşit de operaţiunile militare încheiate nu cu mult t imp în urmă.

Bombardamentele din vara anului 1916 şi anii ocupaţiei militare asupra Gi-urgiului au dus la distrugerea oraşului în proporţie de 80%, putându-se aprecia, în concordanţă cu aprecierile contemporanilor, că nici un oraş din Vechiul Regat al României nu a suferit atât de multe distrugeri. Un port însemnat al Dunării, dintr-o regiune bogată cu productivitate agricolă însemnată a fost redus la ruine, bombarda-mentele şi devastările urmate de incendii desfiinţând partea centrală şi cea de pe ma-lul Dunării, unde era concentrat comerţul şi clădirile însemnate. De asemenea, prin paralizarea comerţului, mare parte a populaţiei oraşului a fost puternic afectată, mulţi dintre locuitori refugiaţi în 1916 nemaiîntorcându-se în Giurgiu.

În pofida distrugerilor provocate, oraşul Giurgiu se va reclădi treptat şi va intra în circuitul normal al activităţilor economico-sociale, îndeosebi prin interme-diul portului său, care, reechipat şi modernizat, îşi va aduce, pe măsura mărimii şi importanţei sale, contribuţia la dezvoltarea României Mari.

THE ROMANIAN OCCUPATION BY THE CENTRAL POWERS (1916-1918). CASE STUDY: GIURGIU

Starting with the second part of the XIX century, the way through modernism o f

Giurgiu has, at the base, the harbor – mainly aft er his reorganization – all this bring the blossom, the foundation of new crafts, economical health and the re-activation of a very important transport way, especially to the occidental Europe.

The bombing from the summer of 1916 and the military occupation years carry away the destruction of the city, in 80 per cent, and the specialists conclude: any other city from the Old Realm of Romania does not suffer so many havocs like Giurgiu. A very im-portant Danube harbor, locate in a rich region with a very important agricultural productivity became a ruin and provoked the commerce paralysis.

But, even the city was destroyed, Giurgiu will be rebuild step-by-step and hi will get back in the normal circuit of the economical and social activities, almost through his harbor, which re-equipped and modernized will bring his contribution of the Great Romania development.

29 http://www.si.umich.edu/chico/kelsey/giurgiu.html

115

1917. DRUMUL ROMÂNIEI SPRE ARMISTIŢIU

Vasile Popa*

25 octombrie / 7 noiembrie 1917 marchează un moment de cumpănă în desfăşurarea primului război mondial, cu implicaţii deosebit de adânci pentru tot ce avea să înregistreze istoria omenirii după această dată. Pentru sistemul relaţiilor militare din cadrul Antantei, ajungerea la putere a bolşevicilor în Rusia a însemnat alterarea, în esenţa sa, a unui mecanism de colabora-re, care oricum nu funcţionase în limitele convenite prin tratatele şi convenţiile sem-nate în 1914 şi 1916.

Aflat la Moghilev ca reprezentant al Marelui Cartier General la Stavka, la scurtă vreme de la acest eveniment, generalul de divizie Constantin Coandă tele-grafia şefilor ierarhici aflaţi la Iaşi: „Nici o comunicare din partea M. C. G. rus. Revoluţia este în toiul ei şi se întinde la diferite oraşe. [Alexander Fiodorovici - n.n.] Kerenski se găseşte la Gratchina în aşteptarea concentrării trupelor. [...]. Pe fronturi fraternizare cu vrăjmaşii şi indiferenţă.”1 Cum situaţia în interior dar şi pe fronturi devenea tot mai critică, eveni-mentele indicând că se va ajunge în scurt t imp la semnarea unei păci separate, re-prezentanţii aliaţilor la Moghilev au făcut o ultimă încercare de a reactiva acţiunile Stavkăi şi ale Guvernului provizoriu. În data de 10 noiembrie 1917, în baza instruc-ţiunilor formale primite de la guvernele pe care le reprezentau, aceşt ia au adresat un protest energic Înaltului Comandament rus „împotriva oricărei violări a tratatu-lui semnat de puterile aliate Antantei, a acordului din 23 august / 4 septembrie 1914, prin care puterile aliate, înţelegând aici şi Rusia, se angajează solemn să nu încheie separat nici armistiţiu, nici suspendarea armelor (încetarea luptelor).” Sem-natarii protestului avertizau asupra faptului că „orice încălcare a acestui tratat din partea Rusiei, va antrena cele mai grave consecinţe.”2

În zadar însă toate aceste eforturi. Revoluţia bolşevică învinsese. Guvernul Provizoriu îşi trăia ultimele zile, în timp ce noua putere, legitimată de revoluţie, Con-siliul Comisarilor Poporului3, prelua conducerea treburilor ţării: politice, economice, sociale dar şi militare.

În ziua în care praporgicul Krîlenko4, ministrul bolşevic al Războiului a so-sit la Moghilev (21 noiembrie / 3 decembrie 1917), misiunile militare aliate erau nevoite să părăsească localitatea.

Generalul Coandă, împreună cu întreaga sa echipă au plecat spre Kiev, unde a ajuns în data de 23 noiembrie / 5 decembrie 1917. Pentru următoarele trei luni, ca- * colonel, dr., fost director al M.M.N., 2004-2010. 1 Vasile Popa, Misiunea generalului Coandă la Stavka (1916-1917), Editura Militară, 2010, docu-

mentul 273 / 31 octombrie 1917, p. 414. 2 Ibidem, documentul 275, p. 416. 3 Sovietul Comisarilor Poporului – SOVNARCOM – denumirea guvernului Rusiei bolşevice, care a

înlocuit Guvernul Provizoriu, în urma loviturii de stat din 25 octombrie / 7 noiembrie 1918. 4 Nikolai Vasilievici Krîlenko (1885-1938), membru al partidului bolşevic din 1905, desemnat în

funcţii importante în domeniul militar: membru al Comitetului pentru probleme militare şi maritime (1917-1918), comandant suprem al Armatei Roşii şi ministru de Război (1918).

116

pitala Ucrainei avea să fie locul de unde generalul va încerca să rezolve dificilele probleme ale unei cooperări aliate, în care foarte puţini mai credeau. Aşadar, o a doua fază a misiunii sale. Mai simplă? Mai complexă? Mai dificilă?

Ne vor spune documentele pe care la va întocmi şi trimite generalul la Iaşi, acolo unde informările sale erau aşteptate cu maxim interes.

Ostilităţile pe frontul oriental vor înceta în curând, dar asupra finalului răz-boiului nu putea fi dat un termen. Nici despre cei care aveau să-şi pună laurii victo-riei nu se putea da un pronostic, deşi pentru moment situaţia aliaţilor devenise ex-trem de dificilă: frontul oriental va deveni practic inactiv prin defectarea Rusiei, iar inamicul îşi putea muta întregul efort în Vest. O decizie privind poziţionarea Ro-mâniei într-un asemenea context nu putea fi luată fără a se ţine seama de ceea ce se întâmpla în armata şi societatea rusă.

Dând înapoi filmul evenimentelor constatăm că idei de mare forţă lansate chiar în timpul revoluţiei din februarie 1917 au fost preluate mai târziu în progra-mul bolşevicilor. În încercarea de a da dimensiuni tot mai ample procesului revolu-ţionar, sovietul din Petrograd va căuta să-şi pună în practică programul său, prin lansarea, în aprilie 19175 a unui apel către socialişt ii din întreaga lume, prin care să se militeze pentru încetarea războiului imperialist şi realizarea unei „păci fără ane-xiuni şi contribuţii, în numele dreptului popoarelor de a dispune de ele însele.”6 Translatată la nivelul relaţiilor de politică internă în cadrul imperiilor multinaţiona-le, o astfel de pace nu însemna altceva decât autodeterminarea popoarelor, o reven-dicare principală a entităţilor naţionale din imperiile ţarist şi austro-ungar, care ur-ma să devină scopul şi finalitatea luptei naţionale din întreaga lume.7

Intuind influenţa acestui principiu asupra maselor, bolşevicii l-au preluat şi însuşit , dându-i o nouă dimensiune pe timpul revoluţiei din octombrie în urma căreia acaparaseră întreaga putere în Rusia. Prin proclamarea principiului libertăţii naţiuni-lor sub formula autodeterminării până la desprinderea de statul tutelar, bolşevicii au transformat o necesitate de ordin naţional, într-o virtute a ideologiei lor. Nu întâmplă-tor, primul document programatic al guvernului a fost „Decretul asupra păcii”, adop-tat la cel de-al doilea Congres al Sovietului de deputaţi din 25-26 octombrie / 7-8 noiembrie 1917, prin care s-a lansat invitaţia, către toate statele beligerante, de a de-mara tratativele de pace. Se realiza astfel o legătură directă între actul încheierii păcii şi rezolvarea problemelor de ordin naţional, un tertip bolşevic prin care noii lideri de la Petrograd sperau să capete încredere şi recunoaştere internaţională.

Două sunt principiile de referinţă cuprinse în respectivul decret care au avut o înrâurire decisivă asupra trupelor deznădăjduite şi sătule de neajunsurile şi privaţiunile unui război, ale căror resorturi nu mai puteau fi înţelese: nerecunoaşte-rea autorităţii statelor asupra teritoriilor pe care le anexaseră cu forţa şi încheierea războiului imperialist prin semnarea păcii generale. 5 Deloc întâmplător, imediat acestui apel, reprezentanţi ai basarabenilor s-au întâlnit pentru a vota o

moţiune prin care se cerea, deocamdată,autonomie administrativă, economică şi religioasă în cadrul statului federativ rus. La scurt timp, în cadrul proaspăt înfiinţatului Partid Naţional Moldovenesc, condus de V. Stroescu s-a stabilit ca obiectiv principal, obţinerea autonomiei complete a Basarabiei pe baza dreptului la autodeterminare.

6 Ion M. Oprea, România şi Imperiul rus, 1900-1924, vol. 1, Editura Albatros, 1998, p. 150. 7 Aceste principii se vor regăsi între cele 14 puncte cuprinse în discursul preşedintelui Woodrow

Wilson în faţa congresmenilor americani la 8 ianuarie 1918 şi vor constitui baza termenilor capitu-lării Germaniei şi a aliaţilor săi şi a negocierilor de pe timpul Conferinţei de pace de la Paris.

117

În legătură cu acest ultim principiu puterea bolşevică nu-şi făcea nici un scrupul din faptul că Rusia (ţaristă – n.n) semnase Pactul de la Londra din 4 septem-brie 1914, angajându-se faţă de Anglia şi Franţa, că nu va încheia pace decât cu ac-ceptul acestora. Guvernul muncitoresc-ţărănesc (bolşevic) chema astfel toate guver-nele popoarelor beligerante să se alăture iniţiativei privind semnarea păcii generale.

În aceeaşi zi, comisarul poporului pentru afaceri Străine, invocând preve-derile decretului asupra păcii a adresat o notă ţărilor Antantei prin care propunea începerea negocierilor de pace. Peste două zile, acelaşi comisar s-a adresat şi gu-vernelor centralilor propunându-le să încheie armistiţiul.8

La 15 / 28 noiembrie 1917 a urmat un nou apel al guvernului sovietic către guvernele şi ţările beligerante de a se alătura negocierilor de armistiţiu. În apel se menţiona textual: „Ca răspuns la propunerea noastră de armistiţiu imediat pe toate fronturile, în scopul încheierii unei păci democratice - fără anexiuni şi tributuri - cu garantarea dreptului la autodeterminare naţională, comandantul - şef german a fost de acord cu desfăşurarea tratativelor de pace. Comandantul-şef al armatei Republicii, sublocotenentul Krîlenko, a propus ca începerea tratativelor de armistiţiu să se amâne cu 5 zile, până la 19 noiembrie (stil vechi - n.n.) şi să se propună din nou guvernelor aliate să-şi precizeze poziţia faţă de tratativele de pace.”9

Cu toată puterea politică în mâini bolşevicii încep să-şi pună în practică mă-surile pacifiste, cu multă hotărâre, atenţionând guvernele ţărilor beligerante că vremea ezitărilor, tergiversărilor şi a înţelegerilor de birou s-a terminat. „Acum - se sublinia în apel - toate guvernele, toate clasele, toate partidele din ţările beligerante sunt chemate să răspundă răspicat la întrebarea: sunt de acord să treacă, împreună cu noi, la 19 noiembrie / 1 decembrie, la tratative de armistiţiu imediat şi de pace generală? Da sau nu!”10 În condiţiile date, beligeranţii de pe frontul oriental, cel puţin, nu mai aveau alternativă.

Dacă războiul ar fi fost o simplă „afacere militară” între Rusia şi Puterile Cen-trale, în mod normal, cei doi adversari şi-ar fi putut asuma, individual, consecinţele.

Într-un război de coaliţie însă acceptarea armistiţiului trebuia să fie o chesti-une de consens. Din această perspectivă, apelul lansat de către guvernul sovietic către popoarele ţărilor beligerante (nu doar aliaţilor - n.n.), de a se alătura negocierilor de armistiţiu a fost rezultatul unei judecăţi corecte. Total incorect era însă faptul că Ru-sia bolşevică, procedând în acest fel, încălca acordul din 23 august / 4 septembrie 1917 prin care puterile aliate se angajaseră solemn să nu încheie pace separată.

Faţă de iniţiativa de a se înceta războiul şi a se începe negocierile de armis-tiţiu, poziţia exprimată de beligeranţi a fost diferită, mergând de la o respingere fermă, exprimată, aşa cum am menţionat, încă din 10 / 23 noiembrie 1917 de re-prezentanţii aliaţi aflaţi la Stavka11 (între care s-a aflat şi generalul de divizie Con-stantin Coandă - n.n.) şi până la o acceptare imediată şi fără nici o condiţionare din partea Germaniei şi Austro-Ungariei.

8 Ion M. Oprea, op. cit., p. 200. autorul prezintă acest comportament al puterii bolşevice ca pe o for-

mulă de răsplată faţă de Germania, care o ajutase din plin să organizeze şi să înfăptuiască lovitura de stat din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917.

9 *** Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol 1 1917-1934, Editura Enciclopedică, 1999, p. 1. 10 Ibidem. 11 Vasile Popa, op. cit., documentul 275, p. 411. Desigur acest protest nu va rămâne singular, aliaţii

încercând diverse căi de a determina Rusia, de acum bolşevică, să nu procedeze la negocieri de ar-mistiţiu, ca prolog al păcii separate.

118

În ceea ce priveşte România, atitudinea faţă de propunerea bolşevică a fost nuanţată şi asta din mai multe considerente.12

Din punct de vedere militar, România era pe cale de a fi aproape complet înconjurată de inamic, atunci când centralii vor reuşi să cucerească, la sfârşitul anu-lui 1917 şi începutul celui următor, principalele centre urbane din Ucraina, respec-tiv Kievul, Odessa şi Harkovul; o eventuală acţiune militară în aceste împrejurări nu mai putea avea practic nici o şansă de succes.

Din punct de vedere politic România se afla sub incidenţa tratatului politic şi al convenţiei militare semnate cu membrii Antantei la 4 / 17 august 1916, fiind conşt ientă că „ieşirea din front” ar fi avut serioase consecinţe în privinţa tratamen-tului de care ar fi beneficiat din partea acestora la încheierea păcii. De altfel, gene-ralul Henri Mathias Berthelot, participant la aproape toate întrunirile în care se pu-nea în discuţie comportamentul României în raport cu situaţia în care se ajunsese, cerea insistent României să reziste şi să menţină activ frontul pe care se afla, chiar şi în condiţiile în care Rusia ar fi încetat războiul şi şi-ar fi retras trupele din Mol-dova. Asupra costuri-lor şi implicaţiilor unei asemenea poziţii generalul francez nu făcea însă nici o refe-rire.

Cu scuzele de rigoare pentru cei care cunosc istoria perioa-dei, prezint mai în detaliu derularea eve-nimentelor pentru o justă apreciere a com-portamentului Româ-niei.

Cunoscând atitudinea pe care au-torităţile de la Iaşi o aveau faţă de recenta sugestie de pace, guvernul maximalist a încercat mai întâi o stratagemă prin care să determine armata română să înceteze rezistenţa armată şi să consimtă la semnarea armistiţiului.

Încă din 9 / 22 noiembrie 1917, Stavka s-a adresat într-un mod cu totul ne-convenţional13 direct comandamentului Armatei II române instalat la Bacău, cu o telegramă care reproducea de fapt indicaţiile pe care guvernul maximalist i le făcuse

12 Explicaţiile date de diferiţi istorici sau chiar de unii participanţi la evenimentele respective prezintă

diferite aspecte ale contextului şi poziţiilor exprimate de către cei implicaţi cu, nuanţări determinate de propriile judecăţi şi responsabilităţi şi, de ce nu, de afinităţile personale. Certă rămâne situaţia cu totul critică în care se afla România în toamna anului 1917, precum şi asumarea responsabilităţii de a găsi o soluţie rezonabilă de către primul ministru Ionel I. C. Brătianu.

13 De la intrarea României în război, Stavka nu s-a întreţinut niciodată în mod direct cu armatele ro-mâne, întreaga corespondenţă operativă fiind purtată prin intermediul M.C.G.

Generalul de corp de armată Alexandru Averescu, comandantul Armatei II română alături de generalul de divizie francez, Henri M. Bertholet, şeful

Misiunii militare franceze în România, Oneşti, iunie, 1917

119

generalului Nikolai Nikolaevici Dukhonin, noul comandant - şef al Stavkăi.14 Astfel Dukhonin (şi prin urmare şi comandantul Armatei II române - n.n.) era sfătuit să se adreseze armatei inamice, pentru încetarea imediată a operaţiunilor militare, cu sco-pul de a începe tratativele de pace.15 Deşi telegrama era semnată de cele mai înalte autorităţi bolşevice-Vladimir Iici Lenin, Lev Davidovici Troţki, Krîlenko-Dukhonin, adversar vehement al guvernului bolşevic, a refuzat să o pună în aplicare, pe motiv că nu era datată şi nu avea număr16, „apreciind-o” ca pe o încercare de diversiune.

De ce şi cum a ajuns această telegramă la comandantul Armatei II române, generalul de corp de armată Alexandru Averescu, sunt întrebări la care, cel puţin deocamdată, nu se pot da răspunsuri argumentate pe documente. Important este că stratagema rusă nu a avut nici un rezultat.

Faţă de propunerile de pace iniţiate de guvernul bolşevic aliaţii occidentali au avut o reacţie ostilă. Generalul Dukhonin a primit un nou protest colectiv al re-prezentanţilor Antantei la Stavka şi o notă a lui Georges Clemenceau, prin care Franţa anunţa că nu recunoaşte guvernul bolşevic şi îi recomanda generalului Dukhonin să respingă toate tentativele de negociere a păcii şi să menţină armata rusă în faţa inamicului comun.

O astfel de notă a fost înmânată şi generalului Dimitri Grigorievici Scerbacev de către generalul Berthelot, la aceeaşi dată, 12 / 25 noiembrie 1917.

Guvernul bolşevic nu putea fi în-să oprit din drumul său. Chiar a doua zi generalissimul N.V. Krîlenko a înaintat centralilor, prin parlamentari, propunerea de încheiere a armistiţiului, ca premisă a deschiderii tratativelor de pace separată. La 19 noiembrie / 2 decembrie 1917, de-legaţi ai sovietelor, în frunte cu Adolphe Abramovici Joffe şi Lev Borisovici Kamenev au început la Dvinsk convorbi-rile preliminare cu reprezentanţii Puteri-lor Centrale, iar a doua zi, la Brest-Litovsk, debutau tratativele pentru sem-narea armistiţiului, după ce Krîlenko anunţase suspendarea ostilităţilor pe în-tregul front, de la Baltica la Marea Nea-gră, pe timp de 10 zile, începând cu 24 noiembrie / 7 decembrie 1917.

Situaţia creată, foarte complexă, atât din punct de vedere militar cât şi

14 Generalul Dukhonin a preluat comanda supremă a armatei la 1 / 14 noiembrie 1917, după tulburări-

le care au marcat dispariţia din peisajul politic de la Petrograd a lui Kerenski. A avut tot timpul o poziţie contrară guvernului bolşevic opunându-se încetării războiului.

15 Arhivele Militare Române, fond 2, dosar 2, p. 28. 16 Acesta a fost motivul real pentru care generalul Dukhonin a fost destituit din funcţie; peste doar 10

zile avea să fie omorât de proprii soldaţi, executori ai sentinţei date de bolşevici.

Generalul de infanterie Dimitri Grigorovici Scerbacev, comandantul trupelor ruse de pe

frontul românesc

120

politico-diplomatic, a impus responsabililor români analize în cadrul cărora s-au exprimat mai multe puncte de vedere, ţinându-se seama şi de faptul că guvernul bolşevic câşt igase deja un ascendent în faţa autorităţilor militare de la Moghilev.

Fac o scurtă paranteză pentru a prezenta părerile ministrului de externe I.G. Duca în legătură cu „planul” primului ministru de a rezolva această situaţie.

Într-adevăr toate informaţiile pe care le primise pe diferite canale - genera-lul Coandă de la Stavka, ministrul George Diamandy de la Petrograd, ministrul de Război, Constantin Iancovescu, care fusese trimis special la noile autorităţi bolşe-vice pentru a le afla intenţiile, o echipă de corespondenţi de război americani17 - conduceau la concluzia că Rusia era în pragul dezastrului, iar guvernul bolşevic nu putea fi convins să-şi schimbe opţiunea deja exprimată-pacea fără anexiuni şi fără contribuţii. Cum armata română, chiar sprijinită de trupele ruse, care răspundeau încă ordinelor generalului D. G. Scerbacev, nu putea face faţă unui inamic puternic, pentru Brăt ianu era clar că România, la rândul ei, nu putea evita pacea separată. Din momentul în care aceste idei devin convingeri, premierul începe să-şi pună în aplicare planul prin care aliaţii trebuiau convinşi de faptul că României îi era impo-

sibil să continue războiul. Puşi în deplin acord asupra a ceea

ce trebuia făcut, premierul şi regele au tre-cut la acţiune.

Astfel, la 18 noiembrie / 2 decem-brie 1917, regele Ferdinand a convocat un consiliu de război, la ora 12.00, la Palat, unde au fost invitaţi premierul Ion I.C. Brătianu, generalii Constantin Presan, Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu, Constantin Iancovescu şi de asemenea, ge-neralul Henri M. Berthelot, cu scopul de a-i consulta în privinţa conduitei care trebuia adoptată în raport cu situaţia din Rusia. Du-pă o discuţie „foarte lungă şi extrem de de-licată”, aşa cum a caracterizat-o Berthelot, participanţii au convenit următoarele:

În privinţa armistiţiilor de detaliu, care au fost încheiate18, s-a hotărât să nu se ţină seama de ele şi să se continue cu astu-parea breşelor create în front de trupele ruse care l-au părăsit;

17 Ellis, corespondent de război cu mare experienţă, tocmai venit din Rusia, ajunsese la concluzia că

armata era în haos, ţara era răvăşită de război iar semnarea păcii era o chestiune de zile, în condiţiile în care era puţin probabil ca Lenin să fie înlăturat de la putere. Sfatul său către primul ministru ro-mân era „să facem totul pe baza acestei eventualităţi” (pacea separată pe care o va semna Rusia – n.n.); vezi I. G. Duca, op. cit., p. 12.

18 Se referă la încetarea luptelor convenite între o parte dintre unităţile ruse şi germane de la linia de contact, înainte de demararea propriu-zisă a tratativelor de armistiţiu, şi la fraternizările dintre cei doi adversari, pregătiţi în acest sens de propaganda specială germană.

Regele Ferdinand

121

În legătură cu armistiţiul general „încheiat de ruşi” (armistiţiul nu fusese încheiat, dar participanţii la şedinţă erau convinşi că iniţiativa rusă se va finaliza - n.n.) se recomanda „să nu ne amestecăm şi să refuzăm, toate propunerile şi încercările de fraternizare”; inamicul nu trebuia pro-vocat, dar în acelaşi t imp, atacurile sale trebuiau respinse cu fermitate; în cazul în care ruşii ar fi abandonat complet frontul, trupele române s-ar fi repliat odată cu ele şi ar fi stabilit un nou front în faţa Prutului; pentru a se asigura protecţia împotriva ja-furilor în zonele de retragere ale armatei ruse, urmau a se lua măsuri speciale.19

După cum a prezentat, în memorii, generalul Berthelot problemele discutate, rezultă că abordarea acestora s-a făcut într-o manieră condiţională, hotărându-se a se lua anumite măsuri strict în funcţie de evoluţia evenimentelor din Rusia, în speţă, de înche-ierea sau nu a armistiţiului. O serie de do-

cumente arhivistice recent puse în circulaţie, ca şi unele lucrări de specialitate prezin-

19 General H. Berthelot, Jurnal şi corespondenţă, 1916-1917, Ediţia Gh. Florescu, Editura Cronica, Iaşi,

1997, p. 229.

Generalul de corp de armată adj . Constantin Presan, şeful Marelui Cartier General Regal Român

Generalul de divizie Constantin Iancovescu, ministrul de război

Generalul de corp de armată Eremia Grigorescu, comandantul Armatei I română

122

tă această şedinţă ca pe un fapt deja vu, în sensul că participanţii aveau suficiente informaţii în legătură cu derularea evenimente-lor, cu demersurile guvernului bolşevic şi cu reacţia celor cărora le era adresată invitaţia de a semna armistiţiul, de vreme ce ordinea de zi era clară, propunându-se rezolvarea unor ches-tiuni punctuale şi destul de exacte.20

Mai există o exprimare în legătură cu acest moment, conform căreia, în Consiliul militar s-a hotărât „continuarea războiului, chiar dacă trupele ruseşt i ar încheia armistiţiul cu inamicul.”21 Documentele publicate până în pre-zent nu evidenţiază faptul că participanţii şi-ar fi exprimat o poziţie clară în legătură cu ceea ce ar urma să se hotărască pe marginea invita-ţiei transmise de bolşevici. Doar la insistenţe-le generalului Averescu - îşi aminteşte acesta

- I.I.C. Brăt ianu „a fost nevoit a spune că, dacă situaţiunea militară îngăduie, guvernul nu vrea să încheie armistiţiu.”22 Această concluzie este confirmată şi de ministrul I.G. Duca, participant la şedin-ţă. Conform mărturiei sale, în aceeaşi zi la ora 5 seara, Ionel Brăt ianu a convocat la el acasă un Consiliu de Miniştri, la care a fost invitat doar generalul Presan. La această şedinţă s-a luat aceeaşi hotărâre, ca şi în şe-dinţa consiliului militar de la prânz, de a se respinge invitaţia lui Lev D. Troţki privind participarea reprezentanţilor români la nego-cierea armistiţiului. Chiar dacă I.I.C. Brăt ianu era convins încă de pe atunci că România va fi nevoită să participe la tratati-ve, s-a apreciat că o decizie în acest sens putea fi amânată, pe moment, pe consideren-te militare dar şi politice.23

20 Ministrul Duca este şi mai clar afirmând că şedinţa fusese dinainte pregătită de însuşi Brătianu şi

Barbu Ştirbey, care voiau să obţină răspunsuri clare din partea generalilor, la câteva întrebări special formulate; vezi I. G. Duca, op. cit., p. 17.

21 Apud, România în primul război mondial, p. 319. 22 Alexandru Averescu, Notiţe zilnice de război, Editura Militară, 1992, vol. 2, p. 210. 23 Din cele prezentate de generalul Presan rezulta că, la momentul respectiv, mare parte a trupelor

generalului Scerbacev se pronunţaseră împotriva guvernului lui Lenin, iar acesta era sincer şi dornic să-şi respecte cuvântul în ceea ce priveşte continuarea războiului. De asemenea, Stavka, Ucraina, Cubanul şi cazacii păreau dispuşi să lupte împotriva inamicului, ceea ce ar fi putut duce la căderea guvernului bolşevic şi implicit la renunţarea la negocieri.

Ionel I. C. Brătianu, preşedintele Consiliulu i de miniştri al României

I.G. Duca, ministrul de externe

123

Pentru a prezenta cât mai exact situaţia în care se aflau guvernul, dar şi ar-mata română, la acea dată fac apel la o altă relatare a situaţiei care se găseşte într-un document-sinteză întocmit de şeful Biroului 3 Operaţii din M.C.G., locotenent-colonelul Ion Antonescu, sugestiv intitulat „Constatări şi aprecieri asupra situaţiu-nii actuale a armatei şi Ţării Româneşt i.”24 După ce a prezentat situaţia generală ca fiind „tragică” şi a enumerat seria de cauze generatoare ale dezastrului în care se găsea România, autorul a ajuns la analiza situaţiei militare, care rezulta a fi, de asemenea, „tragică.”

Din analiza sa, rezultau cinci căi posibile care ar fi putut sta în atenţia res-ponsabililor români: pacea separată, capitularea şi rezistenţa armatei, prima şi ulti-ma dintre acestea, cu câte două variante: pacea separată cu sau fără încuviinţarea aliaţilor şi rezistenţa armatei în Moldova până la Prut sau dincolo de Prut, eventual dincolo de Nistru.

Între acestea pacea separată, care să se fi încheiat „fără consimţământul ca-tegoric şi leal al aliaţilor”, apărea, din capul locului drept inacceptabilă. Soluţiona-rea „problemei româneşt i” în condiţiile cele mai avantajoase era obţinerea acceptu-lui aliaţilor occidentali pentru semnarea păcii separate cu Puterile Centrale. Aşa cum am menţionat însă, aceşt ia nu au renunţat niciodată să ceară României să con-tinue războiul şi să menţină activ frontul, cu ajutorul Ucrainei şi al voluntarilor provenind din foşt ii prizonieri făcuţi de ruşi din rândul cehilor care acţionaseră în armata austro-ungară. Era o sarcină deosebit de dificilă, pe care Ionel Brăt ianu şi-a asumat-o în exclusivitate şi în mare secret.

În tentativa de a-i convinge pe aliaţi despre imposibilitatea României de a re-fuza negocierile de armistiţiu, premierul român a trebuit să procedeze cu mult tact şi metodă. În primul rând a transmis capitalelor aliate, în mod progresiv, pe măsura de-rulării evenimentelor, gândurile şi argumentele sale. Apoi, cunoscându-i foarte bine pe miniştrii aliaţi din capitala României25, cărora le câşt igase încrederea deplină, Brătianu i-a rugat să-şi lămurească propriile guverne despre realităţile din zona fron-tului şi despre faptul că România era în imposibilitatea de a mai continua războiul. Mai mult, după cum relatează ministrul Duca, „i-a determinat să iscălească în numele ţărilor pe care le reprezentau, un act prin care ne autorizau să încheiem acest armisti-ţiu” şi prin care recunoşteau „că ne-am îndeplinit întreaga datorie faţă de aliaţi.”26

Chiar dacă respectivii miniştri nu erau autorizaţi de guvernele pe care le repre-zentau să semneze un astfel de document, Brăt ianu avea acum dezlegarea de a trimite delegaţi la negocieri, urmând să smulgă ratificarea guvernelor aliate mai târziu.27

Dacă ar fi să luăm în calcul totuşi refuzul aliaţilor, întrebarea care se năştea era, cu ce sorţi de izbândă s-ar fi putut angaja România să menţină un asemenea

24 Documentul se află în A.M.R., fond 949, d 233, p. 1–10. A fost publicat integral şi de V. Fl.

Dobrinescu, Horia Dumitrescu, în volumul Ion Antonescu şi războiul de reîntregire a neamului, Editura Vrantop, Focşani, 1997, p. 161–167.

25 Miniştrii aliaţi în funcţie la data la care ne referi m erau: contele Charles de Saint-Aulaire din partea Franţei, George Head Barclay din partea Angliei, Carlo Fasciotti din partea Italiei şi Charles J. Vopicka din partea SUA.

26 I.G. Duca, op. cit., p. 18. 27 Conform afirmaţiilor lui I. G. Duca, aliaţii au ratificat nota comună trimisă de miniştrii lor, ceea ce

echivala cu dezlegarea dată guvernului român de a participa la negocierile de armistiţiu; vezi I.G. Duca, op. cit., p. 21.

124

front, fără a fi riscat cucerirea totală şi desfiinţarea sa ca entitate statală, în condiţii-le în care starea armatei şi a ţării erau aşa cum apăreau în analiza şefului operaţiilor din M.C.G.?

Încercarea de a găsi o soluţie era extrem de riscantă, iar opţiunea asupra a ceea ce trebuia să facă România nu putea fi exprimată printr-o formulă tranşantă. Răspunsul dat de premier conform căruia „dacă situaţiunea militară îngăduie, gu-vernul nu vrea să încheie armistiţiu” a fost formula cea mai potrivită, chiar dacă imprecizia exprimării era evidentă.

Cum situaţia apărea „tragică” după expresia lui Ion Antonescu, sau „fără ie-şire” după cea a generalului Averescu, era clar că România era împinsă spre soluţia acceptării tratativelor de armistiţiu şi în nici un caz spre cea a continuării războiului.

În situaţia dată, un singur lucru se mai putea face pentru a se dovedi loiali-tate faţă de aliaţii occidentali: tergiversarea cât mai mult a tratativelor, în speranţa că t impul va lucra în favoarea lor.

În acest context, caracterizat deopotrivă de tensiune generală, incertitudini în plan militar şi suspiciuni în plan politic, a apărut această ambiguitate, am spune „con-trolată” în decizia primului ministru român, prin care a încercat să ţină un echilibru între presiunile occidentalilor, în sensul de a continua războiul şi sugestiile şi îndem-nurile bolşevicilor de a-şi trimite reprezentanţi pentru negocierea armistiţiului.

Peste doar două zile de la şedinţa Consiliului militar, pe 20 noiembrie / 3 decembrie 1917, generalul Scerbacev şi-a schimbat brusc atitudinea de până atunci, hotărând să accepte negocieri cu inamicul. Nu se cunoaşte motivul acestei schim-bări, dar cert este că, în aceeaşi zi, a trimis din Iaşi, telegrame comandanţilor armate-lor ruse, feldmareşalului August von Mackensen şi arhiducelui Joseph de Habsburg (comandantul forţelor austro-ungare din România - n.n.) propunându-le începerea tratativelor pentru „încheierea armistiţiului cu trupele ruse şi române de pe frontul român.”28

Însemnările generalului Berthelot din ziua de 21 noiembrie / 4 decembrie 1917, în măsura în care acestea sunt obiective29, par să lămurească, fie şi parţial, neclarităţile privind modul în care s-a ajuns la trimiterea acestor telegrame, care, fără nici un dubiu, însemnau începerea tratativelor de armistiţiu. La aflarea veşt ii generalul francez s-a exprimat: „Am impresia unei lovituri premeditate, ca să nu spun a unui veritabil abandon”,30 ceea ce dovedeşte că, chiar dacă era în temă cu evoluţia evenimentelor, acesta nu se aştepta la o asemenea decizie.

A urmat o vizită la primul ministru Brăt ianu (unde se aflau toţi ceilalţi mi-niştri aliaţi, precum şi generalul Scerbacev - n.n), unde Berthelot şi-a exprimat pro-testul „împotriva trădării comune faţă de aliaţi, în ciuda promisiunilor, contrar de-ciziilor Consiliului de război de la 1 decembrie (18 noiembrie st .v. - n.n.) şi chiar fără a aştepta un răspuns la telegrama colectivă a miniştrilor aliaţi, trimisă guver-nelor lor.” 31

28 A.M.R., fond 949, Secţia 3 Operaţii, dosar3 / 1917, p. 3. 29 Obiectivitatea poate fi pusă, totuşi, sub semnul întrebării, având în vedere că generalul Berthelot era

interesat în a prezenta situaţia într-o formă care să-i servească, în faţa autorităţilor franceze, drept justificare a scopului misiunii sale în România.

29 General H. Berthelot, op. cit., p. 234.

31 Ibidem.

125

La rândul său Brăt ianu a răspuns tot printr-un protest zicând „că nu a fost trădare” şi că era „imposibil a face altfel”. El a părut surprins de faptul că Scerbacev menţionase (în telegrama adresată armatelor ruse - n.n.) „un acord cu românii pentru propunerea de armistiţiu „în care ar fi fost angajaţi atât ruşii cât şi trupele române”. Ori, după cum a răspuns acuzaţiei, primul ministru român nu era de acord decât cu un armistiţiu care s-ar fi referit la trupele ruse. Intervenţia lui Scerbacev nu a însemnat şi o clarificare a problemei. Încercând să se apere (vina cădea exclusiv asupra lui - n.n.), generalul rus a spus că „trebuia lucrat cât mai ra-pid” şi că acest armistiţiu nu era decât „un pas către o viitoare pace inevitabilă.”32 Negăsind nici o explicaţie pentru această decizie, generalul Berthelot nota în jurna-lul său: „Dar este asta conivenţă, acord tacit sau nepăsare?”33

Răspunsul la această întrebare, fie şi parţial, avea să fie descifrat în aceeaşi zi, pe timpul întâlnirii pe care generalul Berthelot a avut-o cu ministrul Ch. de Saint-Aulaire. Diplomatul francez, oarecum nelămurit de turnura pe care o căpăta-seră evenimentele, a recunoscut că ar fi comis o gafă. „Nu numai o telegramă – explica acesta – au trimis ieri seară miniştrii aliaţi diverselor guverne, ci şi o adevă-rată absolvire făcută la cererea lui Brăt ianu, sub formă de declaraţie colectivă.”34 Redăm conţinutul acestui document pentru o justă interpretare. „Subsemnaţii, nea-vând împuternicirea necesară pentru a lua angajamente în numele guvernelor lor solicită instrucţiuni prin telegramă. Convinşi că comandamentul rus va face tot ce-ea ce îi stă în putere pentru a apăra cauza aliaţilor, care este cauza însăşi a libertăţii şi a democraţiei ei recunosc şi semnalează guvernelor lor valoarea consideraţiilor invocate de generalul Scerbacev şi interesul primordial, care este aici evitarea si-tuaţiei ca maximalişt ii să pună mâna pe Frontul de Sud-Vest şi român. Ei recunosc, de asemenea, împreună cu preşedintele Consiliului (de miniştri - n.n.) român, gra-vitatea pericolelor care, în situaţia actuală, ameninţă armata română.”35

Într-adevăr, însemnarea făcută de generalul Berthelot, după dezvăluirea ministrului Saint-Aulaire, pare să fie răspunsul la toată această neînţelegere a con-textului în care au fost demarate tratativele de armistiţiu. Formularea notei aliate a fost considerată de general o greşeală, fiind asimilată cu „o semnătură dată în alb” guvernului Brăt ianu, care-şi îngăduise, în baza acesteia, să accepte începerea trata-tivelor. Însemnările aceluiaşi general, din zilele următoare, prezintă noi elemente ce pot da explicaţii suplimentare care, conexate cu cele de până acum, întregesc concluziile pe marginea controversei în discuţie.

Pentru moment, totuşi Berthelot a calificat gestul guvernului român drept un act de trădare. Într-o scrisoare care nu poate fi suspectată de vreun iz politic36 acesta şi-a exprimat deziluzia pentru ceea ce se întâmplase în ultima vreme în România. „Vântul de abandon şi trădare a sunat până aici”, se confesa generalul cumnatei sale. Cauza acestei stări era explicată în continuarea scrisorii, astfel: „În seara zilei de 3 decembrie (20 noiembrie st . V. – n.n.), la aflarea veşt ii asasinării lui Dukhonin şi la

32 Ibidem. 33 Ibidem. 34 Ibidem. 35 Idem, p. 235. 36 Scrisoarea redactată în data de 23 noiembrie / 6 decembrie 1917 era adresată cumnatei sale Louise;

vezi General H. Berthelot, op. cit. p. 236.

126

anunţarea unei posibile sosiri a câtorva bolşevici la Iaşi [...] Scerbacev i-a trimis lui Mackensen o cerere de armistiţiu, iar fricosul de Brăt ianu a fost de acord foarte rapid, în ciuda deciziilor luate cu două zile mai înainte, într-un consiliu prezidat de Rege şi la care am asistat.”37 Cu alte cuvinte Scerbacev s-a temut că asasinarea lui Dukhonin şi preluarea conducerii supreme a armatei de către bolşevicul Krîlenko, înseamnă dispariţia oricărui obstacol din calea guvernului maximalist care, inevitabil, avea să ceară aliaţilor să semneze pacea separată. Cu un ceas mai devreme Scerbacev a în-cercat să mai salveze ceea ce se mai putea salva, propunând doar începerea negocie-rilor de pace separată, în speranţa că astfel s-ar fi putut câşt iga ceva timp în folosul aliaţilor. Cât despre „fricosul de Brăt ianu”, aprobarea s-a datorat unei neclarităţi de comunicare. În întâlnirea pe care colonelul V. Pétin38 a avut-o cu Brăt ianu, acesta din urmă s-a arătat surprins de faptul că Berthelot reacţionase dur la aflarea veşt ii privind propunerile de armistiţiu, deoarece fusese pus la curent cu ocazia şedinţei consiliului militar39 despre poziţia pe care urma să o adopte România.

„Nu este chiar foarte exact - reflecta critic Berthelot pe marginea discuţie i purtate - nu a vorbit deloc despre intenţiile sale; el (Brăt ianu - n.n.) şi-a expus pur şi simplu punctul de vedere asupra gravităţii situaţiei şi asupra faptului că nu vedea altă situaţie decât un armistiţiu general pe frontul oriental, la care eu am răspuns că nu putem face nimic fără a încunoşt iinţa guvernele aliate. Am propus chiar să ex-pediez o telegramă pe această temă la Paris, dar atunci mi-a spus textual: „Aşteptaţi până diseară, aş vrea să am întâi răspunsul Radei ucrainene la propunerea lui Scerbacev. Vă voi chema deîndată ce o voi cunoaşte.”40 După cum am prezentat deja, între timp a intervenit nota comună a mi-niştrilor aliaţi, acea „semnă-tură în alb”, pe care Brăt ianu a interpretat-o ca pe o „dezle-gare” în a proceda aşa cum credea el de cuviinţă într-o situaţie recunoscută, chiar şi de miniştrii aliaţi aflaţi la Iaşi, ca foarte complicată.

De menţionat că, după ce generalul Scerbacev a trimis cele două telegrame privind iniţierea tratativelor, Consiliul de Miniştri al României s-a întrunit la Iaşi, în data de 22 noiembrie / 4 decembrie, ora 10.30, sub preşedinţia regelui, într-o şedinţă în care avea să se exprime acordul pentru desfăşurarea acestor tratative, cu

37 Ibidem. 38 Victor Pétin - colonel, apoi general, şeful de stat major al Misiunii militare franceze în România. 39 Se referă la Consiliul militar desfăşurat pe 18 noiembrie 1917, la ora 12.00, la care participase şi

generalul H. Berthelot. 40 General H. Berthelot, op. cit., p. 236.

Delegaţia română este adusă la una dintre întrunirile Comisiei de armistiţiu, Focşani, 1918

127

asumarea consecinţelor nebănuit de grave care urmau. Hotărârea adoptată a fost, pe cât de concisă, pe atât de dramatică: „Armata rusă a propus un armistiţiu vrăjmaşu-lui. Armata română făcând parte din acelaşi front am hotărât să participăm la aceas-tă propunere.”41

Documentul prin care aliaţii îl autorizau pe primul ministru român să trimită delegaţi la negoci-eri, aflat în posesia sa, a uşurat mult adoptarea acestei decizii, dar fulge-rele acestora aveau să fie îndreptate în curând asu-pra guvernului român, acuzat că şi-a încălcat angajamentele.

În cadrul şedinţei la care au fost prezenţi şi şefii armatei române - ge-neralii Constantin Iancovescu, Constantin Presan, Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu - s-a hotărât şi asupra componenţei delegaţiei pentru tratativele cu reprezentanţii centralilor42 şi s-a convenit ca armistiţiul să aibă un ca-racter strict militar, fără nici un fel de conotaţii politice.43

1917. LA ROUTE DE LA ROUMANIE VERS L’ARMISTICE Fortement soutenus par l'Allemagne (du point de vue militaire et financier), les

bolcheviques réussiront à prendre totalement le pouvoir en Russie à l'automne de 1917. Sur le plan militaire la période du 25 octobre au 7 novembre 1917 a directement

provoqué la paix séparée sur le front d'orient. Le contexte général - économique, militaire, politico-diplomatique -a obligé le

gouvernement roumain à trouver une solution raisonnable face à la situation, solution qui lui permettait de sauvegarder ses futurs intérêts.

Comme une éventuelle résistance de l'armée roumaine n'avait pas les sorts de victoire et une coalition des forces antibolsheviques dans la zone (roumains, ukrainiens, détachements de volontaires Tchèques) était impossible à réaliser, la Roumanie a ét é poussée à signer l'armistice à la fin du mois de novembre 1917 et la paix séparée quelques mois plus tard.

41 A.M.R., fond 948 / 3, d. 515, f. 568. 42 Au fost delegaţi să participe la negocieri generalul Alexandru Lupescu şi coloneii Nicolae

Condeescu, Ioan Răşcanu şi Mladian, în baza unor instrucţiuni scrise. 43 La aceeaşi dată generalul C. Presan, şeful M. C. G. era însărcinat cu comanda supremă a armatei, în

scopul de a evita implicarea suveranului român în semnarea armistiţiului. Actul avea să-l determine pe orgoliosul general Alex. Averescu să-şi prezinte demisia deoarece nu putea să acţioneze sub co-manda adversarului său ireductibil; suveranul a respins această demisie, acordându-i un concediu!

Membri ai delegaţiilor în Comisia româno-germano-bulgară de armistiţiu, 1918

128

Pour ne pas perdre la chance de sauvegarder l'intégrité de son territoire à l a fin de la guerre, le premier ministre roumain devait „arracher aux Alliées l'acceptation d'envoyer des délégations roumaines aux négociations avec les pouvoirs centraux. Ce fut, pour l e premier ministre Bratianu, un des épisodes les plus di fficiles de sa carrière politique. Il passa cet „examen politique” d'une manière qui pourrait servir d'exemple pour tous ceux qui arrivent aux plus hauts poste du pouvoir et un model de service rendu à l'intérêt national, malgré les difficultés du moment.

129

FRONTIERA DE RĂSĂRIT A ROMÂNIEI ÎN NEGOCIERILE SOVIETO-GERMANE DIN 1939-1940

Alexandrina Cuţui*

Uniunea Sovietică a expus în 1937 la expoziţia de la Paris în pavilionul destinat ei două mari hărţi ale Rusiei, în care Basarabia era desemnată ca un terito-riu care nu aparţinea României, dar nici Uniunii Sovietice1. În acelaşi an, V. Litvinov îi comunica lui Victor Antonescu: „că nu vom recunoaşte Basarabia nici-odată, dar nu vom face plictiseli pentru ea. Dacă însă veţi face vreodată politică germană, v-o luăm îndărăt”2. În iunie 1938, ministrul sovietic al Afacerilor Externe a pus în vedere Legaţiei române la Moscova că va refuza să mai primească orice notă diplomatică românească referitoare la Basarabia care ar folosi expresia „terito-riu român” sau „malul românesc al Nistrului”, nici aceea de „frontieră” ori de „gră-niceri români”3.

O frază din discursul lui Stalin ţinut la 10 martie 1939, şi anume: „Suntem pentru pace şi pentru consolidarea relaţiilor noastre de afaceri cu toate ţările” va atrage atenţia germanilor4.

La 14 aprilie 1939, Alexei Merekalov, ambasadorul sovietic la Berlin, aflat la post de aproape un an, îi va face pentru prima dată o vizită Secretarului de stat la Afacerile Străine, Ernst von Weizsacker5. Această întâlnire a fost considerată înce-putul tratativelor sovieto-germane. Berlinul propunea cu această ocazie „neutralita-tea şi excluderea din conflictul european”, iar „dacă Moscova va dori apoi şi înţe-legerea reciprocă în interesul ambelor ţări” privind zonele de la Marea Baltică, Marea Neagră şi din Extremul Orient, atunci acestea se vor înţelege6.

La 20 mai, V. Molotov îi spune lui Friedrich Werner Schulenburg, amba-sadorul Führerului la Moscova, partizan convins al înţelegerii germano-ruse, că: „guvernul sovietic nu ar putea accepta să reia negocierile economice cu Reich-ul decât atunci când bazele politice necesare vor fi create”7. Mesajul va fi bine înţeles

* Expert în restaurare pictură-lemn policrom la Muzeul Bucovinei, Suceava. 1 Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu. Documente, studii, relatări şi comentarii, Editura Mol-

dova, Iaşi, 1991, p. 58. 2 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (se va cita în continuare Arh. M.A.E.), fond 71/România,

vol. 8/1940, f. 380. 3 Gh. Buzatu, op. cit., p. 59. 4 Ibidem, p. 128. 5 Ernst von Weizsäcker (1882-1951) a fost ofiţer de marină în Primul Război Mondial, a urmat cariera

diplomatică, a fost numit secretar de stat în Ministerul de Externe din 1938 şi Oberführer SS la car-tierul personal al lui Heinrich Himmler, posturi din care a demisionat în anul 1943 fiind numit am-basador la Scaunul Sfânt (1943-1946). În 1947 a fost arestat şi condamnat în cadrul proceselor de la Nürnberg la 7, mai apoi 5 ani de închisoare din cauza implicării sale în politica naţional socialistă. Apud. Eckart Conze, Norbert Frei, Peter Hayes, Moshe Zimmermann, Das Amt und die Vergangenheit. Deutsche Diplomaten im Dritten Reich und in der Bundesrepublik, Karl Blessing Verlag, München, 2010.

6 I. Şişcanu, Raptul Basarabiei (1940), Editura Ago-Chişinău, 1993, p. 9. 7 Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului (1919-1943). Eşecul unei speranţe, Editura

Venus, Bucureşti, 1993, pp. 129-130.

130

de către Adolf Hitler. Cu zece zile mai târziu, von Weizsacker adresează lui F.W. Schulenburg o telegramă prin care îl anunţa „contrar planurilor politice stabilite anterior, am hotărât acum să angajăm negocieri clare cu U.R.S.S.” 8. Joachim von Ribbentrop declara la 31 mai, că: „a sosit momentul ca să avem în vedere o linişte şi o normalizare a relaţiilor politice externe germano-sovietice”9. Părţile au ajuns la concluzia că „toate problemele sunt rezolvate”10.

Adolf Hitler dorea semnarea unui tratat politic sovieto-german în cel mai scurt t imp11. La 14 august, partea sovietică propune ca loc al negocierilor Moscova, A. Hitler este de acord şi trimite un mesaj lui Stalin, prin care insista să se încheie repede un tratat politic pe termen lung12. Astfel, tratativele tripartite de la Moscova s-au terminat într-un mod neaşteptat. La 23 august 1939, Joachim von Ribbentrop, când a sosit la Moscova nu şt ia cu cine va avea negocieri13, a încheiat, numai după patru ore de discuţii, un pact de neagresiune, însoţit de un protocol secret între Germania şi U.R.S.S. Efectul pactului secret semnat la Moscova a avut implicaţii negative asupra României din punctul de vedere al situaţiei sale internaţionale. În primul rând, anula întreg sistemul de alianţe şi acorduri pe care se sprijinea securi-tatea României; Bucureşt iul nu mai avea nici o posibilitate de manevră diplomatică pentru a se putea ţine în afara evenimentelor şi a-şi păstra integritatea teritoriului naţional; Ungaria şi Bulgaria puneau deschis şi presant chestiunea dezmembrării României14.

Pentru îndeplinirea punctului 3 din protocolul secret, poziţia sovietică faţă de România era de ostilitate crescândă. Kremlinul a acţionat pentru intimidarea guvernului român, pentru pregăt irea ocupării militare a Basarabiei şi Bucovinei şi finalizarea negocierilor cu Germania.

La 15 octombrie 1939, generalul Palasse, ataşatul militar francez la Mos-cova, confirma informaţiile Statului Major Român, asupra concentrării a trei grupe de forţe armate sovietice în apropierea frontierei de pe Nistru. La începutul lunii noiembrie, însărcinatul cu afaceri român la Riga, Grigore Niculescu-Buzegti, trimi-te un raport la Bucureşt i: „În timpul negocierilor pentru tratatul militar ruso-leton, şeful delegaţiei sovietice, Isakov, vice-comisar pentru marină şi război, a declarat şefului de stat major leton, că după terminarea negocierilor cu Finlanda, va trebui să se aştepte o acţiune sovietică contra Basarabiei şi că în acest scop, importante contingente se găsesc, de pe acum, în zonele militare Harkov şi Odessa”. La 14 decembrie 1939, William L. Shirer, corespondent american la Moscova, scria: „Toată lumea la Moscova, în frunte cu Stalin, îşi imagina că armata roşie va fi la Helsinki, într-o săptămână, de la declanşarea atacului. Ei erau atât de siguri, de

8 Ibidem, p. 131. 9 Leonida Loghin, Marile conferinţe internaţionale (1939-1945), Editura Politică, Bucureşti, 1989, p.

84. 10 Ibidem, p. 92. 11 Ibidem, p. 101. La 11 august, 1939, Führerul declara unor colaboratori apropiaţi: „Tot ce întreprind

este îndreptat împotriva Rusiei”. 12 Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României (1919-1940), Editura Humanitas, Bucureşti,

1991, p. 361. 13 Andre Fontaine, Istoria războiului rece. De la revoluţia din octombrie la războiul din Coreea

(1917-1950), vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 151. 14 Ioan Scurtu, Istoria Basarabiei până la 1994, Editura Tempus, Bucureşti, 1994, p. 281.

131

aceasta, încât ei au fixat data de 6 decembrie pentru atacul Basarabiei, însă ei l-au contramandat în ultimul moment.

În acelaşi t imp, acţiunile noului ministru al României la Moscova, Gheor-ghe Davidescu sunt respinse. La 17 ianuarie 1940, într-o audienţă de 40 de minute la V. Molotov, face bilanţul activităţii sale la Moscova şi nu poate constata nici un progres considerabil în ce priveşte dezvoltarea relaţiilor româno-sovietice pe teren economic, în domeniul cultural sau al unei cunoaşteri mutuale cât mai exacte, cu atât mai mult, cu cât se întârzia numirea unui ministru sovietic la Bucureşt i15.

La 29 martie 1940, V. Molotov face o largă expunere de politică externă în faţa Sovietului Suprem, conţinând pasaje rău voitoare şi agresive la adresa Româ-niei16. Comisarul sovietic al Afacerilor Străine arăta că: „Printre ţările meridionale vecine, pe care le-am citat, este una cu care noi nu avem un pact de neagresiune, România. Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni lit igioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscu-tă de Uniunea Sovietică cu toate că aceasta n-a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară”17.

Grigore Gafencu trimite legaţiilor române o circulară cu directivele ce tre-buiesc urmate pentru a contracara pe plan internaţional acuzele aduse de V. Molotov în discursul amintit mai sus, astfel:

• Este expusă vechea teză rusă cu privire la lit igiul româno-sovietic referitor la Basarabia, uitându-se că provincia moldovenească s-a alipit la România, aceasta fiind un act de autodeterminare şi a fost consfinţit prin voinţa una-nimă a poporului român.

• Se precizează că nu există un act bilateral privitor la un pact de neagresiu-ne, dar clauzele neagresiunii statuate în Pactul Briand-Kellogg, în Protoco-lul de la Moscova, cât şi din convenţiile de definire a agresiunii semnate cu U.R.S.S. la Londra, la 3 şi 4 iulie 1934, continuau să funcţioneze, deci sunt valabile.

• Se revine asupra cazului Butenko şi se precizează că acesta ar fi dispărut „fă-ră urme” din România cu ajutorul Bucureşt iului. Nu este adevărat că autori-tăţile române l-au ajutat pe Nuteko. Acesta a fugit de la postul său de teama de a nu fi împuşcat, pe drept sau pe nedrept. El se ascunde acum la Roma. Atitudinea română corectă de a păstra discreţie este tocmai pentru a nu tulbu-ra bunele raporturi diplomatice pe care ţine să le aibă cu vecinii săi18. La 4 aprilie 1940, Gh. Davidescu este primit în audienţă la V. Molotov. Cu

tit lul personal a declarat, că: „a fost dezamăgit că în acest discurs nu a găsit nici unul din bunele cuvinte pronunţate de domnul Molotov în decursul audienţei din ianuarie [1940]”. V. Molotov a răspuns că nu credea că a folosit cuvinte care să exprime satisfacţia guvernului sovietic. „În faţa Sovietului Suprem – a încheiat Comisarul Poporului – am spus ce trebuie să spun”19.

15 Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, (se va cita în continuare Arh. M.A.E.), fond 71/România,

vol. 52/1940, f. 74. 16 Gh. Buzatu, op. cit., p. 62. 17 Arh. M.A.E., fond 71/România, vol. 8/1940, f. 371. 18 Ibidem, vol. 52/1940, f. 405-406. 19 Ibidem, f. 418.

132

Ernst von Weiszacker, secretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine german, credea că sovieticii nu vor renunţa niciodată, definitiv şi formal, la preten-ţiile lor asupra Basarabiei, ei vor acţiona „în momentul unui complex de împreju-rări favorabile imprevizibile actualmente”20.

Ministrul român la Moscova a fost convocat de V. Molotov, la ora 22.30, că-ruia i-a adus la cunoşt inţă despre o serie de incidente de frontieră şi a subliniat că „incidentele depăşesc orice limită” şi că „guvernul sovietic nu poate permite repetarea unor asemenea cazuri”21.

Von Schulenburg expedia, la 23 iunie 1940, de la Moscova la Berlin o te-legramă pentru ministrul de Externe german în care comunica declaraţia pe care i-a făcut-o, în cursul aceleiaşi zile, V. Molotov, în legătură cu soluţionarea problemei Basarabiei.

Consilierul Poporului spunea că „rezolvarea chestiunii Basarabiei nu mai poate întârzia”, că guvernul sovietic tinde şi acum la soluţionarea pe cale paşnică, însă „este decis să întrebuinţeze forţa în caz că guvernul român refuză o înţelegere paşnică”, V. Molotov a mai adăugat că va cere şi Bucovina, „care are o populaţie ucraineană”22.

Două zile mai târziu, J. von Ribbentrop îl însărcinează pe F.W. Shulenburg să comunice lui V. Molotov răspunsul său:

1. Germania se află pe poziţia acordurilor de la Moscova. De aceea, este dez-interesată în problema basarabeană.

2. Pretenţia guvernului sovietic asupra Bucovinei este nouă. Bucovina a fost mai înainte provincie austriacă, puternic populată cu germani.

3. Germania are intere economice foarte puternice. Acestea cuprind atât regi-unea petrolieră, cât şi terenul agricol românesc. De aceea Berlinul este inte-resat în foarte mare măsură ca aceste teritorii să nu devină scene de război.

4. Guvernul Reich-ului ar fi dispus, la rândul lui, în spiritul acordurilor de la Moscova să sfătuiască eventual român pentru soluţionarea paşnică a pro-blemei basarabene în sensul rusesc23. În Basarabia trăiau aproximativ 100.000 etnici germani, de aceea Berlinul

propune guvernului sovietic încheierea unui acord privind strămutarea acestor „Volksdeutsche” pe teritoriul Germaniei. Obiectivul unei griji deosebite era şi des-tinul etnicilor germani care locuiau în Bucovina. V. Molotov a mulţumit pentru atitudinea înţelegătoare a guvernului german şi pentru înclinarea acesteia de a spri-jini realizarea pretenţiilor sovietice, adăugând din nou, că „programa este extraor-dinar de urgentă şi că nu suferă nici un fel de amânare”24.

F.W. Schulenburg propune renunţarea Uniunii Sovietice la Bucovina, ca-re „nu a aparţinut niciodată nici Rusiei ţariste”, motivând că astfel uşura rezolva-rea paşnică a problemei basarabene. Replica lui V. Molotov a fost imediată: „Bu-covina este ultima parte care mai lipseşte Ucrainei şi de aceea guvernul sovietic 20 Ibidem, f. 420. 21 I. Şişcanu, op. cit., p. 16. 22 Arhivele Naţionale Române (se va cita în continuare A.N.R.), fond Microfilme S.U.A., rola T.120-

308, c. 875. 23 A.N.R., fond Microfilme S.U.A., rola T.120-308, c. 878-879. 24 I. Şişcanu, op. cit., pp. 26-27.

133

trebuie să ţină a rezolva această problemă în acelaşi t imp cu problema Basarabi-ei”25.

La 26 iunie 1940, guvernul sovietic a decis să-şi limiteze pretenţia la partea de nord a Bucovinei cu oraşul Cernăuţi. Solicită sprijinul german în continuarea pentru susţinerea pretenţiilor sovietice cu privire la stabilirea graniţei pe punctul cel mai sudic al Ucrainei de Vest sovietice, considerând că „ar trebui să treacă pe la dealul Kniatasa, spre Răsărit de-a lungul Sucevei şi apoi spre Nord-Vest până la Herţa pe Prut, prin care Uniunea Sovietică ar primi legătura de cale ferată directă din Basarabia peste Cernăuţi spre Lemberg”26.

Ministrul german la Moscova vine cu o nouă propunere, ca, în schimbul te-ritoriului din nordul Bucovinei şi al Basarabiei, U.R.S.S. să returneze tezaurul con-fiscat Băncii Naţionale Române. V. Molotov a spus că „nici vorbă nu poate fi des-pre asta, deoarece România a exploatat destul de mult t imp Basarabia”27.

Reprezentantul german la Bucureşt i, Wilhelm Fabricius trimite o telegramă la Berlin, lui von Ribbentrop, referitor la comunicarea pe care a făcut-o Ion Gigurtu despre pregăt irile intense ce au loc la frontiera româno-sovietică. Acesta anunţa că „este clar că Rusia pregăteşte invazia în Basarabia”. Până acum nu s-a reacţionat faţă de incursiunile aviatice sovietice, fiindcă s-a dorit să se evite orice incident. Guvernul român a declarat că „rezistenţa, datorită stării armatei care abia acum se formează şi datorită lipsei de avioane şi de piloţi pregăt iţi, este lipsită de sens”28.

Această ultimă concluzie va fi trimisă de germani la Moscova în secret29. Ulterior, după discuţia avută cu primul ministru Gheorghe Tătărescu, W.

Fabricius va comunica Berlinului că părerea lui era, că: „românii sperând într-o victorie germană apropiată, amână tratativele cu ruşii..., ei cred că interesul nostru [al Germaniei, n,n] pentru o colaborare pe Dunăre şi pentru linişte în Sud-Estul european este atât de mare, încât după terminarea actualului război în Vest vom putea avea interes de a ţine pe ruşi departe de Balcani”30. Tot la 26 iunie, Galeazzo Ciano comunica telefonic la Berlin despre acordul lui Benito Mussolini la poziţia Germaniei faţă de guvernul sovietic în problema Basarabiei31.

Din 23-26 iunie 1940, prin joncţiunea districtelor militare Kiev şi Odessa, a fost creat Frontul de Sud condus de generalul G. Jukov. Frontul se compunea din armatele 5, 9 şi 12. S-a constituit cu această ocazie consiliul militar al frontului32.

Pentru operaţiunile din Basarabia au fost delegaţi specialişt i din cel mai înalt rang din ierarhia militară, precum: locţiitorul comandamentului de trupe, ge-neral-locotenent Ivanov; şeful secţiei pregăt iri de luptă al Statului Major al R.M.S.K., general-maior Pancuhov; şeful artileriei R.M.S.K., generalul-locotenent de artilerie Iakovlev; şeful grupării pentru misiuni speciale, de pe lângă Consiliul militar al R.M.S.K., general-maior Averkin33.

25 A.N.R., fond Microfilme S.U.A., rola T.120-308, c. 899-900. 26 Ibidem, c. 896-897. 27 Ioan Scurtu, C-tin Hlihor, Complot împotriva României (1939-1940), Editura Academiei de Înalte

Studii Militare, Bucureşti, 1994, p. 12. 28 A.N.R., fond Microfilme S.U.A., rola T.120-308, c. 899-900. 29 Ioan Scurtu, op. cit, p. 286. 30 A.N.R., fond Microfilme S.U.A., rola T.120-308, c. 884-885. 31 Ibidem, c. 889. 32 I. Şişcanu, op. cit., p. 17. 33 Ibidem, p. 18.

134

La Kiev, apoi la Proscurov, Statul Major al R.M.S.K. a primit directivele privind concentrarea trupelor spre linia frontului în perioada 15 aprilie-10 iunie 1940. La 19 iunie 1940, la Proscurov, într-o şedinţă specială cu reprezentanţii con-siliilor de armată, s-a anunţat caracterul şi planul general al operaţiunii de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei34. Ceea ce arată că intenţiile Moscovei erau stabilite cu 8 zile înainte de predarea notei ultimative.

Planul ofensivei sovietice asupra Românie avea două variante. Prima vari-antă a fost concepută pentru cazul în care trupele române vor opune rezistenţă. În această situaţie, armata sovietică trebuia să execute o lovitură concentrată cu unită-ţile Armatei a 12-a de-a lungul râului Prut spre Iaşi, iar cu Armata a 9-a la sud de Chişinău, spre Huşi. A doua variantă avea în vedere situaţia când trupele române aveau să se retragă fără luptă peste Prut. Misiunea Armatei Roşii consta în ieşirea rapidă a eşaloanelor mobile la Prut, pentru a controla retragerea trupelor române. Forţa de şoc o constituia Armata a 9-a, ce avea ordin să ocupe Chişinăul35. Până la 23 iunie 1940, consiliile militare sovietice au concretizat pe teren organizarea şi amenajarea spatelui frontului, cooperarea genurilor de arme, planul de acţiuni şi organizarea drumurilor militare. Desantul aerian trebuia să desăvârşească încercui-rea operativă a trupelor române, să instige totodată pe simpatizanţii ideilor comu-niste, să dezorganizeze spatele şi să hărţuiască trupele române în retragere36. Ope-raţiunile aeriene erau asigurate de 300 de avioane.

Erau concentrate 142 trenuri cu muniţii, 48 trenuri cu combustibili; erau con-stituite 16 spitale de campanie a câte 200 paturi, 4 spitale de contagioşi, două compa-nii autosanitare, 12 trenuri sanitare etc. Documentele din Arhiva centrală a armatei sovietice arată că, la 26 iunie 1940, pe Frontul de Sud erau concentrate 32 divizii in-fanterie, 2 divizii infanterie motorizată, 6 divizii cavalerie, 11 brigăzi tancuri, 3 bri-găzi desant aerian, 16 regimente artilerie din rezerva comandamentului şef, 14 regi-mente artilerie de corp şi 4 divizioane artilerie.

Generalul-maior V. Melicov arăta că pe principalele direcţii de ofensivă ale armatelor Frontului de Sud era o „superioritate de mai bine de trei ori în forţe şi mijloace de luptă” faţă de capacităţile românilor37.

La 1 iunie 1940, rezidentul N.K.V.D-ului la Bucureşt i comunica la Mosco-va, lui Beria, că Marele Stat Major român este informat că la frontiera Basarabiei şi Bucovinei sunt concentrate 30 divizii de infanterie şi 14 brigăzi motorizate38.

Sovieticii nu doreau ca acţiunile lor să se petreacă în taină; astfel, într-un raport întocmit de generalul-maior V. Melicov, către comisarul adjunct al Apărării U.R.S.S., E. Şciadenco, se arăta că: „Concentrarea şi desfăşurarea trupelor şi mij-loacelor de luptă spre linia de plecare pe Nistru s-au efectuat de asemenea fără nici un fel de camuflaj; armonicele, cântecele răsunătoare, larma, iar noaptea lumina farurilor miilor de maşini de diverse modele şi feluri comunicau clar românilor de pe celălalt mal că aduceam spre Nistru şi ziua, şi noaptea forţe enorme”39.

34 Ibidem. 35 Ibidem, p. 19. 36 I. Şişcanu, op. cit., p. 19. 37 Ibidem, p. 20. 38 Ioan Scurtu, C-tin Hlihor, op. cit., p. 10. 39 I. Şişcanu, op. cit., p. 21.

135

Dan Telemac, şeful secţiei consulară a Legaţiei române din Moscova, pu-nea în evidenţă o concentrare de trupe mult sporită la începutul lunii iunie, faţă de lunile trecute40.

Propaganda sovietică scrisă şi vorbită susţinea că Basarabia ar fi un ţinut rusesc, ocupat vremelnic de „gărzile albe” române, iar Bucovina, veche provincie austriacă, era locuită în majoritate de ucrainieni.

Metodele folosite de propaganda sovietică sunt: 1. Falsificarea realităţilor istorice; 2. Prezentarea tendenţioasă a situaţiei din România, mai ales din Basarabia; 3. Discreditarea activităţii pozitive româneşt i; 4. Condamnarea politicii externe a României; 5. Întreţinerea unei campanii de neadevăruri şi insulte la adresa României41.

La întrunirile politice în Ucraina, Galiţia Occidentală şi în R.S.S.A. Mol-dovenească se discutau teme ca:

� „România va fi obligată să retrocedeze atât Basarabia cât şi Bucovina, care era locuită de ucrainieni”;

� „România pregăteşte o agresiune armată contra Uniunii Sovietice pe care Armata Roşie trebuie să o prevină cât mai curând”. La sfârşitul lunii mai 1940, erau trimise grupuri clandestine în Basarabia

pentru spionaj şi „pregăt irea populaţiei pentru întâmpinarea Armatei Roşii”. O lună mai târziu, Beria îl informa pe Stalin, că în Basarabia are loc „o activizare a parti-dului comunist” şi sunt răspândite manifeste ce îndeamnă poporul la luptă împotri-va guvernului român42.

La 8 mai 1940, Comitetul Executiv al Internaţionalei a III-a adopta: „Di-rectivele Partidului Comunist din România”. Acestea erau: În România era un re-gim reacţionar al unei dictaturi făţişe; Guvernul burghez român ducea o politică de orientare spre Anglia şi Franţa – sprijinite de S.U.A. – vehiculată sub lozinca „neu-tralităţii” şi apărării graniţelor; Acum România este izolată. Partidul Comunist tre-buia să ceară să nu admită atragerea României în război; de a nu face din România un cap de pod al imperialişt ilor englezi şi francezi împotriva U.R.S.S.; rezolvarea problemelor lit igioase cu statele vecine să se facă numai pe cale paşnică43.

Propaganda sovietică promitea muncitorilor basarabeni că U.R.S.S. îi va elibera de robia capitalistă, că şomerii vor fi plasaţi în câmpul muncii, ţăranii vor fi împroprietăriţi cu pământul moşierilor români şi se va pune capăt sistemului barbar de „românizare” a ruşilor, ucrainienilor şi moldovenilor. Au fost pregăt ite textele foilor volante ce urmau a fi împrăşt iate în prima zi a ofensivei sovietice.

Direcţiile politice şi redacţiile ziarelor au fost completate cu personal cu-noscător al limbii române şi ruse44. Postul de radio sovietic de la T iraspol difuza emisiuni propagandistice, iar în zona localităţilor Zalescik, Grigoriopol şi T iraspol trupele sovietice au instalat difuzoare foarte puternice pentru a transmite programe propagandistice sovietice în limba română pe malul drept al Nistrului45.

40 Ioan Scurtu, op. cit., p. 14. 41 I. Şişcanu, op. cit., p. 22. 42 Ibidem, p. 23. 43 Ioan Scurtu, C-tin Hlihor, op. cit., p. 8. 44 I. Şişcanu, op. cit., p. 24. 45 Ioan Scurtu, C-tin Hlihor, op. cit., p. 15.

136

Atitudinea agresivă a Sovietelor este prezentată la 15 octombrie 1939 de către generalul Palasse, ataşatul militar al Franţei la Moscova. El a confirmat in-formaţiile deţinute de Marele Stat Major român despre concentrarea a trei grupuri de armată în apropierea frontierei ruso-române, primul la nord de Cernăuţi, al doi-lea – cu şase divizii motorizate şi alte unităţi – la 140 km Est şi al treilea în lungi-mea căii ferate T iraspol-Odesa46. În acest sens, semnalele venite de la Belgrad, Atena şi Ankara arătau că mişcarea trupelor ruseşt i, din luna mai 1940, a fost hotă-râtă mai de mult şi are drept scop o nouă grupare a forţelor sovietice fără un scop agresiv imediat47.

Activitatea la frontiera de Sud-Vest a U.R.S.S.-ului s-a intensificat înce-pând cu luna mai 1940. Au fost ameliorate comunicaţiile rutiere şi căile ferate, s-au înmulţit recunoaşterile aeriene şi terestre, au fost evacuate satele din apropierea Nistrului, au fost construite aerodromuri, depozite şi barăci, s-au desfăşurat inspec-ţii, au fost date alarme dese. Nu în ultimul rând, s-au avut în vedere instrucţia in-tensivă, exerciţiile combinate de tancuri, aviaţie şi mijloace speciale, aducerea de ambarcaţiuni şi material de poduri48.

La 26 iunie, Bucureşt iul era sigur de iminenţa invaziei sovietice în Basara-bia49. O zi mai târziu, Fabricius telegrafia Comandamentului superior al armatei germane şi către cel al aviaţiei despre inevitabilul atac sovietic. Pe Nistru şi în re-giunea Lembreg, românii au constatat existenţa a 30-33 divizii de infanterie, 9 di-vizii de cavalerie, 10 divizii blindate. Au fost efectuate în zilele de 25 şi 26 iunie zboruri de recunoaştere demonstrative chiar până la Cernăuţi. Au fost recunoscute de către observatorii români avioane sovietice de bombardament. Avioanele de vânătoare româneşt i au interceptat de fiecare dată aparatele de zbor sovietice până când au primit ordinul de interzicere a luptelor50.

Forţele sovietice erau masate în semicerc la Nord şi Est de Nistru: Grupul Nord (regiunea de graniţă Ucraina Occidentală - Polonia) avea 20-35 divizii de in-fanterie, 7 divizii de cavalerie, 5 brigăzii motomecanizate; Grupul Sud (regiunea Dubăsari - Odesa) avea 10 divizii de infanterie, 3 divizii care de luptă (una în regi-unea Bălţi, altele două dislocate în regiunea Prooscurov - Sepetovca), 2 brigăzi mo-tomecanizate; Grupul de legătură (regiunea Moghilev - Râbniţa), cu 5 divizii de infanterie, dintre care două în imediata apropiere a frontului51.

În seara zilei de 26 iunie 1940, la ora 22, V. Molotov remite ministrului României la Moscova o notă ultimativă, cu 24 de ore: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut cu forţa de la U.R.S.S. (Rusia), o parte din teritoriul ei, luând Basarabia, călcând prin aceasta unitatea se-culară a Basarabiei, populată în principial cu ucrainieni... Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat prin rezolvarea a chestiunilor moştenite în trecut [...] consideră necesar şi imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei, Uniunea Sovietice” şi transmiterea „că- 46 Gh. Buzatu, op. cit., p. 61. 47 Arh. M.A.E., fond 71/România, vol. 53/1940, f. 254. 48 I. Şişcanu, op. cit., p. 134. 49 A.N.R., fond Microfilme S.U.A., rola T.120-308, c. 899-900. 50 Ibidem, c. 906-907. 51 La 28 iunie 1940, la ora 14, ora Moscovei, armatele sovietice au trecut Nistrul punând în aplicare

cea de-a doua variantă tactică pregătită. I. Şişcanu, op. cit., p. 136.

137

tre Uniunea Sovietică a celei părţi a Bucovinei a cărei populaţie este legată în ma-rea sa majoritate cu Ucraina Sovietică”52.

Gheorghe Davidescu a declarat lui V. Molotov că argumentele înşirate în notă sunt cu totul lipsite de temei. Imediat după primirea ultimatumului sovietic la Bucureşt i, Gh. Tătărescu l-a informat pe ministrul plenipotenţiar german, Fabricius, asupra pericolului ce ameninţa România, solicitând o intervenţie la Moscova din partea guvernului Reich-ului. Cererea guvernului român a fost imediat transmisă telegrafic la Berlin53. În timpul discuţiilor, un curier al Legaţiei germane a adus lui W. Fabricius telegrama de răspuns a lui von Ribbentrop. Ministrul german a comu-nicat regelui conţinutul telegramei, în care se spunea, că: „în interesul evitării unui război între România şi Uniunea Sovietică”, Germania „sfătuia” guvernul român să dea curs preferinţei guvernului sovietic54.

La 28 iunie 1940, la ora 2.25, ministrul Gh. Davidescu de la Legaţia din Moscova trimite telefonic o telegramă în clar care conţinea o nouă notă ultimativă sovietică55.

Moscova considera „răspunsul guvernului regal al României din 27 iunie ca imprecis, dar cum ministrul României la Moscova, Davidesc, a explicat că răs-punsul menţionat al guvernului regal al României înseamnă accedarea la propune-rea guvernului sovietic, atunci propune:

1. În decurs de 4 zile, începând de la orele 14, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşt i.

2. Trupele sovietice în acelaşi t imp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei.

3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă.

4. Guvernul regal al României să ia asupra să răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive şi vagoa-ne, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzi-nelor electrice, telegrafului.

5. Să se numească o comisie alcătuită din reprezentanţii ai guvernului român şi U.R.S.S., câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor de lit i-giu în legătură cu evacuarea armatei române şi instituţiilor din Basarabia şi partea de nord a Bucovinei”56. Răspunsul guvernului român este aşteptat până la 28 iunie, ora 18.00 (ora

Moscovei). Guvernul de la Bucureşt i a propus negocierile pentru a câşt iga timp, însă această a doua notă ultimativă conţinea toate elementele agresiunii înscrise şi declarate la Moscova. Astfel, după supunerea la vot în noaptea de 27/28 iunie 1940 a acceptării sau respingerii ultimatumului sovietic, rezultatul a fost de 19 voturi

52 Alexandru Vianu, Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Gheorghe Bădescu, Relaţiile internaţionale în

acte şi documente, vol. II, (1939-1945), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 50. 53 Andreas Hillgruber, Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu. Relaţiile româno-germane (1938-

1944), Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 107. 54 Ibidem, pp.107-108. 55 Ioan Scurtu, op. cit., p. 289. 56 Alexandru Vianu (coordonator), op. cit., pp. 51-52.

138

pentru acceptarea şi numai 6 împotrivă. Carol al II-lea, deşi era împotriva cedării teritoriale, a acceptat punctul de vedere al majorităţii57.

În răspunsul său, la nota ultimativă, ministrul Afacerilor Străine, Constan-tin Argetoianu a subliniat că guvernul român acceptă numai pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă. Guvernul României nu a consimţit la cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, ci numai la evacuarea unor teritorii sub ameninţarea forţei superioare.

Hotărârea Consiliului de Coroană avea la bază: Înfrângerea catastrofală a armatei franco-britanice şi armistiţiul francez; Avizul ministrului de Război şi al şefului Marelui Stat Major că din lipsă de material greu şi de rezerve de muniţii, armata română nu ar putea singură mai mult de trei luni împotriva armatei roşii; Presiunile categorice ale Germaniei şi Italiei; Atitudinea ameninţătoare a Ungariei şi Bulgariei, în timp ce nu se putea conta pe asistenţa aliatelor României – Iugosla-via, Turcia şi Grecia58.

La ultimul punct din această notă se propunea constituirea unei comisii mixte din câte doi membrii de fiecare parte. Scopul comisiei era rezolvarea pro-blemelor apărute după retragerea armatei şi instituţiilor române din Basarabia şi Bucovina de Nord59.

Guvernul regal al României, prin telegrama trimisă la 28 iunie, orele 11.00, la Moscova, şi-a dat acordul pentru constituirea comisiei mixte, urmând a se comu-nica în cursul aceleiaşi zile numele reprezentanţilor români60. Delegaţia română la Odesa urma să fie condusă de generalul de diviziei Aurel Aldea, care va fi însoţit de către colonelul (r) Hagi Stoica şi de interpretul Pleşa.

La 28 iunie, ora 13.00, generalul Aurel Aldea este chemat de către genera-lul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, pentru a-i aduce la cunoşt inţă că fu-sese ales ca să reprezinte guvernul român în comisia mixtă de la Odessa. Urma să plece în aceeaşi seară spre această destinaţie, unde trebuia să înceapă imediat nego-cierile. După câteva ore a fost primit şi de către C. Argetoianu, ministrul Afacerilor Străine român, care i-a înmânat textul notei ultimative sovietice şi instrucţiunea de a căuta să înlesnească evacuarea teritoriilor cedate61. În seara zilei de 29 iunie, de-legaţia română intra în portul Odessa, ca la orele 24.00, să înceapă prima şedinţă a Comisiei mixte româno-sovietice. Guvernul de la Moscova era reprezentat de ge-neralul-locotenent V.V. Kozlov şi generalul-maior Bodin, fiind ajutaţi de interpre-tul basarabean L.I. Braustein. Sovieticii au avut o atitudine dură şi viguroasă când erau în discuţie interesele lor şi de tergiversare, încetineală exasperantă în rezolva-rea problemelor românilor62.

Reprezentantul român a cerut prelungirea termenului de evacuare, precum şi întocmirea unui plan după care să se facă evacuarea trupelor române şi mişcarea de înaintare a Armatei Roşii. Propunea generalul Aurel Aldea ca să fie oprită miş-carea unităţilor sovietice până în ziua de 30 iunie, la ora 12.00, pentru a se crea în-

57 Ioan Scurtu, Monarhia în România (1866-1947), Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p. 118. 58 Gh. Buzatu, op. cit., p. 63. 59 Arh. M.A.E., fond 71/U.R.S.S., vol. 97/1940, f. 12. 60 Ibidem, f. 10. 61 Ibidem, vol. 123/1940, f. 1. 62 Ioan Scurtu, op. cit., p. 23.

139

tre ariergărzile trupelor române şi anvangărzile trupelor sovietice o distanţă egală cu o etapă de marş. Mai cerea reprezentantul român ca autorităţile sovietice să permită cetăţenilor români aflaţi pe teritoriul cedat să se evacueze, în special func-ţionarii şi personalul care deserviseră instituţiile româneşt i.

Din cauza înaintării prea rapide a detaşamentelor sovietice, au loc incidente regretabile soldate cu morţi şi răniţi, un exemplu îl constituie tragicul episod de la Herţa. Partea sovietică a replicat că, datorită întârzierii venirii reprezentanţilor români la Odesa, nu s-a putut întocmi un plan pentru mişcarea trupelor ambelor părţi63.

Sovieticii au remis românilor un proiect de convenţie în 10 puncte, privind ordinea de evacuare a trupelor române din Basarabia şi Bucovina de Nord. Se avea în vedere: Retragerea armatei române peste noua frontieră româno-sovietică să se încheie la 3 iulie, ora 4.00 (ora Moscovei); Unităţile armatei roşii să rămână în punctele şi regiunile pe care le-au ocupat „permiţând trecerea unităţilor române ce se evacuează”. Eventualele neînţelegeri între cele două armate sunt din cauza „în-târzierii” evacuării trupelor române de către Marele Stat Major român; Predarea imediată a teritoriului evacuat; Predarea hărţilor, planurilor, schemelor diferitelor lucrări defensive şi obstacole (corpuri de mine şi teren, minele din apropierea lito-ralului, minarea podurilor, drumurilor etc.); Păstrarea şi nedeteriorarea căilor fera-te, parcului de vagoane şi locomotive, podurilor, aeroporturilor, depozitelor, între-prinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului şi construcţiilor comunale; România să lase intacte şi să predea sovieticilor depozitele de tot felul aflate pe teritoriul Basarabiei şi Nordului Bucovinei, precum şi toate mijloacele de legătură de stat şi particulare; Nerespectarea prezentelor cereri de către trupele române, cer se evacuează din Basarabia şi Bucovina de Nord, va fi considerată o violarea a pre-zentei convenţii ce decurg din aceasta64.

La 30 iunie, generalul-locotenent V.V. Kozlov comunica: prelungirea ter-menului de evacuare cu 24 de ore; detaşamentele înaintate ale Armatei Roşii de pe toate direcţiile au atins deja, în seara zilei precedente, noua linie a frontierei şi grosurile urmează după trupele române, iar sovieticii au ordin să nu stânjenească mişcarea trupelor române.

Delegaţia sovietică cere desemnarea de reprezentanţi pe fiecare direcţie pentru predarea şi primirea teritoriului de la ariergărzilor române şi avangărzile sovietice; desemnarea de reprezentanţi speciali pentru soluţionarea chestiunilor lit igioase apărute la trecerea peste Prut şi de efectuare a unui control comun a celor două părţi asupra respectării de către armata română a condiţiilor de evacuare; să se dea planul de evacuare a trupelor române, avându-se în vedere noul termen65.

Generalul Aurel Aldea îi trimite o telegramă generalului Florea Ţenescu prin care îi comunică prelungirea termenului de evacuare cu 24 de ore, acuzaţia sovietică în sensul că o unitate de cavalerie românească a aruncat în aer podul de cale rutieră de la Bălţi şi reîntoarcerea rechiziţiilor luate de armata română de la localnici pentru mobilizare sau evacuare. Şeful delegaţiei române atrage atenţia asupra hărţii pe care o deţineau reprezentanţii sovietici, din care rezulta că linia de demarcaţie din Bucovina trece de la Nord de râul Suceava, lăsând pe partea sovie-

63 I. Şişcanu, op. cit., p. 53. 64 Arh. M.A.E., fond 71/U.R.S.S., vol. 98/1940, f. 11-14. 65 Ibidem, f. 23-42.

140

t ică punctele: Şipotele Sucevei, Seletin şi Rusca, iar de aici pornea l linie convenţi-onală dreaptă până la Est de Herţa şi de liziera Lunca66. Partea română este de acord cu constituirea aparatului de reprezentanţi la trupă. El a protestat însă pentru luarea de prizonieri dintre ofiţeri şi soldaţi, că deta-şamentele sovietice stânjenesc evacuarea armatei române pe şosele şi la trecerea râului Prut şi pentru că unele unităţi româneşt i sunt dezarmate şi lăsate să plece fără material; cum s-a petrecut cu Regimentul 30 Artilerie şi cu un divizion din Regi-mentul 25 Artilerie. Referitor la proiectul de convenţie propus de ruşi, generalul A. Aldea nu poate să îl accepte fără introducerea mai multor amendamente67.

La 1 iulie, delegaţia română la Odessa este anunţată de sovietici că grosurile trupelor ruse au atins din seara zilei de 30 iunie noua frontieră pe Prut şi Dunăre. Acestea vor rămâne în punctele atinse, astfel încât planul de evacuare tre-buia să fie modificat.

Pe de altă parte, după studierea amendamentelor propuse de delegaţia ro-mână a rezultat concluzia că ele nu pot fi acceptate de sovietici, dar ei vin cu un nou text de convenţie, care ar ţine seama şi de pretenţiile românilor68. Intrigat, ge-neralul Aurel Aldea a întrebat dacă a fost transmis ordinul de oprire a armatei sovi-etice pentru data de 30 iunie, până la ora 12.00 generalul Kozlov a răspuns că pla-nul de aprobare întocmit în şedinţa precedentă „a fost trimis guvernului din Moscova pentru aprobare”69.

În baza comunicării asupra situaţiei trupelor sovietice, care au atins deja frontiera de Sud, urmează să se stabilească pentru armata română liniile şi t impul la care ele vor fi trecute conform noului plan de evacuare, exceptând direcţiile unde trupele române trecuseră deja noua frontieră de stat şi în consecinţă nu mai au ne-voie de nici o coordonare din partea comisiei mixte.

Au fost stabiliţi reprezentanţii pe direcţiile de mişcare ale trupelor, stabilindu-se şi posibilitatea întâlnirii acestora70.

În şedinţa a IV-a ce a avut loc la 2 iulie, au fost discutate două chestiuni: proiectul de convenţie şi evacuarea bolnavilor din sanatoriul de la Bugaz.

Noul proiect de convenţie propus de sovietici nu putea fi semnat de partea română decât dacă erau acceptate şi următoarele puncte: 1. Trupele române au drep-tul de a evacua depozitele militare, diferite materiale şi arme; 2. Să se permită evacu-area din Basarabia şi Bucovina de Nord a instituţiilor româneşt i de stat împreună cu funcţionarii, valorile şi arhivele lor; 3. Să se dea posibilitatea populaţiei civile, care doreşte de bună voie, să se repatrieze din Basarabia şi Bucovina de Nord şi să treacă în România; 4. Armata română a fost stânjenită în mişcările sale de evacuare de către armata sovietică, care a ocupat Basarabia şi Bucovina de Nord în decurs de două zile în loc de cinci zile – încălcând astfel acordul româno-sovietic.

Delegaţia sovietică considera proiectul de acord ca fiind în concordanţă cu acordul încheiat între guvernele de la Moscova şi Bucureşt i, la 27 iunie 1940, mo-tiv pentru care recomanda semnarea lui71.

66 Ibidem, vol. 99/1940, f. 26-28. 67 I. Şişcanu, op. cit., pp. 55-56. 68 Arh. M.A.E., fond 71/U.R.S.S., vol. 98/1940, f. 48-53. 69 Ibidem, vol. 123/1940, f. 11-12. 70 Ibidem, vol. 98/1940, f. 56-57. 71 Ibidem, f. 76-77.

141

Generalul Aurel Aldea a cerut amânarea semnării acestui document pe mo-tiv că nu are împuternicirea guvernului său de a semna.

Dorinţa evacuării bolnavilor din sanatoriul de la Bugaz şi rugămintea Ger-maniei în legătură cu apărarea intereselor etnicilor germani care locuiesc în Basa-rabia şi Bucovina de Nord au fost aduse la cunoşt inţa guvernului şi a armatei sovie-tice. Pe de altă parte, reprezentanţii U.R.S.S-ului referindu-se la telegrama din 1 iulie 1940, trimisă de delegaţia română, consideră că conţinutul ei „nu corespunde cu spiritul acordului încheiat între U.R.S.S. şi România”72. Telegrama respectivă a fost considerată drept o ameninţare directă şi o intimidare. Textul ei a fost adus la cunoşt inţa guvernului sovietic şi comandanţilor Armatei Roşii.

Generalul Aurel Aldea a declarat că telegrama în cauză nu trebuie conside-rată nicidecum ca o ameninţare, ci o legitimă apărare, deoarece detaşamentele so-vietice sunt cele care afectează retragerea armatei române, şi dacă astfel de cazuri nu vor înceta „vom fi siliţi de a acţiona...”.

Generalul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, este înşt iinţat, la 2 iu-lie, de motivele pentru care reprezentanţii români la Odessa nu au vrut să semneze convenţia-proiect, pentru aplicarea punctului 4 din comunicarea guvernului sovie-tic transmisă ministrului Davidescu la 28 iunie 1940. Cauzele erau: condiţiile puse sunt numai pentru armata română; se refuză exceptarea depozitelor armatei şi ale instituţiilor de stat, inclusiv cele bancare nelegate de teritoriul sub motivul mărturi-sit în şedinţa că procedeele armatei române la 1918 ar fi fost identice cu cele de acum; refuză să permită trecerea în România, fără nici o condiţie, a funcţionarilor de stat şi particularilor ce sosesc la graniţă73.

La 3 iulie 1940, s-a hotărât la Odessa ca o delegaţie română să remită la 5 iulie, la ora 11 (ora Moscovei), armatei sovietice planurile sale şi schemele minări-lor pe uscat şi în apă, planurile şi schiţele mijloacelor de legătură, precum şi sche-mele lucrărilor de fortificaţii cu privire la teritoriul basarabean şi în nordul bucovi-nean.

S-a reuşit repatrierea a circa 13.000 persoane, printre care şi cea mai parte din ofiţerii şi subofiţerii reţinuţi de armata sovietică, precum şi toate persoanele cerute de delegaţia română să fie repatriate.

Activitatea comisiei româno-sovietice va fi întreruptă în mod unilateral de către partea sovietică. La 24 noiembrie 1940, reprezentantul Uniunii Sovietice în Comisia mixtă de la Odessa, generalul D. Kozlov, i-a comunicat printr-o telegramă generalului A. Aldea, reprezentant al României în aceeaşi comisie, că potrivit hotă-rârii Guvernului U.R.S.S., activitatea delegaţiei sovietice se consideră terminată şi delegaţia sovietică a părăsit Odessa. Astfel, s-a renunţat la soluţionarea celorlalte chestiuni aflate în discuţie. Acestea urmau să fie tratate pe cale diplomatică74. Pro-blemele referitoare la frontiera de răsărit a României nu erau rezolvate în 1940.

72 Ibidem, f. 77-78. 73 Ibidem, vol. 99/1940, f. 62. 74 M.Gribincea, I. Şişcanu, Negocierile româno-sovietice în Comisia mixtă româno-sovietică de la

Odesa (28 iunie – 24 noiembrie 1940), în „Revistă de istorie a Moldovei”, Nr. 1 (13), Chişinău, 1993, pp. 15-28.

142

PROCESE VERBALE NUMERELE 1 ŞI 2 SEMNATE DE REPREZENTANŢII COMISIEI MIXTE ROMÂNO-SOVIETICE DE LA ODESSA DIN 194075.

75 Vezi Mihai Gribincea, Ion Şişcanu, Documente privind negocierile româno-sovietice de la Odesa

din vara anului 1940, în „Cugetul”, nr. 1, 1993, pp. 32-43.

143

144

145

THE ROMANIAN EASTERN BORDER IN THE SOVIET-GERMAN NEGOTIATIONS IN 1939-1940

In 1939, Berlin suggest ed „neutrality and exclusion from the European conflict”, and, „if Moscow wishes to conclude a mutual agreement in the interest of both countries” concerning the areas at the Baltic Sea, Black Sea and in the Far East, the two countries will reach an agreement aft erwards. One suggested that the Soviet Union should give up Buco-vina, which „has never belonged to Tsarist Russia either”, arguing that this will facilitate a peaceful resolution of the Bassarabi an problem. Bucharest no longer had any possibility of diplomatic manoeuvring, so that it could keep out from the events and preserve the integrity of the national territory. The Soviet delegation in Odessa in 1940 asked the Romanian Party to appoint representatives for handing over and receiving the territories, for solving the contentious issues that had arisen in the context of the passage across the Prut and for performing a common control regarding the compliance with the evacuation conditions by the Romanian army.

146

ÎNS EMNĂRI DE PE FRONT 1941-1943

Cristina Constantin*

Între documentele importante aflate în patrimoniul Muzeului Militar Naţi-onal „Regele Ferdinand I”, referitoare1 la diverse aspecte de pe Frontul de Est, în cel de-al doilea război mondial, se află şi manuscrisul preotului militar Marin H. Dumitrescu.

Însemnările sale, scrise de mână, în două „volume”, de fapt, două caiete voluminoase, reflectă experienţa sa de front, în calitate de preot militar, în cadrul Brigăzii 2 Mixtă Munte din Zona Operativă, la Batalioanele 7 VM şi 9 VM, pre-cum şi la Ambulanţa 38 VM, de la data de 22 iunie 1941 până la data de 5 decem-brie 1941 şi de la data de 1 martie 1942 până la data de 31 martie 1943. Trebuie menţionat faptul că, alături de preotul Marin H. Dumitrescu au luptat pe front şi ceilalţi doi fraţi ai săi, Mircea (Regimentul 9 Gardă) şi Viorel (Regimentul 20 Do-robanţi), ambii morţi în luptă, Mircea, în luptele pentru cucerirea Odesei, în locali-tatea Freudenthal-Dalnic, Ucraina, la data de 7 septembrie 1941, iar Viorel, un an mai târziu, la 13 august 1942, în luptele de la Cotul Donului (gara Kaminska).

Preotul Marin H. Dumitrescu s-a născut la data de 26 februarie 1909 (pe stil vechi) / 6 martie (pe stil nou), în comuna Smârdioara, jud. Teleorman, părinţi fiindu-i Hariton şi Ioana Dumitrescu. Tatăl său era angajat al ministerului de finan-

* dr., muzeograf, Muzeul Militar Naţional.

Familia preotului Marin H. Dumitrescu; tatăl său în j ilţ, în spatele acestuia, pe atunci tânărul Marin Dumitrescu, precum şi cei doi fraţi ai săi Mircea şi Viorel, care au murit pe Frontul de Est

147

ţe, fiind preceptor un timp, iar după aceea controlor financiar până în anul 1941, când s-a pensionat la cerere. Ulterior, familia sa s-a mutat în comuna Atârnaţi, situ-ată la 11 km. de Alexandria, datorită serviciului tatălui. Aici şi-a petrecut în mare parte copilăria. Cursurile şcolii primare le-a urmat în aceeaşi localitate, iar după aceea a făcut liceul „Alexandru Ghica” din Alexandria, a dat câteva examene de diferenţă şi s-a înscris la seminarul teologic din Curtea de Argeş. La examenul de diplomă din 1930 s-a situat pe locul al şaptelea, după propriile spuse, din 32 de candidaţi, în acelaşi an înscriindu-se la Facultatea de teologie din Bucureşt i, fiind admis şi ca bursier la Internatul teologic „Radu-Vodă”.

La data de 1 aprilie 1932 a devenit preot paroh la Adameşt i, o localitate si-tuată la 4-5 Km. de Alexandria. În prealabil, a fost hirotonit diacon la data de 25 martie 1932 de către P.S. Episcop Platon Ciosu – vicar patriarhal, la Biserica „Sf. Spiridon” situată pe Calea Şerban Vodă, iar în ziua de 27 martie 1932 a fost hiroto-nisit preot duhovnic la Biserica „Albă” situată pe Calea Victoriei. Practica a făcut-o la Biserica „Sf. Apostoli” din oraşul Alexandria. În perioada 1 aprilie 1932 – 15 iunie 1941, în calitate de paroh al bisericii din localitatea Adameşt i, preotul Dumitrescu s-a dedicat acesteia, preocupându-se de reconstrucţia sa. De asemenea, a găsit răgaz să construiască şi o casă paro-hială în care s-a mutat cu familia sa. S-a căsătorit la data de 19 aprilie 1931 cu Georgeta Negulescu şi au avut trei copii: Valeria (născută în 1932), Eugenia (născută în 1935) şi Felicia (născută în 1937).

Pe fondul unor dezamăgiri în rela-ţia sa cu ierarhii bisericii ortodoxe române, de la data de 15 iunie 1941 a trecut în rân-dul clerului militar activ, prin concurs, având gradul de căpitan, contextul nefiind cel mai potrivit , România pregăt indu-se să intre în conflict. Această decizie avea să o regrete de multe ori, mai ales în momentele dificile din prima linie a frontului, iar frate-le său, Mircea, care activa deja în cadrul armatei, chiar i-a reproşat acest lucru: „Eram conştient că am greşit intrând în clerul militar activ, căci războiul bătea la uşă însă era prea târziu. Scumpul meu frate Mircică aflat sub arme încă din 1937, venit în concediu, întâlnindu-mă în Alexandria mi-a zis: Ce-ai căutat D-ta în armată, fir-ar a dracului şi nu stai lângă soţie şi copii? Nu vezi că războiul e la uşă? N-am putut să-I răspund, ne-am îmbrăţişat şi sărutat pentru ultima oară, căci a fost rechemat la unitate (Reg. 9 Vânători Gardă – Buc.), s-a declanşat războiul şi a pierit în lup-tele pentru cucerirea Odessei la data de 6 septembrie 1941”.2

2 Colecţia „Manuscrise”, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, nr. inv. 820, fila 14.

Valeria, Eugenia şi Felicia, fiicele sale, care la data plecării pe front aveau vârste fragede

148

De-a lungul traseului urmat pe parcursul misiunii sale, preotul Dumitrescu H. Marin a avut ocazia să observe efectele războiului asu-pra localităţilor prin care a trecut, distrugerile făcute de ruşi lăcaşuri-lor de cult etc. Totodată, conform atribuţiilor sale a efectuat o serie de servicii religioase, atât pentru mili-tari, cât şi pentru populaţia civilă. Toate aceste lucruri au fost notate cu grijă în însemnările sale. De alt-fel, trebuie menţionat faptul că, periodic, preotul Dumitrescu a tri-mis dări de seamă Episcopiei Ar-matei, ca şi ceilalţi confesori din armata română.3 De exemplu, în darea de seamă privind activitatea sa în calitate de confesor al Ambu-lanţei 38 VM, în perioada 18 au-gust – 8 noiembrie 1941, preotul Dumitrescu menţiona în ce s-a con-cretizat această activitate:

- slujbe religioase şi ru-găciuni

- cuvântări, predici, convorbiri particulare - propaganda scrisă – cărţi şi reviste - îngrijirea de cei grav răniţi şi muribunzi - înmormântarea eroilor şi aranjamentul cimitirelor - curăţirea şi amenajarea bisericilor prinsate - crearea de capele, în sate unde nu erau biserici - oficierea tainei „Sf. Botez” copiilor neincreşt inaţi - predică misionară şi satisfacerea trebuinţelor religioase ale populaţiei

civile din Ucraina. În privinţa activităţii religioase preciza: „am botezat 843 de copii, am îm-

părtăşit 574 persoane, am citit rugăciunile moliftei la 434 femei, am oficiat Trisanghion la 262 de morminte, am curăţit, amenajat şi redat cultului 4 biserici, am amenajat 7 capele, am oficiat 606 parastase, am oficiat 55 masluri, am proho-dit şi înmormântat 22 de persoane, am oficiat Sf. Liturghie de 8 ori, am oficiat sfin-ţirea apei de 27 de ori”4.

3 Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, 1941-1945 Preoţi în tranşee, Grupul

Dragoprint, Bucureşti, pag. 367-390; pentru detalii privind aceste dări de seamă vezi Arhivele Mili-tare Române, Fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 286 şi dosar 293.

4 A.M.R., Fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 286, filele 733-735, apud Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Op. cit., pp.126-129.

Preot-căpitan Marin H. Dumitrescu, 20 octombrie 1941

149

Într-o altă dare de seamă, de această dată în calitate de confesor al Bata-lionului 9 VM, pentru perioada 15 septembrie - 15 decembrie 1941, preotul Dumitrescu nota: „M-am străduit, şi Dumnezeu mi-a ajutat, să adun şi identific toţi ostaşii unităţii ce şi-au dat viaţa atât de departe de ţara iubită....Am prohodit...un număr de 75 de fraţi ostaşi, eroi ai Batalionului 9 VM şi un număr de 145 de fraţi ostaşi eroi din alte unităţi. O parte (60) au fost înhumaţi în cimitirul format de sub-semnatul în comuna Bakssan – Kaukazia, iar restul (160) în cimitirul ce eu l-am format în curtea bisericii din comuna Alagir- Kaucazia. Boscheţi cu merişori, brazi şi flori cu rădăcină împodobesc mormintele eroilor, frumos îm-prejmuite cu ţiglă nouă de culoa-re roşie, iar altele au fost pavate cu piatră şi nisip. Gardul ambelor cimitire l-am vopsit cu aceeaşi culoare cu crucile.”5 Toate aceste dări de seamă transmise regulat Episcopiei Armatei reflectă acti-vitatea intensă desfăşurată de pre-oţii militari atât în rândul trupelor, cât şi al populaţiei civile.

Referitor la locurile prin care a trecut, iată ce nota despre Herţa şi Cernăuţi la data de 9 iulie 1941: „Herţa ce forma hotarul dintre Bucovina românească şi cea rusească, era distrusă, ruină, iar peste tot şi în jurul său erau amplasate mine antitanc. Ghini-on! Prutul a rupt podul de la Suliţa Nouă şi neputând trece cu camionul schimbăm ruta şi mergem la Cernăuţi, unde ajungem la ora 18.00. În Cernăuţi se aflau trupe militare multe. Oraşul e mare şi frumos. Urmele războiului sunt minime, dar popu-laţia s-a dedat la jafuri şi stricăciuni f.f. mari. În Cernăuţi reşedinţa mitropolitană a fost devastată complet de către trupele ruseşti şi de populaţia civilă. Vasta bi-bliotecă a fost incendiată. Cărţile erau fie arse, fie aruncate prin curte. Catedrala pângărită... În curte era locul de execuţie al celor indezirabili. Se cunoşteau pe zid urmele gloanţelor trase în timpul execuţiilor”.6

Un moment important în relatările sale este trecerea Nistrului la data de 19 iulie 1941, într-o zi de sâmbătă: „La capătul podului militar construit special pen-tru trecerea Nistrului de către trupele române, recte Corpul Vânători de Munte, se aflau Generalul Avramescu7, comandantul Corp de Armată V. M-te şi General ma- 5 A.M.R., Fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 293, filele 1239 – 1240, apud Gheorghe Nicolescu,

Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Op. cit., pp. 222-224. 6 Colecţia „Manuscrise”, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, nr. inv. 820, vol. I, filele 18-19. 7 General Gheorghe Avramescu (n. 26 ianuarie 1884 Botoşani - m. 3 martie 1945 Jászberény, Unga-

ria) a absolvit Şcoala militară de ofiţeri de infanterie în 1908 şi Şcoala Superioară de război în 1919; a parcurs ierarhia gradelor militare de la cel de locotenent în 1908 până la cel de general de armată în 1945. În perioada 3 iunie 1941-5 octombrie 1943 a deţinut funcţia de comandant al Corpului de

Preot-căpitan Marin H. Dumitrescu pe front, 1941-1942

150

ior Dumitrache Ion8, comandant Brigada a 2-a V M-te, care permanent încurajau ostaşii zicându-le:«Băieţii noştri dragi, fiţi mândri că ardelenii trec primii Nistrul. Nu după mult timp, vom reveni în ţară, de unde vom porni spre alţi prieteni, pe care nu-i numim acum, dar voi îi ştiţi!» Era vorba de unguri, care prin Dictatul de la Viena impus României de Hitler, cotropiseră o mare parte din trupul Ardealului. Nouă preoţilor militari de faţă ne-a ordonat să mergem, fiecare în fruntea unităţii respective cu epitrahilul pe gât şi Sf. Cruce în mână. În încheiere ne-a zis tuturor: «Cu Dumnezeu înainte vitejilor!» Era ora 7.10 când treceam Nistrul cu Bat. 7 V.

M-te....”9 Şi în localităţile de dincolo

de Nistru se puteau observa distru-gerile făcute de ruşi, de pildă, refe-ritor la satul Voitoka, preotul Dumitrescu nota: „Aci s-a găsit la şcoală o bibliotecă căreia i s-a dat foc, şcoala şi biblioteca fiind evre-iască. Sf. Biserică ortodoxă a fost transformată în teatru şi cinemato-graf. Scena şi ecranul erau în Sf. Altar (?). Pictura a fost spoită cu var, iar turlele erau demolate…”10 De asemenea, în localitatea Karlowka a oficiat Sf. Liturghie, parastasul pentru ostaşii morţi şi 14 botezuri „în curtea Sf. Biserici, ca-re a fost transformată în uzină şi magazie pentru cereale”, asistenţa

fiind formată din militari de la fiecare companie şi „f.f. multă populaţie locală”.11 La data de 13 septembrie 1941 nota: „Ne fotografiem pe malul marelui fluviu Ni-pru, care curge lin, iar peştii sar din apă în faţa soarelui strălucitor. Bisericile sunt în stare de ruină. Au fost distruse de ruşi, profanate. Biserica mare a Sf. Mănăstiri

munte, remarcându-se în acţiunile desfăşurate în nordul Bucovinei (iunie - iulie 1941) şi la nord de Marea Azov (septembrie-octombrie 1941). A fost decorat în 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cla-sa a III-a, „Crucea de Fier” germană, iar în 1942 cu Ordinul „Coroana României”, clasa a II-a. Pen-tru mai multe detalii vezi:Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al doilea război mondial 1941-1945, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pp. 42-43.

8 General Ioan Dumitrache (n. 25 august 1889 Ciorăşti, Râmnicu-Sărat – m. 6 martie 1977, Braşov) a absolvit Şcoala militară de ofiţeri de infanterie în 1911 şi Şcoala Superioară de război în 1921; a parcurs ierarhia gradelor militare de la cel de sublocotenent în 1911 până la cel de general de corp de armată în 1947.În perioada 10 mai 1941- 20 august 1944 a deţinut funcţia de comandant al Bri-găzii (Diviziei) 2 munte, remarcându-se la conducerea acesteia în Campania de Est, din nordul Bu-covinei până în Caucaz. În 1941 a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, iar în 1942 cu „Crucea de Fier” germană şi Ordinul „Steaua României”, clasa a II-a. În perioada 3 ianuarie 1949-6 octombrie 1950 a fost arestat şi anchetat pentru „crime de război”. Pentru mai multe detalii vezi: Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al doilea război mondial 1941-1945, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 210.

9 Colecţia „Manuscrise”, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, nr. inv. 820, vol. I, fila 24. 10 Ibidem, fila 30. 11 Ibidem, fila 58.

Preot-căpitan Marin H. Dumitrescu împreună cu ordonanţa sa pe frontul de Est

151

Grigorjewskij este transformată în magazie pentru ceriale. În prezent se află depo-zitate mari cantităţi de orz şi ovăz, iar toată Catedrala a fost dinamitată şi distru-să. O altă Biserică a fost transformată în fabrică de băuturi spirtoase etc. Revin în cantonament seara târziu, f. impresionat de cele văzute la Sf. Mănăstire, de cât dezastru au fost capabili bolşevicii atei!?”12 Aceeaşi situaţie gravă găseşte şi la catedrala din oraşul Melitopol, la 20 octombrie 1941: „Aci, enorma catedrală nouă, dar neterminată, transformată în hală pentru vânzarea peştelui şi a cărnii pentru populaţie, am oficiat Sf. apei...au asistat ofiţeri superiori şi inferiori, ostaşi, prima-rul cu colaboratorii săi şi circa 1500 de civili!...Au slujit cu mine trei preoţi ruşi f. bătrâni. A fost o manifestare religioasă de excepţie. Corul care a dat răspunsurile la ectenii era format aproape numai din artişti de la opera din Melitopol.”13

Un alt moment important a fost trecerea Bugului la data de 21 august 1941: „...ne continuăm înaintarea spre râul Bug pe care îl trecem la ora 8.00. Ajungem şi cantonăm în marele oraş Wosnesensk, transformat în ruine. Urmele războiului sunt înfricoşătoare-cutremurătoare. În Wosnesensk sunt asaltat de populaţia loca-lă să le botez copiii. În total, cât timp am cantonat aci am botezat 70 de copii. Era un adevărat pelerinaj.”14 Pe lângă aceste relatări privind activitatea sa misionară în rândul populaţiei civile, care abundă în notele sale de jurnal, preotul Marin H. Dumitrescu reuşeşte să redea, într-un stil narativ captivant, emoţia şi starea de spirit a celor de pe front

în momentele când inamicul ataca. Astfel, iată ce nota la 1 septembrie 1941: „Suntem atacaţi de un avion inamic de la f. mică înălţime. Cu toţi ne culcăm cu faţa la pă-mânt, iar bomba lansată nu face victime. Călătorim cu farurile maşinilor stinse, f. încet şi ne camuflăm într-o lizieră de sal-câmi... Activitate f. intensă din partea avia-ţiei inamice. Cerul e feeric luminat de para-şutele luminoase lansate de aviaţia rusă. Bubuitul artileriei grele, a bombelor lansate de aviaţie... s.a. arme folosite în marile bă-tălii ce se dau la Nipru, ne transformă viaţa într-un adevărat iad.”15 La data de 16 octombrie 1941 rela-tează în însemnările sale despre modul în care a fost primită vestea căderii Odesei: „La radio se transmite că trupele române au pătruns în Odesa, pe toate direcţiile, că sunt purtate lupte de stradă, că portul a căzut, că Odesa arde în flăcări şi că armatele ruseşti se retrag în grabă. Seara, tot la radio se

12 Ibidem, fila 77. 13 Ibidem, fila 115. 14 Ibidem, fila 61. 15 Ibidem, fila 70.

Mircea Dumitrescu, fratele preotului, decedat pe front la data de 7 septembrie 1941 la

Freudenthal, în luptele pentru cucerirea Odesei

152

citeşte mesajul Mareşalului Ion Antonescu adresat Armatei române şi Ţării... Ofi-ţerii şi trupa sunt cuprinşi de nespusă bucurie. Se vorbeşte chiar de terminarea misiunii Armatei române şi revenirea în ţară! Speranţe deşarte.”16 În noiembrie 1941, unitatea sa primeşte ordin de întoarcere în ţară, prilej de mare bucurie, dar şi de emoţia de rămas bun: „Deşi se ştia de eri că în cursul zilei de azi batuşca - preotul - şi unitatea sa militară se deplasează din Pokrowka, totuşi s-au adunat multe persoane la această rugăciune, să zic personală. Le-am grăit un cuvânt de rămas bun şi lăcrimând am dat mâna cu fiecare, iară ei, tot cu lacrimile pe obraz mi-au sărutat mâna, sf. cruce şi sf. epitrahil. A fost o despărţire emoţionantă, deşi eu eram român, iar ei erau ruşi!? Acestea sunt roadele dragostei creştine.”17

16 Ibidem, fila 109. 17 Ibidem, fila 121.

Preot-căpitan Marin H. Dumitrescu

oficiind diverse slujbe religioase pe

frontul de Est

153

În perioada 19 decembrie 1941 - 4 ianuarie 1942 preotul Marin H. Dumitrescu s-a aflat în concediu, ca ofiţer venit de pe front, din Zona Operativă. După expirarea acestei perioade a activat în calitate de confesor al Regimentului 76 infanterie, la Pietroşani, jud. Hunedoara până la data de 1 martie 1942, când a fost mutat la Batalionul 9 Vânători Munte, la Vulcan, Hunedoara. În aprilie 1942, unita-tea sa, Batalionul 9 Vânători Munte primea iar ordin de plecare pe front, în Zona Operativă. Situaţia a fost mai dificilă în această a doua deplasare pe front, iar rela-tările sale sunt cumva mai succinte. La data de 2 august 1942 nota: „Ne reluăm îna-intarea şi trecând prin com. Alexandrowka şi traversând două şanţuri antitanc for-tificate (reţele din sârmă ghimpată, drugi de fier antitanc etc.) ajungem în marele oraş Rostov la orele 14.00. Oraşul este fortificat peste tot, în scopul purtării lupte-lor de stradă, însă totul a fost zadarnic căci armata germană i-a alungat prin bombardament de aviaţie şi artilerie grea neîntrerupt, zi şi noapte, iar ocuparea oraşului s-a făcut cu unităţi blindate... în timpul asedierii oraşul era bombardat de escadrile formate din 30-40-50 avioane germane, zi şi noapte, permanent, fapt pentru care totul a fost transformat în ruine, distrus. Încă ard, fumegă, case, insti-tuţii, întreprinderi etc., iar pe străzi sunt multe vite moarte, în special cai, iar prin case şi sub dărâmături sunt oameni ale căror nefericite trupuri au intrat în putre-facţie!? E ceva îngrozitor... orice deplasare de unităţi se făcea numai pe rute mar-cate cu indicatoare speciale pe care scria „deminat”. La orele 20.10 trecem Donul pe un pod din lemn recent construit de armata germană.”18

Iarna grea a anului 1942 a făcut şi mai dificilă viaţa de pe front. La 26 no-iembrie 1942, preotul Dumitrescu nota: „deşi sunt bolnav, iar afară ninge merg la cimitir pentru a supraveghea săparea gropilor pentru înhumarea ostaşilor dece-daţi”.19. În ziua de 16 decembrie 1942 menţionează în jurnalul său, într-un moment de linişte în prima linie, că a trimis o dare de seamă detaliată Episcopiei Armatei, cu privire la activitatea sa la cele două cimitire româneşt i din Alagir, un tabel no-minal cu ostaşii înhumaţi, schiţa fiecărui cimitir, schiţa troiţei din cimitirul nr. 1, precum şi activitatea sa extramilitară la biserica din localitate (botezuri, parastase etc.). De asemenea, la 30 noiembrie 1942 făcea o tristă radiografie a frontului în zona Alagir, unde se afla unitatea sa: „Situaţia frontului în gl. şi a noastră – ostaşii - este f. critică, îngrijorătoare. Front f. întins, efectivele unităţilor au fost reduse la minimum, prin moarte sau prizonierat (dispăruţi), iar ofiţerii şi ostaşii în viaţă sunt complet demoralizaţi, disperaţi din cauza f. grele situaţii în care ne aflăm la mii de km. depărtare de Ţară. Sunt peste patru luni de zile de când purtăm neîntrerupt lupte f. grele, în condiţiuni excepţional de grele pentru noi: mizerie, păduchi, lipsă de hrană şi cazare, boală, lipsă de asistenţă sanitară şi medicamente...”.20

Moartea celui de-al doilea frate al său, Viorel, i-a determinat pe părinţii săi să înceapă demersurile pentru retragerea unicului fiu rămas în viaţă din Zona Ope-rativă. Prin urmare, la 18 decembrie 1942 i se făcea cunoscut ordinul Marelui Stat Major prin care era înlocuit cu un alt preot, urmând să fie trimis în ţară, la Coman-damentul Militar al Capitalei. Bucuria sa a fost mare, dar, umbrită de faptul că, be-neficia astfel de jertfa celor doi fraţi ai săi, Viorel şi Mircea. Până la venirea înlocu-

18 Ibidem, filele 179-180. 19 Ibidem,vol. II, fila 260. 20 Ibidem, vol. II, fila 264.

154

itorului său, însă, a fost nevoit să rămână la unitate, astfel că a petrecut noaptea de Crăciun a anului 1942 împreună cu şapte militari germani „oaspeţi”, cântând colin-de şi amintindu-şi de cei dragi, dar sub bombardamentele artileriei grele inamice: „Seara preparăm ½ dintr-un purcel (ciorbă şi friptură), iar cpt. Leucă serveşte (oferă) un kg. de ţuică din prune f. tare, astfel că petrecem şi noi mult necăjiţi NOAPTEA SFÂNTĂ A CRĂCIUNULUI 1942 până la orele 23. Toţi, f. bine dispuşi, inclusiv cei 7 nem ţi oaspeţi. Cântăm colinde, atât noi, cât şi nem ţii, aducându-ne aminte de toţi cei dragi din casele şi sufletele fiecăruia din noi.”21 T rebuie menţionat faptul că şi preotul Dumitrescu va beneficia pe parcursul retra-gerii din faţa inamicului de omenia militari-lor germani: „În timpul zilei primesc în ca-mera mea doi subofiţeri germani, care în timp ce eu mâncam mămăligă şi o bucată de ficat prăjit, scot din geamantanul lor con-serve, pâine şi şampanie franceză şi încep să mănânce... îmi oferă o cutie de sardele por-tugheze excepţional de bună, pâine, un pa-har de şampanie şi un păhărel de cafea na-turală!” Aşa viaţă de ostaş luptător „DA”, în timp ce ostaşii români mărşăluiesc 30-40 Km. nemâncaţi şi prost îmbrăcaţi şi acestea pe timp de iarnă şi ger năpraznic!? Seara ni se distribuie fiecăruia drept hrană rece pentru 2 zile, 0,500 Kg. Biscuiţi lucraţi de fabrica Otto Gaghel din Bucureşti la data de 12 octombrie 1939!!?”22 De Anul Nou, preotul Dumitrescu a avut parte de o surpriză plăcută făcută de lt . col. Boldişor din cadrul Batalionului 9 V. M-te, care le-a oferit şampanie celor pre-zenţi, după dejun, „aniversând 4 ani de la căsătorie, iar fiica părintelui Dumitrescu, Valeria, împlineşte, tot, astăzi, etatea de 11 ani. Veselie, bună dispozi-ţie şi multe urări pentru sărbătoriţi.”23 Retragerea a fost un calvar datorită lipsuri-lor materiale şi a vremii deosebit de rele, mai ales că aprobarea privind plecarea sa în ţară a venit abia la data de 16 martie 1943.

Pentru spiritul său de sacrificiu, curajul şi devotamentul arătate pe front preotul Dumitrescu a fost decorat cu ordinul „Coroana României” cu spade şi pan-glică de „Virtute Militară” cls. a V-a, după luptele de la Iarişenscaia şi sud de Vierhovca în zilele de 19, 26, 27 iulie 1941, în propunere precizându-se că: „pe lângă misiunea de duhovnic, a îngrijit şi pansat răniţii sub bombardamentul foarte violent al inamicului, dând un ajutor preţios medicului şi alinând suferinţele răniţi-lor prin pilda cuvântului său. Pentru modul conştiincios cum s-a îngrijit ca ostaşii

21 Ibidem, vol. II, fila 280. 22 Ibidem,vol. II, fila 322. 23 Ibidem, vol. II, fila 288.

Viorel Dumitrescu, celălalt frate la preotului, mort la data de 13 august 1942 în luptele de la

cotul Donului, estul oraşului Kamenka

155

căzuţi la datorie să fie înmormântaţi creştineşte – chiar sub inamic.”24 De aseme-nea, el a primit şi Crucea Meritul Sanitar, cls. a III-a, cu spade.

Prin intermediul însemnărilor preotului Marin H. Dumitrescu am avut oca-zia să fim martori la întâmplări şi situaţii dintre cele mai diverse prin care au trecut trupele române în periplul lor pe Frontul de Est. Pline de sensibilitate şi emoţie, aceste note de jurnal relevă dramele individuale ale soldatului din prima linie a frontului, precum şi tragedia din propria sa familie, pierderea celor doi fraţi ai săi în luptele de la Odesa şi Cotul Donului. Aceste frânturi de amintiri constituie doar o mică parte a activităţii desfăşurate de preoţii militari, care au încercat în acest con-flict să aibă grijă de sufletele greu încercate ale militarilor din prima linie, dar şi de trupurile celor care au murit în timpul luptelor. Sinceritatea dezarmantă a trăirilor sale conferă o valoare inestimabilă acestor gânduri aşternute pe hârtie, întregind imaginea de ansamblu a unui conflict care a marcat destine şi a schimbat vieţi.

NOTES FROM THE FRONT 1941-1943

This paper presents some aspects from the Eastern Front between 1941-1943

revealed by captain Marin H. Dumitrescu, military priest, confessor of the 2nd Mountain Brigade. He lost two brothers in this conflict, one at Odessa and the other one at The Don River and through these notes we became witnesses of a dramatic events in the front line.

24 A.M.R., Fond Biroul decoraţii, dosar 181 Est, fila 252 apud Gheorghe Nicolescu, Gheorghe

Dobrescu, Andrei Nicolescu, Op. cit., pp. 44-45.

Preot-căpitan Marin H. Dumitrescu la Ambulanţa 38 vânători de munte, 1942-1943

156

MINĂRI ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. DIN AMINTIRILE UNUI VETERAN DE RĂZBOI

COMANDORUL (R) PAUL IONES CU

Andreea Atanasiu-Croitoru∗

Încă din perioada neutralităţii (1914-1916), pericolul reprezentat de războ-iul cu mine devenise evident şi pentru România, în situaţia în care numeroase astfel de bombe, plutind în derivă, au început să-şi facă apariţia pe litoralul nostru. Această nouă armă de luptă avea să capete proporţii uriaşe în timpul Marelui Răz-boi, folosirea minelor marine şi fluviale în operaţiunile navale nu era necunoscută dar nici nu căpătase încă o pondere considerabilă. După intrarea României în răz-boi, pe măsura desfăşurării operaţiunilor militare la fluviu şi mare, constituirea unei flotile de dragaj a devenit o necesitate, care va fi satisfăcută abia după încheierea păcii1.

Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial a provocat schimbări radi-cale în situaţia internaţională, cu repercusiuni dramatice şi asupra României, preci-pitând pregăt irile în vederea implicării sale, iminente, în război.

Astfel, în anul 1940, în baza Ordinului 125 al Ministerului Aerului şi Mari-nei (M.A.M.) din 18 iulie, s-a reînfiinţat Secţia de Dragaj, formată iniţial din cele 4 canoniere2, subordonată Forţei Navale Maritime3. Din nefericire, în ianuarie 1941, canoniera „Locotenent Lepri Remus” s-a scufundat în faţa portului Sulina, intrând în barajul de mine în timp ce asigura protecţia puitorului „Aurora”4 a cărui misiune consta din executarea unui baraj de mine. Celelalte trei nave au continuat atât execu-tarea misiunilor de dragaj cât şi a celor de altă natură apărute pe parcurs. Astfel, în

∗ dr. muzeograf, expert patrimoniu naval, Muzeul Marinei Române; lect. asoc. Universitatea Ovidius

Constanţa. 1 Cam. fl. dr. Alexandru Mîrşu, dr. Andreea Atanasiu-Croitoru, cdor. dr. Ion Custură, cdor. Tiberiu-

Liviu Chodan, De la Divizia de Mare la Flotă. 1896-2011. Monografie, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2011, p. 47; vezi pe larg Carmen Atanasiu, Marina Militară Româ-nă în operaţiunile de dragaj la mare (1918-1990), în „Anuarul Muzeului Marinei Române-1999”, tom II, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa SA, 2000, p. 71-85.

2 „Locotenent-comandor Stihi Eugen”, „Căpitan Dumitrescu Constantin” (an construcţie 1916), „Lo-cotenent Lepri Remus” şi „Sublocotenent Ghiculescu Ioan” (an construcţie 1917) – canoniere cum-părate din Franţa în 1920 şi botezate cu numele unor eroi, ofiţeri de marină care şi-au jertfit viaţa în luptele din Primul Război Mondial. Caracteristici: deplasament-400 t; lungime-60,8m; lăţime-6,9 m; pescaj-2 m; viteză-15 Nd; armament: II tunuri x100 mm; II mitraliere AA. (Georgeta Borandă, Nave de luptă româneşti-breviar, p. 144).

3 Arhivele Militare Române, Fond Comandamentul Marinei Militare, dosar 381/1939, f. 4. 4 Fost remorcher în flota austro-ungară, a fost transferat României (1922) în costul datoriilor de război. A

fost achiziţionat de Societatea Română Dunăreană (S.R.D.), care l-a folosit ca remorcher şi ca navă de pasageri. Construit la Lussinpiccolo (1902) are caracteristicile: deplasament-237 t; dimensiuni: 49,05x7,92x2,20m; două elice; maşină triplă expansiune 500 CP; viteză-21,6 Nd. Rechiziţionat de Ma-rina Militară (1939) a fost reamenajat ca puitor de mine şi armat cu 2 mitraliere AA de 13,2 mm şi o instalaţie de lansare pentru 40 de mine (D.E.M., I, p. 40).

157

vara anului 1940, canoniera „Locotenent-comandor Stihi Eugen” a asigurat la Balcic protecţia navelor comerciale care evacuau zona5.

Începând cu luna martie 1941, bastimentele Forţelor Navale Maritime au în-ceput exerciţiile de ansamblu în vederea minărilor. Din Germania au sosit mine de protecţie pentru executarea unui baraj modern în zona Constanţa. Tot acum a fost revăzut planul de înzestrare al Marinei şi s-au luat măsuri pentru transformarea nave-lor Serviciului Maritim Român „Dacia” şi „Regele Carol I” în navă puitoare de mine şi, respectiv, crucişător auxiliar6.

În iunie acelaşi an au avut loc exerciţii generale în mare pentru minări, la care au participat canonierele „Locotenent-comandor Stihi Eugen” şi „Căpitan Dumitrescu Constantin”, ca repere centrale şi nave de salvare.

În acţiunile militare din anii 1941-1944, Marina a operat în special cu for-ţele maritime.

Având în vedere varietatea tipurilor de mine – mină sovietică de avion, mină sovietică cu pendul submarin, mină sovietică antiparavan cu 4 cuţite, mine magnetice neidentificate, mine mecanice sovietice M 12 şi M 26, mină electrică sovietică M 8 – şi a sistemelor de minare folosite în Marea Neagră, misiunile unită-ţilor de dragaj române şi germane au fost diverse şi, în linii generale, următoarele: dragaje de siguranţă, dragaje de căutare, dragaje de cercetare, dragaje de control, dragaje de delimitare sau de ocolire7.

Misiune al cărui pericol nu mai are nevoie de nicio precizare, minarea a fost „profesia de credinţă” a multor marinari români, soldaţi dedicaţi şi care, din nefericire, nu o sigură dată, şi-au pierdut viaţa în timpul minării sau deminării unor zone de război. Printre supravieţuitori se numără şi comandorul (r) Paul Ionescu, veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, cel care nu a ezitat să ne împărtă-şească din experienţa domniei sale. Comadorul (r) Paul Ionescu

S-a născut în 1921 la Focşani. A absolvit Şcoala Navală (1941) şi Şcoala de Aplicaţie a Marinei (1944). Al Doilea Război Mondial îl găseşte ambarcat pe monitorul „Basarabia”. Face parte din Flotila de siguranţă Odessa (în calitate de comandant al unei vedete vânătoare de submarine) şi din Flotila de siguranţă Sulina până în aprilie 1942 când este mutat pe NMS „Amiral Murgescu”. T imp de un an participă la toate misiunile de război ale puitorului de mine: convoieri, minări etc. în 1943 urmează la cerere un curs de observatori aerieni şi este numit la Flota de Hidroaviaţie unde rămâne până la sfârşitul războiului. În 1945 este numit şeful Bi-roului Artă-Sport din DECP a Marinei Militare apoi deţine succesiv o serie de funcţii între care: şef al Biroului Regulamente din Marele Stat Major al Armatei (1946-1948), ofiţer secund pe distrugătorul „Mărăşeşt i”, profesor la Şcoala Navală 5 Cam. fl. dr. Alexandru Mîrşu, dr. Andreea Atanasiu-Croitoru, cdor. dr. Ion Custură, c-dor. Tiberiu-

Liviu Chodan, De la Divizia de Mare la Flotă. 1896-2011. Monografie, p. 56. 6 Pe larg: Valetin Ciorbea, Carmen Atanasiu, Flota Maritimă Comercială Română. Un secol de isto-

rie modernă 1895-1995, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 1995, p. 160-175. Partici-parea flotei comerciale maritime la Campania din Est.

7 Carmen Atanasiu, Operaţiunile Marinei Militare Române de dragaj la mare (1918-1960). Din isto-ricul canonierelor şi dragoarelor, Fond documentar Muzeul Marinei Române, lucrare de cercetare-1984, p. 182.

158

(1948-1956), ofiţer de legătură între comandantul Marinei Militare şi amiralul con-silier sovietic. Este trecut o perioadă, în cadrul disponibil, dar fiind cultivat şi bun cunoscător al limbii ruse, este rechemat în Marina Militară şi numit şef al Secţiei de Regulamente şi T raduceri (denumită mai târziu, Secţia de Cercetări Şt iinţifice şi Regulamente) din CFMM. Semnează o serie de articole referitoare la experienţa sa de război. Membru în colegiul de redactare a „Dicţionarului Enciclopedic de Mari-nă” – 2006. A trecut în rezervă în 1961. Locuieşte în Bucureşt i. Nave

1. „Aurora” (ex. Basilide). Remorcher fluvial şi maritim. Proprietate SRD (Societatea Română de Navigaţie pe Dunăre). Construit în 1909 la Taranto, Italia. Reconstruit în 1937 la Galaţi. Lungime – 49,07 m, lăţime – 7,97 m, pescaj – 2,2 m, 237 tone metrice. Maşini – 500 CP (păcură). Viteză – până la 18-20 Nd. Rechiziţionat în 1940 şi amenajat pentru minare. Putea lua la bord până la 40 de mine UMC sau Vikers. Armat cu mitraliere AA. Scu-fundat la Sulina de aviaţia sovietică.

2. „Durostor”. Cargou cu pupa închisă. Proprietate SMR (Serviciul Maritim Român). Rechiziţionat în 1940. Construit în 1916 la Copenhaga. 1410 tone. I s-au tăiat la pupa saborduri pentru trecerea şinelor amenajate pe punte pentru minare. Putea lua la bord până la 100 mine Vikers sau UMC. Armat cu mitraliere AA. Amândouă aceste nave au intrat în serviciul marinei mili-tare în 1940. „Aurora” naviga greu pe mare, iar „Durostor” nu ţinea bine marea cu mine la bord. Amândouă nu făceau faţă cerinţelor tactice. Ca ur-mare, au fost rechiziţionate, tot în 1940, pasagerele „Carol I”, „Dacia” şi „România” şi s-a trecut la amenajarea lor în crucişătoare auxiliare li puitoa-re de mine, în ordinea d emai sus. Au intrat în serviciu: „Carol I” în primă-vara 1941, iar „Dacia” în august-septembrie 1941. „România”, printr-o înţelegere de conjunctură, a fost cedată germanilor care au terminat amena-jarea ca puitor de mine, iar spre sfârşitul războiului au reamenajat-o ca na-vă-bază pentru vedete torpiloare. A intrat în serviciu la începutul anului 1942. Germanii au executat cu ea minări pe care nu le cunoaştem. Minările făcute împreună cu noi au fost în faţa Basarabiei şi la coasta SV a Crimeei.

3. „Carol I”. Pasager SMR. Construit la Glasgo w în 1898. 2369 t. Era prevă-zut să aibă III x 105 mm, care nu s-au mai montat. A rămas cu IV x 20 mm şi mitraliere de 13,2 mm. Putea lua la bord 100 mine Vickers (UMB) sau până la 350 mine UMA. Echipaj mixt: 6 ofiţeri, 7 maiştri, 84 grade infe-rioare + 6 ofiţer civili (punte şi mecanici), 22 marinari civili. Comandantul militar era dublat de comandantul civil al navei. Viteza: 16-18 Nd.

4. „Dacia”, pasager SMR. Construit la Chantiers de Loire, Franţa în 1908. 3418 t. Avea III x 105 mm navale şi AA, IV x 20 mm şi mitraliere de 13,2 mm. Putea încărca până la 200 mine Vickers (UMB) sau până la 350 mine UMB (UMC). Echipaj cca. 100 de oameni militari şi civili. Viteza: 16-18 Nd.

5. „România”, pasager SMR. Construit la Chantiers de Loire, Franţa în 1905. 3152 t. Viteza: 16-18 Nd. Nu avem date asupra armamentului şi posibilită-ţilor de încărcare cu mine oferite de amenajările germane. Se pare că ger-manii au păstrat cele III x 105 mm instalate de români.

159

6. „NMS Murgescu”, puitor de mine. Construit în Şantierele Navale Galaţi. Lansat la 14 iunie 1939. Intrat în compunerea flotei la 15 mai 1941. Lun-gime maximă – 76,92 m, lungime la linia de plutire – 73,00 m, lăţime ma-ximă – 9,10 m. Deplasament standard – 825 t, deplasament maxim – 1035 t. Pescaj mediu – 2,50 m. 2 motoare x 1050 CP – 2100 CP. Viteză maximă: 16 Nd; viteză economică – 12 Nd. Raza de acţiune 3400 mm. Armament: II x 102 mm Bofors navale şi AA; II x 37mm Rheinmetall navale şi AA (armament la lansare); ulterior IV x 20 mm Oerlikon AA; III x 13,2 mm binate AA; 2 lansatoare de grenade A/S; ulterior încă 4 aruncătoare de gre-nade A/S. Putea lua la bord 135 mine Vickers sau alte mine echivalente ca dimensiuni (90 pe puntea pupa şi în borduri + 45 sub punte urcate cu un ascensor). Aparataj: dispozitiv de detectare şi semnalizare submarină; son-dă ultrason (ambele aparate de tip electroacustic); 2 aparate fumigene cu telecomandă. Foarte bună ţinută la mare, chiar pe mare foarte rea. A fost o navă foarte reuşită, considerată cea mai modernă navă din Marea Neagră la vremea respectivă.

7. Pontoane tip MFP (Motor Fähr Prame) 800 t. 3 motoare Diesel de 750 CP. Viteza – 13 Nd. Armament: I x 75 mm, II x 20 mm. Remorcherul puitor de mine „Aurora” a fost scufundat pe 15 iulie 1941 la bombardamentul aerian sovietic asupra Sulinei. Crucişetorul auxiliar puitor de mine „Carol I” s-a scufundat lovind o mină sovietică în golful Varna la 10 octombrie 1941. Crucişătorul auxiliar puitor de mine „România” s-a scufundat în timpul evacuării Crimeei ca urmare a unui atac aerian sovietic la 11 mai 1944. Cargoul „Durostor”, amenajat puitor de mine, a fost lovit la 12 mai 1944 de avioane sovietice în timpul evacuării Crimeei şi scufundat de o torpilă a submarinului sovietic A 5 la 12 mai 1944.

Mine La mare: UMA, UMB, Vickers, UC, Mine uşoare (cca. 17 kg exploziv) cu

antenă imitând un periscop submarin, EMC, EMF, Geamanduri explozive (mine de protecţie);

La Dunăre: Rudman, Mine magnetice germane, Mine de curent, Hertz. Minări

1. Sulina, 30 iunie 1940. Tronson I pe 45°14' pe direcţia NE. Tronson II pe aproximativ 30°00' pe direcţia NS, de la capătul tronsonului I. Tronson III de la capătul tronsonului II pe direcţia NE-SV. La prima operaţie de acest fel, nu s-a dispus de material de balizare. Ca urmare, totul s-a făcut pe lu-mină având reper-punct fix, un distrugător la gura canalului Sulina. S-au folosit mine UMC şi, posibil, Vickers. Minarea s-a terminat pe 2/3 iulie şi a fost urmărită de două nave sovietice aflate spre N la cca. 13.000 m. Mina-rea a fost executată de navele „Aurora” şi „Durostor”.

2. Sulina Nord, noapte de 10/11 iunie 1941. „Aurora” a pus un baraj de 40 mine UC. Nu avem date supra coordonatelor. În după-amiaza de 11 iunie „Aurora” trebuia să mai lanseze alte 40 de mine UC. Nu s-au mai lansat din cauza scufundării canonierei „Lepri” care, participând la minare, a lovit o mină şi s-a scufundat.

160

3. Constanţa. 15-19 iunie 1941. Baraj din 5 tronsoane executat de navele „Murgescu” şi „Carol I”, fiecare tronson din câte 2 linii paralele. „Murgescu” a lansat mine Vickers, iar „Carol I” mine UC. În faţa acestor linii, distrugătoarele „Ferdinand” şi „Mărăşeşt i” au lansat linii formate din mine de protecţie (geamanduri explozive) împotriva paravanelor navelor inamice. Minele au fost reglate la o adâncime de 3 m, împotriva distrugă-toarelor şi navelor mai mari. S-a asigurat o densitate a minelor de cel puţin 20 de mine/km liniar ceea ce dădea, în proiecţie, un interval de cca. 50 km între mine. S-au pus în total peste 1000 mine Vickers şi UC şi peste 1000 mine de protecţie. Tronsonul I – pornit din dreptul cap Midia spre SE pe cca. 5,4 Mm (15 iunie). Tronsonul II – pornit din dreptul Mamaia Sat, tot spre SE şi tot cca 5,4 Mm (16 iunie). Tronsonul III – pornit din dreptul Tă-băcărie pe NS, cca. 5,5 Mm (17 iunie). Tronsonul IV – în dreptul Agigea, tot pe NS, cca. 5,5 Mm (17 iunie). Tronsonul V – în dreptul Carmen Sylva spre SV, cca. 6 Mm (18 iunie). S-au lăsat pase de trecere la Nord (cap Mi-dia) cca. 3 Mm şi la Sud (Tuzla) cca. 6 Mm. Lungimea totală a barajului a fost de cca. 28 Mm. A fost o operaţie complexă, bine executată. Apare no-ţiunea de „operaţie de minare” formată din grupare de minare (în cazul de faţă navele „Murgescu” şi „Carol I”, distrugătoarele „Ferdinand” şi „Mără-şeşt i”); grupare de asigurare hidrografică şi pază/gardă (nava-bază „Con-stanţa”, canonierele „Stihi” şi „Dumitrescu” + 4 remorchere de dragaj uşor), grupare de acoperire (distrugătorul „Mărăşt i”, torpiloarele „Năluca” şi „Zborul”, precum şi Escadrila de Hidroavioane). Această experienţă va fi extrem de folositoare la următoarele minări.

4. Sulina, noaptea 27/28 iunie 1941, „Aurora” a pus un baraj defensiv cu mi-ne de fund în faţa intrării în canalul navigabil maritim. Nu avem date des-pre această minare. Următoarele 3 minări se vor referi la Dunăre, ca urmare a începerii războiului.

5. Chilia Veche, noaptea 19/20 iunie 1941. Vedeta blindată Nr. 5 a pus un ba-raj transversal cu mine magnetice germane. Pe 22 iunie, Vedeta blindată Nr. 6 a făcut acelaşi lucru la păt lăgeanca, iar în noaptea de 25/26 iunie, tot Vedeta blindată Nr. 5 a mai pus un baraj asemănător la Periprava. Ulterior, în noaptea de 12/13 iunie, V 5 şi V 6 au pus un baraj cu mine de contact Hertz, tot la Periprava. Nu avem alte date.

6. În noaptea de 27/28 iunie 1941, în zona Crapina (Dunăre Mm 62-83), ve-detele blindate au lansat mine de curent.

7. În noaptea de 14/15 iulie 1941, Vedeta blindată Nr. 2 împreună cu 2 vedete germane şi 2 şalupe româneşt i au lansat mine de curent pe Dunăre la km 74.

8. Insula Şerpilor, noaptea de 19/20 iulie 1941, vedetele torpiloare „Viforul” şi „Vijelia” fac o lansare de mine uşoare cu 17 kg de explozibil având un flotor tubular sub formă de periscop, pentru atragerea navelor inamice. Nu avem alte date.

9. Tuzla, 5 octombrie 1941. „Carol I”pune un baraj antisubmarin la capătul de sud al barajului Constanţa. Punct iniţial probabil φ - 43°59', λ - 28°58'.

10. Varna, 9-16 octombrie 1941. 6 baraje: I-VI, „Carol I” (9 oct.) pune barajul II între Cavarna şi Caliacra. „Dacia” (10 oct.) barajul V între Biala şi cap

161

Emine. „Carol I” (10 oct.) barajul III Varna, 150 mine. Nava sare în aer lo-vind o mină sovietică şi se scufundă „Dacia” (11 oct.) barajul VI între Sozopol şi Nessebar. „Dacia” (16 oct.) barajul IV între Kamcija şi Biala, apoi, barajul I în dreptul cap Caliacra. Se pare că la toate barajele s-au folo-sit mine UMB. Nu avem alte date.

11. La N de vărsarea braţului Oceacov, 11 noiembrie 1941, „Murgescu” baraj între braţul Oceacov (limanul Nistrului) şi gârla Roman (la N de paralela 46°). Nu avem alte date.

12. Şabla, 7 decembrie 1941. „Murgescu” execută 1 baraj pe linie lung de cca. 4 Mm. Mine cu antenă şi contact la imersiunea de 12 m (probabil UMB).

13. Cap Midia – Gura Portiţei, 28 martie 1942. Dintr-un baraj planificat pe 4 linii (A,B,C,D), „Murgescu” lansează linia A, iar „Dacia” linia B.

14. Gura Portiţei – Sf. Gheorghe, 2 aprilie 1942. „Murgescu” lansează linia C, iar „Dacia” linia D. Nu avem alte date referitoare la ultimele 2 baraje.

15. 50 Mm NNE travers de Bugaz, 3 aprilie 1942. Gruparea germană „Zax” compusă din 4 bacuri cu motor tip MFP lansează barajul „Lili”. Nu avem alte date.

16. 10 Mm larg de Budachi, 15 mai 1942. „Murgescu” şi „Dacia” lansează ba-rajul „Lucia” lung de 5,4 Mm pe 2 linii cu mine germane UMA împotriva navelor de suprafaţă dar şi a submarinelor.

17. Odessa, cap Balşoi Fontan, 25 iunie 1942. „Murgescu” şi „Dacia” pun ba-rajul Odessa I pe direcţia 40° pe o lungime de cca. 8 Mm având 2 linii de mine UMB cu 200 m distanţă între linii.

18. Odessa, 26 iunie 1942. În continuarea barajului Odessa I, „Murgescu” şi „Dacia” lansează barajul Odessa II, lung de cca. 7 Mm, tot pe 2 linii de mi-ne UMB, cu 200 m distanţă între linii.

19. Sud. Insula Şerpilor, 29 octombrie 1942. Baraj „S44” pus de „Murgescu” şi „Dacia”. Lungime 5,4 Mm. 200 mine UMA, imersiune 3 m.

20. Nord Insula Şerpilor, 5 noiembrie 1942. Baraj „S42” pus de „Murgescu” şi „Dacia”. Lungime 5,4 Mm pe 165° la cca. 10 Mm de insulă. 200 mine UMA, imersiune 3 m.

21. În larg de Gura Chiliei, 27 martie 1943. Baraj „S53” lansat de „Murgescu”. Baraj antisubmarin, 144 mine UMB, imersiune 12 m.

22. Sud Sulina, 1 aprilie 1943. Baraj „S54”, antisubmarin, unghiular pe o sin-gură linie, lungime 4,4 Mm. 150 mine UMB, imersiune 12 m. Acest baraj, ca şi „S53” nu a avut protecţie de mine antiparavan. Pentru completarea barajelor din faţa Constanţei s-au mai executat încă 3 baraje contra navelor de suprafaţă şi submarine.

23. Ieşirea din plasa Midia, 31 ianuarie 1943. Baraj „S57” pus de „Murgescu” şi „Dacia”. Lungime 6,9 Mm. S-au lansat 239 mine („Murgescu” - 144 UMA, „Dacia” - 95 EMC) având către larg mine de protecţie antiparavan.

24. Est Constanţa, în afacerea barajului existent, 13 februarie 1943. Baraj „S58” pus de „Murgescu” şi „Dacia”. Lungime 5,4 m. S-au lansat 229 mi-ne („Murgescu” - 124 UMA, „Dacia” - 100 EMC) având către larg mine de protecţie antiparavan.

25. NE Tuzla în afara barajului existent, 17 februarie 1943. Baraj „S59” pus de „Murgescu” şi „Dacia”. Lungime 6,8 Mm. S-au lansat 240 mine

162

(„Murgescu” - 140 UMA, „Dacia” - 100 EMC) având către larg mine de protecţie antiparavan.

26. Baraj ofensiv la 20 Mm VSV de far Chersones, 15 septembrie 1943. „Murgescu” şi 2 MFP (amenajate ca puitoare de mine) au pus un baraj format din 2 linii orientate în Da - 284° având ca puncte de pornire: I) φ - 44°39'5, λ - 33°03', iar II) φ - 44°40'6, λ - 32°55'1. S-au lansat 200 mine („Murgescu” – 100, fiecare MFP câte 50). Lungime – 5,2 Mm.

27. Oceakov Bug, Limanul-canal Berezan, 26 martie 1944. Detaşamentul Ma-ritim Odessa (nu cunoaştem navele folosite) a pus un baraj format din 30 de mine FMB.

28. Baraj ofensiv. Coasta de sud a Crimeei, zona fortului Constantin, 9-11 no-iembrie 1943. „Murgescu” şi „România” (echipaj german) au pus un baraj pe 2 linii paralele format din mine UMB, Murgescu (122 mine), România (123 mine). Puncte de pornire: I) φ - 44°44'5, λ - 32°56'6; II) φ - 44°45'3, λ - 32°46'4. Lungime totală a barajului – 7,12 Mm.

29. Sulina, 25-26 mai 1944. „Murgescu”, „Dacia” şi 8 MFP amenajate pentru lansări de mine au pus 3 baraje de completare a celor existente: Sulina I, Sulina II, Sulina III. S-au lansat mine UMA fiecare baraj având spre larg mine de protecţie. „Murgescu” a lansat 150 mine. Nu avem alte date.

30. Sf. Gheorghe-cap Midia, 24 iunie 1944. „Murgescu” şi 4 MFP germane amenajate pentru minare au pus în zonă 3 baraje de completare în faţa ba-rajelor existente: germanii au pus barajele S103 şi S104 între Midia şi Gura Portiţei. „Murgescu” a pus S105 în zona Sf. Gheorghe. Fiecare baraj a avut câte 100 de mine EMC asigurate spre larg cu mine de protecţie. Datorită curenţilor puternici, grupurile de nave germane (câte 2 de baraj), au fost deviate, lansându-şi, de fapt, minele cu 6 până la 8 mile mai spre SE de po-ziţiile prevăzute.

31. Mangalia, 2 iulie 1944. „Murgescu”, „Dacia” şi 2 MFP germane amenajate pentru minare au pus barajele Mangalia 1 şi Mangalia 2. S-au lansat mine EMF, fiecare din cele două baraje fiind asigurat spre larg cu mine de protec-ţie. Nu avem alte date.

32. Jibrieni, 26 iulie 1944, 6 MFP germane amenajate pentru minare, au pus un baraj de mine împotriva debarcărilor. Nu avem date despre caracteristicile acestui baraj.

33. Ostrovul Corbu. Dunăre, km 909-911, noaptea de 29/30 august 1944. Re-morcherul „Călăraşi” a lansat 28 de mine clasice de fluviu (Rudman) pe două linii la km 910 (14 mine) şi km 911 (14 mine) din mal în mal.

34. Ostrovul Corbu. Dunăre, km 913-914, noaptea de 30/31 august 1944. Re-morcherul „Călăraşi” a lansat 13 mine de fluviu, Rudman, pe două linii la amonte km 913 (10 mine) şi amonte km 914 (9 mine) din mal în mal.

N.B. nu considerăm numărul de 34 de minări ca exhaustiv deoarece nu am

avut posibilitatea să consultăm toate materialele existente în diferite arhive. Ger-manii care ne erau aliaţi şi care aveau comandamentul acţiunilor din Marea Neagră au avut şi ei acţiuni de minare separate pe care nu le cunoaştem. Pe de altă parte, unităţile de marină de la Dunăre, au mai executat unele minări de mai mică impor-

163

tanţă precum şi lansări de mine de curent despre care nu avem date. Considerăm totuşi, că am reuşit să prezentăm toate minările principale.

Comandor (r) Paul Ionescu veteran de război

Post Scriptum Întrucât, cea mai importantă parte a războiului am făcut-o pe „NMS Amiral

Murgescu”, cea mai modernă navă militară din Marea Neagră la data respectivă, şi care, bineînţeles că a devenit „nava mea de suflet”, îmi permit să prezint câteva date care vor ilustra activitatea acestei nave în marina română şi în timpul războiu-lui. Perioadă de activitate: intrat în serviciu: 15 mai 1941. Luat (nelegal) de sovie-tici la 5 septembrie 1944. Convoieri executate: 66. Navele convoiate au transportat: 329.750 tone materiale pe front şi muniţii. Minări executate: 27. Mine lansate: 3.207 (cifră nesigură). Ore de marş: 2.413. Mile parcurse: 22.089 (peste jumătate din lungimea ecuatorului). Alarme (aero şi de submarin): 501. Bombardamente suportate: 46. Avioane doborâte: 4 sigure şi încă 2 probabile. 5 găuri deasupra lini-ei de plutire de la bombele căzute în apropiere. Torpile inamice evitate: 7. Din echipaj au făcut parte 3 marinari grav răniţi şi 5 uşor. Citări prin Ordin de zi: 11 pe marină, 5 pe armată, 2 de către germani. Pavilionul navei a fost decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”. Comandantul lt-cdor. Foca Anton a fost decorat cu ordinul „Mi-hai Viteazul”. Istoricul englez Mark Axworthy, în lucrarea „Romanian Minelaying Operations in the Second World War” consideră că „NMS Murgescu” este unul din cele mai eficiente puitoare de mine din al II-lea Război Mondial. Faze ale minărilor executate

Faza I: Minări pentru apărarea principalelor două porturi ale României în eventualitatea războiului: barajul Sulina – 30 iunie/3 iulie 1940, barajul Sulina (completare) – 10/11 ianuarie 1941, barajele Constanţa – 15-19 iunie 1941, barajul Sulina – 27/28 iunie 1941;

Faza II: Necesităţi operative (asigurarea traficului cu produse petroliere Constanţa-Bosfor) impun minări pe „Drumul Varnei”: barajul Tuzla – 5 octombrie 1941, barajul Cavarna – 9 octombrie 1941, barajul Varna – 10 octombrie 1941, barajul Emine – 10 octombrie 1941, barajul Burgas – 11 octombrie 1941, barajul Biala – 16 octombrie 1941, barajul Caliacra – 16 octombrie 1941.

Faza III: Necesităţi operative (asigurarea convoaielor Constanţa-Sulina-Odessa) impun minări pe „Drumul Odessei”. De asemenea, devine necesară întări-rea sistemului de baraje existent cu baraje „de flanc” (de completare): barajul Gârla Roman-Oceakov-11 noiembrie 1941, barajul Şabla – 7 decembrie 1941, barajul A (zona Midia-Gura Portiţei) – 28 martie 1942, barajul B (zona Midia-Gura Portiţei) – 28 martie 1942, barajul C (zona Gura Portiţei – Sud Sf. Gheorghe) – 2 aprilie 1942, barajul D (zona Gura Portiţei – Sud Sf. Gheorghe) – 2 aprilie 1942, barajul „Lili” (cca 50 Mm NNE Bugaz) – 3 aprilie 1942, barajul „Lucia” (10 Mm larg Budachi) – 15 mai 1942, barajul Odessa I (cap Balşoi Fontan) – 25 iunie 1942, ba-rajul Odessa II (spre Sud de Odessa I) – 26 iunie 1942, barajul „S 44” (Sud I. Şer-pilor) – 29 octombrie 1942, barajul „S 42” (Nord I. Şerpilor) – 15 noiembrie 1942, barajul „S 57” (ieşirea din pasa Midia) – 31 ianuarie 1943, barajul „S 58” (Est Constanţa) – 13 februarie 1943, barajul „S 59” (NE Tuzla, în afara barajului exis-

164

tent) – 17 februarie 1943, barajul „S 53” (Gura Chiliei) – 25 martie 1943, barajul Oceakov-Bug (Liman-canal Berezan) – 26 martie 1943, barajul „S 54” (Sud Sulina) – 1 aprilie 1943, barajele Sulina I, Sulina II, Sulina III – 25/26 mai 1944, barajele S 103, S 104, S 105 (Sf. Gheorghe-cap Midia) – 24 iunie 1944, barajele Mangalia I, Mangalia II, Mangalia III – 2 iulie 1944, barajul Jibrieni – 26 iulie 1944. baraj pus de germani cu mine împotriva debarcărilor, Dunăre. Două baraje la ostrovul Corbu, km 909 şi 911 – 29/30 august 1944, Dunăre. Două baraje la ostro-vul Corbu, km 913,5 şi 914,5 – 30/31 august 1944. Minări ofensive: baraj 20 mm VSV far Chersones, coasta Crimeei – 15 septembrie 1943, baraj zona portului Con-stantin, coasta Crimeei – 9/11 noiembrie 1943. Puitorul de mine „Amiral Murgescu”

Nava de suflet a comandorului (r) Paul Ionescu, după cum declară chiar domnia sa, a fost puitorul de mine „Amiral Murgescu”. Tocmai de aceea nu vom încheia fără a face un scurt istoric al acestei nave şi al performanţelor ei.

„Amiral Murgescu” a fost primul puitor de mine construit în România la SN Galaţi (1939-1941) cu material asigurat de uzinele metalurgice Reşiţa. A primit numele viceamiralului Ion Murgescu şi a fost încadrat în grupul de nave miniere (nave civile amenajate ca puitoare de mine) al Forţei Navale Maritime.

Caracteristicile navei: deplasament-838 t, motoare Diesel-1.800 CP, viteză-16 Nd.; dimensiuni-76,9x9,1x2,5 m. Artilerie: IIx102 mm naval şi AA; IVx27 mm; IIx20 mm; II mitraliere 13,2 mm; două aruncătoare de grenade Asm; mine 135.

În al Doilea Război Mondial (1941-1944) împreună cu alte nave ale FNM a participat la instalarea a 31 de baraje de mine contra navelor de suprafaţă şi sub-marinelor în apropierea coastei de NV a Mării Negre între Odessa şi Crimeea pro-vocând pierderi de nave părţii sovietice. A participat la numeroase escortări de convoaie de aprovizionare a frontului terestru ce opera de-a lungul litoralului şi la operaţia de evacuare a Crimeei (1943-1944), fiind ultima navă de luptă care s-a retras de la Chersones având la bord 1000 de militari români şi germani. Pentru executarea exemplară a misiunilor de luptă, nava a fost citată de 11 ori prin Ordine de Zi pe Marina Militară, de 5 ori pe Armată şi de 2 ori de Comandamentul Flotei Germane, iar pavilionul navei a fost decorat cu ordinele de război „Coroana Româ-niei” şi „Steaua României”. Activitatea celui mai de seamă puitor românesc, „Ami-ral Murgescu”, se încheie şi ea în septembrie 19448. La 5 septembrie 1944, nava „Amiral Murgescu” a fost predată marinei sovietice unde a primit numele de „Amur” îndeplinind după război misiunea de navă-bază pentru mai multe categorii de forţe ale flotei. Bastimentul nu a mai fost retrocedat, aşa cum s-a procedat ulte-rior, cu alte nave. Puitorul a fost prima navă militară modernă construită în ţară la nivelul corespunzător al tehnicii mondiale, prefigurând remarcabile realizări ulte-rioare de pe şantierele navale ale României după al Doilea Război Mondial. În 1988 nava a fost scoasă din evidenţa flotei sovietice şi dezmembrată.

8 La 2 septembrie 1944, încă în rândurile flotei române, „Amiral Murgescu” a mai dus la capăt o mi-

siune de luptă: escortat de 4 vânătoare de submarine sovietice, a condus un grup de 5 nave sovietice de la Odesa la Constanţa.

165

MINE ACTIONS IN THE SECOND WORLD WAR - FROM A VET MEMORY: CAPTAIN (R) PAUL IONESCU

Even from the neutrality time (1914-1916), the danger give by the mine war

became obviously for Romania, too, in the situation in which a large number of this kind of bombs, adrift float on our seashore. These new weapon became more important during the Grate War, the use of the sea mines and river mines in the naval operations it was not unknown but also, it was nor already very popular. After Romania came in the war, during the development of the sea and river military operations, constitute of a mine-sweeping flotilla became a necessity and this necessity will be solved hardly after the Peace get trough.

166

CONSIDERAŢII PRIVIND EVOLUŢIA MOLDOVEI DE RĂSĂRIT (1919-1991)

Costin Scurtu*

După Primul Război Mondial au avut loc cele mai mari prefaceri politice internaţionale care au influenţat România. Spaţiul geopolitic central şi sud-est eu-ropean favorizează consideraţii ce depăşesc problemele regionale şi se raportează la forţele care acţionează asupra câmpului istoriei universale. Relaţiile dintre Ro-mânia şi Rusia bolşevică (U.R.S.S.) au început într-o atmosferă de criză. La 13/26 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât să rupă relaţiile diploma-tice cu România şi a anunţat destituirea generalului Tcherbatcheff şi sechestrarea tezaurului românesc.1

Problema Basarabiei era menită să devină chestiunea politică cea mai impor-tantă în relaţiile dintre România şi noul stat sovietic. Chiar din primii ani ai regimului sovietic România a evitat să participe la acţiuni militare împotriva regimului de la Moscova. U.R.S.S. nu a acceptat niciodată ideea că a pierdut Basarabia, de aceea nu a recunoscut unirea ei cu România. La 12 octombrie 1924, Biroul Politic al Comite-tului Central al Partidului Comunist bolşevic a hotărât crearea R.S.S.A. Moldove-nească în cadrul Ucrainei, cu capitala la Balta. La Bârzula, în aprilie 1925, Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele şi a aprobat Constituţia, recunoscută de ucrainieni la 10 mai. Iar din anul 1928 Tiraspolul menţiona că frontiera sa apuseană se află pe teritoriul altei ţări – adică pe râul Prut.2 Acest act politic avea să menţină încordate relaţiile diplomatice româno-sovietice în perioada interbelică.3

În anul 1937 intelectualitatea din R.A.S.S. Moldovenească a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasă şi a fost exterminată începând cu guvernul republicii şi terminând cu scriitori transnistreni. Datorită colectivizării forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc o migrare peste Nistru, încât a fost nevoie de un lagăr pentru refugiaţii transnistreni, iar intelectualii originari de dincolo de Nistru ajunseseră la Chişinău, Cluj şi Iaşi.

Prin semnarea tratatului de la München, din septembrie 1938, democraţiile occidentale au exclus Uniunea Sovietică din Europa făcând astfel jocul Germaniei, cum avea să spună mareşalul Wilhelm Keitel la procesul de la Nürnberg.4 Manuilski declara la 2 martie 1939, că: „Planul burgheziei reacţionare britanice este de a sacrifica micile state din sud-estul Europei fascismului german, pentru a

* prof. dr. muzeograf, şef al filialei Constanţa a Muzeului Militar Naţional Regele Ferdinand I. 1 Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu. Documente, studii, relatări şi comentarii, Editura Mol-

dova, 1991, Iaşi, p. 52. 2 N. Dabija, Moldova de peste Nistru – vechi pământ strămoşesc, Editura Hiperion, Chişinău, 1990, p.

22. 3 De menţionat că în RASSM limba vorbită era după cum reiese din paginile săptămânalului „Pluga-

rul roşu” din 21 august 1924 (ce apărea din 1 iulie): „s-a hotărât ca în şcoale, case şi în aşezăminte de cultură românească să se întrebuinţeze limba românească”.

4 Andre Fontaine, Istoria războiului rece. De la revoluţia din octombrie la războiul din Coreea (1917-1950), vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1922, p.125.

167

dirija Germania spre Est împotriva U.R.S.S. [...].”5 În martie, M.M. Litvinov a tre-buit să părăsească postul de comisar al Afacerilor Străine sovietic6 şi este înlocuit cu un „arian” mai docil V.M. Molotov, la 3 mai 1939, ca semn al reconcielierii re-laţiilor sovieto-germane.7

În anul 1939 deşi se purtau negocierile între Franţa, Anglia şi U.R.S.S. pri-vind un vast sistem de asistenţă mutuală8, în realitate convorbirile secrete sovieto-germane erau cele avansate. Adolf Hitler dorea semnarea unui tratat sovieto-german în cel mai scurt t imp.9 La 11 august, 1939, Führerul declara unor colabora-tori apropiaţi: „Tot ce întreprind este îndreptat împotriva Rusiei.”10 La 14 august, partea sovietică propune ca loc al negocierilor Moscova, Adolf Hitler este de acord şi trimite un mesaj lui I.V. Stalin, prin care insista să se încheie repede un tratat politic pe termen lung.11 La 23 august 1939, Joachim von Ribbentrop, care sosind la Moscova nu şt ia cu cine va avea negocieri12, a încheiat, numai după patru ore de discuţii, un pact de neagresiune, însoţit de un protocol secret între Germania şi U.R.S.S.

Textul pactului dat publicităţii nu avea o însemnătate deosebită. Protocolul adiţional este considerat de Alexandru Cretzianu un: „Pact de neagresiune, cu o delimitare a zonelor de agresiune. De partea sovietică, aplicarea s-a făcut în rate: mai întâi, invazia Poloniei răsăritene, apoi stabilirea de garnizoane în Ţările Balti-ce, apoi atacul asupra Finlandei, în sfârşit agresiunea împotriva României şi com-pletarea cucerii Ţărilor Baltice.”13

Premeditarea acţiunii sovietice împotriva integrităţii teritoriale a României reiese în mod clar din articolul 3 al Protocolului secret germano-sovietic din 23 august 1939. Acest articol arată „interesul” Uniunii Sovietice cu privire la provin-cia românească Basarabia, în timp ce Germania declară „lipsa totală de interes poli-tic” în această regiune.14 Bucureşt iul nu mai avea nici o posibilitate de manevră diplomatică pentru a se putea ţine în afara evenimentelor şi a-şi păstra integritatea teritoriului naţional; Ungaria şi Bulgaria puneau deschis şi presant chestiunea dez-membrării României.15

Din ziua înţelegerii cu Germania nazistă, U.R.S.S. a încălcat faţă de Ro-mânia tratatele Briand-Kellogg, Protocolul de la Moscova şi convenţiile de la Lon-dra.16 Pentru îndeplinirea punctului 3 din protocolul secret, poziţia sovietică faţă de 5 Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului (1919-1943). Eşecul unei speranţe, Editura

Venus, Bucureşti, 1993, p. 124. 6 Regele Carol al II-lea, În zodia Satanei. Reflexiuni asupra politicii internaţionale, ediţia I, Editura

Universitaria, Bucureşti, 1994, p. 82. 7 Jacques de Launay, op. cit, p. 125. 8 Gh. Buzatu, op. cit., p. 59. 9 Leonida Loghin, Marile conferinţe internaţionale (1939-1945), Editura Politică, Bucureşti, 1989, p.

84. 10 Ibidem, p. 101. 11 Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României (1919-1940), Editura Humanitas, Bucureşti,

1991, p. 361. 12 Andre Fontaine, op. cit., p. 151. 13 Gh. Buzatu, op. cit., p. 60. 14 I. Şişcanu, op. cit., p. 12. 15 Ioan Scurtu, Istoria Basarabiei până la 1994, Editura Tempus, Bucureşti, 1994, p. 281. 16 Passim.

168

România era de ostilitate crescândă. Kremlinul a acţionat pentru intimidarea gu-vernului român, pentru pregăt irea ocupării militare a Basarabiei şi Bucovinei şi finalizarea negocierilor cu Germania.

La 5 decembrie 1939, V.V. Potemkin, într-o convorbire cu ambasadorul francez Naggiar, la Moscova, menţiona, că: „Odesa este un port mort de când a pierdut hinterlandul Basarabiei.”17

În acelaşi t imp, noul ministru al României la Moscova, Gheorghe Davidescu este primit cu răceală totală, iar acţiunile lui de apropiere diplomatică sunt respinse. La 17 ianuarie 1940, într-o audienţă de 40 de minute la V. Molotov, face bilanţul activităţii sale la Moscova şi nu poate constata nici un progres consi-derabil în ce priveşte dezvoltarea relaţiilor româno-sovietice pe teren economic, în domeniul cultural sau al unei cunoaşteri mutuale cât mai exacte, cu atât mai mult, cu cât se întârzia numirea unui ministru sovietic la Bucureşt i.18 Cu această ocazie, V. Molotov îl asigura pe ministrul Gh. Davidescu, că îl va susţine în eforturile sale, iar în privinţa numirii unui reprezentant al Moscovei în România declară că această acţiune este îngreunată de impresia negativă ce a lăsat-o chestiunea Butenko, dar şi din lipsă de personal adecvat.19

La 29 martie 1940, V. Molotov face o largă expunere de politică externă în faţa Sovietului Suprem, conţinând pasaje rău voitoare şi agresive la adresa Româ-niei.20 Comisarul sovietic al Afacerilor Străine arăta că: „Printre ţările meridionale vecine, pe care le-am citat, este una cu care noi nu avem un pact de neagresiune, România. Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni lit igioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscu-tă de Uniunea Sovietică cu toate că aceasta n-a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarbiei pe cale militară.”21

Grigore Gafencu trimite legaţiilor române o circulară cu directivele ce tre-buiesc urmate pentru a contracara pe plan internaţional acuzele aduse de Molotov în discursul amintit mai sus, anume că provincia moldovenească s-a alipit la Ro-mânia, aceasta fiind un act de autodeterminare şi a fost consfinţit prin voinţa una-nimă a poporului român, iar clauzele neagresiunii statuate în Pactul Briand-Kellogg, în Protocolul de la Moscova, cât şi din convenţiile de definire a agresiunii semnate cu U.R.S.S. la Londra, la 3 şi 4 iulie 1934, continuau să funcţioneze, deci sunt valabile.22 Von Weiszacker, secretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine german, credea că sovieticii nu vor renunţa niciodată, definitiv şi formal, la pretenţiile lor asupra Basarabiei, ei vor acţiona „în momentul unui complex de împrejurări favo-rabile imprevizibile actualmente.”23

Ministrul român la Moscova a fost convocat de Molotov, la ora 22,30, că-ruia i-a adus la cunoşt inţă despre o serie de incidente de frontieră şi a subliniat că

17 I. Şişcanu, op. cit., p. 15. 18 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (se va cita în continuare Arh. M.A.E.), fond 71/România,

vol. 52/1940, f. 74. 19 Ibidem, f. 76. 20 Gh. Buzatu, op. cit., p. 62. 21 Arh. M.A.E., fond 71/România, vol. 8/1940, f. 371. 22 Ibidem, vol. 52/1940, f. 405-406. 23 Ibidem, f. 420.

169

„incidentele depăşesc orice limită” şi că „guvernul sovietic nu poate permite repe-tarea unor asemenea cazuri.”24

Îngrijorarea Bucureşt iului este criticată de von Papen, ambasadorul german la Ankara, într-o discuţie avută cu omologul său român, Stoica. Aceeaşi poziţie a adoptat în martie 1940 ambasadorul german, von Meckensen, care i-a declarat, „cu tit lu personal” lui Raoul Bossy, reprezentantul României la Roma, că Germania vrea „pace în Sud-Est [european] şi chestiunea Basarbiei trebuie închisă.”25

În acelaşi sens, von Shulenburg i-a reproşat lui Gheorghe Davidescu, la Moscova, că preocupările Ministerului Afacerilor Străine român nu sunt justificate şi că „ar cuteza să pună mâna-foc că guvernul sovietic nu se gândeşte la nici o acţiunie cu caracter agresiv împotriva României”. „Spre Dardanele şi cu atât mai puţin în Basarabia, Sovietele nu au un interes vital.”26

În luna mai 1939, regele Carol al II-lea trimitea un general român în Ger-mania, pentru a i se acorda ajutor la ridicarea unui zid de apărare pe frontiera de Est, la graniţa cu statul sovietic. Berlinul nu a răspuns solicitării părţii române. Atunci, Grigore Gafencu s-a adresat ministrului plenipotenţiar german la Bucureşt i, cu solicitarea adresată Berlinului, Reprezentantul german l-a sfătuit ca Bucureşt iul să reglementeze relaţiile româno-sovietice pe cale paşnică.27 Grigore Gafencu va scrie în jurnalul său, că: „Tătărescu şi Urdăreanu [...] îmi ceruseră în mai multe rânduri să modific politica mea de deplină neatârnare şi să caut, faţă de ameninţări-le sovietice, un sprijin la Berlin.”28 În dimineaţa zilei de 28 mai 1940, regele Carol al II-lea a acceptat ca politica externă a României „să fie adaptată realităţilor.”29 Ambasadorul american la Roma, Phillips a venit la Raoul Bossy pentru a se infor-ma despre concentrările armatei sovietice. Dar datorită guvernului român, care „[...] ferindu-se, ca întotdeauna, să pună la curent cu situaţia pe reprezentanţii săi din străinătate”30, Raoul Bossy este pus în imposibilitatea să dea informaţii în această privinţă. Reprezentantul americani a arătat omologului său român că la „Washington domneşte convingerea că U.R.S.S. va face tot ce-i stă în puţină, spre a sabota planurile germane. Intenţiunile guvernului din Moscova asupra Basarabiei depind prin urmare de valoare strategică pe care acest vârf o are în ochii faţă de Germania.”31

În Basarabia trăiau aproximativ 100.000 etnici germani, de aceea Berlinul propune guvernului sovietic încheierea unui acord privind strămutarea acestor „Volksdeutsche” pe teritoriul Germaniei. Obiectivul unei griji deosebite era şi des-tinul etnicilor germani care locuiau în Bucovina.32

24 I. Şişcanu, op. cit., p. 16. 25 Raoul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică (1918-1940), vol. al II-lea (1938-1940), Editura

Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 222-223. 26 Ibidem, vol. 52/1940, f. 490. 27 I. Şişcanu, op. cit., p. 16. 28 Gr. Gafencu, Jurnal (iunie 1940-iulie 1942), Editura Globus, Bucureşti, 1994, p. 18. 29 Ibidem, pp. 18-19. 30 Raoul Bossy, op. cit., p. 248. 31 Arh. M.A.E., fond 71/România, vol. 53/1940, f. 389. 32 I. Şişcanu, op. cit., pp. 26-27.

170

V. Molotov a mulţumit pentru atitudinea înţelegătoare a guvernului german şi pentru înclinarea acesteia de a sprijini realizarea pretenţiilor sovietice, adăugând din nou, că „programa este extraordinar de urgentă şi că nu suferă nici un fel de amânare”.

Von Schulenburg propune renunţarea Uniunii Sovietice la Bucovina, care „nu a aparţinut niciodată nici Rusiei ţariste”, motivând că astfel uşura rezolvarea paşnică a problemei basarabene. Replica lui Molotov a fost imediată: „Bucovina este ultima parte care mai lipseşte Ucrainei şi de aceea guvernul sovietic trebuie să ţină a rezolva această problemă în acelaşi t imp cu problema Basarabiei.”33

La 26 iunie 1940, guvernul sovietic a decis să-şi limiteze pretenţia la partea de nord a Bucovinei cu oraşul Cernăuţi. Ministrul german la Moscova vine cu o nouă propunere, ca, în schimbul teritoriului din nordul Bucovinei şi al Basarabiei, U.R.S.S. să dea tezaurul Băncii Naţionale Române. Molotv spune că „nici vorbă nu poate fi despre asta, deoarece România a exploatat destul de mult t imp Basarabia.”34

La 26 iunie 1940, la ora 22, Molotov remite ministrului României la Mos-cova o notă ultimativă, cu 24 de ore: „În anul 1918, România, folosindu-se de slă-biciunea militară a Rusiei, a desfăcut cu forţa de la U.R.S.S. (Rusia), o parte din teri-toriul ei, luând Basarabia, calcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principial cu ucrainieni... Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat prin rezolva-rea a chestiunilor moştenite în trecut... consideră necesar şi imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei, Uniunea Sovietice” şi transmiterea „către Uniunea Sovietică a celei părţi a Bucovinei a cărei populaţie este legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică.”35 România a acceptat ultimatumul sub ameninţarea forţei sovi-etice. Între 19 august 1941–29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară „Transnistria” ce se întindea între Nistru şi Bugul, de la limanul Nipru-lui, iar în nord până la apa Niomjâi şi a Rovului. Teritoriul în suprafaţă de 44.000 km2 şi o populaţie de 1,2 milioane locuitori a fost împărţit în 13 judeţe. În februa-rie-august 1944 Uniunea Sovietică a recucerit Moldova răsăriteană şi a organizat din nou RSS Moldovenească. De data aceasta, hotarele de nord, sud şi est ale repu-blicii au fost modificate. Astfel, jumătatea de sud a fostului judeţ Hotin, şi porţiuni mai mici din fostele judeţe româneşt i Ismail şi Cetatea Albă (toate trei cedate în întregimea lor R.S.S. Ucrainiene în 1940) au revenit republicii sovietice moldove-neşt i în urma recuceririi acestui teritoriu de către URSS. Au existat şi modificări minore ale hotarului transnistrean cu R.S.S. Ucraineană. Au fost deportaţi un nu-măr foarte mare de persoane din Basarabia şi Bucovina la muncă forţată, unde mulţi dintre ei au murit sau au fost executaţi. La 24 mai 1958, Moscova anunţa re-ducerea cu 119.000 de ostaşi a efectivelor sovietice de ocupaţie şi aştepta un răs-puns similar din partea conducerii NATO.36 În fapt bazele navale şi aeriene din Ucraina şi mai ales R.S.S. Moldovenească asigura Uniunii Sovietice o intervenţie 33 Arhivele Naţionale Române, fond Microfilme S.U.A., rola T.120-308, c. 899-900. 34 Ioan Scurtu, C-tin Hlihor, Complot împotriva României (1939-1940), Editura Academiei de Înalte

Studii Militare, Bucureşti, 1994, p. 12. 35 Alexandru Vianu, Constantin Buşe, Zorin Zamfir, Gheorghe Bădescu, Relaţiile internaţionale în

acte şi documente, vol. II, (1939-1945), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 50. 36 Dennis Deletant, România sub regimul comunist (decembrie 1947-decembrie 1989), în „ Istoria

României”, de Mihail Bărbulescu ş.a. Bucureşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 522.

171

rapidă şi masivă în Europa. La retragerea trupelor sale, ocupanţii sovietici au luat şi transferat în teritoriile sovietice câteva vagoane cu arhive româneşt i referitoare la Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei.37

În anii ’70 şi ’80, R.S.S. Moldovenească a primit investiţii substanţiale din bugetul URSS pentru a dezvolta facilităţi industriale şi economice, precum şi pen-tru construcţia de locuinţe. Propaganda oficială a încercat să îndoctrineze prin pro-pagandă ideea că românii i-au asuprit pe moldoveni înainte ca Basarabia să fie eliberată de sovietici.

A apărut un nou fenomen: un naţionalism de stat, dependent de Uniunea Sovietică şi limitat, care, în unele ţări cum este România, a părut deja de la sfârşitul anilor ’60 şi a cărui funcţie socială este de a înlocui variantele anterioare de „naţio-nalism-comunism”. Naţionalism-comunismul a apărut pe vremea lui T ito şi a avut ca obiectiv recâşt igarea adevăratei suveranităţi naţionale, chiar dacă „finlandizată”. Naţionalismul de stat, dependent de Uniunea Sovietică şi limitat, se încadrează în-tre o preudocentrifugare cinică şi programată prin guvernele satelit (de exemplu, în relaţiile economice dintre Germania de Est şi Uniunea Sovietică) şi un echilibru precar între gesturile de nesupunere, ostile şi spectaculoase, pe de o parte, şi „men-ţinerea ulterioară în anumite limite”, pe de altă parte (de exemplu, relaţiile recente dintre România şi Uniunea Sovietică). Totuşi, irită guvernul sovietic care, în con-secinţă, încearcă să înăbuşe asemenea tentative de la bun început (aşa cum a făcut cu moczarismul în Polonia, la sfârşitul anilor ’60, care era aproape o versiune po-loneză a regimului Ceauşescu). Variante de naţionalism de stat, dependent de Uni-unea Sovietică şi limitat, diferă şi ca funcţie socială. Unele creează imagini naţio-naliste pentru a continua practicile semistaliniste din perioada care a urmat Congresului al XX-lea (acesta a fost punctul de plecare pentru separatismul româ-nesc din timpul lui Gheorghiu-Dej).38 O altă trăsătură complementară a „naţiona-lismului de stat, limitat” este conflictul economic permanent dintre ţările individua-le şi, ocazional, dintre toate ţările, şi URSS. Principalele probleme ale acestui capitol sunt sistemul de cliring de obicei inechitabil în cadrul CAER (a cărei „recti-ficare” este o chestiune veşnic nesoluţionată), gradul acceptat de integrare parţială în sistemul economic occidental, care decide strategiile de finanţare a industriei tuturor ţărilor est-europene, preţurile materiilor prime sovietice (URSS-ul fiind principalul exportator de materii prime către, practic toţi sateliţii săi), contribuţie necesară a fiecărei ţări la bugetul militar al Tratatului de la Varşovia (faţă de care toate ţările manifestă, în prezent, o mare ezitare explicabilă) şi altele.39

Mihail Gorbaciov şi-a legat numele de toate schimbările majore, cum ar fi sfârşitul apropiat al Războiului Rece, eliberarea treptată a Europei de Est şi, în in-terior, libertatea (chiar dacă în anumite limite) de opinie şi de asociere, rezultă din amânarea sistematică a luării deciziilor importante. „Amânarea” are în acest con-text un dublu înţeles. În primul rând, Mihail Gorbacios s-a abţinut să intervină vio-lent în tulburările sociale (exceptând cazurile în care ameninţau ordinea socială 37 Vezi Mihail Iacobescu, 30 de zile în Siberia: căutând arhivele Bucovinei, Editura Junimea, Iaşi,

2005. 38 Agnes Heller, Ferenc Feher, De la Ialta la Glasnost. Dezmembrarea Imperiului lui Stalin, Editura

de Vest, Timişoara, 1993, p. 202. 39 Ibidem, pp. 203-204.

172

elementară, mai ales conflictele etnice, în care este de datoria comună a guvernului să intre în scenă cu arme şi autoritate). Al doilea sens al „amânării” este „tempera-rea altora”. În lumea relaţiilor internaţionale, nu a existat niciodată şi niciunde glasnost total. La cea de-a 70-a aniversare a revoluţiei bolşevice din 1917, în anul 1987, M. Gorbaciov a declarat, că: „Omenirea a trecut pragul istoriei adevărate”; „noi, sovieticii, ne-am despărţit de vechea lume, am renegat-o în mod ireversibil”. O problemă era acceptarea principiului 8 din Acordurile de la Helsinki, care preve-dea „dreptul fiecărei naţiuni la autodeterminare”.

Mihail Gorbaciov a conşt ientizat, mai devreme decât alţii, şi tensiunile de nesuportat produse de combinaţia brejneviană de stagnare economică şi expansio-nism militar crescând. Dovada acestei conşt ientizări este stoparea îndrăzneaţă a răz-boiului din Afganistan. Recomandările sale sugerează şi faptul că el nu are o părere extrem de bună despre capacitatea societăţii sovietice de a prelua singură iniţiativa reformelor şi de a le pune în practică. URSS, după doi ani şi jumătate sub conducerea lui Mihail Gorbaciov, se afla în faţa unei dihotomii „stat-societate civilă”. În primul rând, „statul” (sau partidul-stat) apare acum sub forme complet diferite. Ramurile sale civile şi militare acţionează diferit şi nu se poate spune despre Gorbaciov că s-a identificat cu nici una dintre ele. Mai degrabă, serveşte ca arbitru între diferitele frac-ţiuni. Un alt factor foarte complicat este reprezentat de ideologia oficială şi obiceiuri-le puterii care sunt încă suficient de puternice pentru a inhiba auto-exprimarea totală şi liberă a diferitelor fracţiuni. În Ungaria în 1989, purtătorii de cuvânt ai armatei au făcut declaraţii politice într-un spirit contrar opiniei partidului aflat încă oficial la putere, care a devenit, la rândul său, dominat public de fracţiuni. Declaraţiile despre caracterul apolitic al armatei au fost date publicităţii de purtătorii săi de cuvânt din Cehoslovacia şi Germania de Est, lucru care nu era de conceput cu câţiva ani în urmă în Uniunea Sovietică.40 Armata a acordat un vot de încredere strategiei lui Mihail Gorbaciov de eliberare a opiniei publice interne şi de finlandizare a Europei de Est. Afganistanul a risipit pentru totdeauna încrederea globală în caracterul invincibil al armatei sovietice. Comportarea sa în timpul catastrofelor naturale şi artificiale (cu-tremurul din Armenia şi Cernobîlul) nu a contribuit la refacerea acestei imagini. Mi-tul armatei sovietice ca bastion al „raţionalităţii de scop” într-o economie cu funcţio-nare iraţională s-a risipit. Armata are nevoie de o restaurare şi modernizare la fel de profunde ca şi societatea în întregul ei, iar acest lucru îl poate aştepta doar din partea perestrokăi. Situaţia reprezenta un impas între arbitru, aparat şi armată. Atmosfera nu era favorabilă schimbărilor radicale. În ceea cea priveşte „societatea”, dezbinarea sa internă era totală. Diverse grupuri etnice, mai ales din regiunea baltică, au manifestat un spirit impresionant şi constructiv de creare a naţiunii (sau recreare), dar ele sub-minau, logic, imperiul sovietic. Altele, mai ales în zona transcaucaziană, au manifes-tat o ură reciprocă încât este necesar să fie menţinute sub control cu forţa chiar şi de către cea mai liberală autoritate centrală. Toate acestea sugerează că în plus faţă de reforma democratică a statului şi transformarea economiei de comandă, a apărut un al treilea obiectiv instituţional: transformarea federaţiei sovietice într-o confederaţie.41

În Memoriile sale, Mihail Gorbaciov când se referea la schimbare avea în vedere „eliberarea societăţii de formele de constrângere” şi „garantarea condiţiilor 40 Ibidem, pp. 330-334. 41 Ibidem, pp. 334-335.

173

care să permită oamenilor să ia în mod liber hotărâri, în funcţie de propriul lor inte-res, în baza bunului simţ, fără a suferi presiunea unei ideologii oficiale.”42

Trebuie avut în vedere impactul programului lui Mihail Gorbaciov, numit Perestroika şi Glasnost – restructurare şi transparenţă. Desfăşurarea evenimentelor arată intenţiile, scopul urmărit, obiectivele, diversele dificultăţi şi adversităţi întâlnite sau ivite pe parcurs, puciul şi eşecul acestuia, apoi dezagregarea URSS. El dorea să dialogheze şi să inaugureze un climat de colaborare şi nu de confruntare – era aceea de „Casă Comună Europeană”. Această expresie a folosit-o la 10 aprilie 1987, cu prilejul vizitei întreprinse la Praga.43 În acest context trebuie înţeles cât mai exact reacţia românilor din spaţiul sovietic faţă de programul lui Mihail Gorbaciov – pri-mele însemne de mişcare, organizare, acţiune, formulări şi revendicări, programe, delimitări, grupări şi regrupări, personalităţi politice şi partide politice, ţinând fie de Partidul Comunist al Moldovei, fie de atitudinea şi organizarea minorităţilor, în gene-ral şi ale nomenclaturii de partid şi de stat, rusofone, din zonă sau ale PCUS şi Mos-covei, în special după căderea regimurilor comuniste din Europa.

Problema Basarabiei a fost adusă în discuţie de către Bucureşt i la Moscova ori de câte ori relaţiile cu sovieticii erau reci, dar nu au fost niciodată un subiect serios pentru negocieri la nivel înalt . În noiembrie 1989, când URSS şi-a retras sprijinul, în timpul celui de al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceauşescu a denunţat invazia sovietică din timpul celui de al Doilea Răz-boi Mondial.44

Înaintea declanşării şi desfăşurării Revoluţiei din decembrie 1989, elemente-le progresiste ale moldovenilor au pledat pentru introducerea limbii române ca limbă oficială de stat; trecerea la grafia latină; adoptarea steagului tricolor roşu, galben şi albastru, ca simbol al statalităţii Moldovei; transformarea R.S.S. Moldoveneşt i într-un stat republican suveran; retragerea trupelor sovietice din teritoriile moldoveneşt i şi obţinerea independenţei Moldovei, în vederea reunirii cu statul român.45

Începând cu anul 1989, „an decisiv în istoria Europei” au fost ori continuă să fie în curs de lichidare unele consecinţe nefaste ale celui de-al Doilea Război Mondial. În ţările unde au staţionat trupele sovietice se revine la valorile tradiţiona-le, democratice, naţionale culturale, religioase, dar nu este un drum lin, ci sinuos, cu convulsii, frământări, căutări, încercări utile sau sterile.46 La 1 decembrie 1989, cu o zi înaintea întâlnirii lui George Bush şi Mihail Gorbaciov la Malta (2-3 de-cembrie), Nicolae Ceauşescu a fost înşt iinţat, printr-un raport al Serviciului de In-formaţii, că liderii celor două superputeri – SUA şi URSS – vor lua în discuţie obi-

42 Mihai Iacobescu, Descătuşarea: (1985-1991) Perestroika, Revoluţia din 1989 şi Românii din Impe-

riul Sovietic, Editura Junimea, Iaşi, 2009, pp. 27-29. 43 Mihail Gorbaciov, Memorii, ediţie îngrijită, note şi anexe de Petre Dan, Editura Nemira, Bucureşti,

1994, p. 394. 44 Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture, Hoover Institution Press,

2000, p. 106. 45 Marin Enache, Dorin Cimpoeşu, Misiune diplomatică în Republica Moldova, 1993-1997, Editura

Polirom, Iaşi, 2000, pp. 256-259. 46 1989 – an decisiv în Istoria Europei, Lucrările Colocviului Ştiinţific Internaţional, organizat de Insti-

tutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Universitatea „Valahia” din Târgovişte şi Institutul „Ni-colae Iorga”, la Târgovişte în zilele de 10-14 octombrie 2007, coordonator dr. Alexandru Oşca, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008, p. 262.

174

ectivul de-a exercita presiuni coordonate asupra ţărilor socialiste, care nu au trecut „la punerea în practică a reformei realiste” lansate de M. Gorbaciov. Erau vizate – se scrie în raport – China, Cuba şi România, asupra cărora, atât ţările membre NATO, cât şi URSS, vor impune restricţii, îndeosebi în „furenizarea de petrol, gaze naturale şi minereu de fier”47. Acţiunea a avut reverberaţii asupra românilor din Imperiul Sovietic48. Cronologic sunt extrem de importante evenimente dintre 16 decembrie 1989 în România şi 31 decembrie 1991, decesul oficial al URSS. Totuşi, procesul revoluţionar în teritoriile româneşt i aflate sub ocupaţie sovietică începe în anul 1985.49 Mihail Gorbaciov a fost ales, la Plenara extraordinară a CC a PCUS din 11 martie 1985, în funcţia de secretar general al PCUS, era unul foarte critic şi complex, atât pe plan intern, cât şi internaţional. Trebuie să menţionăm că după indicatorii producţiei economice şi al nivelului de trai, URSS ocupa în anii ’80, locul 60 în lume, pe ansamblu, dar existau la periferia republicii, stat ca Moldova, ce se situau printre ultimele state subdezvoltate, alături de state ca Ciad, Nigeria sau Angola.50 Înşişi românii din URSS s-au apreciat ca „o colonie” a Moscovei, ocupată şi subordonată economic, politic, social, naţional, printr-o teribilă forţă. Ziarul „Dreptatea” care apărea la Chişinău, ca organ al Frontului Popular din Mol-dova, scria că la 22 decembrie 1989 aprecia Basarabia, ca şi ţară-mamă, „o colonie politică a unui sistem profund neomenesc”, iar actul de ocupaţie, din 28 iunie 1940 a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutul Herţa, ca având „cele mai nefaste con-secinţe: dezmembrarea teritorială, exterminarea fizică, deportări în masă, foamete organizată, interzicerea oricăror legături cu restul ţării”, încât „acest genocid – aprecia frontul Popular din Moldova la 16 iunie 1990 – se mai răsfrâng şi astăzi destul de dureros asupra populaţiei româneşt i din judeţele trecute în mod nelegitim sun jurisdicţia Ucrainei.”51

Numele ţării s-a schimbat în Republica Moldova la 23 mai 1991, ţara proclamându-şi independenţa la 27 august 1991, odată cu prăbuşirea Uniunii Sovi-etice. Drapelul său a devenit vechiul steag al scurtei perioade de independenţă din 1918, alegerea fiind motivată de tradiţiile şi istoria poporului de origine română. Minoritatea rusă a interpretat acest gest drept o manifestarea pentru unirea cu Ro-mânia, ceea ce a dus la dispute aprige şi la intensificarea luptei pentru unitate, care durează şi în prezent.52

47 C.I. Lupu, România sub presiunea războiului rece şi a dorinţelor de integrare euroatlantică, vol. 2,

Editura Alma Mater, Sibiu, 2001, p. 544. 48 Mihai Iacobescu, Descătuşarea: (1985-1991) Perestrika, Revoluţia din 1989 şi românii din Imperi-

ul Sovietic, Editura Junimea, Iaşi, 2009, p. 12. 49 Ibidem. 50 Literatură şi Artă, 8 iunie, Chişinău, 1989, p. 1. 51 România Liberă, 23 iunie, Bucureşti, 1990, p. 3. 52 George Rotaru, Însemnele României şi naţiunilor Europei, Editura Rottarymond, Râmnicu-Vâlcea,

p. 79.

175

CONSIDERATIONS ON THE EVOLUTION OF EASTERN MOLDAVIA (1919-1991)

The Bassarabian problem was the most signi ficant divergence in the relationships

between Romania and the Soviet State. The Soviet Union has never accepted the idea of losing Bessarabia, and therefore it has never recognized the latter’s union with Romania. The deliberate Soviet action against the territorial integrity of Romania appears from the secret German-Soviet Protocol of August 23, 1939. The Romanians in the Soviet Union regarded themselves as a „colony” of Moscow, economically, politically, socially and nationally occupied and subordinat ed by a terrible force. The Republic of Moldova proclaimed its independence on August 27, 1991, immediately after the collapse of the So-viet Union. Its flag was now the old flag of the short period of independence in 1918.

176

CONSIDERAŢII PRIVIND SITUAŢIA ADMINISTRATIVĂ, ECONOMICĂ ŞI SANITARĂ DIN MOLDOVA Ş I

BUCOVINA DE S UD DUPĂ 23 AUGUST 1944

Teodora GIURGIU*

Pentru îndeplinirea Convenţiei de Armistiţiu, semnată la Moscova la 12

septembrie 1944, au fost create o serie de instituţii cu scopul de a asigura aplicarea corectă a prevederilor acesteia.

În consecinţă, a fost înfiinţată o Comisie Aliată de Control, în baza art . 18 din Convenţia de Armistiţiu, care, până la încheierea păcii, avea rolul de a regle-menta şi controla executarea sarcinilor trasate statului român, sub directivele gene-rale şi ordinele Înaltului Comandament Aliat (sovietic) şi care acţiona în numele Puterilor Aliate.

Singurul organ calificat să primească cererile Înaltului Comandament Aliat şi Comisiei Aliate de Control, să le rezolve sau să le trimită departamentelor, auto-rităţilor şi instituţiilor publice, pentru aducerea lor la îndeplinire sau, unde era ca-zul, să le trimită spre rezolvare, a fost Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţi-ului1.

Prin memoriul nr. 4546 din 11 noiembrie 19442, adresat generalului-locotenent Vladislav Petrovici Vinogradov3, preşedintele Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului analiza situaţia administrativă, economică şi sanitară din Moldova şi Bucovina de Sud.

În ceea ce privea situaţia administrativă, articolul 17 din Convenţia de Ar-mistiţiu prevedea că „administraţia civilă românească este restabilită pe întreg teri-toriu al României afară de un sector de 50-100 km de linia frontului, depinzând de condiţiile terenului; organele administrative româneşt i se obligă să aducă la înde-plinire, în interesul păcii şi securităţii, instrucţiunile şi ordinele Înaltului Coman-dament Aliat (sovietic), date de către el, în scopul de a asigura execuţia acestor condiţiuni de armistiţiu”.

Mareşalul Rodion Iakovlevici Malinovski4, precum şi diferiţi membri ai Comisiei Aliate de Control, au comunicat, în diferite împrejurări Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, că Înaltul Comandament Aliat a dat dispoziţii ca pe teritoriul României să fie restabilită administraţia civilă română în condiţiile art . 17 din Convenţia de Armistiţiu. * drd., Serviciul Istoric al Armatei. 1 A fost înfiinţată în baza Decretului-lege nr. 527 din 24 octombrie 1944, publicat în „Monitorul Ofi-

cial” nr. 247 din 25 octombrie 1944, partea I. 2 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond microfilme, rola F.II. 7. 2170, cd 540. 3 Vinogradov Vladislav Petrovici (n. 1899-m.1962), general sovietic care a luptat în cel de-al Doilea

Război Mondial; locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate de Control. 4 Malinovski Rodion Iakovlevici (n. 1898-m. 1967), mareşal sovietic. În timpul celui de-al Doilea

Război Mondial, comandant al Armatei II Gardă (1942-1943), al Frontului de Sud-Vest (1943-1944), apoi comandant al Fronturilor 3 (oct. 1943-1944) şi 2 Ucrainene (1944-1945), precum şi al Frontului Transbaikalian (1945) împotriva japonezilor; reprezentant al Înaltului Comandament Aliat (sovietic); ministru al Apărării (1957-1967).

177

În fapt, însă, după 2 luni de la semnarea Convenţiei de Armistiţiu, în Mol-dova situaţia confuză creată după evenimentele din 23 august şi după intrarea tru-pelor sovietice în România, continua să se menţină5.

Cea mai mare parte din Bucovina şi Moldova se afla într-adevăr în afara directivelor şi controlului administrativ al statului român.

Comandamentul sovietic conducea viaţa administrativă în marea majoritate a judeţelor, fie în mod direct, fie prin funcţionari numiţi ad-hoc, care nu erau însă confirmaţi de la centru şi care se opuneau la instalarea funcţionarilor trimişi de sta-tul român.

Astfel, în oraşul Huşi toată administraţia se conducea exclusiv de coman-dantul sovietic. În cursul unei discuţii într-o chestiune de minimă importanţă, pre-fectul judeţului a afirmat că a luat măsuri de execuţie. La aceasta maiorul sovietic, comandant al Poliţiei Militare Sovietice a răspuns: „Nu aţi avut niciun drept, pentru că nu aţi avut aprobarea domnului maior al garnizoanei ruse. Uitaţi că toate autori-tăţile române sunt numite de comandamentul rus şi la dispoziţia Armatei Roşii? Orice chestiune pentru a fi rezolvată, trebuie propusă anticipat Comandamentului de Garnizoană rus, care, singurul, hotărăşte. Începând cu prefectul şi sfârşind cu ultimul şef de autoritate, toţi sunt agenţi de execuţie ai Comandamentului rus”6.

Comandanţii sovietici pretindeau şefilor autorităţilor administrative să le raporteze măsurile luate în domeniul de referinţă şi cereau date biografice privitoa-re la toţi funcţionarii.

În Moldova şi Bucovina de Sud autorităţile sovietice au pus în libertate pe toţi deţinuţii penitenciarelor, fără nicio diferenţă, dacă aceşt ia erau infractori poli-tici sau de drept comun.

În judeţele Neamţ şi Roman, bărbaţii între 20 şi 50 de ani, au primit ordine de a se prezenta la prefecturi, de unde au fost ridicaţi şi internaţi în lagăre, unii fi-ind trimişi peste Prut.

Autorităţile militare sovietice au ridicat bărbaţii, între 16 şi 60 ani, din co-munele învecinate Municipiului Iaşi, i-au internat în lagărul de la Copou şi i-au transportat după aceea cu trenul în Basarabia.

În comuna Oancea, judeţul Covurlui, casa unui locuitor a fost devastată de un individ venit de peste Prut. Jandarmii au intervenit, însă 2 ofiţeri sovietici i-au somat să se îndepărteze.

Comandantul sovietic al garnizoanei Iaşi a ordonat Cercului Teritorial Fălciu să-i adune pe toţi ofiţerii, subofiţerii şi trupa din oraş şi judeţ, pentru ca în-colonaţi, să fie transportaţi,sub pază, spre o destinaţie necunoscută.

Jandarmii postului Folteşt i, din judeţul Covurlui au fost arestaţi în exerciţi-ul funcţiunii de către grănicerii sovietici, care trecuseră Prutul şi au fost ţinuţi ares-taţi 24 ore.

Din faptele de mai sus, alese la întâmplare dintr-un număr mare de infor-maţii primite, rezulta că administraţia română era departe de a fi restabilită în Mol-dova şi Bucovina de Sud şi că în judeţele acestor ţinuturi, comandamentele sovieti-ce exercitau administraţia respectivă.

5 A.M.R., Fond microfilme, rola F.II. 7. 2170, cd 540. 6 Ibidem, cd 541.

178

Guvernul român a luat din timp măsurile necesare în vederea realizării art . 17 din Convenţia de Armistiţiu, iar Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiu-lui a intervenit de nenumărate, ori în scris sau verbal, pe lângă Comisia Aliată de Control în vederea rezolvării aceleiaşi chestiuni.

Astfel, conform dispoziţiilor art . 4, care prevedea că între Uniunea Repu-blicilor Socialiste Sovietice şi România se restabilea frontiera din Convenţia sovieto-română din 28 iunie 1940, Marele Stat Major, în înţelegere cu Înaltul Co-mandament Aliat, a dispus ca grănicerii români să ia în pază frontiera Moldovei şi Bucovinei. Comunicând Comisiei Aliate de Control această măsură, cu adresa nr. 111 din 14 octombrie 1944, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a pri-mit răspuns că Înaltul Comandament Aliat nu a dat nicio aprobare pentru restabili-rea grănicerilor români, reintroducerea serviciului de pază pe graniţă urmând să se facă printr-o convenţie specială despre care statul român va fi încunoşt iinţat la timp7. Guvernul român a dispus retragerea trupelor de grăniceri, arătând totuşi că punctul de vedere al Comisiei Aliate de Control era contrar dispoziţiilor categorice ale art . 4 din Convenţia de Armistiţiu. Până la data întocmirii memoriului, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului nu a primit nicio înşt iinţare privind conven-ţia specială de pază a frontierei.

Guvernul român a rugat Comisia Aliată de Control să fie de acord ca, la 2 luni de la semnarea armistiţiului, să fie luate măsurile necesare, pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor art . 4 din Convenţia de Armistiţiu. S-au dat ordine ca toţi funcţionarii administraţiilor din Moldova şi Bucovina de Sud, care fuseseră evacu-aţi din cauza mersului operaţiunilor militare, în interiorul ţării, să se întoarcă în ţi-nuturile respective. Deşi a fost stabilit un program de transport, între 13-16 octom-brie 1944, în acord cu Înaltul Comandament Aliat, vagoanele au fost luate, ulterior, pentru nevoile armatei sovietice. Din această cauză, abia la 24-25 octombrie au putut pleca unităţile administrative spre Moldova8.

Transporturile se efectuau în condiţiile cele mai grele: astfel 70 vagoane au fost ţinute câteva săptămâni în gara Adjud, unde nu s-a putut face transbordarea, deoarece autorităţile sovietice nu au pus la dispoziţie vagoanele ruseşt i, în ciuda faptului că programarea se făcuse de acord cu ele. Din cauza frigului şi a t impului ploios, funcţionarii s-au îmbolnăvit, iar unul a murit9.

Până la momentul întocmirii memoriului de către Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, ajunsese la reşedinţa funcţiunii, primul eşalon al prefectu-rii, preturilor şi primăriilor din judeţele Iaşi, Neamţ, Fălciu, Tutova, Tecuci, Covurlui şi Putna.

Primul eşalon al administraţiilor din celelalte judeţe ale Moldovei şi Buco-vinei de Sud era în curs de deplasare, cu excepţia eşalonului administrativ al jude-ţelor Câmpulung şi Suceava, a cărui plecare, cu toate stăruinţele depuse, nu fusese încă programată de către Comisia Sovietică de Transporturi. Funcţionarii ajunşi la destinaţie, întâmpinau dificultăţi serioase în exercitarea atribuţiilor, din cauza orga-nelor numite de către Comandamentul Sovietic.

7 Ibidem, cd 542. 8 Ibidem, cd 543. 9 Ibidem.

179

În alte cazuri, prefecţii şi primarii din Bucovina de Sud şi Moldova, refu-zau să recunoască organele administrative trimise de Ministerul de Interne român, încălcând prin aceasta ordinele date. Organele instituite de către comandamentele sovietice, refuzau să execute, în general, ordinele departamentelor statului român, motivând că trebuiau să aibă în prealabil aprobarea Înaltului Comandament Aliat.

Astfel, prefectul judeţului Rădăuţ i a comunicat, chiar Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, că nu poate să-i trimită situaţiile statistice cerute printr-un delegat special, fără avizul Înaltului Comandament Aliat.

Din toate judeţele Moldovei şi Bucovinei de Sud, numai prefecţii judeţelor Botoşani, Neamţ, Putna şi Covurlui era confirmaţi de guvernul român.

Preşedintele Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului consemna: „Din cauza confuziei administrative şi din lipsa unor şefi de autorităţi împuterniciţi şi bine pregăt iţi, în toată Moldova şi Bucovina de Sud domneşte o stare de totală nesiguranţă, viaţa ca şi avutul cetăţenilor fiind ameninţate. Orice activitate este pa-ralizată, jafurile continuă şi o profundă demoralizare caracterizează starea de spirit a populaţiei”10.

Era de la sine înţeles că toate aceste împrejurări nu erau de natură să con-tribuie la restabilirea păcii şi securităţii prevăzute la art . 17 al Convenţiei de Armis-tiţiu.

În interesul realizării, pe întreg teritoriul României, a condiţiilor normale pentru executarea Convenţiei de Armistiţiu şi având în vedere prevederile art . 17 din acea convenţie, guvernul român considera că era necesar ca Înaltul Comanda-ment Aliat să îi dea posibilitatea de a restabili administraţia sa pe întreg teritoriul Moldovei şi Bucovinei de Sud. Pentru aceasta, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului făcea propunerea ca funcţionarii trimişi de guvern în Moldova şi Bu-covina de Sud să fie primiţi cu toată încrederea de către comandamentele sovietice, deoarece aceşt ia au fost selecţionaţi după criterii strict profesionale pentru a cores-punde dificilei sarcini de refacere administrativă a unor ţinuturi atât de greu încer-cate de mersul războiului, ca Moldova şi Bucovina de Sud11. Din momentul semnă-rii Convenţiei de Armistiţiu, statul român, în virtutea art. 17, reintra în dreptul de a confirma acele organe sau de a-şi numi funcţionari administrativi.

Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a rugat Comisia Aliată de Control să dea ordine, în consecinţă, tuturor formaţiunilor sovietice care se aflau pe teritoriul Moldovei şi Bucovinei de Sud. Amestecul organelor sovietice în chestiuni de natură administrativă trebuia să înceteze, toate necesităţile Înaltului Comanda-ment Aliat urmând să fie satisfăcute de către administraţia românească.

Era cu atât mai necesar lucrul acesta, cu cât erau mai multe cazurile în care comandanţii sovietici de la judeţele din aceste provincii au arătat că ei nu executau ordinele Comisiei Aliate de Control, deoarece ei nu dădeau urmare decât ordinelor primite de la comandanţii eşalonului imediat superior de care depindeau.

Transporturile de funcţionari trebuiau să fie programate cu toată urgenţa şi la transbordări, vagoanele sovietice să fie puse la dispoziţie fără mari întârzieri.

Referitor la situaţia economică, dintre toate teritoriile româneşt i, Moldova şi Bucovina de Sud reprezentau ţinuturile în care activitatea nu a putut fi reluată, în

10 Ibidem, cd 544. 11 Ibidem.

180

niciunul din sectoare, până la momentul întocmirii memoriului12. Viaţa economică trecea printr-o acută criză de dezorganizare. Mai multe împrejurări au contribuit la crearea acestor situaţii grave, dintre care, faptul că teritoriile respective au fost tea-tru de operaţii, era cel mai important. Din cauza războiului au fost provocate dis-trugeri, rechiziţionări masive, fapte care toate au avut consecinţe ruinătoare pentru viaţa economică din zonă.

Resursele economice ale judeţelor Moldovei şi Bucovinei de Sud au fost secătuite într-o proporţie care, după datele primite erau de 80-90%13. Existau judeţe (Suceava, Baia, Iaşi) în care vitele, cerealele, alimentele fuseseră luate în procente şi mai mari.

Pe lângă consecinţele războiului, lărgirea liniilor ferate din Moldova a avut urmări din cele mai grave asupra vieţii din aceste ţinuturi. Într-adevăr, prin lărgirea acestor linii de la Ungheni-Iaşi-Paşcani la Mărăşeşt i-Ploieşt i, precum şi Paşcani-Dorneşt i, Moldova a rămas izolată de restul ţării, fiind împărţită, în acelaşi t imp, în mici compartimente, fără posibilităţi de existenţă, în special în regiunile de deal şi de munte, care se alimentau din regiunile de la şes14.

Din cauză că la transbordări, vagoanele sovietice nu se acordau decât cu greutăţi foarte mari şi deoarece, pe întregi sectoare ale reţelei feroviare din Moldo-va, administraţia nu era românească, transporturile în Moldova şi Bucovina de Sud nu se puteau efectua. Acest fapt genera consecinţe din cele mai grave cum ar fi: lipsa de combustibil pentru toate sectoarele economice, de unde imposibilitatea reluării activităţii în industrie şi agricultură; greutăţi considerabile, dacă nu chiar imposibilitatea, de a aproviziona judeţele din Moldova şi Bucovina de Sud cu ali-mente, fiind astfel condamnate la înfometare; de asemenea, instalaţiile industriale evacuate, din cauza mersului operaţiunilor militare, în diferite regiuni ale ţării, nu puteau fi readuse în centrele lor de bază, pentru reluarea activităţii15.

Împrejurările prezentate mai sus au împiedicat în mod hotărâtor reluarea activităţi economice în Moldova şi Bucovina de Sud.

Amestecul diferitelor organe sovietice, în viaţa administrativă a celor două provincii, a contribuit la menţinerea stării de dezagregare economică. Rechiziţiile şi aprovizionările se făceau de către formaţiunile sovietice în mod direct, în afara pla-nului stabilit de guvernul român cu Înaltul Comandament Aliat. Au fost ridicate masiv vitele de muncă, care au fost trecute peste Prut sau întrebuinţate pentru hrana trupelor sovietice.

Din judeţele Rădăuţi şi Suceava au fost colectaţi aproape toţi caii, iar din Bo-toşani şi Dorohoi, circa 80%16. Au fost rechiziţionate aproape toate tractoarele, iar puţinele care au mai rămas nu puteau fi întrebuinţate din cauza lipsei de combustibil.

Din această cauză nu s-au putut face muncile de toamnă, situaţie care pro-ducea consecinţe din cele mai grave, având în vedere că judeţele Botoşani şi Doro-hoi contau printre primele judeţe, în producţia de cereale din România17.

12 Ibidem. 13 Ibidem. 14 Ibidem, cd 546. 15 Ibidem. 16 Ibidem. 17 Ibidem, cd 547.

181

Activitatea industrială era ca şi inexistentă, deoarece fabricile evacuate nu se puteau întoarce din lipsa mijloacelor de transport. Organele sovietice au ridicat multe din fabricile rămase pe loc, ca de exemplu, fabrica de zahăr Ripiceni, fabricile din Iţcani, uzina electrică din Botoşani, fabrica de ciment Putna, fabrica de cherestea, fabrica de sticlă Viconii de Sus, instalaţiile rămase ducând lipsă de combustibil18.

Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a intervenit de mai multe ori pe lângă Comisia Aliată de Control, făcând o serie de propuneri, care nu au avut rezultate în niciun domeniu. Sunt menţionate notele nr. 1210 din 19 octombrie 1944 şi nr. 2056 din 20 octombrie 1944 privind situaţia însămânţărilor şi a combus-tibilului în toată ţara, dar mai cu seamă în Moldova şi Bucovina de Sud.

Relativ la situaţia transporturilor feroviare în Moldova şi Bucovina de Sud, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, a intervenit pe lângă Comisia Ali-ată de Control cerând, în special prin memoriul nr. 1312 din 25 octombrie 1944, ca să se revină asupra lărgirii liniilor, propunând în schimb înfiinţarea unor mari staţi-uni de transbordare, măsură prin care s-ar fi asigurat toate transporturile militare sovietice, s-ar fi sporit capacitatea de transport a reţelei feroviare române şi s-ar fi restabilit legăturile economice între Moldova şi restul ţării19.

De asemenea, prin acelaşi memoriu, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a prezentat Comisiei Aliate de Control dezorganizarea rezultată din preluările directe de către organele sovietice, a materialului telefonic din Moldova, din care cauză restabilirea reţelei telefonice era aproape imposibilă.

Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a solicitat Comisiei Aliate de Control să dea curs propunerilor din notele de mai sus, pentru a se normaliza aprovizionarea cu combustibil, transporturile feroviare, comunicaţiile poştale şi telefonice, condiţie primordială pentru organizarea vieţii economice în Moldova şi Bucovina de Sud.

Situaţia sanitară generală în Moldova şi Bucovina de Sud era mai mult de-cât îngrijorătoare. În multe din judeţe se răspândiseră boli infecto-contagioase, al căror număr era în continuă creştere. În Botoşani, Dorohoi şi sudul Bucovinei, o epidemie de tifos exantematic luase proporţii extinse. Guvernul român a luat mă-suri urgente pentru îmbunătăţirea situaţiei sanitare în aceste provincii. Dintre aces-tea menţionăm: a trimis serviciile medicale care fuseseră evacuate; a trimis la Iaşi o comisie specială, compusă din profesor I. Bălteanu, medic general C. Popescu şi dr. Cantemir Anghelescu, pentru a conduce acţiunea sanitară de prevenire şi com-baterea epidemiilor; întreg teritoriul Moldovei şi Bucovinei de Sud a fost împărţit în patru sectoare epidemiologice; întreaga acţiune de prevenire şi combatere a epi-demiilor era dusă la îndeplinire, prin Inspectoratele Sanitare Iaşi şi Galaţi, de medi-cii primari din judeţe, medicii şefi de municipii şi oraşe, medicii de circumscripţii rurale, ca şi de medicii militari aflaţi în sectoarele respective; Ministerul Sănătăţii urmărea să mărească dotarea acelor regiuni cu băi mobile, cuptoare mobile şi tre-nuri-băi, iar Ministerul de Război urma să înfiinţeze staţiuni de deparazitare fixe pentru garnizoanele Galaţi, Chitila, Ploieşt i, Buzău, Râmnicu-Sărat, Focşani, Mără-şeşt i şi Tecuci. Ministerul Sănătăţii a pus la dispoziţie petrolul necesar şi o sumă de 5 milioane lei pentru acoperirea nevoilor urgente.

18 Ibidem. 19 Ibidem.

182

În combaterea epidemiilor guvernul întâmpina serioase greutăţi pentru că: administraţia românească a fost restabilită în Moldova şi Bucovina de Sud târziu; vehiculele tuturor serviciilor sanitare au fost rechiziţionate de organele sovietice (rechiziţiile continuau pentru autovehiculele trimise de Ministerul Sănătăţii, în sco-puri sanitare, în aceste regiuni); depozitele de medicamente au fost capturate de către organele sovietice în toată ţara, provocând o criză acută de medicamente şi de articole sanitare; din cauza lipsei de mijloace de comunicaţie, informaţiile nu se puteau transmite în termen, neputându-se lua, la t imp, măsurile impuse de evoluţia situaţiei sanitare20.

Ţinând cont de cele prezentate mai sus, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a cerut Comisiei Aliate de Control să aprobe următoarele propuneri: să dea ordine tuturor formaţiunilor sovietice din Moldova şi Bucovina de Sud să înceteze orice fel de amestec în măsurile luate de guvernul român relative la situa-ţia administrativă şi sanitară a acestor provincii; să pună la dispoziţie cu precădere vagoanele cerute de Ministerul Sănătăţii pentru a transporta, în regiunile contami-nate din zonele specificate, personal, materiale şi medicamente, destinate combate-rii infecţiilor şi să înceteze rechiziţionarea de vehicule hipo şi auto, aparţinând for-maţiunilor sanitare, acestea fiind puse în imposibilitatea de a-şi îndeplini misiunea umanitară21.

Aşa cum se poate observa din memoriul prezentat, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a colaborat strâns cu Comisia Aliată de Control în vederea respectării prevederilor Convenţiei de Armistiţiu, semnalând problemele întâmpi-nate în desfăşurarea activităţii, propunând soluţii şi cerând sprijinul pentru rezolva-rea acestora.

CONSIDERATIONS REGARDING THE ADMINISTRATIVE, ECONOMIC AND SANITARY SITUATION IN MOLDAVIA AND SOUTH BUCOVINA AFTER

AUGUST 23, 1944

In order to ful fill the obligations assumed by Romania aft er it signed the Armistice Agreement, there were creat ed a number of institutions with the purpose to ensure a proper application of its provisions.

Therefore it was created the Allied Control Commission with the role to control the execution of the assigned tasks that were assumed by the Romanian state, under the general directives and orders of the Allied (Soviet) High Command.

The only institution that was qualified to receive the requests of the Allied (Soviet) High Command and the Allied Control Commission and to solve them was the Romanian Committee for the Enforcement of the Armistice Agreement.

The article presents a document that was signed by the president of the Romanian Committee for the Enforcement of the Armistice Agreement regarding the administrative, economic and sanitary situation in Moldavia and South Bucovina at November 11, 1944.

20 Ibidem, cd 549. 21 Ibidem.

183

COMPARAŢIE ÎNTRE UNIFORMELE ARMATEI ROMÂNE ŞI CELE ALE CĂILOR FERATE ROMÂNE (II)*

Emil V. Boboescu**

Lucrarea de faţă se doreşte a fi o continuare a celei apărute în ediţia

anterioară a Buletinului Muzeului Militar Naţional.1 Atunci s-a început o analiză contra-cronologică a uniformelor feroviare româneşt i în comparaţie cu cele militare. Pentru prima perioadă luată în discuţie, cea a regimului comunist, s-a dorit a se dovedi faptul că prin preluarea unui aspect cât mai militar cu putinţă al uniformei, căile ferate se doreau a deveni o instituţie cu un caracter sporit de paramilitarizare, asigurând astfel, cel puţin la nivel ideatic, o oarecare fidelizare faţă de regim, similară cu cea militară. Astfel, pentru asigurarea continuităţii mai sus menţionate, în rândurile de mai jos vor fi descrise modelele 1950 şi 1957, ca celelalte două modele ale perioadei, ce urmăresc linia statuată. La fiecare element descris se va explica, dacă este cazul, gradul de similitudine cu modelul militar.

Prin Foaia Oficială C.F.R. nr. 2104 din vineri 28 aprilie 1950 se aduce la cunoşt inţa întregului Departament al Căilor Ferate Române (aşa cum se numea ofi-cial C.F.R.-ul după instaurarea R.P.R.) decizia ministrului adjunct al Departamen-tului C.F.R. nr. 502/38/1950 Departament, la acea vreme Alexa Augustin, prin care începând de la 1 mai 1950 se introducea noua uniformă pentru salariaţii C.F.R.2 Aici se face şi o descriere succintă a uniformei însă nu vom insista asupra acesteia deoarece o descriere mai pe larg este făcută în Foaia oficială nr. 2115 unde este publicat Regulamentul pentru portul uniformelor de către personalul Căilor Ferate Române, regulament introdus prin Decizia 2/2890/1950 Departament.3

Astfel uniforma de serviciu a personalului C.F.R. se compune din: veston, pantalon, fustă, manta, şapcă sau bonetă şi căciulă. Uniforma de serviciu se purta cu guler alb, ghete, pantofi, cizme sau jambiere, numai de culoare neagră; pe timp de iarnă sau ploaie se puteau purta şoşoni sau galoşi, însă numai cu ghete sau pantofi.

Postavul din care se confecţionează uniforma este de culoare bleu-marin închis. Vestonul, pantalonii, fusta, şi mantaua se confecţionează din stofă sau pos-tav corespunzător categoriei de funcţiuni a salariaţilor. Uniformele de serviciu sunt de trei categorii, după calitatea materialului. Uniforma categoria a III-a era purtată de salariaţii din categoriile de salarizare 1-7 inclusiv, uniforma de categoria a II-a era purtata de salariaţii din categoriile 8-11 inclusiv iar categoria I era pentru cei de la categoria 12 la 15.4 Aceste categorii constituiau practic o împărţire a multitudinii de funcţii uniformizate ce sunt echivalate pe aceeaşi grilă de salarii şi, dacă ar fi să

* P rima parte a acestui studiu a fost publicată în Buletinul Muzeului Militar Naţional, serie nouă, nr. 7-8, Bucureşti, 2010, p. 129-133. * drd., Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. 1 E. Boboescu, Comparaţie între uniformele Armatei Române şi cele al Căilor Ferate Române, în

„Buletinul Muzeului Militar Naţional”, Nr. 7-8, Bucureşti, 2010. 2 Foaia Oficială C.F.R. 2104/1950, p. 685. 3 Foaia Oficială C.F.R. 2115/1950, p. 1153. 4 Ibidem.

184

facem o comparaţie cu sistemul militar, au acelaşi grad, aceasta reliefându-se de altfel şi în faptul că aveau aceleaşi însemne.

Vestonul se confecţiona din stofă sau postav. Croiala acestuia era dreaptă, cu talia bine pronunţată. Pieptul şi spatele erau destul de mari pentru a permite orice mişcare şi pentru a nu jena, lungimea poalei era potrivită iar spatele era confecţionat din două părţi, cu cusătură pe mijloc. Gulerul vestonului este răsfrânt şi închis la gât printr-o copcă, colţurile fiind deschise în unghi. Partea răsfrântă a gulerului trebuia să acopere bine cusătura gulerului cu vestonul şi avea o lăţime în faţă la vârfuri de 6,6 cm iar la spate de 4 cm. Pe ambe-le vârfuri ale gulerului se aplica o petliţă pe care se prindea sau se broda o aripă cu roată. Vestonul se în-cheie la un singur rând de cinci nasturi, primul nasture la o distanţă de 3,5 cm de la marginea de sus a vesto-nului, ultimul în talie, iar ceilalţi trei la distanţe egale între primul şi ultimul nasture. Vestonul este prevăzut pe ambele părţi ale pieptului sus şi jos, cu patru buzu-nare cu clape care se închid cu un nasture. Buzunarele de la piept au o lăţime de 12-14 cm şi o adâncime de circa 17 cm, iar buzunarele de jos au o lăţime de 16-18 cm şi o adâncime de circa 19 cm. În interior, pe partea stângă, vestonul are un buzu-nar încheiat cu un nasture. Mâneca este simplă fără manşetă, croită larg pe braţ, iar la partea de jos, pe cusătura laterală are un şliţ cu 3 nasturi. Pe umeri se aşează contra-epoleţi ce se fixează în partea dinspre guler cu un nasture de 13 mm diametru, printr-un şnur, iar spre mânecă este prevăzută o mică gaică pe sub care trece bareta contra-

În depoul Braşov, cadre superioare

Şef de staţie, decorat

185

epoletului. Contraepoletul nu trebuie sa atingă gulerul, nici să depăşească cusătura mânecii. Pe mâna stângă, la anumite categorii de funcţii se pot aplica semne distinc-tive, caz în care nu se mai aplică contra-epoleţi. La activişt ii echipelor culturale şi sportive, pe lângă contra-epolet, se aplică pe mâneca stângă, ca mai sus, semnul clu-bului cultural sau sportiv. Vestonul se căptuşeşte cu atlaz sau serge.5 Din descrierea vestonului putem să tragem câteva concluzii relevante pentru teza noastră. Avem de a face cu un veston militar model 1948, dacă se face comparaţia între croielile celor două modele discutate, singura diferenţă fiind dată de lipsa manşetei la vestonul C.F.R.

Bluza de vară are aceeaşi croială şi culoare ca şi vestonul, însă mai puţin comodă şi se confecţionează din doc sau pânză. Pe guler se aplică aceleaşi petliţe ca şi la veston. Pe umeri şi pe antebraţ se aşează aceleaşi însemne ca şi la veston. Funcţiunile superioare de conducere, însemnând inspectori generali, directori sau miniştri, puteau purta bluză confecţionată din dril, doc sau pânză de culoare crem.

Pantalonul de gheată se confecţiona din acelaşi material ca şi vestonul. Era de croială dreaptă, cu lungime potrivită, astfel încât să ajungă la tocul încălţămintei. Nu va avea manşetă şi era prevăzut cu două buzunare laterale obişnuite, un buzunar la spate închis cu un nasture şi un buzunar mic pentru ceasornic în faţă, în partea stângă. Pentru strângere, pantalonul avea în părţile laterale câte o gaică cu cataramă, de asemeni 5 găici pentru curea şi nasturi pentru bretele. În cusăturile laterale panta-lonii aveau o vipuşcă de 2 mm lăţime. Funcţiile superioare de conducere, primeau la pantaloni dublu lampas de o parte şi de alta a vipuşt ii, fiecare bandă de lampas având 35 mm lăţime şi culoarea albastră. Vipuşca este un semn al militarizării iar semnul pentru funcţiile superioare este similar cu lampasul de general.

Pantalonii de cizmă erau tot din acelaşi material ca şi cel de gheată. Lungi-mea acestuia era întinsă până la lungimea gleznelor iar în părţile laterale aveau câte un şliţ de 15 cm lungime încheiat cu 3 nasturi. Buful era potrivit astfel încât să nu încurce mişcările. Buzunarele vipuşca şi lampasul erau la fel ca cele ale pantalonului de gheată.6 Şi aici avem un caz de similitudine perfectă cu uniforma militară, specifi-caţiile pentru pantaloni fiind exact aceleaşi, şi pentru unii şi pentru ceilalţi.

Personalul feminin purta uniformă compusă din: • Vestonul, la fel ca cel descris mai sus, cu deosebirea că se încheie cu

partea dreaptă spre cea stângă; • Fusta, simplă din aceeaşi stofă sau postav ca vestonul, de tăietură clasi-

că, puţin cloşată sau fustă pantalon, după natura serviciului. Lungimea trebuia să fie astfel încât fusta să treacă până la 23-27 cm mai jos de ge-nunchi.

Mantaua se confecţiona din postav gros de aceeaşi culoare ca vestonul şi pantalonul. Aceasta era croită în talie, cu pieptul şi spatele destul de mari pentru a permite mişcarea fără a jena, iar lungimea în raport cu corpul va ajunge până la 23-27 cm de pământ. Gulerul era răsfrânt şi închis la gât printr-o copcă, colţurile fiind deschise în unghi. Partea răsfrântă a gulerului, ce acoperea bine cusătura gulerului cu mantaua, avea o lăţime în faţă la vârfuri de circa 8,5 cm iar la spate de circa 6,5 cm. Pe ambele vârfuri ale gulerului se aplică o petliţă ca la veston. Mantaua se în-

5 Ibidem. 6 Ibidem, p. 1156.

186

cheia la două rânduri de 5 nasturi de câte 25 mm diametru, primul nasture sus la o distanţă de 4 cm de la marginea de sus a clapei, ultimul de jos în dreptul taliei iar ceilalţi la distanţe egale între primul şi ultimul. Aceasta era prevăzută în laterale cu două buzunare drepte, de 17-18 cm lungime şi 20 cm adâncime acoperite cu clape, având 7,5 cm lăţime. Punga buzunarelor era din sibir. În interior în partea stângă era un buzunar fără nasture. Spa-tele mantalei era croit dintr-o singură bucată for-mând la mijloc o cută interioară dublă de 20 cm, întărită la 14 cm sub guler printr-o cusătură în formă de triunghi, continuată cu două t ighele până sus. La spate în dreptul taliei era o gaică de 6 cm lăţime compusă din 2 bucăţi prinse în cusăturile din spate ale piepţilor, capetele libere petrecându-se unul peste altul, până la o distanţă de 2 cm de capetele libere care sunt rotunjite. La 16-20 cm sub gaică cuta este despicată şi prevăzută cu 5 nas-turi de 13 mm diametru. Mânecile mantalei au o croială largă spre umăr iar în partea de jos sunt prevăzute cu manşete, având o lăţime de 16-18 cm. Bordura mantalei, a gulerului şi clapele buzu-narelor vor fi t ighelite la 2 cm de margine iar man-şetele de la mâneci şi gaica din spate vor avea do-uă t ighele. Pe umerii mantalei se aplică aceiaşi contraepoleţi sau semne distinctive ca la veston. Mantaua se căptuşea cu saten, atlas, sau alt material de culoarea pos-tavului din care se confecţionează mantaua, sau de culoare neagră. Pentru unifor-mele categoriei I şi II mantaua este deschisă la gât şi se încheie la două rânduri cu câte patru nasturi de 25 mm diametru, al cincilea nasture fiind sub revere.7 Şi în cazul mantalei putem spune că avem de a face cu o croială de tip militar, cu excep-ţia găicii toate componentele fiind identice. Gaica aduce mai mult cu mantalele model 1940 decât cu cele din perioada comunistă.

Şapca se compune din patru părţi: fundul cu pereţii (calota), banda, cozo-rocul şi subbărbia. Calota se confecţionează din aceeaşi stofă sau postav ca vesto-nul, de formă ovală, cu o diferenţă de 1 cm între diametrul lungimii şi diametrul lăţimii. Diametrul calotei este cu 3-4 cm mai mare ca diametrul bandei în fiecare parte. Pe marginile interioare calota va fi vătuită, peste vată aplicându-se o sârmă de oţel pentru rigidizare. Pereţii sunt bombaţi cu vată, iar în faţă în interior, un po-pic solid de carton, prevăzut cu sârmă de oţel în interior, care-l ţine drept, le păs-trează forma. La încheietura dintre fund şi pereţi se află o vipuşcă de 1.5 mm lăţi-me de aceeaşi culoare ca şi banda. Căptuşeala interioară a şepcii se face din serj sau din pânză de culoare bleu-marin, t ighelită pe un strat subţire de vată şi având la mijloc cusută o bucată de celofan sau muşama. Banda înconjoară capul şi este de un diametru potrivit purtătorului, are o lăţime de cca. 4 cm şi este confecţionată din stofă sau postav de culoare. La bază banda are o vipuşcă de 2 mm din aceeaşi stofă ca şi calota. Pe bandă, în partea centrală, în faţă, se aplică o stea emailată roşie în

7 Ibidem.

Manta deschisă la gât

187

cinci colţuri, având la mijloc emblema C.F.R. La partea superioară a benzii se vor face, în părţile laterale, mici orificii de aerisire care sa fie cât mai puţin vizibile. Cozorocul se confecţionează din carton presat, negru, lăcuit, căptuşit cu muşama neagră şi bordat cu o bandă de lac negru tighelită. Lăţimea la mijloc este de 50 mm iar marginile transversale ating banda la extremităţile diametrului transversal. Subbărbia, pentru uniformele de categoria a III-a este realizată din muşama lăcuită de culoare neagră şi este lată de 14 mm; pentru categoriile I şi a II-a este tot din muşama neagră lăcuită însă are aplicat pe margine câte un suitaş de fir alb de 3 mm lăţime. Pentru funcţiile superioare de conducere pe lângă subbărbie se adaugă un şnur dublu de argint simplu pentru inspectori generali adjuncţi sau directori regio-nali sau centrali şi împletit pentru directori generali sau miniştri adjuncţi C.F.R. Capetele subbărbiei se prin în dreptul colţurilor cozorocului printr-un nasture meta-lic. Şapca de serviciu a impiegaţilor de mişcare, şefilor de staţie şi a adjuncţilor lor are calota de culoare roşie a Direcţiunii Mişcare iar banda de culoare bleu-marin. Această şapcă nu se poartă decât în serviciu. Funcţiile superioare pot purta la bluza albă o şapcă cu calota confecţionată din acelaşi material ca şi bluza.8 Această şapcă este identică, din punct de vedere al modelului şi al agrementelor cu cea pentru ofi-ţeri şi subofiţeri. De menţionat este faptul că subbărbia este făcută pentru categoria a III-a ca pentru subofiţeri, pentru categoria a II-a şi I ca pentru ofiţeri şi pentru funcţiile superioare ca pentru generali. Construcţia este aceeaşi iar măsurătorile comparate la fel.

Pentru personalul feminin şapca se înlocuieşte cu boneta. Aceasta era croi-tă, ca şi cascheta din material de culoarea vestonului. Are doi pereţi doi pereţi de formă ovală înalţi la mijloc de 11-14 cm, care se îngustează treptat spre capete pâ-nă la nivelul lateral al manşetei. Manşeta este formată din două părţi simetrice în-cheiate în faţă şi în spate prin cusături interioare. Fiecare parte se curbează puţin în faţă la locul unde se fixează steaua în cinci colţuri. Lăţimea manşetei este de 5 cm. Pe bordura superioară a manşetei se aplică o vipuşcă de 1.5 mm de culoare distinc-tivă. În partea din faţă se aplică pe bonetă o stea din email roşu în cinci colţuri având la mijloc emblema CFR. Boneta se poartă atât de personalul feminin cât şi de cel masculin dacă se va prevede aceasta în dispoziţii speciale. Personalul femi-nin care îndeplineşte funcţia de impiegat de mişcare, sef de staţie adjunct sau sef de staţie va purta în timpul serviciului tot şapca cu calota roşie.9 Modelul bonetei este la fel cu cel militar pentru ofiţerii generali ai Armatei.

Căciula are o formă tronconică uşor lărgită în partea de sus şi se confecţio-nează din blană neagră de miel creţ sau astrahan, cu fundul din postav sau stofă de culoare distinctivă. Înălţimea părţii tronconice de blană a căciulii este de 11-12 cm, iar pentru funcţiile superioare de conducere de 16 cm, fundul de stofă sau postav al căciulii depăşeşte cu 4-5 cm partea superioară a blănii. În faţă pe mijloc se prinde de căciulă aceeaşi stea în cinci colţuri cu emblema C.F.R. care se aplică la şapcă.10

Pe umerii vestonului şi ai mantalei se aşezau contra-epoleţi, care arată atât funcţia cât şi ramura de specialitate. Contra-epoletul se compune dintr-o placă de celuloid, carton presat sau linoleum, având o lungime totală de 130-155 mm aşa încât să nu atingă gulerul şi nici să depăşească cusătura mânecii. Lăţimea contra- 8 Ibidem, p. 1159. 9 Ibidem. 10 Ibidem.

188

epoletului este de 31-45 mm, iar la 35 mm de la extremitatea dinspre umăr el se măreşte printr-o racordare la 30° până la 35-50 mm, cele patru colţuri exterioare se taie la 45°, astfel încât latura dinspre umăr să rămână de 18-24 mm iar la cealaltă extremitate dinspre guler, se reduce prin o racordare de 45° aşa încât latura mică din această parte să rămână de 14-22 mm. Această formă rezulta un octogon a cărui latură dinspre guler se prelungeşte cu epoletul. Această placă este îmbrăcată în pos-tav de culoare distinctivă. Contra-epoletul are fixat în octogonul dinspre mânecă emblema C.F.R. iar la extremitatea dinspre guler are semnul caracteristic ramurei de specialitate. Semnele de specialitate sunt următoarele: pentru Mişcare, o paletă de impiegat încrucişată cu un fanion de semnalizare, pentru Tracţiune, o locomoti-vă cu abur văzută din profil, pentru Linii o lopată încrucişată cu o cheie dublă fixă, pentru Ateliere, un ciocan încrucişat cu o cheie franceză, pentru Material Rulant, un vagon de marfă acoperit (t ip G), pentru Lucrări speciale, un pod boltit , pentru Ingineri şefi, o roată dinţată ce are circumscris un echer cu latura bazei în sus peste care se pune un compas desfăcut cu unghiul în sus şi pentru Telecomunicaţii, un telefon cu receptor şi disc. Tot aici epoletul are un nasture mic de uniformă care ajută la prindere.

Semnele distinctive de la mâna stângă sunt din postav de culoare distincti-vă, au formă de hexagon neregulat cu o lungime între vârfurile superior şi inferior de 85 mm şi o lăţime de 40 mm între laturile longitudinale.11

Pe contra-epolet sau pe ecuson sunt aşezate semne distinctive ale funcţiei. Funcţiunile erau repartizate pe 21 de categorii, fiecare categorie având semnele distinctive corespunzătoare. Aceste semne se compun din bare metalice în număr de la 1 la 3 pe epolet simplu, bare metalice de la 1 la 4 pe epolet înconjurat de un şnur simplu, stele albe de la 1 la 3, stele albe de la 1 la 3 pe epolet bordat de un şnur, tot stele albe dar înscrise în romburi din şnur, la următoarea categorie rombu-rile au unghiurile formate din laturile lor externe umplute cu broderie în formă de triunghi iar pentru gradele cele mai de sus epoletul este acoperit cu broderie de fir alb iar stelele sunt galbene. Totodată trebuie menţionat faptul că epoleţii cresc în lăţime cu 3-4 mm în funcţie de trecerea de la o categorie la alta. Nu s-a mai făcut listarea tuturor gradelor deoarece pentru un singur nivel puteau să existe până la 20 de funcţii. Ceea ce este interesant pentru teza expusă este faptul că deşi epoleţii feroviari diferă de cei militari prin prezenţa semnelor de specialitate se realizează o similitudine cu semnele de armă din armată, semne ce dacă au fost introduse gene-ralizat pentru armată în 1948 acum se introduc pentru calea ferată cu acelaşi scop.

Petliţele sunt confecţionate din stofă de culoare distinctivă şi se aplică pe colţurile gulerului de la veston şi manta. Acestea au forma unui paralelogram cu laturile paralele cu marginile gulerului având dimensiunile de 6/3 cm. Roata înari-pată ce se aplică se înscrie într-un dreptunghi de 41x15mm şi se confecţionează din metal alb sau se brodează cu fir alb pentru funcţiile superioare de conducere.12 Forma petliţei este aceeaşi cu cea militară.

Steaua în cinci colţuri ce se aplică pe banda şepcii sau pe bonetă are dia-metrul cercului în care se înscrie de 36 mm, este emailată în culoarea roşie, având pe margine o bordură din tombac argintat iar la mijloc emblema C.F.R. tot din

11 Ibidem. 12 Ibidem, p. 1160.

189

tombac argintat. Prezenţa stelei la coifură se înscrie în linia comunizării şi militari-zării uniformei, chiar ca cel mai evident exemplu. Dacă cea militară avea circum-scris două cercuri concentrice galben şi albastru şi iniţialele RPR, aceasta are roata înaripată ca înlocuitor.

Emblema C.F.R. ce se aplică pe contra-epolet are diametrul cercului de 18 mm şi deschiderea aripilor de 35 mm. Câmpul din interiorul cercului este emailat în culoare roşie, poartă iniţialele C.F.R. iar aripile şi bordura cercului sunt din tom-bac argintat.

Stelele sunt şi ele de 3 dimensiuni în funcţie de funcţie. Pentru prima cate-gorie de epoleţi au un diametrul al cercului de înscriere de 16 mm, pentru a doua de 20 mm şi pentru ultima de 22 mm. Dacă pentru primele categorii stelele sunt albe, pentru ultima categorie rezervată superiorilor acestea sunt galbene.

Nasturii sunt din metal alb, bombaţi cu emblema C.F.R. reliefată. Cei pen-tru contraepoleţi au 13 mm diametru, dar pentru funcţiile superioare sunt galbeni, la fel fiind şi cei de mâneci sau buzunare, cei de veston au 22 mm diametru iar cei de manta au 25 mm diametru.13

Culorile distinctive ce se găsesc pe contra-epoleţi, pe banda şepcii, vipşca de la pantalon, şapcă şi bonetă, petliţa, fundul căciulii şi lampasul sunt următoarele: albastru pentru funcţiile superioare de conducere, roşu pentru Mişcare şi gri pentru restul personalului. Ramura de specialitate rămâne să fie indicată numai prin semn distinctiv.

Acum că am încheiat descrierea acestui model de uniformă putem trage con-cluzia că acest model este făcut similar cu cel militar lucru ce dă o aliură mult mai milităroasă acestei instituţii apropiind-o de conceptul de a II-a armată a ţării. Totoda-tă trebuie menţionat că prin acest ordin toată suflarea ce ţinea de calea ferată a fost uniformizată. De la decan la preparator, de la avocat la spălătoreasă, de la şef de spi-tal la ultimul farmacist şi de la solist la peruchier de teatru, toţi purtau uniforma nouă feroviară. Indiferent de ce funcţie purtau toţi primeau uniformă, lucru ce arată o mili-tarizare şi mai puternică a instituţiei, ce nu existase până în acest punct.

Ţinutele descrise mai sus vor primi modificări substanţiale în anul 1957. În aceeaşi perioadă, mai exact 1956-1958, în armată se petrec reveniri la elemente naţionale în privinţa uniformelor, prin elemente naţionale înţelegându-se elemente de tradiţie. Doveditor pentru teza expusă aici de faţă este faptul că şi aceste uni-forme vor trece printr-un proces de, am putea spune, renaţionalizare, în sensul ur-măririi aceloraşi idei aplicate instituţiei militare.

Primul lucru care trebuie menţionat în legătură cu uniformele C.F.R. este reducerea masivă a personalului uniformizat. Dacă în perioada anterioară toată su-flarea ce avea legătură cu calea ferată se trezea în uniformă C.F.R. acum numai cei care sunt ai căii ferate primesc uniformă.

Al doilea lucru ce merită menţionat este diversificarea echipamentului. Pi-ese de echipament ca: pieptar, pantalon vătuit, costum vătuit , manta îmblănită, scurtă îmblănită, manta de ploaie şi scurtă de ploaie apar abia acum.

Vestonul şi pantalonul de gheată rămân aceleaşi ca în modelul anterior. Se poate observă însă dispariţia pantalonilor de cizmă şi, implicit , a cizmelor din uni-

13 Ibidem.

190

formă feroviară. Lampasul pentru funcţiile superioare este însă păstrat însă acesta nu va mai fi albastru ci gri.

Bluza şi pantalonul de bluză îşi păstrează aceeaşi format, ca şi cele de ves-ton.

O nouă apariţie vestonul cu slavută (căptuşeală de doc demontabilă) se confecţionează din doc de culoare bleu-marin şi este prevăzut cu cordon. Este for-mat trei sferturi şi încheiat la două rânduri de câte patru nasturi. Sub linia taliei are câte un buzunar drept, aplicat şi prevăzut cu clape, ce se închid cu câte un nasture mic metalic. Mâneca este dreaptă, fără manşetă, prevăzută cu o gaică prinsă în cu-sătura laterală, iar la partea liberă spre faţă cu un nasture mic metalic. Gulerul ves-tonului este răsfrânt.

Vestonului i se aplică în interior o slavută (căptuşeală demontabilă) care se poartă pe timp rece. Pe umerii vestonului se aplică contra-epoleţi iar pe mâneca stângă semne distinctive.14

Pantalonul pentru vestonul cu slavută se confecţionează din doc de culoare bleu-marin. Acesta are patru buzunare, din care două pe cusăturile laterale, unul în spate în partea dreaptă, precum şi unul în faţă în partea stângă, pentru ceasornic. I se aplică pe interior o slavută ce se poartă pe timp rece.15 Acest costum vătuit fuse-se introdus pentru armată odată cu modelul 1950/52 iar în 1957 capătă vătuire doar pe interior. Faţă de acesta cel feroviar păstrează nasturii la două rândurile ca la manta însă croiala este similară.

Pieptarul se confecţionează din doc de culoare bleu-marin. Gulerul piepta-rului este răsfrânt şi închis la gât, colţurile fiind deschise în unghi. Pe ambele vâr-furi ale gulerului se aplică o petliţă pe care se prinde o aripă cu roată. Pieptarul la un singur rând de 5 nasturi şi este prevăzut pe ambele părţi ale pieptului şi sus şi jos cu patru buzunare îngropate şi fără clapă. Mâneca este simplă şi fără manşetă. Pe mâneca stângă se aplică semn distinctiv. Căptuşeala pieptarului este din mol-ton.16 Acest t ip special este caracteristic numai căilor ferate, armata nepreluând un asemenea model. Însă se poate observa faptul ca croiala este apropiată cu cea a vestonului, care la rândul său se aseamănă cu cel militar.

Uniforma personalului feminin este în principiu neschimbată, cu menţiu-nea însă că bluza se scurtează până în talie unde se fixează cu un cordon.

Mantaua îşi păstrează aceleaşi caracteristici ca cele anterioare. Scurta îmblănită se confecţionează din postav gros de culoare bleu-marin.

Are un format trei sferturi cu linie în talie. Gulerul scurtei este din blană de miel, răsfrânt şi închis la gât, colţurile fiind deschise în unghi. Scurta se încheie la două rânduri de câte 5 nasturi metalici şi este prevăzută în părţile laterale ale feţelor cu două buzunare oblice. Mânecile scurtei îmblănite sunt prevăzute cu manşete supra-puse. Pe umerii scurtei se aplică contra-epoleţi, iar pe mânecă semn distinctiv ca la veston. Scurta este îmblănită cu blană de oaie tunsă de culoare neagră.17

Mantaua îmblănită este similară din punct de vedere al croielii cu scurta numai că este lungă până la 30 cm de pământ.

14 Foaia Oficială C.F.R Nr. 11/1957, p. 238. 15 Ibidem. 16 Ibidem, p. 239. 17 Ibidem, p. 241.

191

Scurta de ploaie este făcută din doc impermeabil bleu-marin şi este prevă-zută cu cordon. Este croită trei sferturi, format raglan. Gulerul este răsfrânt la gât, colţurile fiind deschise în unghi. Scurta este încheiată la un rând de 5 nasturi as-cunşi şi este prevăzută cu buzunare oblice. Mâneca este dreaptă, fără manşetă şi este prevăzută cu gaică. Pe umeri se pun contra-epoleţi iar pe mânecă semn distinc-tiv. Sub gulerul scurtei de ploaie se poate prinde gluga, făcută din acelaşi material.

Mantaua de ploaie are acelaşi croi ca şi scurta dar este lungă până la 30 cm de pământ.18

Şapca şi boneta au, din punct de vedere al construcţiei, acelaşi format ca cel anterior. Însă ceea ce variază este faptul că emblema C.F.R. de pe acestea nu mai este montată pe o stea roşie în cinci colţuri, ci este dată în mărime cu toate agrementele sale adică un disc cu roată înaripată şi iniţialele C.F.R.

Căciula, care înainte avea formatul căzăcesc, este acum înlocuită cu o că-ciula cu clape lucrată din postav bleu-marin şi pluş sau biberet de aceeaşi culoare. În interior este căptuşită cu pânză de bumbac de culoare neagră sau bleu-marin, iar în partea din faţă se montează emblema C.F.R.19 Acest model de căciulă este cel militar şi este introdus în acelaşi moment în care şi armata renunţă la căciula căză-cească.

În ceea ce priveşte încălţămintea dispoziţiile rămân aceleaşi cu nota că cizmele se desfiinţează.

Contra-epoleţii rămân aceiaşi ca format şi ca dispunere a stelelor cu men-ţiunea că se desfiinţează semnul de armă, diferenţierea specialităţii urmând a se face prin culori. Totodată epoleţii se desfiinţează pentru cei care au uniforme de categoria a II-a sau a III-a. Aceşt ia se înlocuiesc cu un ecuson sau semn distinctiv ce se poartă pe mâneca stângă între cot şi umăr. Acest ecuson are forma unui scut cu latura de sus de 42 mm iar partea de jos o lungime totală de 55 mm. Scutul este terminat în partea de jos cu un unghi format din două laturi ce pleacă din părţile laterale. Lungimea acestora este de 60 mm. Pe acest semn în partea de sus se aplică emblema C.F.R. iar în centru se aplică fie între 1 şi 3 bare metalice, fie intre 1 şi 3 stele, caz în care scutul are pe margini o bordură aplicată sau brodată de fir alb de 2,5 mm.

Culorile distinctive nou introduse sunt menite să diferenţieze ramura în lo-cul semnelor de armă. Din punct de vedere al alegerii acestora se poate afirma ca este o revenire la culorile de bază ale C.F.R.-ului din perioada interbelică. Astfel avem:

• roşu pentru ramura mişcării; • albastru pentru ramura tracţiunii; • verde pentru ramura vagoane; • maron închis pentru ramura întreţinere; • galben pentru ramura telecomunicaţii; • gris pentru restul personalului inclusiv cel superior.20

18 Ibidem. 19 Ibidem, p. 243. 20 Ibidem, p. 245.

192

Aceasta este noua uniformă C.F.R. ce înlocuieşte modelul stabilit anterior. După cum am afirmat şi la începutul descrierii se poate observa că şi în cazul căilor ferate s-a practicat o renunţare la simboluri ruseşt i şi o revenire la cele româneşt i, cel mai doveditor fiind dispariţia stelei roşii şi revenirea la sistemul de diferenţiere prin culori de paspol. Totodată se poate observa şi o introducere a unor elemente de echipament noi ce sunt luate direct din domeniul militar, cum ar fi mantaua de ploaie sau căciula cu clape.

Un lucru foarte important trebuie însă menţionat. Odată cu apariţia acestei uniforme este reliefată şi statutarea unei discipline a uniformei odată cu noul mo-del. Această disciplină exista şi dinainte însă, probabil pentru a se elimina proble-mele legate de nerespectarea ei, este acum întărită. Disciplina uniformei presupune aplicarea unui regulament de conduită identic cu cel militar. Ca exemplu, este in-trodus salutul şi raportul ce se fac în conformitate cu regulamentele militare în vi-goare. Dorinţa era ca în calea ferată să domnească o disciplină de fier.21

Se poate observa, la finalul acestor rânduri că linia trasată de către regim pentru instituţia militară a fost respectată întru-totul şi de către instituţia feroviară, făcând din aceasta din urmă o adevărată „armată a doua a ţării”.

COMPARISON BETWEEN THE ROMANIAN ARMY UNIFORMS AND THE ROMANIAN RAILWAYS UNIFORMS (II)

This article deals with the problem of a comparison study between the uni forms o f

the Romanian Army and those of the Romanian Railways. The period chosen for this is the first hal f of the communist regime period in Romanian, namely the ’50 and the ’60. In this period, we can notice, that the uniforms of the railwaymen go through the same changes as the ones of their military colleagues. In 1950 the railway uni form becomes highly soviet -like, wearing a red star for a cap badge and dropping all of the traditional el ements in favour of military soviet-like ones. In 1957, just like in the Army, certain aspects regarding a more national-traditional manner are reinstated in the uni form. Thus the railway uniform regains it’s more Romanian look.

21 Ibidem, p. 278.

193

DRAPELELE REGULAMENTARE, PREMERGĂTOARE UNIRII, AFLATE ÎN COLECŢIA

MUZEULUI MILITAR NAŢIONAL

Corneliu M. Andonie* Camelia Cristea**

Regulamentul Organic, intrat în vigoare în 1831/1832, nu precizează nimic despre steagurile Principatelor Române, lăsând a se înţelege că aceste simboluri rămân tot cele de mai înainte. Dar tocmai acelea de mai înainte nu fuseseră fixate decât prin obicei şi acest fapt se probează prin deosebirile ce se constată de la o domnie la alta, în ceea ce priveşte culorile şi simbolurile heraldice.1

În Regulamentul ostăşesc pentru miliţia pământească a Prinţipatului Valachiei, din 1832, se scrie, relativ la armamentul cavaleriei, că militarii au câte uo suliţă de lemn încăputată cu fier şi cu steguleţu (flamme), albastru şi galben; în ediţia franceză a Regulamentului organic al Moldovei (Reglement Organique de la Principauté de Moldavie), se specifică:2 ...d’une flamme bleu et rouge.

Aceste prescripţii regulamentare nu pot constitui probe sigure cum că ast-fel au fost şi înainte de Regulament, respectivele culori naţionale şi deci şi ale stea-gurilor. Ele nu au avut alt scop decât acela pe care l-au avut steguleţele de la suliţe-le cavaleriei: deosebirea dintre corpuri; culorile s-au modificat în 1850 în Ţara Românească: roşu, galben şi albastru şi roşu la dorobanţii de poliţie; în Moldova rămân aceleaşi până în 1860; din 1873, odată cu înfiinţarea regimentelor de roşiori, flamurile primesc culori diferite, care se vor regăsi şi pe uniforme. Dacă albastru şi galben erau culorile distinctive ale Ţării Româneşt i, înainte sau sub Regulamentul Organic, atunci ele s-ar fi aflat, neapărat, măcar pe steagurile şi stindardele primu-lui domn ales sub imperiul lui. Dacă lucrurile s-au potrivit în Moldova, nu putem atribui acestea decât întâmplării, sau poate convingerii ce îşi făcuseră contempora-nii din lectura Regulamentului.3

Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, pentru drapelele miliţiei pământene. Numit domn, la 22 martie 1834, Alexandru Dimitrie Ghica (demis la 7 octombrie 1842), distribuia, în luna noiembrie, steaguri oşt irii sale: batalioanelor I şi II din Regimentul I de infanterie (viitorul regiment I Mehedinţi nr.17 Ştirbei vo-

* prof, expert, muzeograf, Muzeul Militar Naţional. ** prof, expert, muzeograf, Muzeul Militar Naţional. 1 Colonel P .V. Năsturel, Steagul, stema română, însemnele domneşti, trofee. Cercetare critică pe

terenul istoriei, Bucureşti, 1903, p. 47. 2 Reglement Organique de la Principauté de Moldavie, New York, p.721; vezi şi Organisarea armatei

române, lucrare întocmită după legiuirile în vigoare de maiorul I. Popovici, şef de stat-major al Di-viziei a VII Infanterie, fost Profesor al Cursului de Organisare şi Mobilisare la Şcoala Superioară de Resboiǔ, Roman, Tipografia Leon Friedmann, 1900, p.17: Cavalerie e înarmată cu pistol, sabie şi lance având steguleţ cu color albastru şi galben (pentru principatul Valahiei) şi p.47: Cavaleria se arméză cu pistol, sabie, şi lance care la ferul vărfului va purta o flamură roşie şi albastră (pentru principatul Moldovei).

3 Colonel P .V.Năsturel, op. cit., p. 48.

194

dă), batalioanelor III şi IV din Regimentul II de infanterie (viitorul regiment II Romanaţi nr.19) şi batalioanelor V şi VI din Regimentul III de infanterie (viitorul regiment III Dânboviţa nr.22), corpuri care fuseseră înfiinţate încă din 1830. Dra-pele au fost acordate în temeiul hatişerifului nr.3 al sultanului Mahmoud II (28 iulie 1808-1 iulie 1839), din acelaşi an.4 şi aveau culorile roşu, galben şi albastru, dispu-se orizontal. Sultanul aprobă, la cererea domnitorului, ca steagul ostăşesc să fie cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având stele şi pasăre cu un cap, la mijloc. Acesta era pri-mul steag tricolor românesc.5

Urmare a acestui firman, la 8 sep-t embrie 1834 , domnitorul dădea în capitala noastră Bucureşti, în anul l-iu al domniei Noastre, o poruncă domnească, în care pre-ciza că Stégurile ace ştii de Dum nezeu păzi-te ţări d in vechim e au fost fa la oştirilor sale şi sem nele slavei lor. Îm prejurări nenoroci-te au fost desfiin ţat oşti rile apără toare ale acestui păm ânt, şi abia acele stéguri m ai răm ăseseră pe la unele dregă torii. Înalta providen ţă în tra căreia m ână stă ursita noroadelor insuflând în sfârşit în in im ile m onarhilor, protector şi suze ran, d-a în-toarce înapoi acestui prin ţipat drepturile sale, şi în aceeiaşi vrem e a-şi preînnoi toa-tă sistem a politică şi m orală a neam ulul, m iliţia rom ânéscă organizată pe tem e-iuri de regulă şi d isciplină europénă, dobândeşte iarăşi acel drept d in vechim e şi prim eşte stégurile sale în feţile na ţionale şi cu pajera prin ţipatului.

Dom nia m ea dar, încredin ţăm acum batalioanelor de in fanteri e şi d i-vizioanelor de cavale rie ace ste st éguri ca un sfânt depozi t a l cin sti i, a l c redin-ţii şi a l supuneri i că tre legil e în tocm ite, şi poruncim a să consim ţi pe la regi-m ente în tocm ai după capul 6 , d in slujba de garnizónă , săvârşindu-se to tdeodată de că tre gradele os tăşe şti ju răm ântul că tre No i şi că t re patr ie.

Acéstă poruncă se va citi în auzul tu turo r gradelor o stăşeşt i la consfin-ţirea s téguri lor, sp re re înnoirea ace stui drept.

S-au păstrat doar 3 dintre drapelele acordate celor şase batalioane ale celor trei regimente de infanterie ale miliţiei principatului Ţării Româneşt i6; ele erau pă-

4 Publicat în Buletin. Gazeta oficială a Ţării Româneşti, nr. 34 din 14 octombrie 1834, p. 147). 5 General Radu R. Rosetti, Când s-a adoptat steagul tricolor la noi, în Memoriile Secţiunii istorice a

Academiei Române, seria a III-a, tomul XI, 1930, p. 30-32. 6 Cele ale Batalionului II din Regimentul I (aflat la M.N.I.R. din 1975) şi ale batalioanelor V şi VI din

Regimentul III (nr.inv.14028 şi 14029), deşi în lucrarea, aflată încă, în manuscris, în fondul docu-mentar al M.M.N., Catalogul Colecţiilor, I, Steaguri, Stindarde, flamuri, întocmit de asistenţii teh-nici colonel rez. A.. Potocki şi A. Velcu, cu o introducere de Generalul R.Rosetti. Bucureşti,1931, sunt descrise 6 drapele ca fiind md.1834; în evidenţa de astăzi, (fişele de obiect au fost făcute în 1968 de Elena Popescu) trei dintre ele, şi anume ale Batalionului I din Regimentul I, ale batalioane-lor III şi IV din Regimentul II (având nr. inv. 1551, 1528 şi 1558), fiind considerate md.1849, res-

Alexandru Dimitrie Ghica, domnitorul Ţării Româneşti

195

trate, confecţionate din trei fâşii de mătase dublă, având culorile dispuse orizontal: roşu sus, galbenul la mijloc şi albastru jos; pe mijlocul fâşiei galbene, pe un scut alb, era pictată o acvilă neagră, cu zborul jos, cruciată şi coronată princiar de aur şi conturnată stânga; în gheara dreaptă ţine o spadă, iar în cea stângă un buzdugan; de jur împrejurul acvilei o ghirlandă din frunze de laur şi stejar aurite, în stânga şi dreapta căreia erau o stea de aur cu şase raze; în colţurile pânzei, câte o acvilă de aur, încoronată, asemănătoare cu cea din mijlocul ei, deosebirea fiind că în gheara dreaptă are un sceptru; reversul este identic; forma flamurei este pătrată, cu latura de 1440 mm; hampa, din lemn, cu lungimea de 3140 mm, avea în vârf o acvilă coronată şi cruciată, din bronz masiv, înaltă de 300 mm, ţinând în gheare fulgere.7

Stindardele8 erau confecţionate din trei fâşii de mătase, dublă, tricolore, dispuse orizontal: roşu sus, galben la mijloc, albastru jos, care forma un pătrat cu latura de 700 mm; pe fâşia galbenă, trecând şi peste cea roşie şi albastră, se află pictată o acvilă neagră, cu zborul jos, cruciată, coronată princiar de aur şi conturnată stânga; în gheara dreaptă ţine o spadă, iar în stânga un buzdugan de aur; toate sunt înconjurate de o coroană, pictată, formată dintr-o ramură din frunze de măslin şi alta de stejar, aurite; pe aceiaşi fâşie galbenă, în dreapta şi stânga coroanei de frunze, sunt, de asemenea pictate, câte o stea, de aur, cu şase raze; la cele patru colţuri, câte o acvilă, neagră, mică, la fel cu cea din centrul câmpului stindardului, dar deosebită de aceasta prin faptul că în gheara stângă, în locul buzduganului ţine un sceptru; aceste patru acvile, au fost pictate, peste cifra domnitorului, în timpul căimăcămiei; ambele feţe sunt identice.9 Atât drapelele, cât şi stindardele au fost în serviciu, unele până în 1849, când au fost înlocuite cu modelele lui Barbu Şt irbei, iar altele, până în 1863.

În 1848, steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşt i a fost tricolorul albastru, galben, roşu (cu albastrul sus). Încă din 26 aprilie 1848, studenţii români de la Paris salutau noul guvern francez cu un steag naţional având culorile albastru, auriu şi roşu, ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii, cum prevedea Regulamentul.10 Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al guvernului provi-

pectiv conferite de domnitorul Barbu Ştirbei; credem că aceste deosebiri de atribuire se datorează doar stării precare în care se află toate cele 6 drapele; situaţia nu va putea fi lămurită decât atunci când ele vor fi clasate, moment în care se vor putea face şi modificări în evidenţa contabilă de bază (adică la denumirile înscrise în registrele de inventar); col. rez. Andrei Potoski şi Anton D. Velcu, Din memorialul drapelelor. Modelele drapelelor şi stindardelor oştirii din Ţara Românească, în Buletinul Muzeului Militar Naţional, anul III, 1939-1940, nr.5-6, p. 28-30.

7 Colonel P .V. Năsturel, op. cit, p.51, precizează că pânza era înconjurată de franjuri din fir metalic de aur. 8 S-au păstrat doar 2 dintre ele, unul la M.M.N.(inv.14027), al Divizionului I şi altul aflat la M.N.I.R.;

deşi în Catalogul Colecţiilor..., acestea sunt datate ca fiind md.1834; în evidenţa M.M.N., apar ca md.1849.

9 Catalogul Colecţiilor..., p. 321-323. 10 Anul 1848 în Principatele Române, I, Bucureşti, 1902, p.140-141, apud Berciu-Drăghicescu, Adina,

dr, Iscru G.D., dr, Velter Tiberiu, David Aurel, Tricolorul României simbol al unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale, Editura Sigma, Bucureşti, 1995, p.63 (în continuare Tricolorul României...); A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, ediţia III-a, revăzută de autor, volumul XII, Revoluţia din 1848, Editura Cartea Românească, Bucureşti, f.a. , p.58; Istoria României, IV, Editura Academiei Republicii Populare Române, [Bucureşti], 1964, p.88; în aceiaşi lucrare, la p.79, se men-ţionează că poporul bucureştean, deconspirând un complot împotriva guvernului, invită pe boieri şi pe mitropolit să sărute stindardul tricolor al revoluţiei şi să presteze un jurământ solemn..., chiar în ziua de 14 iunie, înainte ca guvernul să proclame instituirea acestuia ca simbol al statului, dacă, nu

196

zoriu menţiona că Steagul Naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu, ur-mând ca deviza scrisă pe flamuri să fie DPEПTATE ФPЪЦIE (DREPTATE, FRĂŢIE)11. Diferenţa faţă de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasa-rea fâşiei albastre în partea superioară12, eliminarea cifrului domnesc de la colţuri şi a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum şi prezenţa unei devize. Aceste steaguri au fost sfinţite la 15/27 iunie 1848, în cadrul unei adunări populare, pe Câmpul Filaratului13, fiind destinate, se pare, Gărzii Naţionale; au fost confecţionate în Bucureşt i şi în alte oraşe. Astăzi se mai păstrează doar steagul găr-zii orăşeneşt i din Slatina. Pe fâşia albastră e scrisă deviza ФPЪЦIE ДPEПTATE, pe galben ЖУДЕЦУЛ ОЛТУ (JUDEŢUL OLTŬ), iar pe roşu ОРАШУЛ СЛАТИНА (ORAŞUL SLATINA);

Dimensiunile drapelului sunt de 124 cm lungime şi 110 cm lăţime.14 Exis-tenţa altor drapele de acest fel (care puteau fi, totuşi şi militare) e confirmată de acte, care menţionează în unele cazuri chiar şi preţul de fabricare a lor. Astfel, dra-pelul observatorului poliţiei (confecţionat din şalon - postav de lână sau ţesătură

cumva, era vorba despre drapelul tricolor al unuia dintre batalioanele Regimentului al II-lea de linie, aflate în Capitală; autorul capitolului respectiv din lucrare, Gh. Georgescu - Buzău, nu face această precizare şi nici nu menţionează sursa acestei informaţii.

11 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, de Cornelia Bodea, I, Editura ştiinţifică şi enciclope-dică, Bucureşti, 1982, p.551; Maria Dogaru, Aspiraţia poporului român spre unitate şi independen-ţă oglindită în simbol. Album heraldic, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 84.

12 Popescu Elena, Căzănişteanu Constantin, Piese din colecţia de drapele a Muzeului Militar Central, în Revista muzeelor, nr. 2, anul III, 1966, p.139, unde inversarea culorilor este pusă pe seama grabei cu care au acţionat revoluţionarii, dornici de a avea steaguri noi şi datorită faptului co Decretul nr.1 nu specifica, exact dispunerea lor.

12 Idem, p.556, doc. Nr.153, discursul lui Ioan Voinescu II: Noi astăzi nu suntem adunaţi la această solemnitate spre a celebra vreun sfânt sau vreo altă sărbătoare obicnuită, ci pentru sfinţirea aces-tor steaguri naţionale, care se înalţă pentru asigurarea drepturilor celor mai scumpe, cele mai sfin-te ale unei naţii; […]. Încă o dată veniţi să sărutăm steagurile şi prin această sărutare să întărim frăţia ce trebuie să stăpânească între tot românul, publicat în Monitorul roman, I, 1848, nr.2, 23 iunie, p.1; cu acest prilej s-a rostit şi un jurământ: Jur…că voi fi credincios voinţei naţiei româneşti apărând-o din toate puterile împotriva oricărui atac şi asuprire; jur că nu voi lucra niciodată în contra intereselor naţiei şi că voi ţinea şi voi apăra acele douăzecişiunu de punturi [ale Proclamaţi-ei de la Islaz-n.n.] decretate de popor, conlucrând după putină-mi şi jertfind viaţa mea chiar pentru dânsele şi pentru naţie, la Serviciul istoric al armatei, Fond Ministerul de Război, Regimentul I in-fanterie, dosar 18/1848, p.54; Iscru, G.D., conf. univ. doctor în istorie, Revoluţia română din 1848-1849 (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Casa de editură şi librărie Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1997, p. 120.

13 Idem, p.556, doc. Nr.153, discursul lui Ioan Voinescu II: Noi astăzi nu suntem adunaţi la această solemnitate spre a celebra vreun sfânt sau vreo altă sărbătoare obicnuită, ci pentru sfinţirea aces-tor steaguri naţionale, care se înalţă pentru asigurarea drepturilor celor mai scumpe, cele mai sfin-te ale unei naţii; […]. Încă o dată veniţi să sărutăm steagurile şi prin această sărutare să întărim frăţia ce trebuie să stăpânească între tot românul, publicat în Monitorul roman, I, 1848, nr.2, 23 iunie, p.1; cu acest prilej s-a rostit şi un jurământ: Jur…că voi fi credincios voinţei naţiei româneşti apărând-o din toate puterile împotriva oricărui atac şi asuprire; jur că nu voi lucra niciodată în contra intereselor naţiei şi că voi ţinea şi voi apăra acele douăzecişiunu de punturi [ale Proclamaţi-ei de la Islaz-n.n.] decretate de popor, conlucrând după putină-mi şi jertfind viaţa mea chiar pentru dânsele şi pentru naţie, la Serviciul istoric al armatei, Fond Ministerul de Război, Regimentul I in-fanterie, dosar 18/1848, p.54; A.D. Xenopol, op.cit, p. 80; Iscru, G.D., op. cit p. 120.

14 „1265 mm lungime şi 1120 mm înălţime” în Catalogul Colecţiilor..., p.376, unde autorii amintesc şi faptul că drapelul provine din donaţia D-lui Profesor Iuliu Moisil; actualmente drapelul face parte din colecţiile M.N.I.R.

197

specială de bumbac folosită la confecţionarea îmbrăcămintei de vară) şi cel al deta-şamentului de dorobanţi din Bucureşt i (din tibet - ţesătură de lână de oaie divers colorată) au costat împreună 192 de lei şi 10 parale. Decretul nr. 5 din 18 iunie so-licita garnizoanelor să retragă în magazii drapelele vechi: trebuinţa fiind a se schimba steagurile, vi se vor trimite peste puţin timp alte steaguri noi. Cele vechi urmau a fi transferate mai apoi către Arsenalul armatei (nu şt im dacă s-a şi făcut acest lucru). Pe 25 iunie, generalul Christian Tell solicita aprobarea guvernului provizoriu pentru confecţionarea a şase steaguri (trei pentru infanterie şi trei pentru cavalerie), urmând a le supune Guvernului provizoriu spre decretare. Cererea i-a fost aprobată la 11 iulie; totuşi drapelele au fost distribuite abia la 13/25 şi 14/26 septembrie, în cadrul unei ceremonii solemne (din păcate, din aceste drapele nu s-a

păstrat nimic). Decretul nr. 252 din 13/25 iulie 1848, motivat prin faptul că nu s-a înţe-les [încă-n.n.] cum trebuiesc făcute stindar-dele naţionale, definea drapelul ca având culorile dispuse pe verticală, posibil sub influenţa modelului francez. Nuanţele erau albastru închis, galben deschis şi roşu car-min15. În ceea ce priveşte ordinea, lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind.

Domnitorul Barbu Şt irbei (16 iunie 1849 – 16 octombrie 1853 şi 5 octombrie 1854 - 25 iunie 1856), dădea, la 15 noiem-brie 1849 o Poruncă către Oştirea Româ-nească, nr.143, în care amintea de eveni-mentele revoluţionare petrecute cu un an în urmă, care au căzut peste această de Dum-nezeu păzită ţară, dezorganizând totul, şi care au desfiinţat şi steagurile oştirii. Venise timpul ca şi oştirea să-şi redobândească

semnele care sunt fala unei oştiri. De aceea domul a poruncit a se prenoi după feţe-le şi forma de mai înainte (adică înainte de iunie 1848-n.n.) aceste steaguri, ca un sfânt depozit al cinstei, al credinţei şi al supunerii către legi, şi poruncim a se con-sfinţi după regulile întocmite (...) jurământul de credinţă către Noi şi patrie; însă li se vor citi mai înainte statutele cu care se leagă prin jurământ ca să cunoască toţi mărimea legăturii şi sfinţenia steagului. Această poruncă se va citi în auzul tuturor gradelor ostăşeşti la sfinţirea steagurilor (...).16

Pe câmpul de la Colentina, lân gă Bucureşt i, în zilele de 21 şi 22 no-iem brie 1849 domn itorul înmâna, după sfin ţirea lor , şi dep unerea jurământu-lui17 un no u mo del, 1849, de drapele 18 şi stin darde 19, armatei permanente. 20 15 Iscru, G.D., op. cit p.120; vezi şi Popescu Elena, Căzănişteanu Constantin, op. cit, p. 139. 16Buletin oficial, Bucureşti, decembrie 5, nr.111, 1849, p. 443. 17 Eu.....jur, în numele atotputernicului Dumnezeu, că voi sliji Preaînălţatului nostru Domn Barbu

Dimitrie Ştirbei Voievod şi patriei mele cu credinţă şi desăvârşită jertfire şi că nu mă voi depărta de la steagul căruia sunt părtaş, niciodată, ci să urmez a pururea după dânsul negreşit, cu inima şi

Barbu Dimitrie Ştirbei, domnitorul Ţării Româneşti

198

Drapelul era tricolor, din mătase dublă: roşu (sus), galben (mijloc) şi albas-tru (jos), având dimensiunile unui pătrat cu latura de 1440 mm; pe fâşia galbenă era pictată o acvilă neagră cu zborul jos, cruciată şi coronată princiar de aur şi conturanată stânga, ţinând în gheara dreaptă o spadă, iar în cea stângă un buzdugan, ambele din aur; acvila era înconjurată de o ghirlandă formată dintr-o ramură de stejar şi alta de măslin, aurite, în dreapta şi în stânga ghirlandei (pe banda galbenă) fiind pictate câte o stea de aur cu şase raze; în colţuri se afla câte o acvilă la fel cu precedenta, ţinând în gheare o spadă (în dreapta) şi un sceptru (în stânga); cealaltă faţă a steagului era identică; pânza era înconjurată cu franjuri de fir metalic auriu; hampa, lungă de 3140 mm, avea în vârf o acvilă coronată şi cruciată înaltă de 300 mm purtând fulgere în gheare.

Cavaleria avea stindarde tot md. 1849; ele diferă de drapelul pentru infan-terie doar prin dimensiunea pânzei (latura de 900 mm), lungimea hampei (2620 mm) şi înălţimea acvilei din vârful hampei (200 mm). Ambele însemne păstrau, deci, dispoziţia orizontală a culorilor schimbând doar elementele decorative. Am-bele modele aveau atârnate sub acvilă hampei o banderolă (cravată), cu ciucuri din fir metalic. Acest model va fi în vigoare până în 1863. În timpul căimăcămiei de trei, în 1856, locţiitorii neavând dreptul de a-şi inscripţiona iniţialele pe drapelele militare, peste cifrele domnitorilor munteni AAAA, pentru Alexandru Dimitrie Ghica, şi BBBB pentru Barbu Dim. Şt irbei, au fost pictate acvile heraldice. 21

În 1852 cavaleria teritorială (dorobanţii de judeţ) primea şi ea stindarde, md. 1852. ele aveau dimensiunile asemănătoare celor ale cavaleriei, fiind confecţi-onate din mătase dublă tricoloră, având culorile dispuse, ca şi la ele, orizontal; se deosebeau însă de acestea prin faptul că acvila (desenată pe fâşia galbenă, înconju-rată de o ghirlandă din frunze de stejar şi de dafin), neagră, cu sborul jos, cruciată şi coronată princiar de aur, era aşezată pe un scut în care, pe azur, era pictată stema unuia din cele 17 judeţe ale Ţării Româneşt i, din care se recruta escadronul22; în

cu credinţă apărându-l şi chiar cu primejdia vieţii mele până la împlinirea sorocului slujbei mele şi legiuita slobozenie. Aşa să-mi ajute cel Atot puternic. Şi spre încredinţare că voi păzi toate cele sus arătate sărut crucea şi Sfânta Evanghelie a Domnului nostru Iisus Hristos, în Idem, p. 444.

18 Batalionului I din Regimentul I (inv.1551) şi batalioanelor III şi IV din Regimentul II (inv.nr.1528 şi 1558), iar în 1850, pe baza aceluiaşi ordin, batalioanelor V şi VI ale Regimentului III (amintitele, deja nr.inv.14028 şi 14029); Colonel P .V. Năsturel, op. cit, p. 60.

19 Din care s-au mai păstrat doar două, unul inv. nr. 14027 şi celălalt aflat la M.N.I.R.; Colonel P .V. Năsturel, op. cit, p. 60-61.

20 Muzeul Militar Naţional, Secţia Documentare, Diverse III-154, Dosar No.18, Corespondenţa relativă la istoricul drapelelor Muzeului primate de la corpuri, Exer.1930, încheiat la 1 octombrie 1930 (în con-tinuare: Muzeul Militar Naţional, corespondenţă…), p.36; vezi şi Cornel I.Scafeş, Vladimir Zodian, Barbu Ştirbei (1849-1856), Editura Militară, Bucureşti, 1981, p. 117 unde se menţionează: Dorobanţii şi grănicerii au primit uniforme şi steaguri proprii şi au fost îndrituiţi să depună jurământul militar.

21 Colonel P .V. Năsturel, op. cit., p.61 şi figura nr. 24. 22 Judeţul BUZĂU (o biserică cu două turnuri în culori maron şi albastru închis)-inv.1525; judeţul

IALOMIŢA (un peşte spre dreapta, cu spinarea negricioasă, pe un snop de paie, de fond cenuşiu)-inv.1529; judeţul PRAHOVA (o capră sălbatică de culoare naturală, spre stânga, pe câmp verde)-inv.nr.1555; judeţul RÂMNIC (un cal cenuşiu, în fugă, spre stânga)-inv.1556; BRĂILA (o corabie cu pânze albe, desfăcute şi un tricolor la pupa)-inv.1557; judeţul DOLJ (un peşte cenuşiu, închis, spre dreapta, pe fond albastru-în apă)-inv.14031; judeţul TELEORMAN (o oaie, spre stânga, pe câmp verde)-inv.14032; judeţul ILFOV (sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, susţinând o biserică)-inv.14033; judeţul MEHEDINŢI (o albină pe o floare cenuşie cu picioare roşii)-inv.14034; judeţul

199

plus, cele două stele de aur, din stânga şi dreapta acvilei centrale, lipsesc; în fiecare din cele patru colţuri se aflau pictate, pe alb, câte o acvila neagră cu sborul jos, cru-ciată şi coronată princiar de aur, ţinând în gheara dreaptă o spadă cu mânerul de aur şi lama de argint, iar în cea stângă un sceptru de aur; ambele feţe erau identice23.

Prima descriere a ceremonialului de ţintuire şi distribuire a drapelelor oşt i-rii Ţării Româneşt i o găsim abia în Regulamentul ostăşesc. Slujba de garnizon, apărut în 1850, care era, de fapt, o traducere, din dialectul rosian, adaptată la cerin-ţele româneşt i, de către colonelul Ioan Voinescu. Acest regulament, apărut la cinci ani, după cel din Moldova şi pe care, în mod sigur colonelul Voinescu l-a cunoscut, este aproape identic cu acela, deosebirile fiind, din acest punct de vedere, minime.

Subiectul care ne interesează pe noi constituie cuprinsul capitolului XX, intitulat Pentru sfinţirea steagurilor celor noi.

Dăm, mai jos, în totalitate, acest text, transcris în alfabetul latin (originalul este tipărit în limba română, dar cu caractere chirilice), fără comentarii, pentru pri-ma oară, de la publicarea lui.24

-§ 245: [...] În ajunul zilei rânduite pentru consfinţirea steagurilor se adu-nă la cfartirul celui mai mare şef ostăşesc, ce se află la acel loc, toţi ştabii şi ober-ofiţerii din acel polc (regiment-n.n.), în plină uniformă [de mare ţinută-n.n.]; îm-preună cu dânşii să fie şi toţi feldfebelii [plutonieri-n.n.].

Dă fiecare batalion, câte un unter-ofiţer[sergent-n.n.], câte doi soldaţi ca-re să fie în mundire [tunici-n.n.], cu chivere [ceacou: coifură militară-n.n.], patron-taşe [ cartuşieră-n.n.] şi fără puşci.

-§ 246: steagul trebuie să stea pe o masă, iar coada, şiretul, ciucurii, ţinte-le şi cuele mici de fier, pe o altă masă.

-§ 247: Cel mai mare şef, bate marginile de sus şi de jos ale steagului pe coadă, şi la mijloc alte 3 cue; cel mai mic praporcic [sublocotenent-n.n.] întoarce coada şi steagul se înfăşoară, cât se va putea mai îndesat. După aceasta să ia şire-tul, se înfăşoară o dată la vârful de sus al coadei, se bate un cui în latul fierului coadei; în urmă şiretul se întinde în jos şi la vârf se bate alt cui.

După aceasta toţi ştabii şi ober-ofiţerii [ofiţeri inferiori-n.n.] cari s-au aflat faţă şi după dânşii feldfebelii, unter-ofiţerii şi soldaţii, după vechimea lor, bat câte o ţintă în şiret, în jos, în sus şi împrejurul coadei; în urmă şeful ia ciucurii şi face o fundă, o pune pe coadă, şi o bate, cu trei cue, ridică steagul şi-l dă celui mai mic praporcic, care-l lasă la cvartirul comandirului de polc sau batalion.

-§ 248: Adoua zi tot polcul sau batalionul, ese în rânduială de bătae cu în-treaga muniţie, se pune la linie şi dinainte-i, la mijloc pun un potir cu aiazmă şi o cruce şi înpartea stângă corul de cântăreţi şi adiotantul de polc sau batalion.

OLT (un turn de cetate de culoare cenuşie)-inv.14035; judeţul ARGEŞ (o acvilă cenuşie, cu zborul jos, pe un colţ de stâncă)-inv.14037; judeţul VÂLCEA (o trăsură de poştă, cu un vizitiu, şi doi cai, dintre care unul încălecat; totul spre stânga,de culoare maro, pe fond albastru şi verde)-inv.14038; judeţul ROMANAŢI (un snop de grâu auriu, cu spicele în sus)-inv.14039; judeţul DÂMBOVIŢA (un ţap cenuşiu, spre stânga pe fond verde cenuşiu)-inv.14233; judeţul GORJ (un cerb de culoare naturală, spre stânga, pe câmp verde şi font albastru)-la M.N.I.R.; jud. VLAŞCA (trei copaci, cenu-şii, pe fond albastru)-la M.N.I.R.; judeţul MUSCEL (un porumbel cu o ramură în cioc)-nu mai exis-tă; descrierile stemelor judeţelor după Catalogul Colecţiilor..., p. 325-333.

23 Ibidem. 24Regulamentul ostăşesc. Slujba de garnizon. Revăzut şi îndreptat cu adăugiri de articole trebuin-

cioase de colonelul Ioan Voinescu, Bucureşti, Tipografia lui C. A. Rosetti şi Vinterhalde, 1850.

200

-§ 249: Steagul îl duce da la cvartirul comandirului de polc sau batalion un iunker [elev ofiţer-n.n.], fără asistenţi, numai cu singurul adiotant de polc, care trebuie să fie pe jos, cu sabia în teacă. Steagurilor nu se dă nici o cinste şi se pun toate-n rând, cu faţa către front, având dinainte potirul.

-§ 250: După sosirea şefului nu se dă nici o cinste lui şi toţi cei ce se află la paradă, trebuie a fi în uniformă mare.

-§ 251: Comandirul de polc sau de batalion comandează „De strajă”, to-boşarii bat o parte din marş, adiotantul de polc citeşte decretul ce se primeşte cu steagurile şi, după ce se isprăveşte citirea decretului, toboşarii bat şi cealaltă parte de marş şi atunce se comandează „La umăr” şi-n urmă „Puşca la picior”; preotul săvârşeşte slujba şi când se botează cu aiazmă, şeful, comandirul de polc şi de ba-talion, ţin de pânza steagului, iar după ce se isprăveşte slujba, preotul începe d-a lungul frontului a boteza pe toţi soldaţii.

-§ 252: După aceasta se comandează „La umăr” şi se dă steagurilor cin-stea obişnuită; iunkerul merge cu dânsul după adiotant şi se pun la locurile lor, toboşarii încetează baterea şi polcul trece cu marş ceremonial pe lângă şef.

În Moldova, Mihail Sturdza, fusese numit domn, la 22 martie 1834 (până în iunie 1849). În acelaşi an, sultanul acordase Moldovei, la solicitarea domnitoru-lui, drapele pentru nou înfiinţatele unităţi. În Înalta Poruncă de Zi nr. 27 din 4 noiembrie 1834, se arăta că sultanul a binevoit a întări Miliţii Noastre dreptul de a avea steag, du-pă modelul de Noi propus, după cari s-au înfiinţat acel [Batalion-n.n.] cu No.1-iu pen-tru infanterie şi cel cu No.2 pentru cavale-rie, carele, pe lângă aceasta trimeţândule, le afierosesc Miliţii. Aceste semene astăzi întâia oară sînt înfăţoşate înaintea ochilor voştri spre a priimi cereasca bună cuvîntare, de unde, prin bisericeasca sfinţire să va răvărsa şi asupra voastră harul cel mântuitor, întărindu-vă cu virtute ostăşeas-că şi cu dragostea Patriei.25

Drapelele au fost înmânate în cadrul unei festivităţi desfăşurate la Iaşi, în ziua de 8 noiembrie 1834,26 de sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril, care era şi onomastica domnului, trupelor celor două batalioane (unul de infanterie şi altul de cavalerie), aşezate în careu, în faţa bisericii Sf. Spiri-don.

25 Popa Anghel, Oştirea naţională în proces de reorganizare în Moldova (1834-1849), I, în Anuarul

Institutului de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol”, XXI, 1984, Iaşi, Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 423, aşa cum era prevăzut, de altfel şi în Regulamentul Organic al Principa-tului Moldovei, capitolul VII, articolele 212 şi 213, încă din 1830.

26 Buletin, foaie oficială, Iaşi, an II, nr.86 din 8 noiembrie 1834, p. 468-469.

Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei

201

După depunerea jurământului,27 ostaşii au dat întâia oară steagurilor sale cinstea, şi apoi, în marş ceremonios, au trecut înaintea M. Sale şi l-au urat.28

Drapelul infanteriei era din tafta, dublă, de formă pătrată, cu latura de 1150 mm;29 culorile erau roşiu şi albastru închis, astfel dispuse astfel încât în cele patru colţuri să se formeze patru pătrate roşii de câte 360 mm30, iar în mijloc o cruce albas-tră, lată pe verticală de 470 mm şi pe orizontală de 430 mm;31 cu alte cuvinte, pe câmpul roşiu al steagului se afla o mare cruce albastră; pe una din feţele lui era picta-tă stema Moldovei, astfel: pe crucea albastră o întâlnire de bour de aur, având între coarne o stea de argint cu opt raze; capul era înconjurat de o ghirlandă din frunze verzi de măslin şi surmontat de o coroană princiară; în cele patru colţuri roşii câte o stea de argint cu opt raze; pe cealaltă faţă, era reprezentat Sfântul Gheorghe, îmbrăcat ca un cavaler (cu armură), călare pe un cal alb, ucigând o scorpie cenuşie, ambii aflându-se pe o terasă verde; cele trei personaje sunt pictate pe câmpul albastru al crucii centrale; în cele patru colţuri roşii câte o stea de argint cu opt raze, surmontând cifra încoronată a domnitorului MMMM, de aur; hampa, fără nimic în vârf, avea lungimea de 3250 mm; sub terasă se mai putea vedea, în 1903, textul în litere de aur:

Alŭ Miliţieĭ Prinţipatului Moldoveĭ. I-iul de Cavalerie Regiment Iaşan

1834 În lucrarea sa colonelul Petre Vasiliu-Năsturel32 descrie şi un alt drapel, pe

care el în atribuie tot unei unităţi de infanterie, deşi are alte dimensiuni faţă de cel descris mai sus: latura era de 1440 mm, crucea cu latura de 635 mm, iar la colţuri, pătratele roşii aveau latura de 400 mm; urme de inscripţii se mai vedeau şi pe aces-ta, dar nu s-a mai putut citi decât:

…al Miliţieĭ prinţipatului Moldove ĭ Stindardul, pentru cavalerie, se deosebeşte de cel al infanteriei, doar prin

dimensiuni: latura de 1150 mm.33 Ceremonia s-a desfăşurat fără a exista un regulament special. Suntem si-

guri că, ea a urmat cursul ceremoniilor similare, după regulamentele ruseşt i, care, urmau să fie traduse şi adaptate la condiţiile noastre.

Un astfel de Regulament militar pentru oştirea Moldovei. Şlujba de garnizon34 era tradus şi prelucrat în 1845 de către maiorul Nicolae Scheleti.

27 Jur în numele Sfintei Treimi că voi sluji întocmai după legile ostăşeşti cu întreagă credinţă şi supu-

nere către Prea Înaltul nostru Domn, repetat după formula rostită de mitropolitul ţării, apud Elena Popescu, Drapelele înmânate unităţilor oştirii din Moldova în perioada 1834-1858 existente în co-lecţiile Muzeului militar central, în Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară, M.M.C., nr.2-3/1969-1970, p. 297.

28 Ibidem. 29 Colonel P .V. Năsturel, op. cit, p.52, vezi şi Popescu Elena, Căzănişteanu Constantin, op. cit, p.138;

Tricolorul României..., p.59; 1440 mm în Catalogul Colecţiilor..., p. 22. 30 Ibidem; 635 mm în Catalogul Colecţiilor…, p. 22. 31 Ibidem. 32 Ibidem. 33 Catalogul Colecţiilor..., p.320-321; 1200 mm, pe fişa de obiect nr.14020 şi 1300 pe dublura acesteia

(întocmită în 1968 de Elena Popescu). 34 Regulament militar pentru oştirea Moldovei - Şlujba de garnizon - din porunca Luminăţiei Sale

Prinţului şi Cavaler Dimitrie M. Sturza, general-inspector oştirii Moldovei, tradus şi prelucrat de ma-ior N. Scheleti, Iaşii, 1845.

202

Aspectul care ne interesează pe noi, se află inclus în capitolul XII, intitulat sugestiv: Pentru sfinţirea steagurilor noue şi darea acelor vechi (doar când urma să fie cazul - n.n.). Fiind deosebit de important şi, după şt iinţa noastră, inedit, dăm mai jos, pentru prima oară după anul apariţiei sale, textul integral, transcris cu litere latine, (textul iniţial era tipărit cu caractere chirilice), al acestui capitol.

-§ 772: De cu sară înaintea zilei hotărâte pentru sfinţirea steagului, se vor aduna la lăcuinţa celui mai mare şef ostăşesc, tot ştabul şi ober-ofiţerii [ofiţerii infe-riori - n.n.] acelui regiment sau batalion, în uniformă de paradă, la care vor fi faţă şi toţi feldfeblii [plutonierii - n.n.] batalionului, şi deosebit un unter-ofiţer [sergent - n.n.] cu doi soldaţi din fiecare batalion, în mundire [tunici - n.n.], chivere [ceacou: coifură militară - n.n.] sau caşte [„şapsca”, un chipiu de formă pătrată la capac, după modelul polonez - n.n.] şi poropei [centură port-sabie - n.n.] cu pol-săbii [tesace, adi-că săbii scurte, drepte, de infanterie - n.n.].

-§ 773: Steagul trebuie a fi pus pe o masă; ear lemnul, tastaoa [pânza - n.n.], canafurile (cravata drapelului - n.n.) poleite şi cuiele de fer, [pe o-n.n.] altă masă.

-§ 774: Cel mai mare şef, bate capătul materiei de sus şi de jos pe lemn cu două cuişoare şi la mijloc mai bate trei cuişoare; un supt-leitenant [subloco-tenent - n.n.], întoarce atunce lemnul şi materia se înveleşte, cupuindu-se [strângându-se, adunându- se - n.n.] marginea materiei supt ea pre cât se va putea de strâns; pe urmă să ea tasmaoa şi se învăleşte capătul de sus a lemnului şi se bate acolo cu un cui; pe urmă se întinde tasmaoa în jios pe lemn până unde este materia, şi se mai prinde şi acolo cu alt cui; după aceasta toţi aflătorii faţă, ştab şi ober-ofiţeri, şi după ei feldfeberlii unter-ofiţerii şi soldaţii pe învechimea ran-gurilor, bat câte un cuişor de aramă pe tasma, dealungul, şi sus prin prejurul lemnului; pe urmă şeful ia canafurile, face un laţ şi le anină la capătul de sus a lemnului, unde bate la tasmaoa canafurilor trei cuie, şi apoi rădică steagul, şi îl dă celui mai nou din supt-leitenanţi, carele îl duce la lăcuinţa comandirului de regiment sau batalion.

-§ 775: A doă zi la ceasul însemnat de şef, întregul regiment sau batalion va fi supt arme în deplină amoniţie [cu întregul armament - n.n.], cu uniforma de campanie, întocmit în front deschis; pe lângă care se va afla şi un preot pentru facerea aghesmii, carele împreună cu cântăreţii va sta dinaintea mijlocului frontu-lui, unde să se află şi adiotantul regimentului sau batalionului.

-§ 776: Steagul se duce de la locuinţa comandirului de regiment sau bata-lion, de către un cadet [elev - n.n.], fără asistenţă, întovărăşit de adiotantul regi-mentului, pedestru, cu sabia în teacă; steagului nu i se dă cinste (onorul - n.n.) şi după sosire la front, steagul să pune dinaintea mesii cu agheasmă.

-§ 777: La sosirea şefului nu i se dă cinste de către trupă (corpul oşteni-lor), de cât se ia puşca la umăr.

-§ 778: După sosirea şefului, comandirul parăzii, comandează: „La stra-jă”, doboşerii [toboşarii-n.n.] batu un tact (ritm - n.n.) de călătorie (marş - n.n.), adiotantul regimentului ceteşte ofişul primit cu steagul nou; şi atunce se comandează: „La umăr”, şi pe urmă: „La picior”. Preotul împlineşte rugăciunea şi după sfinţirea apei stropeşte steagul, în care vreme comandirii de regiment şi de batalion ţin de materia steagului. După săvârşirea rugăciunii preotul trece pre lângă front cu crucea, şi aghesmuieşte rangurile oşteneşti.

203

-§ 779: În sfârşit se comandează: „La umăr”, şi se dă legiuita cinste (ono-rul - n.n.) steagului; cadetul cu steagul mergând după aghiotant întră la al său loc în front; doboşerii încetează de a bate şi regimentul sau batalionul trece dinaintea şefului cu marş ceremonial.

La 22 iunie 1850, la împlinirea unui an de la urcarea sa pe tron, domnitorul Gri-gore V-lea Alexandru Ghica (din mai 1849 - octombrie 1853 şi din octombrie 1854 - 3 iunie 1856), înmâna, la Iaşi drapelul (creat încă din anul precedent) Batalionului II de infanterie35, înfiinţat în 1849.

Steagul aveau pânza pătrată, cu latu-ra 1250 mm; culorile erau roşu şi albastru (o cruce albastră pe fond roşu); pe una din feţe se află un scut cu un cap de bour de argint, între coarne având, din acelaşi metal, o stea cu şase raze; scutul, t imbrat cu o coroană princiară, era înconjurat cu o ghirlandă din frunze de dafin şi stejar şi susţinut de doi delfini cu ochii roşii; în colţurile pânzei câte o stea de aur cu şase raze; pe faţa opusă, în mijlocul drapelului, era pictat Sfântul Gheorhge, călare pe un cal alb, ucigând ba-laurul; dedesubt se afla inscripţia cu litere de aur:

BATALIO NUL AL II. AL PRINŢIPATULUĬ MO LDO VEĬ

1849. în colţuri se afla litera A monograma principelui Alexandru Ioan I (Cuza), brodată în 1859, care a înlocuit monograma domnitorului Grigore Al. Ghica;36 hampa avea 2730 mm lungime iar în vârf avea scobit, într-o lance de 180 mm lungime, un cap de bour cu doi delfini şi o coroană.37 Prin Înalta Poruncă nr.36 din 18 iunie 1850, domnul arată că în urma rapor-tului general-inspectorului oştirii, privind trebuinţa ce urmează a se sfinţii steagul pregătit în trecutul an 1849 pentru batalionul al 2-lea, încuvinţăm a să săvârşi o aşa serbare cu regulile prescrise la 22 a curgătoarei, cu prilejul sfinţirei locului hotărât pentru clădirea cazărmii ce din nou urmează a să înfiinţa la Copou.38

Domnitorul, întâmpinat cu muzică şi onoruri militare, de către trupele aduna-te pe locul destinat viitoare cazărmi, a înmânat drapelul generalului-inspector Nicolae Mavrocordat, car, la rândul său, l-a încredinţat comandantului Batalionului II de in-fanterie; Însoţit de ofiţerii corpului său, acesta l-a transportat în mijlocul ostaşilor.

35 Nr.inv.14021, aflat în colecţiile M.M.N. 36 Vezi în legătură cu aceasta Tricolorul României..., nota 221, p. 73. 37 Colonel P .V. Năsturel, op. cit, p.63; Catalogul Colecţiilor..., p. 29-30. 38 Buletin, foaie oficială, Iaşi, an XVIII, nr.55 din 13 iulie 1850, p. 219-220.

Grigore Alexandru Ghica, domnitorul Moldovei

204

Celelalte două steaguri (al Batalionului I de infanterie39 şi al Escadronului de cavalerie40 (avea formă pătrată, cu latura de 650 mm; feţele erau identice cu cele ale drapelului de infanterie), fuseseră înmânate, mai mult ca sigur, după aceleaşi reguli, cu un an înainte41, pentru că, altminteri, ar fi fost pomenite şi ele în Înalta poruncă din 1850. De altfel, era o regulă, nescrisă, ca la venirea pe tron, noul domn să acorde corpurilor alte drapele, cu cifra sa (regulă care, doar, peste puţini ani avea să nu mai fie uzitată, decât în cazul drapelelor corpurilor nou înfiinţate). Ele au ră-mas în serviciu până în 1858, când cele ale batalioanelor I şi II au fost depuse la Batalionul de jandarmi, de unde au intrat în serviciul celor două batalioane de vâ-nători (şaseori), nou înfiinţate, până în 1863, când se depun la Arsenal.

Convenţia de la Paris, din 1858, preciza că ambele oşt iri române vor păstra steagurile lor actuale, dar aceste steaguri vor purta o banderolă de culoare albas-tră, care, în concepţia Europei, ar fi trebuit să simbolizeze unirea principatelor.42 Această prevedere expresă nu a fost respectată în totalitate, în Moldova, pentru că, deşi printre atribuţiile funcţiei sale, temporale, nu era prevăzută şi aceea de a acor-

da drapele trupelor (care, oricum, trebu-iau să rămână aceleaşi, conform Con-venţiei), prin Înalta Poruncă de Zi nr.20 din februarie 1858, caimacamul Nicolae Conachi-Vogoride, hotăra înlocuirea drapelelor vechi, ale batalioanelor I şi II de infanterie (care formau acum Regi-mentul de muschetari), date de Grigore Alexandru Ghica, în 1849 şi 1850, pen-tru că D-luĭ Şeful ostei prin raportul sub No…., au adus la cunoştinţa me că stegurile date la începutul batalionuluĭ 1 şi 2 sunt de o construcţie cu totul defectuósă în comparaţie cu aseminea stégurĭ a altor armiĭ, grele de purtat fiind prea marĭ şi atât de colorile lor cum şi celelalte semen cu totul nepotri-vite, încât neapărat cere trebuinţa, a se schimba şi că tot o dată trebueşte a se schimba şi a se da stégul şi batalionuluĭ a 3-lea din nou înfiinţat, înfăţoşindum ĭ dar modelul acestor stégurĭ, cere încu-viinţare me pentru a lor confecţionare,

şi numirea persénelor care trebue a se cunóşte de naşe şi a asista la ţerimonialul consfinţireĭ lor. Eu încuviinţez facerea acestor stéguri şi găsesc de cuviinţă a numi naşă la batalionul 1-iu pe iubita me soţie Ecaterina Konaki Vogoride, la al 2-lea pe D-neĭ Ecaterina Balş născută Dimachi şi la al 3-lea pe D-neĭ Elena Ghica năs-

39 Nr. Inv.1560, aflat la M.M.N. 40 Aflat în colecţiile M.N.I.R. 41 Colonel P .V. Năsturel, op. cit., p. 63. 42 Tricolorul României...p.74-75.

Nicolae Conachi-Vogoride, caimacamul Moldovei

205

cută Donici care vor pune în lucrare confecţionarea steagurilor cu D-sale cheltiuală, bogate şi frumóase cum vor vroi, însă potrivite cu modelurile ce mi s’au înfăţişat şi D-lor vor asista la ţeremonia consfinţireĭ acestor steagurĭ.43

Mai mult, în Înalta Poruncă de Zi nr.45 din 25 aprilie 1858, preciza: Aşa precum regimentului de infanterie, compus din tri batalioane ce are numai la două din ele steaguri i s au dat acum pentru tustrii batalioanele steaguri nouă, care s’au sfinţit la 23 April trecut, apoi cele două vechi ce sînt date în păstrarea regimentu-lui de jandarmi, vor rămâne a batalioanelor de şaseori, ce se înfiinţează acum .44

Acestea erau drapele45 md.1858. Drapelul de infanterie era confecţionat din mătase dublă, având lungimea pânzei de 1500 mm şi lăţimea de 1 260 mm; în mij-locul acestui dreptunghi, de culoare roşie, cu chenar de aur, se află un romb de cu-loare albastru închis, lăsa să se formeze la colţuri câte un triunghi dreptunghic isos-cel, de culoare roşie, ce purtau câte o stea de aur cu şase raze; pe acest fond, albastru, se distingea, mai bine în 1903 şi mult mai puţin în 1931, iar astăzi deloc, urmele unei ghirlande de frunze de aur, în interiorul căreia era pictat un cap de bo-ur, într-un pavilion domnesc, t imbrat de o coroană princiară; toate aceste embleme fuseseră imprimate în poleială de aur, care s-a şters foarte uşor, în timp; ambele feţe sunt identice; hampa avea 2910 mm lungime, terminându-se cu un vârf de lan-ce aşezat pe un glob aurit; vârful era scobit şi în interior avea o stea cu şapte raze; înălţimea lui era de 290 mm, ceea ce făcea ca înălţimea totală a hampei să fie de 3200 mm; toate drapelele aveau prinsă, sub vârf, câte o banderolă albastră, în con-formitate cu prevederile art .45 din Convenţia de la Paris.46 Steagurile au fost sfinţi-te şi înmânate la 23 aprilie 185847 şi au rămas în dotarea trupelor până la 1 septem-brie 1863, când au primit altele, noi, înmânate, în tabăra de la Cotroceni de domnitorul Unirii, Alexandru Ioan I. Toate drapelele şi stindardele care fuseseră în serviciu până atunci au fost depuse la Arsenalul armatei, de unde în 1919 au fost date Muzeului Militar Naţional, unde, cea mai mare parte a lor, se află şi astăzi.

FLAGS REGULATIONES, PRIOR TO UNIFICATION, OWNER BY THE NATIONAL MILITARY MUSEUM

During the period of Organic Regulation was a renewingof the Romanian’s

Principalites society, in all aspects. Then were distribute the first fl ags and banners to the newly created Militia troops.

43 Organisarea armatei române, lucrare întocmită după legiuirile în vigoare de maiorul I. Popovici, şef de stat-major al Diviziei a VII Infanterie, fost Profesor al Cursului de Organisare şi Mobilisare la Şcoala Superioară de Resboiǔ, Roman, Tipografia Leon Friedmann, 1900, p. 133.

43 Buletin-foaia publicaţiilor oficiale, Moldova, adaos la Buletin, No. 47, 12 iunie 1858, p. 199. 44 Ibidem.

45 Al vechiului Batalion II de infanterie, nr.inv.14022 şi al nou creatului Batalion III de infanterie nr.inv.1553, aflate în colecţiile M.M.N.; celălalt, al Batalionului II de infanterie, se află în Colecţiile M.N.I.R.

46 Colonel P .V. Năsturel, op. cit., p.64; Catalogul Colecţiilor..., p. 32-33. 47 Buletin-foaia publicaţiilor oficiale, Moldova, adaos la Buletin, No. 47, 12 iunie 1858, p. 115.

206

BAIONETELE ÎN ARMATA ROMÂNĂ. PARTEA I. 1830 - 1900

Horia Vladimir Şerbănescu* Mihnea Vlad Şerbănescu**

Studiul baionetelor utilizate în armata română a fost abordat doar parţial în istoriografia militară românească, cu prilejul unor articole dedicate armamentului alb şi de foc publicate în urmă cu mulţi ani în buletinele Muzeului Militar Naţio-nal.1 Din păcate, numeroase lucrări publicate în străinătate, dedicate baionetelor în general şi celor utilizate de armata română în particular, nu tratează decât în parte, incomplet şi adesea cu erori, acest subiect, tocmai din cauza lipsei unor studii ro-mâneşt i în domeniu. Interesul pentru aceste arme albe, accesorii ale armamentului de infanterie, a crescut mult în ultimii ani în special în rândul colecţionarilor din ţară şi din străinătate şi de aceea am considerat necesar să abordăm pentru prima dată în România acest domeniu inedit.

După cum se şt ie, primele baionete au apărut la sfârşitul secolului al XVII-lea, în epoca de început a armatelor moderne, când s-a simţit nevoia montării unei arme albe la ţeava puşt ii, pentru a proteja infanteristul atunci când arma îi era des-cărcată sau în curs de încărcare. Un alt avantaj al baionetei consta în faptul că mă-rea lungimea puşt ii şi astfel conferea un avantaj în cazul luptei corp la corp. Se pare că primele baionete au fost utilizate în provincia Bayonne, din sud-vestul Franţei, când soldaţii, ne mai având pulbere, au înfipt un cuţit lung în ţeava muschetei transformând-o astfel într-o armă albă lungă, redutabilă în lupta de aproape. Ulteri-or acest ansamblu armă albă - armă de foc, s-a generalizat, devenind obligatoriu pentru infanteria armatelor europene din epoca modernă.

Baionetele au evoluat ca formă, trecând de la un simplu pumnal al cărui mâner era înfipt în gura ţevii – dar care trebuia scos atunci când se efectua încărca-rea armei şi tragerea – la forma clasică a baionetei cu dulie, la care axa lamei este decalată faţă de ţeavă, permiţând menţinerea ei în permanenţă la armă. Această formă a rămas în linii mari neschimbată t imp de 150 de ani, până la mijlocul seco-lului al XIX-lea.

* muzeograf, expert, Muzeul Militar Naţional, licenţiat al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti,

2009. 1 Carol Konig, lt-col. Cristian M. Vlădescu, Armamentul armatei române în războiul pentru obţinerea

independenţei de stat a României din 1877-1878, în „Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară”, Nr. 10/1977, p.151. Carol Konig, lt-col. Cristian M. Vlădescu, Armamentul din dotarea armatelor naţionale române de la reorganizare până la Unirea Principatelor, în „Studii şi Materia-le de Muzeografie şi Istorie Militară”, Nr. 11/1978, p.193. Carol Konig, Armamentul de foc portativ aflat în dotarea armatei române între 23 august 1944 – 9 mai 1945, în „Studii şi Materiale de Mu-zeografie şi Istorie Militară”, Nr. 12/1979, p.93. Carol Konig, lt-col. Cristian M. Vlădescu, Arma-mentul portativ din dotarea armatei române în timpul primului război mondial, 1916-1918, în „Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară”, Nr. 13/1980, p.240. Horia Vladimir Şerbănescu, Armamentul alb din dotarea armatei române. Partea I. 1830-1859, în „Buletinul Mu-zeului Militar Naţional”, Nr. 5/2007, Serie Nouă, Bucureşti, 2007, p. 126-148.

207

Formaţiunile militare româneşt i din epoca fanariotă (sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea) au fost echipate cu armament de model balcanic sau ori-ental, la care nu se monta baionetă. Spre deosebire de tactica armatelor occidentale care luptau în unităţi rigide şi compacte în care baionetele montate la muschete formau o pădure de ţepi, formaţiunile de panduri, arnăuţi şi albanezi din ţările ro-mâne aveau un stil diferit de luptă, mult mai flexibil, care nu necesita utilizarea baionetei De altfel, baioneta era chiar dispreţuită în armata otomană, fiind conside-rată o pervertire a spiritului cavaleresc reprezentat de arma albă, fiind nedemnă de un războinic adevărat2.

Deşi există informaţii că în anumite perioade, pentru echiparea formaţiuni-lor de panduri s-au achiziţionat unele cantităţi de puşt i de tip occidental prevăzute cu baionetă, totuşi acestea au fost utilizate în mod izolat şi nu au reprezentat o re-gulă în dotarea oşt irilor româneşt i din epoca anterioară Regulamentului organic.3

Primele arme prevăzute cu baionetă au intrat în dotarea oşt irilor româneşt i de abia la începutul celui de-al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea, cu ocazia înfiinţării primelor unităţi militare moderne în Ţara Românească şi Moldova.

Prezentarea baionetelor este făcută în ordine cronologică, denumirea lor (modelul) fiind dat - ca şi în cazul puşt ii sau carabinei la care era montată - de anul intrării în serviciu în armata română. În paranteză a fost trecut anul în care aceste baionete şi arme au fost adoptate în ţările respective şi sub care ele sunt cunoscute în literatura de specialitate străină. Baionetele au fost procurate exclusiv din străi-nătate, chiar dacă unele modele de la sfârşitul secolului al XIX-lea pot fi considera-te ca specific româneşt i fiind realizate pe baza unor caiete de sarcini stabilite de specialişt ii militari români.

1. Baioneta pentru puşca cu cremene de infanterie md. 1830 (1808) – Rusia

Primele unităţi de infanterie ale armatelor din Ţara Românească şi Moldo-va, înfiinţate în 1830, au fost echipate cu puşt i cu cremene model 1808 sau 1826 (tipurile erau asemănătoare), denumite şi puşt i „de 7 linii” (cal. 17,78 mm), de fa-bricaţie rusească. În anul 1833 ţarul Rusiei a donat 3264 puşt i cu cremene md. 1808 sau 1826 celor trei regimente de infanterie din Ţara Românească,4 şi 832 de puşt i cu cremene md. 1808 Batalionului de infanterie din Moldova5. În anul 1843 au mai fost distribuite infanterişt ilor munteni încă 1440 de puşt i cu cremene md. 1808 sau md. 1826, ca urmare a reorganizării oşt irii şi desfiinţării a trei escadroane de cavalerie, efectivele acestora fiind transferate la infanterie6. În anul 1850, în ve- 2 David Nicole PhD, Angus McBride, Armies of the Ottoman Empire. 1775- 1820, Men-at-Arms

Series, Nr. 314, Osprey Military, London 1998, p. 13. 3 Col. Dr. Cristache Gheorghe, Formaţiuni populare româneşti. 1800-1830, Editura Militară, Bucu-

reşti,1982, p. 28. În cadrul măsurilor de reorganizare a oştirii muntene, întreprinse de domnitorul Constantin Ipsilanti în anii 1806-1807, stolnicul Constantin Brătianu a fost trimis la Sibiu pentru a achiziţiona 2000 de puşti cu baionetă şi 1000 săbii de cavalerie. Deşi demersul a rămas fără rezultat, dat fiind că Austria nu voia să se implice în nici un fel în conflictul ruso-turc aflat în plină desfăşu-rare, este totuşi de remarcat intenţia de echipare a oştirilor româneşti cu armament modern.

4 Buletinul Oficial al Ţerii Româneşti, Nr. 38, 24 august 1833, Analele Parlamentare ale României, Tom VIII, Partea I, Ţara Românească, Bucureşti, p. 285.

5 Analele Parlamentare ale României, Tom IX, Partea II, Moldova, Bucureşti, p. 181. 6 Analele Parlamentare ale României, Tom XIV, Partea I, Bucureşti 1905, pp. 154, 178. Gheorghe

Bibescu, Domnia lui Bibescu, Tom II. Legi şi proiecte de legi, Bucureşti, 1893, p. 102.

208

derea organizării celui de al doilea batalion de infanterie au fost achiziţionate din Rusia 644 puşt i cu cremene md. 1826, prevăzute cu baionetă7. Deci în total, în am-bele oşt iri au fost distribuite 6180 puşt i şi baionete md. 1808 şi/sau md. 1826. Ul-terior, pe măsură ce trupele de infanterie de linie au fost echipate cu armament mai modern – puşt i cu capsă – armele cu cremene, cu baionetele aferente, au fost distri-buite trupelor teritoriale, grăniceri în Ţara Românească şi jandarmi în Moldova. Ele au fost retrase definitiv din serviciu în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Baionetele ruseşt i md. 1808 şi 1826 erau asemănătoare ca formă şi inter-schimbabile. Baioneta avea lama de secţiune triunghiulară, cu şanţ pe latura super-ioară. Dulia avea ramă, un şanţ în formă de „Z” şi inel de fixare prevăzut cu şurub. Teaca era din piele neagră, cu extremitatea (vârful) din alamă. Când nu era montată la armă, baioneta era transportată în teacă, fiind fixată la centură sau la banderola pusă în bandulieră, pe şoldul stâng.

Caracteristici: Lungime totală: 444 mm; Lungime lamă: 376 mm; Lăţime

lamă (la bază): 23 mm; Lungime dulie: 67 mm; Diametru interior dulie: 22 mm.

2. Baioneta pentru puşca cu cremene de infanterie md. 1847 (1838) – Austria În anul 1846, autorităţile militare moldovene au comandat la armurierul

austriac Ferdinand Fruh wirth „1213 puşt i cu cremene cu baionetele lor” în vede-rea echipării celui de-al doilea batalion de infanterie din Moldova.8 Armele au fost livrate treptat (192 în 1847, 216 în 1848 şi 200 în 1849) pe măsură ce noile subunităţi ale batalionului erau create şi în funcţie de disponibilităţile financiare. Se pare că puşt ile erau md.1838, ultimul model cu cremene fabricat în Austria, deoarece puşt ile cu capsă, model Console sau Augustin, cu capsele aferente, erau prea scumpe pentru resursele financiare limitate ale Moldovei. Evenimentele re-voluţionare din 1848 au pus capăt livrărilor de arme din Austria. În aprilie 1851 doar 608 puşt i cu cremene austriece se aflau în dotarea armatei moldoveneşt i9. Se pare că aceste arme au fost livrate cu toate accesoriile, inclusiv baionete cu tecile respective10.

7 Documente privind istoria militară a poporului român. Ianuarie 1849 – decembrie 1856, Editura

Militară, Bucureşti, 1986, p. 178, 214-217. 8 Analele parlamentare ale României. Tom XV. Partea II, Bucureşti, p. 964 9 Documente privind istoria militară a poporului român. Ianuarie 1849 – decembrie 1856, Doc. 184,

p.214-215 (Înalta Poruncă de Zi Nr. 59 - 22 aprilie 1851. 10 Erich Gabriel, Die Hand- und Faustfauerwaffen der Habsburgischen Heere, Ősterreichischer

Bundesverlag , Wien 1990, p. 539-540.

Baionetă md. 1830 (1808).

209

Baioneta austriacă md. 1838 avea lama de secţiune triunghiulară, cu şanţuri pe toate cele trei laturi. Ea mai era cunoscută şi sub numele de „baionetă sistem Laukart” deoarece fixarea baionetei la ţeava puşt ii se făcea prin intermediul unui cârlig elastic plasat la brăţara superioară, dedesubtul ţevii. Dulia avea ramă şi un şanţ longitudinal în care intra nitul rectangular, de sub ţeavă. Spre deosebire de alte baionete cu dulie, fixarea baionetei Laukart se făcea prin simpla glisare a baionetei în lungul ţevii, până când lamela-cârlig se ridica şi agăţa rama duliei, împiedicând alunecarea duliei de pe ţeavă. Dacă se dorea scoaterea baionetei, se apăsa pur şi simplu lamela-cârlig cu degetul mare, până ce aceasta intra sub rama duliei, după care se trăgea baioneta în sus, scoţând-o de pe ţeavă. În acest fel nu mai era necesa-ră rotirea baionetei şi asigurarea ei cu inelul de siguranţă, ca la alte modele. Teaca era din piele neagră, cu extremitatea (vârful) din alamă. La partea superioară a tecii era fixat un cârlig lung din alamă permiţând agăţarea tecii la port-.baionetă. Când nu era montată la armă, baioneta era transportată în teacă, fixată la centură sau la banderola pusă în bandulieră, pe şoldul stâng.

Caracteristici: Lungime totală: 555 mm; Lungime lamă: 460 mm; Lăţime

lamă (la bază): 23 mm; Lungime dulie: 79 mm; Diametru interior dulie: 22 mm.

3. Baioneta pentru:

- carabina cu cremene, de dorobanţi călări – md. 1850 (1825), Belgia; - puşca cu capsă, de infanterie , md. 1851 1851 (1842), Belgia; - puşca cu capsă, de infanterie , md. 1859 (1822T), Franţa; - puşca cu capsă ghintută, de infanterie, md. 1861 (1822Tbis, 1842T şi

1857), Franţa;

Baionetă md. 1847 (1838) (Erich Gabriel, Die Hand- und Faustfauerwaffen der Habsburgischen Heere, Ősterreichischer Bundesverlag , Wien 1990, p. 539).

210

- puşca cu capsă ghintuită, de spahii, md. 1863 (1857), Franţa. În anul 1850 baronul R. A.

Barozzin, reprezentantul Ţării Româneşt i, a achiziţionat de la Liège, Belgia, un număr de 5100 carabine cu cremene, asemănătoa-re cu carabinele franceze de jan-darmi, md. 1825, pentru echiparea escadroanelor de Dorobanţi călări din Muntenia11. Aceste arme erau prevăzute cu baionete foarte ase-mănătoare cu modelul 1822 fran-cez.

După numai un an, în 1851 armata munteană a achiziţio-nat 5000 de puşt i de infanterie cu capsă, de la armurierul Auguste Francotte, din Liège, Belgia, pen-tru cele trei regimente de infante-rie. Acestea erau cópii ale puşt ilor cu capsă franţuzeşt i md. 1842.12 Armele erau echipate cu baionete, foarte asemănătoare cu modelul 1822, francez.

În anul 1859 Franţa a tri-mis spre România, cu o navă sar-dă, 25.000 de puşt i de infanterie cu capsă, dăruite de împăratul Na-

poleon al III-lea. Din acestea, 10.000 de puşt i erau destinate armatei române iar 15.000 urmau a fi expediate în Transilvania pentru a sprijini o eventuală revoltă a ungurilor împotriva autorităţilor habsburgice, deoarece se prefigura un conflict austro-franco-sard… Armele respective erau în majoritate modele mai vechi, puşt i de infanterie cu capsă md. 1822T şi 1842. În final, datorită scandalului diplomatic internaţional pe cale să fie declanşat, toate aceste arme au rămas în România şi au echipat unităţile moldoveneşt i, încă dotate cu puşt i cu cremene ruseşt i sau austriece sau pentru echiparea unor noi regimente de infanterie (nr. 6 şi 7). Puşt ile erau pre-văzute cu baionete md. 1822 sau variante apropiate ale acestora.

Între 1861 şi 1865 armata română a primit din Franţa 48.000 de puşt i de in-fanterie ghintuite, cu capsă, cu încărcare pe la gură iar între 1863 şi 1865, 10.000 de puşt i „de spahii”, asemănătoare cu cele de infanterie, dar ceva mai scurte, cu care au fost echipate escadroanele de dorobanţi călări. Şi aceste arme au fost prevă-zute cu baionete md. 1822, sau variante ale acestora.

11 Cornel I.Scafeş, Vladimir Zodian, Barbu Ştirbey, Bucureşti 1981, p. 125-127. 12 N.Iorga, Corespondenţa lui Ştirbei-Vodă, Vol. I, Bucureşti 1904, p. 436, 442.

Sergent de infanterie echipat cu puşcă md. 1859 (1822T) prevăzută cu baionetă md. 1850 (1822), cca. 1860.

211

Baionetele franceze md. 1822 şi variantele lor, fabricate atât în Franţa, cât şi în Belgia, care au echipat armele menţionate mai sus erau în linii mari asemănă-toare. Doar diametrul interior al manşonului diferea uneori, fiind adaptat diametru-lui exterior al ţevii puşt ii sau carabinei, în funcţie de timpul de armă şi de modifi-cările pe care acestea le-au suferit în decursul t impului prin înlocuirea ţevilor lise cu ţevi ghintuite (md. 1822 T bis şi md. 1842 T). Baioneta md. 1822 avea lama de secţiune triunghiulară, cu şanţ pe toate feţele. Dulia avea ramă, un şanţ în formă de „Z” şi inel de fixare prevăzut cu şurub. Teaca era din piele neagră, cu extremitatea (vârful) din alamă. Când nu era montată la armă, baioneta era transportată în teacă, fixată la centură sau la banderola pusă în bandulieră, pe şoldul stâng.

Caracteristici: Lungime totală: 531

mm; Lungime lamă: 464 mm; Lăţime lamă (la bază): 23 mm; Lungime dulie: 67 mm; Diametru interior dulie: 22 mm.

4. Baioneta pentru carabina de vânători, cu capsă, ghintuită, md.1856 (1854) – Austria

În anul 1856 au fost achiziţionate din

Austria 600 de carabine de vânători, cu capsă, ghintuite, md. 1854 (Dornstutzen).13 Aceste arme erau destinate echipării companiilor de elită (carabinieri) din cadrul regimentelor de infanterie din Ţara Românească. Carabinele erau prevăzute cu baionete cu dulie md. 1854 (Haubajonett).

În anul 1862 toate cele 600 de cara-bine au fost distribuite soldaţilor din Batalio-nul de geniu. În anul 1869 un număr de 200 de carabine ghintuite au fost repartizate Floti-lei de Dunăre iar în timpul Războiului de in-dependenţă al României, din 1877-1878, câ-teva batalioane de miliţii au fost de asemenea echipate cu astfel de arme. 13 Cornel I.Scafeş, Vladimir Zodian, op.cit., p. 125-127.

Baionetă md. 1850 (1822) - (Paul Kiesling, Bayonets of the world. The complete edition, S.I. Publicaties BV, Oosterbeek, 2009, p. 148)

Soldat de miliţii echipat cu carabină austriacă ghintuită, de vânători (Dornstutzen), md. 1856 (1854), cu baionetă, în vremea războiului de

independenţă, 1877-78.

212

Baioneta era foarte lungă, pentru a compensa lungimea mai mică a carabi-nei şi avea lama plată, cu şanţuri pe ambele feţe. Dulia avea guler, şanţ elicoidal spre dreapta şi inel de fixare prevăzut cu şurub. Baioneta era transportată într-o tea-că din piele neagră, întărită la partea superioară şi la bază cu alamă, având un cârlig pentru fixarea la port-baionetă.14

Caracteristici: Lungime totală: 715 mm; Lungime lamă: 595 mm; Lăţime

lamă (la bază): 32 mm; Lungime dulie: 110 mm; Diametru interior dulie: 24 mm.

5. Sabia-baionetă pentru:

- carabina de vânători md. 1858 (1846T), Belgia, Franţa; - muschetonul de artilerie md. 1863 (1829Tbis), Franţa În anul 1858 guvernul moldovenesc a cumpărat 200 de carabine de vână-

tori, cu capsă, ghintuite, de la firma Auguste Francotte din Liège, cópii ale carabi-nei de vânători, cu capsă, ghintuită, „cu tijă”, md. 1846T. Începând din anul 1861, guvernul român a achiziţionat din Franţa 7.500 carabine de vânători, cu capsă, ghintuite, sistem „Minié” pentru dotarea batalionului de vânători şi a celor preconi-zate a se înfiinţa în anii următori. Aceste carabine erau prevăzute cu săbii-baionetă.

Pentru echiparea soldaţilor din Regimentul de artilerie, în anul 1863 au fost achiziţionate din Franţa 3.000 de muschetoane de artilerie md. 1829Tbis. Acestea erau muschetoane prevăzute iniţial cu cremene, transformate cu capsă şi, ulterior, ghintuite. Muschetoanele erau prevăzute cu săbii-baionetă, foarte asemănătoare cu săbiile-baionetă md. 1846, din dotarea vânătorilor.15 Iniţial, aceste săbii-baionetă aveau inelul de fixare la gura ţevii mai mic decât la carabinele de vânători, dat fiind că şi diametrul exterior al ţevii muschetonului era mai mic. Când la muschetoanele md. 1829 T bis li s-a schimbat ţeava lisă cu una ghintuită, săbiile-baionetă md. 1846 ale vânătorilor s-au potrivit şi la muschetoanele de artilerie.

După 1870 carabinele vânătorilor pedeştri şi muschetoanele de artilerie au fost retrase din serviciu, fiind înlocuite cu puşt i de infanterie, respectiv, revolvere.

14 Erich Gabriel, op. cit., p. 546. Paul Kiesling, Bayonets of the world. The complete edition, S.I. Pub-

licaties BV, Oosterbeek, 2009, p. 24. 15 Henri Vuillemin, Du silex au piston.la grande aventure des fusils réglementaires français.1717-

1865, Tradition-Magazine. Hors Série No.2, Paris 1997, p. 78-81.

Baionetă md. 1856 (1854) - (Paul Kiesling, Bayonets of the world. The complete edition, S.I. Publicaties BV, Oosterbeek, 2009, p. 24).

213

Totuşi, săbiile-baionetă au fost purtate în continuare, ca armă albă de şold, de către artilerişt ii din bateriile pedestre (montate), până la începutul anilor 1890.

Sabia-baionetă md. 1858 (1846) avea lamă stil iatagan, plată, cu dublă cur-

bură, cu şanţuri pe ambele feţe. Săbiile-baionetă fabricate în Franţa aveau numele manufacturii şi data fabricaţiei gravată pe dosul lamei. Săbiile-baionetă fabricate în Belgia nu aveau marcaje pe lamă. Mânerul era din alamă, striat, fixarea la ţeava cara-binei făcându-se printr-un buton rotund din oţel şi o lamelă de arc dispusă pe partea stângă a acestuia. La versiunile ulterioare ale săbiei-baionetă, butonul de fixare de pe mâner a fost modificat şi avea o formă rectangulară. Această nouă variantă de armă a primit denumirea de „Sabre bayonette Mle 42 Modifié 59”. Garda era din oţel şi avea forma literei „S”, pe partea dinspre muchia netăioasă aflându-se locaşul pentru fixa-rea la ţeava carabinei. Teaca era din oţel, modelată după curbura lamei, cu inel de fixare şi bumb la extremitatea inferioară. În interior, teaca avea lamele elastice de fixare a săbiei-baionetă, care acţionau asupra feţelor laterale ale lamei16.

16 Horia Vladimir Şerbănescu, op.cit., p. 144-145. Paul Kiesling, op. cit. , p. 153.

Ofiţeri şi soldaţi din Batalionul de vânători, echipaţi cu carabine md. 1858 (1846), prevăzute cu sabie-baionetă, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Sabie-baionetă md. 1858 (1846), varianta I - (Paul Kiesling, Bayonets of the world. The complete edition, S.I. Publicaties BV, Oosterbeek, 2009, p. 153).

214

Caracteristici: Lungime totală: 695 mm; Lungime lamă: 570 mm; Lăţime lamă (la bază): 31,5 mm; Diametru interior inel fixare la gura ţevii: 23 mm.

6. Baioneta pentru puşca de infanterie Dreyse md. 1867 (1862) – Prusia

În anul 1867 România a achiziţionat 19.500 puşt i de infanterie „cu ac” Dreyse md. 1862, pentru a înlocui puşt ile de infanterie cu încărcare pe la gură existente în armata română.17 Armele erau fabricate la arsenalele din Sommerda, Spandau şi Danzig şi erau echipate cu baionetă cu dulie.

Armele au fost distribuite treptat trupelor de infanterie, vânători şi grăniceri (deveniţi dorobanţi din 1872) pentru a se familiariza cu ele. În timpul Războiului de independenţă a României din 1877-1878, aceste arme au fost iniţial distribuite trupelor de infanterie teritorială (dorobanţi), deoarece deve-niseră deja depăşite şi nu mai făceau faţă armamen-tului modern şi performant al armatei otomane. Ca urmare, înainte de trecerea trupelor române în Bul-garia, puşt ile Dreyse, cu baionetele aferente, au fost distribuite batalioanelor de miliţii şi formaţiunilor de Gardă Civică.

Baioneta puştii Dreyse avea lama cu secţiu-ne triunghiulară, cu şanţ doar pe faţa dinspre manşon. Dulia avea nervură, şanţ în „Z” spre dreapta şi inel de fixare. Teaca era confecţionată din piele neagră, cu întăritură din alamă la partea superioară şi inferioară. De partea superioară era sudat un inel prin care tre-cea cureluşa de fixare a tocului baionetei.18

17 Tablou recapitulativ de armele şi muniţii aflate la trupe şi în depouri.1874, în „Studii şi Materiale

de Muzeografie şi Istorie Militară” Nr.11/1978, Bucureşti, 1978, p. 300. 18 Klaus Lübbe, Deutsche Seitengewehre und Bajonette. German side arms and bayonets. 1740 –

1945, Niemann Verlag, Hamburg, 2000, p. 32. Paul Kiesling, op. cit., p. 204.

Grigore Capşa, în uniformă de soldat din Garda Civică, echipat cu puşcă de infanterie Dreyse, md. 1867 (1862), cu baionetă, în vremea războiului de inde-

pendenţă din 1877-1878.

Sabie-baionetă md. 1858 (1846), varianta II - (Paul Kiesling, Bayonets of the world. The complete edition, S.I. Publicaties BV, Oosterbeek, 2009, p. 155).

215

Caracteristici: Lungime totală: 573 mm; Lungime lamă: 495 mm; Lăţime

lamă (la bază): 18 mm; Lungime dulie: 70,5 mm; Diametru interior dulie: 21 mm.

7. Baioneta pentru puşca de infanterie Peabody md. 1868 (1865) –U.S.A. În 1868 infanteria română a

fost echipată cu prima armă cu încăr-care pe la culată care trăgea un cartuş metalic. Au fost achiziţionate de la firma Tool Company din Providence, Rhode Island, S.U.A., 25.000 puşt i de infanterie Peabody md. 1868 (1865).19 Armele au fost distribuite treptat uni-tăţilor de infanterie de linie şi de vână-tori şi au constituit cel mai eficient armament de infanterie din dotarea armatei române din vremea Războiu-lui de independenţă a României.

După război, puşt ile Peabody au fost retrase din serviciul activ, dar au fost păstrate în rezervă până la în-ceputul secolului al XX-lea.

Puşca era echipată cu o baio-netă cu dulie şi avea lama în secţiune triunghiulară cu şanţuri pe toate cele trei feţe. Dulia avea guler, şanţ în zig-zag şi inel de fixare. Teaca era din pie-le neagră cu întărituri din alamă la ex-tremităţi. Baioneta era purtată pe şol-dul stâng, fiind prinsă de centură printr-o port-baionetă.20

19 Cornel Scafeş, Din istoricul dotării armatei române. Puşca Peabody, în „Studii şi Materiale de

Muzeografie şi Istorie Militară” Nr.10/1977, Bucureşti, 1977, p. 190. 20 Nicolae C. Constantinescu., Armele de foc portative şi tragerea lor, Bucureşti 1890, p.57, Lt.–

colonel Petre Vasiliu Năsturel, Curs elementar de artilerie. II. Armele portative, Bucureşti, 1893, p. 128.

Baionetă Dreyse, md. 1867 (1867) - (Paul Kiesling, Bayonets of the world. The complete edition, S.I. Publicaties BV, Oosterbeek, 2009, p. 204).

Sapeur şi gornist din infanteria de linie, în uniforme de mare ţinută, md. 1873. Gornistul este echipat cu puşcă

Peabody , md. 1868 (1865), cu baionetă.

216

Caracteristici: Lungime totală: 523 mm; Lungime lamă: 458 mm; Lăţime

lamă (la bază): 20 mm; Lungime dulie: 65 mm; Diametru interior dulie: 18,5 mm.

8. Baioneta pentru puşca de infanterie Krnka md. 1877 (1856/69) – Rusia.

În iunie 1877, după proclamarea independenţei de stat şi declararea războiu-lui către Imperiul ottoman, România a achiziţionat din Rusia 15.000 de puşt i Krnka, md. 1856/69 pentru a înlocui puşt ile Dreyse din dotarea regimentelor de doro-banţi. Puşca Krnka era o armă transforma-tă, cu încărcare pe la culată, provenind din puşca cu capsă „de şase linii” (cal. 15,24 mm), md. 1856.

Puşt ile Krnka, şi baionetele aferen-te, au fost puţină vreme utilizate în armata română, fiind înlocuite după numai câţiva ani cu puşt ile Henry-Martini, md. 1879.

Puşca Krnka era echipată cu baio-netă cu dulie, md.1856. Aceasta avea lama cu secţiune triunghiulară, cu un foarte mic şanţ pe faţa dinspre dulie. Dulia avea ramă, un şanţ în formă de „Z” şi inel de fixare prevăzut cu şurub.21 În conformitate cu modul specific rusesc de a transporta baio-netele, acestea erau fixate în permanenţă la ţeava puşt ii şi nu aveau teacă.

21 Paul Kiesling, op. cit., p. 413.

Baionetă Peabody , md. 1868 (1865) - (Lt.-colonel P. V. Năsturel, Curs elementar de artilerie. II. Armele portative, Bucureşti, 1893).

Sergentul voluntar Romulus Pelimon, din Batalionul de geniu, echipat cu puşcă Krnka, md

1877 (1856/1869), cu baionetă, în timpul războiului de independenţă din 1877-1878.

217

Caracteristici: Lungime totală: 572 mm; Lungime lamă: 495 mm; Lăţime

lamă (la bază): 21,9 mm; Lungime dulie: 67,2 mm; Diametru interior dulie: 21 mm.

9. Sabia-baionetă pentru puşca de infanterie Henry-Martini md. 1879 - Austro-Ungaria, Germania

Pentru uniformizarea

armamentului de infanterie auto-rităţile militare româneşt i au achiziţionat în anul 1879 o nouă armă, puşca Henry-Martini md. 1879. Aceasta era o versiune a puştii britanice Martini-Henry md. 1871, fiind fabricată la fir-mele Steyr, din Austro-Ungaria şi Witten, din Germania. Din totalul de 142.000 de puşt i produse între 1879 şi 1885, cea mai mare parte au fost realizate la Steyr.

Puşt ile fabricate la am-bele firme erau echipate cu să-bii-baionete foarte asemănătoa-re cu sabia-baionetă a puşt ii Kropatschek md. 1878 fabricată tot la Steyr pentru marina fran-ceză. Săbiile-baionetă de pro-ducţie austriacă erau fabricate la Steyr iar cele ale puşt ilor fabri-cate în Germania erau realizate de firma Alex Coppel din Solingen. Săbiile-baionetă pro-duse de ambele firme erau iden-tice.22

22 Cornel Scafeş, Din istoricul dotării armatei române - puşca Henry-Martini, în „Studii şi Materiale

de Muzeografie şi Istorie Militară” Nr. 9/1976, Bucureşti, 1976, p. 101-107.

Baionetă Krnka, md. 1877 (1856) - (Paul Kiesling, Bayonets of the world. The complete edition, S.I. Publicaties BV, Oosterbeek, 2009, p. 415).

Manechin îmbrăcat în uniforma Regimentului 6 dorobanţi, din 1880, prezentat la Expoziţia Universală de la Paris, din 1899. Este echipat cu puşca Henry-Martini, md. 1879, cu baionetă.

218

Lama săbiei-baionetă md. 1879 avea secţiu-

nea în formă de „T” cu vârful bont şi dublu tăiş. Mânerul avea plăsele din lemn cu un şurub pe partea dreaptă. Garda avea pe o parte inel de fixare la gura ţevii iar pe cealaltă parte avea un braţ posterior re-curbat spre lamă, cu bumb la extremitate. Pe partea dreaptă a gărzii era inscripţionată seria armei. Teaca era din oţel, cu secţiune ovală, aplatizată, cu inel de fixare la cureaua port baionetei şi bumb sferic la partea inferioară.23

Pe partea stângă a lamei, lângă gardă, era în-scris numele producătorului „STEYR”, urmat de anul de fabricaţie, având dedesubt iniţialele OE peste WG, de la „Oesterreichische Waffenfabrick Gesellschaft”. Baionetele produse de Alex Coppel aveau gravat pe partea stângă a lamei, lângă gardă, emblema fabrican-tului. Pe dosul lamei erau marcate, cu litere mici, ini-ţialele celui care a recepţionat arma.

Începând din 1893, când infanteria română a început să fie echipată cu arme cu repetiţie, puşt ile Henry-Martini şi baionetele lor au fost trecute în rezervă. În timpul campaniei din 1916 mii de puşt i Henry-Martini au fost distribuite batalioanelor de miliţii şi ca urmare au fost capturate în număr mare de armatele Puterilor centrale.

23 Nicolae C. Constantinescu., op. cit., p.58, Paul Kiesling, op. cit., p. 415.

Soldat român de infanterie, pe frontul din Moldova, în vara anului 1917.

Deşi este înarmat cu puşca Mannlicher md. 1893, are la şold

baioneta Henry -Martini, md. 1879.

Baioneta Henry -Martini, md. 1879 - (Lt.-colonel P. V. Năsturel, Curs elementar de artilerie. II. Armele portative, Bucureşti, 1893).

219

Unele din săbiile-baionetă md. 1879 capturate au fost repartizate unor uni-tăţi de linia a doua. Multe din acestea au fost chiar modificate pentru a se putea fixa la ţeava unor puşt i de model mai vechi. Un număr de săbii-baionetă au fost trans-formate în Germania prin adăugarea unui record la inelul de fixare la gura ţevii, pentru a se putea monta la puşca germană Gewehr 88.24

Caracteristici: Lungime totală: 664 mm; Lungime lamă: 523 mm; Lăţime lamă maximă: 21 mm; Diametru interior inel fixare la gura ţevii: 18 mm.

10. Baioneta puştii de infanterie Mannlicher md. 1893 – Austro - Ungaria

La începutul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea infanteria română a

fost echipată cu primele arme cu repetiţie, puşt ile Mannlicher md. 1892 şi md. 1893. Ele au fost produse la fabrica Steyr din Austro-Ungaria. În perioada 1892-1913 au fost livrate armatei române 271.130 puşt i Mannlicher. În anul 1913 Ro-mânia a mai comandat firmei din Steyr încă 175.000 puşt i Mannlicher md. 1893, însă doar 102.806 arme au fost livrate până în august 1914 când a izbucnit primul război mondial. Armata română a intrat în război în august 1916 şi la acea dată era echipată cu 373.936 puşt i de infanterie md. 1893.25

Puşca Mannlicher md. 1893 avea un pumnal baionetă asemănător baionetei germane md. 1871/84 care se putea monta la puşca Gewehr 88. Lama avea şanţuri pe ambele feţe, cu marginile rotunjite, iar sub gardă erau gravate iniţialele OE deasupra lui WG. Mânerul avea o formă ondulată, care permitea o prindere mai bună şi era prevăzut cu plăsele de lemn fixate cu două nituri. Pe capul mânerului, sub butonul de

24 Klaus Lübbe, op. cit., p. 254. Paul Kiesling, op. cit., p. 277. 25 România în Războiul Mondial. 1916-1919, Volumul I, Capitolele I-VIII, Anexa 7, Bucureşti 1934.

Grup de militari din Regimentul 27 infanterie, cu ocazia unor manevre în primul deceniu al secolului al XX-lea. Sunt înarmaţi cu puşti Mannlicher md. 1893, cu baionetă.

220

fixare la ţeava puşt ii, era aplicat uneori un poanson reprezentând două lănci încruci-şate, cu flamuri, a căror semnificaţie nu este încă stabilită. Pe partea opusă a capului

mânerului era paonsonat marcajul specific al armatei române, acvila încoronată şi cruciată, cunoscut sub numele de „Romanian Phoenix” în literatura străină de specialitate. Garda avea inel de fixare la gura ţevii, pe o latură fiind înscrisă seria baionetei.

Teaca baionetei puşt ii Mannlicher md. 1893 era identică cu cea a puşt ii Mannlicher md.1888/90. Ea era confecţionată din tablă de oţel cu cârlig de fixare la port-baionetă şi bumb terminal. Pe cârligul de fixare era marcajul românesc specific, o acvilă încoronată şi cruciată, alături de iniţialele producăto-rului, OE peste WG. Pe teacă mai erau trecute ulti-mele două cifre de la seria de pe baionetă.

Poziţia de neutralitate adoptată de România la izbucnirea primului război

mondial, în 1914, a determinat Austro-Ungaria să înceteze livrările de armament pen-tru armata română, astfel că din comanda de puşt i Mannlicher md. 1893 lansată în anul 1913 circa 75.000 de arme, aflate în diferite stadii de execuţie, să fie blocate în Austro-Ungaria. Puşt ile Mannlicher md. 1893 aflate în faze avansate de producţie au fost ter-minate şi, chiar dacă erau în calibrul românesc de 6,5x53R, au intrat în dotarea armatei austro-ungare sub denumirea de „6.5 mm Rumaniches Repetier Gewehr”. Puşt ile aflate în stadii mai puţin avansate de fabricare au fost produse în calibrul austriac, 8x50R, fiind denumite „8 mm M.93 Adaptiertes Rumanisches Repetier Gewehr”. Aceste arme au fost prevăzute cu baionete pumnal md. 1893 obişnuite, cele ale puşt ilor de calibrul 8 mm având desigur un inel de fixare la gura ţevii mai mare.

În anul 1912 un mare număr de baionete md. 1893 au fost vândute de firma Steyr Forţelor de Voluntari Irlandezi (Irish Volunteer Force) pe baza unui contract prin care aceste formaţiuni urmau să primească 12.000 puşt i cu repetiţie Mannlicher md. 1904, foarte asemănătoare cu modelul românesc însă calibrate pentru cartuşul 7,92x57 mm. Unele baionete erau marcate cu vulturul românesc pe capul mânerului ceea ce ne face să credem că au făcut parte din lotul confecţionat pentru armata română.26

26 Michael Curran, La Collection de baïonnettes en Irlande, 3e partie, în „Le Journal de l’Association

Francaise des Collectionneurs de Baïonnettes”, Nr. 17/Avril 2001, p. 24-25.

Baionetă Mannlicher md. 1893. Baionetă Mannlicher md. 1893.

221

Multe puşt i Mannlicher md. 1893 româneşt i, cu baione-tele lor au fost capturate de tru-pele austriece, germane, bulgare şi turceşt i, în timpul dezastroa-sei campanii din anul 1916 şi au fost utilizate pentru echiparea trupelor proprii. Unele din baio-netele md. 1893 capturate de turci au fost modificate în anul 1935 pentru a se putea fixa la puşt ile turceşt i Mauser md. 1890, md. 1893, md. 1903, md. 1935 şi md. 1938. Aceste baio-nete aveau pe capul mânerului, în afara poansoanelor româneşt i specifice, marcajul AS.FA. (Askari Fabrika, adică fabrica de armament de a Turciei)27.

Caracteristici: Lungi-me totală: 380 mm; Lungime lamă: 255 mm; Lăţime lamă maximă: 27,2 mm; Diametru interior inel fixare la gura ţevii: 14 mm.

BAYONETS OF THE ROMANIAN ARMY. PART I. 1830 – 1900

The study presents for the first time in Romania the types of bayonets used by Ro-manian infantry units from 1830 to 1900.

It starts with a short introduction concerning the origin of these edged weapons and their first utilisation by the wallachian and moldavian armies at the beginning of 19th century. The bayonets are presented in chronological order, according the year when they saw service into the Romanian armed forces. The year when the weapon was first adopted in a particular country was marked with round brackets and is also indicated the country where it was originally manufactured or designed.

For every t ype of bayonet there is a short presentation about the number of fire arms (muskets, carbines and rifles) associated with the respective bayonet, the description of the bayonets, their most important dimensions and the modifications they suffered along the time.

The study is accompanied by drawings and photos which present the bayonets and the way they were carried and used into the service.

27 Paul Kiesling, op. cit., p. 492.

Infanterişti români în tranşee, în vara anului 1917. Soldatul din prim plan are la şold baioneta Mannlicher md. 1893.

222

TUNUL FLAK 36 DE 37CM/L57 PRODUS DE RHEINMETALL AFLAT ÎN COLECŢIA MUZEULUI MARINEI ROMÂNE

Andrei Vochiţu∗

Tunul Rheinmetall de 37 mm din colecţia Muzeului Marinei este cunoscut

sub denumirea sa oficială de 3,7cm Flak 36 şi este tunul cu cel mai mic calibru din categoria medie a artileriei germane anti-aeriene. Precursorul său, Flak 18 a fost desemnat să facă parte din categoria pieselor de calibru mediu în 1935, când a in-trat în serviciul armatei germane. Această armă a fost construită în Elveţia de către concernul german Rheinmetall pentru a evita stipulaţiile Tratatului de la Versailles ce interzicea Germaniei achiziţia or producerea de armament greu. La acea vreme, acest model era cunoscut drept ST-10 sau Solothurn S10-100, după denumirea uzi-nelor elveţiene ale concernului german menţionat. În forma sa iniţială, tunul şi ture-la erau montate pe un şasiu greu şi complex cu două axe, care nu permitea o mon-tare rapidă în poziţia de luptă. După ce au scos tunul Flak 30 de 2 cm, până la perfecţionarea modelului de acelaşi calibru, anume Flak 38, Rheinmetall a încercat să realizeze ceva puţin mai eficace decât tunul de 20mm, produs şi ed Gustloff (pe care Muzeul Marinei îl are în colecţie), şi conform tendinţei generale la timpul res-pectiv în cercurile inginereşt i a considerat îndeajuns să sporească calibrul de la 20 mm la 37 mm. Când a venit vorba de montare pe un şasiu au decis să folosească un

∗ drd., muzeograf, Muzeul Marinei Române.

Secţiune a tunului Rheinmetall de 37 mm oferit de statul german României în cadrul acordurilor de împrumut din timpul războiului. Preluat din manualul original al tunului aflat în Fondul Documentar al

Bibliotecii Muzeului Marinei Române

223

model ce nu era altceva decât un afet pentru tunuri medii cu picioare laterale de susţinere care era susţinut de două axe cu roţi care rabatau când venea vremea montării în poziţie de tragere. Ceea ce a rezultat a fost un tun de trei ori mai greu decât modelul anterior de 20 mm dar care din păcate nu avea o bătaie eficace împo-triva ţintelor aeriene mai mare doar cu 300 de metri decât a modelului Flak 30. Armata nu a fost foarte impresionată de acesta şi au fost construite relativ puţine în perioada 1935-1936. Aşadar, Rheinmetall a hotărât să îmbunătăţească arma şi a în-locuit şasiul cu unul ce era practic o copie virtuală mărită a şasiului tunului de 20 mm, mai uşoară şi mai lesne de pus în acţiune, deşi performanţele balistice au ră-mas aceleaşi. Cu toate acestea proiectilul mai greu, conţinând o cantitate mai mare de explozibil a compensat raza relativ redusă, iar tunul Flak 36 s-a constituit în li-nia de bază a apărării împotriva atacurilor aeriene1.

Producţia de Flak 18 a încetat în 1936, acelaşi an în care au intrat pe banda de producţie noile modele de Flak 36. Aparent design-ul noului tun era acelaşi cu cel al precursorului său din timpul primului război mondial, însă la o mai minuţioa-

să cercetare se observau multe îmbunătăţiri, precum noul tip de muniţie mai efi-cientă, care folosea numai o singură bandă de fugă. Ture-la suferise modificări, de asemenea, permiţând monta-rea tunului pe şasiuri cu o singură axă. Aparatul optic era îmbunătăţit , permitea o mai bună urmărire a ţintei aeriene.

În ansamblu, tunul era mult mai uşor de folosit , singura variantă ce a suferit mici retuşuri până la începe-rea celui de-al doilea război mondial fiind Flak 37 care nu diferea de modelul din anul precedent decât prin adăuga-re unui sistem de ochire mai complex, care folosea un me-canism de ceas pentru calcu-larea traiectoriei posibile a ţintei2.

Flak 36 a fost produs în cantităţi industriale, până în august 1944 înregistrându-

1 Ian V. Hogg, Anti-Aircraft Artillery, Marlborough: The Crowood Press Ltd, 2002, p. 102. 2 http://www.lonesentry.com/manuals/german_aa/gaa7_german_antiaircraft_aa_guns.html

Cel de-al doilea model de Flak 36 îmbunătăţit folosea un şasiu similar tunului de 20 mm

224

se numai pentru Luftwaffe 4211 comenzi3. Marina germană a folosit diferite variante ale acestui t ip de tun montat pe mai multe tipuri de turele de punte, existând chiar şi o variantă pentru amplasarea pe submarine. Au existat de asemenea câteva tipuri de turele autopropulsate, câteva care au fost montată în grabă pe şasiuri de blindate con-vertite ulterior în tanchete, iar unele au fost montate pe şenilete (SdKfz 7/2). În mod normal tunul era deservit de un echipaj format din 7 soldaţi, dar Armata Germană a renunţat din 1944 la telemetrist .

În ceea ce priveşte modalitatea de alimentare cu muniţie, aceasta se făcea prin încărcătoare de câte 6 cartuşe prin partea stângă a culatei. Tuburile rase erau aruncate afară printr-o deschidere cu patină culisantă. La piesa aflată în colecţia Muzeului Marinei Române, partea din dreapta a culatei este deteriorată în proporţie de 80%, drept pentru care nu se poate stabili dacă patina culisa pe verticală sau pe orizontală. Cert este faptul că, modelul avansat M43 ce a descins din piesa în discu-ţie, trăgea cu culata blocată toate cele 8 cartuşe pe care le avea încărcătorul acestui model4.

După doi ani de la debutul ostilităţilor, Flak 36 şi 37 au devenit componen-ta de apărare standard împotriva avioanelor inamice care zburau la joasă înălţime şi erau organizate în baterii de câte 9 sau 12 tunuri. Multe din ele erau montate pe turnuri special amenajate, pentru a le permite o manevrare convenabilă de 360 de grade în jurul axului turelei şi erau de obicei amplasate în jurul obiectivelor impor-tante. Existau de asemenea, garnituri de trenuri special amenajate care purtau o se-rie de tunuri Flak 36 pe tot cuprinsul Reichului acolo unde era nevoie, putând fi la faţa locului într-o perioadă scurtă de timp. Ocazional a fost folosit şi ca tun antitanc (deşi exista modelul special desemnat pentru lupta anti-car din aceeaşi categorie Pak 36 de 37mm, produs tot de Rheinmettal). În acelaşi scop, pe Frontul de Est a fost găsită o soluţie folosind această piesă cu un cartuş de manevră (fără proiectil) pe ţeavă introducându-se o grenadă antitanc într-o manieră similară puşt ilor anti-tanc. Producţia de Flak 36 şi Flak 37 a continuat până la finele războiului în trei mari centre, dintre care unul se afla în Cehoslovacia, cu toate că piesa nu era una uşor de produs şi costurile nu erau mici. Acest fapt a dus la înlocuirea sa spre sfâr-şitul conflagraţiei cu Flak 43 (sau M43).

În ceea ce priveşte mecanismul de executare a tragerii, acesta era compus dintr-o ţeavă monobloc darea focului automat efectuându-se prin folosirea forţei cinetice rezultată în urma reculului şi prin acţiunea reziduurilor de gaze într-un mod similar cu cel întâlnit la modelul Flak 38 de 2 cm. Ţeava în partea din spate are o cămaşă metalică cu orificii pentru răcire. Exemplarul de la muzeu are parafla-căra vopsită în culoare neagră. Pe ţeavă, în partea stângă, jos lângă furcă este in-scripţionat pe verticală: 37 mm tun A.A. şi Naval, Md. 1936, Ţeava nr. 1.

Corpul este format dintr-o bază şi 2 părţi laterale de formă triunghiulară ca-re au câte o porţiune ridicată pe fiecare parte pentru susţinerea suportului cilindric de la baza tunului. Un număr de 3 scaune ajustabile deserveau membrii echipajului, unul în dreapta pentru tunar, unul în stânga faţă pentru cel care lua ţinta şi unul în

3 Chris Bishop ed. The Encyclopedia of Weapons of World War Two, Metrobooks, 2002, p. 167. 4 Jhon Campbell, Naval W eapons of World War Two, London:Conway, 2002, p. 255.

225

stânga spate pentru cel care opera cu încărcătorul. La varianta navală, acesta din urmă lipseşte, soldatul care executa operaţiunea de tragere stând în picioare.

Furca de susţinere a ţevii este turnată, mecanismul de recul fiind turnat în corpul compact. Mecanismul de recul este format din cilindrul de recul şi recuperato-rul aflat dedesubt. La piesa de la muzeu, pe cilindrul cu lichid pentru frânarea recului este inscripţionat pe orizontală: Conţinut 2150 l, golire 0010 l. Compensatorul este încastrat, fiind compus din două cilindre cu arc pe interior, unul de fiecare parte.

La varianta folosită pe şasiu fix terestru sau mobil, mecanismul de mane-vră în direcţie este comandat de la roata din stânga din cele două roţi aşezate pa-ralel în partea din spate sus a corpului tunului. La varianta cu turelă navală, pen-tru punte, aşa cum se poate observa şi la exponatul în discuţie, cele două roţi paralele, cu axul pe verticală, se află aşezate în partea din faţă a tunului, la o înăl-ţime de cca. 80 cm, iar roata din stânga foloseşte la manevra în înălţime a ţevii, de la roata din dreapta executându-se manevra de pivotare. Turela navală mai conţine o roată perpendiculară pe planul descris de axul ce uneşte centrele celor două roţi paralele, folosită pentru manevra în orizontală a ţevii. Diametrul unei roţi de manevră este de 27 cm.

Darea focului se face prin apăsarea unei pedale din cele două care se află în faţa scaunului din dreapta ţevii. Această pedală este conectată la mecanismul de darea focului printr-un sistem de pârghii şi un trăgaci (declanşator).

Mecanismul de ochire de pe Flak 36 este cunoscut sub numele de Flakvisier 36. Deasemenea pe multe piese era montat modelul de sistem optic Flavisier 33 sau 35. Flakvisier 35 este un sistem format dintr-un galvanometru cu oglindă cu un mecanism de calculare funcţionând pe principiul cursului şi a vitezei ţintei. Dacă aceasta este ţinută în centrul marcajelor şi sunt făcute setările necesare pentru distanţa reală până la ţintă, viteză, cursul şi unghiul de traiectorie, atunci ţeava tunului se află într-un aliniament perfect pentru a trimite următorul proiectil (având dată viteza iniţială a acestuia) pe traiectoria viitoare a ţintei. Setarea pentru curs este făcută cu ajutorul unui marcaj în plan orizontal care se menţine paralel la cursul estimat al avionului. În acelaşi t imp setarea pentru unghiul de fugă (traiecto-rie) este comunicată de un marcaj în plan vertical5. Sistemul de ochire lipseşte la exponatul prezentat aici.

Acest t ip de tun s-a aflat în dotarea distrugătoarelor de tip „M” şi „R” din Marina Română. De asemenea, s-a aflat în compunerea apărării antiaeriene a puito-rului de mine „Amiral Murgescu” şi a canonierelor din clasa „Eugen Stihi”. La Dunăre, tunul s-a aflat la bordul monitoarelor de tip „Kogălniceanu” până în 1961. Este posibil, ca modelele de vânătoare de submarine intrate în serviciul Marinei regale în 1944 să fi avut ca şi componentă antiaeriană Flak 36. Exemplarul din cur-tea Muzeului Marinei Române, provine de pe nava şcoală „Mircea” unde a funcţi-onat până în 19576.

Desemnat: Flak 36/37mm Intrat în serviciu: 1936 (în dotarea Marinei Române din 1939)

5 http://www.lonesentry.com/manuals/german_aa/gaa7_german_antiaircraft_aa_guns.html 6 Georgeta Borandă, Ion Ionescu, Marian Moşneagu, Noi contribuţii la istoria marinei române, Ed.

Muntenia &Leda, Constanţa, 2001, pp. 150-171.

226

Greutatea ţevii: 66,5 kg Greutate totală: 270 kg Lungimea ţevii: 2112 mm (57 calibre) Cadenţă: 150-180 lovituri/minut Greutatea unui proiectil: perforant 0,68 kg exploziv 0,64 Kg Viteza iniţială a proiectilului: 745 m/s (max. 840 m/s) Bătaia maximă orizontală: 6 583 m Plafon: 4 800 m Plafon efectiv: 2 000 m Ghinturi: 20 Elevaţie: de la -8o la 85o Travers: 360o Rata traversului Rapid: 35,5 ture pentru 360o Normal: 89 ture pentru 360o

THE FLAK 36 CANNON BY 37CM/L57 MADE BY RHEINMETALL

FROM THE ROMANIAN NAVAL MUSEUM CANNONS COLLECTION

The Rheinmetall cannon from the Romanian Naval Museum cannons collection is well known like 3,7cm Flak 36 and is the cannon with the smallest caliber from the German anti-air average artillery category. His ancestor, Flak 18, was nominated to be part from the average caliber cat egory, in 1935m when he entered in German Army service. This weapon was constructed in Switzerland by the Rheinmetall German concern for avoiding the conditions from the Versailles Treaty in which was interdict to Germany buying or producing of heavy weapons.

227

FRAGMENTE TEXTILE DE LA ŞANTIERUL ARHEOLOGIC MÂNĂSTIREA FORTIFICATĂ ANINOASA, jud. ARGEŞ

Ilie Aurora – Florentina*

În anul 2009 au fost predate spre restaurare – conservare Laboratorului de restaurare textile fragmente ale unui veşmânt descoperit într-un mormânt de la mânăstirea fortificată Aninoasa. Ca perioadă şi locaţie în curtea mânăstirii, ar fi vorba despre resturile pământeşt i ale Alexandrei Vlădescu (născută Creţulescu), decedată în anul 1677 şi înmormântată în curtea mânăstirii.

Împreună cu fragmentele de veşminte cu broderie, bumbi şi găitane din fir de metal galben sau alb, au mai fost aduse la Muzeul Militar Naţional Regele Fer-dinand I pentru a fi restaurate, alte zeci de piese şi monede din metal care au fost preluate în lucru de către colegii din cadrul laboratorului de restaurare metale.

Toate aceste obiecte au fost descoperite în cercetările arheologice de la mânăstirea Aninoasa – Biserica Sf. Nicolae, jud. Argeş, campania august – septem-brie 2008.

Mânăstirea Aninoasa este ridicată pe malul stâng al Râului Bratia, în partea de răsărit şi miazăzi a satului, la aproximativ aceeaşi distanţă de şoseaua Piteşt i-Câmpulung şi de cea spre Domneşt i, Corbi şi Nucşoara.

Familia Vlădeşt ilor, boieri pământeni din Muntenia, este cunoscută din prima jumătate a veacului al XV-lea, având urmaşi până astăzi.

Contemporan cu Mihai Viteazul, boierul Tudoran Vlădescu este amintit de către D. Bejan, care arată că în 1586, acesta avea rangul de postelnic, iar în 1600 era vel portar, apoi vel pitar, pentru ca în 1620 să fie menţionat în documente ca vel sluger. După anul 1622 – din nou vel pitar, iar în 1634 era biv vel sluger. În 1632 îşi împarte averea celor trei fii ai săi – Iane, Badea şi Pârvu.

Badea este amintit în anul 1600 cu rangul de velichi postelnic, pentru ca în timpul domniei lui Grigore Ghica (1659-1660)să fie menţionat şi drept capuchehaie.

În ce-l priveşte pe Pârvu Vlădescu, acesta avea între anii 1638 şi 1642 rang de spătar, apoi devenind vistier. În anul 1656 a zidit o frumoasă biserică. Numele său, al soţiei (Anca) şi al celor trei coconi (Bălaşa, Constantin şi Şerban) sunt în-scrise pe pisania acesteia.

Pârvu moare ucis (în 1658) la porunca lui Mihnea al III-lea la Gura Teleajenului. În anul 1661 osemintele i-au fost strămutate de către soţie, fiind în-mormântat în partea dreaptă a bisericii sale.

Al treilea moştenitor al slugerului Tudoran, Iane, a decedat înainte de 1642. În grija soţiei Chera (fiica lui Drăghici, vornic ot Cornăţeni şi soră a lui Socol, ma-rele clucer) au rămas cei doi copii: Tudoran (prea tânăr pe atunci pentru a purta vreun rang boieresc) şi Catrina (ulterior soţie a lui Ion clucer sin Duminică, căpitan ot Lipia).

Ştefan Greceanu adună 55 de documente privitoare la acest Tudoran. Între anii 1654 şi 1664 avea rangul de paharnic, între 1665 şi 1668 - clucer, în 1669 -

* expert restaurator textile, Muzeul Militar Naţional.

228

pitar, între 1670 şi 1673 - agă, în 1674 - vel clucer şi între 1674 şi 1677 apare ca biv vel clucer, ulterior devenind monahul Teodosie.

Anul naşterii sale nu este sigur (cca.1620). El se căsătoreşte cu Alexandra (din neamul boierilor Creţuleşt i, soră cu marele logofăt Radu şi cu Pădure Creţulescu). Tudoran este cumnat cu spătarul Negoiţă Văcărescu şi văr primar cu copiii lui Badea şi Pârvu Vlădescu (fraţii tatălui său). Avea, deci, rude din cele mai însemnate familii de boieri pământeni (Creţuleşt ii, Bucşanii, Văcăreşt ii, Rudenii etc.)

Preda este singura fiică a lui Tudoran şi a Alexandrei ajunsă la vârsta căsă-toriei (cel puţin singura atestată documentar). Urmând exemplul unchiului său (vis-tierul Pârvu), cu 21 de ani mai târziu, Tudoran începe zidirea unei biserici de curte (în 1677), transformată ulterior (la moartea Alexandrei, în a doua parte a aceluiaşi an) în mănăstire de călugări. Înainte exista la Aninoasa o bisericuţă mică, pe care Tudoran o înlocuieşte cu marea mănăstire.

La 23 iulie 1677, Tudoran nu era încă monah, însă la 20 septembrie 1677 fusese călugărit , după cum reiese din pisania mânăstirii. Deci intră în monahism în august sau septembrie 1677, când, lăsând cinstea şi boieria de bunăvoie, s-a împo-dobit cu cinul călugăresc, făcându-se frate cetei îngereşti.

Evlaviosul ctitor a închis ochii în pace în anul 1695. Lucrarea sa de înfrumuseţare şi înzestrare a Aninoasei a fost continuată de

către Daniil, egumen între 1704 şi 1716 (devenit apoi episcop de Buzău). Daniil a fost egumen până în 1716, apoi episcop de Buzău până în 1719, când, din septem-brie, devine mitropolit al Ungrovlahiei, după retragerea grecului Mitrofan (rămâ-nând în această funcţie până la moarte – august 1732).

Daniil a donat Mânăstirii Câmpulung moşia Şerbăneşt i, ca act de recunoşt in-ţă pentru perioada în care a stat aici (atestat de Nicolae Iorga, care aminteşte manus-crisul extras din A păcătoşilor mântuire, conceput de către Daniil la Câmpulung), dar şi ca îndemn la o bună purtare faţă de Aninoasa, mânăstirea sa de metanie.

Considerat al doilea ctitor al acesteia, în perioada 1722 – 1730 a restaurat-o, înzestrând-o şi cu noi moşii (Urecheşt i, Râmnicu-Sărat, Voiceşt i).

Considerat ca desăvârşitor al treimii ctitorilor aninoşani, prin zidirea para-clisului cu hramul Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, în anul 1733, pe latura de nord, Mihail Cojoceanu sau Tărtăşescu a fost egumen al mânăstirii între anii 1771 – 1776.

Egumenul Mihail Cojoceanu sau Tărtăşescu, împreună cu mitropolitul Daniil şi cu monahul Teodosie formează triunghiul ctitorilor mânăstirii Aninoasa, numele lor neputând fi omise în veci din pomelnicele permanente ale locaşului pe care l-au întemeiat şi restaurat.

Restaurarea unor piese şi obiecte de artă, aparţinând patrimoniului cultural naţional, implică necesitatea efectuării de investigaţii fizico-chimice preliminare actului de restaurare propriu-zisă, investigaţii care se realizează cu tehnici şi moda-lităţi diverse, în funcţie de numeroşi factori care impun şi delimitează caracteristici-le analizelor ce se întreprind în vederea atingerii scopului urmărit .

Între metodele cele mai des folosite pentru domeniul la care ne referim se situează tehnicile fizico-chimice de analiză bazate pe utilizarea radiaţilor X de energii şi intensităţi diferite, adaptate în funcţie de scopul urmărit şi de elementele

229

care trebuie puse în evidenţă. Avantajul major al acestui t ip de analize constă în faptul că sunt complet nedistructive pentru obiectul studiat.

În lucrarea de faţă prezentăm rezultatele obţinute în investigaţiile asupra unor fragmente textile găsite în săpăturile de pe şantierul arheologic de la mânăsti-rea Aninoasa din judeţul Argeş.

Radiografia, după cum se şt ie, se bazează pe absorbţia diferită a radiaţiilor X în funcţie de natura şi grosimea materialelor străbătute.

Rezultatele obţinute prin tehnica retroemisiei de electroni se obţin datorită electronilor de recul Compton, a fotoelectronilor sau chiar a radiaţiei X de fluores-cenţă, predominanţa unuia sau a altuia dintre efecte fiind în funcţie de materialul implicat în proces.

Cu sprijinul specialişt ilor din cadrul Laboratorului de Investigaţii fizico-chimice de la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşt i, CS3 Gheorghe Niculescu şi ing. dipl. Migdonia Georgescu au fost efectuate analize asupra frag-mentelor textile şi de broderie cu fir arheologic de la Aninoasa, prin metoda XRF (fluorescenţă de raze X).

Rezultatele sunt spectaculoase şi le prezentăm în continuare, specificând fiecărei probe în parte datele obţinute:

Analiza efectuată: determinarea naturii fibrei Metoda utilizată şi parametrii de lucru: - analiză vizuală - fluorescenţă de raze X (XRF)

Fragment textil cu broderie din fir metalic auriu: urzeala - in; băteala - fir metalic auriu, lungime 3 cm, lăţime 2,5 cm

230

Analiza efectuată: determinarea naturii firelor metalice

Metoda utilizată şi parametrii de lucru: - fluorescenţă de raze X (XRF)

Fragment textil cu broderie din fir metalic auriu: urzeala - in; băteala - fir metalic auriu, lungime 6,5 cm, lăţime 3,4 cm

Şnur (găitan) din fir textil şi fir din metal auriu: şnur mare, lungime 6 cm, lăţime 0,2 cm; şnur mic, lungime 1 cm, lăţime 0,2 cm

231

Broderie din fir metalic auriu - frunze

Broderie din fir metalic auriu - şnur

Broderie din fir metalic auriu - frunză şi şnur

232

Broderie din fir metalic auriu - frunză şi şnur

Fir metalic argintiu

Fir metalic argintiu

233

Rezultatele obţinute pot fi prezentate sintetizat în următorul tabel:

Fire metalice aurii

Fire metalice aurii (din aceeaşi broderie; erau unele lângă altele)

Fire metalice aurii drepte

234

P1 – Broderie fir arheologic – broderi e P1 – Broderie fir arheologic – şnur Element % +/- Element % +/- Ag 92.00 0.85 Ag 87.85 1.00 Au 8.00 0.26 Fe 10.16 0.81 Fe urme Au 1.99 0.20 Cu urme Cu urme P2 – Fragment textil cu fir metalic P3 – Fragment textil cu fir metalic Element % +/- Element % +/- Ag 88.13 0.96 Ag 85.50 0.68 Fe 7.62 0.68 Fe 7.28 0.46 Au 2.84 0.22 Pb 3.43 0.18 Cu 1.10 0.18 Au 2.66 0.16 Pb 0.30 0.08 Cu 1.12 0.13 Hg urme P4 – Fir metalic argintiu P5 – Fir metalic argintiu Element % +/- Element % +/- Ag 91.28 1.34 Ag 89.15 1.12 Au 4.28 0.36 Au 10.85 0.36 Cu 1.85 0.29 Fe urme Fe 1.76 0.50 Cu urme Pb 0.82 0.17 Hg urme P6 – Fir metalic auriu P7 – Fir metalic auriu Element % +/- Element % +/- Ag 100.00 2.44 Ag 94.63 1.36 Au urme Au 5.01 0.39 Fe urme Pb 0.36 0.12 Cu urme Cu urme Hg urme P8 – Fragment auriu – fire drepte P8 – Sârmă – fir metalic argintiu Element % +/- Element % +/- Ag 75.26 1.05 Ag 72.09 1.50 Au 24.74 0.60 Au 24.53 0.89 Pb urme Fe 3.37 0.77 Cu urme Cu urme Zn urme Zn urme Fe urme Pb urme P9 – Fire metalice argintii drepte P10 – Fragment de obiect din fier (cui) Element % +/- Element % +/- Ag 83.04 2.03 Fe 100.00 1.01 Fe 10.79 1.72 Au 6.17 0.69 Cu urme P11 – Fragment rest broderie fi r metalic auriu P12 – Şnur Element % +/- Element % +/- Ag 86.59 1.23 Ag 82.61 1.51 Fe 10.24 1.00 Au 13.91 0.78 Au 2.82 0.28 Fe 3.48 0.76 Pb 0.34 0.11 Cu urme Hg urme

235

P13 – Bulina P13 – Frunza Element % +/- Element % +/- Ag 85.05 0.71 Ag 89.18 0.66 Au 14.06 0.29 Au 10.27 0.28 Fe 0.67 0.18 Fe 0.55 0.16 Pb 0.22 0.06 Cu urme Cu urme Zn urme Zn urme P13 – Fragment textil cu broderie fir metalic P14 – Fragment textil cu broderie fir metalic Element % +/- Element % +/- Ag 87.40 0.82 Ag 91.52 0.73 Au 11.73 0.30 Au 8.48 0.28 Fe 0.87 0.24 Fe urme Cu urme Zn Urme

P19 – Şnur P21 – Fir metalic Element % +/- Element % +/- Ag 80.91 1.46 Ag 91.60 1.18 Au 17.21 0.67 Au 8.40 0.45 Fe 1.87 0.58 Cu urme Cu Urme Fe urme Zn urme P22 – Fir metalic Element % +/- Ag 94.49 0.92 Au 5.51 0.28 Cu urme Fe urme

După obţinerea rezultatelor de investigaţie fizico-chimică şi a probelor de

analiză microscopică, s-a trecut la pregăt irea propunerilor de restaurare. În urma discuţiilor şi prezentarea propunerilor de restaurare s-a trecut la

restaurarea propriu-zisă. Fragmentele textile ale veşmântului arheologic luat în lucru, care datează

din secolul al XVII-lea, au broderie semimecanică cu fir de argint, aur, cupru răsu-cit pe miez de bumbac şi în, pe alocuri, iar la găitane şi bentiţele cu broderie şi şnu-rurile de pe margine s-au găsit resturi de piele, care făceau parte dintr-un ansamblu, probabil o robă, o capă, care acoperea îmbrăcămintea.

Metoda utilizată pentru restaurarea – conservarea broderiei a constat în de-gajarea resturilor humice şi de pământ prin înmuiere timp de patru ore într-o baie ce conţinea 2% alcool etilic, 3% glicerină şi apă distilată. S-a trecut la îndepărtarea pământului cu penseta, bisturiul şi chiar cu vârful acului în zonele mai greu accesi-bile. A urmat o clăt ire cu apă distilată şi reluarea operaţiei până la îndepărtarea to-tală a resturilor de pământ.

În următoarea fază au fost imersate fragmentele de broderie într-o soluţie de alcool etilic 10% în apă distilată şi Radix Saponariae 10% pentru continuarea dezinfectării. A urmat o curăţire chimică în baie de Complexon III, concentraţie

236

3% combinată cu uşoare curăţiri mecanice executate cu o pensulă cu fir moale şi scurt. Fragmentele au fost neutralizate prin spălări repetate în apă distilată şi tratate cu glicerină pentru ca fibra textilă să-şi recapete supleţea.

Produşii de coroziune ai cuprului cu care a fost aliat argintul şi aurul – car-bonaţi, cloruri, sulfuri, sulfaţi, oxizi – au fost îndepărtaţi prin tratamentul chimic în Complexon III, dar sulfura de argint – sare greu solubilă şi care conferea un aspect urât, întunecat metalului preţios – nu a putut fi îndepărtată pe alocuri, în totalitate.

După tratamentele de curăţire mecanică, umedă, chimică şi emoliere a fi-brei textile, fragmentele au fost rearanjate, modelele refăcute prin aşezarea firelor de metal ce nu se mai aflau prinse în modelul broderiei.

A urmat o muncă de migală, ce a necesitat multă răbdare şi pasiune a lucru-lui bine făcut, privind refacerea modelelor, aşezarea şi fixarea pe un suport textil.

Ca metodă de consolidare am ales-o pe cea a prinderii resturilor textile pe plachete de pânză de bumbac vopsite într-o culoare neutră (bej), cusute sub formă de buzunare întărite în interior cu netex pulvotex grosime mare şi carton de muca-va, dur, rezistent, care a dat rigiditate fiecărei plachete. Pe margini s-a dat un finisaj elegant, cosând manual bentiţe din serge de culoare crem, pe margini. Totul a fost acoperit cu tul de protecţie vopsit într-o culoare neutră (tot bej) care pune în evi-denţă culoarea întregii broderii şi a fragmentelor de broderie de pe plachete.

Această metodă de restaurare şi consolidare a fost folosită pentru întregul ansamblu de obiecte de broderie, şnururi, bumbi, găitane şi alte elemente decorati-ve care se aflau pe suprafaţa veşmântului textil, astăzi, în mare parte, suportul textil lipsind pe suprafeţe foarte mari.

Lucrarea de faţă evaluează rezultatele obţinute prin metode fizice şi fizico-chimice, prin metoda XRF (fluorescenţă de raze X) şi prin utilizarea unor reţete de tratament nondistructive aplicate asupra textilelor arheologice.

Obiectul arheologic incită prin misterul descoperirii şi prin informaţiile inedite pe care le transmite. Piesele textile descoperite provenite din situri arheolo-gice s-au constituit într-un capitol aparte în cadrul şt iinţei restaurării datorită com-plexităţii procedurilor de lucru şi tehnologiilor aplicate pentru salvarea lor. Factorii de microclimat din sol sau din incinta de îngropare, corelaţi cu cei ai zonei geogra-fice, influenţează fundamental starea de conservare a materialului textil. Contactul cu corpul uman, supus procesului natural de descompunere, determină reacţii fizi-co-chimice ireversibile, care afectează fibra textilă.

Importanţa acestor aspecte a fost expusă cercetătorilor şi experţilor în do-meniul restaurării - conservării, fizicieni, chimişt i şi biologi prezenţi, la Conferinţa Internaţională Materie şi Materiale în / pentru Restaurarea şi Conservarea Patrimoniului „MATCO NS 2011” din 24-28 August 2011 organizată la Craiova, România.

BIBLIOGRAFIE 1. Aricescu C.D.: „Istoria Câmpulungului, Bucureşti, 1856; 2. Băjan, D.: „Documente de la Arhivele Statului”, Câmpulung, 1908; 3. Blaga, Lucian: „Pietre pentru templul meu” 4. Blaga, Lucian: „Spaţiul mioritic” în „Trilogia culturii” 5. Cartojan, Nicolae: „Cărţile populare în literatura românească”

237

6. Cioran, Emil: „Amurgul gândurilor”, Editura „Humanitas”, Bucureşti 1991 7. Cioran, Emil: „Pe culmile disperării”, Editura „Humanitas” 8. Eliade, Mircea: „De la Zamolxis la Singis Han”, Editura „Humanitas” 9. Eminescu, M.: „Poezii”, „Editura de Stat pentru Literatură şi Artă”, Bucureşti, 1957; 10. Greceanu, Şt.: „Genealogiile documentare ale familiilor boiereşti”, vol.I 11. Ionescu, Gion: „Istoria Bucureştilor” 12. Iorga, N.: „Inscripţie din bisericile României” vol. I, II. 13. Iorga, N.: „Istoria Bisericii Române” 14. Iorga, N.: „Istoria literaturii române”, vol.I, ed.I, vol. II, ed. a II-a 15. Lina, Mihaela: „Monografia Comunei Aninoasa din judeţul Argeş”, Editura „Paralel a

45”, Piteşti, 2002; 16. Popovici, Iustin, Arhim., „Omul şi Dumnezeu-Omul”, Editura „Deisis”, Sibiu, 1997 17. Răuţescu, Ioan pr., „Mânăstirea Aninoasa din judeţul Muscel”, Tipografia şi Librări a

Gheorghe N. Vlădescu, Câmpulung Muscel, 1933 18. Sadoveanu, Mihail, „Hanu Ancuţei” 19. Urechia V.A., „Istoria românilor” 20. Buletin de conservare – restaurare, nr.2/2009„Restitutio”, Muzeul Naţional al Satului

„Dimitrie Gusti”, Bucureşti, 2009 21. Ing. Hardwig Maurus, ing. Ioan Bucurenci - Spălarea produselor textile şi detaşarea

petelor, Editura „Tehnică”, Bucureşti, 1978 22. Aurel Moldoveanu, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ediţia a II-a, Editura

„Centrul pentru formare, educare permanentă şi management în domeniul culturii”, Bucureşti, 2003

23. Nicolae Asandei, Aurelia Grigoriu, Chimia şi structura fibrelor, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1983.

Reviste: 1. „Arhivele Basarabiei ”, an II 2. „Biserica Ortodoxă Română”, an I-XLIX 3. „Buletinul oficial” pe 1843 4. „Prietenul nostru”, an VIII (1924) şi an IX (1925) 5. „Raze de lumină”, an I-II 6. „Revista Arhivelor”, (1924-1926) 7. „Revista istorică a Arhivelor” (1874-1878) 8. „Revista Teologică”, an XX. Arhive: 1. Documentele Mitropoliei Ungrovlahiei de la Arhivele Statului 2. Condica Mânăstirii Câmpulung de la Arhivele Statului 3. Condica Mânăstirii Vieroşi de la Arhivele Statului 4. Documente răzleţe privitoare la M-rea Valea de la Arhivele Statului 5. Arhiva Sfintei Mitropolii 6. Arhiva Protoieriei de Muscel 7. Arhiva Mânăstirii Câmpulung 8. Arhiva familiei boierilor Vlădeşti 9. Arhiva d-lui D. Bejan, Rucăr 10. Academia Română: Manuscrisel e: nr. 323, 614, 629, 633, 654, 657, 659, 660, 717,

919, 1062, 1065, 1074, 2106, 3683, 3722.

238

Au colaborat: Coordonare ştiinţifică: dr. Sergiu Iosipescu – expert în cercetarea monumentelor istorice şi arheologice

al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, Diplomat al Şcolii de Înalte Studii de Restaurare al Monumentelor Istorice a Universităţii de Arhitectură, şeful Departamentului de Istorie Militară al Institutului de Studii de Apărare şi Istorie Militară

Doina Cârnu, ing. chimist., expert în restaurare – conservare metale, investigaţii fi zico – chimice, şef laborator conservare – restaurare, MMN

Corneliu Andonie – profesor muzeograf, expert în bunuri arheologice şi istorico - documentare al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, specialist în domeniul dra-pelelor şi decoraţiilor militare, armament defensiv (armuri), harnaşamente şi mijloace de transport hipo, în arheologie medievală (bizantină)

Investigaţii fizico – chimice: Colectivul laboratorului de investigaţii fizico – chimice, MNIR Conservare: Aurelia Pardos – expert conservator în arheologie şi echipamente militare, res-

ponsabil Colecţia Arheologie, MMN Reali zare fotografică: Doina Cârnu, ing. chimist., MMN Tehnoredactare: Adrian Ilie

TEXTILE FRAGMENTS FROM THE ARCHEOLOGICAL SITE OF THE FORTIFIED MONASTERY ANINOASA, ARGES COUNTY

Archeological textile fragments of the garment made in it, dating from the XVII-th

century and belonged to Alexandra Vlădescu (born Creţulescu), died ]n 1677 and buried in the monastery coourtyard from Aninoasa.

In this article we present results obtained in the investigations carried out on theese fragments of textiles and embroidery, XRF method, technique work, the method used to restore and to consolodate on the textile support.

Fragments presented is an important documentary material for the medieval history of the garment from our country

239

EROIS MUL – ÎN SLUJBA MUZEI CLIO STANDUL CULTUL EROILOR, DIN CADRUL

MANIFES TĂRILOR ANUALE DES FĂŞURATE SUB GENERICUL: ZILELE MUZEULUI MILITAR NAŢIONAL

Valeria Bălescu (isldvaleria_balescu@yahoo.com)*

Şt iut este faptul că muzeul poate fi considerat o adevărată oază de cunoaş-tere a trecutului glorios al poporului român, prin mărturiile materiale pe care, cu migală, înaintaşii noştri le-au strâns şi păstrat de-a lungul timpului.

De asemeni, la fel de bine cunoscut este şi faptul că folosind aceste bunuri culturale, nenumărate şi variate sunt mijloacele şi formele prin care poţi face edu-caţie într-un muzeu, în scopul de a căpăta o cunoaştere ce poate fi pusă în slujba şt iinţei sau a practicii sociale, oricare ar fi domeniul acesteia, de a păstra şi duce mai departe o tradiţie.

La Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, una dintre aceste moda-lităţi educaţionale o constituie şi marea manifestare anuală desfăşurată sub generi-cul Zilele Muzeului Militar Naţional (în continuare prescurtat: Zilele M.M.N.), care a ajuns în anul 2010 la a X-a ediţie.

În cadrul acesteia, de mai bine de şapte ani este or-ganizat şi standul „Cultul Eroilor”.

Prin acesta am gândit că este încă un mod de a face cunoscute măr-turiile monumentale care ne amintesc no-uă şi generaţiilor vii-toare de faptele de vitejie ale înaintaşi-lor, ele fiind conside-rate adevărate borne de hotar.

Ţara este plină de astfel de mărturii. Unele sunt bine îngrijite şi cu o înfăţişare maiestuoasă, altele sunt lăsate de

izbelişte, sau sunt mutilate cu sau fără bună şt iinţă, emanând orice, numai cinste şi onoare nu.

De aceea, prin asemenea manifestări distractive – în aparenţă –, în afara ri-gorii cadrului şcolar, am gândit că este necesar să trezim interesul pentru aceste mărturii sfinte ale neamului nostru, ca atunci când sunt întâlnite să se şt ie cum * drd., Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, expert, muzeograf, Muzeul Militar Naţional.

Grupul de reconstituire al Asociaţiei „Tradiţia Militară” respectând ceremonialul tradiţional de depunerea unei coroane de flori la un monument,

9 mai 2009 (foto - Adrian Simionescu)

240

să fie îngrijite şi astfel onorate. De fapt, putem spune

până la urmă că mai toate ac-tivităţile pe care le desfăşu-răm la Muzeul Militar Naţio-nal sunt puse în slujba eroilor, obiectele din patrimoniul său vorbind de la o generaţie la alta de fapte şi personalităţi istorice, de ostaşii Armatei române în general. Indiferent de gradul pe care l-au avut, sunt deopotrivă cinstiţi şi pre-ţuiţi pentru faptele lor sau pentru jertfa vieţii lor, pe care au dat-o zălog necondiţionat, atunci când interesele ţării au cerut-o.

Şi şi-au dăruit viaţa cu normalitatea datoriei împlini-te!

De aceea înţeleg că şi noi avem datoria de a le face cinstea să nu-i uităm, de a ne strădui să le facem cunoscute faptele şi sacrificiile eroice, pentru a fi pilde de onoare pentru orice cetăţean al Ro-mâniei. În astfel de momente

ne îndreptăm atenţia îndeosebi către tinerele vlăstare care au mai mare nevoie de cunoaştere şi de educaţie, pentru a porni în viaţă cu un fond sănătos de cu-noaştere şi morală civică.

Într-o asemenea perspectivă ne bucură când, an de an, în ciuda greutăţilor pe care le în-tâmpinăm, putem realiza acest stand destinat Cul-tului Eroilor, şi în mod special când observăm că numărul celor care vin să ne viziteze şi să participe interactiv la activităţile noastre este în creştere.

Standul „Cu ltul Eroilor” la ce-a de-a VIII-a ediţie a Zilelor M.M.N., aspecte de la desfăşurarea concursului cu premii:

Vajnicul eroism românesc reflectat în mărturii monumentale, 10-11 mai 2008 (foto - Dinu Aurel)

Grupul de reconstituire Asociaţia „Tradiţia Militară” se pregăteşte pentru a trage salve de artilerie, după depunerea coroanei de flori, la monumentul gl. I. Em. Florescu, 9 mai 2009 (foto - Dinu Aurel)

241

În cele ce urmează voi reliefa astfel de acţiuni, din ultimii trei ani, adică pe acelea din perioada 2008-2010, nemenţionate de la ultima apariţie a Buletinului M.M.N. (nr. 6).

Pentru anul 2008 (10-11 mai), la ce-a de-a VIII-a ediţie a Zilelor M.M.N., Standul Cultul Eroilor s-a prezentat cu o fotoexpoziţie de monumente, prin care am

punctat mai toate momente-le importante din istoria ţării noastre. În completare am realizat şi o miniexpozi-ţie compusă din diverse obiecte ale unor personali-tăţi militare şi eroi, care, de asemenea, au acoperit o arie cât mai vastă de timp, desigur, în funcţie de pa-trimoniul existent.

În baza acestora am organizat concursul cu pre-mii: Vajnicul eroism româ-nesc reflectat în mărturii monumentale, pe două cate-gorii de vârstă: 8-10 şi 11-14 ani.

În anul 2008, organizatorii standului au fost: Bălescu Valeria (organizator-coordonator), Neacşu Maria (gestionar la colecţia „Probatorii”), colegele din cadrul secţiei restaurare: Cârnu Doina, Codru Lenuţa, Matei Corina, Epure Diana, cu su-portul nemijlocit al şefului de secţie col. (r) Neacşu Ion. La realizarea foto-expoziţiei şi-au adus contribuţia şi colegii din echipa tehnică, îndeosebi: Hasnaş Elena şi Bănuţă Dan.

Manifestările de-dicate celei de-a IX-a ediţii a Zilelor Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I”, desfăşurate în zilele de 9 şi 10 mai 2009, au avut drept temă: 10 Mai - Zi Naţiona-lă în timpul regimului mo-narhic (1866-1947).

Şi de această dată, un loc distinct l-a constituit programul destinat „Cultu-lui Eroilor”, a cărui echipă a fost alcătuită din: Bălescu Valeria (organiza-tor-coordonator), Neacşu Maria, Manole Teodora,

Desfăşurarea concursului cu premii, cu tema: 10 Mai - Zi Naţională de cinstire a eroismului românesc în timpul

regimului monarhic, 9 mai 2009 (foto - Dinu Aurel)

Organizatorii Standului „Cultul Eroilor”, 10 mai 2009 (foto - Dinu Aurel)

242

Cârnu Doina, Codru Lenuţa, Matei Corina, Hasnaş Elena. La montarea expoziţiei, de asemenea, o contribuţie importantă au avut Hasnaş Elena şi Bănuţă Dan.

Activitatea standului în 2009 a fost focalizată pe două aspecte instructive: rea-lizarea unui „atelier” cu ace-eaşi tematică, dar şi desfăşu-rarea unor momente ceremoniale de depuneri de coroane de flori, la unele monumente din incinta M.M.N.

Fotoexpoziţia reali-zată a cuprins monumente dedicate eroilor care au lup-tat în cele trei mari confrun-tări militare susţinute în în-treaga perioadă a regimului monarhic: Războiul de Inde-pendenţă, Primul Război Mondial şi Al Doilea Război Mondial. Această expunere a fost completată cu obiecte care au aparţinut îndeosebi familiei regale, dar şi ale unor eroi şi personalităţi din acea perioadă, precum şi opere ale unor artişt i plastici, care au imortalizat astfel de scene prin lucrări de marcă, cum ar fi: „Soldat săpându-şi groapa”, sculptură de Oscar Han, „Ostaş român victori-os”, 1916-1919, sculptură de D. Măţăoanu ş.a. Toate acestea au stat la baza documentară a concursului cu premii: 10 Mai – Zi Naţională de cinstire a eroismului românesc în timpul regimului monarhic, organizat, de asemenea, pentru copiii între 8 şi 14 ani, pe două categorii de vârstă. A fost din nou o activitate interactivă, copiii neputând completa chestionarele decât dacă treceau în revistă expoziţia etalată, în explicaţiile acesteia regăsindu-se şi răs-punsul întrebărilor date.

În fiecare dintre cele două zile, în anul 2009, au fost marcate şi momente ceremoniale de depuneri de coroane de flori la monumente din incinta M.M.N., printr-o benefică colaborare cu grupurile de reconstituire participante la manifestă-rile Muzeului.

Organizatori ai standului „Cultul Eroilor”, alături de vizitatori şi de elevii participanţi la concursul cu premii: Monumentalistica şi memo-

rialistica eroismului românesc, 8 mai 2010, (foto - Valeria Bălescu şi Doina Cârnu)

243

Astfel, în ziua de 9 mai ceremonialul s-a desfăşurat la Monumentul dedicat generalului I. Em. Florescu, aflat în parcul de artilerie al Muzeului. Depunerea co-roanei, ca de altfel întreg ceremonialul a fost realizat de „ostaşii” grupului de re-

constituire Asociaţia „Tradiţia Militară”, condus de Mircea Stoi-ca. Ei au purtat unifor-me militare din timpul domniei lui Cuza-Vodă (1859-1866): o parte fiind îmbrăcaţi în uni-forma Infanteriei de Linie, iar o altă parte în uniformă de Vânători.

În cealaltă zi, 10 mai 2009, ceremoni-alul s-a desfăşurat la Monumentul dedicat eroilor din Războiul de Independenţă şi a Răz-boiului Balcanic, aflat în faţa Muzeului Militar Naţional. De această

dată, grupul „ostaşilor” a fost alcătuit din membrii Asocia-ţiei „6 Dorobanţi”, sub con-ducerea lui Horia Şerbănescu, şi au purtat ţinuta militară a Legiunii a III-a de Grăniceri (1866); şi de Asociaţia „Dati-na Străbună” din Oradea, îmbrăcaţi în uniforma milita-ră specifică perioadei Primu-lui Război Mondial.

În ambele zile, la finalul unor astfel de mo-mente ceremoniale, Valeria Bălescu a realizat pentru publicul prezent câte o scur-tă alocuţiune despre ceea ce înseamnă Cultul Eroilor la români, precum şi despre însemnătatea Zilei Eroilor.

Din aceasta redăm în sinteză următoarele: În perioada 1866-1947, 10 Mai a fost sărbătorită ca Zi Naţională a Româ-

niei, fiind ziua de referinţă în care principele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen

Grupurile de reconstituire: Asociaţia „Datina Străbună”(stânga) şi „6 Dorobanţi” (dreapta) în timpul ceremonialului de depunere a unei

coroane de flori la Monumentul eroilor Războiului de Independenţă şi a Războiului Balcanic, 10 mai 2009 (foto - Dinu Aurel)

Membrii grupul de reconstituire ai Asociaţiei „Tradiţia Militară” depunând coroana de flori la Monumentul gl. I.Em. Florescu,

8 mai 2010, (foto - Adrian Simionescu)

244

(rege din 26 martie 1881) a intrat în Bucureşt i, devenind conducătorul României. Ca şi în prezent, când manifestările sărbătoreşt i dedicate Zilei Naţionale (1 Decem-brie 1918) încep prin depuneri de coroane de flori la mormintele eroilor, în semn de venerare a sacrificiului lor pentru păstrarea fiinţei naţionale, şi noi am dorit să arătăm că asemenea manifestări au o tradiţie care se perpetuează din vechime, indi-ferent de data stabilită de un regim sau altul.

Dacă ne referim strict la Ziua Eroilor aceasta are o dată specifică la noi la români, spre deosebire de alte popoare creşt ine, fiind stabilită în Ziua de Înălţarea Domnului. Acest lucru s-a realizat ca o simbioză între Cultul Morţilor şi Cultul Ero-ilor, îndeosebi după apariţia creşt inismului (sec. I d.Chr.), pătruns în ţara noastră prin „creuzetul” lumii dobrogene, adăugându-se, astfel, peste fondul cultural indo-european şi peste influenţele ideologice greceşt i şi roma-ne.

Cu rădăcini adânci în istoria omenirii, Cultul Eroilor era atestat pentru prima dată în Grecia antică de Hesiod (sec. VII a. Chr.), cel care considera eroii ca o categorie aparte în cadrul diferitelor clase de fiinţe divine: zei, demoni, eroi şi morţi.

Caracteristici îndeosebi pentru trecutul legendar al comunităţii elenice, ero-ii formau „neamul divin” al „hemiteoilor”, adică al semizeilor, fiind rezultatul uni-rii dintre zei şi muritori. Dacă prin naştere aveau descendenţă divină, spre deosebire de zei, care erau nemuritori, eroii aparţineau spaţiului omenesc, cunos-când, ca atare, suferinţa şi moartea. Printr-o serie de trăsături însă, eroii se deo-sebesc până şi în moarte de morţii de rând, rămânând „mereu vii şi strălucind de glorie în memoria tuturor”.

Legiferarea cutumei în România s-a realizat abia la 12 septembrie 1919, prin Înaltul Decret Lege nr. 4106, prin semnarea căruia regele Ferdinand I recunoştea calitatea de persoană morală a Societăţii Mormintele Eroilor Căzuţi în Război iar,

Participanţi la concursul cu premii Memorialistica şi monumentalistica eroismului românesc, de la standul

„Cultu l Eroilor”, 8 mai 2010 (foto - Adrian Simionescu)

Elevii nu se sfiesc să participe la întrebările de baraj , pentru a-şi primi binemeritatele premii, 8 mai 2010

(foto - Adrian Simionescu)

245

apoi, în 1920, Ziua de Înălţarea Domnului era decretată ca sărbătoare Naţională, pentru comemorarea eroilor căzuţi în război1.

Pentru cine s-ar putea întreba: De ce s-a stabilit tocmai această zi de cinsti-re a eroilor? Ce legătură există între eroii patriei române şi Înălţarea biblică a Domnului Iisus?

Fiind un popor creşt in, nu trebuie să uităm că Iisus prin răstignirea pe cruce şi înălţarea la Tatăl Ceresc constituie pilda mântuirii sufletelor noastre. Aşijderea şi eroii gliei străbune, asumându-şi conşt ient riscul morţii, care nu-i orice moarte, ci o jertfă pentru o cauză naţională, încredinţaţi fiind că prin jertfa lor se realizează mântuirea neamului pe care-l apără, prin înălţarea sufletelor eroice la Ceruri, în-tocmai lui Iisus, rămân pavăza mântuirii neamului românesc. Iată de ce marea cin-ste care se acordă eroilor noştri, în cadrul unor răsu-nătoare solemnităţi.

În timpul regimului comunist Ziua Eroilor a fost stabilită la 9 mai, revenindu-se la Ziua de Înălţarea Dom-nului abia după revoluţia din decembrie 1989.

Demn de menţionat este şi faptul că din multitu-dinea de monumente de pe întreg teritoriul ţării, închi-nate eroilor români, se dis-tinge Mormântul Eroului Necunoscut2, ca simbol al tuturor eroilor morţi în toate timpurile pentru păstrarea neşt irbită a identităţii naţio-nale.

În anul 2010, Zilele M.M.N. s-au desfăşurat pe 8 şi 9 mai, iar standul „Cultul Eroilor” nu a lipsit nici de această dată.

Colectivul care l-a organizat a fost compus din: Bălescu Valeria (organiza-tor-coordonator), Manole Teodora, Cârnu Doina, Duţă Carla, Aura Pardos.

Ca şi în anii precedenţi a fost etalată fotoexpoziţia cu monumente, la mon-tarea căreia de un real folos ne-au fost Hasnaş Elena şi Dan Bănuţă; dar şi expoziţia adiacentă cu obiecte, care purtau amprenta unor eroi (cu nume de rezonanţă sau nu), ori a unor marcante personalităţi militare. Pentru selectarea lor, din colecţia „Probatorii”, ne-am bucurat de sprijinul colegelor Tuas Gabriela (gestionarul colec-ţiei) şi Aura Pardos.

Exemplificând, dintre aceste obiecte putem aminti câteva: toc metalic şi prespapier care au aparţinut lui I.C. Brăt ianu; diferite obiecte care au aparţinut lui Christian Tell şi Mihail Kogălniceanu; obiecte personale care au aparţinut genera-lului Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a române în timpul luptele de

1 Subiect dezvoltat în preambulul articolului Veşnică cinstire eroilor neamului românesc. 2 Pe larg în: Valeria Bălescu, Eroul Necunoscut. Istorie trecută şi recentă, Editura Militară, Bucureşti,

2005.

Grupul de reconstituire din Asociaţia „Tradiţia Militară” în timpul ceremonialul de depunere a coroanei de flori la Monumentul gl. I.Em. Florescu, 8 mai 2010 (foto - Adrian Simionescu)

246

la Mărăşt i, din anul 1917; baston care a aparţinut regelui Ferdinand I; cifrul regelui Ferdinand I comun cu al reginei Maria; cingătoare care a aparţinut Mariei Manciulea, eroină din Primul Război Mondial; iconiţe care au aparţinut unor ostaşi cazuţi pe frontul de la Mărăşeşt i, 1917; ploscă de campanie pentru apă, a aparţinut col. Ion Obedeanu – Primul Război Mondial; baston folosit de generalul Eremia Grigorescu, comandantul Armatei I-a române, pe frontul de la Mărăşeşt i, 1917; însemne de identitate ale ostaşilor din Primul şi Al Doilea Război Mondial; brasar-dă şi centură pentru uniforma Frontului Renaşterii Naţionale – a aparţinut lui Ar-mand Călinescu, prim-ministru în timpul regimului dictaturii regale, instaurat de Carol al II-lea; inel incizat cu harta Crimeii, realizat de un ostaş român luptător pe acest front, 1941-1942; bidon pentru apă, md. german, capturat în luptele din 1944, la Valea Mureşului; obiecte care au aparţinut generalului Constantin Sănătescu, veteran al celor două războaie mondiale; maşină de ras ce a aparţinut generalului Gheorghe Mihail – Al Doilea Război Mondial; opaiţ folosit de generalul Constan-tin Dăscălescu pe frontul antihitlerist (md. românesc); stilou „Parker” care a aparţi-nut generalului Constantin Dăscălescu, folosit la întocmirea documentelor pregăt i-toare insurecţiei din august 1944 şi la semnarea armistiţiul cu U.R.S.S., din 12

septembrie 1944; obiecte folosite pe frontul celui De-al Doilea Război Mondial de generalul Iacob Teclu, fost şef de Stat Major al Diviziei „Tudor Vladimirescu”: lupă de campanie (md. 1943-1945), compas de campanie (md. 1943-1945), echer de campanie (md. 1943-1945), trusă de creioane mecanice „Hardtmunth” şi „Policolor”, caroiaj mobil folosit pe front, md. românesc (1940-1945), raportor gradat folosit pe front, md. sovietic (1943-1945) ş.m.a. În anul 2010, pentru copiii care ne-au vizitat am

pregăt it concursul cu premii: Memorialistica şi monumen-talistica eroismului ro-mânesc, pe aceleaşi două categorii de vârstă: 8-10, 11-14 ani. De fiecare dată am încercat să pregăt im copiilor diplome atractive, a căror grafică a fost realizată de autorul articolului de faţă.

Printre şcolile a căror elevi au beneficiat de acestea, prin participarea la concursul standului, putem aminti: Liceul „Petru Rareş” – Bucureşt i, Liceul Teore-tic „Jean Monnet” – Bucureşt i, Liceul de muzică „Dinu Lipatti” – Bucureşt i, Liceul „Marin Preda” – Bucureşt i, Şcoala „Mihai-Vodă” – Bucureşt i, Şcoala nr. 77– Bu-cureşt i, Şcoala nr. 97– Bucureşt i, Şcoala nr. 112– Bucureşt i, Şcoala nr. 117– Bucu-reşt i, Şcoala nr. 143– Bucureşt i, Şcoala nr. 149– Bucureşt i, Şcoala nr. 15– Bucu-

La Standul „Cultul Eroilor, sunt pregătite materialele pentru concurs, colegele Manole Teodora (stg.) şi Cârnu Doina (dr.) în aşteptarea copiilor pentru a le oferi chestionarele necesare,

8 mai 2010” (foto - Valeria Bălescu)

247

reşt i 2, Şcoala nr. 179– Bucureşt i, Şcoala nr. 193– Bucureşt i, Şcoala nr. 307– Bu-cureşt i, Şcoala cu clasele I-VIII – „Mândra”, jud. Argeş, Şcoala cu clasele I-VIII – „Bârla”, jud. Argeş, Şcoala cu clasele I-VIII – „Măzăceni-Vale”, jud. Argeş ş.m.a.

Dintre toate aces-tea, s-a remarcat printr-o însemnată participare, cel puţin pentru anul 2010, Şcoala nr. 143, prin mo-bilizarea făcută de doam-na prof. Scrieciu Ana şi de colegele sale: Apetrăchioae Maria, Ion Elena, Moise Nela, Petrescu Viorica, Pleşan Trandafira, Staicu Ionelia şi Svârlefus Tasiea.

Materialele acordate drept pre-mii au fost asigurate în cea mai mare parte de către Muzeul Militar, dar şi prin donaţii proprii sau de la alţi colegi, cum este cazul colegei Manole Teodora, bibliotecar în cadrul Secţiei Documenta-re a Muzeului.

Trebuie menţionat că în acest sens o frumoasă colaborare s-a consa-crat între M.M.N. şi Asociaţia Naţională pentru „Cultul Eroilor” (A.N.C.E.), pen-tru stimularea copiilor care vin să parti-cipe la concursul organizat la standul Cultului Eroilor, pentru că an de an această Asociaţie, care se autofinanţea-ză, a donat câte 20-30 reviste. Pentru acest lucru mulţumim îndeosebi domnu-lui gl. (r) Petre Stoica, preşedintele A.N.C.E. dar şi domnului col. (r) Dumi-tru Roman, redactor şef al revistei „Ro-mânia Eroică”.

De asemenea, încă o benefică conlucrare s-a înfiripat între noi şi Flo-răria „Violeta” (din zona Piaţa Matache), pentru că, cel puţin de doi ani, ne-a furnizat, la un preţ modic, co-roanele de flori care ne-au ajutat să

9 mai 2010, deşi dis-de-dimineaţă a început să plou, a sosit şi primul vizitator la adăpostul umbrelei! (foto - Valeria Bălescu)

A doua zi a manifestărilor dedicate celei de-a X-a ediţii a Zilelor M.M.N., deşi a plouat, standul

„Cultu l Eroilor” a fost din nou asaltat de mulţi elevi, doritori a participa la concursul cu premii

Memorialistica şi monumentalistica eroismului, 9 mai 2010, (foto - Dinu Aurel)

248

exemplificăm vizitatorilor, mari şi mici, modul de desfăşurare a ceremonialelor de depuneri de coroane de flori la monumentele eroilor.

Pentru acest lucru le suntem recunoscători doamnei Violeta Preda, proprie-tara florăriei, dar şi doamnei Stănoaia Niculina, cea care de fapt ne-a confecţionat

coroanele. În ambele zile de 8

şi 9 mai 2010, ceremonia-lele de depuneri de coroane de flori au fost desfăşurate de grupul de reconstituire al Asociaţiei „Tradiţia Mi-litară”, ai cărei „ostaşi” au purtat uniforma Regimen-tului 2 Grăniceri (md. 1808).

La toate manifestă-rile din anii menţionaţi ne-am bucurat şi de sprijinul logistic al colegilor: lt .col.(r) Gheorghe Gabriel, plt. adj. Dinu Tudor, plt. adj. Neagu Adrian, Pandele Cristian, Şerban Adrian,

Jercan Violeta, plt . Radu Liliana-Clara, în frunte cu şeful Secţiei „Patrimoniu” – lt . col. Zidu Mery.

De asemenea, trebuie să-i amintim şi pe alţi colegi din echi-pa tehnică, cum sunt: Pălălău Radu, Bursuc Nicu, Leuştean Melu, Văcărelu Dumitru, de sub conducerea mais-trului militar cls. a-II-a Banu Adrian, care ne-au sprijinit, uneori, la etalarea expoziţiei, atunci când necesita-tea a impus-o.

Nu-i putem uita nici pe alţi colegi din cadrul Secţiei „Documentare” care, an de an, şi-au adus o contribuţie mai mică sau mai mare la buna funcţionare a standului nostru, şi amintim pe Melnicu Maria precum şi pe colegii Dinu Aurel şi Simionescu Adrian, care au imortalizat pe peli-culă momente din desfăşurarea activităţilor noastre, pentru a le putea reda şi a ră-mâne mărturii ale eficienţei zbaterilor noastre, de a valorifica patrimoniul din dota-

Spaţiul fiind neîncăpător, nimic nu a împiedicat pe micuţii elevi să participe la concursul standului, chiar şi scările servindu-le drept

pupitru pentru completarea chestionarelor, 9 mai 2010 (foto - Valeria Bălescu)

Echipa organizatoare a standul „Cultul Eroilor” strângând materialele la final de manifestare, mai 2010 (foto - Adrian Simionescu)

249

rea instituţiei, precum şi de a face educaţie de cinstire a memoriei înaintaşilor noştri.

Către toţi aceşt i colegi, care într-un fel sau altul şi-au adus contribuţia la buna funcţionare a standului „Cultului Eroilor”, le adresez, şi pe această cale, pro-funda mea recunoşt inţă.

Ecouri ale preocupărilor noastre s-au regăsit de fiecare dată şi în mass-media, fiind difuzate îndeosebi la Televiziunea Română, în cadrul emisiunii „Pro Patria”, sau la radio la „Ora Armatei”, dar şi la emisiuni speciale dedicate Cultului Eroilor, în cadrul postului de radio „România internaţional”. În presa scrisă au fost realizate asemenea consemnări în: „Adevărul”, „Observatorul Militar”, „Cetatea lui Bucur” – revista on-line a Ligii scriitorilor din România, Filiala Bucureşt i, sau în „România Eroică” – revista Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor (ANCE) ş.a.

Tuturor, le mulţumim din suflet că au fost totdeauna alături de noi.

THE HEROISM – IN THE SERVICE TO THE CLIO MUSE. To the National Military Museum’ Days, from 2008-2010, a special place had the

Cult of Heroes’ Stall, with the role of turning into account the heritage of the National Military Museum but also educating, especially students, for knowing how to honor the national heroism and the heroes that, in time, gave their life for defense of the unity, independence and sovereignty of Romania. We did this by exhibiting photos of the monuments and exhibitions of the heroes’ things, through the competitions with prizes, the ceremonials of sediments of the wreaths. The images that are presented in this article show that the number of the participants increases the stall exulting year aft er year. The anchorman-organizer of all this manifestations was museographer Valeria Bălescu. We thank, on this occasion, to all that held our st all with their work for the success of the actions.

250

VEŞNICĂ CINSTIRE EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC

Valeria Bălescu (isldvaleria_balescu@yahoo.com)*

În anul 2009, s-au împlinit 90 de ani de la legiferarea tradiţiei româneşt i de cinstire a eroismului românesc, prin semnarea la 12 septembrie 1919, de către rega-le Ferdinand I, a Decretului-Lege nr. 4106, prin care se recunoştea calitatea de „persoană morală” a Societăţii Mormintele eroilor căzuţi în război.

Conducerea Societăţii se realiza prin Adunarea Generală şi Comitetul Cen-tral.

Comitetul îşi avea sediul în Bucureşt i, iar ca organe de conducere în ţară avea comitetele regionale, judeţene şi comunale, care lucrau într-o unitate de gân-dire şi acţiune prin Statutul şi Regulamentul Societăţii, şi prin diferite dispoziţiuni ulterioare hotărâte de Ministerul de Război, sub a cărui direcţiune lucra această Societate etc.

Din Comitetul Central al Societăţii făceau parte importante personalităţi ale ţării: regina Maria – preşedintă de onoare, cinci doamne – soţii ale unor gene-rali în viaţă sau căzuţi în război, I.P.S. Mitropolitul Primat – în calitate de preşedin-te activ al Comitetului, miniştrii de: război, interne, domenii, culte, lucrări publice, ministrul muncii şi ocrotirii sociale, şeful de Stat Major al Armatei, comandantul Corpului Jandarmeriei Rurale, comandantul Corpului Grănicerilor, secretarul gene-ral al Ministerului de Război, un profesor universitar desemnat de colegii săi (v. Statutul cap. VII, art. 42). Activitatea desfăşurată de Societate în slujba eroilor neamului era complexă, presupunând respectarea unor Instrucţiuni stabilite cu mi-nuţiozitate prin Statutul la care am făcut referire, şi întărite, apoi, prin Legea Pentru cinstirea eroilor căzuţi, din 24 august 1920.

În cuprinsul acestor legiferări, precum şi a celor care le-au urmat, până la desfiinţarea Societăţii, în 1948 (tratate pe larg în lucrarea Eroul Necunoscut. Istorie trecută şi recentă, Ed. Militară, Bucureşt i, 2005), un loc aparte a fost rezervat ser-bărilor dedicate celebrării eroismului românesc (cf. cap. VIII din Instrucţiuni). Îna-inte de toate, Ziua Înălţării Domnului era decretată ca Sărbătoare Naţională, pen-tru comemorarea eroilor căzuţi în război. Această prevedere, exceptând perioada comunistă, s-a perpetuat până în zilele noastre.

Prin urmare, din dorinţa de a respecta tradiţia, pentru întâmpinarea Zilei Eroilor, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, în colaborare cu Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor” (A.N.C.E.), prin col. (r) Petre Stoica şi Cercul Militar Naţional, prin directorul acestuia, col. Cristian Dorca, cu sprijinul Comandamentu-lui Logistic Întrunit, respectiv al domnului general de brigadă dr. Cătălin Zisu, a fost organizat simpozionul cu denumirea generică – Veşnică cinstire eroilor nea-mului românesc.

Manifestarea a avut drept organizator-coordonator pe muzeograf Valeria Bălescu, care alături de directorul M.M.N., col. dr. Vasile Popa, a fost şi moderato-rul activităţii. * drd., Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, expert, muzeograf, Muzeul Militar Naţional.

251

Simpozionul s-a desfăşurat miercuri, 27 mai 2009, în maiestuoasa Sală de spectacole a Cercului Militar Naţional, între orele 1100-1345, în prezenţa unui nu-meros public, care a cuprins întreg spectrul vieţii sociale: veterani şi văduve de război, cadre militare şi civile, active şi în retragere, din cadrul Ministerului Apără-rii Naţionale precum şi de la Ministerul de Interne, elevi, studenţi ş.a.

În cadrul simpozi-onului au fost rostite im-presionante mărturii despre eroismul ostaşilor români, de către deosebite persona-lităţi, care nu au ezitat nici de această dată să ne facă cinstea de a se afla printre noi, sporind astfel impor-tanţa manifestării. De ace-ea, gândurile noastre de profund respect şi deplină recunoşt inţă se îndreaptă către: părintele prof. univ. dr. Florin Şerbănescu, consilier patriarhal, care ne-a vor-bit despre Praznicul Înălţării Domnului şi Ziua Eroilor; col. (r) Constantin Chiper, vicepreşedinte al A.N.C.E., care a prezentat un scurt istoric al Cultului eroilor la români; drd. Lucian Draghici, de la Serviciul Istoric al Armatei, a vorbit despre Războiului de independenţă simbol al eroismului armatei şi neamului românesc; prof. univ. dr. gl. (r) Nicolae Ciobanu, membru de onoare al A.N.C.E., s-a referit la Eroii Primului Război Mondial; gl. lt . (r) Teodor Halic, vicepreşedinte al Asociaţi-ei Naţionale a Veteranilor de Război şi preşedinte al Asociaţiei Decoraţilor cu Or-

dinul „Mihai Viteazul”, având memoria vie a parti-cipării la ce-a de-a doua ma-re conflagraţie mondială, a prezentat comunicarea Al Doilea Război Mondial – probă de patriotism al mili-tarilor armatei române; iar prof. univ. dr. Petre Roman, ca martor al evenimentelor din istoria recentă şi fost prim-ministru, s-a referit la Revoluţia din Decembrie 1989 şi eroii săi1.

Întregul program al activităţii a fost presărat cu

1 Nominalizarea este realizată în ordinea susţinerii comunicărilor, potrivit Programului activităţii,

respectând cronologia evenimentelor la care au făcut referire expozeurile.

Aspect general din deschiderea simpozionului Veşnică cinstire eroilor neamului românesc, momentul în care se intona Imnul Eroilor

(foto - Adrian Simionescu)

Orchestra de Suflători a Centrului de Instruire pentru Muzici Militare, dirijor mr. Valentin Stoian, bucurându-se de aplauzele publicului

(foto - Adrian Simionescu)

252

momente cultural-artistice adecvate. Astfel, t inerii din Or-chestra de Suflători a Centrului de Instruire pentru Muzici Milita-re, dirijată de mr. Va-lentin Stoian, au pre-zentat alături de Imnul de Stat al Ro-mâniei emoţionante lucrări muzicale: Marşul lui Ştefan, Pui de lei, Marşul lui Ian-cu, Drum bun, Ostaşii României, Imnul Ero-ilor.

De aseme-nea, din piepturile tinerilor corului Seminarului Teologic Ortodox Liceal „Nifon Mitropolitul”, dirijaţi de diac. Ştefan Răzvan, au răsunat puternic Treceţi batalioane române Carpaţii şi Troparul Înălţării.

Acestora li s-a alăturat eleva de clasa a III-a Maria Irena Găleşanu, de la Şcoala de Artă din Câm-pulung Muscel (prof. Janine Ionescu), care ne-a încântat cu Marşul Tri-umfal, din „Aida”, de Giuseppe Verdi, şi Arabesque, în la major, de Johann Friedrich Franz Burgmüller.

În acelaşi cadru, au evoluat şi unii colegi-poeţi ai Ligii Scriitorilor din România – Filiala Bucureşt i. Au recitat, de pildă, din creaţiile pro-prii: Elena Armenescu – poemul Permanenţă, din volumul „Memoria Sta-

tuilor”; Sorin Cerin – o selecţie de aforisme Despre nemurire, din volumul „Nemu-rire”; Cristian Neagu – La crucea nevăzută a celui neştiut – în primă audiţie.

Tuturor acestora, organizatorii le-au apreciat prestaţia şi le-au oferit diplo-me de onoare, îndeosebi celor tineri, în semn de mulţumire pentru că şi-au pus ta-lentul în slujba perpetuării cultului eroilor ţării.

Corului Seminarului Teologic Ortodox Liceal „Nifon Mitropolitul”, dirijaţi de diac. Ştefan Răzvan, interpretând o lucrare muzicală

adecvată tematicii simpozionului (foto - Marian Mihăescu)

Eleva Irena Maria Găleşanu în timp ce este prezentată pentru a evolua cu momentele de muzică clasică din Program (foto - Marian Mihăescu)

253

Atmosfera de sărbătoare a manifestării a fost sporită şi prin strălucitoarea

prezenţă a oştenilor de la Regimentul de Gardă nr. 30 „Mihai Viteazul”, precum şi a celor de la Jan-darmeria Română, care au jalonat căile de acces la locul desfăşurării mani-festării, încântând publicul prin ţinute-le lor de sărbătoare. De la Regimentul de Gardă ni s-a alăturat şi fotoreporterul Marian Mihăescu care alături de cole-gii Dinu Aurel şi Simionescu Adrian au imortalizat mo-mentele de neuitat din timpul desfăşu-rării simpozionului. Şi lor le mulţumim pentru efortul făcut.

* Un moment distinct al simpozionului l-a constituit lansarea lucrării de

memorialistică – Prizonier în lagărele Sovietice –, apărută la Editura Corgal Press, Bacău, 2008, scrisă de cel care a fost mr. (r) Sandu V. Cernat, cu un Cuvânt Înainte de Valeria Bălescu.

După o copilărie chinuită, Sandu V. Cernat ajunge la maturitate, în preajma celui De-al Doilea Război Mondial, şef al Biroului Subzistenţă al Diviziei 20 In-fanterie. În această calitate şi-a urmat unitatea militară pe Frontul de Est, având astfel posibilitatea de a ne înfăţişa o parte mai puţin descrisă în lucrările de specia-

Poeţii (de la stâng spre dreapta): Elena Armenescu, Cristian Neagu şi Sorin Cerin, rostind versuri în-

chinate eroilor, din creaţiile proprii (foto - Adrian Simionescu)

Aspect general de la desfăşurarea simpozionului Veşnică cinstire

eroilor neamului românesc (foto - Adrian Simionescu)

254

litate. El însuşi a trecut prin momente critice în încercări-le de a salva proviziilor tru-pei, faptele sale fiindu-i răs-plăt ite prin acordarea a două medalii: „Bărbăţie şi Credin-ţă”, cls. I-a şi „Crucea Ser-viciul Credincios”, cu spade, clasa I-a. Totodată, ne face cunoscută onoarea militară şi rigoarea sistemului legis-lativ militar românesc care sunt demne de admirat în acele condiţii grele de răz-boi, de mare învălmăşeală, când ai putea crede că libe-

rul arbitru triumfă. Jurnalul lui Sandu V. Cernat este în afară de acestea şi o lectură plăcută, cap-

tivantă, fiind presărată cu interesante tablouri peisagistice şi portretistice, sau chiar cu descrierea tradiţiilor şi obiceiurilor culinare ale unor locuitori întâlniţi pe front.

Cartea devine importantă şi dacă remarcăm informaţii-le cu strict conţinut de „Cultul Eroilor”, pentru că deseori redă numele unor eroii căzuţi, locurile unde au fost debarcaţi sau îngropaţi, iar prin imaginile din arhiva proprie chiar numele de pe crucile unor eroi români şi cimiti-rele unde au fost în-humaţi.

Jurnalul ca-pătă însă o mare însemnătate prin unicitatea redării momentului istoric al capitulă-rii şi predării trupelor române în încercuirea de la Stalingrad, Sandu V. Cernat fiind unul dintre martorii evenimentului. Dar, între toate mărturisirile, un tablou zgudui-tor înfăţişează prin descrierea rezistenţei de neînchipuit – pentru noi, cei de astăzi – în perioada încercuirii de la Stalingrad şi, mai apoi, a momentelor de prizonierat. Faptul cum oamenii mâncau carne de cal îngheţată care, în acele condiţii, era con-siderată chiar o „delicatesă”, sau resturi de peşte stricat care aducea iminenta moar-te ş.a.

Avion inamic doborât în Stepa Calmucă, 1942 (sblt. Cernat este în prim plan-dreapta, în mână cu o geantă;

foto - colecţia Sandu V. Cernat)

Familie de calmuci de lângă Volga (foto - colecţia Sandu V. Cernat)

255

Sandu V. Cernat vorbeşte şi despre adevăra-ta prietenie şi solidaritate camaraderească, însă înfă-ţişează şi dezumanizarea căreia i-au căzut pradă unii conaţionali, care ajunsese-ră a vinde orice era posibil pentru a supravieţui, chiar şi carne de om. Pentru aceşt ia doar moartea era o binecuvântare. Apoi, des-crie condiţiile inumane de hrană, muncă şi întreţinere din lagărele de prizonieri, precum şi comportamentul inuman al supraveghetori-lor.

În urma cortegiului de suferinţe îndurate, Sandu V. Cernat relevă că şi atunci când a sosit clipa mult visată a eliberării a trebuit să mai îndure o umilinţă, de această dată pe teritoriul propriei ţări pentru care luptase. Cu revoltă şi amărăci-une ne înfăţişează clipa repatrierii când, în loc să fie întâmpinaţi de autorităţi cu onoare şi respect, a întâlnit dispreţul şi lipsa de compasiune.

Merită, cred, să consemnăm măcar aceste clipe în adevărata lor autentici-tate:

„Era la începutul lunii septembrie 1945 şi, după circa 15 zile, după ce-l aduseseră ruşii mort pe sergentul Vultur, cea mai mare parte a românilor din Lagă-rul nr. 29, Secţia I, am fost trimişi în ţară, deoarece eram inapţi de muncă […].

Nu şt iam nimic despre Ţara Noastră dacă mai exista ca stat independent sau, dacă, a fost anexată de Uniunea Sovietică.

În dimineaţa zilei de 20 septembrie 1945 mai întâi am primit raţia de mân-care, apoi a venit comandantul lagărului şi […] a făcut prezenţa. Au fost citiţi […] toţi cei care, peste două ore, urmau să părăsească lagărul. Când mi-am auzit strigat numele […] m-a cuprins apoi o stare de euforie încât nu mai auzeam şi nu mai ve-deam ce se petrece în jurul meu […]. Eram 73 de prizonieri […]. Când coloana era să se pună în mişcare a venit din nou comandantul lagărului. Cu ajutorul tălmaciu-lui, un evreu din Basarabia, ne-a spus în câteva cuvinte că deşi noi suntem nişte criminali ai poporului sovietic acesta ne-a iertat şi suntem liberi să plecăm în ţara noastră. Atunci, toţi am început să plângem de bucurie.

Tot atunci am înţeles că mai există şi Ţara Noastră. Mii şi mii de prizonieri, cam 80%, au murit de tifos exantematic.

Dezinteria şi inaniţia datorate foamei şi tratamentului inuman la care eram supuşi, au făcut şi ele mii de victime. Din cei aproape 7000 de ostaşi ai Diviziei 20 Infante-rie, prinşi în încercuire, am fost făcuţi prizonieri cam 4 000 de oameni, din care ne-am mai întors în patrie puţin peste 72 […], toţi bolnavi de mizerie fiziologică. Din-tre cei 73 […], un camarad a murit pe drum, fiind dat jos din tren într-o gară din Ucraina. Eram aşa de slăbiţi încât […] nu am fost în stare să ne urcăm singuri în

Înmormântarea unor eroi români la Zibenco (lângă Stalingrad), 4 octombrie 1942 (în afară de cele trei coşciuge se observă pe jos şi

alte trupuri acoperite doar de câte o manta, foto - colecţia Sandu V. Cernat)

256

vagoanele de marfă […]. Am fost ajutaţi de două infirmiere sovietice, care împreu-nă cu doi ofiţeri ruşi, cu gradul de «starşîi lit inant», ne-au însoţit până în gara Nicolina-Iaşi, unde am fost predaţi organelor militare române.

Drumul nostru, din Kazahstan până la Iaşi, a durat 36 de zile, din seara de 20 septembrie […] şi până în dimineaţa zilei de 27 octombrie 1945 […].

După ce am trecut Nistrul, trenul s-a oprit într-o gară[…]. Lângă nişte ma-gazii parţial arse, pe o terasă, un om cu o căciulă de oaie pe cap întorcea cu furca nişte şt iuleţi de păpuşoi. Eu am coborât din vagon, m-am dus la el şi i-am zis:

«– Nene, dă-mi şi mie doi păpuşoi… – Da şie faşi cu dânşii?

– Păi, vreau să mănânc » – am răspuns eu. Omul se uită lung la mine şi apoi mă întreabă: «– Da, di undi hii şi undi merji? – Păi, venim de la ruşi, am fost prizonieri şi acum mergem acasă” – i-am

răspuns tot eu, arătând cu mâna spre camarazii mei, aflaţi pe lângă vagoane. Omul s-a uitat într-acolo, zăbovind câteva clipe. A pus furca jos şi, fără să

spună o vorbă, a plecat grăbit. Eu, mi-am umplut buzunarele mari ale mantalei (de uniformă germană) cu şt iuleţi de păpuşoi, mai cruzi, şi am plecat la vagon. Aici, împreună cu câţiva camarazi am început să mâncăm din rezerva mea de porumb. Nu după mult t imp au început să vină la vagoanele noastre femei şi copii care ne-au adus de mâncare: bostan copt, bucăţi de mămăligă, bucăţi de pâine ţărănească, mere, pere, nuci, seminţe de floarea-soarelui şi altele, pe care ni le-au împărţit la întâmplare. Erau bunătăţi cărora le uitasem gustul. Pentru ca să gustăm din fiecare am început să facem schimb între noi. Eu am dat, de exemplu, o bucăţică de mămă-ligă pentru o jumătate de măr.” (pag. 85-88).

„Ajunşi în gara Nicolina-Iaşi am fost predaţi la Comandamentul 4 Teritori-al. Astfel, ne-a preluat un ofiţer direct din vagoane. Am primit ordinul să stăm gru-paţi, pentru că urma să mergem la baie şi, apoi, la vizita medicală. […]. Văzând că aşteptarea se prelungeşte, am plecat în grupuri mici să vedem şi noi ce e prin gară şi să stăm de vorbă cu oamenii. Când ne-au văzut cum arătăm şi aflând de unde venim s-au strâns în jurul nostru. Unii dintre ei ne dădeau câte ceva de mâncare iar alţii ne întrebau din ce unităţi am făcut parte, pentru că şi ei aveau copii sau fraţi daţi dispăruţi şi pe care sperau să-i vadă cândva. După ce am făcut baie, la un tren de baie, ni s-a făcut vizita medicală unde am fost înregistrat cu greutatea de 34 kg şi înălţimea de 168 cm. Am fost apoi încolonaţi să mergem la cazarma Comanda-mentului […]. Ofiţerul care ne însoţea ne-a dat comanda pentru mers în pas caden-ţat, iar noi, care eram nişte epave, abia de ne târam picioarele. Atunci, oamenii din jurul nostru […] au început să-l huiduiască pe ofiţer. Ruşinat, ofiţerul a dat coman-da: «Pas de voie!” şi a plecat în faţa coloanei.

La comandament ni s-a servit masa: o gamelă cu varză murată, fiartă, dar prost tocată, cu nişte carne alterată şi câte o pâine neagră mâncată de şobolani, încât la unii rămăsese numai coaja de ea. Dacă o comparam cu mâncarea primită în lagăr aceasta era extrem de bună dar, pentru că datorită bunăvoinţei cetăţenilor din gară nu eram chiar flămânzi, şi pentru că am considerat acest tratament ca pe o sfidare la adresa noastră, am refuzat cu toţii să mâncăm. Unii dintre noi au aruncat cu pâine şi au spart geamurile, spiritele s-au încins şi a ieşit o hărmălaie de nedescris. Oamenii nu s-au potolit decât atunci când a venit comandantul care avea grad de general.

257

«– Ce se întâmplă aici domnilor?” a întrebat generalul. Pentru moment s-a făcut linişte dar, apoi, încercând să răspundem mai

mulţi, iarăşi s-a făcut gălăgie. Atunci, dintre noi a ieşit la raport, în faţa generalului, un sublocotenent T.R.

«– Să trăiţi domnule general, sunt sublocotenent T.R..... din fosta Divizie I cavalerie, fost prizonier al armatelor sovietice şi la întoarcerea în Patrie uitaţi cum suntem primiţi!»

Acesta ia de pe masa alăturată gamela cu mâncare şi pâinea fără miez, pe care le lăsase acolo cu câteva clipe înainte, şi le întinde generalului. Generalul le examinează, apoi le înapoiază sublocotenentului spunând:

«– Da, protestul dumneavoastră este îndreptăţit . Cine a avut misiunea asi-gurării mesei repatriaţilor?» – a întrebat, apoi, generalul.

În faţă s-au prezentat căpitanul comandant al trupei Comandamentului şi plutonierul major, în prezenţa căruia ni se servise masa. Generalul s-a uitat la ei şi a

zis: «– Pentru lipsă de

interes şi lipsă de tact, începând de mâine veţi executa câte 10 zile de arest la unitate. În cel mult două ore aceşt i oa-meni trebuie să primeas-că, fiecare, câte o pâine albă şi un kilogram de salam».” (pag. 89-91).

La fel de răscoli-toare sunt şi amintirile despre destrămarea fami-liei, pe care şi-o întemeia-se la începutul războiului. Dacă drama prizonieratu-lui a suportat-o mai uşor,

gândul revederii celor dragi, de acasă, motivându-i rezistenţa şi suferinţa, nu vom şt i însă niciodată adevărata dimensiune a dramei din sufletul său după revenirea în familie..., familie care, de fapt, nu mai exista. Soţia crezând că a murit pe front se recăsătorise (neoficial), iar unicul copil – Sănduţ – fusese dat spre creştere la buni-cii din partea soţiei.

Sandu V. Cernat nu s-a împăcat de la început cu această pierdere de suflet, chiar dacă nu ne-o spune direct. Dar, speranţa reîntregirii căminului drag răzbate din jurnalul său. Reîntors bolnav şi trebuind să se interneze, s-a dus în spitalul de la Alba Iulia, atât pentru că-l legau anii din tinereţe dar, îndeosebi, şi pentru că acolo se afla fosta soţie, în speranţa că v-a veni şi se vor regăsi. După aproape trei luni de şedere în spital, t imp în care soţia nici măcar nu l-a vizitat, fostul prizonier a înţe-les, cu mâhnire în suflet, că destinul i s-a schimbat definitiv.

În acelaşi an al reîntoarcerii, 1946, cu toate că şi-a reluat apoi serviciul în armată, cu aceeaşi demnitate de oştean ce-l însoţise în viaţa de prizonier, fără să

Cimitirul din Petschanca, una dintre puternicele redute ale Stalingradului, 20 octombrie 1942 (clădirea din imagine, iniţial o

biserică, fusese transformată de sovietici în magazie, foto - colecţia Sandu V. Cernat)

258

facă concesii, după numai o lună aflăm că şi-a dat demisia din armată, dezamăgit de deprecierea sis-temului militar ro-mânesc, preferând, apoi, peregrinările în diversele servicii ale vieţii civile, care l-au însoţit până la pensionare.

Meritele şi sacrificiile ca luptă-tor pe Frontul de Est i-au fost recu-noscute abia după Revoluţia din De-cembrie 1989, când i s-au atribuit t it lul şi medalia de „Ve-teran de Război”, fiind avansat până

la gradul de maior în rezervă, dobândit la 1 decembrie 2003. Alături de îndreptările de ordin militar, onoarea civică i-a fost sporită şi

prin acordarea tit lului de Cetăţean de Onoare al Municipiului Oneşt i, la 1 decem-brie 2002.

Cu siguranţă că a fost o binemeritată recunoaştere, aşa încât, la 29 noiem-brie 2003, credem că sufletul său ostenit a plecat spre ceruri linişt it .

Sandu V. Cernat ar fi putut evita toată această zbatere şi dramă umană, descrisă în jurnalul său, dacă ar fi dar curs propunerii unui superior de a părăsi frontul, înainte de începerea contraofensivei de la Stalingrad, sau dacă în timpul prizonieratului ar fi acceptat pactul cu duşmanul şi s-ar fi înrolat în diviziile comu-niste. Dar nu a vrut. A refuzat pentru că – aşa cum ne spune el însuşi – „a trebuit deci să-mi urmez destinul cel hărăzit de Dumnezeu”. Şi, astfel, destinul său a deve-nit cunoscut publicului prin lucrarea Prizonier în lagărele sovietice, devenită un document inestimabil, care se adaugă tezaurului de mărturii istorice ale luptei po-porului român pentru păstrarea nealterată a integrităţii sale teritoriale şi demnităţii naţionale, şi pentru aceasta jertfele de care a trebuit să dea dovadă acest popor - în general, şi oşt irea sa - în special. De aceea, trebuie să fim pe deplin recunoscători memoriei veteranului maior (r) Sandu V. Cernat, precum şi domnului inginer Ion- Jean Necşoiu, în prezent director executiv la ICECON INSPECT, prin preocuparea căruia a şi fost sistematizat, redactat şi t ipărit jurnalul amintit .

Doar în urma parcurgerii integrale a mărturiilor sale se poate forma o ima-gine completă ale acelor trăiri de legendă.

Pentru a prezenta această inedită lucrare, ne-a făcut onoarea de a se afla în mijlocul nostru academicianul Florin Constantiniu, fapt pentru care îi suntem pro-fund recunoscători.

„Ne recomandăm ca fiind români prin istoria şi eroii istoriei noastre – ros-tea, printre altele, academicianul Florin Constantiniu –, îndeosebi în această politi-

Diploma prin care se atestă calitatea de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Oneşti”, a veteranului Cernat Sandu (foto - colecţia Sandu V. Cernat)

259

că de mondializare […] istoria este cea care ne individualizează. Desigur că este bine să fim membri ai Uniunii Europene, în alte structuri Euro-Atlantice dar, să fim întotdeauna noi, români. Să şt im că avem o conşt iinţă naţională, că avem un trecut naţional şi că noi suntem în conti-nuarea unei generaţii care coboară din adâncul istoriei, până în ziua de astăzi. Asta este funcţia social-educativă a isto-riei, să ne modeleze conşt iinţa identitară, aşa cum este şi cazul lucrării lui Sandu V. Cernat”.

Evocând un articol al marelui is-toric Nicolae Iorga, din anii ’20, intitulat „Istoria ţării prin cei mici”, academici-anul Florin Constantiniu puncta că „unii autori, martori ai unor evenimente, prin redarea amănunţită a celor trăite ne pot oferi informaţii preţioase pe care nu le poţi găsi consemnate la marii cronicari.

Întocmai este şi cazul jurnalului maiorului (r) Sandu V. Cernat […].

Nucleul acestei cărţi este încer-cuirea de la Stalingrad – specifica aca-demicianul Florin Constantiniu –, moment istoric important în istoria celui de-al Doilea Război Mondial, şi pe care istoricii internaţionali încearcă să-l reevalueze […].

În această confruntare, acest sublocotenent, şeful Biroului Subzistenţă al Diviziei 10 Infanterie, este prins în această încercuire […].

Noi cunoscusem până acum o mărturie directă preluată din jurnalul unui ofiţer roman şi reprodusă de ofiţerul rus Jukov2 – în memoriile sale. Acum însă, avem o personalitate vie care ne spune ce s-a întâmplat, şi descrierile sunt absolut zguduitoare” – dând exemple din cuprinsul jurnalului.

„Astfel de scene care redau ororile războiului sunt frecvente în cartea lui Cernat” – remarca academicianul – „dar, alături de acestea sunt redate şi scene de umanitate”, exemplificând şi de această dată.

„Eu mai auzisem şi mai citisem mărturii ale prizonierilor, dar forţa de evocare a lui Cernat este surprinzătoare, ci nu pentru că ar fi un scriitor dar, mi-am dat seama că este suficient ca cineva să treacă printr-o situaţie limită ca să aibă o forţă de evocare la nivelul marii literaturi.”

Prin această adăugire invoca şi făcea legătura cu anticalofilismul lui Camil Petrescu, din literatură.

În concluzie, academicianul Florin Constantiniu aprecia:

2 Gheorghi Konstantinovici Jukov (1896-1974), comandant militar şi politician sovietic, este conside-

rat de mulţi ca cel mai mare comandant sovietic al celui De-al Doilea Război Mondial.

Academicianul Florin Constantiniu prezentând lucrarea: Prizonier în lagărele

sovietice (foto - Adrian Simionescu)

260

„Această carte este o mărturie extrem de importantă pentru istoricul militar şi extrem de emoţionantă pentru cititorul de rând. Este importantă pentru istoricul militar pentru că redă viaţa de lagăr pe care noi o cunoşteam foarte puţin, iar pe de altă parte, este emoţionantă pentru că arată cât poate să sufere un om. Poate că ni-

ciodată nu poate fi ilustrată mai bine ca acum zicerea: «Să nu dea Dumnezeu omu-lui cât poate să îndure!».

Eu, sunt bucuros să evoc această carte aici, de Ziua Eroilor, care este şi Ziua Înălţării Domnului, pentru a ne aminti că aşa cum Dumnezeu s-a înălţat la cer […], şi ne va ridica şi pe noi prin taina mântui-rii”, trebuie să înţelegem că şi noi dacă ne ridicăm sufleteşte la înălţimea acestor fapte eroice – ca cele descrise de Sandu V. Cer-nat în jurnalul său – numai atunci ţara aceasta va avea un viitor”.

La final, inginerul Ioan Jean Necşoiu, ginerele veteranului mr. (r) Sandu V. Cernat, a ţinut să mulţumească organi-zatorilor acestei manifestări şi, în mod deo-sebit, academicianului Florin Constantiniu pentru bunăvoinţa de a prezenta lucrarea Prizonier în lagărele sovietice, pentru aprecierile făcute despre conţinutul aceste-ia.

Inginerului Ioan Jean Necşoiu tre-buie să-i mulţumim, şi cu acest prilej, pen-

tru faptul că s-a preocupat de a ne pune la dispoziţie un material documentar preţi-os, dar şi pentru faptul că a fost sponsorul acţiunii noastre, la final participan-ţii putându-se bucura de un binemeritat coctéil.

Pentru pregăt irea acestuia de un sprijin real mi-au fost îndeosebi lt .col. Zidu Mery (şef Secţie Pa-trimoniu a M.M.N.) dar şi Pandele Cristian (de la acelaşi departament), faţă de care îmi exprim întrea-ga gratitudine.

* De asemenea, adre-

săm mulţumirile noastre

Inginerul Ioan Jean Necşoiu, ginerele veteranului mr. (r) Sandu V. Cernat,

prezentându-şi cuvântul de mulţumire (foto - Adrian Simionescu)

Col. (r) Nicolae Grosu (în mij locul imaginii) şi expoziţia sa, din foaierul Cercului Militar Naţional (foto - Marian Mihăescu)

261

tuturor instituţiilor colaboratoare implicate în realizarea manifestării, colegelor Cristea Camelia şi Iordache Luminiţa (Secţia Relaţii Publice a M.M.N.) care ni s-au alăturat la desfăşurării manifestării, şi în mod deosebit publicului prezent, că-ruia ne-am putut adresa mesajul nostru comemorativ.

Manifestarea a fost întregită şi printr-o expoziţie de carte şi fotografie adecvată tematicii, etalată în foaierul „Sălii de spectacol” a Cercului Militar Naţio-nal, realizată prin preocuparea col. (r) Martinescu Sandu, secretarul de la Filiala A.N.C.E. Cluj, şi col. (r) ing. ec. Nicolae Grosu, preşedintele de la Filiala Cluj a „Asociaţiei Pro Basarabia şi Bucovina”, pentru care le suntem recunoscători.

Prin toate aceste momente ale simpozionului, organizatorii au încercat să aducă încă un omagiu eroilor ţării, care de-a lungul timpului s-au jertfit pentru a ne lăsa drept moştenire o patrie liberă şi independentă.

ETERNAL HONOR FOR THE HEROES OF ROMANIAN’S OWN FLESH AND BLOOD

Under this generic was organized, by museographer Valeria Bălescu (National

Military Museum), the symposium dedicated for the Hero’s Day, in 2009. It was to the National Military Circle Palace, on the 27th of May, 2009, and it was realized as a cooperation among the National Military Museum, the National Association for the Hero’s Cult and theNational Military Circle Palace.

At the manifestation speeches were held, for the large and di fferent public, impor-tant personalities, from the military and civilian life.

The speeches harmoniously interlaced with poems, heroes’ hymns, and pieces o f classical music, in accord with national moment.

In the same atmosphere, the academician Florin Constantiniu presented the genu-ine journal: Prisoner in Soviet Camps, by veteran Sandu V. Cernat.

We thank, on this occasion, to all our partners and the public for their contribution to the success of the manifestation.

262

ROMÂNIA PE DRUMUL MODERNITĂŢII. 150 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR SUB CUZA-VODĂ

Valeria Bălescu (isldvaleria_balescu@yahoo.com)*

„Echilibrul” european creat la 1848, devenind tot mai fragil, avea să ducă la izbucnirea Războiului Crimeei, în 1853.

Ascuţirea rivalităţilor dintre Anglia şi Rusia, între Rusia şi Austria, tendin-ţa Franţei de a-şi reface prestigiul şi a-şi recâşt iga poziţiile, pe fondul luptei genera-le a naţionalităţilor, de a se constitui în cuprinsul statelor naţionale, proprii (Prusia şi Sardinia s-au situat pe primul plan), au generat redeschiderea problemei orienta-le, pretextul nimerit pentru soluţionarea conflictelor provocate de lupta pentru pute-re, pentru stabilirea unui nou echilibru European.

Început între Rusia şi Turcia, prin ocuparea, şi de această dată, a celor do-uă Principate române (Moldova şi Ţara Românească) de trupele ţariste, curând, conflictul căpăta un caracter european, prin angajarea Franţei, Angliei, Sardiniei şi Austriei.

În noile împrejurări istorice, războiul Crimeei transformase cauza celor do-uă Principate Române într-o problemă europeană.

Faptele reliefau, în ceea ce privea Principatele, că exista o legătură indiso-lubilă între unitate şi independenţă, că aceste atribute puteau fi dobândite nu prin bunăvoinţa Marilor Puteri ci în lupta împotriva lor. De aceea, prin experienţa do-bândită, emigranţii revoluţionari români care părăsiseră ţara după înfrângerea din 1848, într-o asemenea conjunctură, şi-au concentrat eforturile propagandei spre captarea interesu-lui diplomaţiei europene, precum şi pentru obţinerea sprijinului opiniei publice internaţio-nale.

Încă de la 1848, deviza su-premă a revoluţi-onarilor români fusese: DREPTATE! FRĂŢIE! UNITATE!

După în-frângerea revolu-ţiei, prin Conven- * drd., Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, expert, muzeograf, Muzeul Militar Naţional.

Aranjament expoziţional în care sunt punctate principalele evenimente ce-au caracterizat evoluţia Ţării Româneşti şi Moldovei până la 1859

263

ţia de la Balta-Liman, din 19 aprilie 1849, în Principate era restabilită dominaţia celor două Mari Puteri: Turcia – suzerană şi Rusia – protectoare.

Departe de a accepta starea de fapt impusă din afară, în 1849, adoptând o poziţie fermă faţă de maniera în care, prin această Convenţie, cele două Puteri îşi arogau dreptul de a dispune de soarta poporului român, patrioţii noştri aflaţi în exil, prin diferite moduri, au protestat. De pildă, prin înfiinţarea Asociaţiei române pen-tru conducerea emigraţiei, militanţii unionionişt i în afară de faptul că îşi exprimau vehementul protest împotriva actului internaţional arbitrar, intenţionau şi coagula-rea spiritelor în jurul programului revoluţionar, a cărui expresie erau unitatea şi libertatea naţională. „Unitatea naţională” era, după expresia liderului Nicolae Bălcescu, singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mulţumire […]. Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere – sublinia el – şi, noi românii nu putem fi puternici până când nu ne vom uni în unul şi acelaşi corp poli-tic.

Fără să piardă din vedere acest ţel suprem – Unirea cea mare, ţinând sea-

ma de învăţămintele revoluţiei, de disponibilităţile diplomaţiei şi de împrejurările internaţionale, exilaţii şi-au fixat drept obiectiv apropiat unirea Principatelor, reali-zarea României, într-o primă etapă „măcar în cuprinsul îngust de la Carpaţi la Du-năre”, după expresia lui N. Iorga.

Opţiunea fermă a fost înlesnită atât de situaţia din Principate, cât şi de în-crederea generală în izbucnirea unei revoluţii generale, europene, prin colaborarea reprezentanţilor tuturor naţiunilor asuprite. În acest scop, militanţii români au ade-rat la Comitetul Democratic European, constituit la Londra, în iulie 1850, sub con-ducerea lui G. Mazzini.

Conjugate acestor eforturi au fost şi acelea de conferire a unui caracter or-ganizat mişcării unioniste din cele două Principate, pentru mobilizarea întregului popor de partea programului mişcării revoluţionare.

Medalia „1853-1854-1855-1856” (inv. 22561, avers şi revers), care aminteşte de Războiul Crimeei şi repercusiunile acestuia, când „problema românească” intră în atenţia marilor puteri ale vremii;

Luptător turc din Crimeea, 1855, sculptură, autor necunoscut (inv. 11485)

264

Prin finalizarea conflictului şi încheierea la Paris a Tratatului de pace, în martie 1856, problema românească intra, astfel, într-o nouă fază. În cuprinsul tra-tatului erau prevăzute şi o serie de articole legate de viitoarea organizare a acestor Principate.

Deşi rămâneau, pe mai departe, sub suzeranitatea Porţii, ele urmau să aibă o administrare independentă. În acest sens, o comisie specială, internaţională, în-trunită la Bucureşt i, reprezentând toate statele semnatare, aveau să facă propuneri. Totodată, se prevedea convocarea unor Adunări Ad-hoc care „să exprime dorinţele populaţiilor cu privire la organizarea definitivă a Principatelor”. În urmă, o viitoare conferinţă, întrunită tot la Paris, urma să ia în discuţie aceste dorinţe şi să hotărască în consecinţă.

Forumul European a avut loc, într-adevăr, la Paris, cu începere din mai 1858. Cele 7 (şapte) Mari Puteri europene: Franţa, Austria, Prusia, Rusia, Sardinia şi Tur-cia, după aproape patru luni de dezbateri, au semnat o Convenţie, „Atingătoare de reorganisarea PRINCIPATELOR-UNITE A MOLDAVIEI ŞI A VALAKIEI”.

Acestui eveniment deosebit de important în istoria evoluţiei societăţii ro-mâneşt i, de la mijlocul secolului al XIX-lea, în anul 2008, la aniversarea a 150 de ani, la Muzeul Militar Naţional a fost susţinută o conferinţă, având drept auditoriu pe cei mai buni elevi la istorie, din cadrul liceelor din Bucureşt i.

Tema Conferinţei a fost: 150 de ani de la semnarea Convenţiei de la Paris, din 1858, şi a fost susţinută de Valeria Bălescu, cu sprijinul muzeografei Ana-Carla Duţă.

În urma acesteia, elevii au participat la un concurs, organizat de muzeograful Dan Teodorescu; câşt i-gătorii beneficiind de premii, acor-date de Primăria Sectorului 6 Bucu-reşt i.

Spre o înţelegere cât mai exactă a politicii europene în chestiunea Principatelor, în cele ce urmează redăm câteva spicuiri din textul Convenţiei, păstrând limbajul şi topica vremii.

E. De la Bédolliére, Congrès de Paris (carte curentă – inv. 38520)

Insignă de „Deputat din Divanul Ad-hoc”, 1857 (inv. 5351)

265

[…] Maiestăţile lor Împăratul Otomanilor, Împăratul Austriei, Împăratul Francezilor, Regina Regatului-Unit al Marei Britanii şi Irlandei, Regele Prussiei, Împăratul tuturor Russiilor şi Regele Sardiniei, voind, conform cu stipulările Trata-tului încheiat la Paris la 30 Martie 1856, a consfinţi printr-o convenţie, a lor din ur-mă înţelegere asupra organizaţiei definitive a Principatelor Moldovia şi Valakia, au numit drept plenipotenţi ai lor, pentru a negocia şi a subscrie zissa convenţie [...].

- Principatele Moldaviei şi Valakiei constituite d’acum înainte subt denu-mirea Principatelor Unite, Moldavia şi Valakia, rămân puse subt Suzeranitatea M.S. Sultanului (art. 1);

- În temeiul capitulărilor emanate de la Sultanii Baiazet I, Mahomet II, Selim I şi Soliman II, care constituă a lor autonomie, regulând raporturile lor cu Sublima Poartă, şi care au fost consfinţite de multe Hatişerifuri şi mai cu seamă de Hatişeriful de la 1834; conform şi articolilor 22 şi 23 ale tratatului încheiat la Pa-ris, la 30 Martie 1856, Principatele vor urma d’a se bucura, subt chezăşia colecti-vă a puterilor contractante, de privilegiurile şi imunităţile de care sunt în posessie. Prin urmare, Principatele se vor administra în libertate şi’n afară de ori-ce amestec al Sublimei Porţi, în ţărmurile stipulate prin unirea puterilor chezaşe cu Curtea Suzerană (art. 2).

- Puterile publice vor fi încredinţate în fiecare Principat unui ospodar şi unei adunări elective ce vor lucra, în casurile prevăzute de această convenţie, cu concursul unei comisii centrale comune ambelor Principate (art . 3);

- Puterea esecutivă va fi esercitată de Ospodar (art . 4). ........................................................................................................................

- Principatele vor servi curţii Suzerane un tribut, anual a căruia sumă ră-mâne otărâtă la suma de un milion cinci sute mii de lei pentru Moldavia şi de două milioane cinci sute mii de lei pentru Valakia. Învestitura se va da, ca şi în trecut, ospodarilor de către M.S. Sultanul. Curtea Suzerană va combina cu Principatele măsurile de apărare ale teri-toriului lor, în caz de atac din afară; şi va avea voie a provoca, printr’o înţelegere cu curţile garante, măsurile trebuincioase pentru stabilirea ordinului, dacă s’ar întâmpla a fi compromis. Ca şi în trecut, tratatele internaţionale ce se vor încheia de curtea Suzera-nă cu puterile străine, vor fi aplicabile Principatelor în tot ce nu va atinge ale lor imunităţi (art. 8).

- În caz de călcare a imunităţilor Principatelor, Ospodarii se vor adresa la puterea suzerană, şi, dacă nu s’a dat cădinţă (droit) reclamării lor, vor putea s’o dea prin agenţii lor reprezentanţilor puterilor căzaşe la Constantinopol. Ospodarii se vor reprezenta lângă Curtea Suzerană prin agenţi (Kapu-kehaia) născuţi Moldavi sau Valaki nesupuşi la nici o jurisdicţie streină şi primiţi de Poartă (art. 9).

- Ospodarul va fi ales de Adunare pe viaţă (art. 10). ........................................................................................................................ - Va fi eligibil la Ospodărat, ori cine, în vârstă de 35 de ani şi fiu a unui ta-

tă născut Moldav sau Valak, poate arăta un venit în pământ de trei mii galbeni, des-tul să fi împlinit funcţii publice în timp de zece ani, sau să fi făcut parte din Adu-nări (art . 13).

266

- Ospodarul guvernă cu concursul miniştrilor numiţi de dânsul. Întăreşte şi promulgă legile; poate refusa întărirea sa […] (art. 14).

........................................................................................................................ - Adunarea electivă, în fiecare Principat, va fi aleasă pe şapte ani, după

dispunerile eleptorale anecsate acestei convenţii (art. 16). - Adunarea va fi convocată de Ospodar şi va trebui să s’adune, în fiecare an, la întâia Duminică a lunii lui Decembre. Dăinuirea fie-căreea sesii ordinare va fi de trei luni. Ospodarul va putea, de va fi trebuinţă, a prelungi sesia. Poate convoca Adunarea estraordinară sau a o desfiinţa. În acest din urmă cas este dator a con-voca o adunare nouă, ce va trebui să fie adunată în termenul de trei luni (art. 17).

........................................................................................................................ - Adunarea va dezbate şi va vota proiectele de legi ce’i vor fi înfăţişate de

Ospodar. Ea le va putea amenda subt reserva stipulată în art. 36, în cele ce s’ating de legi d’un interes comun (art. 20). - Comisia centrală va avea şedinţa ei la Focşani.

Ea va fi compusă de şaisprezece membriĭ, opt Moldoveni şi opt Munteni. Patru vor fi aleşi de fiecare Ospodar dintre membrii Adunării sau persoanele ce vor fi împlinit funcţii înalte în ţară, şi patru de fiecare Adunare din sânul ei (art. 27).

Aranjamente expoziţionale, cu uniforme, arme ş.a. din vremea lui Cuza. În prim plan se pot observă: uniformă de soldat lăncier, md. 1860 (stg., inv. 32574);

şi uniformă de soldat de artilerie, mr. 1860 (dr., inv. 32572)

267

........................................................................................................................ - Membrii comisiei centrale îşi păstrează dreptul d’a lua parte la alegerea

Ospodarilor în Adunarea din care fac parte (art. 28). - Comisia centrală este permanentă […] (art. 29). ........................................................................................................................ - Dispunerile constitutive ale noueĭ organisărĭ a Principatelor sunt puse

subt ocrotirea comisieĭ centrale. Ea va putea arăta Ospodarilor abusurile ce’ĭ vor părea de urgenţă a re-

forma, ş’a le sugera îmbunătăţirile ce vor fi de introdus în osebitele ramurĭ ale administraţieĭ (art. 32).

- Ospodarii vor putea trimite comisiei centrale toate propunerile ce li se vor părea de folos a le preface în proiecte de legi comune amăndurora Principate-lor. Comisia centrală va pregăti legile d’un interes general comun ambelor Principate, şi va supune aceste legĭ, prin mijlocirea Ospodarilor, la dezbaterea Adunărilor (art. 33).

- Sunt privite ca legi d’un interes general toate acelea ce au drept obiect unitatea legislaţiilor, stabilirea, menţinerea sau îmbunătăţirea unireĭ duaniară, poştală, telegrafică, ficsarea taxeĭ monetare şi osebitele materiĭ de folos public comun ambelor Principate (art. 34). - Odată constituită, comisia centrală va trebui să s’ocupe special a codifia legile în fiinţă, puindu-le în armonie cu actul constitutif al noueĭ organisări. Ea va revisui regulamentele organice precum şi codul civil, criminal, de comerţ şi de procedură, astfel încăt, afară din legile curat de interes local, să nu

mai fie în viitor de căt unul ş’acelaşi trup de legislare, care să fie în vigoare în ambele Principate, dupe ce a fost votat de amândo-uă Adunările, întărit şi promulgat de fiecare Ospodar (art. 35).

....................... - Se va institui

o Curte Înaltă de drep-tate şi de cassaţie co-mună amăndurora Principate. Ea va şădea la Focşanĭ. O lege va face a ei con-stituire. Membrii ei vor fi neschimbaţi (art. 38).

....................... Înfrăţirea oştenilor moldo-români la Socola, Iaşi, 21 aprilie 1859, sub conducerea lui Al. I. Cuza, litografie (inv. 1100)

268

- Miliţiile regulate ce sunt acum în fiinţă în ambele Principate vor primi o organisare identică, ca să poată, la trebuinţă, să se unească şi să facă o singură armie.

Se va face pentru aceasta o legiuire comună. Afară d’aceasta se va face pe tot anul inspecţia oştirilor ambelor Principate de către inspectorĭ generalĭ numiţĭ în toţĭ aniĭ, cănd de un ospodar cănd de celălalt. Înspectoriĭ vor fi însărcinaţĭ a vegia asupra întregeĭ esecutări a disposiţiilor otărâte, de a păstra miliţiilor tot caracterul de două corpurĭ ale aceleaşĭ armiĭ. Ţifra oştirilor regulate, otărâte de regulamentele organice, nu se va putea mări mai mult d’o treime parte, fără o înţelegere prealabilă cu curtea suzerană (art. 42).

- Miliţiile trebuie să se adune tot-d’auna cănd siguranţa din întru sau cea a otarelor va fi ameninţată. Reunirea lor poate fi provocată de unul sau altul din ospodarĭ, dar nu va putea avea loc de căt în urma invoireĭ amăndurora, şi se va înştiinţa curtea suzerană. După propunerea inspectorilor, ospodariĭ vor putea asemenea să adune în total sau în parte, miliţiile în cămp de manevră sau spre a le face revistă (art. 43).

- Comandantul en Chef va fi numit cănd de un ospodar, cănd de cel lalt, la întâmplare de reunirea miliţiilor. El trebuie să fie sau Moldovan sau Român de naştere. Va putea fi revocat de acel ospodar care’l va fi numit. La acea întâmplare, comandantul en chef cel nou va fi numit de către cel-lalt ospodar (art. 44).

- Miliţiile ambelor ţări vor păstra drapelurile lor în fiinţă, dar aceste drapeluri vor avea în viitor o panglică de coloare albastră, potrivită cu modelul alăturat la această convenţie (art. 45).

- Moldoveniĭ şi Romăniĭ vor fi toţi d’o potrivă înaintea legiĭ, înaintea con-tribuţii şi toţĭ vor avea d’o potrivă drept la funcţiile publice, în unul sau cel-lalt Principat. Libertatea lor individuală va fi căzăşuită […]. Moldoveniĭ şi Româniĭ de orĭ ce rit (religie) creştin se vor bucura d’o po-trivă de drepturile politice [...].

Medalie de argint - „Întâmpinarea oştenilor moldo-români, la Socola, lângă Iaşi, 14 aprilie 1859” (avers şi revers, inv. 21296)

269

Toate privilegiurile, scutirile sau monopolurile, de care se bucură încă une-le clase, vor fi desfiinţate; şi se va proceda fără întârziere la revizuirea legeĭ ce regulează raporturile proprietarilor pământului cu cultivatoriĭ, spre a se îmbună-tăţi starea ţăranilor.

În dreapta aranjamentului expoziţional este lucrarea Steagul, stema românească, însemnele domneşti, trofee, de col. P.V. Năsturel („Carte rară” – inv. 254), în care este ilustrat drapelul cu panglica albastră,

de care face vorbire Convenţia de la Paris, din 1858.

Obiecte şi documente ce-au fost în expoziţie, pentru a face trimitere la epoca de dinaintea Unirii de la 1859 (documente emanate de la Grigore Al. Ghica (dr.-sus, inv. 3406) şi de la caimacamul Nicolae Vogoride

(stg.-jos, inv. 630); dar şi din vremea când Cuza era pârcălab de Galaţi (dr.-jos, inv. 1855)

270

Instituţiile municipale, atăt cele orăşeneşti căt şi cele rurale, vor dobândi toată desvoltarea cătă coprinde stipulările acesteĭ convenţiĭ (art. 46).

........................................................................................................................ - Spre a se conforma cu art. 25 al tratatului de la 30 Martie 1856, un Hati-Şerif, conform întocmaĭ cu stipulările presentei convenţiĭ, va promulga disposiţiile de maĭ sus, în curs de cinci-spre-zece zile, cel mult, după schimbarea ratificărilor (art. 48).

- În momentul publicării zisului Hati-Şerif, administraţia va fi dată de că-tre caĭmacam ĭ în fiinţă, în fie-care Principat, uneĭ comisiĭ vremelnice (căĭmă-cămie) constituată potrivit disposiţiilor regulamentuluĭ organic. În consecuinţă aceste comisiĭ vor fi alcătuite de presidentul Divanului princiar, de marele Logofăt şi de ministru din întru, cari au fost în funcţie sub ospodariĭ din urmă înaintea instalaţieĭ, de la 1856, a administărilor vremelnice. Zisele comisii se vor ocupa îndată cu alcătuirea listelor electorale care trebuiesc săvârşite şi afişate în termin de cincĭ săptămâni. Alegerile se vor face treĭ săptămânĭ după publicarea listelor. A zecea zi ce va urma, deputaţiĭ trebuie să se adune în fie-care Principat, spre a proceda, în termenile otărâte mai sus, la alegerea ospodarilor (art. 49).

- Această convenţie se va ratifica, şi ratificările vor fi schimbate la Paris în termen de cincĭ săptămânĭ, sau maĭ curând de se va putea (art. 50). Drept aceea plenipotenţiariĭ, au subscris’o ş’au pus pecetea lor. Făcut la Paris, în zioa nouăspre-zece a luneĭ August 1858. (L S.) Sabskris Fuad; Hubner; Walewski; Cowley; Hatzfeld; Kisseleff; Villamarina.

* Aşadar, potrivit Convenţiei, cele două ţări române continuau să fie două state diferite, fiecare avându-şi domnul, adunarea, guvernul, armata, capitala şi administraţia sa. Era, de fapt, un act „întortocheat”, departe de voinţa de unitate a poporului român şi, care, pomenea în tot cuprinsul său de „moldo-valahi” ca de două popoare separate. Cu toate acestea, Convenţia reprezenta un netăgăduit progres, prevăzând şi o serie de principii importante, ceea ce oferea prilejul militantului unionist V. Boerescu, la 14 august 1858, să exprime că „Puterile europene ne-au dat garanţia lor, certitudinea că noi vom exista în viitor […]. Depinde de noi dacă vom şt i să păstrăm drepturile strămoşilor noştri [...], dacă vom şt i să înfăptuim Unirea. Europa ne-a ajutat – continua omul politic –, rămâne a ne ajuta noi înşine. Noi mulţumim Europei că, cel puţin, ne-a arătat că Unirea poate fi posibilă”. Şi Unirea a fost posibilă.

A fost un moment istoric în care, într-adevăr, conşt iinţa unităţii de neam a funcţionat.

După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecă-rui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alege-rea unei adunări favorabile unirii. Unionişt ii moldoveni au putut impune cu uşurin-ţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi, la 5 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşt i a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care

271

mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Ţara Românească, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale, care a fost ales la 24 ianua-rie1859, domn al Ţării Româneşt i.

Eludând, aşadar, decizia europeană precum şi printr-o intensă luptă politică împotriva duşmanilor interni, a fost posibilă unirea celor două Principate Române: Moldova şi Valahia, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în 1859, atât în Moldova (5 ianuarie) cât şi în Ţara Românească (24 ianuarie).

Cuza a considerat o da-torie sacră „crearea şi desă-vârşirea statului naţional – pe care a contrac-tat-o odată cu urcarea pe tron şi, care, trebuia să se înscrie, statornic, în linia politică de per-spectivă a noului stat”.

Experi-enţa guvernării îi arătase însă nevoia pruden-ţei. Unirea şi

desăvârşirea acesteia, mari

prefaceri interne, au fost realizate împotriva voinţei Puterilor. Acestea au fost puse adesea în faţa faptului împlinit, într-o confruntare puternică, neîntreruptă, internă şi externă, sub ameninţarea continuă a intervenţiei armate. Pentru conso-lidarea puterii şi în-făptuirea reformelor majore îi trebuiau pre-rogative mai largi de-cât cele prevăzute în Convenţia de la Paris, din 1858, ceea ce l-a determinat să adopte Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Pa-ris, la 15 iulie 1864.

Camera legiuitoare a României, din anul 1859, litografie (inv. 1220)

Despre slujba avanpostului, de Iorgu Arion, Imprimeria Naţională a lui Iosif Romanov şi Comp., Bucuresci, 1863 („Carte rară”, inv. 288)

272

Astfel, putem afirma că dacă împrejurările internaţionale au creat cadrul în care s-a impus problema românească, a cărei esenţă o reprezenta Unirea Principa-telor, concretizarea acesteia i-a fost conferită de realităţile româneşt i, de acţiunile politice ale românilor, prin care au atras atenţia opiniei europene, dobândind spriji-nul acesteia.

Epoca domniei lui Cuza-Vodă a fost şi va rămâne în istoria ţării noastre una de excepţie, prin numeroasele şi profundele transformări social-politice, eco-nomice, şt iinţifice ş.a.

Aproape că nu există domeniu al existenţei umane care să nu fie marcat de o anume transformare spre modernitate.

În cuvântul de după alegere, Cuza, „palid, profund emoţionat”, de la tribu-

nă a rostit „cu o voce puţin gâtuită”: „Jur... în faţa ţării mele, că voi păzi cu sfinţe-nie drepturile şi interesele patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române”.

La rândul său, „privighetoarea Moldovei” – cum era numit Mihail Kogălniceanu, vechiul prieten şi colaborator al lui Cuza, a rostit un discurs memo-rabil, plin de semnificaţie şi căldură patriotică:

„După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degrada-re naţională, Moldova a intrat în vechiul ei drept, consfinţit prin capitulaţiile sale,

Elena Cuza, din neamul Sturdzeştilor, i-a devenit soţie lui Cuza în 1844, l-a însoţit în exil şi i-a fost devotată până la moarte („Stampe” -

după un desen de Carol Pop de Szathmary ; Imprimeria Lemercier, Paris)

Domnitorul Alexandru Ioan („Stampe” - după un desen de

Carol Pop de Szathmary ; Imprimeria Lemercier, Paris, inv. 231)

273

dreptul de a-şi alege, pe capul său, pe domn – spunea cu înflăcărare fostul profesor de la Academia Mihăileană.

Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare s-a înălţat însăşi naţionalita-tea română... Alegându-te pre tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou... Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepă-sători sau răi.

Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales domn, însă ai să domneşt i peste două milioane de oameni!

Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate... Fii simplu, Mă-ria ta... fii domn cetăţean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire...”.

Astfel, românii au realizat de facto Unirea, punând la 24 ianuarie 1859 ba-zele statului naţional modern român. Sprijinul împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, a fost decisiv pentru dezamorsarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, aşa încât la 1 aprilie 1859 prin Conferinţa de la Paris puterile garante recu-noşteau oficial actul de unire al românilor, împlinit la 24 ianuarie 1859.

Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 era înfiinţată Co-

misia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domni-torul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importan-te reforme interne, cum au fost: secularizarea averilor mânăstireşt i, reforma agrară, reforma învăţământului ş.a., care au fixat cadrul modern de dezvoltare a ţării.

Legea secularizării averilor mânăstireşt i a fost dată de domnitorul Alexan-dru Ioan Cuza în anul 1863, cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumi-tor biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau

Medalia omagială „Alexandru Ioan Cuza”, md. 1859, avers şi revers, inv. 40214

274

transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. Mai poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri de la Sf. Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult t imp înainte, de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.). În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafaţa agricolă şi forestieră a Ţării Româneşt i şi Moldovei. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi ai bisericii, în înfăptuirea altor reforme, Cuza, alături de guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza su-pune aprobării poporului, prin plebiscit , o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează legea rurală conce-pută de Kogălniceanu.

Prin Legea rurală din 14 august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul dintre cele mai însemnate evenimente ale isto-riei României din secolul al XIX-lea.

Se mai poate aminti şi reforma fiscală, materializată prin instituirea

impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funci-ar şi alte măsuri care au făcut ca la sfârşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Române Unite să fie dotate cu un sis-tem fiscal modern.

Printre alte reforme din timpul lui Cuza se înscrie şi conceperea Codului civil şi al Codului penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar, fiind înfiinţate şi primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşt i, din 1864.

Medalia omagială „100 de ani de la introducerea sistemului metric în România”, avers şi revers, inv. 27681

275

Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională, Cuza însuşi

provenind din rândurile armatei. În preajma Unirii el fusese avansat, la 20 august 1858, la gradul de colonel, iar la 12 septembrie 1858 fusese numit ajutor al hatma-nului Miliţiei, post important în ierarhia militară. Căimăcămia în trei care i-a urmat lui Vogoride: Catargi, Sturzea şi Panu, l-a avansat pe Cuza, la 23 octombrie 1858, însărcinându-l şi cu îndeplinirea tuturor îndatoririlor prescrise de aşezământ, ale postului de hatman. Deci, în momentul alegerii sale ca domn, Cuza era comandan-tul întregii armate moldoveneşt i.

Continuând tradiţia celor două armate, din Ţara Românească şi Moldova, după alegerea ca Domn, Cuza a reuşit până în 1961, în acord şi cu actele internaţi-onale amintite, să realizeze o armată unică, sub o conducere unică.

Atenţia pe care el a acordat-o în permanenţă organismului militar era dicta-tă de necesităţile de apărare a tânărului stat român modern. Armata trebuia astfel reorganizată şi întărită încât să fie capabilă să facă faţă oricărei situaţii, cu mijloace de luptă perfecţionate, cu atâ mai mult cu cât Imperiul Otoman şi Austria, nerecu-noscând Unirea, nutreau gânduri de intervenţie militară. Una dintre primele preo-cupări ale domnitorului a vizat unificarea imediată a celor două armate – moldo-veană şi munteană. Printr-un înalt ordin, dat la 4 aprilie 1859, a luat fiinţă o tabără militară la Floreşt i (lângă Ploieşt i), unde timp de şase luni, peste 12 000 de ostaşi moldoveni şi munteni, dispunând de 26 tunuri, s-au instruit în comun, au executat aplicaţii tactice şi diferite exerciţii militare, sub supravegherea nemijlocită a dom-nitorului. Concomitent cu uniformizarea şi perfecţionarea procesului de instrucţie, în tabără s-a realizat coeziunea morala a militarilor, înfrăţirea ostaşilor Moldovei cu cei ai Ţării Româneşt i – element fundamental al puterii militare a statului naţional român. „Tabăra de la Floreşt i – scria poetul şi prozatorul Dimitrie Bolintineanu - fu de o mare utilitate pentru redeşteptarea spiritului militar... Ostaşii, văzându-se adu-naţi pentru prima oară aşa de mulţi, începură a-şi recunoaşte şi a-şi da valoarea lor ostăşească.” Poporul român vede cu bucurie pe-ai săi sub arme adunaţi şi pe picior de luptă. Trei ani mai târziu, în 1862, va fi organizată o nouă tabără militară la Floreasca (Bucureşt i), iar la 29 iulie 1863 va lua fiinţă „lagărul permanent, al arma-tei de la Cotroceni”, cu un mare şi modern poligon de tragere.

Placheta „Inaugurarea Universităţii din Iaşi”, md. 1879, inv. 34066

Placheta „50 de ani existenţă a Azilului Elena Doamna”, inv. 34104

276

Pentru realizarea unei conduceri unice a armatei, la 12 noiembrie 1859, s-a înfiinţat Statul Major General, în fruntea căruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu, iar în 1862, prin contopirea celor două ministere de război, de la Iaşi şi Bucureşt i, s-a format Ministerul de Război al Principatelor Unite. Comanda supre-mă a armatei era deţinută efectiv de către domnitor. A fost creată o singură şcoală militară şi s-au unificat regulamentele militare.

O dată cu legea promulgată la 13 mai 1860, privitoare la „Instrucţiunea,

exerciţiul şi disciplina armatei Principatelor Unite ale României”, au fost introduse regulamentul serviciului interior şi cel al comenduirii de garnizoană. Soluţia adop-tată de Alexandru Ioan Cuza şi de sfetnicii săi apropiaţi – Mihail Kogălniceanu, generalii Savel Manu şi I. Em. Florescu – privind unificarea şi perfecţionarea sis-temului militar şi fundamentarea principiilor doctrinare de bază, a fost aceea a îm-binării tradiţiei naţionale cu experienţa acumulată în alte ţări, în special în Franţa. S-a hotărât introducerea uniformei şi a echipamentului unic, iar la 1 septembrie

1862 unităţilor li s-au împărţit drapele de un singur fel, care aveau culorile roşu, galben şi albastru. Acest act a pri-lejuit manifestări de un profund patriotism. Într-o vibrantă cuvântare adre-sată militarilor, A.I. Cuza a spus: „Ofiţeri, subofi-ţeri, caporali şi soldaţi! Astăzi va fi una din cele mai însemnate zile din datinile noastre... Pri-mind dar steagurile cele noi, aduceţi-vă pururea

Medalii care amintesc de unii dintre principalii colaboratori ai lui Cuza: 1. Medalia comemorativă „Vasile Alecsandri”, inv. 3609 (stg.); 2. Medalia comemorativă „Cuza Vodă şi Mihail Kogălniceanu”,

inv. 5749 (centru); 3. Medalia „Gl. I.Em. Florescu”, inv. 3594 (dr.)

Drapelul oştirii române, md. 1863 (replică)

277

aminte că vă încredinţez onoarea ţării. Steagul e România. Acest pământ binecu-vântat al Patriei este stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudorile muncitorului... Steagul e încă simbolul devotamentului, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea... Juraţi să păstraţi cu onoare şi fără pată steagurile voastre şi ast-fel veţi corespunde încrederii şi aşteptării ce am pus cu Ţara întreagă în oaste.”.

O grijă deosebită a acordat domnitorul încadrării cu ofiţeri, echipării şi do-tării cu armament corespunzător şi în cantităţi suficiente a efectivelor aflate sub arme. Această grijă reiese şi din faptul că un sfert din bugetul ţării era destinat chel-tuielilor militare.

Efectivele armatei au fost treptat mărite (în momentul Unirii, efectivele celor două armate erau de aproximativ 10.000 de soldaţi şi ofiţeri, cărora li se adăugau 3.000 de ostaşi din formaţiunile teritoriale nepermanente; în anul 1865, armata per-manentă avea un efectiv de 19.365 de oameni, iar trupele teritoriale – 24.548), în special prin înfiinţarea de noi unităţi şi subunităţi de diferite arme. Astfel, în 1860, au luat fiinţă încă două regimente de infanterie cu câte două batalioane, un batalion de vânători, două escadroane de cavalerie, ce se adăugau celor două existente, şi primul regiment de geniu din armata română. Cele patru baterii de artilerie au fost întrunite într-un regiment de artilerie, luându-se, totodată, măsuri pentru dotarea flotilei cu navele trebuincioase. În vederea pregăt irii instructorilor pentru toate genurile de ar-mă, în Bucureşt i a fost creat un „detaşament model”, iar pentru asigurarea transportu-lui muniţiei, subzistenţelor şi al materialelor necesare trupelor în timpul manevrelor şi în timp de război – „trenul echipajelor”. În 1861, în clădirile fostei Mânăstiri „Mi-hai Vodă”, din Capitală, şi-au început activitatea primele ateliere militare, menite să repare şi să confecţioneze echipament şi harnaşament pentru armată.

Concludente sunt şi succesele obţinute în înzestrarea oşt irii cu armament. În 1865 armata română dispunea de 70.000 de puşt i ghintuite şi de 25.000 de puşt i neghintuite (faţă de circa 5.000 în 1859), acestea din urmă fiind folosite la instrui-rea militară a locuitorilor din satele şi comunele ţării, pentru „a da populaţiunei ru-rale obişnuinţa armelor”. De la 10, numărul tunurilor ghintuite s-a ridicat la 72.

Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziţionat din Franţa. O misiune militara franceză, sosită în ţară la solicitarea lui A. I. Cuza, a contribuit la perfecţionarea organizatorică a ar-matei române, la însuşirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea unităţilor de diferite arme.

Una dintre preocupările principale ale domnitorului a fost şi aceea referi-toare la producerea în ţară a armamentului necesar armatei. Sub directa sa îndruma-re s-au pus bazele unor întreprinderi care, în scurtă vreme, aveau să producă prime-le arme şi muniţii de fabricaţie românească.

În 1862 a început în Bucureşt i construcţia atelierelor Pirotehniei armatei. La 21 iulie acelaşi an, la Stabilimentele artileriei din Dealul Spirii, A. I. Cuza a ur-mărit personal procesul tehnologic al turnării proiectilelor, primul dintre acestea fiindu-i oferit în dar de către muncitori. Cu acel prilej, domnitorul a mulţumit con-ducerii Stabilimentelor artileriei, ofiţerilor şi şefilor de ateliere care, prin străduinţa lor, „au izbutit să înceapă a da oastei arme construite în ţară”. În anul următor, tot la Bucureşt i, s-a pus piatra fundamentală a „Manufacturii de Arme din România”, devenită, ulterior, Arsenalul armatei.

278

Preocupându-se de pregăt irea militară practică a trupelor, A. I. Cuza a ini-ţiat elaborarea unor regulamente militare proprii. Astfel, în august 1862 a fost edi-tat „Regulamentul asupra serviciului armatelor în campanie”, care trata pe larg mo-dul de organizare şi executare a marşului, a recunoaşterilor, a asediului şi a apărării fortificaţiilor etc. Doi ani mai târziu s-a tipărit prima hartă de proporţii (cuprindea 115 foi colorate) a Principatelor Unite, care servea în special nevoilor armatei.

De politica pe care a dus-o domnitorul Cuza în armată este legată şi apari-

ţia presei militare. În februarie 1860 a văzut lumina tiparului primul număr al ziaru-lui „Monitorul oastei”.

Un important salt calitativ făcut în domeniul publicisticii militare l-a con-stituit apariţia, la 15 februarie 1864, a revistei „România Militară”. Tot în anul 1864, a apărut „Anuarul militar al oastei române”, iar în anul următor a fost publi-cat un „Almanah militar”.

În plan legislativ, Cuza a asigurat un cadru juridic amplu modernizării ar-matei: la 27 noiembrie 1864 a fost adoptată Legea de organizare a puterii armate, care consacra principiul naţiunii înarmate; la 5 decembrie 1864 s-a adoptat Legea de recrutare, care fixa durata serviciului militar şi lărgea raza de recrutare; alte legi au vizat îmbunătăţirea statutului cadrelor militare (Legea ierarhiei militare, Legea de înaintare – 1862, Legea asupra poziţiei ofiţerilor – 1864, Regulamentul soldelor –1863 şi al pensiilor – 1865).

Rezumând, măsurile luate de A. I. Cuza în scopul dezvoltării şi întăririi armatei române unice s-au concretizat în constituirea, în anul 1864, a patru divizii, care au fost dislocate în oraşele Bucureşt i, Iaşi, Galaţi şi Craiova. Armata României era formată din două elemente principale: armata permanentă şi miliţii (grăniceri şi dorobanţi). Genurile de armă din compunerea armatei permanente erau: infanteria – compusă din regimente de linie şi batalioane de vânători, cavaleria – din regi-mente de lăncieri şi vânători, artileria – dintr-un regiment de artilerie cu şase baterii şi un divizion de pontonieri, geniul – dintr-un regiment cu doua batalioane şi flotila – din companii de marinari şi navele respective. De asemenea, s-a prevăzut organi-zarea jandarmeriei, a trupelor de administraţie, intendenţei şi serviciului sanitar, în fruntea căruia a fost numit dr. Carol Davila. Grănicerii, organizaţi pe pichete, erau

Placheta „Manifactura de arme”, 1863, avers şi revers, inv. 5755

279

dispuşi pe linia Carpaţilor şi a Dunării, în timp ce dorobanţii erau constituiţi în es-cadroane şi batalioane, după numărul districtelor teritoriale existente.

De o mare importanţă pentru întărirea armatei a fost înlocuirea vechiului sis-tem de recrutare, stabilit prin Regulamentul Organic, şi adoptarea în 1864 a noii legi pentru recrutarea armatei, prin care serviciul militar devenea obligatoriu pentru orice cetăţean, durata acestuia fiind de patru ani în activitate şi de doi ani în rezervă.

La încheierea domniei, Cuza asigurase armatei române o înfăţişare moder-

nă: un Stat Major General şi unul Princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Con-siliu Permanent al Instrucţiunii (1865) şi alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de infanterie „de linie”, 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, câte un batalion de vânători, de geniu şi de pompieri, o flotilă fluvială, alte trupe şi servicii; o armată regulată însumând circa 20.000 de ostaşi, la care se adă-ugau 25.000 de grăniceri şi dorobanţi, o armată echipată, înzestrată şi instruită la un nivel indiscutabil superior faţă de începutul reformei.

Bilanţul remarcabilelor înfăptuiri pe tărâm militar cuprinse în vremea domniei lui A.I. Cuza, alăturat realizărilor din celelalte sectoare ale vieţii de stat, întregeşte imaginea marii opere de aşezare a României pe baze moderne, întreprin-se în perioada 1859-1865. Politica sa în domeniul militar s-a dovedit înţeleaptă, contribuind din plin la rezolvarea unor deziderate majore care stăteau în faţa popo-rului nostru în cea de a doua jumătate a secolului trecut. Prin faptele pe care le-a săvârşit pentru propăşirea ţării şi întărirea armatei romane, A.I. Cuza şi-a înscris, pentru totdeauna, numele în rândul marilor personalităţi politice şi militare.

Pe plan european, pentru consolidarea Unirii şi afirmarea statului român, Cuza a promovat o politică militară fermă de apărare a suveranităţii ţării, stabilind

Uniformele armatei în Principatele Unite, în anul 1861, Batalionul de Vânători, desen de Andrei Potocki (inv. 568)

280

relaţii cu puterile susţinătoare ale politicii româneşt i, mai ales cu Franţa. Misiunea militară condusă de locotenent colonelul Lamy, sosită în 1862, a sprijinit procesul complex de reorganizare şi modernizare a armatei române.

Au fost extinse raporturile politico-militare cu ţările mici şi mijlocii (Ser-

bia, Belgia), s-a acordat sprijin mişcărilor de eliberare naţională ale popoarelor ve-cine (unguri, polonezi, bulgari).

Cuza şi-a manifestat constant interesul şi intenţia de întregire a Unirii cu celelalte provincii locuite de români. Acest sens le-au avut, se pare, cuvintele adre-sate ostaşilor la Floreşt i (1859): „va sta în mână ca într-o zi Ţara noastră să vă poa-tă datora mărirea”; sau cele scrise unui diplomat apusean, când preciza că el urmă-reşte „perspectiva unei măriri a teritoriului şi să asigure bunăstarea şi libertatea a tot ce poartă numele de români”.

Între importantele preocupări ale lui Cuza, încă de la urcarea pe tron, a fost şi aceea de a emite anume ordine şi medalii, acţiune gândită ca gest de independen-ţă şi eludare a suveranităţii otomane. Pentru aceasta a căutat să obţină şi un sprijin extern, găsindu-l, prin Vasile Alecsandri, tot la Napoleon al III-lea. Acesta şi-a dat acordul de principiu, fără a sesiza iniţial că dorinţa românilor contravenea regulilor de drept internaţional existente, în virtutea cărora numai statale suverane puteau institui ordine, ceea ce nu era cazul Principatele Române de atunci, aflate sub suze-ranitatea Imperiului Otoman.

Demersurile iniţiale erau pentru Ordinul „Spicul de Aur”, inspirat după „Legiunea de Onoare” franceză. Dar, evenimentele politice interne din 1859 şi

Periodicul „Monitorul Oastei”, 1860, inv. 19422

Proiectul de Constituţie al Principatelor Unite Moldova şi Ţara Românească etc., întocmit de M.

Kogălniceanu, 1864 („Carte rară”, inv. 177)

281

complicaţii externe ulterioare nu au permis instituirea acestui ordin care, cu sigu-ranţă că ar fi trezit susceptibilităţi în principalele capitale europene.

Consecvent în demersurile sale, domnitorul Cuza a emis însă câteva meda-lii: în 1860 „Pro Virtute Militari” (în intenţia de a răsplăt i vitejia eroilor luptători ai bătăliei din Dealul Spirii, din 13 septembrie 1848), care, probabil tot din grija de a nu trezi susceptibilităţile Puterii Suzerane, nu a fost înmânată niciodată de domn (a fost acordată abia în 1866, de către Locotenenţa Domnească, în urma abdicării lui Cuza); ulterior, în 1864 Cuza mai emitea medaliile: „Virtutea Militară” (destinată militarilor) şi „Devotament şi Curagiu” (creată după inundaţiile din primăvara ace-luiaşi an, pentru a răsplăt i faptele celor care, cu riscul propriei vieţi, au salvat oa-meni şi bunuri). Nici aceste două medalii nu au fost instituite legal şi, prin urmare, nici conferite oficial.

Vodă Cuza îşi propusese, totuşi, ca la aniversarea a cinci ani de la Unirea Principatelor (adică la 24 ianuarie 1864), să instituie un ordin naţional, dedicat im-portantului eveniment. Acesta urma să poarte numele – „Ordinul Unirii”–, iar co-manda pentru însemnele specifice fusese făcută la „Casa Krétly” din Paris. Casa respectivă de bijuterii nu a putut onora comanda înaintea datei aniversare, iar pen-tru că şt irea despre intenţia domnitorului apăruse în unele ziare din Viena şi Istam-bul, a provocat un adevărat scandal diplomatic, ceea ce l-a determinat pe Cuza să renunţe la intenţia sa.

Cu toate acestea, astfel de mărturii ni s-au păstrat până astăzi, demonstrându-ne încă o dată destoinicia şi consecvenţa domnitorului român, de a rupe lanţurile străine şi a descătuşa, spre libertate şi independenţă, poporul român.

În timp, liberalii radicali (ulterior aliaţi şi cu conservatorii) au început a suspecta pe Cuza că intenţionează a întrona un regim politic personal, ceea ce a generat o slăbire a poziţiei sale politice, animând şi activitatea monstruoasei coali-ţii. Complotişt ii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10–11 februarie 1866. La aceasta a contribuit în-suşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari ci, într-un discurs, se arăta dispus să renun-ţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

A fost insti-tuită o Locotenenţă Domnească, alcătuită din: Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae

Aranjament expoziţional cu „Ordinul Unirii” şi alte medalii instituite în timpul lui Cuza; în centru se află tocul care a folosit la semnarea Actului Unirii celor două Principate: Moldova şi Ţara Românească (inv. 1790);

precum şi sigiliul domnitorului Ciza (stg.-centru, inv. 21361)

282

Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domni-toare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. După acest refuz, oamenii politici români s-au orientat spre Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a acceptat să devină principe al României, prin venirea în ţară la 10 mai 1866.

Nemaiacceptându-i-se să vină în ţară ca simplu cetăţean, aşa cum dorea, Cuza şi-a petrecut restul vieţii în exil, locuind în majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden.

A murit la 15 mai 1873, la Heidelberg, în Germania. Trupul neînsufleţit i-a fost adus în ţară şi înmormântat iniţial la Biserica

Domnească, de lângă Palatul Domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale1. Cei care sufereau cel mai mult după această pierdere erau, desigur, cei

mulţi şi obidiţi, pentru care Cuza făcuse reformele eliberatoare. Sadoveanu ne-a lăsat o vie mărturie despre suferinţa poporului l-a moartea

lui Cuza, din spusele unui unchiaş care-l cunoscuse pe domnitor. Iată tabloul descris cu mare emoţie: „Am auzit noi că s-a dus prin străină-

tăţi şi acolo a murit de inimă rea... S-a aflat atuncea prin sate că are să-l ducă pe Vodă Cuza cu trenul pe la Burdujeni... Era vară, cald şi frumos, şi câmpiile numai verdeaţă... Şi cum s-a dat vestea prin sate, a început a porni norodul de pretutin-deni, ca să iasă înaintea trenului, prin gări... Era atunci într-o duminică, şi lume de pe lume, norodul mult se strânsese într-o parte şi-n alta a drumului de fier... Şi-am aşteptat noi, am aşteptat, şi într-o vreme s-a arătat şi trenul, venind încet-încet, ca la

1 După cel de-al Doilea Război Mondial osemintele i-au fost mutate la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.

Tablou de la sfârşitul vieţii lui Cuza, în care este înfăţişat alături de familie şi principalii colaboratori; în partea de jos este înscrisă şi pisania de pe mormântul său, scrisă de

V. Alecsandri (redată în stg., „Stampe”, inv. 510)

Văzutu-te-am în pace suind scara măririi Şi în pace luând calea augustă a nemuririi,

O, scumpe amice, Domn mare, nume cu splendoare Sădit pe miriade de limpezi izvoare, O clipă apăruta-i în plaiul veşniciei, Şi veşnici mari fapte lăsata-i României, Nălţând din părăsire antica-i demnitate,

Prin magica unire şi sacra libertate: Ca norul plin de mană, ce trece şi revarsă, O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă, Şi stând apoi departe, în urma lui priveşte,

Cum brazda se deschide şi câmpul înfloreşte. Aşa şi tu din ceruri, ai dulcea mângâiere, Să vezi a Ţării tale frumoasa reînviere,

Tu ai stârpit, cu sceptru, unelte de robire, Din suflete şi câmpuri sămânţa de şerbire, Acum te odihneşte gustând eterna pace, În taina maiestuoasă, a morţii care tace,

Lăsând o lume întreagă la tine să gândească, Şi a ta legendă, Cuza, cu fală s-o rostească. Sunt nume destinate ca numele tău mare,

Să stea neclintit pe a timpului hotare Şi veşnic să răspândă o falnică

Pe secolii ce în taină trecând li se închină.

283

înmormântare... Şi oamenii tăceau cât vedeam cu ochii în lungul liniei şi toţi stă-teau cu capul gol... T recea trenul şi pe urmă se luau şi ei încet în urma lui... Dar în gară la Liteni s-a oprit ... Şi era Vodă aşezat în sicriu, într-un vagon deschis, împo-dobit cu cununi de flori şi cu perdele negre... Şi cum s-a oprit vagonul, a început a sui norodul: bătrâni, femei, copii, bărbaţi, toţi se suiau să-l vadă şi să-l sărute... M-am suit şi eu – şi l-am văzut cât era de frumos, de voinic, şi tânăr încă... şi parcă dormea... M-a pălit aşa o jale pentru părintele nostru, că am început a plânge... Şi toţi pe câţi i-a făcut el gospodari pe pământul ista, toţi la câţi făcuse dreptate şi erau acolo – toţi lăcrămau...

Trenul se târa anevoie, urmărit de jalea multor ochi. Salve de tunuri îi anunţară sosirea. Şase ţărani şi tot atâţia proprietari (presa făcea distincţia până şi în asemenea momente!) coborâră sicriul şi îl purtară până în biserică, unde fu depus. Apoi, ţărani şi militari făcură necontenit de gardă, până la 29 mai, când avu loc în-mormântarea”.

În acea zi, trenuri după trenuri soseau din toate direcţiile, „aducând mii de oameni, îndeosebi ţărani, dar şi alte categorii sociale, delegaţii ale judeţelor şi ora-şelor, precum şi alţii veniţi din vrerea lor, din îndemnul inimii, pentru a aduce cel din urmă salut lui Cuza.”

Constantin Bacalbaşa2 aprecia, mai târziu, că numărul celor care au condus

pe Cuza pe ultimul drum se ridica la circa treizeci de mii de persoane. Cu toate că măsurile luate de autorităţi „de a stăvili drumul ţăranilor”, ves-

tea se întinsese cu repeziciune pe tot cuprinsul ţării şi, de pretutindeni, „oamenii din popor se duceau să fie de faţă la înhumarea aceluia pe care-l socoteau binefăcă-torul lor”. Ei nu-l uitaseră pe Cuza în toţi anii surghiunului, şi-l venerau, cu atât

2 Constantin Bacalbaşa (1856-1935) – ziarist, memorialist, om politic, fondator al ziarelor cotidiene: Ţara, Patriotul, Românimea, revista umoristică Ghiţă Berbecul, membru fondator al Societăţii Pre-sei şi al Sindicatului Ziariştilor, preşedinte al Sindicatelor Ziariştilor (din 1919). A rămas în memo-ria urmaşilor îndeosebi prin volumele de amintiri: Bucureştii de altădată.

Aranjament expoziţional cu obiecte diverse care au aparţinut domnitorului Al. Ioan Cuza

284

mai mult „cu cât greutăţile vieţii erau mai mari şi mizeriile îndurate din partea asu-pritorilor erau mai nesuferite.”

Astfel, se înţelegea că „poporul îi croise lui Cuza dimensiunea sufletului său însetat de dreptate. El îşi câşt igase pentru totdeauna un loc în marea şi recunos-cătoarea inimă a mulţimilor.”

În cuvântarea rostită şi cu acel prilej, M. Kogălniceanu, amintindu-şi de discursul de început al domniei lui Cuza, puncta: „Cuza a fost un om nou şi a făcut legi noi. «Nu greşelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui»”.

Acest lucru îl înţelesese şi poporul. Cele petrecute la Ruginoasa, la 29 mai 1873, la lumina zilei, erau „o dezaprobare” a faptelor petrecute cu şapte ani în ur-mă, la 11 februarie 1866, sub ocrotirea nopţii, „masele răspundeau acum complo-tişt ilor de atunci.”

* Toate aceste frământări româneşt i, începând din zorii primei jumătăţi a se-

colului XIX şi, îndeosebi, perioada Unirii Principatelor Române sub Cuza-Vodă, am încercat a le sintetiza, la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, prin expoziţia cu tit lul generic: România pe drumul modernităţii. 150 de ani de la Uni-rea Principatelor sub Cuza-Vodă, vernisată la data 22 ianuarie 2009. De fapt, acest eveniment important a fost precedat de conferinţa: Mărturii ale Unirii Principate-lor Române sub Cuza-Vodă, aflate în Colecţia „Carte rară şi veche” de la M.M.N., susţinută de autoarea articolului de faţă, pe 20 ianuarie 2009, pentru membrii Clu-bului Diplomaţilor UNESCO. În ceea ce priveşte colectivul şt iinţific de organizare al expoziţiei, acesta a fost compus din: Valeria Bălescu – organizator-coordonator; s-a alăturat cu o con-tribuţie esenţială în cadrul colectivului muzeograf Iordache Luminiţa, alături de care a fost compus şi Pliantul orientativ de prezentare al expoziţiei. Amândurora, atunci când necesitatea a impus-o, li s-a alăturat şi muzeograf Ana-Carla Duţă.

De un sprijin real ne-au fost muzeografii: Ioan Scafeş, Cristea Camelia, Andonie Corneliu şi Horia Şerbănescu, care, prin responsabilităţile lor de speciali-tate, au contribuit la selectarea şi corectitudinea înscrierii în cadrul expoziţiei a: uniformelor, armelor, drapelelor.

Accesorii de uniformă, md. 1850-1860

285

Un rol important, în montarea expoziţie, l-a avut şi echipa tehnică de bază, compusă din: Elena Hasnaş, Melu Leuştean, Alexandru Georgescu. Desigur că numărul colegilor care au lucrat la această expoziţie a fost mult mai mare, fie numai dacă ne gândim la colectivul din cadrul Secţiei Restaurare (condusă de Ion Neacşu), la gestionarii colecţiilor (care au pregăt it obiectele de patrimoniu selectate), sau la Secţia Patrimoniu (condusă de lt . col. Mary Zidu) ş.a3. Trebuie să menţionăm că expoziţia, aproape în integralitatea sa, a fost alcătu-ită cu obiecte din patrimoniul Muzeului Militar Naţional, numărul total al reperelor fiind de 167. Ele au provenit din colecţiile: „Ordine şi medalii” (32), „Desene” (20), „Stampe” (20), „Carte veche şi rară” (20), „Obiecte probatorii” (17), „Armament” (12), „Uniforme româneşt i” (14 - cu accesorii), „Documente” (11), „Diverse” (5), „Periodice” (4), „Carte curentă” (3), „Drapele” (3), „Picturi” (3), „Sculpturi” (3).

Acestora, pentru a acoperi anumite evenimente ale perioadei, le-am alătu-rat încă cinci stampe, din patrimoniul Bibliotecii Academiei Române, printr-o fru-moasă colaborare cu doamna Cătălina Macovei şi colegii săi: Ana Vâlcu, Alina Popescu, Emanoil Bădescu.

De altminteri, în arti-colul de faţă am încercat a reda această bogăţie informa-ţională despre perioada în studiu, fie prin obiecte indi-viduale, fie prin ansambluri expoziţionale. Aceste exem-plificări le putem aduce în prezent mărturie a manifestă-rii noastre, datorită colegilor fotografi: Adrian Simionescu şi Dinu Aurel, dar şi datorită măiestriei vajnicului nostru colaborator plt . maj. Marian Mihăescu (de la Regimentul 30 „Mihai Viteazul” de Gar-dă şi Protocol).

La manifestarea noastră, dedicată aniversării a 150 de ani de la Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească, ne-a făcut onoarea de a fi prezente, alături de un public numeros, şi importante personalităţi ale vieţii culturale, şt iinţi-fice, politice şi sociale. Printre acestea amintim: Ion Iliescu, cel care a fost preşe-dintele României (ales în două legislaturi: 1992-1996; 2000-2004); prof. univ. dr. Ion Bulei; Radu Câmpeanu, liderul Partidului Naţional Liberal din anii 1990-1995;

3 Nominalizare se face pe secţii: I.Secţia Documentare: Moghior Neculai, Manole Teodora, Mihaela

Grigorescu; II. Secţia Restaurare-Conservare: Ion Neacşu, Doina Cârnu, Romică Sterescu, Corina Matei, Angelica Bănuţă, Lenuţa Codru, Gabriela Tuas, Elena Florea, Aura Mocanu, Florin Anghelescu, Marius Marin, Diana Epure, Aura Pardos, Zaharina Postolache; Secţia Patrimoniu şi Evidenţă Informatizată Lt.col. Mery Zidu, Gabriel Gheorghe, plt.adj. Tudor Dinu, plt. maj. Adrian Neagu, plt. adj. Vasile Dosoftei, plt. Liliana Radu, Violeta Jercan, Maria Neacşu, Adrian Şerban; Electronist: Ion Mărăcineanu; Grupa de cazarmare: maistru militar cls. II Adrian Banu, Radu Pălălău, Nicolae Bursuc, Dumitru Văcărelu.

Echipa de la Biblioteca Academiei Române, în frunte cu şefa „Cabinetului de Stampe”, Cătălina Macovei, prezentă la

vernisajul expoziţiei

286

actorul Eusebiu Ştefănescu, prof. univ. dr. şi prorector al Facultăţii de Arte de la Universitatea „Hyperion”; Doina Ghiţescu, actriţă a Ansamblului „Ciocârlia” ş.a.

Din partea Ministerului Apărării Naţionale ne-a făcut cinstea să se afle printre noi general-maior dr. Cătălin Zisu, şeful Comandamentului Logistic Întru-nit, în subordinea că-ruia se află Muzeul Militar Naţional.

Deschiderea festivităţii de vernisare a fost realizată de col. dr. Vasile Popa, direc-torul Muzeului Militar Naţional „Regele Fer-dinand I”, care, după ce a mulţumit tuturor participanţilor pentru prezenţă, a subliniat printre altele: „La 150 de ani de la măreţul act al Unirii se cuvine să adresăm generaţiei paşoptiste, eminenţilor oameni de stat şi tutu-ror celor care au dat forţa programului unionist, un vibrant omagiu şi nepreţuita noastră recunoşt inţă.

Expoziţia pe care o vernisăm astăzi este un prilej de aducere aminte despre momentele, faptele şi protagonişt ii acelor vremuri de început ale modernităţii stata-le româneşt i.”

În continuare, personalităţile prezente au dat curs invitaţiei de a-şi expune opiniile referitoa-re la expoziţia vernisată şi evenimentul aniversar sărbătorit.

Pentru prezenta-rea expoziţiei, i s-a dat cuvântul prof. univ. dr. Ioan Bulei.

Profesorul a punctat – încă de la înce-put – că expoziţia cuprin-dea în preambul şi princi-palele evenimente politice interne şi externe de la începutul sec. al XIX-lea,

C.P. Szathmary , Commission internationale de la reorganization des Principalités Danubiennes („Cabinetul de Stampe” al

Bibliotecii Academiei Române, inv. 22568)

Prof. univ. dr. Ion Bulei prezentând auditoriului expoziţia: România pe drumul modernităţii. 150 de ani de la

Unirea Principatelor sub Cuza-Vodă, 22 Ianuarie 2009

287

care au readus în prim-planul politicii europene problematica Principatelor Danu-biene, influenţând direct sau indirect Unirea Moldovei şi Ţării Româneşt i, sub Cuza-Vodă.

În ceea ce priveşte actul Unirii din 1859, remarca faptul că expoziţia „se opreşte preponderent asupra personalităţii lui Cuza şi a înfăptuirilor sale”, îndeo-sebi fiind evidenţiate cele legate de organizarea şi evoluţia armatei, „şt iut fiind fap-tul că el însuşi a fost militar şi a făcut multe pentru armată”, de aceea a şi fost iubit de ostaşii acesteia.

Însă, referindu-se şi la momentul în care Cuza a fost silit să abdice, la 11 februarie 1866, moment şi el marcat în expoziţie, prof. univ. dr. Ion Bulei evidenţia şi faptul că fără ajutorul unor oameni din cadrul armatei detronarea nu ar fi reuşit . De aceea, spunea profesorul Bulei: „Stau şi mă gândesc: Acei oameni sunt conside-raţi trădători? Trădători ai jurământului depus faţă de Cuza?

Este o întrebare pe care istoria şi-o pune, nu numai cu privire la 1866, şi-o pune şi la 23 august 1944, şi-o pune şi la Decembrie 1989.

Deci, există o întrebare la care istoria lasă libertatea de interpretare, care ţi-ne în bună măsură de felul în care personajul înlăturat cu acel prilej a fost sau nu iubit de naţiune, a binemeritat de la această naţiune.

Atunci când Cuza a plecat de la Cotroceni a spus: «Să dea Dumnezeu ca România s-o ducă mai bine fără mine decât cu mine».

Întrebând, apoi, re-toric: „Dacă ar fi rămas (la conducere) Cuza cum ar fi fost?”

„Nu ne putem da un răspuns la aşa ceva – rostea vorbitorul – dar, în orice caz, probabil instabi-litatea politică ar fi conti-nuat să existe în România, pentru că am avut prostul obicei de a vorbi de rău pe fiecare dintre cei pe care i-am condus, imediat ce erau aşezaţi în funcţiile de con-ducere.

Şi Alexandru Ioan Cuza a fost printre ei. De aceea a fost adus un domnitor străin. Principalul motiv era ca să împie-

dice până la urmă manifestarea unor astfel de noncalităţi ale României”. „Expoziţia aceasta – a spus în continuare profesorul Ioan Bulei – este de

fapt un omagiu adus unei mari personalităţi istorice a românilor. Ne arată că me-moria istorică a românilor nu este aşa de scurtă, aceasta fiind întreţinută şi de o ast-fel de instituţie, cum este Muzeul Militar Naţional, excelentă din punctul nostru de vedere, amintindu-ne, totodată, că avem pe cineva în urma noastră, şi numai ţinând cont că avem pe cineva în urma noastră, şi nu pe oricine, putem merge înainte, pu-tem gândi la ce vom face, la ce va fi.”

Ansamblu expoziţional în care sunt reliefate, printre altele, şi grupările civile şi militare ale „monstruasei coaliţii”, din 11 februarie 1866,

prin care domnul Cuza a fost înlăturat de pe tronul României

288

În continuare, a vorbit preşedintele Ion Iliescu, care a spus: „Doresc în primul rând să omagiez această iniţiativă a Muzeului Militar, de

a marca un eveniment din istoria noastră naţională, care a jucat un rol covârşitor în destinul nostru naţional.

1859 a fost într-un fel continuarea mişcării revoluţionare de la 1848. A fost o mişcare general europeană, dar, dacă pentru Europa mişcarea de la 1848 a avut un conţinut eminamente social, în provinciile româneşt i mişcarea revoluţionară a avut un profund caracter naţional, pentru că exprima aspiraţia de veacuri a români-lor, pentru o stabilitate proprie; iar la 1859 românii, printr-o manieră înţeleaptă, prin alegerea aceluiaşi domnitor, au săvârşit şi au pus Europa în faţa faptului împlinit , al Unirii celor două Principate. Eu mă bucur că este o asemenea manifes-tare la Bucureşt i; am trăit cinci ani la Iaşi, şi mă duc la Iaşi frecvent. La Iaşi este mult mai puternic, mai pregnant acest spirit care a rămas în conşt iinţa tuturor, de marcare a aces-tui moment de istorie na-ţională.

S-a vorbit de Cuza. Cuza trăieşte la Iaşi, în timp ce la Bucureşt i Cuza a fost ignorat şi pe nedrept trecut în plan secundar.

24 Ianuarie a fost locul Bucureşt iului în procesul istoric de la 1859, ieşenii în 5 ianuarie l-au ales pe Cuza. Ori 24 ianuarie se sărbătoreşte la Iaşi, se sărbătoreş-

te la Focşani, nu la Bucu-reşt i.

În Bucureşt i n-a exista o statuie, n-a existat un bust al lui Cuza până la 1989. S-a instalat un bust de-al lui Cuza în Dealul Mitropoliei abia după, deci în anii ’90; şi cei din Sec-torul 3 au ridicat un bust la intrarea în Parcul I.O.R. Adică este o ignorare şi o subestimare nemeritată a unui moment semnificativ în istoria noastră naţională, şi a acestei personalităţi

„Renaşterea României”, litografie după un desen de D. Papasoglu, Litografia lui G. Venrich („Stampe”, inv. 1095)

„Moş Ion Roată şi Cuza-Vodă”, pictură de D. Stoica, inv. 1781

289

naţionale care a devenit simbolul primului pas de unire a românilor într-un stat na-ţional. Unirea Principatelor a fost primul pas; I Decembrie 1918 – pasul hotărâtor, decisiv, de desăvârşire a unităţii naţionale. Aceasta a fost aspiraţia de fond a româ-nilor şi de fapt era un proces pentru Europa Centrală şi de Est.

Dacă Europa Occidentală a cunoscut Epoca Renaşterii, a cunoscut epoca transformărilor profunde generate de revoluţia industrială, bazate şi pe un avans în ce priveşte dezvoltarea politică a societăţilor în ţările respective, ţările noastre care au trăit sub dominaţie străină, practic până la primul război mondial, au venit cu o întârziere în istorie, în primul rând în afirmarea statalităţii lor şi a aspiraţiilor naţio-nale, ca apoi să poată promova progresul tehnologic şi social.

Aşa că întârzierea noastră de azi, necazurile cu care ne con-fruntăm astăzi..., rămânerea în ur-mă în plan economic, în plan soci-al, faţă de vestul occidental, are rădăcini istorice profunde. Iar pri-mii paşi care să propulseze energii-le naţionale a fost organizarea sta-talităţii noastre, de aceea e bine să marcăm aşa cum se cuvine şi să cinstim aşa cum se cuvine acest moment din istoria noastră naţiona-lă.

Încă o dată felicit Muzeul Militar pentru organizarea expozi-ţiei!

Vă mulţumesc!” A urmat, apoi, omagiul lui Radu Câmpeanu, care a rostit:

„Onorată asistenţă, Vreau să încep în-

tâi făcându-vă o mărturisi-re, despre dubla mea emo-ţie când am venit aici astăzi: prima – ca totdeau-na, când vin la acest muzeu pe care-l consider muzeul caracteristic, important, esenţial al poporului român şi al naţiunii şi al istoriei româneşt i; şi, în acelaşi t imp, emoţia pentru mo-mentul care este aniversat astăzi, din istoria noastră, momentul care a permis poporului român să creeze

unitatea naţională mai târziu, la 1918.

Preşedintele Ion Iliescu prezentându-şi alocuţiunea în cadrul manifestării dedicate aniversării a 150 de ani de la Unirea Principatelor Ţara Românească şi Moldova

Radu Câmpeanu - susţinându-şi discursul în cadrul activităţii aniversare

290

Şi, sigur, ... las celor care sunt specialişt i în materie să vă spună toate deta-liile acelor lucruri.

Dar, ca om care mi-am făcut exilul politic la Paris, aproape 18 ani, pot să vă spun că acolo încă am văzut, am simţit şi am cunoscut urmele acelor români, care au luptat pentru ideea unităţii celor două Principate, la Paris, acum 150 de ani şi mai bine.

Există încă acolo oa-meni care şt iu şi care au moş-tenit, într-un fel, aceste mari idei ale românismului.

Dar, ... încă o dată, să lăsăm istoria specialişt ilor.

Eu vreau să vă spun, ... că exemplul pe care ni l-a dat lumea culturală, intelectuală şi lumea politică românească de atunci, ar trebui luat în conside-rare tot t impul şi astăzi.

Acea mare sinteză care au avut-o în mintea şi în sufle-tul lor toţi oamenii care au lup-tat pentru unitatea celor două

ţărişoare, pentru crearea primului mare nucleu româ-nesc, e un exemplu în istoria noastră, un exemplu pentru noi toţi. Şi e bine să-l cunoaştem, e bine ca toţi copiii noştri să-l înveţe bine, în detaliu, de când sunt în şcoală, şi să încerce ca în viaţa lor, dacă fac şi poli-tică sau scriu, sau au preocupări de alt ordin intelectual, să şt ie că idealul

Aranjament expoziţional prin care sunt punctate momente istorice importante în care, la Paris, s-au întocmit documente

internaţionale care au facilitat Unirea Principatelor Române la 1859 (Convenţia de la Paris, din 1858 – în stg. sunt reprezentanţii ţărilor semnatare ale acestei Convenţii); sau împăratul Napoleon al III-lea care, prin puternica sa personalitate, a influenţat benefic

procesul unionist al românilor (în dr. se observă lucrarea lui Samuel Cousins d’Apres F. Winternalter, Napoleon al III-lea,

stampă din patrimoniul Bibliotecii Academiei Române, inv. 28794)

O latură a expoziţiei care reflectă contribuţia unor importante personalităţi la cauza Unirii, şi, apoi, la înfăptuirile din timpul domniei lui Cuza, pentru

consolidarea statului român modern: Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, V. Alecsandri, gl. Ion Em. Florescu ş.a.

291

aceasta mare naţional trebuie să-l precumpănească în tot ceea ce facem şi astăzi, dar mai ales pentru zilele de mâine.

Aşa că eu, încă o dată, vreau să felicit pe cei care au organizat această ex-poziţie.

Aştept cu plăcere s-o văd, şi vă doresc şi dumneavoastră să aveţi aceeaşi plăcere şi pasiune pe care o am eu pentru asemenea lucruri”.

În continuarea manifestării, doamna Ioana Cacip, preşedinta Fundaţiei Isto-rice Române Firo şi reprezentanta Napoleonmuseum Castel Arenenberg Elveţia, fiind colaboratoarea Muzeului Militar la această acţiune, prin faptul că s-a ocupat de atragerea unor importanţi sponsori pentru pregăt irea unui bufet consistent, a ţi-nut să mulţumească organizatorilor expoziţiei şi, evident, sponsorilor: S.C. Cochet Group S.R.L., Café Louis, S.C. Euroanswer, S.C. Rokura S.R.L. şi Mercur Casino.

Atât doamnei Cacip cât şi sponsorilor le adresăm, şi pe această cale, since-ra noastră recunoşt inţă, pentru amabilitate de care au dat dovadă la desăvârşirea activităţii noastre.

Programul manifestării a continuat cu marşuri militare adecvate, interpreta-te de tinerii elevi ai Şcolii Militare de Muzică. Pentru strădania lor ne exprimăm întreaga gratitudine, după cum, recunoscători suntem şi domnului col. Valentin Neacşu, directorul Muzicii Reprezentative a Armatei şi Inspector General al Muzi-cilor Militare, pentru că ne-a fost alături şi acum, ca şi altădată.

Au evoluat apoi, spre încântarea publicului prezent la activitate, actorii Eusebiu Ştefănescu şi Doina Ghiţescu.

Actorul Eusebiu Ştefănescu în recitalul său a mobilizat, în final, tot publi-cul, rostind la unison din versurile lui Nichita Stănescu:

Doamne apără poporul român, / Ai grijă de el şi apără-l. / El este al tău, / Cu blândeţea lui de miel şi cu răbdarea lui de taur, / Cu omenia lui de floare de zăpadă,/ Ce se vede pe geam, Doamne! / Pe speranţă şi pe libertate! / Doamne, poporul meu nu se spală de mine, / Eu nu mă spăl de poporul meu. / Dacă-mi vine alt miros decât mirosul lui, / Mă spăl pe mâini de propriile mele mâini, / Şi mă las legat de boarea de zăpadă a poporului meu. / Mărul se poate spăla numai de măr, de poporul mărului nu. / Doamne, apără po-porul român şi nu te spăla de el. / Pe maica mea care m-a născut pe mine, am dăruit-o poporului român. Dăruieşte-ţi Doamne pe Maica ta, care te-a născut pe tine, poporului român. / Aleluia! Evoluţia în recital a actorului Eusebiu Ştefănescu

292

Actriţa Doina Ghiţescu a recitat după aceea poemele: La Milcov, de Dimi-trie Rachici (n.1934), pe care-l şi redăm mai jos; şi apoi Unirea, scris chiar la 1859, de Ioan Neniţescu (1854-1901).

La Milcov

Veneau românii la Milcov! Îşi întindeau unul altuia mâinile, Îşi dăruiau unul altuia inima, Peste undele lui, de culoarea speranţei! Beau românii din cupe dor, şi le cioc-neau, Peste râul întins între ei, ca o spadă! Într-o zi, l-au scos dintre maluri, L-au ridicat... vertical. Cu uimire au văzut că semăna Cu un stâlp de pridvor românesc, La o casă încăpătoare şi nouă. De atâţi bărbaţi de seamă, Plin e marele ceardac al acestor ţări rumâne, Unde doru-i fără leac. De atâţi bărbaţi de seamă, Plin e dulcele chilim al acestor ţări ru-mâne, Întru care veşnicim.

Ţara noastră cu trei inimi, Dar, cu-n singur suflet, mare! Binecuvântat de pâine şi zidiri vizionare. O...! Tu Sfântă Unire, simbol de propă-şire, Prin care şi tot omul, şi oricare popor Recapătă putere, recapătă mărire, Când cere cu ardoare al tău S’ânt Aju-tor! Salut, a ta iubire! O, stea, mult aşteptată! Pe orizontul Dacic, de groşi nori pre-sărat, Unire, Unire, Tu ieşti farul pe marea tulburată, Şi portul, şi busola, pentru naufragiat. Prin tine, O! Unire! Când hoardele barbare, Ca un torent de flăcări tot globul pustia, Armatele rumâne erau învingătoare, Şi libere, şi tare!

Actriţa Doina Ghiţescu recitând versuri dedicate Unirii

293

Finalul manifestării l-a constituit , apoi, înfrăţirea tuturor românilor pre-zenţi la manifestarea noastră, ca şi la 1859, prin neasemuita – Hora Unirii, a ma-relui poet Vasile Alecsandri, „pentru care spaţiul alocat s-a dovedit insuficient, din cauza numărului mare de participanţi”, după cum titra şi oficiosul armatei, „Observatorul Militar” nr. 3/2009 (v. pag. 12, lt . Constantin Piştea, Expoziţie în numele Unirii).

Harta „Unirea Principatelor (inclusă şi Basarabia), realizată în Tipografia lui A. Bieltzú, 1859, Bucureşti (inv. 344)

Cu mic, cu mare, la Hora Unirii! Preşedintele Ion Iliescu alături de copii, veterani ş.m.a.

294

Cu mic, cu mare, ne-am dat mâna pentru a cinsti cum se cuvine generaţia Unirii, în intenţia de a nu-i uita pe ei şi măreţele lor înfăptuiri, fără de care România n-ar fi putut păşi pe drumul moder-nităţii.

De aceea, prin această manifestare am dorit să ne arătăm recunoşt inţa, dar să şi ducem, pe mai departe, povestea constituirii României.

Expoziţia a fost larg me-diatizată, pe posturile de televizi-une (TVR 1, România Cultural ş.a.), pe site-ul Ministerului Cul-turii şi Cultelor (CIMEC), la radio şi în presa scrisă: „Observatorul Militar”, „România Eroică”, „Ce-tatea lui Bucur” etc.

De asemeni, expoziţia a constituit baza documentară dar şi cadrul de filmare pentru echipa de la Studioul Cinematografic al Armatei, condusă de dr. Adrian Leonte, pentru realizarea filmului documentar „Crochiu” (regizor – Octavian Brânzei).

Filmul respectiv s-a bucurat de aprecierea specialişt ilor, dobândit în anul 2009 menţiune la Festivalul Internaţional al Filmului Mili-tar „Armate şi Popoare”, de la Roma (Bracciano); dar şi menţiune din partea Uniunii Cineaşt ilor din România, în cadrul celei de-a 54-a mani-festări aniversare a acestei instituţii.

Pentru faptul că am putut realiza această expoziţie aniversare, la final, ţin să mul-ţumesc tuturor celor care s-au implicat, într-un fel sau altul, considerând-o fie ca pe o sim-plă datorie sau ca pe o chema-re de suflet românesc.

Moment de final, public şi personalităţi, laolaltă, în Hora Unirii

Generic de prezentare a manifestării la TVR, „Actualităţi”, 22 ianuarie 2009

295

Totodată, ţin să-mi exprim recunoşt inţa pentru toţi înaintaşii noştri care s-au străduit să strângă şi să conserve inestimabilele mărturii ale Unirii Principatelor şi, poate, prin aceasta să transmitem generaţiilor care vor veni după noi necesitatea păstrării şi îmbogăţirii, pe mai departe, a patrimoniului Muzeului Militar Naţional, ca depozitar sacru al importantelor mărturii istorice din existenţa poporului român.

ROMANIA TO THE MODERNIZATION WAY. 150 YEARS FROM THE UNITY OF THE ROMANIAN PRINCIPALITIES UNDER VODA-CUZA

The Crimean War (1853-1856) had as aftermath and brought the question of the

Romanian Principalities to the forefront of European countries. Their future political status became a concern not only for surrounding empires – Habsburg, Prussia, and Britain. The problem was being discussed at international conferences and congresses. Meanwhile, the movement for national and political unity gained momentum.

The Paris Treaty (1856) stipulated that the Russian protectorate, strengthened in 1829 by the Adrianopol Peace Treaty, be replaced by the collective guarantee of European states; it also stipulated autonomy of the Romanian Principalities, which paved the way to the setting up of the modern Romanian state. In 1857, the assemblies of Moldavia and Walachia voted to create a union of the two Principalities. As well, Conference of Paris (1858) stipulated the possibility Union for the Moldavia and Wallachia Principalities.

In this inside and foreign political atmosphere from the middle of the XIX century, on January 5 and 24, 1859, Alexander John Cuza was el ection as voivode of the Romania Principalities Moldavia and Wallachia.

The age of the Union featured a vast and comprehensive program of reforms relating to institutions, economy and education. In 1862 Bucharest became the offi cial of Romania. By initiating these changes on his own authority, Cuza assert ed the de facto independence of Romania, as the united principalities were not known. But his authoritarian methods earned him many enemies who, in 1866, joined together and forced his abdication. In February 1866, Cuza was obliged to renounce the throne in favor of the German Prince Carol of Hohenzollern-Sigmaringen.

All of them events were refl ected in exhibition: Romania to the modernization way. 150 years from the Unity of the Romanian Principalities under Voda-Cuza, that was organized to the National Military Museum, on the 22nd of January, 2010. All objects on view: pictures, engravings, arms, cots of arms, medals, rifles, uni forms, documents, rare books s.a., was, in his the vast majority, from the heritage of the Military National Museum and some of them from to the Romanian Academy Library.

To our manifestation participated important personalities: Ion Iliescu – was President of Romania in two periods: (1992-1996, 2000-2004); the university-teacher PhD – Ioan Bulei; Radu Câmpeanu – leader of the National Liberal Party in 1990-1995 years; the actors: Eusebiu Ştefănescu and Doina Ghiţescu.

From to the National Defense Minister was the Major-General PhD Cătălin Zisu – the chief of the Logistics Assembled Commandment.

The students from the Military School singing Ring of Union, and like as 1859, with all, together, we dansed.

For a good buffet were concerned Joanna Cacip – President Firo Romanian History Foundation and delegat e of the „Napoleonmuseum Castel Arenenberg Elvetia”, through – „S.C. Cochet Group S.R.L”, „Café Louis”, „S.C. Euroanswer”, „S.C. Rokura S.R.L” and „Mercur Casino”.

Finally, thanks all for work and participation.

296

I

Ion C.C. Sturdza, Gh. R. StãnculescuªARJA DE LA ROBÃNEªTI (10/23 NOIEMBRIE 1916), DESCRISÃ

DE UN PARTICIPANT NEMIJLOCIT; DIN NOTELE ZILNICE INEDITE ALE SUBLOCOTENENTULUI (R) CONSTANTIN R. STURDZA

Emil BoboescuCOMPARAÞIE ÎNTRE UNIFORMELE ARMATEI ROMÂNE

ªI CELE ALE CÃILOR FERATE ROMÂNE (II)

Coperta volumului I din manuscrisul jurnalului de front al lui Constantin R.

Sturdza (colecþia Ion C.C. Sturdza)

ªarja de cavalerie de la Robãneºti din 1916; pastel în culori, semnat Constantin R. Sturdza (colecþia Ion C.C. Sturdza)

Epoleþi director central, inginer ºef de

secþie centralã ºi regionalã

Epoleþi impiegat de miºcare md. 50

Chipiu ºef de staþie md. 1950, fãcut din chipiu md

II

Corneliu M. Andonie, Camelia CristeaDRAPELELE REGULAMENTARE, PREMERGÃTOARE UNIRII,

AFLATE ÎN COLECÞIA MUZEULUI MILITAR NAÞIONAL

Drapel, md.1834, Þara Româneascã

Drapel md.1834, Moldova, avers Drapel md.1834, Moldova, revers

Drapel md.1849, Moldova, avers Drapel md.1849, al Batalionului II de infanterie, Moldova, revers

III

Corneliu M. Andonie, Camelia CristeaDRAPELELE REGULAMENTARE, PREMERGÃTOARE UNIRII,

AFLATE ÎN COLECÞIA MUZEULUI MILITAR NAÞIONAL

Drapel md.1849, Þara Româneascã

Stindard de dorobanþi de judeþ, Prahova, md.1852, Þara Româneascã

Drapel md.1858, Moldova

IV

Horia Vladimir ªerbãnescuBAIONETELE ÎN ARMATA ROMÂNÃ

Subofiþer din Regimentul

1 infanterie din Þara

Româneascã, echipat cu puºcã

ºi baionetã md. 1830 (1808) -

(Albomul Oºtirei,

Bucureºti, 1852)

Soldat din Regimentul de muschetari din Moldova, echipat cu puºcã ºi baionetã md. 1830 (1808) - (Albomul Miliþiei Moldovei, Iaºi, 1854)

Dorobanþi cãlãri înarmaþi cu carabine cu cremene, md. 1850 (1825), prevãzute cu baionetã md. 1850 (1822) - (Albomul Oºtirei, Bucureºti, 1852 )

V

Andrei VochiþuTUNUL FLAK 36 DE 37CM/L57 PRODUS DE RHEINMETALL,

AFLAT ÎN COLECÞIA MUZEULUI MARINEI ROMÂNE

Varianta navlã cu afet pentru montarea pe punte se aflã expusã în curtea Muzeului Marinei Române

VI

Aurora-Florentina IlieFRAGMENTE TEXTILE DE LA ªANTIERUL ARHEOLOGIC DE LA

MÂNÃSTIREA FORTIFICATÃ ANINOASA, JUDEÞUL ARGEª

Fragmente textile de pe ºantierul arheologic de la mânãstirea fortificatã Aninoasa, înainte de restaurare

În timpul restaurãrii

Fragmente textile de pe ºantierul arheologic de la mânãstirea fortificatã Aninoasa, dupã restaurare

VII

Valeria BãlescuEROISMUL-ÎN SLUJBA MUZEI CLIO, STANDUL CULTUL EROILOR,

DIN CADRUL MANIFESTÃRILOR ANUALE DESFêURATE SUB GENERICUL: ZILELE MUZEULUI MILITAR NAÞIONAL

Valeria Bãlescu, organoizator-coordonator al standului „Cultul Eroilor”, vorbind publicului despre Cultul Eroilor la români ºi semnificaþia depunerii coroanei de flori,

moment ceremonial din 10 mai 2009 (foto - Dinu Aurel)

Monumentul dedicat eroilor din Rãzboiul de Independenþã ºi Rãzboiul Balcanic,

aflat în incinta M.M.N., operã a sculptorului Oscar Han, din 1916 (foto - Dinu Aurel)

Un ostaº din grupul de reconstituire (ªerbãnescu Mihnea) depunând coroana de flori la monument, 10 mai 2009 (foto - Dinu Aurel)

VIII

Valeria BãlescuEROISMUL-ÎN SLUJBA MUZEI CLIO, STANDUL CULTUL EROILOR,

DIN CADRUL MANIFESTÃRILOR ANUALE DESFêURATE SUB GENERICUL: ZILELE MUZEULUI MILITAR NAÞIONAL

Valeria Bãlescu explicând publicului importanþa cinstirii eroilor ºi

semnificaþia depunerii coroanei de flori la monument,

moment ceremonial din 9 mai 2010 (foto - Adrian Simionescu)

Membrii grupului de reconstituire Asociaþia „Tradiþia Militarã”,

trãgând salve de artilerie, dupã depunerea coroanei de flori,

10 mai 2009 (foto - Adrian Simionescu)

Aceiaºi membri ai grupului de reconstituire, din Asociaþia „Tradiþia Militarã”, pregãtiþi sã dea onorul la Monumentul gl. Em. Florescu, dupã depunerea coroanei de flori, 9 mai 2010 (foto - Adrian Simionescu)

IX

Valeria BãlescuSIMPOZIONUL VEªNICÃ CINSTIRE EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC

Coperta nr. 1 a lucrãrii Prizonier în lagãrele sovietice, a veteranului mr. (r) Sandu V. Cernat,

cu un Cuvânt Înainte de Valeria Bãlescu (scanat - Moghior Neculai)

Membrii prezidiului, de la stg. la dr.: prof. col.(r) C-tin Chiper, pr. prof. univ. dr. Florin ªerbãnescu, col. dr. Vasile Popa, prof. univ. dr. Petre Roman,

gl. lt. (r.) Teodor Halic, prof. univ. gl. dr. Nicolae Ciobanu

Veteranul mr. (r) Sandu V. Cernat (foto - colecþia Sandu Cernat)

X

Valeria BãlescuSIMPOZIONUL VEªNICÃ CINSTIRE EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC

Localitatea Nariman-Plantov. Cimitir al eroilor din Regimentul 83 Infanterie, constituit la 8-9.VIII.1942. Numele celor înscriºi pe cruci sunt: frt. Vid Moise, ctg. '935; sold. Boboia Nicolae, ctg. '937;

sold. Raþiu Alex., ctg. '936; serg. Toma Nicolae, ctg. '937; sold. Culda Avram, ctg. '941; sold. Ciolcã Gh., ctg. '938; frt. Cãruþaºu Gh., ctg. '938; sold. Halmachi Nic., ctg. '935; cap. Popa Ioan, ctg. '941;

cap. Androvachi Gh., ctg. '926; sold. Cãlin Mihai, ctg. '938; cap. Cibota Victor, ctg. '938; frt. Samoilã Ioan, ctg. '941; frt. Haidu Nicolae, ctg.' 935; frt. Simina D-tru, ctg. '935; sold. Panaidi ªtefan, ctg. '938

(foto - Arhiva Sandu Cernat)

O clipã de rãgaz pe Frontul de Est, 28 mai 1942, de la dr. spre stg.: slt. Vasiliu Vasile,

plt. adm. Cernat Sandu, subofiþer Muroºanu Dumitru (foto - Arhiva Sandu Cernat)

Odesa, aprilie 1942, subzistenþa Diviziei 20 Infanterie pregãtitã pentru deplasarea spre Dnepropetrovsk.

Sublocotenentul Sandu Cernat al doilea, de la dreapta spre stânga

(foto - Arhiva Sandu Cernat)

XI

Valeria BãlescuEXPOZIÞIA ROMÂNIA PE DRUMUL MODERNITÃÞII.

150 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR SUB CUZA-VODÃ

Ansamblu al expoziþiei din 22.I.2010, dedicatã Unirii Principatelor Române sub Cuza-Vodã, foto - Marian Mihãescu

Tinerii elevi de la ªcoala Militarã de Muzicã, din Bucureºti, aducându-ºi

inestimabilul aport la reuºita manifestãrii, 22 ianuarie 2009

Numerosul ºi diversul public prezent la vernisajul expoziþiei, 22 ianuarie 2009

XII

Valeria BãlescuEXPOZIÞIA ROMÂNIA PE DRUMUL MODERNITÃÞII.

150 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR SUB CUZA-VODÃ

Cartea de condoleanþe pentru Alexandru Ioan Cuza, 2 mai 1873, foto - Adrian Simionescu

Ordinul „Unirii”, placã pentru gradul de mare cruce, md. 1864, foto - Adrian Simionescu

Aspecte de ansamblu din expoziþia temporarã dedicatã Unirii Principatelor Române, din 5/24 ianuarie 1859,

22.I. - 30.IV.2010, foto - Marian Mihãescu

Medalia „Cuza-Vodã”, 1859-1866, foto - Adrian Simionescu

ISSN 1584-921X