ANTISEPTICE ŞI DEZINFECTANTE

Antisepticele şi dezinfectantele sunt substanţe chimice care acţionează în diferite grade împotriva microorganismelor patogene. Ele nu au un spectru specific fiind active asupra unor bacterii, virusuri sau ciuperci.

Mecanismele lor de acţiune sunt diferite în funcţie de substanţă.Se face deosebire între substanţele antiseptice şi cele dezinfectante. În vorbirea

curentă, cei doi termeni se confundă uneori.Antisepticele împiedică multiplicarea germenilor – acţiune bacteriostatică – sau

omoară germenii patogeni – acţiune bactericidă – aflaţi pe suprafaţa tegumentului, a mucoaselor, în cavităţile naturale, în plăgi. Efectul lor poate fi pus în evidenţă in vitro şi in vivo. Ele se utilizează sub formă diluată, în aplicaţii locale pe ţesuturi. Nu sterilizează ţesuturile, dar reduc numărul germenilor. Unele pot fi întrebuinţate pentru tratamentul unor infecţii ale căilor respiratorii, uro-genitale sau ale tubului digestiv.

Dezinfectantele sunt iritante şi au toxicitate ridicată, motiv pentru care nu se pot aplica se suprafaţa corpului. Ele se utilizează numai pentru distrugerea agenţilor patogeni aflaţi în afara organismului. Dezinfectantele pot steriliza obiectele. Ele se folosesc în cazurile în care nu pot fi întrebuinţate mijloace uzuale de sterilizare (căldura, razeleultraviolete etc.).

Acţiunea depinde de natura substanţelor utilizate, specia microorganismului şi natura mediului în care se aplică.

În funcţie de substanţă, concentraţie, mod de întrebuinţare, temperatură, timp de contact şi de natura agentului patogen, acţiunea unei substanţe poate fi bacteriostatică sau bactericidă.

Pe lângă distrugerea formelor vegetative (acţiune germicidă) unele substanţe pot acţiona şi asupra formelor sporulate ale germenilor (acţiune sporocidă). În general sporii pot fi rezistenţi la acţiunea dezinfectantelor.

Prezenţa substanţelor organice – ţesuturi necrozate, puroi, sânge etc., poate reduce efectul substanţelor întrebuinţate.

Aprecierea acţiunii antiseptice şi dezinfectante se face prin determinarea concentraţiei minime inhibitoare (CMI) şi a indicelui fenolic.

Indicele (coeficientul) fenolic este raportul dintre diluţia cea mai mare a dezinfectantului care poate distruge un germen în 10 minute şi diluţia cea mai mare de fenol care produce acelaşi efect. Pentru testare in vitro se folosesc tulpini standard de Staphylococcus aureus, Eberthella thyphosa, B.coli etc.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un antiseptic sunt următoarele:- acţiunea să se producă la concentraţii mici, care să nu fie nocive pentru ţesuturi

sau să nu distrugă obiectele;- efectul germicid să înceapă repede şi să cuprindă un număr larg de specii de

agenţi patogeni, adică să aibă „spectru larg”;- acţiunea să nu fie influenţată de pH şi de prezenţa unor materii organice (sânge,

puroi etc.);

- substanţa să fie stabilă, să nu murdărească (păteze) obiectele, să fie fără miros sau să nu aibă miros neplăcut, să nu fie scumpă;

- să nu întârzie cicatrizarea plăgilor;- să nu alergizeze.

Nu există un astfel de produs „ideal”.Antisepticele se aplică local pe tegumente şi mucoase, cavităţi naturale, pentru

tratamentul infecţiilor, a plăgilor, precum şi pentru profilaxia infecţiilor în chirurgie.Dezinfectantele sunt întrebuinţate pentru distrugerea germenilor patogeni din

mediul extern, de pe obiecte, instrumente, lengerie, echipament, vase, mobilier, pereţi, sol, precum şi din diverse produse patologice, excreţii. Se utilizează de asemenea pentru dezinfecţia apei de băut.

Unele antiseptice se pot absorbi de la locul aplicării şi pot produce efecte generale (sistemice).

În practică trebuie să se ţină seamă de interacţiunea posibilă între diferitele substanţe, care poate fi sinergică sau antagonică. De exemplu detergenţii cationici sunt antagonizaţi de cei anionici (săpunuri).

Antisepticele şi dezinfectantele se clasifică în substanţe oxidante, halogeni şi compuşi halogenaţi, alcooli şi glicoli, aldehide, derivaţi fenolici, acizi, uleiuri volatile (eterice), coloranţi, metale grele, detergenţi.

1. Antiseptice oxidanteAcţionează bactericid direct, prin eliberarea de oxigen atomic (oxigen în „stare

născândă”) care este foarte activ. Acesta se fixează pe un substrat – reprezentat de sistemele enzimatice ale germenilor – pe care îl oxidează.

Prin unire, atomii de oxigen pot forma oxigen molecular.Antisepticele oxidante pot distruge unii germeni gram pozitivi, germenii anaerobi

şi unele spirochete.Aceste substanţe au de asemenea acţiune astringentă, dezodorizantă şi

decolorantă.Peroxidul de hidrogen (H2O2) este un lichid vâscos, incolor, cu reacţie acidă. Sub

acţiunea catalazei se descompune, degajând oxigen atomic: 2H2O2 → 2O- + 2H2OOxigenul inactivează grupările sulfhidrice (-SH) ale enzimelor şi proteinelor

microbiene. Omoară germenii patogeni şi distruge toxinele microbiene. Acţiunea antiseptică are loc atât timp cât se produce degajarea oxigenului. Eliberarea oxigenului este de scurtă durată, iar efectul bactericid este slab (indice fenolic = 0,012-0,014).

Datorită acţiunii astringente H2O2 precipită proteinele şi favorizează hemostaza în hemoragiile mici.

H2O2 se utilizează sub formă de soluţii cu concentraţii diferite:- soluţie apoasă concentrată 30 % (perhidrol, apă oxigenată concentrată); se

descompune la lumină şi la căldură. Se păstrează în sticle colorate gălbui. Are acţiune astringentă, caustică, decolorantă.Se poate utiliza cu grijă în gingivita hiperplazică, periodontopatii marginale, pentru badijonarea aftelor.Poate provoca o crustă albă dureroasă la nivelul pielii şi poate colora mucoasele în alb. Este contraindicată în inflamaţii acute ale gingiilor şi mucoasei bucale

- soluţia apoasă 3 % sau apa oxigenată diluată, se descompune rapid în contact cu plăgile şi sângele; eliberează oxigen şi produce efervescenţă. Pe lângă acţiunea bactericidă, prin spuma formată ridică la suprafaţă şi îndepărtează microbii, corpii străini şi detritusurile tisulare din plagă, având şi o acţiune mecanică de curăţire. Sub acţiunea spumei este grăbită coagularea sângelui. Apa oxigenată favorizează vindecarea plăgilor prin stimularea formării ţesutului de granulaţie. Nu irită ţesuturile.Sub formă diluată 0,3-3 % apa oxigenată se utilizează în infecţii locale cu

anaerobi, pentru dezinfecţia mucoaselor, a lentilelor de contact, pentru umezirea pansamentelor, uşurând dezlipirea acestora. Ca hemostatice se aplică în hemoragiile gingivale.

Pentru gargarisme şi dezinfecţia canalelor şi cavităţilor dentare se folosesc soluţiile 0,5-1 %. Ca antiseptic al canalelor radiculare se poate utiliza sub formă de irigaţii alternative cu hipocloritul de Na.

Apa oxigenată nu se aplică concomitent cu tinctura de iod şi cu anestezia mucoasei.

În dermatologie se poate utiliza sub formă de pomezi 20 % ca decolorant.Apa oxigenată poate produce embolii gazoase în vasele sanguine. Datorită

formării oxigenului în canaliculele dentinei se produce compresiunea nervilor şi durere. Poate irita mucoasa faringiană şi a palatului moale. Aplicarea prelungită pe mucoasa bucală poate determina hipertrofia filiformă a papilelor linguale.

Apa oxigenată nu dă alergie. Soluţiile apoase se descompun la păstrare. Soluţiile diluate se prepară la nevoie.

Permanganatul de potasiu (KMnO4) se prezintă sub formă de cristale violete lucioase, cu gust astringent, solubile în apă. În contact cu substanţele organice se disociază lent, eliberând oxigen atomic. Nu produce spumă. Are efect oxidant mai slab, dar mai prelungit decât peroxidul de hidrogen. Acţionează şi în prezenţa substanţelor organice. Are proprietăţi astringente şi dezodorizante. Din cauza acţiunii astringente efectul bactericid rămâne localizat la suprafaţă.

Soluţiile 0,01-0,05 % au o culoare roză, iar cele 0,1-0,5 % sunt violete. Se utilizează ca dezinfectant în soluţie 1/5000-1/10000 pentru spălatul rănilor şi mucoaselor, în stomatite. Pentru gargară se întrebuinţează soluţia 1/10000. permanganatul de potasiu se mai foloseşte pentru irigaţii vaginale, uretale etc.

Soluţiile concentrate sunt iritante şi caustice.Permanganatul de K poate fi utilizat ca antidot în intoxicaţia cu morfină, fosfor,

stricnină, acid cianhidric, sub formă de spălături gastrice (soluţie 1/5000).Are dezavantajul că pătează pielea şi lenjeria datorită MnO2 care se formează.

Ingerarea accidentală produce iritaţie puternică a tubului digestiv. Nu se asociază cu perhidrol, glicerină şi alcool fiindcă produce explozie.

Cloratul de K (KClO3) are acţiuni antiseptice slabe. Se utilizează numai în soluţii diluate în stomatite sau sub formă de gargară în faringite. Este iritant şi toxic. Ingerarea accidentală poate produce methemoglobinemie şi iritarea rinichiului.

Tetraboratul de Na (Na2B4O7 * 10H2O, borax) este o pudră albă solubilă în apă şi glicerină. Are acţiune antiseptică şi proprietăţi astringente. Este indicat în stomatite aftoase şi în micozele cu localizare orală. Se prescrie în soluţie apoasă 3 % sau în colutorii 2-4 %. Nu se foloseşte în gargarisme deoarece în urma ingerării accidentale

poate produce intoxicaţii. Intră în compoziţia unor prafuri de dinţi. Boraxul are utilizări şi în dermatologie, de exemplu în seboree.

Perboratul de Na (Na3BO3 * 4H2O) în ţesuturi dă naştere la metaborat şi eliberează oxigen atomic. Este indicat în stomatite, gingivite şi glosite sub formă de pulbere sau soluţie 2 %. Are reacţie alcalină şi este iritant. Este rar întrebuinţat.

2. Halogenii se utilizează sub formă elementară sau sub formă de compuşi care eliberează halogeni (haloferi).

a. Clorul şi substanţele care eliberează clorClorul este un gaz de culoare gălbuie care se dizolvă în apă. Este antiseptic şi

dezinfectant foarte puternic, având indicele fenolic 150-300. acţionează toxic asupra microbilor, viruşilor şi protozoarelor. Efectul său este redus în prezenţa substanţelor organice şi pa pH alcalin.

Este utilizat pentru dezinfecţia apei. Cu apa formează acid hipocloros (Cl2 + H2O ↔ HCl + HOCl) care se descompune în acid clorhidric şi oxigen atomic (HOCl ↔ HCl + O-). În continuare se eliberează clor.

Acţiunea dezinfectantă se produce prin oxidarea grupărilor tiolice (sulfhidrice) ale enzimelor microorganismelor, precum şi prin halogenarea grupărilor aminice ale proteinelor, pe care le transformă în cloramine (- ClN -). Cloraminoproteinele formate sub acţiunea clorului sunt solubile.

Clorul este iritant pentru mucoase. Este un gaz toxic. Inhalat în concentraţii mai mari de 1/10.000 produce intoxicaţii grave şi moarte.

Hicloriţii sunt săruri anorganice ale acidului hipocloros. Ei au acţiune dezinfectantă. Utilizaţi sub formă de soluţie sunt instabili, se descompun şi efectul lor este de scurtă durată. În concentraţii adecvate dizolvă ţesuturile necrotice şi cheagurile de sânge. Au efect dezodozizant şi decolorant. Hipocloriţii pot irita ţesuturile. În urma dizolvării cheagurilor pot produce hemoragii.

Hipocloritul de Na (NaOCl) se descompune în mediu acid şi eliberează clor. Poate fi utilizat ca antiseptic pentru spălatul rănilor. Intră în compoziţia soluţiilor Dakin.

Hipocloritul de Naîn soluţie apoasă 5 % se utilizează ca antiseptic şi detergent al canalelor radiculare, dizolvând rapid conţinutul necrotic.în paradontoză lichefiază puroiul.

Ozonogenul este un hipoclorit de calciu stabilizat, folosit ca dezinfectant al plăgilor.

Antiformina este o soluţie stabilizată de hipoclorit de Na în exces de hidroxid de Na, care se utilizează în gangrena pulpară.

Clorura de var este un amestec format din hipoclorit de Ca [Ca(OCl)2] şi clorură de Ca, care se utilizează în soluţie 5 % sau suspensii 10-25 % pentru dezinfecţia sputei, fecalelor şi urinei.

Cloraminele sunt compuşi organici de sinteză, cu efecte antiseptice şi dezinfectante, care s-au obţinut prin acţiunea clorului asupra amoniacului (Cl2 + NH3 ↔ NH2Cl + HCl) sau prin acţiunea hipocloriţilor asupra amoniacului (NaOCl + NH3 ↔ NH2Cl).

În structura lor legătura clorului cu azotul este labilă, motiv pentru care în apă sau în ţesuturi cloraminele vor elibera – în urma hidrolizei . acid hipocloros şi clor.

Cloraminele sunt mai puţin active decâtproduşii anorganici în soluţie, au însă o stabilitate ma mare decât hipocloriţii. Efectul lor este lent şi mai de durată în comparaţie cu al hipocloriţilor.

Cloraminele sunt mai puţin iritante pentru ţesuturi decât compuţii anorganici. În practică se utilizează mai multe tipuri de cloramine.

Monocloramina B (benzensulfoncloramida sodică, chlorogenium, Cloramina B+, Chlorseptol®, Neomagnol®) este solubilă în apă (1/10). Eliberează 25 % clor activ. Degajarea clorului este mai rapidă în mediu acid. Soluţia =,5 % omoară stafilococii în 30 de minute şi colibacilii în 3-5 minute, iar soluţia 5 % omoară bacilul Koch în 4 ore. Se utilizează în soluţie 1-2 % pentru antisepsia plăgilor şi mâinilor.

Soluţia 0,5-1 % se foloseşte pentru spălături ale cavităţilor naturale şi gargarisme. Nu produce necroza ţesuturilor.

Pentru dezinfecţia apei se utilizează 0,5 g la 100 l. în concentraţii mai mari se foloseşte pentru dezinfecţia instrumentarului medical, a vaselor (soluţie 0,5-1 %), lenjeriei (soluţie 2-5 %), a obiectelor (soluţie 5-10 %). Nu se întrebuinţează la dezinfecţia obiectelor metalice.

Tosilcloramida (p-toluolsulfoncloramida sodică, Cloramina-T) este un antiseptic şi dezinfectant bun cu indice fenolic 60. soluţia 0,5-1% distruge majoritatea microorganismelor patogene în decurs de câteva minute. Are efect slab asupra sporilor. Are indicaţii asemănătoare cu ale cloraminei B.

În angine, pioree alveolară şi stamatote ulceroase se fac spălături cu soluţii 0,25-0,5 %.

Soluţia 1 % se utilizează ca antiseptic, gargară (îndepărtează mirosul de ceapă şi usturoi). Soluţiile 1-3 % se folosesc pentru antisepsia canalelor dentare. Are efect iritant redus. Pentru curăţirea protezelor dentare se întrebuinţează dicloramina-T şi clorazodina (azocloramida).

Există derivaţi organici ai clorului care acţionează prin întreaga moleculă, deosebindu-se de cloramine. Acestea au efecte antibacteriene şi antufungice puternice. Astfel sunt: clorhexidina, clorfenezina, clorohinaldolul etc.

Clorhexidina (Betagin+, Clorhexidina+, Abacil®, Hibitane®) este un compus organic al clorului cu diguanidina. Este slab solubil în apă, fiind solubil în alcool izopropilic. Se folosesc sărurile ca clorhidratul, diacetatul, gluconatul de clorhexidină, care sunt solubile.

Spectrul antimicrobian cuprinde germeni gram pozitivi şi negativi. Este eficace faţă de Candica şi trichomonas. Are efecte asupra unor germeni ca Serratia, Pseudomonas, Proteus. Nu acţionează asupra micobacteriilor, sporilor, virusurilor. Acţionează bine la pH neutru sau slab alcalin. În prezenţa puroiului şi a sângelui efectul său este redus.

Are toxicitate mică faţă de gazdă.Poate fi asociat cu detergenţi cationici, dar este antagonizat de detergenţii

anionici.Este indicată pentru dezinfecţia mâinilor, antisepsia plăgilor infectate ale pielii,

antisepsia pielii înaintea injecţiilor şi a intervenţiilor chirurgicale, dezinfecţia instrumentarului, cateterelor. Se poate utiliza ca antiseptic pentru igiena cavităţii bucale, în special la bolnavii cu risc (diabetici, hemofilici), la purtătorii aparatelor ortodontice, înaintea intervenţiilor chirurgicale, precm şi pentru suprimarea plăcii dentare şi

tratamentul gingivitelor asociate cu placa dentară, a infecţiilor pungilor periodontale, după intervenţii chirurgicale stomatologice, faringite, vulvovaginite acute şi cronice bacteriene, cu Trichomonas sau Candida.

Se utilizează sub formă de soluţii, soluţii pentru pulverizat (spray) şi unguente.Soluţiile concentrate au acţiune iritantă. Poate provoca leziuni ale ochilor (se evită

pulverizarea în zona ochilor). Poate produce alergie de contact.Pentru dezinfecţia pielii se utilizează soluţia 4 %.Soluţia de digluconat de clorhexidină 0,2% se utilizează extern pentru suprimarea

plăcii dentare şi antesepsia cavităţii bucale. Aplicarea prelungită poate duce la o coloraţie galben-brună reversibilă a dinţilor. Se va evita utilizarea pentru un interval mai mare de 2 săptămâni.

Dentosomin® gel, conţine digluconat de clorhexidină (1 %), metilhidroxibenzoat şi hidroxietilceluloză. Se aplică seara înainte de culcare 2 cm gel cu ajutorul periei de dinţi. Periajul dinţilor şi gingiei va dura 2-3 minute.

Alte preparate care conţin clorhexidină 1 % SUNT: Betagin+, Clorhexidin sray+

(diacetat de clorhexidină 1 % în alcool izopropilic).

b. Iodul şi iodoforiiIodul se prezintă sub formă de cristale lamelare, cenuşiu-albăstrui-violacee, cu

luciu metalic şi miros caracteristic. Se volatilizează în contact cu aerul. Este puţin solubil în apă. Iodurile alcaline de expemplu KI îi măresc solubilitatea. Este solubil în etanol, eter, glicerină, benzină.

Având o mare liposolubilitate pătrunde uşor în epiderm, dar şi în mucoase. Are un spectru larg de acţiune fiind bactericid, fungicid şi amebicid. Este slab virulfcid. Indicele fenolic al iodului este 200 (180-230).

Acţiunea se produce prin iodul elementar, care formează complexe cu proteinele microbiene. Este un toxic enzimatic. Efectul său dezinfectant este influenţat de produsele patologice, scăzând în prezenţa proteinelor.

Aplicat local, pe tegument, pe lângă acţiunea antiseptică, are şi proprietăţi revulsive şi iritante, care se explică prin eliberarea histaminei. Poate produce inflamaţia pielii, arsură şi necroză.

Este coroziv pentru mucoase. Vaporii de iod sunt iritanţi pentru mucoasa căilor respiratorii.

Iodul poate produce sensibilizare.Iodul se utilizează sub formă de soluţii sau diferiţi compuşi organici.Soluţia alcoolică de iod iodurat (spiritus iodi dilutus, tinctura de iod) – conţine

iod 2 %. KI 3 % şi etanol 500 ad 100 ml. Are culoare rosie-brună închisă. KI adăugată împiedică producerea hipoiodurilor şi reduce acţiunea iritantă asupra tegumentelor.

Se foloseşte ca antiseptic al pielii înaintea intervenţiilor chirurgicale, prin badijonare pe tegumentul uscat, intact. Produce rar dermatită şi alergie. Irită intens mucoasele.

Nu se aplică concomitent cu H2O2.Există şi o soluţie alcoolică concentrată (iod 6,5 g %; KI 2,5 g, etanol 900 ad 100

ml).Ingerarea accidentală a tincturii de iod produce iritarea tubului digestiv,

hipotensiune arterială, colaps.

Soluţia apoasă de iod-iodurat (soluţia Lugol, conţine I 20 mg, KI 40 mg, apă ad 100 ml) are acţiune antiseptică. Este mai puţin iritantă decât soluţia alcoolică. Se poate utiliza pentru asepsia plăgilor. Se poate aplica pe mucoase sub formă diluată (0,1 – 1 %).

Glicerina iodată (soluţie 2 %) se poate utiliza pentru dezinfectarea mucoaselor.Soluţia de iod 2 % în propilenglicol se aplică în antisepsia preoperatorie a pielii.Benzina iodată se utilizează pentru antisepsia pielii.Unii compuşi organici eliberează lent iodul şi acţionează ca antiseptice de lungă

durată. Efectul lor este moderat.Iodoformul (CH3I, triiodometan) se prezintă sub formă de cristale gălbui, cu

miros caracteristic, neplăcut. Este insolubil în apă. În contact cu plaga se solubilizează şi se pune lent în liberatate iod. Scade secreţiile. Favorizează procesul de granulaţie şi cicatrizare. Este puţin iritant, dar administrarea repetată poate produce intoxicaţii. Poate colora dinţii. Se utilizează mai rar, aplicat sub formă de pudră, după extracţii dentare. Acţiunea sa antiseptică este slabă, datorită eliberării unei cantităţi reduse de iod. Poate alergiza.

Pasta iodoformată (conţine iodoform, fenol, timol, oxid de zinc, stearat de zinc, glicerină şi etanol). Se utilizează pentru dezinfecţie la obturarea canalelor radiculare, în tratamentul gangrenei pulpare şi în granuloame.

Unguentul iodoformat se poate întrebuinţa în gingivestematita herpetică şi gingivită ulceroasă.

Iodoforii sunt combinaţii în care iodul este complexat cu un agent tensioactiv care are rolul de purtător („phoros”) al iodului. Din acest complex, în contact cu ţesuturile iodul este eliberat lent şi acţionează dezinfectant. Agentul tensioactiv produce un efect de curăţire.

Iodoforii au acţiune germicidă faţă de bacterii gram pozitive şi negative precum şi faţă de ciuperci. Efectul începe dup[ o latenţă de 1 – 6 minute şi este prelungit. Acţiunea se menţine şi în prezenţa materiilor organice. Nu irită ţesuturile. Nu pătează lenjeria.

Se întrebuinţează pentru antisepsia pielii şi mucoaselor, spălatul plăgilor infectate, băi locale, îmbibarea meşelor, compreselor, tifoanelor, antisepsia înaintea injecţiilor, dezinfecţia instrumentarului nemetalic.

Nu se aplică în sacul conjunctival.

Septozolu+ conţine iod , nonil-fenolpolietoxilat şi ac. izopropilic.Alţi iodofori sunt conţinuţi în preparatele WescodynrR, BetaidineR şi IsodineR.

Alcooli şi glicoliDiferiţi alcooli şi glicoli au acţiuni antimicrobiene de diverse grade, fiind

antiseptice sau dezinfectante. Efectul bactericid creşte cu greutatea lor moleculară.Produc precipitarea proteinelor.

Alcoolul etilic (C2H5OH, etanol) este un lichid volatil, cu miros caracteristic şi gust arzător, care se amestecă în orice proporţii cu apa. Are proprietăţi tensioactive. Este inflamabil. Are coeficientul fenoli 0,040. La concentraţia de 70% are cea mai bună

penetrabilitate în celula bacteriană. Acţionează bactericid prin denaturarea proteinelor şideshidratarea formelor vegetative. Efectul său apare după 1 – 2 minute la 30º C. pentru producerea efectului etanolul trebuie menţinut minimum 2 minute la locul aplicării.

Nu acţionează asupra sporilor microbieni, virusului hepatitei B şi a fungilor.În concentraţii mai mici are acţiune bactericidă slabă. La concetraţii mai ridicate

de 75% precipită proteinele de la suprafaţa pielii împiedicându-se astfel efectul în profunzime.

Are acţiune astringentă la nivelul plăgilor.Alcoolul etilic irită mucoasele.Este utilizat pe scară largă pentru antisepsia pielii şi dezinfectarea unor

instrumente.Aplicat local, la nivelul tegumentelor, în soluţie 50 – 70% produce vasodilataţie

(efect revulsiv). Prin evaporarea scade temperatura pielii şi dă senzaţia de rece.. are proprietăţi antipruriginoase. După utilizări repetate produce uscarea pielii.

Soluţia 70% poate fi utilizată sub formă de aerosoli.În stomatologie , alcoolul se utilizează ca astringent, dezinfectant şi deshidratant

al camerei pulpare şi xcanalelor dentare.

Spirtul sanitar (medicinal) conţine etanol (70 – 90%), metanol şi albastru de metilen. Se utilizează ca dezinfectant extern.

Alcoolul propilic (CH3-CH2-CH2-OH) în concentraţia de 35% are acţiune antiseptică echivalentă cu alcoolul etilic 70%. Nu este deshidratant. Se utilizează pentru dezinfecţia unor materiale dentare.

Alcoolul izopropilic este un dezinfectant mai activ decât etanolul. Se utilizează în concentraţie de 70% pentru dezinfecţia materialelor chirurgicale.

Fenoxietanolul are acţiune bactericidă slabă faţă de germenii gram pozitivi şi gram negativi. Este activ faţă de Proteus şi piocianic (care pot contamina plăgile chirurgicale sau arsurile).

Paraclorfenoxietanolul are proprietăţi antifungice.

Propilenglicolul se utilizează pentru dezinfecţia aerului din încăperi, distrugând microbii, virusurile şi ciupercile.

Trietilenglicol este mai activ decât precedentul.

5. Derivaţi fenolici

Fenolii sunt derivaţi organici care conţin cel puţin o grupare –OH legată de ciclul unei hidrocarburi aromatice.

Fenolul (hidroxibenzen, numit în mod impropriu ac. fenic şi ac. carbolic) a fost primul dezinfectant folosit, fiind introdus de Lister în 1867. se prezintă sub formă de cristale albe, care au miros caracteristic. Oxidrilul fenolic îi conferă hidrofilie, iar ciclul benzoic este lipofil. Este solubil în apă (1/10) şi foarte solubil în alcool, eter, glicerină.

În concentraţii mici (0,1%) este bacteriostatică, iar în concentraţii mari (2 – 5%) are proprietăţi bactericide şi fungicide puternice. Germenii gram pozitivi sunt foarte sensibili la acţiunea fenolului, în timp ce bacilul Koch este rezistent.

Acţiunea fenolului nu este modificată de substanţele organice. În mediu alcalin, precum şi în prezenţa lipidelor şi a solvenţilor pentru grăsimi acţiunea fenolului este diminuată. În schimb eficienţa fenolului creşte în soluţii apoase şi în prezenţa electroliţilor.

Având o liposolubilitate foarte mare, fenolul pătrunde cu uşurinţă prin membrana celulară. Sub acţiunea sa se produc modificări ale proteinelor. Astfel între oxidrilul fenolic şi grupările bazice ale proteinelor se produce o legătură care este labilă. Din acest motiv fenolul se poate desface şi poate penetra în ţesuturi. Concentraţiile ridicate determină denaturarea proteinelor. Fenolul este un toxic protoplasmatic.

În concentraţii mci până la 1%, palicat pe piele produce anestezie. După concentraţii mai mari apare o pată roşie-brună care se exulcerează şi se vindecă greu. În concentraţii mari are acţiune caustică, putând provoca necroza. Pătrunzând în profunzime poate produce gangrenă.

La nivelul mucoaselor, soluţiile diluate 1 – 2% produc iniţial senzaţia dureroasă, apoi anestezie. Anestezia se datoreşte afinităţii mari a fenolului, care este liposolubil, pentru filetele nervoase.

La aplicare pe mucoasa bucală determină sialoree. Soluţia 5% are acţiune iritantă şi caustică.

Fenolul se absoarbe cu uşurinţă de pe mucoasă şi piele, provocând intoxicaţii. Alcoolulu facilitează pătrunderea fenolului în ţesuturi.

Ingerarea accidentală a fenolului determină intoxicaţii grave cu iritarea tubului digestiv, stimularea SNC până la apariţia convulsiilor, apoi deprimarea sistemului nervos cu obnubilare, hipotermie, deprimarea respiraţiei, colaps, efecte nefrotoxice cu albuminurie şi hematurie. Moartea se produce prin stop respirator.

În intoxicaţii se fac spălături gastrice cu uleiuri vegetale care reţin fenolul. Se administrează cărbune medicinal, purgative uleioase (ulei de ricin), se combate colapsul circulator şi deprimarea respiraţiei.

Datorită toxicităţii fenolului se utilizează rar, fiind reyervat pentru dezinfecţia mediului şi excreţiilor (soluţii 2 – 5%).

În stomatologie se foloseşte mai rar ca atare, ca dezinfectant şi caustic se utilizează sub formă de soluţie alcoolică sau glicerinată în stomatite aftoase, ulceraţii. Intră în compoziţia unor preparate:

Fenolcamforul este un amestec eutectic de fenol (30 – 40 părţi) cu camfor (70 - 60 părţi) care eliberează lent fenol în contact cu lichidele din ţesuturi. Are acţiune bactericidă şi anestezică.

Soluţia Chlumsky conţine camfor 60%, fenol 30%,â şi alcool 10%. Este indicată ca antiseptic în tratamentul pulpitelor purulente, a gangrenei pulpare, după pulpectomii,

precum şi în abcesele parodontale. Nu se aplică dacă se urmăreşte menţinerea vitalităţii pulpei.

Dentocalmin+ este o soluţie care conţine fenol, mentol şi xilină, având acţiune antiseptică şi anestezică de suprafaţă. Se utilizează în pulpite sub formă de pansament.

Fenolul având acţiune iritantă, caustică şi toxică asupra ţesuturilor vii, preparatele care conţin acest antiseptic sunt contraindicate când se urmăreşte păstrarea vitalitatea pulpei dentare.

Glicerina fenicată 2% este indicată pe cale externă, ca antiseptic în otitele supurate.

a. Polifenolii conţin mai multe grupări –OH în moleculă. Sunt mai solubili în apă, dar au acţiune bactericidă mai redusă decât fenolul.

Rezorcina (1,3-dihidroxibenzol, rezorcinol) are acţiune bactericidă şi fungicidă mai slabă decât fenolul (indice fenolic – 0,4). Are şi proprietăţi anestezice de suprafaţă mediocră. În stomatologie se utilizează rar, în piorea alveolară şi pentru dezinfecţia canalelor dentare. Are proprietăţi cheratolitice pentru care se utilizează în dermatologie.

Hidrochinona (paradihidroxibenzol) are proprietăţi reducătoare. Se utilizează pentru reducerea nitratului de Ag, urmată de eliberarea Ag metalic.

b. Derivaţii substituiţi ai fenolului care sunt obţinuţi prin introducerea unor grupări alchilice şi a halogenilor în moleculă au acţiune antimicrobiană superioară faţă de fenol.

Para-mono-clorfenolul eliberează lent fenolul din moleculă. Este un dezinfectant mai activ decât fenolul (indice fenolic = 2,5). Are o difuzibilitate mare în dentină. Poate fi utilizat în soluţie alcoolică pentru dezinfecţia canalelor radiculare. Intră în compoziţia soluţiei Walkhoff, care conţine para-mono-clorfenol 25%, camfor 50%, mentol 25%. Datorită metanolului, acţiunea iritantă este mai redusă. Se utilizează în locul fenol – camforului.

Indicaţiile şi contraindicaţiile sunt cele descrise la soluţia Chlumski. Este eficace în periodentite.

Derivaţii policloruraţi ai fenolului sunt foarte eficace. Dintre aceştia hexaclorofenul (difenol hexaclorat) este insolubil în apă, dar este solubil în solvenţi organici. Se absoarbe de pe piele. Are proprietăţi deyinfectante importante (indice fenolic = 100). Se utilizează încorporat în detergenţi pentru dezinfecţia preoperatorie a mâinilor şi a pielii (0,5 – 3%). Este indicat în tratamentul unor infecţii microbiene şi micotice ale pielii. Nu se aplică pe pielea noilor născuţi, deoarece se absoarbe şi poate da intoxicaţii grave, cu degenerescenţa substanţei albe din creier. Este contraindicată administrarea pe mucoase şi plăgi.

Crezolii sunt metilfenoli. Tricrezolul este un amestec de orto-meta şi – parametilfenol. Are acţiune bactericidă superioară faţă de fenol (indice fenolic 3).

Eficienţa se reduce în prezenţa proteinelor. Este slab solubil în apă. Se utilizează în emulsie cu săpunul de K (lisol) ca dezinfectant pentru obiecte sau excrete.

Tricrezolformalina (Tricresol formalin+) este un preparat care conţine tricrezol (25%), formol 30% (25%), timol cristalizat (2,06%), etanol (22,94%), glicerină (30%). Se utilizează în stomatologie ca antiseptic în tratamentul gangrenei pulpare. Are proprietăţi cauterizante şi mumifiante, fiind aplicat pentru extirpare şi amputaţie devitală. Are contraindicaţiile soluţiei Chlumsky.

Eugenolul (metoxialilfenolul), timolul (metilizopropilfenolul) şi mentolul (hexahidrotimolul) sunt derivaţi de fenol care sunt descrişi la uleiurile volatile (eterice).

Hexilrezorcinolul este un derivat alchilat al rezorcinei cu acţiune antibacteriană puternică (indice fenolic = 50).

Este iritant local. Se utilizează pentru asepsia canalelor dentare.

Gudroanele şi creozotul (conţine gaiacol şi crezoli) acţionează dezinfectant, prin compuşii fenolici pe care îi conţin.

Derivaţii de hidroxichinolină sunt fenoli heterociclici. Dintre aceştia menţionăm Clorchinaldolul (Saprosan+, Siosteran®) care este un antibiotic.

6. Uleiuri volatile (oleuri eterice, esenţe aromate). Se obţin din droguri vegetale, mai ales exotice. Au structuri chimice diferite (alcooli, esteri, cetone, terpene, compuşi din seria aromatică etc.). Au mirosul şi gustul caracteristic. O trăsătură caracteristică este marea lor volatilitate. Solubilitatea lor în apă este slabă, în schimb sunt solubile în alcool concentrat şi solvenţi şi grăsimi.

Unele au proprietăţi antibacteriene şi fungicide. Activitatea lor bactericidă este în corelaţie cu liposolubilitatea lor.

Există uleiuri eterice care au şi alte acţiuni, fiind expectorante, antispastice, carminative etc. acestea nu intră în discuţie în acest capitol.

După aplicare pe piele şi mucoase, oleurile eterice produc hiperemie. În concentraţii ridicate pot avea acţiune iritativă. În urma absorbţiei dozele mari pot produce intoxicaţii.

Uleiul de cuişoare (Aetheroleum caryophylli, oleum caryophylorum) se obţine din bobocii florali ai plantei Eugenia caryophyllata.

Uleiul de cuişoare întră în compoziţia unor produse utilizate în stomatologie (Eugenol+, Nelkenöl DAB®).

Componentul principal al uleiului de cuişoare este eugenolul (70-95 %). Acesta este un derivat oxifenolic (Metoxialilfenol sau alilgaiacol) cu proprietăţi antibacteriene moderate, având indice fenolic 9. are proprietăţi antiinflamatoare. Posedă o acţiune anestezică locală slabă. Este mai puţin iritant pentru ţesuturi decât fenolul.

Eugenolul produce hiperemia pulpei dentare şi stimulează dezvoltarea odontoblaştilor şi neodentinogeneza.

Eugenolul se utilizează ca bacteriostatic şi ca anestezic în stomatologie. Se aplică local pentru asepsia cavităţilor denstare şi a canalelor radiculare, coafaj indirect, tratamentul leziunilor dentinare, pansamente gingivale.

Eugenolul poate fi utilizat pentru obturaţia provizorie sau pentru obturaţie de bază. În cazul obturaţiilor de durată, eugenolul se amestecă cu oxid de zinc, cu care formează eugenat de zinc.

Eugenolul poate irita şi leza pulpa dentară, fiind contraindicat pentru coafaj direct.Eugenolul în amestec cu oxid de zinc, uleiuri vegetale şi colofoniu se utilizează

pentru obţinerea unor cimenturi protectoare.Eugenolul poate fi întrebuinţat pentru aromatizarea pastelor de dinţi.

Uleiul de tim (Aetheroleum thymi) se obţine din florile de Thymus vulgaris (cimbrişor), care conţine timol (metil-izopilfenol), carvacrol, terpene, alcooli, tanin. Are acţiuni antiseptice, antihelmitice, anestezice locale, antipruriginoase, astringente revulsive. După absorbţie stimulează SNC.

Uleiul de tim se administreazî local sub formă de soluţii alcoolice 1 % şi unguente 1-5 %. Intră în compoziţia pastelor de dinţi şi a apelor de gură.

Timolul are acţiune antibacteriană şi fungistatică bună (indice fenolic 25-30). Are o toxicitate mult mai mică decât fenolul. Nu irită mucoasele. Are proprietăţi astringente. Se poate utiliza în stomatologie pentru tratamentul plăgilor dentinare precum şi pentru distrugerea microflorei reziduale din canaliculii dentinei. În acest scop se aplică sub formă de cristale, alcool timolat 10 % sau paste. Timolul intră în compoziţia unor ape de gură, paste de dinţi şi preparate tipizate folosite în stomatologie (Tricrazol-formalin+ etc.). Timolul poate produce descuamarea epiteliului..

Uleiul de mentă (Aetheroleum menthae) se obţine din frunzele şi florile plantei Mentha piperita (mentă, izmă). Componenta principală o constituie mentolul (2-isopropil-5 metil-ciclohexanol). Are miros caracteristic, gust arzător la început, apoi răcoritor. Are proprietăţi antibacteriene şi antifungice (indice fenolic 1). Are acţiune anestezică locală slabă, precum şi efect antipruriginos şi descongestionant. Produce o hiperstezie a terminaţiilor nervoase pentru rece.

Se utilizează pe cale externă în soluţii uleioase şi alcoolice 1-3 %, pulberi şi unguente, ca antipruriginos, precum şi în micoze cu Candida.

Uleiul de mentă poate fi întrebuinţat în faringite şi corize.În stomatologie mentolul ca atare se utilizează mai rar, ca antiseptic al canalelor

dentare, poate fi asociat cu fenol, camfor şi anestezice locale. Întră în compoziţia unor preparate tipizate (soluţia Walkhoff), a unor paste de dinţi şi apă de gură.

Uleiul de mentă se mai află în compoziţia unor materiale de obturaţie (Plastobtur®).

Uleiul de scorţişoară (Aetheroleum cinnamomi) se extrage din scoarţa de Cinnamomum ceylanicum. Conţine aldehidă cinamică. Are acţiuni antimicrobiene şi antifungice. Este mai iritant decât uleiul de cuişoare. Poate fi întrebuinţat în stomatologie pentru antisepsia canalelor radiculare. Pătrunde în dentină şi poate produce înnegrirea acesteia. Intră în compoziţia unor paste şi pudre de dinţi.

Uleiul de muşeţel (Aetheroleum chamomillae) se obţine din florile plantei Matricaria chamomilla (muşeţel) şi este de culoare albastră, datorită chamazulenei pe care o conţine. Are acţiune antiseptică locală, antimicotică, antiinflamatoare la nivelul

mucoaselor, descongestionantă, antipruriginoasă, emolientă şi cicatrizantă. Împiedică eliberarea histaminei şi are proprietăţi antiserotoninice.

Uleiul intră în compoziţia Romazulanului+. Acest produs mai conţine şi extract de chamomilla. Este indicat sub formă diluată 1 % în afecţiuni inflamatorii ale pielii şi mucoaselor. Pentru gargară se introduce o jumătate de linguriţă într-un pahar de apă. Nu se folosesc soluţii concentrate deoarece acestea sunt iritante.

Extractul frlid de Chamomilla are de asemenea proprietăţi antiseptice şi antiflogistice. Este indicat în stomatite, periodontite marginale şi glosite.

Soluţiile de chamazuleni pot fi aplicate în stomatite.Alte uleiuri volatile cu proprietăţi antiseptice sunt: uleiul de gomenol

(Aetheroleum niaouli), uleiul de anason (Pimpinella anisum) şi uleiul de eucalipt (Aetheroleum eucalypti). Uleiul de eucalipt este solvent pentru gutapercă.

7. ColoranţiiSubstanţele colorante au structuri chimice diverse. Ele acţionează după aplicaţii

locale prin mecanism bacteriostatic sau bactericid.Sunt active şi în prezenţa secreţiilor sau a puroiului.Au toxicitate mică şi sunt bine suportate de ţesuturi.a. Coloranţii acridinici sunt coloraţi bazici (cationici) activi faţă de bacteriile

gram pozitive. Au culoare gălbuie (flavine).

Lactatul de etacridină (rivanol) este o pulbere, solubilă în apă. In vivo are indice fenolic = 800. are acţiune intensă faţă de streptococ şi stafilococ. Nu influenţează fagocitoza. Se administrează extern, sub formă de soluţie apoasă 1 % în plăgi, unguente şi pulbere 0,5-2 % în infecţii ale pielii, eczeme infectate. Pentru spălături depă incizarea abceselor, spălături în sinuzite dentogene survenite după perforare alveolară şi spălături bucale se utilizează în soluţii 1/10.000-1/1.000. în gingivite, stomatite, afte bucale se pot utiliza soluţii mai concentrate. Intră în compoziţia unor preparate (de exemplu Stomacuran®) utilizate în tratamentul local al gingivitelor ulcerative necrotice, infecţii acute periodontale, alveolite.

Etacridina irită conjunctiva. După aplicaţii prelungite în timp, întârzie granularea şi cicatrizarea plăgilor. Nu are acţiuni rezorbtive. Colorează lengeria în galben. Preduce alergie.

Acriflavina (tripaflavina) se utilizează sub formă de soluţie sau unguente pentru dezinfecţia pielii, plăgilor au a unor mucoase. În stomatologie se întrebuinţează sub formă de colutorii (0,5 %) în gingivite şi stomatite ulcerative.

Coloranţii acridinici colorează dentina în galben nefiind indicaţi pentru dezinfecţia cavităţilor dentare.

b. Derivaţii de trifenilmetan sunt coloranţi bazici, acţionând intens asupra bacteriilor gram pozitive chiar şi în diluţii mari.

Au o uşoară acţiune astringentă. Nu irită ţesuturile.

Clorura de metilrozanilină (violet de genţiana, metil violet, pioctanina albastră) se prezintă sub formă de cristale verzui, cu luciu metalic, solubile în apă, alcool, glicerină.

Are proprietăţi astringente, antiseptice, antifungice şi antihelmintice. Se fixează pe nucleoproteine. Mediul bogat în proteine îi reduce activitatea antimicrobiană. Ca dezinfectant se utilizează sub formă de soluţii apoase 1/1.000-1/10.000 în infecţii ale pielii, escare, ulcere, plăgi purulente, arsuri, micoze cutanate (tricofiţie), stomatită aftoasă, angină Vincent. În stomatita cu Candida la copii se aplică soluţia 0,5 %. În gingivitele ulceromembranoase se asociază cu acriflavină 1 %.

Pioctanina (cristal violet) are proprietăţi asemănătoare. Se utilizează în plăgi purulente, dermatite, eczeme, decubit, stomatite şi candidoza bucală sub formă de soluţii apoase sau alcoolice 1-2 % sau unguente 2-5 %, pentru tegument, plăgi.

c. Coloranţii azoici au acţiune antimicrobiană slabă.Fenazopiridina (Pyridium®) se utilizează per os, ca antiseptic urinar.

d. Derivaţii de fenotiazină au acţiune bacteriostatică modestă.Clorura de metiltionină (albastru de metilen, clorura de tetrametiltionină) este o

pulbere de culoare verzui-brună închisă, solubilă în apă şi alcool. Are proprietăţi redox. Are acţiune dezinfectantă slabă. Se utilizează rar pentru dezinfecţia tegumentelor şi a mucoaselor, sub formă de soluţie 1-5 %. Poate fi aplicată pe aftele bucale.

În infecţiile urinare se administrează per os 50 – 300 mg pe zi.În intoxicaţii cu cianuri sau substanţe methemoglobinemizante (ex. nitriţi) se

injectează i.v. În aceste cazuri, se administrează în continuare tiosulfat de Na.

8. Metale greleDin această grupă fac parte metalele care au densitatea mai mare de 5. Ionii

acestora formează cu uşurinţă complexe prin unire cu alţi atomi. De asemenea pot forma complexe cu grupările oxi, tio şi amino ale substanţelor organice. După o perioadă de timp se pot elibera ionii metalici din aceste legături complexe.

Sărurile ionizabile ale metalelor grele, aplicate local produc precipitarea proteinelor.

Acţiunea lor asupra ţesuturilor depinde de concentraţia şi de natura albuminatului format. La concentraţii mici se produce un efect astringent. În cazul în care albuminaţii formaţi sunt denşi, acţiunea rămâne localizată la suprafaţă.

La concentraţii mari, efectul se extinde în profunzime şi se va produce o acţiune caustică sau necrozantă.

Sărurile metalelor grele au acţiune dezinfectantă. Unele chiar în concentraţii foarte mici blochează diferite sisteme enzimatice (de ex. tiolice) ale microorganismelor. In felul acesta ele acţionează bacteriostatic. In concentraţii mari produc precipitarea proteinelor din protoplasma microorganismelor şi acţionează bactericid.

s-a constatat că sărurile metalelor grele, formate cu acizii slabi, au acţiune astringentă, iar cele formate cu acizii tari, au acţiune caustică. Acţiunea caustică a metalelor creşte în ordinea: Pb < Fe < Al < Zn < Cu < Ag < Hg. DE reţinut că şi acţiunea lor dezinfectantă creşte în aceeaşi ordine.

Sărurile metalelor grele irită tubul digestiv.Pătrunderea cronică a acestora în organism duce la cumulare şi intoxicaţie.Metalele grele se utilizează sub formă de săruri simple sau complexe, compuşi

organometalici şi dispersii coloidale.

a. Derivaţii de argint:Azotatul de argint (AgNO3) este solubil în apă. Se ionizează intens (NO + Ag+)

Ag se eliberează lent şi are acţiune bacteriostatică. În soluţie 1 ‰ distruge majoritatea microorganismelor. În contact cu ţesuturile dă naştere la proteinat de Ag. Aceasta formează un stat protector care împiedică pătrunderea infecţiilor în profunzime. Sub influenţa luminii se produce înnegrirea crustei. Din această crustă se eliberează Ag+ care acţionează bacteriostatic.

Azotatul de Ag se utilizează în soluţie apoasă în concentraţie de 1‰ ca astringent şi antiseptic pe plăgi şi în arsuri. În oftalmologie se întrebuinţează soluţia 1-2 %. Aceasta poate fi utilizată pentru profilaxia oftalmiei gonococice la nou-născut (metoda Credé).

În stomatite se fac spălături cu o soluţie 1/100.000, iar soluţia 0,5-1 % se aplică prin badijonaj în glosite cu leziuni erozive, fisuri. Concentraţiile mai mari au acţiune caustică.

Pentru dezinfectarea şi cauterizarea ulceraţiilor mucoaselor şi pentru badijonarea aftelor, se indică soluţia 10 %.

Soluţia 20 % sau creioanele de nitrat de argint se utilizează pentru cauterizarea polipilor gingivali, ulceraţiilor gingivale, aftelor. Acţiunea caustică nu pătrunde în profunzime deoarece clorurile din umorile ţesuturilor precipită Ag.

În stomatologie se mai utilizează pentru coafaj indirect. Pentru stimularea cicatrizării plăgilor atone şi a ragadelor Ag se aplică sub formă de unguent.

Sub acţiunea luminii este redus, cu formarea de argint metalic. După aplicarea argintului pe piele, se produce înnegrirea acestuia. Ag poate irita conjunctiva. Administrarea îndelungată la nivelul mucoaselor poate produce pigmentarea acestora (argirism localizat).

Preparatele coloidale de argint pun în libertate cantităţi mici de Ag+; au acţiune mai slabă, dar mai prelungită. Nu precipită proteinele şi nu irită ţesuturile. Se utilizează în concentraţii de 1-2 %, sub formă de argint coloidal (colargol) şi argint proteic coloidal (protargol) pentru dezinfecţia mucoaselor.

Argintul albumino-acetilotanat (Targesin®, Targophagin®) are acţiune bacteriostatică. Efectul astringent este slab. Se utilizează pentru asepsia gurii şi faringelui, în infecţii sau după intervenţii stomatologice şi amigdalectomii.

b. Derivaţii de mercurIonii de mercur acţionează bacteriostatic prin inhibiţia reversibilă a enzimelor

sulfhidrilice ale microorganismelor. Pot inhiba de asemenea enzimele sulfhidrilice din ţesuturi, compuşii mercurici având un index terapeutic mic.

Clorura mercurică (HgCl2, biclorura de mercur, sublimatul coroziv) are acţiune dezinfectantă mai intensă decât fenolul, dar datorită gradului ridicat de toxicitate se

foloseşte numai pentru dezinfecţia mâinilor, în soluţie 1‰ care distruge microbii în câteva minute. Nu se poate aplica pe răni.

Săpunul, clorura de Na, substanţele sulfonate şi proteinele îi reduc acţiunea. Cu iodul dă naştere la biiodură de mercur care produce necroză.

Cloramida de mercur (precipitatul alb) se utilizează în dermatologie, iar oxidul galben de mercur (precipitatul galben) în oftalmologie (sub formă de unguent 1 – 2%) şi în dermatologie.

Compuşii organici ai mercurului (derivaţi organo-mercuriali) nu disociază, mercurul fiind legat covalent. Acţionează prin întreaga moleculă. Au acţiune antiseptică şi dezinfectantă intensă, se aplică local. Efectul lor apare lent şi este de durată. Sunt mai puţin toxici decât derivaţii anorganici. Nu precipită proteinele. Acţiunea lor este redusă de prezenţa substanţelor organice.

Fenilmercuriboratul (borat fenilmercuric, Fenosept+, Morfen®) este compus din borat de fenilmercur şi hidroxid de fenilmercur.

Este activ faţă de bacterii, virusuri, protozoare şi ciuperci. Se utilizează ca antiseptic al mucoaselor, pielii şi plăgilor, precum şi pentru dezinfecţia unor instrumente, cu excepţia obiectelor din aluminiu.

Este indicat în stomatite, gingivite, parodentite, faringite, leringite, precum şi profilactic, după intervenţii buco-dentare şi amigdaloctomie.

Pe cale externă se utilizează ca antiseptic, în plăgi superficiale, infecţii ale pielii, ulceraţii infectate, micoze. De asemenea se poate folosi pentru asepsia pielii înaintea unor intervenţii chirurgicale, incizii şi injecţii.

Se administrează per os 0,3 mg, sub formă de comprimate pentru supt (Fenosept+), tot la 2 ore. Pentru profilaxie se recomandă 3 – 5 comprimate pe zi.

Soluţia apoasă pentru uz extern (2‰) se aplică după diluare cu apă – în soluţie 0,05 – 0,01‰ pentru mucoase şi 0,5 – 1‰ pentru piele.

Pentru sterilizarea instrumentelor de metal (în afară de aluminiu) se utilizează soluţia 1‰.

Pe plăgi se poate întrebuinţa şi sub formă de pudră.

Tiomersalul (Thiomerosal, Merthiolate®, Merseptyl®) este etil-mercuri-tiosalicilatul de Na. Se utilizează în soluţie 1/1000 pentru asepsia pielii. Se va evita aplicarea sa pe mucoase. Se foloseşte pentru conservarea serurilor şi vaccinurilor, pentru şi pentru asepsia lentilelor de contact (Marti-contact®).

Merbrominul (Curichrome®, Mercurochrome®) este un derivat al dibromfluoresceinei cu Hg. Acţiunea sa antiseptică apare lent şi este mediocră, fiind crescută în mediu alcalin. În soluţie 2% se poate aplica pe ulcere aftoase şi în angina Vincent.

Derivaţii de mercur sunt incompatibili cu iodul, clorul, peroxizii, formaldehidă şi acizi.

Mercurul şi derivaţii săi pot provoca intoxicaţii după absorbţia din tubul digestiv sau prin piele (din unguente), precum şi în urma inhalării vaporilor. Mai arar mercurul se absoarbe prin mucoase după spălături ale unor cavităţi.

Mercurul se elimină prin urină şi salivă.Ingerarea accidentală a sărurilor solubile de mercur produce intoxicaţii avute.

Datorită efectului coroziv al mercurului asupra mucoasei tubului digestiv apar tulburări gastrointestinale. în cazul sărurilor anorganice predomină efectul nefrotoxic, cu apariţia unui sindrom renal, iniţial cu poliurie, apoi cu oligurie şi chiar anurie. În urină apar albumina, hematii şi cilindri. În cele din urmă se instalează uremia şi coma. Derivaţii organici care sunt liposolubili şi se absorb bine pot produce leziuni neurologice.

În intoxicaţia acută cu mercur se administrează glutation, cisteină sau dimercaprol, substanţe care conţin 2 grupări –SH şi acţionează ca antidot, fixând Hg şi reactivând enzimele sulfidrilice, care au fost blocate de Hg. Se poate utiliza eventual şi penicilina. Se fac spălături gastrice cu tanin şi se instituie un tratament simptomatic.

Intoxicaţia cronică cu mercur poate fi de natură medicamentoasă, accidentală sau apare în urma expunerii profesionale, de ex. în industria oglinzilor, a aparatelor cu mercur, etc. foarte frecvent apare stomatita, urmată după un timp de căderea dinţilor. Stomatita se datoreşte precipitării mercurului sub formă de sulfură în prezenţa hidrogenului sulfurat, care la rândul său provine din resturile alimentare interdentare. Sulfura de mercur acţionează toxic asupra capilarelor şi ţesuturilor învecinate.

b. Derivaţii de zinc

Sărurile hidrosolubile ale zincului se disociază şi devin – după preparat şi gradul de disociere – astringente antispetice, iritante şi caustice.

Sulfatul de zinc (ZnSO4) se utilizează sub formă de soluţie 0,2 – 2% ca stringent şi antiseptic pentru mucoase.

În oftalmologie se întrebuinţează colir o,2%.Soluţia 2% are acţiune antiseptică, fiind utilizată în stomatologie şi dermatologie.Soluţiile mai concentrate au proprietăţi tanante slabe.

Oxidul de zinc (ZnO) este puţin solubil în apă. Se dizolvă limitat în exudate şi are acţiune astringentă şi dezinfectantă slabă.

Împreună cu eugenolul dă eugenatul de zinc (cariofilat de zinc).Oxidul de zinc se aplică extern sub formă de pudră şi unguent, sau ca excipient.

Intră în compoziţia unor materiale de obturaţie, ca de ex. oxifosfatul de zinc (ciment zinc fosfatic).

Clorura de zinc (ZnCl2) – este solubilă în apă. Are proprietăţi astringente şi bacteriostatice. Soluţia 2% se utilizează în stomatite inflamatorii şi ulceroase. Soluţiile mai concentrate au proprietăţi iritante şi caustice.

Ingerarea unor săruri solubile de zinc, ca de ex. clorura, poate provoca intoxicaţii cu simptome de gastroenterită.

c. Derivaţii de bismut

Nitratul bazic de bismut [BiO(NO3)+H2O] (oxinitrat de bismut, bismut subnitric) este o pulbere albă, puţin solubilă în apă şi etanol, solubilă în acizi minerali diluaţi. Are acţiune astringentă, absorbantă, descongestivă şi........ În contact cu secreţiile din plăgi eliberează cantităţi reduse de bismut şi are acţiune antiseptică slabă. Favorizează procesul de granulaţie.

Per os se utilizează în tratamentul ulcerului gastric, acţionând ca pansament gastric.

În stomatologie se întrebuinţează sub formă de pastă, aplicată în traiectele fistuloase, pungi pioreice. În dermatologie se aplică sub formă de pudere, unguente, paste.

Galatul bazic de bismut (C7H7BiO7, bismut subgalic, Dermatol®) este o pulbere amorfă de culoare galben-citrin, insolubilă în apă, alcool, eter. Are acţiune astringentă, adsorbantă şi slab antiseptică. Se întrebuinţează mai ales pe cale externă.

În locul iodoformului se utilizează oxiiodogalatul de bismut (Airol®, Airoform®) sau tribromfenol bismutul (Sigmaform®, Xeroform®) pe cale externă.

După administrare per os sau în urma absorbţiei de pe plăgile extinse, bismutul poate produce intoxicaţii.

Toxicitatea generală a bismutului este asemănătoare cu a mercurului. Poate provoca un lizereu gingival de culoare cenuşie-închisă sau neagră, care se datoreşte sulfurii de bismut depusă în pereţii capilarelor din papilele interdentare.

În intoxicaţiile cu sărurile metalelor grele se utilizează antidoturi care formează prin chelare complexe stabile cu ionii metalici. În felul acesta, metalul devine inactiv şi poate fi eliminat prin rinichi.

Dimercaprolul (2,3-dimercaptopropanol, DMO, Dicaptol®, BAL) este o substanţă lichidă dizolvată în ulei vegetal. Acţionează prin mecanism competitiv,datorită grupărilor –SH, care au afinitate mare faţă de Hg, As, Pb, Cu, Au, Sb, Bi. Se injectează 3 mg/kg i.m., de mai multe ori pe zi, la interval de 4 – 6 ore, timp de 1 – 2 zile, după care se reduce doza.

Poate produce reacţii adverse la un număr însemnat (50%) din cazuri, constând în cefalee, vărsături, hipertensiune şi tahicardie.

Acidul dimercaptosuccunic (DMSA) şi sare de Na a acidului 2,3-dimercapto-1-propansulfonic (DMPS) acţionează similar cu DMP, dar sunt mai puţin toxici şi pot fi administraţi per os. sunr eficace în intoxicaţia cu As, Pb şi Hg.

D-Penicilamina (dimetilcisteina) este un produs de clivaj al penicilinei. Are o grupare tiolică. Chelează Cu, Pb, Hg, Fe, Zn. Are şi alte indicaţii, în afara intoxicaţiilor cu metale grele.

Se utilizează în boala Wilson, în care există un deficit de ceruloplasmină şi are loc o depunere de Cu în concentraţii toxice, determinând ciroză hepatică şi leziuni în sistemul extrapiramidal. Dă rezultate în artrita reumatismală şi se poate utiliza pentru a preveni nefrolitiaza în cistinurie.

Se poate administra per os şi parenteral (Metalcaptase®).

EDTA )etilendiamina acidului tetra-cetic) este un chelator puternic. Nu poate fi utilizat pe cale sistemică, deoarece în urma chelării calciului din sânge produce tetanie şi tulburări ale coagulării sângelui.

Sub formă de sodiu calciu edetat (Edetamină+) nu produce hipocalcemie şi este un agent chelator eficace. Acţionează prin schimbarea calciului din moleculă cu metalul pe care îl fixează. Este activ în intoxicaţia cu Pb şi Zn. Are eficacitate limitată deoarece trece greu prin membranele celulare. Se administrează parenteral.

Acidul dietilen tiramin penta-acetic (DTPA) are afinitate mare faţă de aproape toate metalele grele. Penetrabilitatea sa prin membrane este de asemenea slabă, ca şi în cazul EDTA.

9. DetergenţiiSunt substanţe tensioactive cu molecula formată dintr-o componentă hidrofilă,

polară şi o componentă hidrofobă, lipofilă, care nu este polară.Detergenţii formează micele şi se pot disocia. După încărcătura electrică ei pot fi

anionici, cationici, amfolitici (amfoteri) şi neionici.Detergenţii în soluţie favorizează îndepărtarea murdăriei de pe piele, mucoase şi

dinţi.Detergenţii au acţiune antiseptică de diferite grade. Unii au efecte bactericide

intense.a. Detergenţii anioniciComponenta hidrofilă activă a moleculei acestora este anionică. Din această grupă

fac parte săpunurile propriu-zise şi detergenţii anionici de sinteză.Săpunurile propriu-zise sunt săruri ai diferiţilor acizi graşi superiori – conţinuţi

în grăsimi vegetale sau animale – cu metale alcaline. Au următoarea fromulă genelară: R – COOMe, în care R reprezintă catena de carbon al acidului gras; Me (= metal alcalin) – poate fi Na sau K. săpunurile obişnuite se obţin prin folosirea hidroxidului de Na în procesul de saponificare. Săpunurile de Na au consistenţa tare.

Săpunurile au proprietăţi detergente puternice. Prin spălare cu apă, fac spumă, scad tensiunea superficială, au acţiune de curăţire şi îndepărtează murdăria, secreţiile, celulele descuamate şi diferite microorganisme situate la suprafaţa pielii („flora de pasaj”). Nu sunt îndepărtaţi germenii „staţionari” care se află localizaţi mai în profunzime sau în foliculii piloşi.

Săpunurile au o acţiune antibacteriană (proprie) foarte redusă. Germenii gram pozitivi sunt sensibili, dar stafilococul este rezistent. Săpunurile nu au acţiune asupra sporilor.

Se utilizează în scop igienic şi pentru spălatul mâinilor înaintea intervenţiilor chirurgicale. Efectele unor soluţii antiseptice aplicate pe tegument sunt facilitate după spălarea prealabilă cu săpun.

Soluţiile de săpun fiind foarte alcaline (pH = 8 – 10), pot irita tegumentele (care au pH = 5,5 – 6,5). De asemenea irită mucoasele. Un alt dezavantaj al săpunurilor alcaline constă în incompatibilitatea lor cu substanţele acide.

Cu apă dură, care conţine ioni de Ca şi Mg, săpunurile alcaline formează săruri insolubile.

Săpunul de potasiu (săpunul verde) se obţine din uleiuri vegetale prin saponificarea cu hidroxid de K. are consistenţă moale şi este mai alcalin decât săpunul de Na. Are proprietăţi degresante şi cheratolitice. Se utilizează ca decapant în psoriazis şi cheratolitic în unele eczeme.

Săpunurile de toaletă conţin acid lauric sau acid oleic.

Săpunurile medicinale sunt săpunuri de Na. Adăugarea unor dezinfectante – crezoli, fenoli, hexaclorofen etc. – le măreşte acţiunea antibacteriană.

Pastele de dinţi conţin săpunuri (5 – 25 %) pentru a favoriza îndepărtarea resturilor alimentare dintre dinţi şi pentru a reduce vâscozitatea mucinei, pe care o dizolvă. Adăugarea ricinoleatului de Na (2 %) conferă proprietăţi antiseptice şi împiedică depunerea tartrului dentar.

Dintre detergenţii anionici de sinteză cei mai folosiţi sunt esterii sulfonici ai alcoolilor graşi cu formula generală R-CH2O-SO3ONa. Au acţiune antibacteriană redusă asupra germenilor gram pozitivi. Dau săruri de calciu solubile în apă. Dintre aceştia detergenţi laurilsulfatul de sodiu are proprietăţi antiseptice. Intră în compoziţia unor paste de dinţi, precum şi a unor emulsii folosite în dermatologie.

b. Detergenţii cationici se mai numesc săpunuri „inverse” deoarece partea activă a moleculei este cea cationică. Aceasta este componenta hidrofilă. Este formată dintr-o grupare de amoniu cuaternar. Detergenţii cationici sunt foarte solubili în apă. Soluţia apoasă produce spumă abundentă, emulsionează grăsimile şi are acţiune dezinfectantă intensă, distrugând bacteriile gram pozitive şi negative, unele virusuri şi ciuperci (Candida albicans). Nu sunt sensibili faţă de detergenţii cationici bacilul tuberculos şi piocianic. Sporii germenilor sunt de asemenea rezistenţi.

Au acţiune bacteriostatică în concentraţii de 1/100.000 – 1/1.000.000 şi bactericidă la concentraţii de 1/1.000 – 1/10.000. mediul alcalin favorizează acţiunea lor antimicrobiană. Detergenţii cationici inhibă respiraţia şi glicoliza în microorganisme, în urma fixării prin absorbţie şi a intoxicării unor sisteme enzimatice. Ar putea acţiona şi datorită sarcinilor lor electrice pozitive. În concentraţii ridicate precipită proteinele şi omoară microorganismele. Au acţiune rapidă dar relativ scurtă. Efectul lor este redus în prezenţa sângelui, serului, puroiului şi a substanţelor organice pe care se absorb.

Se utilizează extern pentru dezinfecţia pielii şi a plăgilor superficiale, irigarea unor mucoase, spălături ale cavităţii bucale. Se pot întrebuiţa pentru dezinfecţia instrumentelor şi a obiectelor, a pereţilor, a câmpului operator, etc.

Între detergenţii cationici şi cei anionici există un antagonism, formându-se complexe macromoleculare inactive. Astfel de asocieri sunt incompatibile. Se vor utiliza cu prudenţă deoarece au acţiuni rezorbitive.

Ingerarea accidentală a detergenţilor cationici poate provoca hemoliză şi efecte curarizante.

Clorura de dequaliniu (Decaderm+, Codecam+, Efisol®, Sirinal®) are acţiune bacteriostatică şi bactericidă faţă de bacterii gram pozitive şi negative, bacili acidorezistenţi, precum şi acţiuni antiseptice faţă de Treponema Vincenti, antifungice faţă de Candida albicans şi unele specii de trichopyton.

Este indicată în infecţii ale pielii, ulcere varicoase infectate, arsuri, plăgi, angine, faringite, laringite, stomatite bacteriene şi virotice, gingivite şi vaginale.

Se administrează extern, sub formă de unguent 0,4% şi soluţie 0,5% în propilenglicol (Decaderm+). În stomatologie şi ORL se utilizează sub formă de spray (Codecam+).

Poate produce alergie, iar după aplicaţii prelungite necroză.

Clorura de bezalconiu (Dezinfectant cationic+, Zephirol®, Zephiran®) are acţiune bacteriostatică, bactericidă, virulicidă şi fungicidă. Cu apa dă soluţii alcaline.

Se utilizează pentru dezinfecţia pielii şi a plăgilor superficiale (soluaţia 1‰) sau a mucoaselor (soluţii 1/20.000 – 1/40.000), precum şi ca dezinfectant pentru instrumentele chirurgicale (soluţie 1 – 2%).

Clorura de cetilpiridiniu (Merocet®) are acţiune redusă faţă de gram negativi şi este inactivă faţă de virusuri, fungii şi spori. Se utilizează pentru dezinfecţia pielii înaintea intervenţiilor (soluţie apoasă 1%), precum şi pentru dezinfecţia plăgilor, arsurilor şi mucoaselor (soluţie 1/10.000 – 1/50.000).

Pentru păstrarea instrumentelor chirurgicale se întrebuinţează soluţia 2%. Cetilpiridiniul se utilizează şi sub formă de bromură (Sterogenol®).

Bromura de cetrimoniu (Cetrimide®, Cetavlon®) este asemănătoare cu cetilpiridiniul.

Alţi detergenţi cationici sunt: bromura de domifen, clorura de benzetoniu, clorura de metil benzetoniu (Diaparen®).

c. Detergenţi amfolitici (amfoteri) sunt substanţe tensioactive care conţin una sau mai multe grupări cationice şi anionice.

Unii au proprietăţi dezinfectante, fiind activi şi în prezenţa substanţelor organice.

Dodiciniul este dodecildiaminoetilglicina cu acţiuni bactericide şi antifungice.Se utilizează pentru dezinfecţia mâinilor (Tego 103 S®), plăgilor (Tego 103 G®),

instrumentelor, lenjeriei şi a încăperilor.

d. Detergenţi neionici sunt substanţe tensioactive puternice, care nu ionizează. Au acţiune dezinfectantă slabă. Detergenţii neionici sunt tween-urile care se utilizează în tehnica farmaceutică.