LUMİNĂ LİNĂ - TUDOR ARGHEZİ

Poemul Lumină lină, publicat în volumul de debut „Cuvinte potrivite”, din 1927,

volum care demonstrează afilierea poetului la estetica urâtului, şi care a fost primit cu multă

reticenţă şi în mod eronat, are o mare expresivitate artistică şi multiple semnificaţii care

transcend. Deasemenea, este una din artele poetice argheziene “cu adresă”, pentru că vine să

întărească concepţia autorului, conform căreia artistul, creatorul de frumos este dominat de setea

de a atinge perfecţiunea, iar idealul absolut poate fi atins în creaţie.

Titlul pare contrazis şi infirmat de dramatica întamplare evocată, cu toate că un fel

de „lumină lină” se va aşterne, în final, peste sacrificiul gâzei, pe care „sarcina chemării“ a

răpus-o. Acesta este alcătuit dintr-un substantiv nearticulat, „lumină”, determinat de epitetul

sugestiv, „lină”.

De asemenea, lumina prezintă diverse semnificaţii: aceasta urmează întunericului,

atât în ordinea manifestării cosmice, cât şi în cea a iluminării interioare. Lumina şi întunericul

constituie în genere o dualitate universală. Lumina simbolizează necontenit viaţa, mântuirea,

fericirea date de Dumnezeu, un simbol al puterii divine, al curăţeniei morale şi al cunoaşterii.

Eufonia1 titlului se întemeiază şi pe aliteraţia2 sintactico-stilistică(lumina lina-

ultimele sunete ale celor două cuvinte se repetă), care are o putere de sugestie deosebită în a

ilustra profunzimea stărilor lirice, pe frecvenţa lichidelor şi a nazalelor ( l, m, n) şi pe omofonia

celor doi termeni.

Albina, cea care poate fi văzută ca un corespondent al eului liric, nu este aleasă

întâmplător, ci datorită unor trăsături sugestive ale acesteia. Astfel, capacitatea de a poleniza

sugerează misiunea poetului de a crea şi răspândi arta, iar hărnicia ilustrează truda artistului, în

timp ce delicateţea albinei poate fi pusă în legătură cu sensibilitatea interioară.

Din punct de vedere prozodic, poemul este alcătuit din patru catrene, din care primul

şi al treilea prezintă o rimă încrucişată, iar al doilea şi al patrulea – rimă îmbrăţişată.

În strofele cu rimă încrucişată versurile 1 şi 3 au o măsură de 11 silabe – versuri

alexandrine (au fost foarte des folosite la începutul secolului XIX sub influenţă franceză ), 1 Eufonie: Succesiune armonioasă de vocale și de consoane, care are drept efect o impresie acustică plăcută.2 Aliteratie: Repetare a aceluiași sunet sau a acelorași grupuri de sunete în două sau mai multe cuvinte care se succed;

1

versurile 2 şi 4 -10 silabe, iar în strofele cu rimă îmbrăţişată versurile 2 şi 3 sunt cele care au o

măsură de 11 silabe, iar celelalte 2 – 10 silabe. Tiparul metric favorizează declanşarea sensurilor

poemului, iar ritmul dă impresia de omogenitate.

Prima strofă se deschide cu o adresare directă, printr-un vocativ determinat de un epitet

prin inversiune: „uşoară zburătoare”, iar situaţia dramatică în care se găseşte albina, la rândul ei

personificată, este ilustrată prin contrastul verbelor la gerunziu: „Zăcând aci, pe-o margine de

drum, / Si nu dormind într-un polen de floare".

Grupul vocativ „uşoară zburătoare“ determină caracterul ei „adresat”, chiar dacă

destinatarul nu este numit decât în penultimul vers: „frumoasa mea albină”. Cele două expresii

sinonime ocupă aceeaşi poziţie în structura versurilor respective şi au acelaşi număr de silabe

(şapte).

Verbele la gerunziu „zăcând” şi “dormind” realizează un contrast discret, accentuat însă

de circumstanţele discordante: „pe-o margine de drum şi într-un polen de floare/învăluită-n aur şi

parfum”. Verbe la gerunziu regăsim şi în următoarele două catrene, în poziţie principală:

„neascultând”, „voind”.

În prima strofă este folosit un singur verb la mod personal: „găseşti”, iar celelalte sunt la

moduri nepersonale: gerunziu: „zăcând”, „dormind”, respectiv participiu: „învăluită”. Se creează

astfel impresia unei fraze unice şerpuind prin întreaga strofă, iar rima amplifică necontenit

armonia textului.

„Vântul de la stup” este cel care conduce pe drumul cel bun, lipsit de riscuri. „Vina”

albinei este de a nu fi ascultat de acest vânt şi de a se fi lăsat ademenită de „plasa verde-a zilei”,

imagine de o prospeţime şi de o originalitate specific argheziene.

Vântul, din cauza agitaţiei care-l caracterizează, este un simbol de instabilitate, de

inconstantă. Pe de altă parte, vântul este sinonim cu suflul, de aceea el este cel care contribuie la

răpunerea zburătoarei.

Ordinea firească a cuvintelor: „Şi darurile zambilei îţi rup, acum, puterile amortiţe” este

înlocuită de inversiune: „Şi darurile-acum, ale zambilei, puterile-amorţite ţi le rup”. Opţiunea

poetului izolează însă, prin pauze, şi reliefează cu pregnanţă „sursa” darurilor.

În cea de-a treia strofă, „uşoară zburătoare” se confruntă cu moartea, revelându-se astfel

destinul tragic, prin intermediul opoziţiilor dintre strofa precedentă şi aceasta: „te-ai aruncat în

plasa verde-a zilei” – „te prăbuşişi din drumul cel înalt”. Metafora „drumul cel inalt“ amplifică

2

înălţimea idealului spre care aspiră mica vieţuitoare, perfectiunea. Se observă de asemenea şi

antiteza între teluric, pământesc, şi cosmic.

Este remarcabilă „ambiguitatea“ sintactică şi poetică a locuţiunii adverbiale „de-afară“:

poate determina ca atribut grupul nominal „trupul tău“ sau poate fi complement circumstanţial

pentru verbul „să caute“.

Substantivul „aripă“, cu care se deschide ultima strofă, este un simbol al avântului, al

dematerializării, al eliberării sufletului sau trupului. În mod firesc aripa se află în relaţie cu

elementul aer, element subtil prin excelenţă, dar aici este asociat cu ţărâna, pentru a sublinia

decăderea, declinul. Aripile exprimă elanul pentru a depăşi condiţia umană, condiţie ce nu poate

fi depăşită de „uşoara zburătoare“.

Ţărâna, simbol al forţei creatoare şi al cenuşii, este comparată cu sămânţa, cu polenul

florilor, sau dimpotrivă, uneori este semn de moarte, făcând aluzie la ţărâna morţii.

În versul al doilea al celei de-a patra strofe, „comoară“ înlocuieşte, pentru a evita

dezagrementele repetiţiei, sinonimul tezaur, folosit câteva versuri mai sus. Epitetul „frumoasă“

exprimă duioşia poetului faţă de mica vieţuitoare, a cărei frumuseţe exterioară vine din

frumuseţea interioară, morală, din tăria cu care a luptat pentru a-şi împlini visul. Adjectivul

posesiv "mea" sugerează că poetul împărtăşeşte acest ideal de a atinge absolutul. Acesta îşi

mărturiseşte crezul artistic: încununarea operei prin însuşi sacrificiul de sine.

Procedeul artistic predominant este personificarea, care transformă albina într-un simbol

al creatorului, care încearcă cu orice preţ să-şi depăşească limitele.

Întâlnim de asemenea propoziţii exclamative, interogative, structuri în vocativ, revelând

astfel încercarea unui dialog. Timpurile perfect simplu şi perfect compus („te prabusisi“, „te-ai

aruncat“) ale modului indicativ subliniază consecinţele dramatice ale eforturilor albinei. Timpul

prezent al modului indicativ semnifică prezenţa eului liric.

Forma de viitor popular a modului indicativ („o să sufle“) exprimă o încercare posibilă, dar

iluzorie. Conjunctivul prezent ("să caute”, „să duci”, „să vie”, “să sufle”) accentuează ideea de

încercare posibilă, dar zadarnică.

Pe lângă inovaţiile lexicale, Arghezi sparge tiparele topice şi sintactice, separând

atributul de substantivul lui, complementul de verb.

Tudor Arghezi îi încredinţează albinei un sfârşit nobil, vrednic de admiraţie, mai ales că

gâza strânge la piept comoara ucigaşă – „Că sarcina chemării te-a ucis“.

3

Ideile superioare privind aspiraţia poetului spre împlinirea idealului absolut, încărcate de

nostalgie şi tristeţe, pătrunse de o profundă meditaţie filozofică, argumentează ca poezia "Lumină

lină" de Tudor Arghezi este o artă poetică.

BIBLIOGRAFIE

OPERE LITERARE

1. Arghezi, Tudor, Arte poetice. Versuri, Editura Albatros, Bucuresti, 1987

4

OPERE CRITICE

1. Cioculescu, Serban, Introducere in opera lui Tudor Arghezi, Editura Minerva, Bucuresti,

1971.

2. Mutoiu, Lacramioara, Alchimia textului poetic, Editura Versus, Bucuresti, 2004

5