Februarie 201322

pAg

InA

TIn

ER

ILO

R „Nu mă mai supăra cu bucuria!”Când mi s-a propus să scriu câteva gânduri despre bucurie, am răspuns afirmativ. La urma urmei, gânduri teologice despre bucurie trebuie să aibă fiecare creştin care îşi ia în serios umblarea cu Hristos, nu? În plus, nu mi-a fost greu niciodată să aştern gânduri pe hârtie. Aşa că am adăugat o nouă sarcină pe lista de activităţi şi am continuat ziua.

În decurs de 24 de ore a venit testul. Fetiţa noastră, care nu s-a îmbolnăvit niciodată până la această vârstă (are un an) m-a privit dintr-o dată cu ochişori de boală. A urmat o noapte nedormită, în care am ţinut-o în braţe când eu, când soţul meu. Dimineaţa ne-a găsit pe noi, părinţii, cu ochii roşii de nesomn şi cu îngrijorare în suflet. Eu am plecat la birou, întrebându-mă cum aveam să trec prin zi. Ea a rămas acasă cu tati… mi s-a rupt inima când am ieşit pe uşă. Pe drum… m-am gândit la bucurie. Şi am simţit o povară amară în asta.

La birou, monitorul şi-a oglindit cu cruzime scânteia în ochii mei obosiţi. Nu doream decât să se încheie ziua aceasta nefastă şi să ajung acasă la puiul meu. Dar testul era departe de a se termina. O şedinţă în biroul directorului a schimbat totul. Am aflat că slujba mea, care părea solidă şi sigură, e in pericol. Nu îmi pusesem această problemă niciodată. Mi-a fugit pământul de sub picioare… m-am înfipt mai bine în scaunul pe care stăteam şi am vrut să rostesc o rugăciune în gând, dar n-am putut articula nimic, nici măcar aşa, fără cuvinte. Un îngheţ nefiresc mi s-a strecurat în oase şi în suflet şi am amorţit. În jurul meu, gurile celorlalţi se mişcau, dar sunetul cuvintelor lor nu mai ajungea la mine. Imaginea fetiţei mele bolnave mi-a venit cu durere în minte… scenarii îngrozitoare în care nu am mai avea cu ce să ne plătim chiria, în care nu am mai avea bani pentru

cele mai mici nevoi, se desfăşurau rapid în mintea mea… apoi m-am gândit la… la bucurie. Ce cuvânt ridicol! Ce sarcină grea să scriu despre bucurie chiar acum! „Vreau să plâng şi atât” am spus fără sunet. „Lasă-mă să plâng şi atât, Doamne, nu mă mai supăra cu bucuria! Lasă-mă doar să plâng!”

Drumul spre casă a fost în acelaşi timp prea lung şi prea scurt. Am avut timp să îmi amintesc ocazii nenumărate în care Dumnezeu a intervenit miraculos în situaţii de criză. Am avut timp să îmi imaginez cele mai rele scenarii. Am avut timp să mă gândesc la cât de obosită eram. Am avut timp să număr paşii care mă despărţeau încă de soţul meu şi de fetiţa noastră. Voiam să ajung mai repede la ei şi voiam în acelaşi timp să se lungească drumul. Deschizând uşa… m-am gândit la bucurie. Şi m-am întunecat şi mai mult. Am simţit furie! Am simţit revoltă. Bucurie??? „Lasă-mă doar să plâng, Doamne! Atât! Nu mă mai supăra cu bucuria!”

Două perechi de ochi şi-au oglindit apoi scânteia în sufletul meu. Ochii ei - pe jumătate închişi şi slăbiţi. Ochii lui - luptându-se cu teama. În mijlocul camerei, i-am închis pe ai mei şi am mulţumit. Am mulţumit pentru că eram toţi trei împreună, pentru că febra ei mai scăzuse, pentru că încă eram în locuinţa noastră, pentru că eram întregi, pentru că indiferent de circumstanţe dragostea dintre noi va rămâne sacră… pentru că sub furtuna care ne scutura în acele clipe se afla mâna puternică a Celui care a potolit furtuni şi mai mari. „Ce spuneai despre bucurie? Acum sunt gata să mă gândesc la asta. Lasă-mă să plâng… şi supără-mă cu bucuria Ta!”

„Bucuraţi-vă! Iarăşi zic, bucuraţi-vă!” (Filipeni 4:4) spune Pavel, privind probabil spre tavanul celulei de piatră

cristina tudose chelariu,urmaş al lui Hristos şi atât

„Lasă-mă să plâng şi atât, Doamne, nu mă mai supăra cu bucuria! Lasă-mă doar să plâng!”