analiza drepturilor si indatoririlor parintesti

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Analiza drepturilor si indatoririlor parintesti cu privire la persoana

minorului

Capitolul 1

Noţiuni introductive

Secţiunea 1. Noţiunea ocrotirii părinteşti

Ocrotirea părintească desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor acordate de

lege părinţilor pentru a asigura creşterea şi educarea copiilor minori. Creşterea şi

educarea copiilor constituie o problemă de stat, iar această îndatorire a părinţilor este

prevăzută în mod expres în Codul familiei ( art. 101 )

Dispoziţiile legale cu ajutorul cărora se realizează ocrotirea minorului cu caracter

imperativ şi deci obligatoriu, părinţii neavând posibilitatea de a se abate de la ele, în sensul

de a-şi extinde drepturile sau de a-şi restrânge îndatoririle. De altfel legea nu reglementează

separat drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de copii, ceea ce este firesc deoarece unele se

justifică prin celelalte şi formează un tot unitar.

De reglementarea legală referitoare la ocrotirea părintească beneficiază copii minori,

fără a se deosebi după cum sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori au fost înfiaţi,

drepturile părinteşti urmând a se exercita numai în interesul lor ( art. 76 şi 97 alin. 1 din

acelaşi cod ). Aceste sarcini de răspundere care revin părinţilor faţă de copiii minori, cuprinse

în Codul familiei prezintă o importanţă deosebită deoarece copiii au nevoie în permanenţă de

afecţiunea, îngrijirea, sprijinul şi îndrumarea ambilor părinţi, familia având un rol educativ

nu numai faţă de membri acesteia indiferent dacă sunt minori sau majori, ci şi faţă de

societate.

Secţiunea 2. Durata ocrotirii părinteşti

Ocrotirea părintească se acordă copiilor pe tot timpul minorităţii. Chiar dacă minorul

este pus sub interdicţie, potrivit art.150 Cod familie, el rămâne sub ocrotirea părinţilor până

Pagina 1 din 48


la majorat fără a i se numi un tutore. Ocrotirea părintească încetează în privinţa minorului

care se căsătoreşte, deoarece acesta dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu ( art. 8

Decretul nr. 31 din 1954 ). Această situaţie se poate întâmpla în cazul familiilor, care potrivit

art. 4 Cod familie, au dreptul să se căsătorească de la împlinirea vârstei de 16 ani şi în

anumite condiţii, chiar de la împlinirea vârstei de 15 ani. Prin urmare ocrotirea părintească

presupune că persoana nu a împlinit 18 ani şi nu are capacitatea deplină de exerciţiu.

Secţiunea 3. Principii de bază în materia ,, drepturilor şi îndatoririlor părinteşti faţă de

copii minori ”

Principiul asimilării depline a situaţiei copilului din afara căsătoriei cu situaţia

copilului din căsătorie.

Acest principiu prin care se enunţă condiţia juridică a copilului din afara căsătoriei,

este prevăzut de art.63 C. fam. astfel: copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost

stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, are faţă de părinţi şi rudele

acestora, aceiaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie.

Potrivit codului civil român din 1865, copilul din afara căsătoriei numit copil natural

sau nelegitim, era asimilat cu copilul legitim numai faţă de mamă, pe când, faţă de tată,

copilul, chiar de bunăvoie recunoscut, nu avea nici un drept cu singura excepţie a legitimării

şi faţă de tatăl său ( art. 304 – 307 ). Legislaţia ulterioară codului civil şi în mod deosebit

decretul nr. 131/1949 a ameliorat situaţia copilului din afara căsătoriei, însă asimilarea sa

deplină cu situaţia sa din căsătorie s-a realizat numai prin codul familiei.

Principiul egalităţii părinţilor la exercitarea ocrotirii părinteşti

Atât exerciţiul drepturilor, cât şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, revin părinţilor

în mod egal şi aceasta fără deosebire după cum copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei

sau înfiat. Este ceea ce rezultă din dispoziţiile expuse ale art.1 alin. 4 şi art. 97 alin. 1 din

codul familiei.

Art. 1 alin. 4 ,, În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii,

bărbatul şi femeia au drepturi egale ,,

Art. 97 alin. 1 ,, Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor

minori, fără deosebire după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiaţi ,,

Iar în aplicarea acestui principiu, art. 98 alin. 1, codul familiei prevede că ,, măsurile

privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi de comun acord ,,

Pagina 2 din 48


Codul civil roman prevedea că puterea părintească aparţine ambilor părinţi, însă mai

prevedea totodată că în timpul căsătoriei numai tatăl avea dreptul s-o exercite, iar în privinţa

copilului din afara căsătoriei, puterea părintească aparţinea întotdeauna doar mamei sale ( art.

326 – 327 şi 337 )

Principiul exercitării drepturilor părinteşti numai în interesul copilului

Potrivit art. 97 alin. 2 Codul familiei părinţii trebuie să exeercite drepturile lor

părinteşti ,, numai în interesul copiilor ,,

Interesul copilului trebuie însă apreciat prin luarea în considerare a scopului ocrotirii

părinteşti acela de a creşte, educa şi pregăti copilul pentru viaţă astfel încât el să se poată

încadra armonios în societate şi să fie folositor acesteia, adică atât ca interes personal

nedespărţit de interesul obştesc.

Din cuprinsul reglementărilor codului civil român din 1865 se desprinde constatarea

că puterea părintească nu se exercită numai în interesul copilului, ci şi în interesul familiei,

pentru păstrarea averii în familie şi mai ales în interesul tatălui copilului. Este ceea ce rezultă

cu prisosinţă şi din reglementarea uzufructului legal al părinţilor asupra bunurilor copiilor lor

minori ( art. 338-341 c. civil ).

Principiul independenţei patrimoniale dintre copil şi părinţii săi

Acest principiu este prevăzut de art. 106 C. familiei în exprimarea : ,, părintele nu are

nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de

dreptul la moştenire şi la întreţinere ,,

Aceasta înseamnă că patrimoniul copilului este distinct de patrimoniile părinţilor săi.

Iar faptul că părinţii au potrivit art. 105 c. fam. dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile

copilului lor minor nu duce nici la contopirea patrimoniului copilului cu cel al părinţilor săi

şi nici la naşterea vreunui drept real al părinţilor asupra bunurilor copilului, cum era dreptul

de uzufruct legal al părinţilor în dreptul nostru anterior.

Codul civil român din 1865 n-a conceput şi n-a reglementat independenţa

patrimonială dintre copil şi părinţii săi. Dimpotrivă prin reglementarea dreptului de uzufruct

legal al părinţilor asupra bunurilor copilului minor, codul a consacrat lipsa de independenţă a

copilului faţă de părinţii săi.

Pagina 3 din 48


Principiul exercitării ocrotirii părinteşti sub supravegherea şi controlul autorităţii

tutelare

Conform dispoziţiilor art.158 c. fam., atribuţiile de autoritate tutelară se exercită,

după caz, de către birourile şi comitetele executive ale consiliilor populare comunale,

orăşeneşti, municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti.

Atribuţiile de autoritate tutelară ale birourilor consiliilor populare privesc şi ocrotirea

minorilor, printre care şi a celor aflaţi sub ocrotire părintească ceea ce constituie o garanţie că

drepturile şi îndatoririle părinteşti vor fi exercitate în interesul copilului şi în conformitate cu

politica educativă a statului nostru democrat1. Aceste atribuţii sunt de supraveghere şi

control, de decizie şi de sesizare a instanţei judecătoreşti2.

Ca organe de supraveghere şi control, autoritatea tutelară trebuie să exercite un

control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare

la persoana şi la bunurile copilului minor sco în care, delegaţii autorităţii tutelare au dreptul

să viziteze pe copil la locuinţa sa, să se informeze de felul cum părinţii se îngrijesc de

creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională.

Ca organ de decizie autoritatea tutelară îndeplineşte o serie de atribuţii ( art, 62 alin.2,

72-73, 78 alin.3, 99, 102 şi 111 c.f. ) printre care şi pe aceea de a rezolva prin decizie

motivată, neînţelegerile dintre părinţi referitoere la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea

îndatoririlor părinteşti ( art.99 c.f. ).

Ca organ de sesizare a instanţei judecătoreşti, prin acţiunea în justiţie, autoritatea

tutelară are şi atribuţia de a cere modificarea măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile

personale sau patrimoniale dintre părinţii divorţaţi şi copii, precum şi decăderea părinţilor din

drepturile părinteşti ( art.44 alin.1 şi 109 c.f. ).

Pentru a putea decide, în unele cazuri instanţa judecătorească trebuie să ia şi

concluziile orale sau scrise ale autorităţii tutelare.

Secţiunea 4 : Persoanele cărora le revin drepturile şi îndatoririle părinteşti

Codul familiei prevede că ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii

lor minori ( art.97). În această dispoziţie legală se reflectă, deci principiul potrivit căruia în

exercitarea drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale ( art.1 alin.4 din

acelaşi cod). În consecinţă, toate măsurile privitoare la persoana şi bunurile copilului minor,

1 Vezi sursa nr.82 Vezi V. Nicolescu, T. Hentea, E.Popescu Autoritatea tutelară op. cit. p.27-35

Pagina 4 din 48


trebuie să fie luate de comun acord ( art.98 ali.1). În caz de neînţelegere cu privire la

exercitarea drepturilor sau îndeplinirea îndatoririlor faţă de copil, autoritatea tutelară după ce-

i va asculta pe părinţi va hotărâ potrivit cu interesul acestuia.

Dacă unul din părinţi este decedat, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub

interdicţie, sau din orice altă împrejurare, se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa,

celălalt părinte va exercita singur aceste drepturi. Aceiaşi soluţie se impune în cazul în care

unul din părinţi este declarat mort prin hotărâre judecîtorească ( art. 16-18 din Decretul nr.

31/1954 ). Dar cu toate că legea se referă la situaţia în care unul din părinţi se află în

neputinţă de a-şi manifesta voinţa, credem că necesitatea de a ocroti pe minor în aceleaşi

condiţii trebuie admisă şi în caz de dispariţie a părintelui, sau dacă nu rezultă dintr-o hotîrâre

judecătorească, fără ca exercitarea drepturilor părinteşti de către celălalt părinte să fie

condiţionată de trecerea unui an de la data dispariţiei ori de la constatarea ei pe cale

judecătorească.

De asemenea, deşi ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor

minori, totuşi în ipoteza în care căsătoria a fost declarată nulă pentru alt motiv decât

minoritatea, iar mama este minoră la data nulităţii, drepturile şi îndatoririle părinteşti vor

reveni numai unuia dintre părinţi, deoarece prin declararea nulităţii căsătoriei, mama avâd

capacitatea de exerciţiu restrânsă pentru că nu îndeplinise vârsta de 18 ani, nu va putea să

exercite drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului. Aceste drepturi şi

îndatoriri vor fi exercitate de părintele care are capacitatea deplină de exerciţiu, adică de tată,

iar mama care a împlinit vârsta de 14 ani, va avea în cadrul ocrotirii părinteşti numai

drepturile referitoere la persoana copilului.

Capitolul 2

Analiza drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la persoana

minorului

Secţiunea 1. Aspecte introductive

Ocrotirea părintească este reglementată în dreptul român pentru a fi exercitată

exclusiv în interesul copilului minor. De aceea în conţinutul ei prevalează ca importanţă

Pagina 5 din 48


îndatoririle părinteşti faţă de de copiii lor minori, drepturile părinteşti, fiind concepute numai

ca mijloace de punere în valoare a acestei îndatoriri.

Printre drepturile şi îndatoririle părinteşti cele privitoare la persoana copilului minor

prezintă importanţa cea mai mare, deoarece în concepţia legiuitorului nostru finalitatea

principală a ocrotirii părinteşti este creşterea, educarea şi pregătirea pentru viaţă a copilului.

Enunţarea îndatoririlor părinteşti privitoare la persoana minorului este făcută diferit

de către autori, fiecare dintre ei utilizând în acest scop formule diferite.1 După părerea

noastră, reglementarea legală a ocrotirii părinteşti, stabileşte în sarcina părinţilor îndatoriri

destinate referitoare la persoana minorului.

Desigur diversitatea de opinii manifestată în legătură cu precizarea îndatoririlor

părinţilor privind persoana copilului lor minor, nu are corespondent într-o adversitate

similară de apreciere a conţinutului acestor îndatoriri ; în general toţi autorii sunt de acord

asupra aspectelor esenţiale pe care le împlică asigurarea de către părinţi a creşterii, educării,

învăţăturii şi pregătirii profesionale a minorului. Deosebirea de păreri între ei priveşte aspecte

neesenţiale ale problemei, anume dacă îndatorirea de a creşte copilul trebuie considerată ca

având un caracter complex, presupunând la rându-i mai multe obligaţii adiacente, sau

dimpotrivă această îndatorire trebuie pusă pe acelaşi plan cu unele dintre obligaţiile pe care

înfăptuirea sa le presupune ca necesare.

Am adoptat acest ultim punct de vedere, considerând ca artificială înglobarea în

conţinutul îndatoririi de a creşte copilul, a altor îndatoriri – anume obligaţia de supraveghere

şi aceea de întreţinere a minorului – de vreme ce legiuitorul consacră aceste obligaţii, expres

sau implicit, prin texte distincte nu numai în cadrul reglementării legale a ocrotirii părinteşti,

ci chiar în cadrul altor instituţii juridice ( instituţia obligaţiei de întreţinere, instituţia

răspunderii civile ) stabilind consecinţe specifice pentru cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii

lor necorespunzătoare de către părinţi.

Secţiunea 2: Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a se îngriji de sănătatea şi dezvoltarea

fizică a copilului.

1 Astfel I.R. Popescu consideră că părinţii au următoerele îndatoriri : obligaţia de a creşte copilul, de a se îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a acestuia; E.A.Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein apreciază că îndatoririle părinţilor privitoare la persoana copilului minor ar fi : îndatorirea de a creşte şi întreţine copilul; Tr. Ionaşcu arată că părinţilor le revine o singură îndatorire referitoare la persoana copilului minor : obligaţia de a creşte minorul îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia; I.T.Filipescu consideră că părinţii au o singură îndatorire: de a creşte copilul, ce presupune la rândul său obligaţia de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului, obligaţia de a se îngriji de învăţătura şi pregătirea profesională a copilului, obligaţia de pază şi protecţie a copilului.

Pagina 6 din 48


Convenţia cu privire la drepturile copilului ( Legea nr. 18/1990)

Art 24:

Statele părţi recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de

sănătate posibilă şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare. Ele vor depune

eforturi pentru a garanta că nici un copil nu este lipsit de dreptul de a avea acces la aceste

servicii.

Statele părţi vor depune eforturi pentru a asigura aplicarea efectivă a acestui drept şi

în mod deosebit, vor lua măsurile corespunzătoare pentru :

Reducerea mortalităţii infantile şi a celui în rândul copiilor;

Asigurarea asistenţei medicale şi a ocrotirii sănătăţii pentru toţi copii cu accent pe

dezvoltarea măsurilor primare de ocrotire a sănătăţii ;

Asigurarea ocrotirii sănătăţii mamelor în perioada pre şi post natală ;

Asigurarea că toate segmentele societăţii, în mod deosebit părinţii şi copiii, sunt

transformate cu privire la sănătatea şi alimentaţia copilului, avantajele alăptării, igienei ;

Crearea serviciilor de medicină, de îndrumare a părinţilor şi de planificare familială şi

asigurarea educaţiei în aceste domenii ;

Statele părţi vor lua toate măsurile eficiente corespunzătoare în vederea abolirii

practicilor tradiţionale care dăunează sănătăţii copiilor.

Obligaţia de a asigura sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului este dublu

dimensionată. Ea este pe de o parte, obligaţie pozitivă, de a face şi presupune asistenţa

continuă a tuturor trebuinţelor copilului în conformitate cu particularităţile stadiului de

dezvoltare şi nevoile speciale ale copilului.

Pe de altă parte ea reprezintă o obligaţie negativă, de a nu face care se referă la

protecţia copilului împotriva abuzului fizic, psihic şi emoţional, a neglijenţei, a unor practici

care ar putea dăuna sănătăţii copilului. Această obligaţie nu este nici ea în afara oricărei

discuţii. Unii partizani ai autodeterminării, susţin că de multe ori acest drept sau obligaţie a

părinţilor intră în conflict cu drepturile copiilor, în special în ce priveşte vârsta la care se

poate recurge la avort fără consimţământul părinţilor, la tatuaje etc.

Această obligaţie a părinţilor nu trebuie de asemenea interpretată numai în sensul

satisfacerii unor trebuinţe de ordin biofiziologic ale copilului. Sănătatea mentală a copilului

este dependentă de afecţiunea şi relaţiile cu ambii părinţi, de climatul familial, socio-afectiv

deschis, pozitiv. Pentru îndeplinirea acestui tip de obligaţii părinţii, sunt de regulă, foarte

puţin pregătiţi. Nu ne naştem gata învăţaţi să fim părinţi – trebuie să învăţăm , observa W.

Pagina 7 din 48


Galston. Din iniţiativă publică sau privată au început să funcţioneze şi în România centre de

consiliere şi sprijin pentru părinţi – H.G.nr 117/19991 prevede în acest sens obligaţia

autorităţilor administraţiei publice locale de a înfiinţa astfel de centre.

În îndeplinirea acestei obligaţii părinţii beneficiază de asistenţă şi sprijin din partea

statului. El se manifestă atât sub forma reglementării unor instituţii juridice menite să sprijine

părinţii şi ocrotitorii legali în îndeplinirea acestei obligaţii, cât şi a unor politici sociale în

domeniul asigurării stării de sănătate a populaţiei.

Constituţia României garantează dreptul la ocrotirea sănătăţii – art 33 alin. 1 2.

Prin dispoziţii constituţionale se interzice exploatarea minorilor, folosirea lor în

activităţi care le-ar putea dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori

dezvoltarea normală ( Constituţie, art.45 alin.3 ). Persoanele handicapate se bucură de

asemenea, de protecţie specială ( Constituţie, art.46 ).

Părinţii au dreptul şi obligaţia de a folosi măsurile luate de stat pentru asigurarea

sănătăţii şi dezvoltării normale a copiilor. Astfel, dacă minorul este bolnav, părinţii au

dreptul şi obligaţia de a-i îngriji şi a solicita pentru el asistenţă medicală de stat. Părintele

încadrat în muncă are dreptul la ajutor de boală şi la îngrijirea copilului bolnav, prin măsurile

de asigurare socială de stat. Potrivit art.97, Legea nr.3 din 10 iulie 1978, privind asigurarea

sănătăţii populaţiei, părinţii sau ceilalţi ocrotitori legali au obligaţia, la orice solicitare a

unităţilor sanitare să prezinte copilul pentru examinare medicală şi aplicarea măsurilor

profilactice.

De asemenea, examenul medical este obligatoriu, la admiterea în liceu, şcoli

profesionale, ucenicie şi învăţământ superior, pentru orientarea profesională a tinerilor ( art.

90, Legea nr. 3 din 10 iulie 1978 ).

Legea nr. 120/1997 prevede asigurarea unui concediu plătit pentru îngrijirea copilului

până la împlinirea vârstei de 2 ani ( art.2 ). Pe toată durata concediului pentru îngrijirea

copilului se acordă o indemnizaţie reprezentând 85% din salariul de bază ( art.3 alin. 1).

Legea prevede de asemenea că de acest concediu poate beneficia opţional oricare dintre

părinţi ( art.6).

În ce priveşte obligaţia negativă a părinţilor sau a altor ocrotitori legali de a nu abuza

fizic, emoţional şi psihic de copil, ea este de asemenea reglementată prin dispoziţii

1 H.G. nr.117/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice şi a măsurilor tranzitorii de aplicare a prevederilor O.U.G. nr 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate.2 Art.33 alin.1 ,, Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat ,,

Pagina 8 din 48


constituţionale, (art.22 alin.1) din Constituţie garantând dreptul la viaţă, precum şi dreptul la

integritate fizică şi psihică ale persoanei.

Îngrijirile medicale se efectuează cu consimţământul bolnavului sau al persoanelor

care, potrivit legii, sunt îndreptăţite a-şi da acordul.

În cazuri grave,în care salvarea vieţii minorului, precum şi a persoanelor lipsite de

discernământ este necesară o îngrijire medicală de urgenţă, iar consimţământul sau

încuvinţarea persoanelor în drept nu se poate obţine în timp util, îngrijirea medicală va fi

efectuată de medic pe proprie răspundere.1 Este interzisă recoltarea de sânge, pentru scopuri

terapeutice, de la persoanele minore. De asemenea este interzisă prelevarea de ţesuturi şi

organe de la aceleaşi persoane.2 Transplantarea de ţesuturi şi organe la minori se poate face

cu consimţământul părinţilor sau al celorlalţi ocrotitori legali (art.136 Legea nr.3 din 10 iulie

1978). Un alt aspect al acestei îndatoriri este cel privitor la îngrijirea copilului minor pus sub

interdicţie. În conformitate cu art.149 Codul familiei, tutorele este obligat să îngrijască de

persoana celui pus sub interdicţie, spre a-i grăbi vindecarea şi a-I îmbunătăţi condiţiile de

viaţă; autoritatea tutelară, de acord cu serviciul sanitar competent şi ţinând seama de

împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicţie va fi îngrijit la locuinţa lui ori într-o

instituţie sanitară.

Secţiunea 3: Drepturile şi îndatoririle părinţilor de a îngriji de educarea, învăţătura şi

pregătirea profesională a copilului minor

Codul familiei include principiul potrivit căruia căsătoria şi familia trebuie ocrotite,

iar statul apără interesele mamei şi copilului manifestând o deosebită grijă pentru creşterea şi

educarea tinerei generaţii, drepturile părineşti exercitându-se numai în interesul copiilor.

Acest principiu şi-a găsit reflectarea în numeroase texte din cod cum sunt : îndatorirea

părinţilor de a creşte copilul ( art.101 alin.2), asigurarea condiţiilor necesare pentru creşterea,

educarea, învăţătura şi pregătirea profesională (art.107 alin.1) şi decăderea lor din drepturile

părinteşti în cazul în care sănătatea şi dezvoltarea fizică a copiilor este periclitată (art.109

alin.1 din cod).

Art.101 alin.2 din Codul familiei nu poate fi înţeles în adevărata lui semnificaţie, dacă

în privinţa educării, învăţăturii şi pregătirii profesionale a copilului nu avem mereu prezente

toate acele trăsături noi şi caracteristici ale şcolii din orânduirea noastră democrată.

1 Art.124; Legea nr.3 din 10 iulie1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei2 Art.129 şi 132 Legea nr.3 din 10 iulie1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei

Pagina 9 din 48


Cunoştiinţele însuşite în şcoală se împletesc cu exemple pe care copilul trebuie să le găsească

în familie. E vorba ca,prin acţiunea îmbinată a familiei şi a şcolii, să se pregătească cu o

înaltă calificare profesională.

Aceste multiple obligaţii reprezintă aspecte ale îndatoririi de creştere şi educare a

minorului pentru a fi folositor societăţii noastre democratice. Ele presupun nu numai

asigurarea condiţiilor de trai corespunzătoare ci, în acelaşi timp, pază, supraveghere continuă

şi pregătire profesională.

Prin educaţie se înţelege ansamblul de măsuri pe care cel ce exercită ocrotirea

părintească le aplică minorului în mod sistematic şi permanent în vederea dezvoltării

însuşirilor intelectuale şi fizice pentru a deveni util societăţii.

În afară de educaţia pe care o face şcoala, care are sarcina de a înarma tânăra

generaţie cu, cunoştiinţe ştiinţifice şi tehnice, deprinderi practice, educaţie prin muncă, un rol

important în educarea minorilor revine familiei care, în colaborare cu educaţia primită în

şcoală, organizată sub diferite forme ( comitete de părinţi, adunări cu părinţii, vizitele

cadrelor didactice la domiciliul elevilor etc.) contribuie la atingerea scopului mai sus arătat.

Corectarea modului de comportare a minorului în familie ori în societate are loc, în

primul rând, prin puterea exemplului oferit de părinţi şi explicarea acestora. O comportare

violentă faţă de minor nu numai că nu este de natură să-l convingă pe acesta de greşeala

săvârşită şi deci să aibă drept consecinţă corectarea lui ci, dimpotrivă, să contribuie la

deformarea caracterului minorului.

Aceasta nu exclude admonestarea (dojana) care constă în atragerea atenţiei în mod

serios asupra faptei săvârşite şi care trebuie să exprime, în mod convingător, în ce constă

abaterea, modul de comportare a celui dojenit şi urmările negative ale faptei săvârşite.

Pe de altă parte, în statul nostru, ostil metodelor de educaţie întemeiată pe violenţă,

care pot fi primejdii în dezvoltarea fizică, intelectuală şi morală a copilului, nu sunt îngăduite

relele tratamente aplicate de către părinţi ori de către persoanele cărora copilul a fost

ăncredinţat spre creştere şi educare. Sunt, de asemenea, excluse relele tratamente (bătăi etc.)

de orice fel aplicate minorului deoarece sunt de natură să pună în primejdie dezvoltarea lui

fizică, intelectuală şi morală.

În ţara noastră, dreptul la învăţătură face parte din drepturile fundamentale ale

cetăţenilor.1Acest drept este asigurat tuturor cetăţenilor, fără deosebire de naţionalitate, rasă,

sex sau religie şi fără vreo îngrădire ce ar putea constitui discriminare. Învăţământul de stat

1 Din asemenea acte menţionăm:Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948. Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale din 10 decembrie 1966

Pagina 10 din 48


este gratuit. Ca sprijin material în vederea asigurării dreptului la învăţătură, statul

organizează sistemul burselor de stat precum şi alte forme de ajutoare, ca, de exemplu,

cazarea în cămine, case de copii, masă, manuale şi alte cărţi, transport gratuit, îngrijirea

sănătăţii, odihnă în tabere, excursii.

În ţara noastră, dreptul la învăţătură a devenit o realitate care este în acord cu

prevederile actelor internaţionale în această privinţă.1

Convenţia cu privire la drepturile copilului prevede în art.28 *obligaţia statelor părţi

de a asigura dreptul la educaţie tuturor copiilor aflaţi sub jurisdicţia lor, în mod progresiv şi

pe baza egalităţii şanselor.

În România dreptul la învăţătură este garantat de Constituţie ( art.32). El este asigurat

prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin

învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţii şi de perfecţionare.

Prin Legea nr.84/1995 s-a reglementat organizarea şi funcţionarea sistemului naţional

de învăţământ.În acord cu dispoziţiile legii din România învăţământul constituie prioritate

naţională (art.2 din Legea nr.84/1995). Prevederile din Legea nr.84/1995 creează premizele

armonizării educaţiei şi învăţământului din România cu standardele şi valorile universale în

materia drepturilor omului - inclusiv cu drepturile copilului. Finalităţile, principiile

organizării şi funcţionării învăţământului românesc - reglementate prin lege – ilustrează

mutaţiile semnificative intervenite la nivelul filozofiei construcţiei sistemului educaţional.

Între acestea sunt reglementate :

a) egalitatea şanselor şi non-discriminarea pe baza condiţiei sociale, materiale, a rasei,

a sexului, naţionalităţii, apartenenţei politice sau religioase [art.5 alin.(1) ] ;

b) educaţia diferenţiată, pe baza pluralismului educaţional [ art.5 alin.(2) ];

c) învăţământul general obligatoriu ( art.6) ;

d) gratuitatea învăţământului de stat (art.7) ;

e) dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa în limba lor

maternă [art.8 alin.(2) ];

f) posibilitatea cultelor recunoscute oficial de stat de a organiza un învăţământ

specific, corespunzător necesităţilor de pregătire a personalului de cult [art.9 alin.(2) ];

g) asigurarea dreptului la educaţie şi formare profesională a persoanelor cu nevoi

speciale (art.41- 46) etc.

Dreptul la educaţie ilustrează poate cel mai bine modalităţile de colaborare între stat,

familie şi copil în asigurarea dezvoltării şi autodeterminării treptate a copilului.Statul este

Pagina 11 din 48


titularul dreptului şi obligaţiei de a reglementa organizarea şi funcţionarea sistemului de

învăţământ; părinţilor şi tutorilor le revine dreptul şi obligaţia de a alege felul învăţăturii şi

pregătirii profesionale a copilului ; odată cu împlinirea vârstei de 14 ani legiuitorul prezumă

că minorul are suficientă maturitate intelectuală şi discernământ astfel încât să-şi dea seama

singur şi să opteze pentru schimbarea felului învăţăturii şi pregătirii profesionale.

În conformitate cu dispoziţiile Codului familiei, părinţii sunt cei care stabilesc iniţial

felul învăţăturii şi pregătirii profesionale a copilului (art.101 Codul Familiei). Sancţionând

maturitatea copilului de 14 ani legiuitorul îi dă acestuia posibilitatea să- şi schimbe, cu

încuvinţarea autorităţii tutelare, felul învăţăturii şi pregătirii profesionale stabilite de părinţi

(art.102 Codul familiei ). Tot în acelaşi scop copilul de 14 ani poate, cu încuvinţarea

autorităţii tutelare , să aibă locuinţa pe care o are desăvărşirea învăţăturii ori pregătirii sale

profesionale.Pe această cale, respectând principiul interesului superior al copilului,

legiuitorul soluţionează conflictul potenţial între drepturile părinţilor şi cele ale copilului.

Conflictul real rămâne însă.

De multe ori, părinţii, fără a-şi consulta copiii, decid în numele lor, îi obligă chiar să

urmeze o anumită formă de pregătire şcolară sau profesională.

,,Dorinţa mea este de a urma o anumită universitate, dar părinţii îmi interzic acest

lucru din motivul că nu este uşor să te afirmi în domeniul respectiv, că locurile de muncă

sunt prea puţine şi slab plătite. Înţeleg acest lucru, sunt conştientă de el. Ceea ce mă

pasionează va fi doar un hobby.Dar atitudinea părinţilor mă intrigă ; nu mi se pare corect să

interzici cuiva să profeseze în domeniul în care se poate afirma cel mai bine.”

( Raluca, 16 ani, România )

,, În clasa a –VIII-a, la examenul de capacitate, părinţii mei au hotărât să dau la

uman.Poate dacă aş fi dat la real opţiunile mele profesionale ar fi fost altele.’’

( Amalia, 16 ani, România )

Secţiunea 4 : Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a îndruma şi supraveghea pe copilul

minor

Pagina 12 din 48


Creşterea copilului minor implică dreptul şi îndatorirea de a exercita îndrumarea şi

continua supraveghere a acestuia. Copilul este un adult în devenire , o persoană în formare şi

dezvoltare, iar trăsăturile sale de caracter, comportamentul lui, depinde în cea mai mare

măsură de modul în care părinţii îl îndrumă şi supraveghază, de promptitudinea şi eficienţa

cu care îi corectează greşelile, la care trebuie adăugat exemplul personal al părinţilor.

Supravegherea copilului reprezintă un drept şi totodată, o obligaţie a părinţilor. Paza

şi supravegherea decurg din celelalte drepturi şi obligaţii ale părinţilor referitoare la creşterea

copilului, la îngrijirea sănătăţii şi dezvoltării sale.Fără de a beneficia de o reglementare

specială, această obligaţie este menţionată de doctrina.1Ea rezultă din colaborarea principiului

interesului superior al copilului cu interpretarea dispoziţiilor art.101 Codul familiei.

Individualizarea sa între îndatoririle ce revin părinţilor, în cadrul mai larg al obligaţiei

de a creşte copilul, reflectă explicit interferenţa dimensiunilor psiho-biologice ale dezvoltării

cu preocuparea legiuitorului de a se asigura că în orice moment minorul este protejat de orice

i-ar putea periclita sănătatea, integritatea fizică, psihică şi morală. Paza şi supravegherea

impun obligaţii de asistenţă şi protecţie diferenţiate în funcţie de vârsta copilului şi nevoile

sale. Pe măsura dobândirii maturităţii intelectuale şi morale, a discernământului, paza şi

supravegherea se diminuează spre a favoriza şi face loc consultării cu copilul în orice decizie

care-l priveşte şi ulterior a autodeterminării.

Dreptul de îndrumare este facultatea pe care o are părintele de a orienta actele

copilului său, de a le imprima direcţia şi, în final, de a decide potrivit legii, cu privire la tot

ceea ce interesează ssănătatea şi dezvoltarea fizică, educarea,învăţătura şi pregătirea

profesională a copilului. Acest drept are o finalitate identică cu dreptul părinţilor de a-şi ţine

copilul, ceea ce nu determină însă o completă identitate între cele două drepturi, fiecare

dintre ele exprimându-şi conţinutul prin manifestări sau exteriorizări specifice.

Dreptul de îndrumare se concretizează într-o serie de manifestări, sau mai exact, într-

o serie de facultăţi ce corespund unor aspecte diferite ale raporturilor juridice dintre părinţi şi

copiii lor minori :

a) Astfel, părintele are facultatea de a hotărî cu privire la felul învăţăturii sau

pregătirii profesionale a minorului, precum şi facultatea de a decide internarea acestuia în

şcoala unde îşi desăvârşeşte învăţătura.

b) De asemenea, părintele este indrituit să hotărască cu cine anume poate veni în

contact copilul minor şi totodată să interzică acestuia contactele pe care le apreciază ca fiind

1 E. A.Barasch, I. Nistor,I. Zilbertein, op.cit..p. 164

Pagina 13 din 48


contrare intereselor lui; el poate da îndrumări minorului cu cine anume să lege prietenii şi, în

acelaşi timp, să se opună legării anumitor prietenii. Fireşte, această îndrituire nu poate fi

exercitată în mod nelimitat; părintelui nu-i este îngăduit să abuzeze de prerogativele pe care

le are, potrivit legii, în cadrul ocrotirii părinteşti.

Modul cum le exercită acele prerogative este supus controlului autorităţii tutelare care

va lua măsurile necesare, în vederea curmării oricărui abuz ori de câte ori va constata că

ocrotirea părintească este exercitată cu nesocotirea intereselor minorului,contrar finalităţilor

ei.

c) În fine, părintele are şI facultatea de a examina corespondenţa pe care o poartă

copilul ; el este îndreptăţit să ia cunoştinţă atât de conţinutul scrisorilor primite de minor, cât

şi de conţinutul scrisorilor expediate de acesta. În raporturile dintre părinte şi copilul minor

nu există secretul corespondenţei.Suntem de părere că părintele are nu numai dreptul ci chiar

obligaţia de a cunoaşte conţinutul corespondenţei minorului, un atare drept şi o atare

obligaţie constituind , nu numai o expresie a dreptului de îndrumare, ci şi o formă de

manifestare a îndatoririi de supraveghere.

Când este necesar, părinţii vor putea recurge la măsuri de corecţie, chiar şi mai

severe, pentru a asigura conduita copilului în familie sau societate, dar fără a putea depăşi

limitele comportării fireşti a părintelui faţă de copil, prin care s-ar primejdui dezvoltarea

fizică, intelectuală sau chiar sănătatea copilului.1

O comportare excesiv de autoritară, în care domină tonul de comandă, forma brutală

de prezentare a cerinţelor şi violenţa ca replică la greşelile copilului, pot contribui la

deformarea caracterului minorului, punându-ţi amprenta negativă asupra personalităţii

copilului.2

De aceea, când măsurile folosite, prin natura şi gravitatea lor prezintă pericol pentru

persoana copilului, mediul familial nemaifiind o garanţie a dezvoltării sale normale,se poate

dispune fie plasamentul familial,fie încredinţarea copilului unei persoane, familii sau

instituţii de ocrotire (art.42 Codul familiei; art.7-14 din Ordonanţa de urgenţă

nr.26/1997),iar în privinţa părintelui , decăderea din drepturile părinteşti (art.109 Codul

familiei ) ori în situaţii extreme, el va fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea de rele

tratamente aplicate minorului.

Secţiunea 5. Dreptul părintelui de a consimţi la înfierea copilului său minor.

1 Ibidem, art.102.2 E.Florian op.cit. pag. 369

Pagina 14 din 48


Potrivit art.70 alin.1, din Codul familiei încheierea înfierii este condiţionată, printre

altele şi de consimţământul părinţilor înfiatului, dacă acesta este minor.Consimţământul lor

este necesar şi pentru stabilirea felului înfierii.Astfel art.79 din Codul familiei dispune ca

înfierea cu efectele filiaţiei fireşti poate fi încuvinţată de autoritatea tutelară numai la cererea

comună a tuturor celor îndreptăţiţi să consimtă la înfiere, deci inclusiv a părinţilor celui

înfiat.

Dreptul părintelui de a consimţi sau de a se opune la înfierea copilului său minor este

o expresie a ocrotirii părinteşti. Într-adevăr, prin efectul înfierii, drepturile şi îndatoririle

părinţilor fireşti cu privire la persoana copilului minor trec la cel ce înfiază. Ca urmare,

părinţii fireşti, ai celui înfiat, în calitate de titulari ai drepturilor şi obligaţiilor respective, sunt

chemaţi să decidă, în primul rând ei înşişi, dacă le păstrează în viitor sau nu, precum şi dacă

cel care înfiază este în măsură să exercite acele drepturi şi să îndeplinească acele îndatoriri în

armonie cu interesele înfiatului. Tocmai de aceea, art.80 alin.1 din Codul familiei dispune că

instanţa judecătorească poate hotărî, la cererea oricăruia dintre părinţi, desfacerea înfierii care

s-a încheiat fără consimţământul părinţilor înfiatului,dacă va constata că este în interesul

acestuia din urmă să se reîntoarcă în familia lui firească. Şi de data aceasta legiuitorul

situează pe prim plan interesul copilului minor. Concluzia se desprinde şi din conţinutul

alin.2 al art.80 din Codul familiei, potrivit căruia dacă înfiatul a împlinit vârsta de 10 ani, se

va cere şi consimţământul lui la desfacerea înfierii încheiată fără consimţământul părinţilor

săi fireşti.1

Protejarea intereselor copilului minor legitimează sancţionarea lipsei

consimţământului părinţilor fireşti la înfiere – chiar dacă acest consimţământ reprezintă una

din condiţiile de fond ale înfierii- într-un mod diferit decât s-ar părea a fi normal.Într-adevăr

când este vorba de alte acte juridice, decât înfierea, legiuitorul sancţionează neîndeplinirea

oricărei dintre condiţiile de fond cu nulitatea absolută a actului juridic neregulat întocmit. Or,

în cazul înfierii, lipsa condiţiei de fond, numită consimţământul părinţilor înfiatului, nu este

sancţionată cu nulitatea actului juridic al înfierii, ci numai prin reglementarea posibilităţii

desfacerii înfierii de către instanţa judecătorească la cererea părinţilor înfiatului, cu condiţia

ca o asemenea soluţie să corespundă intereselor minorului.

Secţiunea 6. Dreptul părinţilor de a avea legături personale cu minorul

1 A se vedea asupra precizărilor din partea I-a cap. IV

Pagina 15 din 48


Ca o consecinţă a obligaţiei pe care părintele o are de a creşte, educa şi supraveghea

copilul minor rezultă dreptul acestuia de a avea legături personale cu copilul, care se

realizează prin faptul că minorul locuieşte împreună cu părinţii săi.

Dacă părinţii nu mai locuiesc împreună ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorţ

sau copiii au fost încredinţaţi unor rude ori altor persoane cu consimţământul acestora sau

unor instituţii de ocrotire ( art.42 alin.2 din Codul familiei ), instanţa judecătorească este

obligată să ia această măsură odată cu pronunţarea divorţului, chiar dacă nici unul dintre soţi

nu au formulat o asemenea cerere.

Autoritatea tutelară va îngădui părintelui decăzut din drepturile părinteşti să păstreze

legături personale cu copilul, afară numai dacă prin asemenea legături creşterea, educarea,

învăţătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie (art.111 din Codul

familiei ).

Părintele divorţat căruia nu I s-a încredinţat copilul păstrează dreptul de a avea

legături personale cu acesta, drept care însă urmează să fie exercitat în aşa fel încât să nu aibă

o influenţă negativă asupra dezvoltării copilului şi cu respectarea condiţiilor normale în

privinţa întreţinerii acestor legături.1Dar pentru a i se da posibilitatea de a-şi exercita efectiv

dreptul care îi este conferit în interesul copilului, se impune să nu fie stânjenit eventual de

prezenţa celuilalt părinte, comunicarea dintre el şi copil trebuind să aibă în mod firesc, fără

nici o restrângere 2 , bineînţeles dacă nu există o cauză justificată de opunere, situaţie în care

urmează să se pronunţe instanţa.3

Considerăm util a preciza că deşi, potrivit legii, ori de câte ori se iveşte neînţelegerea

cu privire la exercitarea drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, autoritatea

tutelară hotărăşte în concordanţă cu interesele copilului (art.99 din Codul familiei), totuşi

cererea privind stabilirea modalităţii de a se exercita dreptul părintelui, căruia nu i s-a

încredinţat copilul, de a avea legături personale cu acesta, fie că a fost făcută în cadrul

procesului de divorţ, fie pe cale de acţiune separată, are caracter accesoriu în raport cu

măsura încredinţării copiilor.Prin urmare, încredinţarea copiilor spre creştere şi educare, în

caz de desfacere a căsătoriei prin divorţ, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti,

înseamnă că şi cererea părintelui căruia nu I s-a încredinţat copilul pentru stabilirea

modalităţii de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu acesta şi de a veghea la

1 Tribunalul Suprem secţia civilă, decizia nr. 1830 din 19 noiembrie 1981 în Culegere de decizii pe 1981 p.1712 Tribunalul Suprem secţia civilă, decizia nr.1884 din18 octombrie1979 în Culegere de decizii pe 1979 p.1673 Ttrbunalul Suprem secţia civilă, decizia nr.865 din 15 mai 1979, în Reperttoriu pe 1975-1980 p.44 nr.154

Pagina 16 din 48


creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională, este tot de competenţa

instanţelor.1

Dacă părintele căruia I s-a încredinţat copilul a luat măsuri de creştere şi educare care

nu sunt în concordanţă cu prevederile legii, celălalt părinte poate cere instanţei judecătoreşti

să I se încredinţeze copilul, după cum poate cere decăderea din drepturile părinteşti în caz de

purtare abuzivă, neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor de părinte sau needucarea

copilului în conformitate cu ţelurile menţionate în art.101 din Codul familiei (art.101 şi 109

din Codul familiei).

În cazul când, fără nici un drept, copilul este deţinut de alte persoane, părintele are

dreptul să ceară înapoierea copilului (art.103 din acelaşi cod). Această cerere poate fi

respinsă de instanţă atunci când înapoierea este contrară intereselor copilului şi dacă

dezvoltarea sa fizică, morală sau intelectuală este primejduită în casa părintească.Instanţa are

însă obligaţia să dispună efectuarea unei anchete sociale atât la domiciliul părinţilor, cât şi la

cel al persoanei la care se află copilul, pentru a fi în măsură să aprecieze în deplină

cunoştiinţă de cauză dacă înapoierea copilului este sau nu contrară intereselor acestuia.

La stabilirea interesului real al copilului trebuie să se ia în considerare nu numai

situaţia materială şi locativă ci, în special, climatul moral pe care părinţii îl asigură în familie,

în raport de acela pe care l-ar putea asigura personal cei care îl ţin pe copil.2

Părintele decăzut din drepturi urmează să fie obligat să păstreze întreţinerea faţă de

copii, deoarece prin decăderea din drepturile părinteşti raporturile de filiaţie dintre părinte şi

copil nu dispar.

Simpla împrejurare că între minor şi bunici există strânse legături afective nu este

suficientă pentru a-l înlătura pe tatăl firesc de la dreptul şi obligaţia legală de a îngriji şi

educa direct pe copil dacă nu există nici un indiciu că mediul din familie ar influenţa negativ

dezvoltarea sa fizică şi psihică.Acest drept nu poate fi nesocotit chiar dacă părinţii sunt de

acord ca minorul să fie încredinţat bunicilor deoarece o atare învoială nu leagă instanţa care

este ţinută să aibă un rol activ şi să-şi bazeze soluţia numai pe probe obiective.

Măsura reîncredinţării copiior minori pentru creştere şi educare de la un părinte la

celălalt poate fi dispusă numai atunci când se stabileşte că interesele minorilor o cer întrucât

părintele în îngrijirea căruia se găsesc nu le asigură condiţiile necesare pentru o dezvoltare

corespunzătoare atât sub aspect material, cât şi sub aspect moral afectiv.

1 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.20 şi 5 noiembrie în Culegere de decizii pe 1964 p.39

2 Tribunalul Suprem secţia civilă, decizia nr.447 din 10 martie 1982 în Repertoriu pe 1980-1985 p.45 nr.146

Pagina 17 din 48


Aşa cum am mai arătat,schimbarea parţială a condiţiilor de viaţă,care în ansamblu, au

determinat ca minorul să fie încredinţat unuia dintre părinţi nu trebuie să atragă neapărat şi

revenirea asupra acestei măsuri cât timp există elemente de fapt hotărâtoare care confirmă

necesitatea ca măsura luată în interesul minorului să fie menţinută. Luarea copilului de la

părintele căruia i-a fost încredinţat trebuie să aibă, deci o temeinică justificare bazată pe

motive concrete care să demonstreze că rămânerea copilului la acel părinte ar avea consecinţe

dăunătoare bunei sale dezvoltări.

În cazul în care părintele căruia I s-a încredinţat copilul nu permite celuilalt părinte

să-şi exercite acest drept urmează să hotărască instanţa judecătorească.Opunerea poate fi

considerată uneori ca fiind justificată dacă, de exemplu, boala de care suferă părintele este de

natură să împiedice exercitarea dreptului în condiţii normale şi, prin luarea copilului la

domiciliul lui, să prezinte un risc pentru acesta.

În cadrul acţiunilor de desfacere a căsătoriei, instanţele judecătoreşti au îndatorirea

să-şi exercite rolul activ, în egală măsură, atât cu privire la stabilirea temeiniciei cererii de

divorţ, a culpei soţilor în legătură cu destrămarea relaţiilor de familie, cât şi referitor la

condiţiile pe care le oferă unul sau altul dintre părinţi pentru încredinţarea copiilor minori în

raport cu interesele acestora, soluţionarea temeinică a tuturor capetelor de cerere fiind la fel

de importantă şi urmând a se face pe baza unui material probator1 complet.

,, Statele părţi vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinţi sau de

unul dintre ei, de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu cei doi părinţi ai săi,

exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului superior al copilului ,, (Convenţia

cu privire la drepturile copilului art. 9 alin.3)

Secţiunea 7. Îndatoririle părinţilor de a întreţine copilul minor.

Convenţia cu privire la drepturile copilului prevede în art.27 alin(2) responsabiliattea

părinţilor şi a oricărei persoane care are în îngrijire un copil de a asigura în limita

posibilităţilor şi a mijloacelor lor financiare condiţiile de viaţă dezvoltării sale fizice, mintale,

spirituale, morale şi sociale.

Îndatorirea părinţilor de a întreţine copiii minori este reglementată de art. 107 C. fam.

Din textul art.107 C. fam. alin (9) rezultă că părinţii au această îndatorire doar dacă minorul

1 Cu privire la încredinţarea copiilor minori în cadrul procesului de divorţ.

Pagina 18 din 48


nu are un venit propriu îndestulător. În acest caz părinţii au obligaţia de a asigura condiţiile

necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională.

De la această regulă legiuitorul a instituit, în art.42 C.fam., o excepţie. În caz de

divorţ, instanţa judecătorească trebuie să stabilească contribuţia fiecăruia dintre părinţi la

cheltuielile de crştere, educare, învăţătură şi educare profesională a copilului, chiar dacă

părinţii n-au cerut aceasta.

În ce priveşte durata obligaţiei de întreţinere, art.86 alin.(3) C. fam. prevede că

descendentul, cât timp este minor, are drept la întreţínere, oricare ar fi pricina nevoii în care

se află. Deci, regula generală prevede majoratul ca vârstă maximă pînî la care părinţii sunt

obligaţi să-şi îndeplinească obligaţia de întreţinere faţă de toţi copiii lor minori, indiferent

dacă sunt din căsătorie sau din afara ei. Juristprudenţa a promovat însă în mod constant

soluţii apreciate ca o excepţie de la regula generală instituită de Codul familiei, care extind

limita obligaţiei de întreţinere până la vârsta de 25 de ani dacă copilul,devenit major, se află

în continuare de studii. În decizia nr.2 din 20 februarie 1971 fostul Plen al Tribunalului

Suprem prevede că,, părintele este obligat să dea întreţinere copilului devenit major, dacă se

află în continuare de studii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 25 de

ani.Pentru a beneficia de întreţinere, copilul trebuie să dovedească stăruinţă în continuarea

studiilor şi obţinerea unor rezultate corespunzătoare.” 1

,, Obligaţia de întreţinere îşi are temeiul în art.86 alin (1) C. fam., care prevede că ea

există, în afară de alte persoane anume determinate, între părinţi şi copii, fără să facă vreo

menţiune din care să rezulte că s-ar limita doar la copiii minori, precum şi în dispoziţia din

alin.(2) care precizează că are drept de întreţinere acela care se găseşte în stare de nevoie,

neavând putinţa unui câştig de muncă. Starea de nevoie în care se găseşte o persoană

constituie o chestiune de fapt, care se apreciază în concret.’’2

Cu privire la cuantumul obligaţiei de întreţinere, din prevederile art.107 C. fam.

rezultă că, în timpul căsătoriei , părinţii se pot înţelege cu privire la felul şi modalităţile

executării, precum şi la contribuţia fiecăruia fără a avea nevoie de încuvinţarea cuiva. Şi în

cazul divorţului, părinţii se pot de asemenea înţelege cu privire la contribuţia fiecăruia la

1 Trib. Suprem dec. de îndrumare nr.2/20.02.1971 în C.D.1971 p.13-162 Tm Bs.IV,dec.nr/1992 în Culegere de practică judiciară civilă pe 1992, Casa de editură şi presă Iama SRL,1993 p.61-62În speţă reclamantul, fie al pârâtului care este înscris şi urmează cursurile unui institut privat de învăţământ superior,a fost considerat de prima instanţă că se află în stare de nevoie pentru că în mod real şi efectiv prezenţa la cursuri şi programul de învăţământ nu-i permit să desfăşoare o activitate din care să obţină venituri pentru a se întreţine. În consecinţă, acţiunea sa a fost admisă, acordându-i-se pensie de întreţinere solicitată, iar recursul părâtului a fost respins ca nefondat, soluţia criticală fiind apreciată a fi legală şi temeinică.

Pagina 19 din 48


întreţinerea copiilor minori.Însă, pentru ca înţelegerea intervenită într-o atare situaţie să

producă efecte juridice ea trebuie să fie încuviinţată de instanţa judecătorească art.42 alin.4.

Parteneriatul familie-stat există şi în domeniul asigurării dreptului copilului la un

standard de viaţă suficient.Prin intermediul unor măsuri legislative care vizează asistenţa şi

protecţia socială a familiei şi a copilului, statul contribuie şi el la îndeplinirea obligaţiei de

întreţinere a minorului.Între astfel de măsuri legislative se numără: Legea nr.61/1993 privind

alocaţia de stat pentru copii,1Legea nr.119/1997 privind alocaţia suplimentară pentru familiile

cu copii, H.G.nr.445/1997 privind stabilirea criteriilor generale de acordare a burselor şi a

altor forme de sprijin material pentru elevii, studenţii şi cursanţii din învăţământul de stat,

cursuri de zi etc.

Secţiunea 8. Dreptul de a lua anumite măsuri faţă de copil

Dreptul de a lua anumite măsuri faţă de copil nu este reglementată de lege.Deşi în

doctrina juridică nu există referiri exprese cu privire la sursa acestui drept, se admite că el

decurge şi este o formă de manifestare a grijii faţă de copil, a dreptului părinţilor de a-şi

educa copiii, inclusiv prin folosirea unor metode disciplinare.Acest drept sancţionează însă o

tradiţie contradictorie. Cel puţin două imagini, diametral opuse, se suprapun peste ,,dreptul”

părinţilor de a lua anumite măsuri faţă de copil. Una dintre cele mai vechi imagini asociază

părintele şi copilul cu relaţia de grijă. Ea este o legătură bazată pe iubire, întemeiată pe un

sentiment interiorizat al identităţii, responsabilităţii, loialităţii şi reciprocităţii. Copilul este,,

parte din cine sunt eu “şi atunci nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a-l creşte şi

ocroti.,,Ţie o viaţă, mie o moarte2’’ spune părintele.

Cealaltă imagine, este un coşmar din care abia am început să ne trezim. Cu cât ne

întoarcem mai mult în istorie, cu atât va fi mai scăzut nivelul grijii acordate copiilor, cu atât

mai mare va fi probabilitatea ca aceştia să fie ucişi, abandonaţi, maltrataţi şi abuzaţi sexual 3.

Familia este instituţia socială primară cea mai importantă pentru creşterea, educarea şi

protecţia copiilor, dar ea poate şi deseori devine o arenă a suferinţei şi violenţei.Peste tot în

lume, milioane de copii suferă între ,, zidurile ” private ale familiei, sunt maltrataţi,

mutilaţi,ucişi. Cei mai inocenţi şi fragili membri ai societăţii sunt cei mai vulnerabili şi cei

1 Republicată în M. Of. nr.56/8.02.19992 P.Balahur, Baladă de leagăn, în vol. Făt-Frumos din Grai, Bucureşti, Ed. Eminescu,1977p.833 L. de Mouse, The history of Childhood, London,1874, p.20-21

Pagina 20 din 48


mai victimizaţi.,, Cele mai « negre pagini » ale statisticii criminale includ violenţa domestică

împotriva femeilor şi copiilor ’’1.

În timp, a devenit predominantă doar o singură imagine. Locul relaţiei de iubire,

responsabilitatea şi loialitatea dintre părinţi şi copii, a fost luat deo legătură convenţională,

bazată pe interese2.

Prezenţa ,,dreptului părinţilor de a lua anumite măsuri faţă de copil” trebuie să fie

echilibrată de reglementarea expresivă a limitelor acestui drept, precum şi a unor măsuri de

protecţie specială şi recuperare psiho-biologică a copiilor victime ale abuzului.

Secţiunea 9. Dreptul de a stabili locuinţa copilului

Creşterea şi ocrotirea copiilor minori nu sunt posibile decât dacă aceştia locuiesc

împreună cu părinţii lor. Art.100 C. Fam. consacră această cerinţă, stabilind că minorul

locuieşte la părinţii săi.Dacă părinţii nu locuiesc împreună, ei vor decide de comun acord la

care dintre ei va locui copilul. În caz de neînţelegere între părinţi conform dispoziţiilor

art.100 alin. (2) C. fam., instanţa judecătorească ascultând autoritatea tutelară,precum şi pe

copil dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide, ţinând seama de interesele ccopilului.

Trecerea treptată de la paternism la autodeterminare este sancţionată de legiuitor prin

recunoaşterea posibilităţilor copilului care a împlinit vârsta de 14 ani de a avea, la cererea sa

şi cu încuvinţarea autorităţii tutelare, locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii ori

pregătirii profesionale (art.102 C. fam).

Secţiunea 10. Dreptul părinţilor de a cere înapoierea copilului de la oricine l-ar deţine

fără drept.

Creşterea copilului reprezintă un drept şi o obligaţie ce revin personal părinţilor.De

aici decurge şi dreptul părinţilor de a cere,în condiţiile art.103 C. fam., prin instanţa

judecătorească, înapoierea copilului de la persoana care-l deţine fără drept.Instanţa decide

ţinând cont de interesul superior al copilului. Acesta va fi ascultat dacă a împlinit 10 ani

[ art.103 alin.(2) C. fam.] .În stabilirea în concret a interesului superior al copilului, instanţa

1 A.Patrignani, R.Ville.Violence in the Family,in Issuses and Reports, no 4, U.N. Publications,1998 p.22 J. Lachs,Rebuitching Civil Society. A.Biblical Perspective, in The Responsive Community. Rights and Responsibilities, vol.7 nr.1, p.11

Pagina 21 din 48


va dispune efectuarea anchetei sociale atât la domiciliul părinţilor, cât şi la cel al persoanei

care-l deţine. Instanţa judecătorească poate respinge cererea dacă înapoierea este contrară

intereselor copilul [art.103 alin. (2) C. fam.] .

Capitolul 3

Analiza drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la bunurile copilului minor

Secţiunea 1. Explicaţie preliminară

În sistemul Codului familiei, părintele este supus aceluiaşi regim juridic ca şi tutorele

în ceea ce priveşte administrarea bunurilor copilului său minor. Asimilarea sub acest aspect a

situaţiei părintelui cu aceea a tutorelui îşi găseşte explicaţia în principiul independenţei

patrimoniale în raporturile dintre părinte şi minor ; ea este consfinţită prin art.105 C. fam.

care, după ce în alin. 1 şi 2 reglementează dreptul şi totodată îndatorirea părintelui de a

administra bunurile copilului, în alin.3 stabileşte printr-o formulă generală că în această

materie primesc aplicare prin asemănare dispoziţiile legale referitoare la tutela minorului,

Aşa fiind, părintelui la fel ca tutorelui, nu-i este îngăduit să se folosească de bunurile

copilului minor; poziţia juridică a părintelui care administrează nu diferă din acest punct de

vedere de poziţia juridică a tutorelui care administrează ; şi unul şi celălalt este numai

administrator. În ambele cazuri accentul cade pe administrare, iar nu pe calitatea aceluia care

administrează.

Legiuitorul concepe administrarea, nu ca un atribut al ocrotirii părinteşti, ci ca o

îndatorire , iar prin prisma acestei optici, părintele care administrează este considerat înainte

de toate administrator şi nu părinte.1

Identitatea dintre situaţia părintelui administrator şi aceea a tutorelui administrator nu

este totuşi completă. Potrivit art.138 alin.2 Codul familiei, tutorele va fi îndepărtat dacă

săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum şi

dacă nu îşi îndeplineşte mulţumitor sarcina. Practic este posibil ca şi părintele să se facă

vinovat de abuzuri sau neglijenţe în adninistrarea bunurilor copilului minor, dar art.109 din

Codul familiei ce reglementează decăderea din drepturile părinteşti – sancţiune comparabilă

cu aceea a înlăturării tutorelui – nu lasă nici o îndoială că pentru asemenea fapte acesta nu

1 E.A.Borasch, I. Nistor,I. Zilbastin op. cit. p.226

Pagina 22 din 48


poate fi decăzut din drepturile părinteşti. Şi e normal să fie aşa, deoarece administrarea

efectuată de către părinte se înfăptuieşte în cadrul ocrotirii părinteşti, iar, raportat la

finalităţile acestuia, sancţiunea decăderii părintelui din drepturile sale nu poate fi echivalată

cu cea a îndepărtării tutorelui. Dacă interesul copilului are ca administrarea de către părinte

să fie asimilată cu administrarea de către tutore, apoi tot interesul copilului impune ca cea

dintâi să păstreze faţă de cea de-a doua un minim de specificitate graţie căruia să se excludă

riscul lipsirii copilului de ocrotire părintească.1

Secţiunea 2. Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a administra bunurile copilului

După cum am văzut,art.105 alin.1 Codul familiei face vorbire despre ,,dreptul şi

îndatorirea ”părintelui de a administra bunurile copilului minor.Din dispoziţiile pe care vom

avea prilejul să le examinăm, va rezulta că termenul ,, administrare ”este luat, în cuprinsul

art.105 alin.1 din Codul familiei, precum şi în cuprinsul altor texte din Codul familiei care

folosesc acest termen2, într-un înţeles larg. Este vorba, desigur, despre actele de administrare

propriu-zise (acte de administraţie). Dar este vorba şi despre acte de conservare, după cum

este vorba –în condiţiile şi cu restricţiile stabilite de lege – şi despre acte de dispoziţie

(intrând după cum vom vedea, în categoria actelor de administrare a patrimoniului). Ceea ce

art.105 alin.1, are în vedere , când se referă la administrarea bunurilor, reprezintă în realitate,

cu mult mai mult decât s-ar părea. Este precizarea de la care trebuie să pornim dacă vrem să

avem o înţelegere exactă a îndatoririi părintelui de a administra bunurile copilului minor.

Din economia art.105 C.fam. rezultă că administrarea bunurilor comportă o distincţie

în funcţie de vârsta minorului ; ea îmbracă aspecte diferite în cazul minorului mai mic de 14

ani, faţă de acela pe care le prezintă în cazul minorului mai mare de 14 ani.

a) În cazul copilului mai mic de 14 ani îndatorirea părintelui de administrare a

bunurilor acestuia comportă următoarele precizări :

- Administrarea se înfăptuieşte în mod curent şi prin acte de conservare. Codul

familiei nu face vorbire expresă despre actele de conservare dar nici nu era nevoie. Înţeleasă

în sens larg (şi nu ar putea fi înţeleasă altfel din moment ce include , potrivit dispoziţiilor

legii,chiar şi unele acte de dispoziţie), administrarea cuprinde, în mod necesar, şi acte de

conservare. Aşa fiind, ori de câte ori sunt în discuţie acte,trebuitoare pentru dobândirea unui

drept sau pentru a evita stingerea lui şi care nu comportă decât cheltuieli reduse faţă de

1 Ibidem p. 2272 Vezi de exemplu art.124 din Codul familiei

Pagina 23 din 48


valoarea drepturilor ce se conservă,, părintele are şi îndatorirea şă îndreptăţirea de a le

săvârşi. Actele de conservare intervin exclusiv spre apărarea minorului. Nu implică nici un

risc. Prezintă numai avantaje.Interesul minorului reclamă ca ele să fie permise părintelui. Nu

e cazul să insistăm.

În categoria actelor de conservare se includ orice acte necesare pentru dobândirea

unui drept sau pentru evitarea stingerii lui şi care nu comportă decât cheltuieli reduse

comparativ cu valoarea dreptului ce se conservă.1

- În principal administrarea se înfăptuieşte însă prin acte de administrare propriu-

zisă.,, Administrarea “bunurilor minorului cuprinde, însă pe lângă actele de conservare , şi

actele de administrare propriu-zise (acte de administraţie). Legea însăşi recunoaşte tutorelui

şi, deci, şi părintelui, dreptul de a săvârşi astfel de acte.E ceea ce se stabileşte prin dispoziţiile

art.129 alin.2 din Codul familiei, care face vorbire despre ,,dreptul de administrare ”.Dar

dacă e evident că dreptul de a administra cuprinde şi dreptul de a săvârşi acte de

administraţie, nici un text din Codul familiei nu lămureşte în ce constă actele de administrare

propriu-zise(acte de administraţie). Aşa fiind vom reţine distincţia dintre actul de

administraţie şi actul de dispoziţie şi, vom examina de la caz la caz, în funcţie de prevederile

exprese ale legii ori de natura actelor, dacă în prezenţa unui act, trebuie să se decidă că actul

e de dispoziţie sau numai de administraţie. În tăcerea legii, în literatura de specialitate s-a

apreciat că sunt acte de administrare propriu-zise acele acte care sunt destinate să permită

folosirea unui bun sau întrebuinţarea veniturilor ce bunul produce ori a sumelor de bani la

care minorul are dreptul2.

În afara actelor de conservare şi de administrare proprriu-zise, părintele este

îndreptăţit şi chiar obligat să facă şi unele acte de dispoziţie, adică acte ce cuprind un element

de înstrăinare sau care potrivit legii şi faţă de consecinţele lor posibile sunt asimilate

acestora.3

Este ceea ce prevede art.129 alin.2 din Codul familiei, text la care ne-am mai referit,

care se ocupă de împuternicirile tutorelui dar, prin efectul dispoziţiilor art.105 alin.3 şi de

împuternicirile părintelui şi care constituie sediul materiei.După cum am văzut art.129 alin.2

menţionează o serie de acte privite ca acte de dispoziţie şi precizează că pentru săvârşirea

acelor acte e necesară prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare.Este vorba despre unele

acte de dispoziţie şi anume : înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunţarea la

1 Tr. Ionaşcu. Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea sub aspect patrimonial a lipsei şi restrângerii acestei capacităţi, în lumina recentei legislaţii a R.S.R. în S.C.J. nr.1/1956 p.92 şi urm.2 E.A.Barasch, I.Nistor, I. Zilberstein op. cit. p.2293 Ibidem p.230-231.

Pagina 24 din 48


drepturile patrimoniale ale acestuia şi în general încheierea oricăror acte care depăşesc

dreptul de administrare care pot fi făcute valabil de către părinte, numai cu încuvinţarea

prealabilă a autorităţii tutelare. Alte asemenea acte, cum sunt: înstrăinarea bunurilor supuse

pieirii sau stricăciunii, precum şi a bunurilor devenite nefolositoare pentru minor dacă

valoarea lor nu depăşeşte suma de 250 de lei după cum precizează art.129 alin.4 din C. fam.

pot fi făcute în mod valabil de către părinte, fără încuvinţarea prealabilă a autorităţii tutelare,

art.126 alin.2 C. fam. asimilează actele de dispoziţie prevăzute de art.129 alin.2 C.fam.plata

creanţelor pe care le au faţă de minor tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau

surorile tutorelui.Situaţia este aceeaşi şi în ce priveşte plata creanţelor pe care le au faţă de

minor părinţii acestuia ori fraţii şi surorile lor.

În literatura de specialitate s-a apreciat că fac parte din categoria actelor de

administrare, şi că deci pentru valabilitatea lor nu este necesară încuviinţarea autorităţii

tutelare, următoarele operaţiuni frecvent întâlnite în practică : reparaţiile de întreţinere şi

reparaţiile radicale efectuate la imobilul proprietatea minorului; primirea de sume de bani

cuvenite minorului: cum ar fi încasarea veniturilor produse de bunurile acestuia, sau

încasarea unor sume ce se cuvin minorului cu alte titluri decât oala de venituri ;plata

datoriilor minorului, în măsura în care legea nu consideră că asemenea acte depăşesc limitele

dreptului de a administra , cheltuielile referitoare la întreţinerea minorului şi administrarea

bunurilor sale ;introducerea de acţiuni în faţa instanţelor judecătoreşti sau figurarea ca pârât

în asemenea acţiuni, ceea ce presupune că părintele are putera de a pleda singur în numele

minorului, adică de a-l reprezenta în justiţie, atât ca reclamant cât şi ca pârât în orice fel de

procese, încheierea pe un termen mai lung de 3 ani a unui bun imobil ce aparţine minorului.

Reparaţii făcute la un imobil al minorului

Socotim că ar fi vorba despre reparaţii de întreţinere,fie că ar fi vorba de reparaţii

radicale, suntem în prezenţa unor acte de administraţie. Ele sunt menite a împiedica ruinarea

imobilului.Apără deci pe minor de pagubele pe care l-ar putea încerca.Sunt destinate a

permite folosirea bunului. Nu există un element de ,, înstrăinare ”.

Primirea de sume de bani cuvenite minorului

Considerăm că în tăcerea legii, primirea de sume de bani cuvenite minorului (plăţi

faţă de minor) intră în cadrul actelor de administraţie şi este supusă, prin urmare, regimului

juridic al actelor de administraţie (nereclamând cu alte cuvinte , încuviinţarea prealabilă a

autorităţii tutelare). Soluţia nu poate face nici o îndoială în privinţa încasării veniturilor

produse de un bun al minorului. Este o manifestare indiscutabilă a calităţii de

Pagina 25 din 48


administrator.Ni se pare, însă, că soluţia trebuie să fie aceeaşi chiar în cazul încasării unor

sume ce s-ar cuveni minorului cu alt titlu decât acela de ,,venituri’’. Încasarea sumei nu

cuprinde, prin ea însăşi nici un element de ,, înstrăinare ’’. Elementul de ,,înstrăinare’’ori de

gravitate ar putea apărea de-abia cu prilejul întrebuinţării sumelor astfel încasate, moment,

însă subsecvent. Încasarea ca atare nu reprezintă, după părerea noastră, un act de dispoziţie în

înţelesul Codului familiei. Mai exact, ea nu ,, depăşeşte dreptul de a administra ’’. O îndoială

s-ar putea naşte totuşi faţă de redactarea art.131, alin.1 din Codul familiei care dispune : ,,

Sumele de bani care întrec nevoile întreţinerii minorului şi ale administrării bunurilor sale,

precum şi hârtiile de valoare, vor fi depuse , pe numele minorului, la o casă de păstrare de

stat, de unde nu vor putea fi ridicate decât cu încuvinţarea autorităţii tutelare’’ .Rezultă din

acest text că primirea de sume de bani cuvenite minorului în cadrul executării obligaţiei de

restituire ce incumbă casei de păstrare în temeiul contractului de depozit (plata faţă de minor)

nu este posibilă fără încuvinţarea autorităţii tutelare.Deşi textul are în vedere un caz special şi

bine determinat,s-ar putea susţine că aceasta trebuie să fie soluţia generală pentru toate

primirile de sume de bani (plăţi faţă de minor) indiferent de izvorul obligaţiei ce se execută

prin plată. Socotim totuşi că aplicarea textului este limitată la cazul expres pe care îl

prevede.Încuvinţarea la care se referă art.131 alin.1, nu este, socotim noi, propriu-zis o

încuvinţare pentru primirea de sume de bani,ci încuvinţarea de care părintele are nevoie

pentru ca sumele de bani aparţinând minorului să poată fi întrebuinţate.

Legea a cerut totuşi această încuvinţare chiar pentru ridicarea sumelor dintr-o

preocupare de ocrotire a interesului minorului, deoarece sumele găsindu-se depuse, desigur

că ridicarea lor se face tocmai în vederea întrebuinţării, adică în vederea săvârşirii unor acte

pentru care este nevoie de încuvinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. În orice caz, o

precizare pe cale de lege ar fi poate utilă spre a se evita eventualele discuţii cât priveşte

înţelesul exact al art.131 alin.1.

Plata datoriilor minorului

Nici de data aceasta nu credem că este vorba, în înţelesul Codului familiei, despre un

act care ,, depăşeşte dreptul de a administra ”. Din moment ce, prin ipoteză, minorul

datorează suma şi din moment, ce, pe cale de consecinţă, neplata datoriei ar fi de natură a-l

expune la urmări prejudiciabile, plata datoriei constituie ceea ce s-ar putea numi un act de

bună administrare. Chiar dacă, prin raport la actul plăţii privat izolat, nu am fi în prezenţa

unui act de administraţie, am fi, ni se pare ,în orice caz, în prezenţa unui ,, act de

administrare a patrimoniului’’, adică a unui, act de dispoziţie folositor pentru buna gestiune a

Pagina 26 din 48


patrimoniului 1. Este , aşadar, sub o formă sau alta, un act care nu ,, depăşeşte dreptul de a

administra’’.E ceea ce ni se pare că rezultă, de altfel, şi din dispoziţiile art.126, alin.2 din

Codul familiei. Textul se ocupă de anumite plăţi pentru care are aprobarea autorităţii

tutelare.2 Înseamnă, deci, credem (nu ca singurul argument dar ca un argument în plus) că

celelalte plăţi nu sunt supuse încuvinţării prealabile a autorităţii tutelare, adică nu sunt

considerate ca acte ,,care depăşesc dreptul de a administra’’.

Cheltuielile privitoare la întreţinerea minorului

Nu credem că s-ar putea contesta părintelui dreptul de a proceda singur la asemenea

cheltuieli sub cuvânt că ele ar depăşi ,,dreptul de a administra’’. Cu condiţia respectării

dispoziţiilor art.127 alin.1 din Codul familiei referitoare la fixarea unei sume de bani anuale

pentru cheltuieli 3, nu se vede ce interes al minorului ar fi prejudiciat şi prin urmare, ce

asigurări speciale ar trebui să fie luate. Minorul are dreptul ca, din veniturile sale,4să I se

asigure întreţinerea şi să se acopere sumele reclamate de administrarea bunurilor .Satisfacerea

acestui drept neputând fi refuzată, nu s-ar înţelege pentru ce actul prin care dreptul ar fi

satisfăcut ar reprezenta un act ce ar,, depăşi dreptul de a administra” al părintelui, adică ar

reprezenta un act care să nu poată fi desăvârşit decât cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii

tutelare. Este, de altfel, după părerea noastră, soluţia care se desprinde şi din dispoziţiile

art.131, alin.2 din Codul familiei.

Introducerea acţiunilor în faţa instanţelor judecătoreşti sau figurarea ca pârât în

asemenea acţiuni

Determinarea caracterului introducerii acţiunilor în faţa instanţelor judecătoreşti sau a

figurării ca pârât în asemenea acţiuni constituie o problemă mai greu de rezolvat. Sub

imperiul codului civil, art.408 prevedea:,,Nici un tutore nu va putea intenta acţiunea în

numele minorului, având de obiect un drept asupra vreunui imobil, nici a încuviinţa la o

asemenea cerere făcută în contra minorului, fără autorizarea consiliului de familie ”. De aici

se deducea că, în afară de acţiunile imobiliare , tutorul avea puterea de a pleda singur în

numele minorului, adică de a-l reprezenta în justiţie atât ca reclamant cât şi ca pârât, în orice

fel de procese.5 Art.408 c. civil a fost însă abrogat. Ce va trebui, deci, să decidem cu privire

la împuternicirile tutorelui adică, în cazul nostru , ale părintelui (dată fiind identitatea de

1 Vezi mai sus la actele de administrare a patrimoniului2 Vezi mai sus la actele de dispoziţie3 Art.127 alin.1 prevede că autoritatea tutelară va stabili suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale, ea putând modifica , potrivit împrejurărilor, această sumă.4 De situaţia când veniturile nu ar fi îndestulătoare ne vom ocupa separat.5 A se vedea C.Kamangiu, I. Rosetti –Bălănescu, M. Băicoianu, op.cit. p. 1224.

Pagina 27 din 48


reglementare instituită prin art.105 alin.3, din Codul familiei) ? S-ar putea susţine că , faţă de

posibilitatea ca un litigiu dedus în faţa instanţelor judecătoreşti să se rezolve în defavoarea

minorului,deci cu pierderea, de către minor, a dreptului fie asupra unor bunuri mobile,fie

asupra unor bunuri imobile , soluţia cea mai corespunzătoare preocupării de ocrotire a

interesului minorului ar fi de a socoti că introducerea unor acţiuni în faţa instanţelor

judecătoreşti sau figurarea ca pârât în astfel de acţiuni,, depăşesc dreptul de a administra ’’ şi

aceasta fără a deosebi după cum bunurile în litigiu ar fi mobile sau imobile. Nu credem, însă,

că această soluţie (care sub imperiul Codului civil nu se dădea, de altfel, decât pentru

acţiunile imobiliare) ar fi astăzi potrivită ori necesară faţă de condiţiile schimbate în care

justiţia populară îşi îndeplineşte sarcinile sale. Interesul minorului nu trebuie să fie ocrotit în

atare cazuri pe calea încuvinţării prealabile a autorităţii tutelare.Există o serie de alte mijloace

care,credem noi fac inutilă o asemenea încuviinţare. Într-adevăr, nu trebuie să uităm că, în

concepţia ca şi în realitatea socială, procesul civil a încetat de a fi o simplă ,,chestiune de

drept privat ” lăsată exclusiv la dispoziţia părţilor.Rolul activ al judecătorului ca principiu

fundamental al procesului civil constituie o garanţie puternică în sensul că instanţa va veghea

la apărarea eficace a interesului minorului.

Pe de altă parte, posibilitatea larg recunoscută procurorului prin art.5 lit. d , din Legea

nr.6 din 19 iunie 1952,, pentru înfiinţarea şi organizarea procuraturii’’,de a interveni în

calitatea sa de organ de supraveghere a legalităţii, în orice proces civil, constituie de

asemenea,cât priveşte ocrotirea minorului, un mijloc de o deosebită însemnătate.1În sfârşit

Codul de procedură civilă prin dispoziţiile art.322 prevede,printre cazurile de revizuire a

hotărârilor judecătoreşti la pct.6, şi pe acela în care,, incapabilii2…..nu au fost apăraţi deloc

sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere”. Coroborat cu toate celelalte

dispoziţii la care ne-am referit, este un text a cărui utilitate e manifestată.Există, prin urmare,

în legislaţia noastră actuală suficiente garanţii de ordin procesual care,după părerea noastră,

conduc fără a se primejdui în nici un fel interesul minorului, la soluţia de a se considera că

introducerea acţiunilor în faţa instanţelor judecătoreşti sau figurarea ca pârât în asemenea

acţiuni sunt acte ce nu depăşesc dreptul de a administra şi ca atare, acte ce nu reclamă

încuviinţarea prealabilă a aautorităţii tutelare. De altfel o încuviinţare prealabilă pentru

introducerea acţiunii în justiţie nu ar avea nici o eficacitate cât priveşte ocrotirea minorului

dacă nu ar funcţiona celelalte mijloace procesuale pe care le-am amintit mai sus şi care, în

1 Această posibilitate a fost consacrată şi prin dispoziţiile art.45 C.proc. civ., în redactarea dată prin Decretul nr.38/1959.2 Exprimarea ,,incapabili’’nu mai corespunde tehnologiei stabilite prin Decretul nr.31/1954. E vorba, după cum se ştie, despre cei lipsiţi de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă.

Pagina 28 din 48


cursul desfăşurării procesului iar nu la pornirea lui, asigură o reală apărare a interesului

minorului.1

Darea în locaţiune a unui imobil pe termen mai lung de 3 ani

Darea în locaţiune de către părinte, pe mai mult de 3 ani, a unui bun imobil al

minorului ne apare ca un act ce ,,depăşeşte dreptul de administrare .” Desigur că pentru darea

în locaţiune a unui bun mobil sau pentru darea în locaţiune a unui bun mobil pe o durată până

la 3 ani nu poate fi nici o îndoială.De aceea, nici nu ne-am ocupat în mod special de

asemenea locaţiune.Suntem în prezenţa unor acte de administraţie.2 Dacă însă,închirierea

unui bun imobil se face pe mai mult de 3 ani, în acest caz este vorba despre un act de

dispoziţie. E ceea ce rezultă şi din prevederile art.711, pct.9 Cod procedură civilă,care supun

astfel de închirieri la formalitatea transcrierii.3

De asemenea s-a considerat că depăşesc limitele dreptului de administrare şi pot fi

făcute în mod valabil de către părinte numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare următoarele

acte: acceptarea unei moşteniri, întrebuinţarea sumelor de bani aparţinând minorului,

împrumutul contractat în numele minorului.

Acceptarea unei moşteniri

Ocupându-se de dreptul minorului cu capacitatea de exerciţiu restrânsă de a săvârşi

singur actele reprezentând acceptarea unei moşteniri, prof.Dr. Traian R. Ionaşcu scrie:,, În

cadrul noţiunii de administrare a patrimoniului (minorului), s-ar putea susţine că întrucât

potrivit dispoziţiilor art.19 al Decretului nr.32/1954 acceptarea moştenirii cuvenite unui

minor, indiferent de vârstă,va fi socotită întotdeauna ca făcută sub beneficiu de inventar iar

conform art.3 din Decretul nr. 40 din 22 ianuarie 1953 privitor la procedura succesorală

notarială, notarul procedează la cererea oricărui interesat,sau chiar din oficiu, la întocmirea

inventarului succesiunii – minorul cu capacitate restrânsă ar putea, personal şi fără nici o

încuviinţare,face valabil acceptarea expresă a moştenirii la care este chemat.Căci, printr-o

asemenea acceptare el nu şi-ar diminua patrimoniul său,deoarece, fiind socotită imperativ ca

făcută sub beneficiu de inventar, iar inventarul întocmit împiedicând confuziunea , şi în fapt

între bunurile succesorale şi cele proprii ale minorului ; el nu va fi obligat să plătească

sarcinile şi datoriile moştenirii decât în limitele valorii bunurilor moştenite. Acelaşi minor

însă nu ar putea fără prealabila încuviinţare acceptă tacit moştenirea pentru care nu s-a

întocmit încă inventar,în cadrul procedurii succesorale; aceasta, întrucât ar exista riscul ca,

1 A se vedea şi prof. Dr,.Traian Ionaşcu, Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea, sub aspect patrimonial a lipsei şi a restrângerii acestei capacităţi.2 A se vedea şi prof. Dr. Traian Ionaşcu op. cit. nr.53 Ibidem nr.5

Pagina 29 din 48


din pricina confuziei ce s-ar putea ivi în fapt între bunurile sale şi cele succesorale, el să se

vadă obligat la plata pasivului succesoral peste limitele valorii exacte a activului ei. Dar,

chiar acceptarea expresă, sub beneficiu de inventar, a moştenirii – obligând pe moştenitorul

acceptant la raportul donaţiilor ce a primit de la defunct – nu s-ar putea face de minor fără

încuviinţare, deoarece este posibil ca, dacă donaţiile depăşesc valoarea părţii din succesiunea

la care e chemat, minorul să aibă interes de a nu fi obligat să raporteze aceste donaţii, şi deci,

să renunţe la moştenire; renunţare pe care ,, însă, nu o va putea face decât cu încuviinţarea

prealabilă a părţilor sau tutorelui , precum şi cu aceea a autorităţii tutelare.”Concluzia

este: ,,Aşadar, întrucât acceptarea moştenirii, în atare ipoteză, ar fi potrivnică intereselor

minorului, iată pentru ce această acceptare nu poate fi făcută de cel cu capacitatea

restrânsă,fără încuviinţare.

Am reprodus întreg raţionamentul pentru rigoarea cu care ni se pare că este condus.

Ceea ce arată pentru minorul cu capacitatea de exerciţiu restrânsă e valabil şi pentru minorul

lipsit de capacitatea de exerciţiu, minor pentru care moştenirea este acceptată de către părinte.

Acceptarea unei moşteniri nu s-ar putea face decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Este

un act care ,, depăşeşte dreptul de a administra’’.

Întrebuinţarea sumelor de bani aparţinând minorului

Întrebuinţarea sumelor de bani aparţinând minorului ni se pare că trebuie să fie privită

ca un act dintre acelea ,,care depăşesc dreptul de a administra. “Este vorba, într-adevăr,despre

bunuri care,printr-o greşită întrebuinţare,s-ar putea pierde. Interesul minorului este

ameninţat. E, prin urmare, nevoie de aceea măsură specială de ocrotire pe care o reprezintă

încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.Socotim că dispoziţiile art.130 din Codul

familiei nu pot fi invocate în sprijinul unei concluzii diferite.Într-adevăr acest text ocupându-

se de vânzarea bunurilor minorului, prevede că autoritatea tutelară poate indica tutorelui

(părintelui) modul în care să întrebuinţeze sumele de bani obţinute.Este vorba despre o

facultate recunoscută autorităţii tutelare. Aceasta o poate folosi sau nu. Dar în cazul în care

autoritatea tutelară nu ar uza de această facultate şi nu ar da indicaţii în privinţa modului de

întrebuinţare a sumelor de bani obţinute prin vânzare,nu înseamnă că părintele ar putea

proceda, singur la întrebuinţarea sumelor. O atare concluzie este, ni se pare, exclusă faţă de

dispoziţiile art.131 alin.1 care impun tutorelui (părintelui) obligaţia de a depune la o casă de

păstrare de stat sumele de bani ce întrec nevoile întreţinerii minorului şi ale administrării

bunurilor sale.Iar sumele de bani astfel depuse nu vor putea fi ridicate decât cu încuvinţarea

autorităţii tutelare.Aceasta este, după părerea noastră,pentru întrebuinţarea sumelor de bani

Pagina 30 din 48


aparţinând minorului, interpretarea ce trebuie dată dispoziţiilor Codului familiei, interpretare,

în concordanţă cu preocuparea de ocrotire a interesului minorului.

Socotim că soluţia la care ne-am oprit este confirmată şi de noua reglementare

privitoare la depunerile făcute pe numele minorului la C.E.C.,reglementare intervenită prin

Decretul nr.371 din 19 august 1958,, privind organizarea şi funcţionarea C.E.C.” şi prin

statutul C.E.C. ce face parte integrantă din acest decret.Într-adevăr, potrivit art.18 din

statut :,,Sumele depuse de părinţi sau de tutori pe numele minorilor se restituie de către

C.E.C. a României, astfel:

- până când minorul împlineşte vârsta de 14 ani, părintelui sau tutorelui;

- după ce a împlinit vârsta de 14ani, minorul însuşi cu acordul părintelui sau al

tutorelui (alin.1).Sumele depuse de alte persoane pe numele minorului pot fi ridicate de

părintele sau tutorele acestuia, în măsură în care restituirea nu este împiedicată de o eventuală

condiţie stabilită de depunător la efectuarea depunerii (alin.2). Minorul care a împlinit vârsta

de 14 ani şi care a făcut depuneri pe numele său, poate retrage personal orice sumă,dacă se

întreţine el însuşi.Textul reprodus mai sus se deosebeşte de art.19 din Decretul nr.387 din 7

octombrie 1949 ,,pentru organizarea, funcţionarea şi administrarea Casei de Economii şi

Consemnaţiuni ”( decret abrogat prin decretul nr.371/1958). În conformitate cu art.19 din

Decretul nr.387/1949 pentru a se dispune de depunerile făcute pe numele minorului, pe

librete de economii, nu se cerea ,,prezentarea autorizaţiilor speciale din partea organelor de

tutelă.”Rezultă deci că prin nemenţinerea ultimului alineat al art.19 din Decretul nr.387/1949

în situaţiile prevăzute de art.18 alin.1 lit.a şi b şi alin.2 (din Decretul nr.371/1958)

încuvinţarea autorităţii tutelare va fi necesară. Cât priveşte situaţia prevăzută în ultimul

alineat al art.18, minorul va putea retrage personal sumele depuse, în condiţiile prevăzute de

text, fără a fi necesară încuvinţarea autorităţii tutelare (tocmai fiindcă se face vorbire despre o

retragere săvârşită personal), de data aceasta, aflându-se în prezenţa unei dispoziţii

derogatorii instituită de lege, pentru a încuraja depunerile la C.E.C.

Împrumutul contractat în numele minorului

Printre actele ,,care depăşesc dreptul de a administra “trebuie socotit,credem şi

împrumutul contractat în numele minorului. E vorba într-adevăr, despre un act care poate

avea repercursiuni prejudiciabile asupra patrimoniului minorului. Interesul minorului poate fi

primejduit prin contractarea de împrumuturi.E, deci, nevoie de intervenţia autorităţii tutelare

care, pe calea încuviinţării prealabile, să fie în măsură a-şi exercita atribuţiile de ocrotire a

Pagina 31 din 48


interesului minorului.1 O îndoială s-ar putea naşte, totuşi, faţă de redactarea art.129, alin.2

din Codul familiei, care prevede necesitatea prealabilei încuviinţări a autorităţii tutelare,

printre alte cazuri, şi în cazul în care este vorba despre ,,înstrăinarea ori gajarea bunurilor

minorului”. De aici, printr-un argument prea contrario, s-ar putea trage concluzia că

împrumuturile negarantate cu gaj nu ar fi acte pentru care părintele trebuie să ceară

încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. După părerea noastră însă, o atare interpretare

nu ar ţine seama în măsură îndestulătoare de interesul minorului.

Prin urmare, singura soluţie conformă cu interesul minorului, rămâne, credem,aceea

de a considera împrumutul contractat în numele minorului ca un act care depăşeşte dreptul de

a administra şi deci, supus prealabilei încuviinţări a autorităţii tutelare2.

În sistemul Codului familiei, părintelui îi este interzisă încheierea anumitor acte

juridice, şi anume: actele de natură să pericliteze interesele minorului, precum şi actele

considerate de lege deosebit de păgubitoare, sau de grave pentru minor. Astfel, potrivit

art.128 C. fam. nu pot fi încheiate acte juridice valabile între părinţi,rude în linie dreaptă ori

fraţii şi surorile părinţilor, pe de o parte, şi minor pe de altă parte. Tot aşa din economia

art.129 alin.1 C. fam. coroborat cu art.105 alin.3 C. fam. rezultă că părintele nu poate în

numele minorului săvârşi anumite acte juridice, ca şi săvârşirea unor asemenea , să facă

donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia.

Nerespectarea de părinte a interdicţiei de a săvârşi asemenea acte fără încuviinţarea

prealabilă a autorităţii tutelare (atunci când legea condiţionează posibilitatea săvârşirii lor de

o astfel de încuvinţare ) este sancţionată după cum rezultă din art.129 alin.3, C.fam. cu

anulabilitatea acelor acte.Este vorba deci de o nulitate relativă ce are ca finalitate protejarea

intereselor minorului. Tocmai de aceea ea va putea fi invocată de către minor după împlinirea

vârstei de 18 ani, precum şi de autoritatea tutelară şi procuror până când minorul împlineşte

vârsta de 18 ani.

b) În cazul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, îndatorirea părintelui referitoare

la administrarea bunurilor acestuia prezintă unele aspecte deosebite. Potrivit art.133 alin.1

din C. fam., minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea

1 A se vedea şi prof. Dr.Traian R. Ionaşcu, Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea sub aspect patrimonial a lipsei şi a restrângerii acestei capacităţi în lumina recentei legislaţii a R.P.R. în ,, Studii şi Cercetări Juridice”,1956 An I nr.132 Soluţia la care ne-am oprit este expres consacrată în dispoziţiile art.89 din Codul Familiei al R.P.Bulgaria (publicat în M.O. nr. 182 din 9 august 1949 şi nr.193 din 22 august 1949 şi intrat în vigoare la o lună după publicarea sa ) :Înstrăinarea bunurilor mobile şi imobile, cu excepţia fructelor şi bunurilor ce sunt supuse stricăciunii, grevarea acestor bunuri cu sarcini şi, în general, săvârşirea unor acte ce ies din limitele unei administrări obişnuite privind copiii minori se admite numai în caz de nevoie sau în caz de folos vădit al lor, cu aprobarea tribunalului popular.

Pagina 32 din 48


prealabilă a tutorelui , iar în cazurile prevăzute de art.132şi 152 lit. c cu încuviinţarea

prealabilă a curatorului. Prin alin.2 al art.133 C. fam. se stabileşte că în cazul în care minorul

încheie acte din categoria acelora pe care tutorele nu le poate săvârşi decât cu încuviinţarea

autorittăţii tutelare, va fi necesară şi prealabila încuviinţare a acestuia. În fine, alin.3 al

aceluiaşi text dispune că minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţare donaţii şi nici să

garanteze obligaţia altuia. Actele săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor art. 133 alin.1,2 şi 3

sunt anulabile.Secţia civilă a Tribunalului Suprem a decis într-o speţă că, deşi un asemenea

minor are capacitate de exerciţiu restrânsă, pe baza căruia îşi exercită singur drepturile şi îşi

îndeplineşte obligaţiile numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţiilor sau totorelui ; el poate

totuşi să facă singur , fără această încuviinţare, acte de conservare precum şi acte de

administrare patrimonială, dar numai în măsura în care acestea nu-i produc o leziune.

Art.141 alin.2 din C. fam. instituie răspunderea tutorelui pentru paguba pricinuită

minorului prin culpa sa cu ocazia administrării bunurilor acestuia. Acest principiu este

aplicabil şi în raporturile dintre minor şi părinte.Răspunderea părintelui decurge deci din

lege, este delictuală şi, ca urmare, îi sunt aplicabile regulile specifice răspunderii delictuale.

În afara îndatoririi de administrare, părintele mai are şi alte îndatoriri, referitoare la

bunurile copilului minor, dintre care menţionăm :

- întocmirea inventarului, în cazul în care copilul are şi alte bunuri decât cele de uz

personal;

- să ceară autorităţii tutelare stabilirea sumei necesare anual pentru întreţinerea

minorului şi pentru administrarea bunurilor lui (art.106 şi 127 C. fam.);

- să depună unele dintre sumele de bani ale minorului, precum şi hârtiile de valoare

aparţinând acestuia la o casă de păstrare de stat; totodată să prezinte dări de seamă anuale şi o

dare de seamă generală la încetarea ocrotirii părinteşti.

Toate aceste obligaţii revin şi tutorelui; ele nu prezintă aspecte specifice cu referire la

părinte ; de aceea analiza lor este mai potrivit să se facă în capitolul despre ocrotirea

minorului prin tutelă, sens în care, pentru amănunte trimitem la acest capitol.

Secţiunea 3 : Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a-l reprezenta pe minor în actele

civile sau de a-i încuviinţa actele juridice 1

1 Cod fam. art.128 art.105 alin.3

Pagina 33 din 48


Până la împlinirea vârstei de 14 ani, minorul fiind lipsit de capacitate de exerciţiu, va

fi reprezentat în actele civile de părinţii săi.

După împlinirea vârstei de 14 ani şi până la dobândirea capacităţii depline de

exerciţiu el îşi exercită singur drepturile şi obligaţiile, însă cu încuviinţarea prealabilă a

părinţilor.1

În cazul în care apar interese contradictorii între părinţi şi copilul minor, la fel ca în

cazul contrarietăţii de interese între tutore şi minorul aflat sub tutelă,autoritatea tutelară va

numi un curator care să-l reprezinte sau, după caz să îl asiste pe minor în actele sale juridice.2

Referitor la exercitarea drepturilor procesuale ale minorului cu capacitate restrânsă de

exerciíu, practica judiciară a stabilit că minorul trebuie să figureze personal la judecarea

cauzelor civile, părinţii sau tutorele asistându-l pe parcursul procesului, nefiind suficientă

doar încuviinţarea prealabilă a acestora.

Dreptul de reprezentare sau încuviinţarea actelor copilului minor se exercită de ambii

părinţi dacă aceştia sunt în viaţă şi în deplinătatea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti.

Soluţionarea neînţelegerilor dintre părinţi este de competenţa autorităţii tutelare.Faţă

de decizia favorabilă a autorităţii tutelare , participarea părintelui care s-a împotrivit

încheierii actului respectiv este inutilă.

Actele juridice încheiate de minor cu încălcarea dispoziţiilor legale privind

reprezentarea prealabilă a părinţilor sunt sancţionate cu nulitatea relativă.

Capitolul 4

Răspunderea pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a ocrotirii

părinteşti

Secţiunea 1: Aspecte generale.

Sancţiunile care potrivit legii, se pot aplica pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea

necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti se clasifică, fie după ramura de drept căreia îi

aparţin : sancţiuni de drept penal, sancţiuni de drept administrativ, sancţiuni de drept civil,

sancţiuni de dreptul familiei, fie după cum ele intervin pentru îndeplinirea îndatoririlor

privitoare la persoana copilului sau privitoare la bunurile sale.

1 Ibidem art.129 alin.1 art.105, alin.32 Ibidem art.105 alin.2

Pagina 34 din 48


Secţiunea 2 : Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti privitoare la

persoana copilului

2.1. Sancţiuni de dreptul familiei

2.1.1. Decăderea din drepturile părinteşti

Decăderea este sancţiunea care se aplică în situaţiile în care sănătatea sau dezvoltarea

fizică a copilului este primejduită prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în

îndeplinirea îndatoririlor [ art.109 alin (1) C.fam].Decăderea din drepturile părinteşti se

pronunţă de către instanţa de judecată la cererea autorităţii tutelare.Citarea părţilor precum şi

a autorităţilor tutelare este obligatorie.[art.109 alin.2 C. fam]. Decăderea din drepturile

părinteşti poate fi pronunţată doar împotriva unuia dintre părinţi, situaţie în care drepturile şi

îndatoririle părinteşti se vor exercita de cealaltă parte (părinte) în conformitate cu dispoziţiile

art.98 alin.(2) C. fam.

Sunt însă situaţii în care sănătatea , integritatea fizică şi morală a copilului este

periclitată ca urmare a comportamentului abuziv sau neglijenţei ambilor părinţi. În astfel de

cazuri instanţa poare dispune decăderea din drepturile părinteşti a ambilor părinţi.

Ca mijloc de protecţie a drepturilor copilului instanţa poate institui tutela (art.113

C.fam) sau poate încredinţa copilul unei familii sau persoane [art.8 alin.1 din O.U.G.

nr.26/1997] .

Această măsură urmăreşte în primul rând ocrotirea acelor minori a căror creştere şi

educare are de suferit datorită neglijenţei şi lipsei de interes a părinţilor, dar în acelaşi timp ea

are caracterul unei sancţiuni pentru culpa părinţilor în îndeplinirea necorespunzătoare a

îndatoririlor părinteşti.

Instanţele de judecată sunt competente să dispună minorilor unor rude, sau altor

persoane în cazul desfacerii căsătoriei, în cazul decăderii din drepturile părinteşti şi în cazul

în care filiaţia din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii părinţi, iar aceştia nu sunt în

măsură a asigura creşterea şi educarea copilului minor.1

Comisia pentru protecţia copilului poate să ia această măsură în cazurile prezentate de

Ordonanţa de Urgenţă nr.26/1997, atunci când sănătatea , dezvoltarea fizică, morală sau

intelectuală a copilului sunt primejduite în familie.

Ordonanţa de Urgenţă nr.26/1997 mai arată că serviciul public special pentru

protecţia copilului va sesiza Comisia pentru protecţia copilului în vederea încredinţării

1 E. Florian, op.cit.p.387

Pagina 35 din 48


copilului sau menţinerii plasamentului în regim de urgenţă.Această comisie urmând să

sesizeze instanţa de judecată pentru decăderea părinţilor sau a unuia din aceştia din drepturile

părinteşti.

Prin urmare Ordonanţa de Urgenţă nr.26/1997 aduce modificări în privinţa decăderii

din drepturile părinteşti :

- în privinţa motivelor sau a cauzelor de decădere;

- se instituie imediat şi prealabil decăderii din drepturile părinteşti, plasamentului în

regim de urgenţă;

- decăderea din drepturile părinteşti o cere Comisia pentru protecţia copilului;

- pe perioada plasamentului în regim de urgenţă şi a încredinţării copilului se

suspendă exerciţiul drepturilor pe care le au părinţii faţă de copil (art.14 alin. 4).

Copilul,chiar dacă a împlinit vârsta de 10 ani, nu trebuie ascultat deoarece, pe de o

parte, legea nu prevede ascultarea sa, ceea ce a prevăzut expres ori de câte ori s-a voit

aceasta, şi, pe de altă parte, faptele grave comise de părinţi împotriva copilului nu pot fi

absolvite de acesta din urmă prin eventuala sa declaraţie că se opune la decăderea părinţilor

din drepturile părinteşti.

Efectul principal al decăderii constă în pierderea de către părintele respectiv a

drepturilor părinteşti cu privire la persoana şi bunurile minorului, precum şi a îndatoririlor

părinteşti, cu excepţia îndatoririi de a da întreţinere copilului (art.110 C.fam.)

Autoritatea tutelară poate da încuvinţare părintelui decăzut din drepturile părinteşti de

a avea legături personale, dacă prin asemenea legături, creşterea, educarea,învăţătura sau

pregătirea profesională a copilului nu ar fi în primejdie.

Decăderea din drepturile părinteşti atrage şi unele efecte secundare prevăzute de

Codul familiei :

- incapacitatea de a fi tutore (art.117 lit.b);

- incapacitatea de a adopta ;

- incapacitatea de a consimţi la adopţia copilului său firesc.

În cazul în care au încetat împrejurările care au dus la decădere şi nu mai există nici o

primejdie pentru minor, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare sau a părintelui

interesat, însă în acest ultim caz cu avizul autorităţii tutelare poate reda părintelui decăzut

exerciţiul drepturilor părinteşti (art.112 C. fam.)1 .

1 Părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti înainte de punerea în aplicare a Codului Fam.pot fi repuşi în exerciţiul acestor drepturi, potrivit dispoziţiilor Codului Familiei.

Pagina 36 din 48


2.1.2. Declararea judecătorească a abandonului de copii

Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti presupune o relaţie continuă,

prezenţa constantă a părinţilor lângă copii.Ocrotirea şi grija ca elemente esenţiale ale

dreptului şi obligaţiei părinţilor de a creşte copilul,chiar dacă ia forme diferite în funcţie de

trebuinţele şi nevoile de dezvoltare ale copilului trebuie să se exercite permanent.

De altfel, principiul fundamental de la care se porneşte în reglementarea ansamblului

de instituţii socio-juridice referitoare la protecţia drepturilor copilului este acela conform

căruia copilul nu poate fi lipsit în nici un moment de ocrotire ( art.115 C.fam.).

Abandonul de copii sancţionează tocmai încetarea imputabilă a oricăror legături între

părinţi şi copii, legături care să dovedească existenţa unor raporturi părinteşti normale

[art.1alin.2 din Legea nr.47/1993] cu privire la declararea judecătorească a abandonului de

copii.Abandonul sancţionează dezinteresul vădit, pe o perioadă mai mare de 6 luni,al

părinţilor faţă de copilul aflat în grija unei instituţii de ocrotire socială sau medicală de stat, a

unei instituţii private de ocrotire legal constituită sau încredinţat în condiţiile legii unei

persoane fizice [art.1 alin.(1) din Legea nr.47/1993] . Dezinteresul manifestat faţă de

copil poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.Abandonul nu va fi declarat dacă,înăuntrul

perioadei de 6 luni ori în timpul judecării procesului, o rudă până la gradul IV inclusiv cere

să i se încredinţeze copilul spre creştere şi educare, iar cererea este apreciată ca fiind în

interesul copilului.În astfel de situaţii, copilul care a împlinit 10 ani va fi ascultat în instanţă

(art.3 din Legea nr.47/1993).

Cererea pentru declararea abandonului este făcută de conducerea instituţiei unde se

află copilul părăsit ori de către procuror,în termen de 3 luni de la data împlinirii termenului

de 6 luni de când părinţii au încetat legăturile cu copilul. Competenţa soluţionării cererilor de

declarare a abandonului revine tribunalului judeţean, sau după caz, al municipiului Bucureşti,

pe raza căruia se află sediul instituţiei de ocrotire ori domiciliul persoanei fizice căreia i s-a

încredinţat sarcina îngrijirii copilului. La cererea pentru declararea abandonului se va anexa

ancheta socială efectuată de autoritatea tutelară competentă. Ea trebuie să conţină date

referitoare la : condiţiile abandonării copilului, situaţia părinţilor, starea psiho-fizică a

copilului, gradul de instruire şi educare a copilului.

Autoritatea tutelară îşi va exprima, în cadrul anchetei sociale, punctul de vedere cu

privire la cererea de abandon [art.2 alin.(2) din Legea 47/1993].Participarea procurorului la

proces este obligatorie, de asemenea şi citarea părţilor, a autorităţii tutelare şi a persoanei,

Pagina 37 din 48


rudă până la gradul IV inclusiv, care a cerut să-i fie încredinţat copilul.Când1 există o astfel

de cerere , făcută chiar în cursul procesului, abandonul nu va fi declarat.

Copilul care a împlinit vărsta de 10 ani va fi ascultat în instanţă.Pentru copiii care la

data intrării în vigoare a legii s-au aflat în instituţiile de ocrotire socială sau medicale de

stat,părăsiţi de peste 6 luni, sesizarea instanţei s-a putut face imediat.

Odată cu declararea abandonului, instanţa va delega exerciţiul drepturilor părinteşti

instituţiei de ocrotire socială sau medicală de stat sau instituţiei private legal constituite sau

după caz altei persoane, în condiţiile legii.

La cererea părinţilor sau a unuia dintre ei, instanţa competentă poate decide oricând

redarea exerciţiului drepturilor părinteşti, dacă au încetat împrejurările care au condus la

declararea abandonului şi dacă redarea exerciţiului acestor drepturi este în interesul copilului.

Dacă copilul a fost adoptat în condiţiile legii instanţa nu mai poate reda exerciţiul drepturilor

părinteşti.

Abandonul ar trebui să fie o soluţie de ultimă instanţă. În cazul declarării

judecătoreşti a copilului ca fiind abandonat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă,

consimţământul părinţilor părţi la adopţie nu mai este necesar.

Abandonul ,,rezolvă “doar juridic problemele copilului, în sensul că din momentul

rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de declarare a abandonului, el poate deveni

subiectul unor măsuri de protecţie şi ocrotire cu caracter temporar (tutelă, încredinţare) sau

permanent (adopţie). Practica asistenţei sociale evidenţiază însă că de multe ori interesul

superior al copilului a fost mai bine servit prin intermediul programelor de prevenire a

abandonului şi de reintegrare a copilului în familia de origine.

Număr copii menţinuţi în familia biologică sau în familia adoptivă naţională2:

- beneficiari prevenire abandon (cazuri 18 649 100 % active la 31 martie 2001) ;

- copii reintegraţi în familia naturală 13 002 69,72% ( ianuarie-martie 2001);

-din familii substitutive–485; din centre 2 348 12,59% de plasament publice şi private

-989; din plasament în regim de urgenţă -874)

- adopţie naţională definitivă şi irevocabilă 3 299 17,69% (1999-martie 2001);

(1999-1710;2000-1291; ianuarie-martie2001-298).

2.2. Răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor (art.1000 C. civ.)

1 C.S.J. secţ.civ..dec.nr.2859/19962 Conform datelor prezente la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie

Pagina 38 din 48


2.2.1 Prevederi generale

Răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor este reglementată de

art.1000 alin.2 Cod civil, care dispune că:,,tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt

responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori, ce locuiesc cu dânşii. ”În contextul

consacrării egalităţii bărbatului şi femeii, textul citat trebuie înţeles în sensul că răspunderea

revine ambilor părinţi ai copilului, în solidar.Această soluţie este întemeiată pe dispoziţiile

art.97 alin.1 din Codul Familiei.”1

2.2.2. Fundamentul răspunderii părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor

Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori a fost instituită

ca măsură de protecţie a victimelor unui asemenea prejudiciu întrucât de cele mai multe ori

copiii nu dispun de mijloace necesare pentru a repare prejudiciul.

Principiul potrivit căruia răspunderea operează în temeiul culpei îşi găseşte o deplină

aplicare şi în cadrul acestei răspunderi.Premiza acesteia constă în prezumţia neîndeplinirii sau

îndeplinirii necorespunzătoare de către părinţi a unor îndatoriri ce le revin faţă de copii.

Prin dispoziţiile art.1000 alin.2 Cod civil, este instituită o triplă prezumţie legală,

declanşată de dovada făcută de victimă cu privire la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite şi a

raportului de cauzalitate :

- prezumţia faptei ilicite a părinţilor, constând în aceea că în exercitarea îndatoririlor

ce reveneau părinţilor faţă de copilul lor, au existat abateri de natură a angaja răspunderea

lor;

- prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti şi comiterea de

către minor a faptei prejudiciabile ;

- prezumţia culpei părinţilor, de obicei în forma neglijenţei , în îndeplinirea

necorespunzătoare a obligaţiilor ce le reveneau.

Această prezumţie constituie un avantaj pentru victimă în sensul reducerii sarcinii lor

probatorii.

În ce priveşte fundamentul acestei răspunderi, practica şi doctrina au nuanţat

principiul răspunderii pentru culpă. Astfel într-o primă opinie, se consideră că părinţii

răspund pentru lipsa de supraveghere a copilului,lipsă care a permis săvârşirea faptei

prejudiciabile.

Într-o altă opinie, părinţii răspund atât pentru lipsa de supraveghere a copilului, cât şi

pentru neîndeplinirea obligaţiei de a educa pe copil.

1 art.97 alin.1 C.Fam.:,, ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără deosebire după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiaţi.”

Pagina 39 din 48


Alţi autori consideră că părinţii răspund atât pentru lipsa de supraveghere a copilului

cât şi pentru neîndeplinirea obligaţiei de a creşte copilul aşa cum această obligaţie este

prevăzută de Codul Familiei.

Potrivit Codului Familiei (art.101 alin.2) obligaţia de a creşte copilul cuprinde un

ansamblu de îndatoriri: de educare, de învăţătură, de supraveghere, de îngrijire a sănătăţii şi

dezvoltării fizice a copilului, paza exercitată asupra copilului etc.

Această nuanţare a fost necesară pentru a se putea explica angajarea răspunderii

părinţilor şi în ipoteza când nu exercită supravegherea efectivă a minorului (deoarece acesta

se află în vizită în altă localitate ori vagabondează).Culpa părintelui în îndatorirea de creştere

se dovedeşte acoperitoare pentru asemenea ipoteze.

Dispoziţiile înscrise în art.1000 alin.2 sunt aplicabile părinţilor din căsătorie sau din

afara căsătoriei, adoptatorului cu efecte depline sau restrânse. Ele nu se aplică tutorilor,

curatorilor ori altor instituţii de ocrotire întrucât sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse

şi la alte cazuri.Aceştia vor putea eventual răspunde pentru prejudiciile cauzate de copilul

minor în condiţiile cerute pentru răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999 Cod Civil).

2.2.3. Condiţiile răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori

Pentru angajarea răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori se cer

îndeplinite o serie de condiţii generale şi speciale.

Condiţiile generale privesc existenţa şi proba faptei ilicite a minorului, a prejudiciului

suferit de victimă, şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită a minorului şi prejudiciul

produs. Nu se cere condiţia ca minorul să fie acţionat cu vinovăţie.Dacă victima doreşte să

angajeze atât răspunderea minorului cât şi răspunderea părinţilor acestuia trebuie să facă şi

dovada culpei minorului.De îndată ce aceste dovezi au fost făcute , pot fi invocate şi cele trei

prezumţii legale : existenţa faptei ilicite a părinţilor constând în neîndeplinirea

corespunzătoare a îndatoririlor părinteşti,existenţa raportului de cauzalitate dintre această

faptă şi comiterea de minor a faptei prejudiciabile şi existenţa culpei părinţilor pentru

îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti.

Totodată sunt necesare alte două condiţii speciale : copilul să fie minor şi să locuiască

la părinţii săi.

Prima condiţie, a minorităţii copilului, trebuie să existe la momentul săvârşirii

faptei.Părinţii nu răspund dacă minorul dobândeşte capacitatea de exerciţiu înainte de vârsta

de 18 ani.

Pagina 40 din 48


În ce priveşte condiţia ca minorul să locuiască la părinţii săi, trebuie să distingem mai

multe situaţii.De regulă, locuinţa minorului coincide cu domiciliul său legal. Precizăm că

potrivit art.100 alin.1 din Codul Familiei,, copilul minor locuieşte

la părinţii săi “, iar potrivit art.14 alin.1 din Decretul nr.31/1954 ,, domiciliul

minorului este la părinţíi săi sau la acela dintre părinţi la care locuieşte în mod

statornic”.Când aceste domicilii nu coincid , ca urmare a încredinţării minorului unei terţe

persoane, se va avea în vedere, locuinţa şi nu domiciliul minorului, care rămâne tot la părinţii

săi.

În general se porneşte de la premisa că ceea ce interesează este locuinţa pe care legea

o stabileşte pentru minori chiar dacă în fapt minorul nu ar avea acea locuinţă.

Dacă copilul fuge de acasă, părinţii nu pot invoca propria vină spre a se exonera de

răspundere, întrucât trebuie să depună toată diligenţa pentru readucerea minorului la locuinţa

lui, astfel că răspunderea lor va fi angajată.

Dacă minorul a părăsit locuinţa fără voia părinţilor şi în timp ce era fugit a săvârşit o

faptă cauzatoare de prejudicii, părinţii vor răspunde delictual, în temeiul culpei în

supraveghere, educarea şi creşterea minorului.

Când minorul se află temporar în vizită la rude sau la prieteni, răspunderea părinţilor

nu este înlăturată.

Dacă minorul este internat în spital şi în această perioadă comite fapte ilicite

cauzatoare de prejudicii, majoritatea doctrinei susţine culpa părinţilor, pe prezumţia creanţei

în educaţia acordată minorului, înlăturând lipsa temporară a locuinţei comune.

În situaţia în care minorul se află internat într-o şcoală de muncă şi reeducare şi fuge

de acolo,vagabondând, dacă săvârşeşte fapte ilicite, prejudiciabile, părinţii răspund pe

temeiul carenţelor în educare şi creştere a copilului.

Dacă la dată săvârşirii faptei ilicite de către minor,părinţii se aflau în executarea unei

pedepse privative de libertate ori erau arestaţi preventiv,părinţii sunt exoneraţi, întrucât se

aflau în imposibilitatea de a supraveghea minorul. Cu toate acestea unii autori reţin culpa

părinţilor întrucât nu au acordat o educaţie corespunzătoare minorului care ar fi prevenit

săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

În situaţia când părinţii nu au locuinţă comună fiind divorţaţi, despărţiţi în fapt,etc în

principiu urmează a răspunde pentru faptele minorului părintele căruia acesta a fost

încredinţat.Totuşi când minorul se află temporar la celălalt părinte şi săvârşeşte o faptă

Pagina 41 din 48


prejudiciabilă , acesta va răspunde în temeiul art.998-999 Cod Civil, împreună cu părintele

căruia i-a fost încredinţat minorul.1

2.2.4.Înlăturarea prezumţiilor legale privind răspunderea părinţilor pentru prejudiciile

cauzate de copiii lor minori

Tripla prezumţie de răspundere a părinţilor pentru faptele prejudiciabile ale copiilor

lor minori instituită de art.1000 alin.2, poate fi înlăturată în condiţiile prevăzute de art.1000

alin.5 care dispune că părinţii sunt apăraţi de răspundere,,dacă probează că n-au putut

împiedica faptul prejudiciabil.”

În consecinţă,pentru a se exonera de răspundere, părinţii trebuie să răstoarne

prezumţia de culpă în supraveghere, educare şi creştere.

Obiectul probei trebuie să fie acela că părinţii şi-au îndeplinit ireproşabil îndatoririle

ce le reveneau şi că nu se poate reţine o conexiune cauzală între modul cum şi-au îndeplinit

îndatoririle părinteşti şi fapta prejudiciabilă comisă de minor.Eventual părinţii pot proba

existenţa unui fapt exterior copilului, pentru care nu sunt ţinuţi a răspunde, care a determinat

cauza săvârşirii faptei prejudiciabile (caz de forţă majoră, caz fortuit, fapta unui terţ ) sau

lipsa de discernământ a minorului.

2.2.5. Efectele răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii minori

Părinţii răspund integral pentru fapta copiilor minori. Dacă minorul a împlinit 14 ani

victima se poate îndrepta fie împotriva minorului fie împotriva părintelui, fie împotriva

ambilor, care vor răspunde solidar.

Părintele care a reparat prejudiciul cauzat de minor are acţiune în regres împotriva

acestuia pentru recuperarea a ceea ce a plătit pentru el.

2.3.Răspunderea contravenţională 2

Unele fapte constituie contravenţii,fiind sancţionate ca atare.Astfel, potrivit Legii

nr.61 din 27 septembrie 1991 modificată şi apoi republicată,3 pentru sancţionarea faptelor de

încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, următoarele fapte

care interesează ocrotirea părintească sunt considerate contravenţii :

1 C.Stătescu, C.Bârsan,op.cit.p.2102 A.Bacaci,C.Hageanu,V.Dumitrache,op.cit.p.3033 Legea nr.61/91 a fost modificată prin Ordonanţa nr.55 din 19august 1994,,publicată în M.Of.nr.242 din 29august1994.Legea 61/1991 a fost republicată în temeiul art.11 din Legea nr.132 din 28octombrie 1996, publicată în M.Of.nr.271 din 31octombrie1996,dându-se textelor o nouă numerotare.

Pagina 42 din 48


- constituirea unui grup format din trei sau mai multe persoane, în scopul săvârşirii de

acţiuni ilicite, contrare ordinii şi liniştii publice şi a normelor de convieţuire socială precum

şi actele de încurajare sau sprijinire a acestor grupări ;

- alungarea din locuinţa comună a soţului sau soţiei, a copiilor, precum şi a oricăror

alte persoane aflate în întreţinere ;

- apelarea în mod repetat, la mila publicului, de către o persoană aptă de muncă,

precum şi determinarea unei persoane la săvârşirea unei astfel de fapte ,

- manifestarea unei atitudini de dezinteres în luarea măsurilor necesare de către părinţi

sau persoanele cărora li s-au încredinţat spre creştere şi educare un minor până la 16 ani ori

sub îngrijire un alienat sau debil mintal pus sub interdicţie,pentru a-l împiedica de la fapte de

vagabondaj, cerşetorie sau prostituţie;

- darea de băuturi alcoolice spre consum, într-un local sau în alt loc public, de către o

persoană unui minor;

- îndemnul sub orice formă al minorului la săvărşirea de contravenţii.

Aceste contravenţii pot fi săvârşite de părinţi sau de copiii lor minori şi au o influenţă

negativă asupra ocrotirii părinteşti. Ele sunt sancţionate cu închisoare contravenţională sau

amendă.

Conform legii închisoarea contravenţională se poate aplica minorilor numai dacă au

împlinit vârsta de 16 ani, în acest caz limitele prevăzute de lege se reduc la jumătate (art.4

alin.1 din Legea 61/1991).1

În cazul minorilor care nu au împlinit 16 ani se aplică dispoziţiile Ordonanţei de

Urgenţă nr.26/1997 privind protecţia minorului aflat în dificultate.

Contravenientului minor trebuie să i se asigure asistenţă juridică în condiţiile legii,iar

participarea procurorului la judecarea cazurilor în care sancţiunea amenzii este apreciată de

agentul constatator ca neîndestulătoare este obligatorie.Instanţa va dispune citarea părţilor

sau a reprezentantului legal al minorului.

2.4.Răspunderea penală

Legea penală incriminează ca infracţiuni neîndeplinirea obligaţiilor sau abuzul în

exercitarea drepturilor părinteşti.Între faptele care aduc atingere gravă drepturilor copiilor la

protecţie şi ocrotire speciale,incriminate ca infracţiuni, se numără : abandonul de familie

1 Pentru revocarea măsurii de executare prin muncă în cazul sancţiunilor contravenţionale (situaţiile la care poate interveni, procedura de urmat)vezi jud.Suceava,sent.civ.nr.2543 din 10 iunie 1982, cu notele V.Timofte şi N.Pleşan, în R.R.D,nr.10,1983,p.59-63.

Pagina 43 din 48


(art.305 C.pen.); rele tratamente aplicate minorului (art.306C.pen.); nerespectarea măsurilor

privind încredinţarea minorului(art.307 C.pen.); punerea în primejdie a unei persoane în

neputinţă de a se îngriji (art.314 C.pen.); interzicerea drepturilor părinteşti în cazul săvârşirii

de infracţiuni (art.364-65).

Convenţia cu privire la drepturile copilului

Art.9,,(1) Statele părţi vor lua toate măsurile legislative,administrative, sociale şi

educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violenţă,

vătămare sau de abuz fizic sau mental, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de

exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre

ei, a reprezentantului sau reprezentanţilor legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost

încredinţat.”

(2),,Aceste măsuri de protecţie vor cuprinde proceduri eficiente pentru stabilirea unor

programe sociale care să asigure sprijinul necesar copilului şi celor cărora le-a fost

încredinţat, precum şi pentru instituirea altor forme de prevenire şi pentru identificarea,

denunţarea, acţionarea în instanţă, anchetarea, tratarea şi urmărirea cazurilor de rele

tratamente aplicate copilului, descrise mai sus, şi dacă este necesar, a procedurilor de

implicare judiciară .”

2.4.1.Interzicerea drepturilor părinteşti în cazul săvârşirii de infracţiuni

Printre pedepsele complementare prevăzute de Codul Penal se află şi interzicerea

drepturilor părinteşti.Astfel pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, deci şi a

drepturilor părinteşti, se aplică facultativ atunci când pedeapsa stabilită este închisoarea de

cel puţin doi ani şi instanţa constată că faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările

cauzei şi persoana infractorului; această pedeapsă este necesară, şi obligatoriu când legea

prevede expres această pedeapsă.

Instanţa poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi în cazul

săvârşirii infracţiunilor de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art.360 C.penal,

prevede obligativitatea aplicării acestei pedepse în cazul infracţiunii de proxenetism,

prevăzută de art.329 Cod Penal.

Interzicerea drepturilor părinteşti ca pedeapsă complementară începe după executarea

pedepsei principale a închisorii sau după ce această pedeapsă se consideră executată prin

graţiere sau prescripţia executării.Ea este temporară, durata trebuind să fie indicată în

cuprinsul hotărârii judecătoreşti de cumulare.

Pagina 44 din 48


Spre deosebire de pedepsele complementare art.71 Cod penal prevede interzicerea

drepturilor prevăzute de art.64 Cod penal, printre care sunt şi drepturile părinteşti,ca

pedeapsă accesorie.Aceasta operează de drept pe toată durata pedepsei cu închisoarea,

indiferent de cuantumul acesteia şi gravitatea faptei comise.

Aplicarea acestei pedepse accesorii – interzicerea drepturilor părinteşti şi a drepturilor

de a fi tutore sau curator,este lăsată la latitudinea instanţei de judecată în cazul în care se

dispune executarea pedepsei închisorii la locul de muncă.

2.4.2. Abandonul de familie

Potrivit art.305 C.penal, această infracţiune 1 constând în săvârşirea de către o

persoană care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia

din următoarele fapte :

- a) părăsirea , alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-i la suferinţe fizice şi

morale.

- b) neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege.

- c) neplata cu rea-credinţă, timp de 2 luni, a pensiei de întreţinere stabilită pe cale

judecătorească.

Abandonul de familie este prvăzut în trei forme.,, În prima sa formă [ art.305 lit.a)

C.pen.] abandonul de familie presupune sub aspectul elementului material,

părăsirea,alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere. Părăsirea constă în

abandonarea celui îndreptăţit la întreţinere [..].Alungarea constă în izgonirea celui îndreptăţit

la întreţinere [..]. În cazul lăsării fără ajutor făptuitorul are o atitudine de pasivitate , el nu

pleacă de la domiciliu şi nici nu-l îndepărtează de la domiciliu pe cel îndreptăţit la întreţinere,

ci, continuând să stea împreună, nu-i mai furnizează mijloacele necesare de trai ”1.

În cea de a doua alternativă prevăzută de art.305 lit.b) C.pen., infracţiunea de

abandon de familie se realizează prin neîndeplinirea cu rea-credinţă, a obligaţiei de

întreţinere prevăzută de lege.,, Dacă obligaţia de întreţinere există, aceasta are întotdeauna un

caracter de continuitate, adică trebuie îndeplinită în orice moment. De aici rezultă că şi

neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere va avea un caracter de continuitate , abandonul de

familie , în această formă, fiind o infracţiune continuă”2.

1 O.Loghin, T.Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură Şansa SRL Bucureşti 1999 p.5352 I.E.Munteanu, C.Cunescu, În legătură cu infracţiunea de abandon de familie săvârşită prin neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege,R.R.D., nr.1/1977,p.36-37

Pagina 45 din 48


Forma infracţiunii de abandon de familie prevăzută de art.305 lit.c) C.penal se

realizează printr-o inacţiune, respectiv prin neplata, cu rea-credinţă, timp de două luni, a

pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească.

Acţiunea penală pentru infracţiunea de abandon de familie se pune în mişcare la

plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Procedura lasă deschisă calea refacerii relaţiilor de familie. În acest sens art.305 C.Penal

prevede posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei, dacă în cursul judecăţii

inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile iar instanţa a stabilit deja vinovăţia.

De lege ferenda, apreciem că suspendarea condiţionată a executării pedepsei ar trebui

să fie de aplicabilitate mai largă.Având în vedere obiectul social juridic special al infracţiunii,

respectiv protecţia relaţiilor de familie, precum şi a obligaţiei legale de întreţinere

reglementată de art.86 C.fam., suspendarea condiţionată a executării ar da posibilitatea

inculpatului să îşi îndeplinească efectiv această obligaţie.Oricum ea nu poate fi executată

dacă persoana ispăşeşte o pedeapsă privativă de libertate.

2.4.3. Rele tratamente aplicate minorului

Între drepturile şi obligaţiile părinţilor se află şi acela de a veghea la sănătatea

copilului. Această obligaţie presupune, aşa cum observam mai sus, atât o acţiune pozitivă de

îngrijire a copilului, necesară menţinerii stării de sănătate a acestuia, cât şi una negativă, de

abţinere de la orice act care ar putea dăuna integrităţii fizice, psihice sau morale a minorului.

În scopul protecţiei drepturilor copilului la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare legiuitorul a

incriminat orice faptă a părintelui sau a oricărui alt ocrotitor legal care ar putea pune în

primejdie gravă dezvoltarea minorului.,,Faptele care constituie infracţiunea de rele

tratamente aplicate minorului au un grad de pericol social mai ridicat decât cele sancţionate

cu decăderea din drepturile părinteşti. (art.109 C.fam.)”1

Articolul 306 C.penal, defineşte infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului ca

fiind : ,,punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel a dezvoltării

fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau orice persoană căreia minorul

i-a fost încredinţat spre creştere şi educare.”

,,Caracterizând elementul material al infracţiunii, legiuitorul a folosit o expresie

cuprinzătoare, măsuri sau tratamente de orice fel pentru a include toate mijloacele sau actele

1 I.P.Filipescu op.cit.p.522

Pagina 46 din 48


care pot fi folosite împotriva minorului – loviri sau violenţe, neasigurarea hranei, a

îmbrăcăminţii, a condiţiilor corespunzătoare de locuit.”

2.4.4.Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului

Fapta părintelui de a reţine copilul minor , fără consimţământul celuilalt părinte sau al

persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, precum şi fapta persoanei căreia i

s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica

în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături permanente cu copilul minor, în

condiţiile stabilite de părţi, sau de organul competent constituie infracţiune.(art.307 C. pen.).1

În alin.1 se vorbeşte de minorul încredinţat ” potrivit legii” iar în alin.2 de minorul

încredinţat prin ,, hotărâre judecătorească.”

În aceste condiţii se pune problema dacă, potrivit art.307 alin.2 C.penal, constituie

infracţiune de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului numai fapta persoanei

căreia s-a încredinţat minorul ,,prin hotărâre judecătorească” de a împiedica în mod repetat

pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi

sau de organul competent, sau asemenea infracţiune o constituie şi fapta persoanei căreia

copilul a fost încredinţat de Comisia pentru protecţia copilului săvârşită cu îndeplinirea

restului cerinţelor legale.

Răspunsul afirmativ pare că se impune şi în consecinţă, în cazul ambelor fapte

prevăzute de art.307 alin.1 şi 2 Cod penal, soluţia urmează a fi aceeaşi fiind vorba de

nerespectarea , în condiţii specifice, a măsurii încredinţării minorului dispusă în modul

prevăzut de lege.2

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală (art.307 alin.3 C.penal).

2.4.5.Punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se apăra

Această infracţiune este prezentată de art.314 Cod penal şi constă în părăsirea,

alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod a unui copil sau a unei persoane care nu are

putinţă de a se îngriji, de către acela care o are sub pază sau îngrijire, punându-i-se în pericol

iminent viaţa, sănătatea sau integritatea corporală.

Înfracţiunea nu poate fi săvârşită decât de părinţi sau de cel care are sub pază,

îngrijire sau educare un minor, sau o persoană în neputinţă de a se îngriji.Persoana care, după

săvârşirea faptei, îşi reia de bunăvoie îndatoririle este apărată de pedeapsă.

1 O.Loghin, T.Toader, op.cit.p.5412 V.Dongoroz, S.Kahane, I.Fodor, N.Iliesca, C.Bulai, R.Stănoiu, V.Roşca,op.cit.p.583, unde pare să rezulte aceeaşi soluţie.Vezi, totuşi p.584 din aceeaşi lucrare.

Pagina 47 din 48


Acţiunea penală pentru infracţiunea de punere în primejdie a unei persoane în

neputinţă de a se îngriji se pune în mişcare din oficiu.3

Secţiunea 3 : Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la bunurile

copilului

3.1.Răspunderea civilă pentru rea administraţie (art.105,alin.ultim şi art.141 C. fam.)

În calitatea lor de administratori, părinţii răspund, ca şi tutorele pentru pagubele

pricinuite minorului prin culpa lor.În acest caz sunt aplicabile principiile răspunderii civile

delictuale reglementate de art.998 şi 999 Cod civil.

Dacă părinţii administrează împreună şi de comun acord bunurile minorului,

răspunderea lor este solidară, cum sunt obligaţiile născute dintr-un act săvârşit de mai multe

persoane art.1003 şi 1039 Cod civil.

3.2.Răspunderea penală a părinţilor pentru gestiune frauduloasă (art.214 C.pen.).

Dacă paguba este rezultatul relei-credinţe în administrarea bunurilor atunci

răsspunderea părintelui se angajează în temeiul art.214 C.pen., respectiv pentru gestiune

frauduloasă.Potrivit art.214 C.penal ,,pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credinţă cu

ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă

grija administrării sau conservării acelor bunuri, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5

ani.”

3 Ibidem p.623

Pagina 48 din 48

http://www.tocilar.ro/

analiza drepturilor si indatoririlor parintesti

Documents