1. Conţinutul legalPrin incriminarea traficului de influenţă se apără, prestigiul funcţionarilor, al

organizaţiilor publice sau private, nu însă şi patrimoniul cumpărătorilor de influenţă care, pentru a-şi rezolva problemele se folosesc de mijloace ilicite. Că este aşa rezultă, de altfel, chiar din dispoziţiile al. 2 al art. 257 din Codul Penal care dispune confiscarea banilor, bunurilor sau valorilor ce au fost întrebuinţate pentru cumpărarea influenţei.

Pentru a se desfăşura în bune condiţii, activitatea de serviciu trebuie să fie în afara oricărei suspiciuni că funcţionarii pot fi determinaţi să acţioneze sau să nu acţioneze, în cadrul atribuţiilor de serviciu, prin intervenţii făcute de diferite persoane, care au sau care lasă să se înţeleagă că au influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Fapta reprezintă, aşa cum rezultă din denumirea şi definiţia dată de legiuitor, o vânzare, o speculare a influenţei pe care făptuitorul o are sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcţionar. Într-adevăr, în cazul traficului de influenţă, prevalându-se de influenţa pe care o are sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcţionar, făptuitorul se angajează, în schimbul unei sume de bani sau a altui folos, să intervină la acel funcţionar în interesul persoanei cu care încheie tranzacţia.

Legea specială agravează răspunderea penală pentru infracţiunea de trafic de influenţă în raport cu prevederile art. 257 C.pen., care reprezintă dreptul comun, atunci când fapta a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor sau faţă de una din aceste persoane ori faţă de un funcţionar cu atribuţii de control, în sensul că se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 257 C.pen., al cărei maxim se majorează cu 2 ani (art. 7 alin. 3 din Legea 78/2000). De asemenea, se mai prevede că art. 257 C.pen. se aplică şi managerilor, directorilor, administratorilor şi cenzorilor societăţilor comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale, ai regiilor autonome şi ai oricăror alţi agenţi economici.

Totodată, dacă infracţiunea este săvârşită în interesul unei organizaţii, asocieri sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile internaţionale, maximul pedepsei prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni se majorează cu 5 ani (art. 6-9).

Prin Legea 161/2003, a fost introdus în cuprinsul Legii 78/2000 un nou articol - 6¹- prin care este incriminată şi fapta cumpărătorului de influenţă:

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

(2) Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă.

(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2).

2. Conţinutul constitutiva) Latura obiectivăSăvârşirea traficului de influenţă presupune existenţa unui serviciu funcţionând la o

organizaţie ce desfăşoară activităţi de interes public sau alte activităţi reglementate de lege, având competenţa de a efectua acte de felul aceluia în vederea căruia se săvârşeşte traficul de influenţă1. În cadrul acestui serviciu îşi exercită atribuţiile funcţionarul (sau alt salariat) asupra căruia făptuitorul are (sau lasă să se creadă că are) influenţă. Infracţiunea nu poate fi concepută fără această situaţie-premisă.

Pentru existenţa situaţiei-premisă nu este necesar ca persoana funcţionarului sau altui salariat să fie anume determinată; este suficientă precizarea actului în vederea căruia se va interveni şi deci o referire chiar în general la un funcţionar ori un alt salariat sau o referire implicită, ori o aluzie2. Aşadar, pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesară nominalizarea funcţionarului asupra căruia traficantul are influenţa sau lasă să se creadă că are influenţă, fiind suficient ca el să se refere la pretinsa sau reala influentă ce o are asupra funcţionarilor dintr-un serviciu în competenţa căruia intră rezolvarea solicitării beneficiarului traficului de influenţă3.

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de trafic de influenţă, trebuie să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar sau alt salariat.

Prin expresia „are influenţă” se înţelege că acea persoană se bucură în mod real de încrederea funcţionarului sau altui salariat, ori că bunele relaţii personale cu acesta corespund realităţii.

Prin expresia „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar sau alt salariat” se înţelege în genere că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcţionar sau alt salariat (afirmând, de exemplu, că datorită încrederii de care se bucură sau datorită rudeniei ori relaţiilor personale pe care le întreţine cu acel funcţionar sau alt salariat, poate determina la acesta o anumită atitudine ori poate obţine o anumită rezolvare). „A lăsa să se creadă că are influenţă” există şi atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere, nu dezminte afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia4.

La săvârşirea faptei pot participa şi alte persoane în calitate de instigatori sau complici. Cu privire la participanţi se impun unele precizări.1 A se vedea în acest sens Al. Boroi, op. cit. p. 364 şi urm.2 Tribunalul Suprem; dec. nr. 19 din 19 martie 1973; Tribunalul Suprem; dec. nr. 330/1971 în R.R.D. nr. 11/1971, p. 151 ; Tribunalul Judeţului Ilfov; decizia penală nr. 60/1969 în R.R.D. nr. 4/1969, p. 185.3 C.S.J., s. pen. , dec. nr. 1040 din 23.04.1998, în Dreptul nr. 10/1999, p. 162.4 A se vedea în acest sens Al. Boroi, op. cit. p. 364 şi urm.

Până la apariţia Legii nr. 161/2003, în legislaţia penală română nu era incriminată fapta cumpărătorului de influenţă. În prezent, o asemenea reglementare există, aşa cum am mai spus, în art. 6-1 din Legea 78/2000. De asemenea, o incriminare a faptei cumpărătorului de influenţă există şi în noul Cod penal.

Vechiul Cod penal nu incrimina distinct fapta celui care cumpără influenţa, fapt ce a dat naştere la multe controverse şi întrebări.

În prezent, o asemenea reglementare este impusă de Legea pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia din 16 ianuarie 2002, adoptată la Strassbourg la 27 ianuarie 1999. Astfel, în privinţa traficului de influenţă, art. 12 din Convenţie instituie, cu caracter obligatoriu pentru statele semnatare, incriminarea ca infracţiune a faptei de a propune, de a oferi sau de a da direct sau indirect, orice folos necuvenit, cu titlu de remuneraţie, oricui afirmă sau confirmă că este capabil să exercite o influenţă în luarea unei decizii către oricare dintre persoanele vizate, indiferent dacă folosul este pentru sine sau pentru altcineva.

Traficul de influenţă se poate comite de o singură persoană dar şi cu ajutorul unor intermediari. Din moment ce, potrivit art. 257 din Codul Penal, traficantul de influenţă poate comite fapte şi în mod indirect – ceea ce înseamnă că intermediarul efectuează el acţiunile ce realizează elementul material al infracţiunii – se poate pune întrebarea dacă nu cumva fapta intermediarului trebuie caracterizată ca un act de autorat.

În cazul în care cel care a conceput săvârşirea infracţiunii este chiar intermediarul ( care l-a determinat pe autor s-o comită cu ajutorul lui) atunci în persoana acestuia se vor cumula calităţile de instigator şi complice, dar întrucât instigarea absoarbe complicitatea, el va răspunde numai pentru instigare.

În literatura juridică s-a afirmat că: „sunt complici toate persoanele interpuse între infractor şi persoana care dă, oferă sau promite foloasele, dacă au acţionat cu intenţia de a înlesni săvârşirea infracţiunii”5.

Nu ştim dacă această afirmaţie vizează doar pe intermediarii de care s-a folosit traficantul de influenţă sau pe cei folosiţi de cumpărătorul de influenţă. În practică, s-a decis că fapta unei persoane care, îndeplinind funcţia de instructor la o şcoală de şoferi amatori, a primit de la o altă persoană, pe care o pregătise pentru examenul de conducere, o sumă de bani spre a o preda altui inculpat care urma să-i faciliteze, prin cunoştinţele sale, reuşita la acel examen, constituie complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă6.

Există însă şi temeiuri pentru a se putea susţine şi punctul de vedere contrar, anume acela că intermediarii de care s-a folosit cumpărătorul de influenţă nu pot avea calitatea de participanţi la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

5 Gh. Dăringă, D.Lucinescu, Comentariul în Codul Penal al R.S.R, comentat şi adnotat – partea specială (vol.II); Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică; Bucureşti, 1975, p. 103.

6 Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. nr. 322/1981, Legis.

Până la incriminarea faptei cumpărătorul de influenţă au existat o serie de argumente pentru nepedepsirea intermediarului în situaţia în care acesta ajută pe cumpărătorul de influenţă.

Cu ocazia examinării situaţiei complicelui, ar urma să considerăm că, dacă intermediarul a acţionat în folosul cumpărătorului de influenţă, întrucât fapta acestuia nu este infracţiune, nici ajutorul ce i s-a dat de către intermediar pentru a o săvârşi nu poate cădea sub incidenţa legii penale. Aceste argumente, deşi interesante, rămân în prezent fără susţinere legală.

De asemenea ne punem întrebarea care este poziţia funcţionarului la care se referă fapta traficantului de influenţă. Sunt posibile mai multe situaţii.

În primul rând funcţionarul nu a ştiut că autorul s-a prevalat de influenţa pe care o are sau a lăsat să se creadă că o are asupra lui, dar a cedat intervenţiei acestuia şi a efectuat actul de serviciu vizat de traficul de influenţă.

Dacă prin efectuarea actului, funcţionarul şi-a încălcat vreo îndatorire de serviciu şi, astfel, a cauzat vreuna din urmările prevăzute în art.246-248 din Codul penal, săvârşind infracţiunea de abuz în serviciu, sau dacă a comis o altă infracţiune, el poate fi tras la răspundere pentru aceste infracţiuni, în calitate de autor. Traficantul de influenţă va răspunde şi pentru instigare la abuz în serviciu.

De asemenea, dacă în vederea efectuării actului, funcţionarul a primit sau a pretins bani sau alte foloase, sau a acceptat ori nu a respins promisiunea unor foloase, el se face vinovat de comiterea infracţiunii de luare de mită, în aceeaşi calitate de autor. Traficantul de influenţă va răspunde pentru dare de mită şi trafic de influenţă în concurs7.

Funcţionarul a ştiut că autorul se prevalează de influenţa reală sau presupusă asupra lui şi, prin comportarea sa, i-a înlesnit primirea folosului, fără a ceda însă intervenţiei şi a îndeplini actul de serviciu dorit; în această situaţie – având reprezentarea faptei comise de traficantul de influenţă, inclusiv a rezultatului ei, şi ajutând în mod conştient la săvârşirea sa – el este complice la infracţiunea de trafic de influenţă.

Funcţionarul a cunoscut că autorul trafică influenţa, reală sau presupusă, ce ar avea asupra lui şi, pentru a-l ajuta să primească folosul, a efectuat actul solicitat. În acest caz există, de asemenea, complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, eventual în concurs real cu infracţiunea de luare de mită (dacă, pentru a efectua actul, funcţionarul a pretins sau a primit bani sau alte foloase, ori a acceptat sau nu a respins promisiunea unor foloase) sau cu aceea de abuz de serviciu (dacă actul a fost efectuat cu încălcarea îndatoririlor de serviciu şi a acuzat vreuna din urmările specifice acestei infracţiuni), ori cu altă infracţiune (dacă, dând curs intervenţiei a comis o faptă penală).

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, elementul material constă în acţiunea de

traficare a influenţei, care se poate realiza în una din următoarele modalităţi alternative:7 Gh. Mateuţ, op. cit. , p. 174.

- pretinderea de la o persoană interesată a unei sume de bani sau a altui folos, pentru a interveni pe lângă un funcţionar asupra căruia subiectul are sau lasă să se creadă că are influenţă;

- primirea de la o persoană interesată în acelaşi scop, a unei sume de bani sau a altor foloase;

- acceptarea de promisiuni făcute, în scopul menţionat, de către persoana interesată;- acceptarea de daruri oferite în vederea aceleiaşi finalităţi de persoana interesată.A primi bani sau alte foloase înseamnă preluarea de către făptuitor a unei sume de

bani, a unui bun etc., iar a pretinde bani sau alte foloase înseamnă formularea de către făptuitor, în mod expres sau tacit, a cererii ca să i se dea o sumă de bani, un bun etc8.

În practica judiciară s-a decis, de exemplu, că există trafic de influenţă şi atunci când făptuitorul a pretins o sumă de bani, cu împrumut, pentru a interveni pe lângă un funcţionar ca să rezolve cererea solicitantului9. A accepta promisiuni sau daruri înseamnă a-ţi manifesta acordul cu privire la promisiunile făcute şi darurile oferite.

Dacă făptuitorul realizează elementul material al infracţiunii în mai multe modalităţi, traficul de influenţă nu-şi poate pierde caracterul unitar. Astfel, de exemplu, în situaţia în care traficul de influenţă s-a săvârşit atât prin pretinderea unei sume de bani, cât şi prin primirea ulterioară a sumei pretinse, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 41 Cod Penal, referitoare la infracţiunea continuată10.

Primirea, pretinderea sau acceptarea promisiunii sau a darurilor se face pentru sine, adică în propriul profit al infractorului sau pentru altul, deci în profitul altei persoane (de exemplu, pentru soţul său sau pentru o rudă, prieten sau chiar pentru o asociaţie). Cu alte cuvinte, este subiect activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de trafic de influenţă nu numai acela care – având trecere sau lăsând să se creadă că are trecere pe lângă un funcţionar sau alt salariat – primeşte, pretinde sau acceptă foloase sau daruri în propriul lui profit, ci şi acela care primeşte, pretinde sau acceptă daruri ori foloase în profitul altei persoane11.

Dar, pretinderea sau primirea se poate face şi pentru funcţionarul la care subiectul urmează să intervină? Cu alte cuvinte, în noţiunea pentru altul poate fi inclus şi funcţionarul vizat? În literatura de specialitate nu se răspunde direct la această întrebare, iar în exemplele ce se dau – în mod justificat – niciodată nu apare şi funcţionarul pe lângă care urmează a se face intervenţia12. Raţiunea incriminării din art. 257 Cod penal implică neapărat ideea că subiectul face uz de influenţa sa (pe care el o vinde), de unde şi denumirea de „trafic de influenţă”. Fapta presupune şi o intervenţie ce ar urma să se facă la funcţionarul vizat, intervenţie care implică un amestec, o presiune a subiectului

8 A se vedea în acest sens Al. Boroi, op. cit. p. 364 şi urm.9 Decizia nr. 3442/1973 a Trib. Suprem, secţia penală, repertoriu de V. Papadopol ş.a., p. 414.10 Decizia nr. 4094/1971 a Trib. Suprem, secţia penală, C.D. 1971, p. 364.11 A se vedea în acest sens Al. Boroi, op. cit. p. 364 şi urm.12 S. Kahane; op. cit., p. 155; O.A. Stoica, Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 252.

de care el dispune sau se prevalează, în scopul de a-l determina să facă sau să nu facă actul dorit. Ori, dacă autorul ar primi foloasele pentru funcţionar, înseamnă că nu are loc o vânzare de influenţă, deoarece, plătind preţul despre care este vorba, terţul interesat nu cumpără influenţa autorului ci serviciul ce-i va fi făcut de funcţionar. Nu excludem că, în realitate, făptuitorul să primească foloase pentru acesta, dar atunci el este fie un instigator, fie un complice la luarea de mită. Dacă inculpatul pretinde o sumă de bani afirmând că-l va plăti pe funcţionar, lucru care în realitate nu se întâmplă, va exista infracţiunea de înşelăciune13.

Examinând tangenţial problema în discuţie, fostul Tribunal Suprem arată că darul pe care îl primeşte autorul infracţiunii de trafic de influenţă nu trece la funcţionarul care ar trebui să săvârşească actul ci rămâne la cel care l-a primit, spre deosebire de infracţiunea de luare de mită, unde darul merge la funcţionarul mituit14.

Prin expresia „alte foloase”, utilizată în cuprinsul art. 257 Cod penal se înţelege orice fel de avantaje patrimoniale (de exemplu, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosinţa gratuită a unei locuinţe etc.), dar şi nepatrimoniale (acordarea unui titlu sau a unui grad, alte distincţii onorifice). Primirea acestor foloase poate îmbrăca forma chiar a unui împrumut15.

Se observă că în cuprinsul art. 257 Cod penal, după expresia “alte foloase” nu figurează şi cuvintele “ce nu i se cuvin” sau “necuvenite”, ca la luarea de mită sau primirea de foloase necuvenite, deoarece în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, folosul este întotdeauna necuvenit, nefiind de conceput ca unei persoane particulare să i se cuvină legal o retribuţie pentru intervenţia ei (reală sau presupusă) pe lângă un funcţionar, cu scopul îndeplinirii unui act ce intră în atribuţiile sale.

Elementul material al traficului de influenţă trebuie să îndeplinească unele condiţii. Mai întâi este necesar ca oricare dintre acţiunile menţionate anterior să fie

săvârşite pe baza influenţei pe care autorul o are sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcţionar sau asupra altui salariat. A avea trecere asupra unui funcţionar sau asupra unui alt salariat înseamnă a avea trecere, a se bucura în mod real de încrederea acestuia, a fi în mod real în bune relaţii cu el16.

De asemenea va exista tot infracţiunea de trafic de influenţă şi atunci când inculpatul s-a prevalat de influenţa sa pe lângă un funcţionar al primăriei pentru rezolvarea unor probleme locative, chiar dacă nu cunoştea pe nimeni şi a prezentat un nume fictiv17.

Dacă făptuitorul nu s-a prevalat de influenţa reală sau presupusă pe lângă un funcţionar, pentru a convinge sau amăgi pe terţul interesat să presteze un folos 13 Gh.Mateuţ, op. cit. , p 162-163.14 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 1163/1961; Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 1596/1959, nepublicate.15 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 3442/1973, în Repertoriul alfabetic de practică în materie penală pe anii

1969-1975 de V. Papadopol, M. Popovici; Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977, p. 414, nr. 4.16 O. Loghin, Drept Penal – partea specială – (vol.II), 1978, p. 276.17 C.S.J., s. pen., dec. nr. 5.438 din 7 decembrie 2001, Legis.

necuvenit, fapta nu constituie trafic de influenţă. De asemenea, simplu fapt de a interveni pe lângă un funcţionar ca să îndeplinească sau să nu îndeplinească un act în legătură cu funcţia sa, nu se încadrează în art. 257 Cod Penal, chiar dacă intervenientul a primit un folos pentru intervenţia lui, însă el nu s-a prevalat pentru a-l obţine de nici o influenţă. Astfel, nu constituie trafic de influenţă fapta unui avocat care, în baza mandatului său, intervine în mod legal pe lângă o autoritate ca să îndeplinească un act ce intră în atribuţiile de serviciu ale acesteia şi primeşte pentru activitatea sa un onorariu, dacă pentru a obţine mandatul nu s-a prevalat de trecerea sa asupra funcţionarului competent să efectueze acel act. Soluţia este firească, deoarece avocatul nu a făcut decât să-şi îndeplinească o îndatorire proprie profesiunii sale, care potrivit legii se remunerează de către particular (nu direct, desigur, ci prin biroul de asistenţă juridică).

Dacă clientul angajează avocatul în considerarea trecerii pe care acesta o are faţă de un anume funcţionar (care trebuie să-i rezolve anumite probleme) şi avocatul căruia clientul i-a împărtăşit raţiunea alegerii sale, a confirmat aceasta în mod expres sau prin tăcerea lui, fapta întruneşte elementele infracţiunii de trafic de influenţă.

Pentru existenţa infracţiunii nu interesează dacă persoana căreia i s-a pretins folosul a crezut sau nu că inculpatul se bucură, într-adevăr, de trecerea de care se prevalează.

De asemenea, nu este necesar ca făptuitorul să indice nominal funcţionarul pe lângă care are sau pretinde că are influenţă, fiind suficient să se refere la un funcţionar determinat în mod generic prin calitatea sau competenţa lui. Dacă existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este subordonată nu numai precizării actului în vederea căruia se va interveni, ci şi determinării funcţionarului pe lângă care se va efectua intervenţia şi în ale cărui atribuţii trebuie să intre acel act, această determinare „nu implică neapărat denumirea funcţionarului, ci e suficient ca propunerea sau acceptarea de a interveni să vizeze o anumită autoritate sau instituţie sau să se precizeze actul în aşa fel încât în mod direct să reiasă şi persoana pe lângă care se va interveni”18.

Mai mult, poate exista trafic de influenţă nu numai când infractorul nu a nominalizat persoana pe lângă care are influenţă reală sau presupusă, dar chiar şi atunci când atribuie funcţionarului un nume fictiv. Nu are nici o relevanţă dacă făptuitorul a atribuit sau nu vreun nume funcţionarului (în speţă procuror) pe lângă care s-a prevalat că are trecere legală sau presupusă şi nici dacă numele atribuit este real sau fictiv19.

Concluzionăm, aşadar, că dacă autorul a pretins sau a primit foloase neindicând funcţionarul pe lângă care va interveni sau cel puţin autoritatea, serviciul ori actul în vederea căruia va uza de influenţa sa, nu ne aflăm în sfera traficului de influenţă nici măcar în faza tentativei, nefiind îndeplinită condiţia prevalării de influenţă, reală sau presupusă, pe lângă un funcţionar. Aceasta nu înseamnă, desigur, că fapta iese totdeauna din sfera ilicitului penal; ea poate fi reţinută fie ca înşelăciune în dauna avutului privat, atunci când sunt întrunite elementele de inducere în eroare corespunzătoare, fie ca

18 V. Dongoroz, op.cit, p. 19.19 Tribunalul Suprem, Colegiul Penal, decizia nr. 3026/1967, în R.R.D. nr. 3/1968, p.160.

instigare la luarea de mită sau complicitate la această infracţiune, dacă sunt întrunite şi celelalte elemente specifice.

A doua condiţie concomitentă constă în aceea că acţiunea ce realizează elementul material – primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri – să fie săvârşită de către autor pentru intervenţia sa pe lângă un funcţionar sau alt salariat spre a-l influenţa să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu20.

Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesar, deci, pe de o parte ca unitatea sau instituţia din care face parte funcţionarul asupra căruia autorul pretinde că ar avea influenţă, să fie competentă a efectua actul în vederea căruia se trafică influenţa, iar, pe de altă parte ca funcţionarul respectiv – făcând parte din acel organ sau acea organizaţie – să aibă competenţa funcţională de a înfăptui actul solicitat21.

Practica judiciară s-a pronunţat constant în sensul indicat mai sus. Astfel, s-a decis că nu constituie trafic de influenţă fapta unei persoane de a fi primit o sumă de bani pentru a determina organele parchetului şi ale poliţiei să pună în executare o hotărâre civilă de evacuare, deoarece organele parchetului nu sunt competente să pună în executare hotărârea judecătorească respectivă (care, de altfel nici nu era definitivă), astfel că, singura soluţie corectă este reţinerea infracţiunii de înşelăciune.

În fine, ultima condiţie constă în aceea că acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii să fie realizată mai înainte ca funcţionarul pe lângă care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul ce intră în atribuţiile sale de serviciu sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii acestuia22.

Această condiţie derivă din prevederile art. 257 Cod Penal potrivit cărora scopul urmărit prin traficarea influenţei este acela de a-l determina pe funcţionar să facă ori să nu se facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, or, dacă acesta este scopul, în mod necesar pretinderea sau primirea foloaselor ori acceptarea de promisiuni, de daruri trebuie să preceadă efectuarea actului, nefiind de conceput că pretinderea sau tratativele dintre cumpărătorul şi traficantul de influenţă să aibă loc după ce actul în vederea căruia ar urma să se intervină a fost deja realizat.

Pe bună dreptate, s-a arătat că primirea unor avantaje posterioare reprezintă – atunci când acestea sunt dobândite de funcţionari – o infracţiune de pericol social redus (primirea de foloase necuvenite), iar când sunt dobândite de un terţ intervenient nu constituie, în concepţia legiuitorului nici un fel de infracţiune.

Urmarea imediataPentru existenţa laturii obiective este necesar ca acţiunea care constituie elementul

material să aibă o anumită urmare imediată. În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, realizarea elementului material are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru bunul mers al activităţilor de interes public sau al unor activităţi reglementate de 20 A se vedea în acest sens Al. Boroi, op. cit. p. 364 şi urm.21 Gh. Antoniu, notă la sentinţa penală nr. 126/1971 a Tribunalului Judeţean Bihor în R.R.D. nr. 6/1973, p. 150.22 A se vedea în acest sens Al. Boroi, op. cit. p. 364 şi urm.

lege desfăşurate de funcţionatul sau respectiv alt salariat vizat de făptuitor, starea de pericol decurgând din atingerea adusă prin expunerea reputaţiei acestora la neîncredere şi suspiciuni.

Legătura de cauzalitatePentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă este necesar să

existe o legătură de cauzalitate între activitatea prin care s-a realizat elementul material şi urmarea imediată. Urmarea imediată constând într-o stare de pericol, legătura de cauzalitate în cazul infracţiunii de trafic de influenţă rezultă din însăşi materialitatea activităţii desfăşurate de făptuitor23.

b) Latura subiectivă. Actul de conduită fizică, specific traficului de influenţă, este precedat şi însoţit de o

anumită atitudine psihică – pe planul conştiinţei şi al voinţei – faţă de faptă şi urmările ei. În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, vinovăţia îmbracă – în mod incontestabil – forma intenţiei. Cu privire la modalitatea acesteia, în literatura juridică s-au exprimat mai multe opinii.

Potrivit uneia dintre ele, traficul de influenţă se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, atunci când „făptuitorul are reprezentarea faptului că, prevalându-se de influenţa pe care ar avea-o asupra unui funcţionar sau asupra altui salariat şi primind sau pretinzând foloase ori acceptând promisiuni, face să se nască îndoieli în privinţa reputaţiei şi onestităţii funcţionarului (în cazul intenţiei directe) şi producerea unor asemenea consecinţe”24.

În altă opinie, se consideră că pentru realizarea laturii subiective a traficului de influenţă, intenţia indirectă nu este suficientă, fiind necesară o intenţie calificată, caracterizată printr-un anumit scop, acela al determinării funcţionarului să facă sau să nu facă un act ce intră în cadrul atribuţiilor sale de serviciu25.

La traficul de influenţă factorul volitiv al vinovăţiei constă în voinţa de a săvârşi oricare din acţiunile ce realizează elementul material al infracţiunii, adică în voinţa de a primi ori pretinde bani sau alte foloase, ori de a accepta promisiuni sau daruri, pentru a determina un funcţionar sau alt salariat să nu facă un act ce intră în sfera competenţei sale.

Actul de voinţă, sub impulsul căruia este săvârşită fapta, constând din oricare din activităţile menţionate, este precedat însă de un act de conştiinţă, de o atitudine a conştiinţei faţă de fapta concepută şi de rezultatul acesteia.

23 V. Dongoroz, S. Kahane ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol 4, Ed. All Beck, Bucureşti,, p.156; T.Vasiliu, D. Pavel ş.a., op.cit.,(vol.2), p.102. 24 A. Grigorovici, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1976, p. 128.25 S. Kahane, op.cit., p. 128.