Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early WarningBucuresti, sector 1Str. Alexandru Constantinescu nr. 46-48Telfax. +4.021.224.13.39www.cpc-ew.rooffice@cpc-ew.ro

Buletin de analiză privind decizia strategică în politica externă – DSPE

Nr.133, Anul V, 4 - 10 iunie 2012

Sumar

ACTUALITATE

1.Salvaţi Spania!

To the rescue of Spain!

2.Bătaie pe limba oficială în Ucraina

The fight over official language in Ukraine

3.Uciderea lui al-Libi, o nouă victorie a SUA împotriva al-Qaeda

The killing of al-Libi, a new victory for the U.S. against al-Qaeda

4.Autorităţile azere au dejucat un alt complot terorist pe teritoriul ţării

The Azeri authorities disrupted yet another terrorist plot

5.Riscul unui război civil de amploare în Siria se intensifică

Recent attacks increase the risks of large scale civil war in Syria

6.AIEA şi Iranul eşuează în găsirea unor soluţii pentru deblocarea situatiei

PARTENER

IAEA and Iran fail to find solutions to unblock the situation

7.Operaţiunea Samson – furnizarea submarinelor germane ce pot fi înarmate

nuclear către Israel şi impactul asupra securităţii internaţionale

Operation Samson – the sale to Israel of German submarines that can carry

nuclear warheads and the impact on international security

8.Destrămarea PCRM: alţi trei deputaţi părăsesc formaţiunea

The gradual dissolution of the Moldavian Communist Party: three more deputies

leave

9.Transnistria – ce stă în spatele anchetării lui Igor Smirnov şi Vladimir

Antiufeev

Transnistria – what is behind the investigation on Igor Smirnov and Vladimir

Antiufeev

10.Declaraţiile lui Nikolai Makarov provoacă tensiune la Helsinki

Tensions rise in Helsinki amid General Nikolai Makarov statements

11.Noi restricţii privind libertatea de întrunire în Rusia

New restrictions on freedom of assembly in Russia

12.Jubileul de diamant al Reginei Elisabeta a II-a

The Diamond Jubilee of Queen Elizabeth II

13.Noi efroturi pentru revigorarea aderării Turciei la UE

New efforts to reinvigorate Turkey’s EU accession

14.Rutele de aprovizionare/retragere NATO în/din Afganistan blocate de Pakistan

NATO supply/withdrawal routes in Afghanistan blocked by Pakistan

15.Atacuri cu bombă în Kandahar

Bomb attacks in Kandahar

16.Secretarul de stat american, Hillary Clinton, vizitează Georgia

U.S. Secretary of State Hillary Clinton visied Georgia

17.Kismayo asediat de trupele Kenyene

Kismayo besieged by Kenyan troops

18.Charles Taylor, fostul preşedinte liberian, a fost condamnat la 50 de ani

închisoare

Charles Taylor, former Liberian president, sentenced to 50 years in jail

PERSPECTIVE

19.Pârgiile de influenţă ruse asupra Europei, puse sub semnul întrebării

Russian levers of influence over Europe in doubt

20.Relaţia Rusia – China în ajunul unei modificări a balanţei de putere în Asia

Sino-Russian links on the eve of a major power shift in Asia

21.Un nou eşec în încercarea fostului preşedinte sârb de a forma noul guvern

New failure in former Serb president’s attempt to form the government

Titluri

Spania devine a patra ţară din zona euro care solicită un împrumut din partea UE. Este vorba despre 100 de miliarde de euro pentru salvarea sectorului bancar, care va intra sub supravegherea FMI. Germania a făcut presiuni pentru ca Spania să ceară acest ajutor, astfel încât ţara să nu fie contaminată de ieşirea Greciei din zona euro, în cazul unei victorii a stângii radicale la alegerile de la finalul săptămânii. Cu Spania asigurată astfel, ieşirea Greciei din zona euro pare tot mai aproape.

În lipsa majorităţii parlamentare pentru modificarea constituţiei, partidul prezidenţial din Ucraina adoptă, din raţiuni electorale, o lege care transformă rusa în a doua limbă oficială a ţării. Legea recunoaşte existenţa unei limbi moldoveneşti în Ucraina, pe lângă limba română, şi împarte astfel în doua minoritatea românească. Dincolo de beneficiile electorale pe care le aduce puterii, legea poate presupune ameninţări la adresa statalităţii Ucrainei, unde 37% din populaţie preferă limba rusă, predominantă pe internet şi în presa scrisă.

În ciuda unui al doilea masacru împotriva civililor în mai puţin de două săptămâni şi a celor 14.000 de morţi de la izbucnirea conflictului, regimul sirian nu se confruntă cu riscul unei intervenţii străine. Rusia prefera incertitudinea regională care menţine ridicat preţul petrolului, în timp ce Washingtonul pare să prefere erodarea regimului al-Assad, fără a interveni militar într-un an electoral. Marii câştigători sunt traficanţii de arme şi Al-Qaeda, care îşi poate extinde prezenţa în Siria.

Rusia continuă politica relaţiilor privilegiate cu cele mai puternice state din Europa, în detrimentul unităţii europene. Scăderea importurilor europene de gaze naturale, alternativa gazelor de şist şi cooperarea energetică UE cu Azerbaidjanul reduc însă din influenţa Rusiei în UE, Moscova fiind ţinută sus pe agenda europeană mai cu seama de actuala criză din Siria.

Highlights

Spain is the fourth eurozone country to request a loan from the EU – a 100bn package to rescue the banks, under IMF supervision. Germany has pressured Madrid to ask for help, so contagion from a Greek exit from the eurozone, in case of a leftist vistory in end of the week elections, would not affect Spain. Once the safeguards are in place, Greece looks increasingly likely to leave the eurozone.

Lacking a parliamentary majority to change the constitution, the presidential party in Ukraine has adopted, for electoral reasons, a law which makes Russian the second official language. The law recognises the existence of a „Moldovan” language in Ukraine, aside Romanian, thus splitting the Romanian minority in two. Beyond electoral benefits to the ruling party, the law may also pose threats to Ukrainian statehood, since 37% of the population prefers Russian, which is also dominant in internet and written press.

Despite a second massacre against civilians in less than two weeks and despite the 14,000 dead since the outbreak of conflict, there seems to be no danger of foreign intervention against the Syrian regime. Russia prefers the regional uncertainty which keeps the price of oil high, while Washington seems to favour erosion of the al-Assad regime from within, without military intervention in elections year. The winners are arms traffickers and al-Qaeda, which can extend its presence into Syria.

Russia continues a policy of privileged relations with the strongest European states, to the detriment of European unity. The decrease in natural gas imports, the alternative of shale gas and EU energy cooperation with Azerbaijan contribute, however, to reducing Russian influence in the EU. Hence, Moscow remains high on the EU agenda mainly because of the current crisis in Syria.

Analize

ACTUALITATE

1. Salvaţi Spania! To the rescue of Spain!Simona Catană

Spania a cerut oficial ajutorul Eurogrupului pentru salvarea sistemului său bancar. Suma de care are nevoie este de 100 de miliarde de euro

Eveniment:Miniştrii Economiei şi Finanţelor din cadrul G7 (Statele Unite ale Americii, Canada, Japonia, Marea Britanie, Germania, Franţa şi Italia) au avut marţi, 5 iunie, o teleconferinţă de urgenţă. Subiectul a fost criza din zona euro, cu punctele sale cele mai fierbinţi: situaţia din Grecia şi din Spania. Această convocare extraordinară a arătat temerile celor mai dezvoltate state: anume că efectele crizei din Europa să nu se extindă şi dincolo de partea continentală.Nu a fost însă nici singura provocare a săptămânii pentru miniştrii de finanţe din zona euro, şi nici cea mai importantă. Sâmbătă, 9 iunie, Spania a cerut ajutorul Eurogrup pentru a-şi recapitaliza băncile. Nevoia de lichidităţi se ridică la 100 de miliarde de euro.Spania a reuşit performanţa nefericită de a devansa Grecia ca motiv de îngrijorare. Mariano Rajoy, preşedintele guvernului spaniol, a lansat un apel către Europa pentru a ”susţine ţările în dificultate”. Acelaşi Rajoy care, la începutul lunii iunie, afişa încrederea în foţele proprii refuzând ajutorul internaţional. Însă a fost în cele din urmă nevoit să apeleze la solidaritatea partenerilor pentru a recapitaliza sistemul bancar mai mult decât fragilizat de expunerea la boom-ul imobiliar.Discuţia de peste două ore dintre cei 17 miniştri de finanţe a fost descrisă drept fiind ”încinsă”. Eurogrupul a anunţat că suma exactă acordată Spaniei va fi suficientă pentru a risipi orice dubii, însă ibericii susţin că aşteaptă mai întâi rezultatul a două audituri independente – realizate de cabinetele Oliver Wyman (american) şi Roland Berger (german).Aşa cum şi-a dorit Madridul, Eurogrupul nu a mai impus noi măsuri de austeritate în schimbul ajutorului acordat Spaniei. ”Băncilor le vor fi impuse condiţii, nu societăţii spaniole”, a declarat la finele teleconferinţei ministrul spaniol al Economiei, Luis de Guindos. Acesta a mai precizat că ajutorul va fi dirijat către

cele 30% dintre bănci care au nevoie urgentă de recapitalizare, aşa cum au fost ele identificate de către raportul FMI, publicat vineri seară.Ajutorul va fi furnizat de către Fondul European pentru Stabilitate Financiară (FESF) şi de către Mecanismul European de Stabilitate (MES). FMI, care a particiat la discuţiile cu Eurogrup, a fost invitat să supervizeze reforma în sectorul bancar.

Context şi semnificaţii:Spania, a cincea economie a Uniunii Europene şi a patra economie din zona euro devine a patra ţară din zona euro care cere asistenţa partenerilor europeni. Spania nu se bucură de încrederea investitorilor, iar mulţi analişti au declarat că se îndoiesc de capacităţile acesteia de a-şi respecta angajamentele financiare fără ajutor internaţional. La acest cocktail exploziv se adaugă şi şomajul uriaş din Spania, de peste 24%, unde mai mult de jumătate dintre tineri sunt în căutarea unui loc de muncă.Deşi a reuşit să reducă la jumătate deficitul bugetar, iar datoria ţării este de 60% din PIB, faţă de Franţa cu 80%, sau Grecia cu 145%, Spania are probleme cu sectorul său bancar. În ciuda faptului că BBVA sau Santanter, grupurile cele mai mari, au raportat profit pe primul trimestru, Bankia, a patra ca mărime, este cea care ridică cele mai multe semne de întrebare, având nevoie de o recapitalizare de peste 19 de miliarde de euro.Un raport al FMI, aşteptat spre publicare luni, 11 iunie, dar cunoscut mai devreme, a fost cel care a declanşat îngrijorările şi a condus la întrunirea de urgenţă a miniştrilor din zona euro. Raportul, realizat în urma testării rezistenţei sectorului bancar spaniol, arăta o nevoie de minimum 40 de miliarde de euro pentru recapitalizarea băncilor celor mai vulnerabile.Dezbaterile cele mai încinse se pare că au fost pe tema măsurii implicării FMI în noul plan de salvare. Spania dorea să menţină contribuţia FMI la un nivel minim, fără ca acesta să contribuie şi financiar. În cele din urmă s-a decis ca FMI să supravegheze reformele din sistemul bancar, în timp ce instituţiile europene vor controla respectarea angajamentelor economice.Bankia, rezultată în urma fuziunii din 2010 a mai multor bănci de economii, a anunţat în mai că are nevoie de recapitalizare şi a solicitat naţionalizarea parţială. Această nouă entitate bancară este extrem de expusă la împrumuturile imobiliare, acordate cu multă lejeritate în perioada de euforie a sectorului de construcţii, către clienţi a căror solvabilitate nu era pe deplin demonstrată.Spania a reuşit joi, 7 iunie, să vândă obligaţiuni de stat pentru 10 ani cu 6,044% dobândă, mai puţin decât cei 6,4% estimaţi de experţi, însă mai scumă decât cei 5,743% reuşiţi în data de 19 aprilie, la penultima emisiune de obigaţiuni. În 17

noiembrie anul trecut, Spania se împrumutase la cel mai scump cost – 6,975%, în contextul tensiunilor extreme din pieţe.Prin această nouă emitere de obligaţiuni, Spania a obţinut 2,074 miliarde de euro, datorită cererii semnificative din partea investitorilor. De asemenea, a fost un test pentru iberici pe piaţa de capital, unde tensiunea rămâne în continuare la cote înalte. Dar suma obţinută prin vânzarea obligaţiunilor este departe de a fi suficientă pentru recapitalizarea sectorului bancar.Spania refuză să se refere la acest ajutor ca la un plan de salvare de la faliment. Guvernul lui Rajoy insistă că banii sunt destinaţi sectorului bancar, nu cheltuielilor publice şi că Spaniei nu îi vor fi impuse măsuri suplimentare de austeritate. Condiţiile de acordare a acestui împrumut vor fi impuse băncilor, care vor trebui să se reformeze sub supravegherea FMI. Asta ar putea însemna vânzarea filialelor, restructurarea personalului, reducerea creditelor acordate populaţiei, sau chiar executări silite ale bunurilor clienţilor rău platnici.Dar acestea din urmă nu ar fi neapărat o soluţie, deoarece şomajul astronomic şi puterea scăzută de cumpărare ar împiedica vânzarea bunurilor imobiliare rămase în proprietatea băncilor, prin ”falimentul” persoanelor care contractaseră împrumutul.Spania a încercat până în ultimul moment să obţină finanţare directă, fără să facă apel la mecanismele FESF sau MES. De aceea Rajoy insista în ultimele zile pentru un rol mai important şi mai activ pentru Banca Central Europeană, de aceea a vorbit pentru prima dată despre eurobonduri. Însă inevitabilul s-a produs, în ciuda unei declaraţii a preşedintelui guvernului spaniol, făcută cu doar 48 de ore înainte de anunţul planului de salvare, prin care Rajoy arăta că Spania nu are nevoie de ajutor.După şedinţa Eurogrupului, guvernul spaniol a început o luptă de imagine contra cuvântului ”faliment”, pe care încearcă să îl înlocuiască în comunicarea oficială cu mult mai benignul ”ajutor financiar”, obţinut în termeni foarte favorabili.Spania a fost presată din toate direcţiile să ceară ajutorul financiar. Toţi responsabilii politici sau economici îi transmiteau acelaşi mesaj: ”Dacă Spania se simte depăşită de nevoile sale financiare, ar trebui să apeleze la mecanismele special create în acest sens”, declara Jens Weidmann, preşedintele Băncii Centrale a Germaniei.

G7, umbrit de EurogrupMediatizată în prima parte a săptămânii, întrunirea de urgenţă a G7 a fost devansată în importanţă de cea a Eurogrup, în cadrul căreia Spania a admis, în cele din urmă, că are nevoie de ajutor financiar. Teleconferinţa G7 s-a încheiat fără un comunicat comun de presă, însă ministrul japonez de Finanţe, Jun Azumi, a declarat că membrii G7 vor coopera pentru a aborda îngrijorările generate de criza europeană.

Ministrul japonez s-a arătat preocupat şi de creşterea relativă a yenului faţă de euro şi dolar, moneda niponă fiind considerată un refugiu de către investitori în faţa crizei euro şi în faţa încetinirii economiei americane. De la Bruxelles însă, Comisia Europeană a încercat să calmeze spiritele, considerând că presa a exagerat importanţa acestei întruniri virtuale dintre membrii G7 şi că, de fapt, aceasta nu reprezintă un semnal de alarmă, ci o discuţie normală în situaţia actuală de criză.Ministrul de Finanţe canadian, Jim Flaherty, a recunoscut însă că preocuparea principală este Europa. ”Vulnerabilitatea anumitor bănci europene, faptul că acestea sunt sub-capitalizate, că anumite ţări din zona euro nu au luat măsurile necesare pentru a rezolva aceste probleme” sunt chestiunile discutate în cadrul G7, după cum a rezumat ministrul canadian.Tot cu această ocazie, s-au discutat şi perspectivele pentru apropiatul summit G20, care va avea loc în perioada 18-19 iunie în Mexic, imediat după alegerile din Grecia. Un alt moment cheie pentru rezolvarea crizei din zona euro va fi summitul Consiliului European, din perioada 28-29 iunie.Ţările membre ale G7 au poziţii diferite în ceea ce priveşte modalităţile de soluţionare a crizei. În timp ce Statele Unite şi Japonia presează ţările din zona euro să găsească o soluţie, dar cu resurse proprii, Germania se opune variantelor considerate facile, precum eurobondurile şi împrumuturile directe ale BCE către băncile subcapitalizate.Pe de o parte, SUA se opun unei intervenţii a FMI pentru rezolvarea crizei euro, deoarece nu vrea să îşi asume o creştere a contribuţiei financiare în plină campanie electorală. Pe de altă parte, Japonia se teme ca fragila sa redresare economică să nu fie afectată de creşterea în valoare a yenului, ceea ce ar duce la scăderea competitivităţii exporturilor nipone.

Riscuri şi tendinţe de evoluţie:Salvarea Greciei, a Irlandei, a Portugaliei şi acum a Spaniei au costat Uniunea Europeană şi FMI 500 de miliarde de euro. Implicaţiile internaţionale ale crizei euro au fost motivul pentru care s-a întrunit de urgenţă G7 – niciuna dintre marile puteri economice nu vrea să îşi vadă economia afectată de nebuloasa europeană. Cu atât mai puţin cel mai important contributor la FMI, Statele Unite ale Americii, unde Obama se află în plină campanie electorală.Washingtonul, care se arătase îngrijorat de situaţia Spaniei, a salutat decizia acesteia de a cere ajutor financiar. ”Această cerere este importantă pentru sănătatea economică a Spaniei şi, de asemenea, reprezintă un pas concret spre uniunea financară, care este vitală pentru supravieţuirea zonei euro”, a declarat secretarul trezoreriei americane, Timothy Geithner.Însă divergenţele dintre membrii G7 arată că sunt foarte puţine şanse ca marile puteri economice să dea un răspuns coordonat crizei. Dacă ţările din afara zonei

euro fac presiuni pentru ca aceasta să îşi rezolve cât mai rapid şi singură problemele, soluţiile prezentate nu sunt acceptate de Germania. Berlinul este de acord cu o mai mare unitate fiscală, însă cere în schimb partenerilor rigoare bugetară maximă, precum şi cedarea suveranităţii fiscale.Partea pozitivă a întâlnirii G7, aşa cum a fost ea percepută de către pieţe, este că, în ciuda diferenţelor de opinii, există canale de comunicare între mai marii planetei, ceea ce arată o anumită capacitate de reacţie în faţa crizei. Riscul cel mai mare al cererii Spaniei, formulată acum, este că poate creşte probabilităţile de contagiune ale unei eventuale ieşiri a Greciei din zona euro. Or votul din 17 iune, considerat de mulţi europeni drept un referendum de facto pentru rămânerea în zona euro a Greciei, este momentul cheie pentru viitorul zonei euro.Pe de altă parte, faptul că Spania a reacţionat acum, iar europenii i-au dat un răspuns afirmativ, ar putea fi şi un semnal pozitiv pentru pieţe. Temerile legate de situaţia vulnerabilă a Spaniei existau oricum dinainte. Însă faptul că acum ibericii vor beneficia de fonduri în valoare de 100 de miliarde de euro prin care îşi vor recapitaliza băncile slăbite de boom-ul imobiliar ar putea fi o garanţie că Spania va putea rezista în faţa unei reveniri a crizei.Europenii au presat Spania să ceară ajutorul pentru băncile sale înaintea alegerilor din Grecia tocmai pentru a evita un efect domino declanşat de eventuala victorie a extremei stângi, Syriza. Este evident că Spania avea oricum nevoie de ajutor financiar. Însă dacă l-ar fi cerut după declanşarea procedurii de ieşire din zona euro a Greciei, atunci acordarea celor 100 de miliarde ar fi putut fi considerată drept un răspuns la extinderea crizei, nu la problemele concrete ale sistemului bancar iberic.Acţionând preventiv, europenii practic crează o barieră contra contagiunii. Spania va primi mai mult decât cele 40 de miliarde estimate necesare de către FMI, deci mesajul către lumea economică este că ibericii vor depăşi cu bine eventuala ieşire a Greciei din zona euro. Faptul că Germania a fost unul dintre cei mai mari factori de presiune pentru ca Spania să accepte acum ajutorul financiar poate avea şi o altă semnificaţie: Berlinul s-a pregătit deja pentru ieşirea Greciei din zona euro.Şi dacă e să luăm în calcul faptul că Germania este cel mai mare contributor la fondurile de salvare destinate ţărilor din zona euro, devine din ce în ce mai clar că economia cea mai performantă din Europa nu mai este dispusă să accepte compromisuri. Cu Spania asigurată prin acest ajutor financiar, cu Irlanda şi Portugalia livrând rapoarte financiare pozitive, destinul Greciei pare a fi deja decis.

2. Bătaie pe limba oficială în Ucraina The fight over official language in UkraineBogdan Nedea

Evenimente:Pe 5 iunie, Verhovna Rada, parlamentul Ucrainei, a adoptat în prima citire un proiect de lege controversat prin care rusa va deveni a doua limbă oficială a ţării. Proiectul legislativ a fost adoptat cu 236 de voturi din cele 450 ale parlamentului.Conform proiectului, ucraineana ar urma să rămână singura limbă oficială a ţării însă rusă ar ar putea fi folosită de acum, în mod oficial, în toate instituţiile statului. Totodată, conform proiectului de lege, în anumite cazuri, printr-o decizie a consiliilor locale, statutul de limbă regională ar putea fi oferit limbii ai cărei vorbitori constituie nu mai puţin de 10% din populaţia teritoriului dat.De asemenea, legea prevede că toate actele la nivelul autorităţilor publice şi locale vor fi traduse din ucraineană în limba rusă şi limbile regionale. Rada intenţionează să introducă un nou model de paşapoarte, în care informaţia despre posesorul acestuia va fi scrisă atât în limba ucraineană, cât şi în limba minorităţii naţionale pe care o reprezintă.Conform proiectului de lege, instituţiile de învăţământ vor fi obligate să formeze clase separate în care lecţiile se vor susţine în limba regională, iar la cererea reprezentantului minorităţii naţionale, toate testele vor fi traduse în limba regională sau a minorităţii naţionale. Decizia Parlamentului a fost întâmpinată cu proteste de către populaţie, în faţa clădirii parlamentului adunându-se în jur de 6.000 de demonstranţi.Mulţimea a fost împărţită în două: cei care susţineau legea şi cei care se opuneau adoptării ei. Forţele de ordine au părut dispuse să favorizeze mulţimea care scanda în favoarea legii, permiţându-le acestora apropierea de clădirea parlamentului, în timp ce opozanţii proiectului au fost ţinuţi de cealaltă parte a străzii.Sub imperiul acestei decizii părtinitoare au existat ciocniri între forţele de ordine şi demonstranţii anti-lege care s-au terminat doar în momentul în care poliţia a intervenit în forţă, folosind gaze lacrimogene.Acelaşi proiect legislativ a dus la o bătaie în toată regulă în Parlament, între putere şi opoziţie, pe 25 mai. Incidentul a fost declanşat de parlamentarii opoziţiei, care doreau suspendarea şedinţei în care legea trebuia să fie votată. Preşedintele parlamentului, Volodymir Litvin, a declarat că incidentul violent demonstrează că camera superioară nu mai poate lucra ca un tot unitar şi a cerut ca aceasta să fie dizolvată şi să fie organizate alegeri anticipate, idee respinsă de majoritatea membrilor parlamentului, dat fiind faptul că alegerile parlamentare au loc în octombrie.

Semnificaţii:Limba rusă este subiect sensibil în Ucraina încă de la declararea independenţei, acum mai bine de 20 de ani, problema putând fi considerată chiar mai sensibilă decât în alte ţări în care încă se vorbeşte predominant limba unui vecin puternic. Cu

toate acestea, aici nu putem vorbi despre vreo formă de dreptate istorică, bunăvoinţă faţă de un stat vecin şi nici măcar despre o încercare de apropiere de Moscova, ci despre politică internă, procentaje electorale şi alte elemente care ar ajuta regimul Ianukovici să îşi consolideze puterea în maniera în care preşedintele ucrainean îşi doreşte.Acesta este şi motivul pentru care preşedintele susţine cu ardoare această lege. Partidul său, mai exact cei doi iniţiatori ai proiectului legislativ, argumentează că legea este în conformitate cu Carta Europeană pentru Minorităţi Regionale şi Lingvistice şi că scopul acesteia este de a aduce Ucraina mai aproape de standardele europene de democraţie. De facto, legea votată la începutul lunii nu are menirea de a oferi drepturi suplimentare minorităţilor ruse din sudul şi estul Ucrainei, ci este o modalitate de introducere a bilingvismului, existând riscul ca în aceste regiuni folosirea limbii ucrainene să fie redusă drastic.Conform unor sondaje ale grupului Research & Branding şi ale Institutul Naţional de Sociologie Kiev, rusa este limba preferată de 35-37% din populaţia ţării în timp ce 45-47 de procente încă preferă ucraineana, iar 47% din populaţie consideră că minorităţii ruse ar trebui să i se acorde drepturi. În ciuda acestor cifre, limba rusă este predominantă în presa scrisă şi pe internet, în timp ce ucraineana este predominantă doar la televiziune şi radio, domenii supuse mult mai strict rigorilor legii.Tot în pofida cifrelor expuse mai sus, Ucraina este împărţită între sudul şi estul rusofon şi vestul vorbitor de ucraineană, ceea ce înseamnă că rusofonii sunt majoritari în ţară şi în special în est, unde este fortăreaţa Partidului Regiunilor. Astfel, după votarea legii rusa ar deveni limba regională a 13 dintre cele 25 de regiuni ale ţării, îndeplinind astfel cea mai veche promisiune electorală a Partidul Regiunilor la toate alegerile din ultimii zece ani.Contextul alegerilor în acest caz este subînţeles, încât această lege ar putea să îi dea partidului de guvernământ procentele de care are nevoie pentru a domina alegerile parlamentare din octombrie. De asemenea, prin aprobarea legii preşedintele Ianukovici speră să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Moscova şi nu se înşeală.După votarea legii, premierul Azarov a fost primit de către preşedintele Putin pentru a discuta situaţia importurilor energetice ale Ucrainei şi preţul acestora, un dialog evitat de Putin până acum, atât în calitate de premier, cât şi de preşedinte. Cu toate acestea, nu ne putem aştepta ca gestul legislativ de bunăvoinţă din partea Kievului să schimbe foarte mult poziţia de forţă pe care se plasează Moscova când vine vorba de preţurile la gaz.Concomitent (deşi mult mai puţin mediatizată) cu legea limbilor a fost adoptată şi legea anti-discriminare, proiect legislativ care reglementează, defineşte şi categoriseşte toate elementele care ţin de discriminarea de orice fel. Din nou, în

această lege se pune accent pe minorităţi şi pe discriminarea bazată pe naţionalitate un element îndreptat spre sporirea beneficiilor politice expuse mai sus.Există o serie de „daune colaterale” care ar putea să fie benefice minorităţilor, deşi în cazul minorităţii române, legea consacră existenţa paralelă a două limbi- română şi moldovenească. Spre exemplu, românii din regiunea Cernăuţi, care însumează acolo mai mult de 10 procente, vor putea beneficia de toate prevederile acestei legi, lucru care ar îmbunătăţi relaţiile dintre România şi Ucraina, relaţii care au fost mereu tensionate pe tema minorităţilor.Cu toate acestea, ceea ce s-a obţinut în relaţia bilaterală pe de o parte, odată cu votarea legii se pierde din cauza unui articol al legii. Proiectul de lege stabileşte că, în contextul prevederilor stipulate în Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, acesta va fi aplicat pentru 18 limbi, şi anume: rusă, belarusa, bulgara, armeana, găgăuza, idiş, tătara, moldovenească, germana, poloneza, neogreaca, rroma, româna, slovaca, maghiara, ruteana, caraima şi crâmceaca.Astfel, pe teritoriul Ucrainei, limbile „moldovenească” şi română vor fi considerate două limbi diferite, element care vine să confirme poziţia Moscovei privind naţionalismul Republicii Moldova şi sentimentele antiromâneşti atât ale stângii de la Chişinău, cât şi ale Kremlinului.Dealtfel, după votul în prima lectură au existat deja reacţii ferme ale diplomaţiei române şi ale tuturor organizaţiilor care contestă această consacrare a împărţirii în două a minorităţii române din Ucraina, gest contrar deschiderii şi bunelor relaţii bilaterale, consacrate prin întâlnirea la nivel înalt a preşedintelui României, Traian Băsescu, cu preşedintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, în marja summitului NATO de la Chicago. Deşi România şi-a asumat costuri la nivel european prin menţinerea acestui dialog cu vecinul său, cu care împarte cea mai lungă frontieră, în replică a venit un gest inamical dublat de declaraţii oficiale la nivelul MAE ucrainean care reînvie frica faţă de acordarea de cetăţenii române şi de paşapoarte româneşti cetăţenilor ucraineni.

Tendinţe de evoluţie:Nereuşind să oficializeze rusa (este nevoie de două treimi din parlamentari pentru a efectua o schimbare constituţională), Partidul Regiunilor s-a mulţumit cu această lege care, deşi nu pune limba rusă pe acelaşi nivel cu ucraineana ar putea-o transforma în limba predominantă în mai bine de jumătate de ţară. Totul se rezumă la miza cea mare, adică alegerile.Atât opoziţia, cât şi puterea sunt de acord că legea ar mări popularitatea Partidului Regiunilor cu aproape cinci procente, reuşind astfel să depăşească principalul partid de opoziţie care conduce în sondaje cu patru procente. Cu toate acestea, legea necesită o a doua lectură şi votul final în cea de a treia lectură pentru a intra în vigoare, lucru care se va întâmpla în acest an, conform oficialilor de la Kiev.

În concluzie, legea este o lovitură adusă statalităţii Ucrainei şi ar putea avea efecte nu doar asupra limbii naţionale, dar şi asupra culturii şi politicii. Întrucât limba este o componentă-cheie a identităţii naţionale, legea care consacră oficial limba fostei metropole la acelaşi rang cu cea naţională poate fi interpretată ca o ameninţare la adresa securităţii naţionale şi a suveranităţii ţării.În ciuda faptului că legea a fost redactată conform standardelor europene, Comisia de la Veneţia, notează că ea „ar putea ridica ameninţări la adresa statului, ar diminua forţa integrativă a limbii ucrainene şi ar pune în pericol rolul pe care această limbă îl are ca singura limbă a statului”. Legea nu a fost acceptată pe deplin ca mulţumitoare de către forurile europene, fiind privită ca o nouă metodă de apropiere de Moscova, de punere sub semnul întrebării a independenţei şi suveranităţii şi, mai ales, ca potenţială cauză de nemulţumiri şi conflicte în interiorul societăţii ucrainene.

3. Uciderea lui al-Libi, o nouă victorie a SUA împotriva al-Qaeda The killing of al-Libi, a new victory for the U.S. against al-QaedaAdriana Sauliuc

Eveniment:Luni, 4 iunie, două rachete trase de o dronă americană au vizat un complex al militanţilor al-Qaeda din Hesokhel, în estul Miranshah – cel mai mare oraş din volatila regiune a Waziristanului de Nord din Pakistan. Prima rachetă care a lovit ţinta a ucis trei terorişti, iar a doua a omorât 12 persoane care s-au strâns la locul primei explozii.Statele Unite ale Americii au iniţiat atacul asupra complexului din Waziristanul de Nord situat în apropierea graniţei cu Afganistanul şi cunoscut ca fiind o tabără a militanţilor al-Qaeda, după confirmarea primită de la serviciile de informaţii că numărul doi al organizaţiei se află în interiorul acesteia. Din surse oficiale pakistaneze, 15 persoane au fost ucise de cele două rachete lansate de dronele americane, printre care şi cel vizat, teroristul Abu Yahya al-Libi.Potrivit oficialilor americani, Abu Yahya al-Libi a reprezentat ţinta atacului care a lovit tabăra situată în nord-vestul Pakistanului, iar uciderea sa reprezintă o lovitură grea dată grupării teroriste al-Qaeda, deoarece al-Libi a jucat un rol important în planificarea acţiunilor teroriste. „Nu există nimeni care măcar să se apropie în ceea ce priveşte înlocuirea expertizei pe care al-Qaeda tocmai a pierdut-o”, a declarat un oficial american imediat după anunţul privind eliminarea numărului doi al grupării, indicând succesul major înregistrat de Statele Unite ale Americii în urma uciderii unei figuri importante.

Abu Yahya al-LibiAbu Yahya al-Libi era cunoscut ca „numărul doi” în gruparea al-Qaeda, fiind cel care îi urma ca importanţă lui Ayman al-Zawahiri, actualul lider al organizaţiei, care preluat conducerea organizaţiei teroriste de la Saif al-Adel, conducător interimar pentru o perioadă scurtă de timp după moartea lui Osama bin Laden, la 2 mai 2011. Cunoscut şi sub numele de Hasan Qaiid, Yunis al-Sahrawi şi Hassan Qaed al-Far, al-Libi a fost un terorist islamist, iar înainte de afilierea la al-Qaeda, un important membru al Grupului Islamic de Luptă Libian. Cetăţean al Libiei, cunoscător al limbilor urdu, pashto şi arabă, în anul 2002 al-Libi ar fi fost capturat de forţele pakistaneze şi transferat în detenţie la baza militară americană de la Begram, în Afganistan, de unde a scăpat trei ani mai târziu, în iune 2005, împreună cu alţi 3 membri al-Qaeda.La acel moment, Jarret Brachman, un fost analist al CIA declara despre al-Libi: „E un luptător. E un poet. E un savant. E un expert. E un comandant militar. Şi este o stea în devenire a al-Qaeda, foarte carismatic şi obraznic”, iar eu cred că „a devenit moştenitorul aparent al lui Osama bin Laden în ceea ce priveşte preluarea întregii mişcări jihadiste globale.”Într-adevăr, acesta a fost perceput la nivel de organizaţie ca fiind o figură eroică, un teolog conducător pentru al-Qaeda, devenind în scurt timp de la intrarea sa în organizaţie persoana cu cele mai multe apariţii în filmuleţele postate de al-Qaeda pe internet, depăşindu-l în ultimii ani chiar şi pe actualul lider, Ayman al-Zawahri. Expertul în terorism, Jarret Brachman, l-a descris pe al-Libi într-un articol apărut în anul 2009 în revista Foreign Policy, ca fiind „un maestru în justificarea actelor sălbatice de terorism cu argumente ezoterice religioase”.În decembrie 2009, potrivit informaţiilor oficiale, teroristul şi-ar fi pierdut viaţa în timpul unui atac cu drone iniţiat de Statele Unite ale Americii în Pakistan, însă în urma identificării celui ucis s-a descoperit că nu este vorba despre al-Libi, ci despre Saleh al-Somali, o altă figură importantă a al-Qaeda.

Dronele – v ehicule aeriene fără pilot Dronele fac parte din clasa vehiculelor aeriene fără pilot (unmanned aerial vehicle - UAV) şi funcţionează fie conduse prin intermediul unei telecomenzi, a unui navigator sau pilot, fie în mod autonom, fiind o entitate care se ghidează singură. Utilizate mai mult în domeniul militar, acestea se disting de rachete prin însuşirile pe care le au, fiind “ vehicule aeriene care nu transportă un operator uman, folosesc forţele aerodinamice pentru a asigura ridicarea vehiculului, pot zbura autonom sau pot fi pilotate de la distanţă, pot fi sacrificate sau recuperate şi pot transporta o încărcătură letală sau neletală”.

Plecând de la aceste specificaţii, rachetele de croazieră nu pot fi considerate UAV-uri, deoarece, asemeni rachetelor ghidate, chiar dacă sunt vehicule fără pilot şi în unele cazuri sunt controlate de la distanţă, rachetele de croazieră reprezintă ele în sine o armă şi nu pot fi refolosite.Dezvoltarea acestui tip de vehicul aerian a generat o creştere a varietăţii UAV-urilor, atât în ceea ce priveşte configuraţia şi caracteristicile, cât şi dimensiunile. S-a pornit de la simplele drone, care sunt vehicule aeriene pilotate de la distanţă, însă în prezent, tehnologia a dus la construirea unor astfel de vehicule cu control autonom.UAV-urile se împart în două mari categorii: vehiculele aeriene controlate de la distanţă, fiind vorba despre mii de kilometri, chiar şi de pe alt continent; şi cele autonome, care funcţionează pe baza planurilor de zbor programate înainte de decolare, posibilitate oferită de sistemele dinamice complexe.Militarii le folosesc pentru zboruri de recunoaştere dar şi de atac, numărul misiunilor încheiate cu succes fiind în creştere, această tehnică fiind preferată pentru efectuarea unor acţiuni care pot fi periculoase pentru piloţii umani. Cu toate acestea, este cunoscut faptul că acţiunile dronelor pot fi caracterizate de daune colaterale şi/sau ţintire eronată.

Atacurile americane cu drone în PakistanPrimul astfel de atac pe teritoriul statului pakistanez a avut loc la 18 iunie 2004 în nordul Pakistanului şi a reprezentat debutul unui nou capitol al misiunilor americane în zonă. Atacurile cu drone sunt iniţiate de Divizia Activităţilor Speciale din cadrul Agenţiei Centrale de Informaţii şi fac parte din campaniile desfăşurate de Statele Unite ale Americii în războiul împotriva terorismului, având ca ţinte militanţii al-Qaeda care se ascund în Pakistan.Începând cu 2009, anul în care Barack Obama a preluat funcţia de preşedinte al SUA, astfel de practici au cunoscut o amplificare, iar numărul tot mai mare al atacurilor iniţiate cu ajutorul vehiculelor fără pilot a generat apariţia expresiei „războiul dronelor”.Utilizarea acestora pentru atacurile iniţiate de Statele Unite ale Americii au fost aspru criticate atât de autorităţile de la Islamabad, cât şi de organizaţii internaţionale, care au atras atenţia privind lipsa de precizie a loviturilor, astfel că pe lângă cei vizaţi, numărul civililor care şi-au pierdut viaţa în atacuri este unul mare. Într-adevăr, în multe cazuri loviturile americanilor au produs şi victime colaterale, iar atacurile cu drone au fost sistate în noiembrie 2011, ca şi consecinţă a incidentului Salala, când în urma atacului iniţiat de forţele NATO asupra a două posturi de control pakistaneze situate în zona de graniţă dintre Pakistan şi Afganistan, 24 de soldaţi pakistanezi au fost ucişi şi 13 răniţi. Atacurile cu drone au fost reluate abia în ianuarie 2012, după două luni de pauză.

Semnificaţii:Eliminarea lui Abu Yahya al-Libi a avut un impact major atât pentru militanţii de partea cărora lupta, cât şi pentru comunitatea internaţională şi în special Statele Unite ale Americii, care în 2001 au declanşat războiul împotriva terorismului, un război care nu s-a sfârşit nici astăzi şi ale cărui şanse de a se încheia într-un viitor apropiat sunt cu certitudine nule. În ceea ce priveşte al-Qaeda, pierderea lui al-Libi este una semnificativă. Teroristul a fost una dintre figurile marcante ale organizaţiei, după moartea lui Osama bin Laden (2 mai 2011) acesta ocupând a doua poziţie în cadrul structurii teroriste, după liderul Ayman al-Zawahiri.Cu o putere mare de convingere, al-Libi a influenţat şi îndrumat alţi musulmani, fiind una dintre puţinele persoane care puteau emite fatwa – declaraţie în Islam care nu poate fi formulată decât de un cunoscător al tainelor legilor religioase. Evidentele caracteristici de lider şi încrederea mare care i s-a oferit de către gruparea teroristă l-au propulsat pe al-Libi într-o poziţie extrem de importantă, acesta fiind responsabil de operaţiunile zilnice ale al-Qaeda desfăşurate pe teritoriul statului pakistanez.Totodată, potrivit informaţiilor oficiale, al-Libi ar fi îndeplinit şi rolul de „ministru de Externe”, fiind interfaţa dintre comandanţii militari din Pakistan şi operaţiunile grupării teroriste din Irak, Yemen şi alte state în care acestea au avut loc, fiind de multe ori „faţa publică” a terorii, datorită apariţiei în zeci de videoclipuri postate pe internet, în care acesta îndemna la atacuri teroriste împotriva Statelor Unite ale Americii.Însă al-Labi a fost perceput de cei din jurul său ca fiind mai mult decât un simplu propagandist. Mai tânăr decât bin Laden, al-Libi a fost considerat de terorişti ca fiind aceea persoană care putea prelua în timp responsabilitatea conducerii al-Qaeda, grupare care odată cu trecerea timpului a început să resimtă povara leadership-ului îmbătrânit pe care îl avea. Iar stilul său retoric agresiv a fost considerat eficient de terorişti, chiar dacă lipsa experienţei sale militare l-a ţinut departe o bună parte de vreme de posturile de conducere.În ultimii ani însă, al-Libi s-a implicat activ în operaţiuni, iar uciderea rând pe rând în perioada 2011 – 2012 de către americani a celorlalţi lideri al-Qaeda i-au permis acestuia accesul la locul secund în cadrul organizaţiei, funcţie care a venit însă „la pachet” cu condamnarea sa la moarte.Chiar dacă a fost făcut în mod oficial, anunţul privind eliminarea teroristului numărul doi al al-Qaeda a fost privit la început cu unele rezerve. Uciderea acestuia a mai fost anunţată şi în anul 2009, când s-a dovedit a fi alarmă falsă, mai exact a fost o greşeală de identificare a cadavrului unui alt militant al-Qaeda, generată de faptul că în regiunea din Pakistan în care atacurile au loc, verificarea unei

informaţii este extrem de dificilă, atât la nivel de autorităţi, cât şi la nivel de mass-media, care are interdicţie de a penetra zona din apropierea graniţei cu Afganistanul.Washingtonul nu a oferit prea multe detalii legate de eliminarea teroristului, oficialii americani rezumându-se la a anunţa că de această dată informaţia este corectă. Potrivit lui Jay Carney, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, moartea lui al-Libi este confirmată de structurile de informaţii, însă „nu pot intra în detalii despre cum a fost omorât, dar pot să vă spun că a servit ca important lider al al-Qaeda”.Într-adevăr, al-Libi a fost pentru al-Qaeda un membru marcant, fiind cel care s-a ocupat de planificarea noilor atacuri şi a coordonat mobilizarea unor celule importante precum cea din Yemen, astfel că eliminarea lui poate fi percepută ca pierderea persoanei care a făcut în ultima perioadă ca gruparea teroristă să funcţioneze. Chiar faptul că Osama bin Laden a reuşit să se ascundă pentru atâţia ani poate fi pus pe seama existenţei unor militanţi precum al-Libi, implicaţi profund în activitatea de zi cu zi a organizaţiei, facilitând astfel situaţia fostul lider bin Laden, care a rămas în umbră, iar după uciderea acestuia, asigurându-i actualului lider, al-Zawahiri, izolarea necesară supravieţuirii sale.Pe scurt, moartea lui al-Libi reprezintă pentru al-Qaeda pierderea unuia dintre puţinii terorişti high-profile, a unei voci prolifice care nu numai că putea amplifica îndârjirea teroriştilor în lupta lor împotriva Occidentului, dar putea aduce în rândurile acestora noi prozeliţi, gata să se sacrifice în războiul purtat de islamişti.

Atacul cu dronă creşte tensiunile dintre SUA şi PakistanManevrele militare desfăşurate de americani pe teritoriul statului pakistanez au reprezentat încă de la debutul lor un factor de tensiune între Washington şi Islamabad. Dacă actualul lider american consideră că atacurile cu drone reprezintă un real succes în lupta împotriva insuregnţilor al-Qaeda, numărul acestora amplificându-se odată cu instalarea lui Barack Obama la Casa Albă, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre autorităţile de la Islamabad, care le percep ca pe o încălcare a suveranităţii statului pakistanez.Pe lângă aceasta, numărul mare de victime colaterale, printre care femei şi copii, a dus la contestarea atacurilor cu dronă iniţiate de americani de către Pakistan, vădit deranjat de modul în care SUA acţionează după bunu-i plac pe teritoriul său. Declaraţii cu mesaje clare către Casa Albă au fost făcute de oficialii pakistanezi în ultimii ani, însă niciunul nu pare să fi stârnit vreun interes major în Statele Unite, care continuă să îşi folosească dronele pentru a iniţia atacuri pe teritoriul Pakistanului.În 2008, un purtător de cuvânt al armatei pakistaneze afirma că „violările frontierelor de către forţele din Afganistan, conduse de SUA (...) nu vor mai fi tolerate şi i-am informat că ne rezervăm dreptul la autoapărare şi că vom riposta

în cazul în care SUA continuă atacurile transfrontaliere”. Autorităţile de la Islamabad nu au înregistrat însă niciun succes în convingerea Casei Albe că astfel de practici nu pot fii acceptate de către Pakistan, astfel că dronele americane au lansat atacuri asupra unor ţinte de pe teritoriul statului pakistanez ori de câte ori Washingtonul a luat decizia că astfel de practici sunt necesare.Un an mai târziu, consulul general pakistanez în SUA a cerut Washingtonului să predea controlul dronelor Pakistanului, cerere respinsă de Statele Unite ale Americii de teama unor scurgeri de informaţii privind viitoarele misiuni şi ţinte ale vehiculelor fără pilot americane. A urmat o perioadă în care atât statul american, cât şi cel pakistanez şi-au păstrat poziţiile, fără a se abate de la traiectoria pe care au urmat-o până la acel moment: SUA a autorizat noi atacuri ori de câte ori a considerat necesar, în timp ce Pakistanul şi-a amplificat retorica împotriva unor astfel de acţiuni.Uciderea lui Osama bin Laden la 2 mai 2011 a readus în prim plan neconcordanţa opiniilor celor două state, iar la 9 decembrie 2011, şeful armatei pakistaneze, Ashfaq Parvez Kayani, a emis o directivă privind doborârea dronelor americane: „orice obiect care intră în spaţiul nostru aerian, inclusiv dronele americane, vor fi tratate cu ostilitate şi doborâte”, a anunţat oficialul militar la acel moment. Bineînţeles că o astfel de situaţie nu a avut loc, iar sistarea atacurilor cu drone începând cu noiembrie 2011 a fost discutată de cele două părţi, mass-media vorbind despre încheierea între SUA şi Pakistan a unui acord secret care să permită reacceptarea de către Islamabad a prezenţei aparatelor militare americane în spaţiul său aerian. Atacurile au fost reluate în ianuarie 2012, cel mai recent fiind cel în care a fost ucis Abu Yahya al-Libi, la începutul săptămânii trecute.Asemeni cazurilor anterioare, ultima intruziune americană în spaţiul pakistanez a stârnit furie la Islamabad, unde oficialii pakistanezi au cerut, din nou, încetarea atacurilor motivând că astfel de practici încalcă suveranitatea teritorială a statului. Marţi, 5 iunie, Pakistanul a emis chiar o declaraţie indicând că atacurile au reprezentat „o linie roşie pentru Pakistan”.Cele două state nu au reuşit să soluţioneze diferendele anterioare privitoare la acţiunile americanilor, care au alimentat disputa privind închiderea rutelor de aprovizionare a trupelor NATO din Afganistan via Pakistan. În acest context, recentele atacuri tensionează şi mai mult relaţiile dintre cele două state, iar la Islamabad sunt percepute ca o încercare a Statelor Unite ale Americii de a creşte presiunea asupra statului pakistanez, care nu s-a dovedit a fi un partener prea facil în negocierile privind redeschiderea rutelor mai sus menţionate.

Riscuri:Uciderea în ultima perioadă a unor importanţi lideri al-Qaeda reprezintă un puternic semnal de alarmă pentru membrii organizaţiei, dar în special pentru viitorii

pretendenţi la funcţiile de conducere ale acesteia. Faptul că atacurile americanilor vizează în special figuri importante ale al-Qaeda, scopul fiind destructurarea grupării prin eliminarea persoanelor capabile să o conducă, nu mai reprezintă un secret pentru nimeni.Astfel, se aşteaptă ca pe viitor cei care vor accepta să deţină poziţii cheie în cadrul organizaţiei să fie persoane „pregătite” să se sacrifice pentru cauza apărată de terorişti, însă nu fără a-şi aduce aportul la războiul împotriva Occidentului. Putem vorbi în acest context despre o posibilă radicalizare şi mai pronunţată a grupării al-Qaeda, care simţindu-şi ameninţată puterea şi chiar existenţa, poate recurge la acţiuni care să o readucă măcar la nivelul pericolului pe care l-a atins până la acest moment. În acest context, nu este exclusă apariţia unei generaţii viitoare de luptători al-Qaeda mult mai virulenţi, a căror ură alimentată de uciderea predecesorilor lor poate face imposibilă reţinerea lor de la acte de violenţă extremă, iar dacă atacurile de până acum au fost gândite strategic, mai degrabă decât nediscriminatoriu, în perioada care urmează, odată cu schimbarea generaţiei de lideri al-Qaeda, un astfel de tip de reţinere poate dispărea.În ceea ce priveşte relaţiile SUA – Pakistan, acestea par să nu reuşească să depăşească problemele din acest moment. Decizia Ministerului pakistanez de Externe de a convoca un diplomat american în vederea înaintării unui protest oficial faţă de recentele atacuri cu drone iniţiate de SUA reprezintă dovada faptului că, cel puţin la nivel oficial, Islamabadul nu şi-a schimbat poziţia faţă de acţiunile americanilor, pe care le consideră „ilegale, împotriva dreptului internaţional şi o încălcare a suveranităţii Pakistanului”.

Tendinţe de evoluţie:Chiar şi în cazul în care confirmarea uciderii lui Abu Yahya al-Libi ar putea reprezenta o justificare a acţiunilor Washingtonului în Pakistan, tensiunile dintre cele două state nu vor putea fi reduse, mai ales că la nivel de populaţie sentimentul anti-american este unul puternic dezvoltat şi în permanenţă alimentat de evenimente. Mai mult, eliminarea lui al-Libi nu va atenua din ura resimţită de pakistanezi faţă de SUA, ale cărei atacuri cu drone au devenit o sursă considerabilă de proteste şi resentimente.În ceea ce priveşte gruparea teroristă, se pune tot mai mult problema posibilităţii al-Qaeda de a supravieţuii războiului iniţiat de Statele Unite ale Americii împotriva sa. În prezent, uciderea lui al-Libi îi oferă actualului lider Zawahiri două posibilităţi. Fie alege să conducă o organizaţie decimată de atacurile SUA, chiar şi cu riscul pierderii mai multor figuri importante, asumându-şi pentru aceasta un rol principal, cu riscul de a sfârşi precum al-Libi; fie alege o poziţie mai puţin importantă, situaţie care nu îl asigură însă că nu va reprezenta ţinta viitoarelor atacuri ale americanilor, deoarece retragerea sa din fruntea al-Qaeda nu va duce şi

la ştergerea numelui său de pe lista întocmită de americani cu cei mai răvniţi terorişti.Totodată, concentrarea acţiunilor Statelor Unite asupra celulei al-Qaeda din Pakistan poate duce la o reactivare a celor din Nigeria sau Yemen, într-o încercare a teroriştilor de a-şi recâştiga prestigiul afectat de pierderile însemnate înregistrate în ultima perioadă. Evoluţiile care au avut loc pe plan internaţional în ultimii doi ani în regiunea Orientului Mijlociu şi Nordul Africii au dus la o diluare a cauzei pentru care luptă al-Qaeda. Retragerea trupelor occidentale din Irak şi planurile de retragere din Afganistan pentru viitorul apropiat riscă să ducă la dispariţia unuia dintre principalele raţiuni ale existenţei organizaţiei: lupta împotriva ocupaţiei occidentale.Iar mişcările de masă din ultimii ani, cunoscute sub denumirea de „primăvară arabă”, care au dus la răsturnarea unor lideri agreaţi şi susţinuţi de Statele Unite ale Americii, reduc din importanţa unei grupări extremiste care a susţinut întotdeauna că aceştia şi interesele Occidentului în regiune pot fi contracarate numai prin intermediul unui jihad violent.Însă aceasta nu înseamnă că al-Qaeda va dispărea sau că ai săi adepţi nu vor continua să îşi hrănească ura faţă de lumea occidentală atât timp cât vor exista ţări precum Statele Unite ale Americii, Israel şi alţi aliaţi ai acestora, ale căror acţiuni şi interese vor stârni contestări puternice la nivelul populaţiei arabe, astfel că organizaţia nu se află în pericol de a se confrunta cu lipsa de recruţi sau membri.

4. Autorităţile azere au dejucat un alt complot terorist pe teritoriul ţării The Azeri authorities disrupted yet another terrorist plotBogdan Nedea

Evenimente:Ediţia de anul acesta a Eurovision, ce a avut loc la Baku, a fost ţinta unor atentate din partea unor grupări radicale. Acest lucru o demonstrează un raport al Ministerului Azer al Securităţii Naţionale care, pe 30 mai, a emis o declaraţie în care anunţa neutralizarea unei grupări armate de islamişti sunniţi care planificau asasinarea preşedintelui azer şi mai multe atentate cu bombă în timpul Eurovision.Operaţiunea a avut loc pe 16 mai la Baku, iar în timpul acesteia 40 de membri ai grupării au fost reţinuţi, iar liderul acestora, Vugar Padarov, a fost omorât. Tot în declaraţia ministerului azer se menţionează că grupul plănuia asasinarea preşedintelui Ilham Alyiev în timpul vizitei sale în nord-vestul ţării, la începutul lunii aprilie.Mai mult, membrii grupării plănuiau atacuri armate asupra hotelurilor Hilton-Baku şi Mariott-Absheron în timpul Eurovision-ului. Investigaţiile au arătat că unul

dintre terorişti trebuia să îşi cumpere bilet la spectacol şi să detoneze o bombă în sală, iar în panica creată să fie ucişi cât mai mulţi oameni.Concomitent, gruparea plănuia să detoneze mai multe maşini în parcarea sălii de spectacol. De asemenea, grupul plănuia atacarea unor instituţii de forţă, omorârea personalului şi sustragerea armelor şi muniţiilor pe care mai apoi să le ascundă în nişte locuri special amenajate, în munţii de la graniţa cu Daghestanul.În operaţiunea din 16 mai au fost ucişi un membru al grupării, şeful acesteia, şi un cetăţean azer şi au fost răniţi doi ofiţeri ai Ministerului Securităţii Naţionale. Unul dintre liderii grupării, Samir Saniyev, a reuşit să scape, fiind mai apoi reţinut la graniţa cu Georgia.În declaraţia oficială se mai menţiona că liderul grupării, Vugar Padarov, alături de alţi doi membri ai grupării, asistaseră la o întâlnire a Consiliului Emirilor din Daghestan, ţinut în februarie. Se pare că la această întâlnire, membrilor grupării li s-au dat sarcini şi o sumă foarte mare de bani.În urma operaţiunii din mai, autorităţile au găsit 13 mitraliere, un lansator de grenade, diferite tipuri de pistoale, 3.424 cartuşe de diferite calibre, 50 de grenade, şi un număr impresionant de detonatoare de grenade. De asemenea, au fost găsite mai multe cărţi şi literatură islamică şi propagandistică, cărţi despre terorism şi războiul sfânt şi mai multe planuri de atac. Este notabil faptul că explozibilii pe care gruparea urma să îi folosească ar fi fost greu de detectat.

Context:La începutul lunii aprilie, pe data de 6, în cel de-al treilea oraş ca mărime din Azerbaidjan, Ganja, au avut loc o serie de ciocniri violente între forţele speciale azere şi un grup de militanţi. Datorită cenzurii administraţiei azere nu se ştie numărul exact de atacatori însă nici cenzura mass-media nu a putut ascunde faptul că în timpul atacului trei dintre membrii forţelor speciale, printre care şi un lt-col. (Elshad Veli oglu Guliev) au fost ucişi.Despre celula din Azerbaidjan se cunosc destul de puţine detalii, în principal pentru că guvernul de la Baku a preferat mereu să reţină informaţiile şi să acţioneze mereu în forţă împotriva membrilor acesteia. Gruparea, denumită Fraţii Pădurii sau Salafis sau chiar Wahhabiţii conform unor surse, activă în oraşul Ganja. Potrivit informaţiilor oficiale, descinderea trupelor speciale a avut loc în urma primirii unor informaţii conform cărora membri acesteia plănuiau un atac terorist în oraş şi tocmai primiseră întăriri din partea unui grup de salafişti.Cu toate acestea, rezidenţii casei în care locuiau presupuşii militanţi au afirmat că aceştia locuiau acolo de multă vreme şi nu au ieşit în niciun fel în evidenţă. Autorităţile au descins în forţă fiind ucişi trei membri ai forţelor speciale şi alţi cinci răniţi şi doar un insurgent omorât şi alţi doi răniţi.Nu s-a specificat numărul celor prinşi.

Trebuie menţionat faptul că în nordul Azerbaidjanului au loc operaţiuni împotriva membrilor jamaatului în mod regulat, cu atât mai mult cu cât aceste zone sunt populate cu minorităţi de sunniţi, iar zona este renumită pentru diversitatea culturală (în ultimii ani, convertirea tinerilor la şiism sau sunnism a devenit o practică obişnuită). Datorită experienţelor trecute cu insurgenţii, autorităţile văd aceste convertiri ca un acces direct, o recrutare în jamaat, sau ca pe accesul la învăţăturile Islamului radical.Operaţiunea din 6 aprilie nu face decât să dezvăluie faptul că problema a fost bine ascunsă de ochii publicului de către conducerea ţării şi că jamaatul azer este activ şi, cel mai probabil, este în legătura cu mişcarea de insurgenţă din Caucazul de Nord.Jamaatul azer a fost fondat în oraşul Sumgait de către Ildar Mollachiev, cunoscut şi ca Emir Abdul-Mejid, conducătorul jamaatului din Daghestan în 2008. Scopul jamaatului era de a susţine operaţiunile insurgente din Daghestan, cu toate că era de de sine stătător. Se pare că administraţia centrală este şi a fost mereu la curent cu activitatea celulei, din moment ce membrii săi au fost mereu urmăriţi pe tot cuprinsul ţării (anul trecut, o parte dintre aceştia au fost acuzaţi într-un proces public de o serie de crime odioase, inclusiv de atacul cu bombă de la moscheea Abu-Bekr, din 17 august 2008).

Semnificaţii:Concursul Eurovision era cea mai bună oportunitate pentru ca un astfel de grup extremist să îşi facă simţită prezenţa în Azerbaidjan, dar şi să trimită un mesaj suficient de puternic. Mai mult, faptul că liderul grupului a mers în Caucazul de Nord, de unde a primit ce avea nevoie pentru punerea la punct a unei operaţiuni teroriste, arată că gruparea este de fapt o celulă a jamaatului azer.Cel mai probabil, este vorba de o chestiune locală, coordonată cu insurgenţa din Caucazul de Nord. Ceea ce întăreşte această bănuială este chiar planificarea grupării. Asasinarea unui preşedinte nu este un lucru simplu, mai ales dacă vorbim desprte un personaj cum este Ilham Aliev, care ar avea în jurul său un efectiv de securitate bine pus la punct.Mai mult, gruparea, care din câte înţelegem din comunicatul autorităţilor avea în jur de 45 de oameni, plănuia să detoneze o bombă în interiorul clădirii unde se ţinea Eurovisionul. Un astfel de atentat necesită câteva luni de pregătire şi mai ales o serie de oameni instruiţi pentru aşa ceva, elemente ce nu se pot desprinde din descrierea grupului.Vorbim, de asemenea, despre un atentat de anvergură, cu rezonanţă, dar care nu avea în spatele lui un mesaj, ceea ce ne poate indica că vorbim despre o grupare radicală doar de dragul radicalismului.

Ţinând cont că administraţia centrală îi persecută pe cei care aderă la religia islamică, considerând că aceasta este sinonimă cu radicalismul religios, atunci este foarte probabil ca reminiscenţele celulei insurgente creată în 2008 să se fi activat tocmai pentru a opri acest fenomen, purtând propriul război religios. Tot în acelaşi context trebuie menţionat că pe teritoriul ţării are loc un altfel de conflict religios- cel dintre şiiţi şi sunniţi.Sunniţii reprezintă o minoritate în Azerbaidjan, însă se presupune că în ultimii ani numărul acestora a crescut, ceea ce face ca orice fel de conflicte izolate să fie rezolvate în mod violent. De asemenea, distribuirea în teritoriu permite producerea unor astfel de conflicte (o mare parte din populaţia sunnită se află în nordul ţării, iar în nord-est, înspre graniţa cu Iranul, există mari comunităţi de şiiţi, aceeaşi problemă fiind şi în restul ţării, cu o populaţie majoritar sunnită).Nu în ultimul rând, ar putea fi vorba despre o încercare de destabilizare a ţării, în special în contextul concursului Eurovision. În acest sens, presa iraniană a raportat anterior operaţiunii din 16 mai că o organizaţie islamică denumită Organizaţia Mujahedinilor Arabi a afirmat că „va fi vărsat sângele minorităţilor sexuale dacă parada gay va avea loc în Baku”.Aceeaşi sursă a afirmat că această organizaţie ar avea legături cu al-Quaeda operând în Asia centrală şi Caucaz. Despre gruparea respectivă nu s-a mai auzit până în acest moment şi nu este exclus ca aceasta să fie o fabricaţie a presei guvernamentale de la Teheran, cu scopul de a semăna panică în Azerbaidjan.Iranul este, în acest caz, unul dintre suspecţii din spatele acestor încercări de operaţiuni, dată fiind cooperarea Baku-ului cu Vestul, în special în contextul în care se vorbeşte despre operaţiuni militare împotriva Iranului cu folosirea unor baze azere. Mai mult, administraţia de la Baku cooperează militar cu Israelul, ceea ce pentru preşedintele Mahmoud Ahmadinejad ar trebui să fie chiar periculos, datorită graniţei comune care cele două ţări o au.Relaţiile dintre Azerbaidjan şi Iran s-au deteriorat simţitor în ultima perioadă datorită participării Baku-ului la exerciţiile militare din Marea Caspică, totul culminând cu rechemarea ambasadorului iranian din capitala azeră. Faptul că autorităţile de la Baku nu au legat gruparea arestată de niciun grup extremist din zonă poate avea două semnificaţii.Prima este aceea că nu s-a găsit o astfel de legătură, deşi ea ar exista prin dovada deplasării liderului grupării în Caucazul de Nord, iar cea de-a doua, ţine de existenţa unei alte legături, autorităţile azere aşteptând momentul potrivit pentru a o prezenta.Şi Moscova are mai multe de împărţit cu guvernul de la Baku, care, în calitatea sa de ţară a fostului bloc comunist, a ales calea parteneriatului cu Vestul şi chiar ameninţă să distrugă monopolul energetic cu ramificaţii politice pe care Rusia îl are în Europa. Are o cooperare foarte bună cu Turcia, cooperare ce are la bază

interesele economice bazate pe resurse energetice şi, nu în cele din urmă, are un parteneriat strategic cu Georgia, al cărei preşedinte a ţinut un discurs anti-rus în parlamentul azer la începutul acestui an.Mai mult, Azerbaidjanul nu renunţă la conducta trans-caspică, în ciuda insistenţelor Moscovei care nu doreşte implicarea Kazahstanului şi a resurselor acestuia în acorduri cu Vestul. Toate aceste „independenţe” pe care regimul de la Baku şi le permite faţă de Moscova nu pot să fie decât supărătoare pentru Rusia, care ar putea dori să aibă un as în mânecă prin care să poate controla situaţia din interiorul ţării.Nu trebuie neglijată experienţa Moscovei în astfel de probleme; dat fiind faptul că se confruntă cu insurgenţa de mai bine de 15 ani, are informaţiile necesare pentru a reactiva o astfel de celulă. Ţinând cont de faptul că Daghestanul are graniţa comună cu Azerbaidjanul, infiltrarea unor astfel de insurgenţi nu ar fi fost o misiune foarte dificilă.Moscova are înclinaţia eternă de a pretinde că orice eveniment s-a datorat intervenţiei din afară şi, deci, putem considera că experţii de la Kremlin au studiat îndelung modalităţile prin care un alt stat ar putea efectua o astfel de operaţiune. Atât Moscova, cât şi Teheranul, au capacităţile şi fondurile necesare pentru a întreprinde o astfel operaţiune, dar, cel mai important au motivele pentru a o face.

Tendinţe de evoluţie:Ceea ce reprezintă cu adevărat un risc în situaţia de faţă este explozia cu adevărat a unei mişcări insurgente în Azerbaidjan, cu atât mai mult cu cât este primul caz de represiune din partea forţelor guvernamentale despre care se află şi în presa internaţională. De obicei, după tactica insurgenţei din Caucazul de Nord, membrii jamaaturilor consideră că orice fel de publicitate este folositoare pentru răspândirea cauzei şi eventual atragerea de noi adepţi.Astfel, este foarte posibil ca în următoarea perioadă să asistăm la din ce în ce mai multe evenimente în care să fie implicaţi membrii ai celulei, fie că este vorba de atentate sau represalii din partea administraţiei centrale. În condiţiile în care insurgenţa azeră a fost declanşată de acţiunile guvernului de la Baku, atunci operaţiunile autorităţilor ar putea atrage după sine o serie de reacţii violente ale insurgenţilor. Faptul că s-a plănuit asasinarea preşedintelui azer denotă totuşi o oarecare implicare externă, cu atât mai mult cu cât asasinarea lui Aliev ar schimba mai degrabă situaţia internaţionlă şi nu pe cea internă.

5. Riscul unui război civil de amploare în Siria se intensifică Recent attacks increase the risks of large scale civil war in SyriaNarciz Bălăşoiu

Eveniment:Tragedia produsă în localitatea Houla în urma cu două săptămâni, soldată cu moartea a 49 de copii şi 23 de femei, a stârnit o emoţie puternică, atrăgând reacţii vehemente din partea comunităţii internaţionale. Deşi nu există date certe cu privire la paternitatea atacului, preşedintele Bashar al-Assad este indicat drept responsabil, chiar dacă astfel de incidente nu sunt rezultatul unui ordin direct.La mijlocul săptămânii precedente am asistat însă la un nou incident dramatic, soldat cu 100 de victime de aceasta dată, printre care 20 de copii şi 20 de femei. Opoziţia siriană, prin purtătorul de cuvant al Consiliului National Sirian, aflat in exil, Mohammed Sermini, a declarat că forţele loiale preşedintelui sirian au executat aproximativ 100 de persoane în satul Al-Kubeir, din regiunea Hama.Se pare că miliţiile shabiha ale regimului, înarmate cu puşti si cuţite, au comis noul masacru la o fermă, după ce anterior aceasta a fost bombardată de trupele guvernamentale. În lumina noilor escaladări, emisarul internaţional pentru Siria, Kofi Annan, a anunţat că propune, joi, formarea unui nou "grup de contact" care să negocieze pacea cu guvernul de la Damasc.Noua structură ar urma să fie formată din reprezentanţi ai marilor puteri mondiale, dar şi ai statelor importante din zonă, precum Iranul. Această ultimă iniţiativă se doreşte a fi o soluţie de compromis în speraţa că noile propuneri formulate să fie agreate inclusiv de Rusia şi China. S-a pus de asemenea problema ca la Summit-ul G20 de la sfârşitul lunii, din Mexic, dosarul sirian să se regăsească pe agendă.Liderul de la Damasc adoptă decizii pe bandă rulantă în speranţa ameliorării stării conflictuale, însă măsurile din ultima perioadă s-au dovedit simple paleative, iar desemnarea ministrul Agriculturii, Riad Hijab, cu formarea noului Executiv de la Damasc, se subsumează aceluiaşi registru.

Semnificaţii:Atacul de săptămâna trecută, soldat cu 100 de victime, printre care 40 de copii şi femei, indică gradul avansat de escaladare a conflictului, precum şi faptul că situaţia a fost parţial scăpată de sub control. Deşi există multiple scenarii cu privire la autorii atacului, rămâne totuşi puţin probabil ca preşedintele Bashar al-Assad să ordone asemenea masacre, ceea ce nu-l face însă mai puţin responsabil.Diversele organizaţii paramilitare ce sprijină actuala putere acţionează haotic pe întreg teritoriul Siriei, fiind extrem de dificil de determinat cine stă în spatele fiecărui atac. Această realitate arată că impunerea unui armistiţiu este aproape utopică, în contextul în care o parte dintre actorii implicaţi se comportă ca nişte electroni scăpaţi de pe orbită, în timp ce o serie de vectori, precum Al Qaeda, au în mod vădit o agendă cu totul diferită.Reacţiie comunităţii internaţionale de până acum sunt realmente apatice în raport cu dramatismul şi complexitatea situaţiei. Expulzarea unor ambasadori sirieni din

Occident constituie o formă severă de indignare în termeni diplomatici, însă când asemenea reacţii vin în contextul a 14.000 de victime, inadecvarea este stridentă.La rândul său Damascul a luat zilele trecute măsurile de retorsiune clasice într-o astfel de situaţie, declarând persona non grata 17 ambasadori ai statelor vestice, printre care trimişii diplomatici ai Statelor Unite, Marii Britanii, Franţei, Turciei şi Bulgariei. Probabil de acelaşi tratament ar fi beneficiat si România, dacă punea în aplicare măsura expulzării faţă de ambasadorul Siriei la Bucureşti, aruncând astfel în dificultate aparatul diplomatic de la Damasc.Când comunitatea românească din statul levantin numară peste 14.000 de membri, obligaţiile statului faţă de cetăţenii săi prevalează în raport cu uzanţele diplomatice.Oficiali de pretutindeni, în frunte cu emisarul special al ONU, Kofi Annan, sunt îngrijoraţi de faptul că incidentele pot escalada către un razboi civil pe scară largă.Nu încape nici o îndoială că avem o formă de război civil în momentul de faţă în Siria, însă este la fel de adevărat că violenţele nu şi-au atins apogeul. În afara unei reacţii şi implicări ferme din partea comunităţii internaţionale, fie că se va derula sau nu, sub umbrela ONU, este cert că pacea nu poate fi instaurată.Bashar al-Assad şi-a demonstrat inapetenţa pentru schimbare la ultimele alegeri parlamentare, în timp ce numărul victimelor din rândul populaţiei civile a depăşit de mult pragul reconcilierii cu actuala putere. Consiliul de Securitate ONU este singurul organism capabil să adopte măsuri cu adevărat relevante în economia acestui dosar, însă disensiunile de la masa celor 5 actori cu drept de veto se arată insurmontabile.Federaţia Rusă are interese multiple în Siria, fie de natură economică (comerţul cu armament), strategico-militară (portul Tartus), sau de conservare a instabilităţii în zonă cu efect direct în menţinerea unui preţ ridicat la hidrocarburi. Nu numai că Moscova nu agrează o intervenţie armată în regiune, însă respinge orice măsuri de sancţionare a regimului Assad, blocând practic fiecare demers ONU ce ar putea afecta longevitatea actualului regim.Discursul privind neimplicarea în interesele interne ale unui stat suveran a fost invocat cu obstinaţie până la acest moment de Rusia, blocând inclusiv posibilitatea de a pune pe agenda Consiliului de Securitate dosarul sirian. Susţinerea de care actuala putere de la Damasc se bucură la Kremlin a fost reiterată inclusiv la sfârşitul lunii trecute de vicepremierul rus, Alexander Khloponin, cu ocazia organizării unei sesiuni ministeriale ruso-siriene. Acesta a declarT că este ferm convins de capacitatea autorităţilor siriene de a lua măsurile necesare reinstaurării stării de normalitate.În privinţa Beijingului, situaţia este cât se poate de simplă, reprezentantul Chinei la ONU declarând chiar după cel de-al doilea masacru “Ne opunem soluţionării crizei din Siria prin intervenţii militare externe sau promovării schimbării regimului în mod forţat".

Cu toate acestea, nu trebuie să cădem în capcana antagonizării profunde a puterilor de la masa Consiliului de Securitate. La umbra anonimatului, mai mulţi diplomaţi occidentali au destăinuit faptul că nu au nici o idee despre cum ar putea fi îndepărtat de la putere preşedintele sirian, în timp ce declaraţiile aventuriere despre o intervenţie militară nu reprezintă poziţia reală a nici unui stat.Poate părea cinic, însă Washingtonul se pare că are motive ceva mai obscure pentru care preferă păstrarea situaţiei actuale, respectiv erodarea iremediabilă a regimului de la Damasc. Relaţia specială dintre SUA şi Israel nu poate rămâne în afara gestionării acestui dosar, iar pericolul reprezentat de un actor precum Siria la adresa statului evreu reprezintă o miză deloc de neglijat.Ambasadorul american la ONU declara de curând că SUA nu exclude o intervenţie militară (pe calapodul Irak sau Kosovo), respectiv fără mandat din partea ONU. Ameninţarea lansată de oficialul american probabil că este reală, dar nu pentru moment.Procesul de eroziune al statutului de putere regională a Siriei este asigurat de status-quo, însă nu trebuie de asemenea uitat ca preşedintele Obama se află în faţa unui scrutin electoral extrem de dificil. Pe fondul situaţiei economice precare şi a constrângerilor bugetare interne, o intervenţie în Siria ar putea fi speculată în defavoarea candidatului democrat. Cât priveşte poziţia liderului republican, Mitt Romney, acesta are o pozitie inclinată către cvasi-intervenţionism, materializat în primă fază printr-un proces asumat şi solid de înarmare a forţelor de opoziţie din Siria.

Riscuri:Principalul risc pe care blocoajul din Consiliul de Securitate îl incumbă, precum şi decizia unilaterală de neimplicare a Statelor Unite, este alunecarea Siriei către scenariul irakian. O astfel de prezumţie se arată cât se poate de realistă, iar transformarea Siriei într-un stat eşuat, incapabil să-şi controleze graniţele sau să lupte împotriva terorismului, pandeşte la doar câteva luni distanţă.De asemena, o decizie de implicare militară a Occidentului aduce în discuţie o serie de riscuri pe care le presupune de altfel orice antagonizare a Vestului cu lumea arabă. A fost de asemenea adus în discuţie conceptul de “intervention fatigue”, aspect de care Statele Unite cu siguranţă se vor lovi după eternele şi epuizantele campanii din Irak şi Afganistan.Merită de asemena menţionat că sancţiunile impuse de Occident cu privire la comerţul cu armament au dat naştere unor grupări de traficanţi ce speculează din plin contextul, sumele vehiculate într-un material apărut în presa internaţională fiind de-a dreptul halucinante. Pe un asemenea teren fertil grupările de crimă organizată se întăresc, iar riscurile asociate fenomenului sunt deosebit de grave.

Tendinţe de evoluţie:În momentul de faţă este cert că preşedintele Barack Obama dezavuează o intervenţie militară în statul levantin. Cu toate acestea, dacă rapoartele serviciilor de informaţii indică, spre exemplu, o intensificare şi o revigorare exacerbată a grupării Al Qaeda pe teritoriul Siriei, liderul de la Casa Albă s-ar putea vedea nevoit să-şi reevaluze drastic opţiunile.Pentru moment, Federaţia Rusă şi China ies în afara oricărei discuţii în privinţa adoptării unei rezoluţii ONU de tip intervenţionist, ceea ce nu înseamnă că la momentul oportun Statele Unite nu au pregătite moneda de schimb aferentă găsirii unei formule de compromis. Dincolo de interesele sale pragmatice, Moscova vede în dosarul sirian o oportunitate de maximizare a profitului pe relaţia bilaterală cu Washingtonul.Preşedintele Al-Assad dă vina în momentul de faţă pentru peisajul tenebros de pe străzile Siriei pe grupările teroriste, acreditând totodată ideea că Al Qaeda este un actor cu certă responsabilitate în economia conflictului. Ceea ce ignoră liderul sirian este că tocmai acest tip de argumentaţie ar putea sta la baza legitimării intervenţionismului american.

6. AIEA şi Iranul eşuează în găsirea unor soluţii pentru deblocarea situatiei IAEA and Iran fail to find solutions to unblock the situationAdriana Sauliuc

Eveniment:Vineri, 8 iunie, Viena, a găzduit întâlnirea dintre delegaţiile Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică şi cea a Iranului, scopul fiind depăşirea impasului în care discuţiile dintre cele două părţi se află în acest moment. Pentru organismul ONU, discuţiile au reprezentat o oportunitate de a încerca să obţină un răspuns afirmativ din partea Teheranului în ceea ce priveşte accesul inspectorilor nucleari în anumite locaţii de pe teritoriul statului iranian, printre care şi complexului militar de la Parchin, situat în apropierea capitalei iraniene. Interesul mare al Agenţiei pentru acesta are la bază suspiciunile potrivit cărora aici au fost efectuate înainte de anul 2003 şi probabil după, o serie de teste în care au fost folosiţi explozivi.Anunţul privind acceptarea de către Iran a discuţiilor a fost făcut luni, 4 iunie, de şeful Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, Yukiya Amano, care a precizat că are în vedere încurajarea şi impulsionarea statului iranian de a accepta vizita experţilor nucleari la facilitatea Parchin. Miercuri, 6 iunie, cu două zile înainte de întâlnirea dintre cele două delegaţii, ambasadorul iranian la AIEA, Ali Asghar Soltanieh, şi-a exprimat speranţa că Teheranul şi Agenţia vor reuşi să se

pună de acord în privinţa unui acord de cooperare care să reia ancheta stagnată referitor la activitatea nucleară desfăşurată de statul iranian.De cealaltă parte, diplomaţii occidentali şi-au exprimat îndoielile în legătură cu faptul că statul iranian, acuzat tot mai mult în ultima perioadă că încearcă să câştige timp în favoarea sa până la momentul în care va obţine o bombă nucleară, va implementa acordul cu AIEA în cazul în care o înţelegere va fi semnată.Existenţa unor intenţii ascunse şi mai puţin paşnice este negată de Teheran, care speră că va putea convinge comunitatea internaţională prin discuţiile la care participă că este bine intenţionat, iar programul său nuclear nu este unul de natură militară. „Am decis să lucrăm cu Agenţia ... pentru a demonstra că aceste afirmaţii ... sunt forţate şi fabricate. Aceasta este exact ceea ce vom face”, a declarat ambasadorul iranian Soltanieh înainte de începerea discuţiilor.Întâlnirea dintre Iran şi delegaţia AIEA a fost anunţată de Teheran ca fiind o condiţie obligatorie în cazul în care organismul ONU are în vedere inspectarea complexului militar Parchin, locul în care Agenţia suspectează că Iranul a construit o buncăr de oţel în interiorul căreia sunt testaţi explozivii.

Context:

Vizita inspectorilor AIEA în Iran – ianuarie 2012La 31 ianuarie a.c., echipa de specialişti ai Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică s-a reîntors la Viena după o vizită de 3 zile pe teritoriul statului iranian. Inspectorii Agenţiei au călătorit în Iran la invitaţia formulată de Teheran, vizita având ca scop oficial discutarea unor chestiuni legate de controversatul program nuclear.Specialişii Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică s-au întors la Viena cu o impresie pozitivă în ceea ce priveşte atitudinea Iranului, despre care au declarat că este “angajat în rezolvarea tuturor problemelor nesoluţionate”, dar că mai este multă muncă de făcut până la soluţionarea tuturor chestiunilor în cauză.Totodată, Herman Nackaerts, Directorul adjunct al Agenţiei, a susţinut că ambele părţi (AIEA şi Iranul) s-au arătat determinate să răspundă tuturor cerinţelor necesare pentru depăşirea crizei în care statul iranian se află ca urmare a programului său nuclear. Astfel, pentru o mai strânsă cooperare şi ca urmare a faptului că mai sunt multe chestiuni care trebuiesc abordate “ne-am planificat o altă călătorie în viitorul apropiat”, a afirmat Nackaerts în cadrul declaraţiilor făcute la întoarcerea pe aeroportul din Viena. Ulterior, atitudinea pozitivă a acestora a fost contrazisă de informaţiile privind modul în care a decurs vizita specialiştilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică în Iran, Teeranul negând acuzaţiile conform cărora a blocat accesul

experţilor nucleari internaţionali în anumite locuri şi nu a pus la dispoziţia lor anumite documente importante.

Vizita inspectorilor AIEA în Iran – februarie 2012La 20 februarie a.c., echipa inspectorilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică a ajuns în Iran în cea de a doua astfel de vizită în mai puţin de o lună. Asemeni cazului anterior, potrivit afirmaţiilor şefului delegaţiei, Herman Nackaerts, principala preocupare a experţilor nucleari a fost clarificarea posibilităţii existenţei unei “dimensiuni militare” a programului nuclear iranian, clarificare care poate lua ceva timp, după cum a indicat reprezentantul Agenţiei.Însă prezenţa echipei internaţionale în Iran nu a reuşit să răspundă la principalele întrebări ale comunităţii internaţionale privind criza nucleară iraniană, Teheranul interzicând accesul experţilor în anumite locuri pe care aceştia au cerut să le inspecteze.La acel moment, dezinteresul statului iranian faţă de eforturile comunităţii internaţionale de a-l determina să fie mai cooperant a fost tot mai vizibil. În timp ce experţii Agenţiei se aflau în Iran, armata efectua exerciţii militare menite să pregătească soldaţii iranieni să facă faţă unei agresiuni militare, agresiune considerată de statele implicate în soluţionarea crizei iraniene ca ultimă soluţie în cazul în care Teheranul nu poate fi convins pe cale diplomatică şi prin intermediul sancţiunilor să renunţe la ambiţiile sale nucleare.

Vizita şefului AIEA în Iran – mai 2012La 21 mai, şeful AIEA, Yukiya Amano, a efectuat o vizită în Iran în speranţa că menţinerea unui contact permanent între cele două părţi nu poate decât să ducă la o apropiere a acestora. Totodată, Amano a tatonat terenul pentru obţinerea unui răspuns pozitiv din partea Teheranului la solicitarea Agenţiei de a trimite o echipă de inspectori în Iran, în anumite locuri considerate relevante pentru activitatea nucleară desfăşurată de statul iranian.În opinia sa, pătrunderea inspectorilor în interiorul facilităţilor este mai mult decât necesară, deoarece „dacă nu avem acces la complexul Parchin sau la alte persoane, la informaţii şi alte complexuri, atunci ... nu putem da asigurări că toate activităţile din Iran au scopuri paşnice”.

Semnificaţii:Când vine vorba despre discuţii/negocieri în care una dintre părţi este Iranul, încheierea acestora fără niciun progres vine ca o situaţie firească. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul recentei întâlniri dintre statul iranian şi Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, după cum au precizat oficialii de la Viena. Iar încheierea fără „niciun progres” înseamnă că înţelegerea privind primirea pe teritoriul Iranului

şi în locurile indicate anterior a inspectorilor nucleari nu a fost semnată, aşa cum s-a sperat.O simplă comparaţie cu celelalte discuţii şi întâlniri care au avut loc, mai ales ale grupului P5+1, care chiar dacă nu au înregistrat niciun succes au fost anunţate de ambele părţi ca fiind „constructive” sau desfăşurate într-un „cadru pozitiv” etc, arată că eşecul întâlnirii Iran – AIEA de la sfârşitul săptămânii trecute este mai mult decât evident, lipsa de progrese a discuţiilor fiind „dezamăgitoare”, după cum a anunţat inspectorul şef AIEA, Herman Nackaerts.Iar acest eşec se poate traduce într-o propoziţie simplă: Agenţia nu a reuşit să obţină accesul inspectorilor săi pe teritoriul Iranului, o situaţie care ar fi fost firească în condiţiile în care se ştia încă de la început care sunt cerinţele organismului ONU, iar tatonările şi discuţiile anterioare au creat cadrul parafării unei înţelegeri, în cazul în care Iranul ar fi fost de bună credinţă şi şi-ar fi dorit acelaşi lucru. Mai mult, chiar Teheranul a cerut ca între cele două părţi să existe o astfel de discuţie, înainte de primirea inspectorilor nucleari, însă cererea statului iranian nu a reprezentat altceva decât o altă dorinţă formulată cu scopul de a trage de timp.Iar ca sfidarea să fie maximă, delegaţia iraniană şi-a exprimat la finalul discuţiilor intenţia de „a elimina toate ambiguităţile şi de a dovedi lumii că activităţile sale sunt exclusiv în scopuri paşnice şi că niciuna dintre afirmaţiile legate de dezvoltarea unei bombe nu sunt adevărate”, după cum a menţionat Ali Ashghar Soltanieh.Se pune astfel întrebarea de ce Iranul nu face nimic pentru a dovedi ceea ce anunţă de atâta vreme? Mai ales când a avut şi are atâtea ocazii să o facă, ocazii materializate în discuţii, negocieri şi întâlniri cu celelalte părţi atât în cadru organizat cu acest scop, cât şi la nivel bilateral, cu ocazia altor evenimente. Răspunsul este clar, chiar şi pentru cei care s-au încăpăţânat să ofere în continuare credit Iranului, în speranţa că acesta îşi va demonstra, într-un final, bunele intenţii.

Tendinţe de evoluţie:Urmează o perioadă în care Teheranul are din nou ocazia, pentru a „n”-a oară, să îşi joace rolul de parte dornică de cooperare cu comunitatea internaţională, de stat care doreşte o lume paşnică şi sigură. Însă talentul său actoricesc nu mai poate păcăli pe nimeni, indiferent că vorbim despre state luate individual, de organizaţii internaţionale sau comunitatea internaţională privită în ansamblu.Chiar şi aşa, cei implicaţi în soluţionarea crizei iraniene par să nu îşi fi pierdut răbdarea şi speranţa că aceasta poate fi soluţionată, evitându-se o intervenţie militară, deocamdată fiind preferată metoda mixtă de negociere sticks and carrots. În perioada 18 – 19 iunie, la Moscova va avea loc o nouă întâlnire în format P5+1, care fie se va încheia asemeni celor anterioare, fie va debloca negocierile şi va duce

la depăşirea impasului în care acestea se află, cea mai plauzibilă fiind însă prima variantă.În ceea ce priveşte Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, organismului ONU îi revine obligaţia să acţioneze în vederea păstrării contactelor cu autorităţile iraniene în vederea determinării unei atitudini mai cooperante din partea acestora, în ciuda falselor dorinţe ale Teheranului de a se deschide în faţa comunităţii internaţionale. Însă în cazul în care statul iranian nu va demonstra prin fapte clare că intenţiile sale sunt paşnice, viitorul Iranului nu va fi unul strălucitor, fiind imposibil să evite şi să prevină la nesfârşit declanşarea unei acţiuni militare împotriva sa.

7. Operaţiunea Samson – furnizarea submarinelor germane ce pot fi înarmate nuclear către Israel şi impactul asupra securităţii internaţionaleOperation Samson – the sale to Israel of German submarines that can carry nuclear warheads and the impact on international securityIulia Joja

Eveniment:Ultimul număr al revistei germane ,,Der Spiegel” reia o temă controversată în presa germană şi internaţională din ultimii douăzeci şi cinci de ani: contribuţia Germaniei la armele de distrugere în masă ale Israelului. Operaţiunea ,,Samson”, ţinută secretă de oficialităţile celor două state, constă în construirea unor submarine de tip ,,Dolphin”, de către companii germane pentru forţele navale ale Israelului, submarine ce pot fi înarmate nuclear. Şase submarine de acest tip au fost furnizate Israelului începând cu anii nouăzeci. Finanţarea acestora este acoperită în parte de către statul german. Potrivit unei telegrame a diplomaţiei SUA publicată de WikiLeaks, finanţarea germană a submarinelor este răspunsul Berlinului la cererile statului evreu de vărsare a sumei de 500 de milioane de dolari în contul reparaţiilor pentru Holocaust.Caracterul controversat al problemei este determinat de elementul nuclear. Pe de o parte, Israelul nu recunoaşte că deţine arme de distrugere în masă, refuzând însă să semneze Tratatul de Neproliferare a Armamentului Nuclear. Pe de altă parte, Germania este semnatară a tratatului. Producţia unor submarine ce pot fi înarmate nuclear contravine acestei politici.Dacă pentru mult timp capacităţile exacte ale submarinelor exportate de Germania către Israel s-au aflat sub semnul întrebării, acum relansarea polemicii se bazează pe confirmări din partea unor experţi şi pe declaraţii ale unor foşti factori de decizie din guvernul Germaniei.

Dolphin este considerat unul dintre cele mai sofisticate submarine convenţionale din lume, cu capacitatea de până la 16 torpile şi rachete de croazieră. Se presupune că rachetele au o rază de acţiune de până la 1500 km şi pot fi echipate cu un focos nuclear de până la 200 kg.Iniţial, submarinele s-au aflat în totalitate în Marea Mediterană, însă începând cu 2010, Forţele Navale israeliene au decis să menţină cel puţin un submarin în portul Eilat de la Marea Roşie. Germania susţine în continuare a nu fi în cunoştinţă de cauza privind deţinerea de arme nucleare de către Israel.Contextul pentru construirea şi furnizarea de submarine a fost creat în timpul primului război din Golf, în care Germania a fost acuzată că a acordat ajutor Irakului, în programul de arme chimice. Cancelarul Helmut Kohl a aprobat, în urma protestelor, construirea şi finanţarea în totalitate a trei submarine de tip Dolphin.Următoarele două submarine au fost contractate de către Israel în 2006 şi co-finanţate de Germania sub regimul cancelarului Gerhard Schroeder. Cel de-al şaselea submarin a fost furnizat sub regimul cancelarului Angela Merkel. Până în prezent au fost achiziţionate şase submarine de acest tip şi se discută despre alte două. Însă de abia în ultimii ani discuţia a luat amploare în Germania.Documente din arhiva Ministerului german de Externe, citate de Dr Spiegel, vorbesc despre armele nucleare israeliene încă din 1961. Ultima discuţie în care a fost menţionat acest subiect a fost în 1977, între cancelarul Helmut Schmidt şi Moshe Dayan, ministrul israelian de Externe de la acea dată.

Semnificaţii:Înarmarea Israelului cu submarine de către Berlin, care pot fi echipate cu arme nucleare, înseamnă pentru Israel asigurarea unui eventual second strike şi, astfel, garantarea existenţei statului. Cum Israelul este ceea ce în limbaj strategic se numeşte un one bomb country, un stat ce poate fi distrus printr-o singură lovitură nucleară, datorită dimensiunilor sale teritoriale reduse, deţinerea de arme nucleare în afara teritoriului dă posibilitatea Israelului de retaliere asigurând, astfel, descurajarea unui inamic raţional.Pentru Germania, aceasta susţinere semnifică asumarea unei responsabilităţi politice globale, problemă ce în mod tradiţional iscă dezbateri. Vocile critice germane susţin că înarmarea Israelul cu submarine potenţial purtătoare de arme nucleare reprezintă o contradicţie în raport cu politica statului de neproliferare şi conform politicii privind exportul de armament, care interzice furnizarea de arme către regiuni de criză. Totodată, Bundestagul a observat că Israelul nu îşi respectă angajamentul de nu mai extinde coloniile din teritoriile palestiniene, motiv pentru care ar trebui încetată cofinanţarea construcţiei submarinelor Dolphin destinate Israelului.

Pe de altă parte, Germania se consideră, în baza trecutului său a fi garantul securităţii statului Israel. Faimoasa declaraţie a cancelarului Angela Merkel, că securitatea Israelului constituie parte integrantă a raţiunii de stat a Germaniei, se încadrează perfect în cazul Samson. Germania garantează existenţa statului Israel prin furnizarea mijloacelor de descurajare nucleară a Iranului.Solidaritatea necondiţionată a Germaniei este însă pusă sub semnul întrebării de către multe voci germane. Opoziţia o critică pe Merkel, susţinând că furnizarea submarinelor ar trebui condiţionată de modificări în politica israeliană de colonizare. De asemenea, vocile critice consideră că Germania susţine cursa înarmărilor din Orientul Mijlociu.

Riscuri:Cazul Samson va avea reverberaţii atât la nivel regional, cât şi pe plan mondial. În contextul discursului israelian privind un potenţial atac preventiv direcţionat asupra Iranului, oficializarea furnizării de submarine şi dezbaterea declanşată pot fi interpretate drept mesaj de prevenire la adresa Iranului.Până în prezent, subiectul submarinelor Dolphin reprezintă un tabu în Israel – persoanele cu cetăţenie dublă nu pot face carieră militară lucrând pe submarine, iar simpla discutare a unor aspecte sensibile legate de subiect poate să implice pedeapsa cu mai mulţi ani de înschisoare. Perspectiva unui atac preventiv poate astfel fi corelată cu oficializarea subiectului în Germania, impactul fiind direcţionat asupra Iranului.Schimbarea raportului cu Iranul reprezintă o posibilă consecinţă a lansării problematicii Samson. Posibila interpretare a descurajării Iranului poate evolua către izolarea – containment-ul statului şi a programului său nuclear. Dacă Iranul este indirect avertizat asupra capacităţii nucleare a Israelului, aceste noi informaţii pot avea şi un impact major asupra negocierilor în format E3+3 (Franţa, Germania, Marea Britanie, China, Rusia şi Statele Unite), continuate în prezent cu mari eforturi şi fără rezultate concrete.Perspectiva României, reprezentată de UE în cadrul E3+3, riscă să sufere unele modificări, concretizate într-o stagnare sau chiar suspendare a negocierilor, în cazul în care Europa nu se decide să reducă unilateral din sancţiunile impuse Iranului.O altă posibilitate de interpretare a consecinţelor deschiderii subiectului Samson o poate constitui răspunsul iraţional din partea Iranului. Concretizarea puterii de second strike off-shore a Israelului poate fi percepută de către oficialităţile iraniene drept ameninţare, acestea considerând necesar un răspuns adecvat, dar impredictibil. Riscurile unei astfel de reacţii sunt de amploare, având în vedere caracterul adesea iraţional al deciziilor Iranului.De asemenea, susţinerea puternică din partea Germaniei a securităţii Israelului poate afecta în mod negativ procesul de pace cu Palestina. Uniunea Europeană este

parte integrantă a negocierilor şi a contribuit într-o mare măsură la progresele realizate. Germania poate fi percepută de către Palestina drept jucând pe două planuri, iar Palestina se poate simţi trădată de către partea europeană.

Tendinţe de evoluţie:După cum reiese din discursul naţional israelian, evoluţia programului nuclear al Iranului şi oficializarea contra-măsurilor Israelului contribuie la creşterea riscului unui atac preventiv al Israelului. Astfel, tendinţele de izolare ale Iranului, pe care le au în vedere Israel, SUA şi UE, sunt încă neclare.Operaţiunea Samson reprezintă o schimbare radicală în abordarea problemei armelor nucleare în Orientul Mijlociu şi a percepţiei Vestului asupra cursei înarmărilor. Schimbarea de discurs, realizată prin intermediul operaţiunii Samson va avea un impact nu numai asupra Iranului, ci şi asupra relaţiilor dintre Israel şi Palestina, Israel şi statele din regiune, ale Israelului cu Europa, în special cu Germania, dar şi asupra relaţiilor SUA-Israel.De asemenea, va exista un impact semnificativ asupra concepţiei de proliferare/neproliferare la nivel mondial. Chiar dacă putem presupune că informaţiile au fost cunoscute de mult timp de către guvernele statelelor, semnificaţia deosebită a operaţiunii Samson este determinată de oficializarea şi dezbaterea la nivel public a puterii nucleare a Israelului.

8. Destrămarea PCRM: alţi trei deputaţi părăsesc formaţiunea The gradual dissolution of the Moldavian Communist Party: three more deputies leaveBogdan Nedea

Evenimente:După cum era de aşteptat de mai multă vreme Partidul Comunist din Republica Moldova nu îşi pierde doar portanţa politică, dar şi membrii. Vadim Mişin, Oleg Babenco şi Tatiana Botnariuc au anunţat pe 7 iunie că părăsesc fracţiunea comunistă şi vor activa în continuare ca deputaţi neafiliaţi.„Am luat această decizie deloc uşor. Oamenii ne-au ales pentru a-i reprezenta în Parlament. Interesele cetăţenilor sunt prioritare pentru noi şi vom insista pe promovarea acestor interese. Noi am fost de acord cu conducerea partidului să boicotăm şedinţele Parlamentului, dar acest boicot s-a întins prea mult”, a declarat Vădim Mişin, după şedinţa Parlamentului.În cadrul aceluiaşi discurs din parlament, Mişin şi-a anunţat intenţiile viitoare: că în parlament se va vorbi din nou în limba rusă. El a declarat că va pleda pentru

apărarea drepturilor minorităţilor naţionale, în special a vorbitorilor de limbă rusă, care reprezintă 25% din populaţia ţării.Astfel, deputatul a afirmat că în sala Parlamentului trebuie să se vorbească limba rusă. „Nu cred că e corect când 25% din populaţia RM nu aude în Parlament niciun cuvânt în limba rusă. Limba rusă trebuie să răsune în sala de şedinţe. Din păcate, în prezent vorbitorii de limba rusă sunt constrânşi”, a spus el. Cei trei deputaţi au anunţat că rămân în opoziţie faţă de alianţă, afirmând că va fi o opoziţie constructivă.„Vom studia fiecare document. Ceea ce va fi spre beneficiul cetăţenilor vom vota, ceea ce nu – vom respinge”, a spus Vadim Mişin. Astfel, în fracţiunea PCRM au rămas 36 de deputaţi. În urma alegerilor din noiembrie 2010, comuniştii au obţinut 42 de mandate.Vladimir Voronin a recunoscut că plecarea lui Vădim Mişin din fracţiune a fost o lovitură pentru Partidul Comuniştilor. Liderul comuniştilor spune că „acesta este un gest de mare trădare, un pas ruşinos care-l va măcina pe Mişin tot restul vieţii. Şi iată, generalul cu capul cărunt se alătură majorităţii de guvernare, cu aplauze din partea Alianţei de guvernământ. Cred că mai devreme sau mai târziu vom afla despre motivele adevărate ce stau în spatele acestui pas ruşinos. Deşi, sincer vorbind, puţin probabil aceştia ar interesa pe cineva în serios. S-a făcut. Partidului i s-a dat lovitura! Acum, Mişin a fost lăsat singur cu conştiinţa lui. Rămâne el să îndure această ultimă încercare, căreia, în opinia mea, el nu va fi capabil să-i reziste. Fiţi de acord, e o încercare teribilă! O soartă de neinvidiat!”, a declarat Voronin în cadrul Congresului PCRM.Potrivit preşedintelui PCRM, nici unul din cei trei - Vadim Mişin, Oleg Babenco şi Tatiana Botnariuc - nu-şi declarau dezacordul lor principial cu cursul implementat de partid, niciodată nu au venit în cadrul plenarelor, şedinţelor fracţiunii cu critici sau pretenţii vis-a-vis de activitatea echipei PCRM.În acelaşi discurs, făcând referire la plecările din partid din ultimii ani, Voronin a menţionat că cea mai dureroasă a fost plecarea lui Marian Lupu: „Aceasta a fost cea mai dureroasă trădare, însă deloc ultima în rândurile PCRM în ultimii trei ani. Calea lui Lupu a fost urmată şi de Stepaniuc, Ţurcan, Guznac, Stratan, Dodon, Greceanîi şi alţii. A venit timpul să facem o generalizare a tuturor acestor trădări separate şi le dăm o apreciere consolidată. Să dăm aprecierea şi cauzelor adevărate a eşecului nostru în 2009, şi trădărilor politice care au afectat partidul în ultimii trei ani”, a conchis acesta. Trebuie menţionat că cei trei deputaţi şi-au anunţat plecarea cu doar două zile înaintea congresului PCRM pentru alegerea şefului partidului.Decizia celor trei a fost salutată de speakerul Marian Lupu şi deputatul PL, Ion Hadârcă, care au subliniat că aceasta va contribui la asigurarea stabilităţii activităţii Parlamentului.

La rândul său, Mihai Ghimpu a declarat că este vorba despre: „interes personal”. „Interes politic, economic, nu ştiu. Timpul o să ne arate. Dar dacă îi vom vedea aşa ca pe Dodon, atunci degeaba au ieşit”, a declarat Ghimpu. Potrivit acestuia, „vorbe demult se auzeau. Pentru mine sunt, nu sunt, o să vină, n-o să vină, nu contează. Important e că Alianţa să fie beton”, a menţionat liberalul. Liderul PSRM, Igor Dodon, a declarat că, graţie deciziei celor trei comunişti, „cele două partide de extremă - PCRM şi PL, nu mai au majoritatea în Parlament”.

Context:Partidul Comuniştilor primeşte lovitură după lovitură începând cu anul 2009, atunci când politicieni importanţi au părăsit echipa lui Vladimir Voronin. Şirul plecărilor a început în iunie 2009, atunci când Marian Lupu a făcut declaraţii senzaţionale chiar în debutul unei şedinţe a Parlamentului. Atunci, fostul preşedinte al Parlamentului a lăsat să se înţeleagă că el urma să fie promovat la funcţia de preşedinte al ţării, şi nu Zinaida Greceanîi. Ulterior, acesta spus că era „izolat în procesul de luare a deciziilor în PCRM".După ce comuniştii au refuzat să voteze candidatul AIE1 la funcţia de şef al statului, în decembrie 2009 este anunţat un nou val de plecări de la comunişti. Vladimir Ţurcan, Victor Stepaniuc, Liudmila Belcencova şi Valentin Guznac părăseau la 15 decembrie fracţiunea parlamentară a PCRM. „Mark Tkaciuk lucrează intens cu privire la chestiunea "Noul preşedinte al PCRM" de vreo 2-3 ani încoace. El doreşte ca la şefia PCRM să vină o persoană din anturajul său. Nu trebuie să ne mai ascundem după deget şi trebuie să recunoaştem că Mark Tkaciuk influenţează decisiv deciziile PCRM. Da, este bine pregătit, este un politician bun, dar nu cunoaşte psihologia poporului nostru, nu cunoaşte satul", spuneau Ţurcan şi Stepaniuc atunci.La 4 noiembrie 2011, Igor Dodon, Zinaida Greceanîi şi Veronica Abramciuc anunţau că părăsesc fracţiunea parlamentară a Partidului Comuniştilor. Ca şi în celelalte două cazuri, aceştia acuză unele grupări rigide din PCRM. „Dacă Tkaciuk este portavocea PCRM, atunci e tristă situaţia”, spunea Igor Dodon atunci. Ulterior, cei 3 au votat pentru alegerea şefului statului, la 16 martie 2012.

Semnificaţii:Plecarea unor membri din PCRM era doar o chestiune de timp, ţinând cont de căderea liberă în care se află partidul după ce AIE a reuşit să strângă suficiente voturi pentru a alege un preşedinte, consolidându-şi astfel puterea în stat.Conducerea PCRM nu a reuşit atunci să blocheze alegerea preşedintelui şi nu a reuşit să obţină nimic din această alegere, nu a putut încheia o înţelegere cu alianţa, iar şansele sale pentru viitoarele alegeri parlamentare sunt în scădere. Mai mult,

momentul plecării celor trei se leagă de un eveniment important din PCRM: cel de-al şaptelea congres, la care, după cum ne puteam aştepta, Voronin a fost reales.Realegerea lui Voronin în fruntea partidului arată faptul că politicile care au adus partidul în stadiul actual vor continua. Mai mult, pe măsura ce partidul şi-a pierdut din relevanţa politică, dar şi după plecarea „grupului Dodon” liderii acestuia (Voronin şi Mark Tkaciuc) au schimbat mult modalitatea de abordare internă, relevanţa membrilor scăzând din ce în ce mai mult.Cu toate că şi până în acel moment luarea deciziilor era concentrată în mâinile celor doi, exista o oarecare iluzie a consensului în interiorul partidului. Nu în ultimul rând, la capitolul deciziilor eronate ale lui Voronin vorbim despre boicotarea parlamentului, care nu duce niciunde şi care nemulţumeşte evident atât membrii cât şi finanţatorii partidului.Un alt motiv plauzibil pentru plecarea celor trei este un aranjament cu cineva din afara partidului. Igor Dodon spunea acum ceva timp că are cunoştinţă despre o serie de membri ai PCRM care doresc să părăsească partidul. Astfel de ştiri au mai fost anunţate de-a lungul timpului, însă confirmarea a întârziat mereu.Desigur, este mai mult decât firesc să ne întrebăm dacă plecarea celor trei a fost orchestrată de fostul comunist actual lider al Partidului Socialist, o altă forţă politică sau decizia a venit de una singură. Deşi suntem inclinaţi să aplecăm urechea la spusele lui Mihai Ghimpu, care a afirmat că este vorba de „interese personale”, considerăm că dacă ar fi fost vorba despre aşa ceva atunci cei trei şi-ar fi făcut ieşirea acum două luni, când era vorba despre alegerea preşedintelui, dându-şi demisia din partid şi votând direct, ieşind în faţă sub formă de eroi.O a treia posibilitate ar fi cea a unor disensiuni în interiorul PCRM. Trebuie să remarcăm că aproape toate plecările din ultimii ani au avut legătură cu Mark Tkaciuc şi diferitele piedici pe care acesta le-a pus colegilor de partid. Ţinând cont că vorbim despre o plecare cu două zile înaintea congresului naţional al PCRM, putem presupune că plecarea celor trei are legătură cu acest detaliu.

Tendinţe de evoluţie:Ceea ce este foarte important în acest moment este observarea celor trei şi tendinţele pe care aceştia le vor afişa. Ne putem aştepta ca aceştia să negocieze „la sânge” intrarea în orice formaţiune politică. Aici intervine o chestiune delicată, şi anume către care partide vor pleca. Cea mai evidentă destinaţie ar fi socialiştii lui Dodon, fost comunist care pare să îşi fi păstrat retorica PCRM-istă şi lângă care s-ar putea simţi cel mai în siguranţă.O a doua opţiune ar fi către PLDM, fiind atraşi de cercul de putere pe care premierul Vlad Filat îl construieşte. Cea mai logică alegere este totuşi PSRM, Dodon prezentând mai multă încredere decât celelalte partide, în special prin prisma relaţiei avută înainte cu cei trei.

9. Transnistria – ce stă în spatele anchetării lui Igor Smirnov şi Vladimir AntiufeevTransnistria – what is behind the investigation on Igor Smirnov and Vladimir AntiufeevMarina Catan

Evenimente:În centrul atenţiei presei transnistrene şi cele de la Chişinău a stat publicarea de către cotidianul rus Kommersant a declaraţiei reprezentantului preşedintelui regiunii transnistrene în Federaţia Rusă, Mihail Bergman, declaraţie prin care, la 4 iunie curent, Bergman a solicitat Comitetului rus de investigaţie anchetarea fostului lider de la Tiraspol, Igor Smirnov, şi fostului ministru al securităţii, Vladimir Antiufeev, pentru implicarea acestora, în comiterea de infracţiuni grave (comercializarea de arme, răpiri şi fraude financiare). „ Vladimir Antiufeev şi Igor Smirnov au format şi condus în RMN o societate criminală care a acţionat activ în decursul a 20 de ani. Scopul consta în extragerea profitului din vânzarea de arme, şantaj, efectuarea unor operaţiuni financiare ilicite şi eliminarea persoanelor ce i-au deranjat”, se menţionează în declaţia lui Bergman. Acesta a mai declarat că dispune de multiple dovezi cu privire la furturi de arme din depozitele Armatei a 14-a amplasate în regiunea transnistreană, de documente ce demonstrează vânzarea şi transportarea acestora în Rusia şi în alte state din fosta URSS.„Lui Bergman şi celor ce-l folosesc în Rusia şi RMN, le e frică, că va veni momentul când voi spune tot ce ştiu. Acest lucru se face pentru a mă discredita în prealabil. Sunt pregătit să mă prezint în faţa colaboratorilor Centrului de Investigaţie pentru ca acuzaţiile neîntemeiate să fie anulate”, a afirmat Vladimir Antiufeev, ameninţând totodată că, la rândul său, va face şi el dezvăluiri.În mod surprinzător, la 5 iunie curent, după ce Bergman a cerut anchetarea lui Smirnov şi Antiufeev, Comitetul Securităţii de Stat din Transnistria (KGB), fostul Minister al Securităţii transnsitrene, a deschis dosar penal pe numele cetăţeanului Vladimir Antiufeev, general-locotenent, fostul şef al Ministerului Securităţii al regiunii separatiste, motivul fiind abuzul în funcţie. Potrivit anchetatorilor de la Tiraspol, în perioada decembrie 2011 – ianuarie 2012, un grup de ofiţeri din serviciile de securitate aflat în subordinea lui Antiufeev au distrus documentele secrete ale MGB-ului regiunii separatiste.Acţiunile ilicite comise de cetăţeanul Antiufeev au adus prejudicii securităţii atât interne, cât şi externe, ale autoproclamate republici nistrene. De asemenea, KGB-ul dispune de informaţii cu privire la abuzurile financiare comise de cetăţeanul

Vladimir Antiufeev. Dacă va fi găsit vinovat, acesta riscă detenţie de la 3 până la 7 ani.

Context şi semnificaţii:Cererea de anchetare şi de iniţiere a unui dosar penal pe numele celor doi foşti „piloni” ai politicii separatiste de la Tiraspol denotă de fapt că în Transnistria continuă lupta pentru putere. Evgheni Şevciuk, actualul preşedinte al regiunii transnistrene, încearcă să-şi consolideze puterea.După alegerile din decembrie 2011, la Tiraspol a început să se construiască un nou eşafodaj politic. Pe fondul ascensunii lui Şevciuk şi a partidul parlamentar majoritar, „Obnovlenie”, s-au activat şi adepţii fostului preşedinte Igor Smirnov, care au înfiinţat în luna aprilie curent, partidul „Rodina” (Patria) condus de Alexandru Caraman, care în anii 1991-2001 a ocupat postul de vicepreşedinte. Acest lucru demonstrează faptul că, deşi a ieşit de pe scena politică a regiunii separatiste, Smirnov continuă să joace un rol cheie şi încearcă să creeze probleme noului lider, în timp ce acesta încearcă să şteargă din memorie epoca predecesorului său, schimbând fundamental toată garnitura, pentru a-şi aduce oameni fideli în prim plan. Un alt element care prevestea că „vechea gardă” pregăteşte o revanşă este Centrul social-politic de cercetări „Prognoz” (Prognoză), format în luna 16 mai curent, de Valeriu Bondarciuk şi Andrei Pinciuk – foştii subalterni ai lui Antiufeev, cel mai probabil creat cu scopul de a „prognoza” acţiunile lui Şevciuk. În fapt, această instituţie trebuie privită prin prisma personajelor care o conduc, personaje a căror carieră politică este pe punctul de a lua sfârşit, dacă acest lucru nu s-a întâmplat deja. Mai mult, înfiinţarea acestui centru este doar o modalitate prin care personaje-cheie ale fostelor structuri de putere încearcă să îşi legitimize acţiunile şi ideile moştenite de la Smirnov. În contextul restructurării politice totale de la Tiraspol, relevanţa acestor personaje este realizată doar prin asocierea cu generalul Antifueev. Trebuie remarcat că acuzaţiile Moscovei se îndreaptă în principal împotriva lui Antifueev, lucru care se datorează în principal rezistenţei opuse noului regim instalat după căderea lui Smirnov. Se vorbeşte chiar de un mandat de arestare pe numele fostului şef al securităţii nistrene, aflat în prezent la Moscova.Nu întâmplător Evgheni Şevciuk l-a ales pe Mihail Bergman, cunoscut pentru atitudinea sa ostilă faţă de Antiufeev, în calitate de reprezentant al preşedintelui trasnistrean în Federaţia Rusă. Bergman a fost comandantul militar al Tiraspolului şi mâna dreaptă a lui Alexandr Lebed, fostul comandant al Armatei a 14-a.Bergman este cunoscut, de asemenea, pentru o declaraţie prin care recunoştea că rolul principal al Armatei a 14-a este să asigure accesul rapid al forţelor militare ruse spre Balcani, prin România, în caz de conflict armat. La începutul lunii martie

curent, Şevciuk, l-a numit pe Mihail Bergman reprezentant special al preşedintelui regiunii transnistrene în Federaţia Rusă. Prin această acţiune, după cum au menţionat şi mulţi analişti, Evgheni Şevciuk doreşte să facă lumină asupra tranzacţiilor lui Smirnov şi ale susţinătorilor săi, iar iniţierea dosarului penal pe numele cetăţeanului Vladimir Antiufeev de către KGB-ul transnsitrean denotă că acţiunile lui Antiufeev au fost neutralizate şi suspendate pe teritoriul nistrean, iar reîntoarcerea sa la Tiraspol este puţin probabilă, întrucât riscă să fie reţinut.Toate aceste evenimente par a fi un atac la fosta elită politică de la Tiraspol, dirijat de Transnistria prin Rusia şi Ucraina. În plus, Comitetul rus de investigaţie continuă ancheta penală împotriva fiului fostului preşedinte RMN, Oleg Smirnov şi a soţiei acestuia, Marina Smirnov, care, potrivit unor date, se ascund pe teritoriul ucrainean. Aceştia sunt suspectaţi de deturnare de fonduri în valoare de 160 de milioane ruble, alocate de Rusia pentru Tirapol, în calitate de ajutor umanitar.Astfel, Rusiei i s-a adus un prejudiciu financiar major. Totodată, Oleg Smirnov mai este acuzat de furt imobiliar în sumă de 186 milioane de ruble. Ne putem aştepta ca în scurt timp să fie luat în vizorul autorităţilor şi Vladimir Smirnov, fiul cel mic al lui Igor Smirnov. Prin funcţia fiului său, Smirnov reuşea să controleze toată economia Transnistriei, presând companiile care exportau sau importau mărfuri să plătească anumite cote către familia la putere, chiar dacă acest lucru nu a fost niciodată dovedit.De asemenea, noua conducere de la Tiraspol îl acuză pe fostul preşedinte al Consiliului de Administraţie al Băncii Republicane Transnistrene, Oxana Ionova, de transferul ilegal din rezervele valutare ale regiunii în conturi din străinătate, care a determinat „gaura bugetară ce urmează a fi acoperită de Rusia”, aceasta fiind motivaţia Moscovei pentru transferul unei sume aproape egale cu bugetul anual al regiunii.Fostul preşedinte al Consiliului de Administraţie a Băncii Republicane Transnistrene, Oxana Ionova, nora lui Smirnov, a fost reţinută pentru 72 de ore, pe 13 martie, ea fiind acuzată de deturnare de fonduri în proporţii deosebit de mari, crearea şi utilizarea schemelor corupte pentru transferul banilor publici în străinătate prin intermediul companiilor off-shore.Prin aceste acţiuni, noua conducere de la Tiraspol caută nu doar discreditarea fostului regim, dar şi identificarea unor personaje care să poarte o răspundere politică. Punerea sub acuzare a duo-ului Antifuuev-Smirnov asigură, în primul rând, garanţia consolidării noii conduceri şi impiedică întreprinderea oricăror artificii împotriva sa de către oricare dintre cei doi foşti oameni forte ai regimului separatist. Rezolvarea acestor probleme va aduce beneficii pentru Transnistria, pentru că la momentul actual regiunea separatistă se confruntă cu greutăţi financiare, deficitul bugetar fiind de 72%.

Fiind învinuit pentru politica sa care ar avea elemente de apropiere de Republica Moldova, Evgheni Şevciuk doreşte probabil să demonstreze că este ataşat intereselor cetăţenilor din stânga Nistrului. Stratagema aplicată de Şevciuk crează imaginea că el doreşte să lichideze cu orice preţ pe cei au adus regiunea transnistreană la situaţia dificilă actuală. În realitate, tânărul preşedinte urmăreşte un interes foarte simplu-consolidarea puterii sale.Desigur, nici relaţia cu Moscova, principalul creditor al ţării, liniştită acum că noul lider de la Tiraspol are grijă de banii transferaţi pentru sprijinirea regiunii, nu este de neglijat, iar aceasta trebuie pusă înainte de orice. Nu trebuie să uitam că Şevciuc a venit la putere ca un aparent independent, câştigând împotriva candidatului ales de Kremlin, Anatol Kaminski.Cu toate acestea, acţiunile întreprinse de noul preşedinte până în acest moment au fost în linie cu politicile Moscovei, singura schimbare fiind modalitatea de execuţie, o abordare aparent democratică. Astfel. faptul că Şevciuk se luptă încă cu reminiscenţele fostei puteri îl determină să adopte aceasta atitudine moderată în raport cu terţii şi în politica sa. În tot acest context, este notabil faptul că cotidianul rus Kommersant nu a fost ales în mod aleatoriu pentru publicarea declaraţiei făcute de Mihail Bergman referitor la anchetarea lui Smirnov şi Antiufeev şi a prelungirii dosarului penal pe numele lui Oleg Smirnov. Propietarul ziarului respectiv, Alişer Usmanov, un oligarh ruso-uzbek, este de asemenea şi proprietarul Combinatului Metalurgic de la Râbniţa, una din principalele surse de venit ale „guvernului” transnistrean. Totodată el este şi preşedintele Gazprominvestholding, unde potrivit conducerii Gazprom, se ocupă de cele mai dificile şi sensibile tranzacţii financiare ale gigantului rus de gaze.Usmanov conduce o schemă prin care face combinatul de la Râbniţa extrem de profitabil. Schema implică achiziţionarea de gaz de la Gazprom prin Moldovagaz (deţinută în proporţie de 51% de Gazprom), dar la preţuri de câteva ori mai mici decât plăteşte Moldovagaz, ceea ce înseamnă că profiturile se adună la Tiraspol şi Usmanov, iar pierderile la Chişinău.Situaţia nu a putut fi remediată în niciun fel de către Chişinău, care pare să aibă mâinile legate, fiind acţionar minoritar la Moldovagaz. Mai mult, relaţia Chişinău – Gazprom/Moscova este tensionată, livrarea de gaze naturale făcând parte din atuurile Kremlinului în faţa Republicii Moldova, în special în acest moment, când ruşii, prin vocea lui Rogozin au pretins Chişinăului plata datoriilor transnistrene la gaze, în valoare totala de 3 mld de dolari. Nici creşterea bruscă a datoriei în anul în care Ucraina are probleme majore de aprovizionare nu a determinat autorităţile legitime ale Republicii Moldova să tranşeze modalităţile de calcul, facturare a consumului şi recunoaştere/nerecunoaştere a datoriei la gaze.

De asemenea, Moscova pare ca se va folosi de expirarea contractului de furnizare a gazului către Republica Moldova (şi renegocierea lui la un preţ mult majorat) pentru a obţine orice fel de avantaje.

Riscuri şi tendinţe de evoluţie:Este surprinzător faptul că împotriva fostului preşedinte al Transnistriei, „tatăl” regiuni separatiste, Igor Smirnov, şi a fostului ministru al securităţii din Transnistria, Vladimir Antiufeev, a fost deschisă o anchetă ce ar implica şi arestarea măcar a unuia dintre ei. Probabil a devenit realitate dorinţa multora, însă apare întrebarea care este probabilitatea ca ancheta să aibă loc şi chiar să se definitiveze cu consecinţe, dacă nu cumva este o modalitate de a-i retrage complet pe cei doi din regiune pentru nu influenţa noua conducere de la Tiraspol.Cu siguranţă Igor Smirnov şi Vladimir Antiufeev nu se vor lăsa aşteptaţi să dea un răspuns. Vladimir Antiufeev a ameninţat că va da în vileag unele informaţii. Dar cât de relevant este pasul acesta rămâne de urmărit, pentru că declaraţiile lui Antiufeev pot fi simple ameninţări lipsite de bază, bune numai pentru a crea o atmosferă de tensiune. Nu este însă exclus ca Antiufeev să dispună de informaţii compromiţătoare, de un as în mânecă, pe care le ţine pentru un moment oportun.Cu toate acestea, este greu de imaginat împotriva cui va fi dată acea lovitură. Principalele personaje ale fostului regim sunt anchetate, urmând ca lista urmăriţilor în aceste dosare să se mărească, iar Şevciuk se bucură de susţinerea populaţiei care l-a votat. În acest caz, lupta se va acutiza, dar la momentul de faţă iniţiativa este de partea lui Şevciuk, iar oponenţii lui, deocamdată, trebuie să se apere.Atacul contra acestor doi „piloni” ai puterii separatiste este construit în mod iscusit, dar are şanse de succes doar în cazul în care Comitetul de Investigare din Rusia va realiza anchetarea familie lui Smirnov şi a lui Vladimir Antiufeev în mod corespunzător, iar aceştia vor fi ajunge la închisoare. Într-un asemenea scenariu, Evgheni Şevciuk îşi va consolida puterea şi va urma cu fermitate direcţia politicii externe propuse.

10. Declaraţiile lui Nikolai Makarov provoacă tensiune la Helsinki Tensions rise in Helsinki amid General Nikolai Makarov statementsAlexandru Voicu

Evenimente:Aflat la Helsinki pentru a participa la o conferinţă organizată de către Asociaţia Finlandeză de Apărare Naţională, Şeful Statului Major al armatei ruse, generalul Nikolai Makarov, s-a evidenţiat din nou prin unele declaraţii destul de agresive făcute la adresa Finlandei. Acesta a declarat că ,,relaţiile de cooperare dintre

Finlanda şi NATO ameninţă securitatea Rusiei, iar Finlanda nu ar trebui să ia în serios o eventuală aderare la structurile Euro-Atlantice, ci din contră să dezvolte relaţii de cooperare din ce în ce mai strânse cu Rusia.”De asemenea, în discursul său, generalul Makarov a acuzat Finlanda pentru susţinerea Georgiei în demersul său de a recupera cele două provinciile Abhazia şi Osetia de Sud. Acesta a continuat în aceeaşi manieră, indicând spre o hartă zona Finlandei şi a Ţărilor Baltice şi afirmând că această zonă este una în care Rusia îşi menţine ,,securitatea”. Generalul Nikolai Makarov a terminat prin a critica demersurile Finlandei de a coopera în materie de apărare cu statele din Peninsula Scandinavă şi a pus la îndoială dreptul Finlandei de a susţine exerciţii militare pe teritoriul său, întrebând ,,împotriva cui sunt ţintite acestea?”Reacţiile nu au întârziat să apară, iar ministrul Apărării finlandez, Stefan Wallin, a declarat faptul că: ,,Finlanda îşi evaluează relaţia cu NATO conform programului său guvernamental, pe baza intereselor proprii de securitate naţională şi politicilor de apărare. Această declaraţie înseamnă că Finlanda ia deciziile independent.”Ministrul de Externe al Finlandei, Erkki Tuomioja, a declarat că pune la îndoială faptul că aceasta este poziţia Rusiei: ,,Fiecare stat suveran îşi poate antrena forţele militare pe propriul teritoriu.” De asemenea, a remarcat faptul că generalul Makarov a avut ,,un discurs din lumea Războiul Rece, iar acesta nu este singurul general care încă mai trăieşte în acea perioadă, iar Rusia nu este singura ţară ce încă mai are astfel de persoane.”Preşedintele Sauli Niinistő a afirmat faptul că generalul Nikolai Makarov a avut o analiză incorectă la adresa relaţiei Finlandei cu NATO. Preşedintele a menţinut aceeaşi linie de discurs ca şi Ministrul de Externe, afirmând că nu este sigur dacă declaraţia generalului Makarov reprezintă poziţia Rusiei sau este doar punctul său de vedere. De altfel, preşedintele Niinistő se va întâlni cu Vladimir Putin peste două săptămâni pentru a discuta aceste aspecte şi pentru a cunoaşte mai bine poziţia Rusiei.NATO a intervenit declarând faptul că declaraţiile generalului Makarov sunt nefondate iar relaţiile de cooperare dintre Finlanda şi NATO nu ameninţă in niciun fel securitatea Rusiei.În ceea ce priveşte relaţia Finlanda-Rusia, cele două ţări împărtăşesc un trecut comun ce prezintă relaţii atât antagonice, cât şi de cooperare. Finlanda a fost sub ocupaţia ţaristă timp de un secol, iar în cel de-Al Doilea Război Mondial, cele două ţări au luptat una împotriva alteia de două ori. Rezultatul acestor lupte a fost unul ce a lăsat Finalanda fără o bună parte din teritoriul său.În timpul Războiului Rece, Finlanda şi-a declarat neutralitatea, iar relaţiile ei cu URSS s-au bazat eminamente pe Tratatul de Asistenţă Mutuală semnat în 1948 şi

care a fost în vigoare până în 1992. Politica externă a Finlandei în perioada Războiului Rece a fost concepută în aşa fel încât să nu antagonizeze URSS.După 1992, Finlanda a trecut de ceea ce germanii au numit ,,finlandizare” şi au început o apropiere progresivă spre Occident, dând startul unor relaţii din ce în ce mai bune cu NATO. Astfel, în 1994, Finlanda a intrat în Parteneriatul de Pace şi a fost un partener activ al NATO, participând atât la misiunile din Kosovo, cât şi la cea din Afganistan.În martie 2012, Finlanda a luat decizia de a participa cu propriile avioane de luptă, alături de NATO, la exerciţiile ce au avut loc deasupra Mării Baltice în vederea dezvoltării abilităţilor în ceea ce priveşte activităţile de poliţie aeriană. Însă deşi avem această apropiere între NATO şi Finlanda, relaţia dintre cele două părţi este bazată eminamente pe poziţia de lungă durată a Finlandei de stat neutru şi nealiniat, oferindu-i astfel acesteia condiţiile de a coopera cu NATO doar atunci când interesele şi obiectivele amândurora converg. Relaţiile NATO-Finlanda sunt astfel axate pe obiective şi interese convergente şi nu ameninţări la adresa Rusiei. De altfel, generalul Makarov ,,reuşeşte” pentru a doua oară în foarte scurt timp să creeze disensiuni între Rusia şi NATO. Acesta a mai facut astfel de declaraţii agresive împotriva scutului anti-rachetă NATO de pe teritoriul României şi al Poloniei, ameninţând cu un atac preventiv aceste ţinte, care ar reprezenta o ameninţare pentru Rusia.Desigur, NATO a avut întotdeauna o poziţie clară cu privire la relaţiile cu Rusia şi scutul anti-rachetă încă de la Summitul NATO de la Bucureşti. ,,NATO susţine cooperarea cu Rusia în ceea ce priveşte scutul anti-rachetă şi promovează o transparenţă maximă şi contruirea încrederii pentru a îndepărta orice temeri. De asmenea, Rusia este îndrumată să profite de propunerea făcută de SUA de colaborare şi de fuziune în ceea ce priveşte scuturile anti-rachetă.”

Semnificaţii:Prin declaraţiile făcute (atât cea cu privire la Finlanda, cât şi cu privire la scutul anti-rachetă), generalul Makarov încadrează relaţiile Rusia-NATO în logica anacronică a Războiului Rece. Makarov pune la îndoială capacitatea Finlandei de a-şi gestiona independent politica sa externă.Deşi Rusia promovează o strategie non-intervenţionistă, astăzi atât în Siria cât şi în Iran, prin declaraţiile făcute, generalul Makarov se axează pe o logică intervenţionistă, arogându-şi o poziţie predominantă în ceea ce priveşte suveranitatea Finalandei, dar şi a modului în care aceasta decide asupra politicii sale externe.Finlanda are o relaţie destul de strânsă cu NATO de aproximativ 18 ani, iar pe întreaga durată a acestei relaţii interesele şi securitatea Rusiei nu au fost afectate.

Putem astfel observa că aceste declaraţii aduc un plus de presiune asupra relaţiilor NATO-Rusia fără un motiv bine întemeiat.De asemenea, în ceea ce priveşte declaraţiile cu privire la scutul anti-rachetă din Polonia şi România, generalul Makarov nu aduce argumente solide pentru care Rusia ar dori, în cazuri de urgenţă, “să lanseze un atac preventiv împotriva acestor ţinte.” Fiind lipsite de argumente puternice, declaraţiile generalului Makarov devin mesaje propagandistice ce-şi pierd din credibilitate, după cum a afirmat şi preşedintele Traian Băsescu în urma declaraţiilor cu privire la scutul anti-rachetă, devenind ,,joc propagandistic de justificare a unor investitii militare.”Astăzi, astfel de declaraţii sunt privite ca fiind nediplomatice şi riscă să degradeze imaginea dar şi credibilitatea generalului Makarov. De altfel, putem observa îndoiala cu care sunt privite declaraţiile atât de către preşedintele Finlandei, cât şi de către cel al României.Cei doi preşedinţi au poziţii comune în ceea ce priveşte aceste declaraţii ale generalului Nikolai Makarov, consimţind faptul că vor să cunoască o poziţie a preşedintelui Rusiei. Această poziţie demonstrează un semnal de alarmă, dar unul destul de difuz, având în vedere că sunt aşteptate declaraţii ale unor oficiali de un rang mai înalt.

Din punctul de vedere al deciziei strategice, România trebuie să privească evoluţia unor purtători de mesaj din prim planul politic al noului regim Putin cu deosebită atenţie, atât Makarov cât şi Dmitri Rogozin adoptând poziţii vădit desprinse din retorica de forţă şi formule caracteristice Războiului Rece, ignorând regulile dreptului internaţional sau suveranitatea Republicii Moldova, Finlandei, Poloniei şi României.Acest comportament, tolerat de Kremlin şi neexplicat de către MAE rus – cu excepţia unor referiri la caracterul “special” de militari sau politicieni exotici al celor doi şi al altora, nu trebuie scăpat din vedere şi, fără a aduce cazul în spaţiul public, trebuie marcat de fiecare dată şi solicitate explicaţii întotdeauna MAE, pentru a avea fie o confirmare a adoptării publice a poziţiei de către autorităţile ruse, fie a negării, nuanţării sau respingerii lor pe canale oficiale. Asemenea răspunsuri trebuie făcute publice pentru a evita ca discursurile să afecteze spaţiul public şi opinia cetăţenilor, creând probleme deciziilor politice ale diferitelor state vizate, de obicei vecine ale Rusiei, din spaţiul post-sovietic sau din imediata vecinătate.

Riscuri şi tendinţe de evoluţie:În spatele acestor declaraţii se pot afla intenţiile de înarmare ale Rusiei. Declaraţiile pot motiva o investiţie în armament pe plan intern, dar şi amplasarea unor armamente în unele zone strategice ale Rusiei, fără legătură cu vreo ameninţare

directă, mai degrabă parte a unor planuri agresive şi a principiului de a crea o ameninţare credibilă la adresa vecinilor. Pe de o parte, putem observa acest trend ascendent în ceea ce priveşte înarmarea în Kaliningrad, unde deja a fost amplasat un radar Voronezh-DM şi, anul acesta, mai multe rachete anti-aeriene S-400.În ceea ce priveşte Finlanda, putem afirma că există un risc asemănător de înarmare la graniţele sale. Desigur, pe lângă această ipoteză, putem adăuga şi dorinţa de reactualizare a controlului Rusiei asupra deciziilor Finlandei. Deşi există aceste riscuri, declaraţiile destul de agresive făcute în mod repetat de către Makarov îşi pot diminua efectul lor ameninţător pentru celelalte state. Deşi este ocupantul unei funcţii importante în Rusia, Makarov se decredibilizează singur prin ameninţările pe care le înaintează atât de frecvent spre NATO, Finlanda, Polonia şi România. Poziţia sefilor de state Român respectiv Finlanda sugerează clar neîncrederea în acest personaj, cerând o poziţie din partea preşedintelui Rusiei, Vladmir Putin.În perioada ce urmează, vom asista la întâlnirea dintre preşedintele Finlandei, Sauli Niinistő, şi Vladimir Putin, care va edifica într-o oarecare măsură poziţia Rusiei cu privire la acţiunile Finlandei dar şi a demersurilor pe care le-a făcut în relaţia cu NATO. Pe lângă aceasta, ne putem aştepta la o poziţie oficială din partea preşedintelui Vladimir Putin cu privire la cele declarate de generalul Makarov, atât în ceea ce priveşte Finalnda, cât şi elementele scutului anti-rachetă din Polonia şi România.De asmenea, în ceea ce priveşte declaraţiile generalului Makarov, sunt posibile două dinamici. Prima dintre ele poate să confirme o anumită înclinaţie a Rusiei spre înarmare şi amplasarea mai multor armamente la graniţele sale, în special la cea cu Finlanda şi în zona Kaliningrad, iar cea de-a doua dinamică ar consta în faptul că ceea ce a afirmat generalul Makarov rămâne la stadiul de declaraţie, fără a vedea o traiectorie diferită în politica externă dusă de Rusia.Cea de-a doua dinamică ar duce într-o oarecare măsura şi la erodarea credibilităţii generalului.În perspectivă, NATO va acţiona prompt la astfel de declaraţii, iar dovada o avem în aceste două cazuri, în care Alianţa a avut o replică fermă şi puternică. Fie că a fost vorba de Finlanda sau scutul anti-rachetă, NATO a replicat concludent. De altfel, în ceea ce priveşte scutul anti-rachetă, NATO a avut o poziţie foarte clară încă de la Summitul de la Riga, în care învita Rusia să coopereze alături de aceasta la scut.Fără o poziţie clară a preşedintelui Putin, declaraţiile lui Makarov pot fi uitate repede, iar credibilitatea declaraţiilor viitoare va fi cu mult diminuată. De altfel putem observa o credibilitate foarte scăzută prin prisma reacţiilor asemănătoare a celor doi preşedinţi, Traian Băsescu şi Sauli Niinistő, care doresc o poziţie clară din partea preşedintelui Rusiei.

11. Noi restricţii privind libertatea de întrunire în Rusia New restrictions on freedom of assembly in RussiaTatiana Petrachi

Evenimente:Vineri, 8 iunie, preşedintele rus Vladimir Putin a declarat, în timpul şedinţei consacrate dezvoltării sistemului juridic de la Sankt-Petersburg, că a promulgat legea privind înăsprirea pedepsei pentru încălcarea regulilor de desfăşurare a mitingurilor. Documentul, care a generat o serie de critici în rândul opoziţiei din Rusia, dar şi a unei părţi a societăţii civile, prevede creşterea răspunderii pentru organizatorii şi participanţii la acţiunile în masă şi majorarea de sute de ori a amenzilor pentru acţiuni care contravin regulilor de desfăşurare a mitingurilor şi marşurilor.Propus de partidul „Rusia Unită”, proiectul de lege a fost aprobat de către Consiliul Federaţiei aproape în unanimitate (132 de voturi pentru, 1 împotrivă şi o abţinere) pe 6 iunie, la câteva ore după aprobarea de către Duma de Stat, marţi, pe 5 iunie. Deputaţii din Camera Inferioară au participat la dezbaterile privind textul documentului timp de peste 11 ore.Conştientă de faptul că nu va putea împiedica adoptarea legii din cauza majorităţii de care dispune ”Rusia Unită”, opoziţia formată din Fracţiunea ”Rusia Dreaptă” şi Partidul Comunist au căutat să încetinească examinarea legii, depunând 400 de amendamente şi cerând examinarea fiecaruia în parte. În final, legea privind încălcările regulilor de desfăşurare a mitingurilor a fost adoptată cu majoritate de voturi de Duma de Stat: în cea de a 3-a treia lectură. 241 de deputaţi au votat pentru şi 147 împotrivă.Referindu-se la graba cu care a fost adoptat proiectul de lege, deputatul ”Rusiei Drepte” Ghenadi Gudkov a menţionat că ”Scopul principal era să împiedicăm adoptarea acestei legi înainte de 12 iunie, când era programat să aibă loc Marşul Milioanelor”. Trebuie să subliniem că tot marţi seara, liderul partidului politic ”Iabloko”, Serghei Mitrohin şi încă câteva zeci de protestatari au fost reţinuţi de către poliţie în Piaţa Manej din Moscova.În comparaţie cu Duma, examinarea documentului în Consiliul Federaţiei, camera superioară a Parlamentului rus, nu a durat atât de mult, însă a fost marcată de propunerea parlamentarului Liudmila Narusova de a amâna examinarea, susţinând că ”această lege a fost adoptată doar aseară târziu de Duma de Stat şi deja astăzi am inclus-o pe agenda zilei. Cred că adoptarea legii fără a fi dezbătută contravine indicaţiei preşedintelui Putin, care a spus că legile trebuie dezbătute timp de 60 de

zile ”, notând în acelaşi timp că singurul text de lege care a fost votat atât de repede a fost cel pentru intervenţia Armatei ruse în Georgia, în 2008.Legea prevede amenzi pentru persoane fizice - 300.000 de ruble (7.300 de euro), pentru responsabilii oficiali - 600.000 de ruble (14.500 de euro), iar pentru persoanele juridice - 1 milion de ruble (peste 25.000 de euro). Ca pedepse alternative, pentru participanţii de rând, sunt prevăzute munca în folosul statului, între 20 şi 200 de ore. De asemenea, aceasta interzice participarea la mitinguri cu măşti, introduce amenzi mari pentru blocarea pietonilor şi traficului, aducerea de daune spaţiilor verzi şi aruncarea gunoiului în contextul unei ”întâlniri publice”.În ajunul aprobării proiectului de lege de către cele două camere ale parlamentului, şeful Consiliului Prezidenţial pentru Drepturile Omului, Mihail Fedotov, s-a adresat preşedinţilor Dumei de Stat şi Consiliului Federaţiei, Serghei Narâşkin şi Valentina Matvienko, cu un apel ce viza anularea acestui document, care, după părerea lui, este eronat şi încalcă articolul 31 al Constituţiei, care garantează libertatea de întrunire.Valentina Matvienko respins, în cadrul şedinţei Consiliului Federaţiei, respectivul apel, adăugând că „ar trebui acum să renunţăm la emoţii şi să continuă cu calm să examinăm această temă. Pentru valori universale precum democraţia şi libertatea, ţara noastră a trecut prin multe începând din anii 90 până în prezent. Acestea sunt valori universale pe care nu trebuie să le pierdem. Însă democraţia şi libertatea nu înseamnă legea junglei. Acestea presupun o mare responsabilitate”.Pe 6 iunie, Grupul Helsinki din Moscova, una din cele mai prestigioase organizaţii pentru apărarea drepturilor omului din Rusia, condus de cunoscuta disidentă Lyudmila Alexeyeva, s-a adresat oficial preşedintelui Vladimir Putin, solicitând să pună veto pe această lege.Pe 7 iunie, Directorul Amnesty International pentru Europa şi Asia Centrală, John Dalhuisen, a venit cu un îndemn la adresa autorităţilor din Federaţia Rusă în vederea încetării limitării libertăţii de exprimare şi a întrunirilor. John Dalhuisen a adăugat că ”viteza cu care a fost votată legea în cauză sugerează că scopul ei nu constă în reglementarea drepturilor respectate, ci un răspuns miop la protestele publice care sunt în creştere”.Între timp, un sondaj realizat de Centrul Independent Levada arată că 38 % dintre ruşi sunt împotriva legii privind protestele şi două treimi cred că liderul rus ar trebui să intre în dialog cu forţele de opoziţie.Făcând trimitere la legea abia promulgată, Vladimir Putin a subliniat că în urma examinării dosarului trimis de către Duma de Stat, care stabileşte dacă această lege este compatibilă cu legislaţia europeană, a constatat că nu există nici o prevedere care să fie mai dură decât măsurile prevăzute în legile similare din alte ţări europene, precum Germania, Spania, Marea Britanie şi Franţa.

Şeful partidului de opoziţie ”Iabloko”, Serghei Mitrohin, susţine însă că intrarea în vigoare a legii poate pedepsi pe oricine printr-o amendă exagerată sau prin intermediul unei munci de sclav, astfel că nu va mai putea îndemna cetăţenii ruşi să manifesteze, ştiind că aceştia riscă să ajungă la închisoare.Nu în cele din urmă, este important să arătăm că iniţiativa privind amendamentele la Legea ce reglementează desfăşurarea demonstraţiilor şi mitingurile de protest au apărut exact după protestele care au început încă din iarnă, în urma rezultatelor alegerilor legislative din 4 decembrie, atunci când formaţiunea Rusia Unită a câştigat 49,54% din voturi, scrutinul în cauză fiind caracterizat de către OSCE ca unul lipsit de ”independenţa autorităţilor electorale, a mass-media” şi marcat de ”încălcări frecvente în timpul numărării voturilor, inclusiv prin umplerea urnelor”. Nu sunt de ignorat nici protestele desfăşurate în luna mai în marile oraşe din Rusia cu scopul de a chema la organizarea unor alegeri prezidenţiale libere şi la respingerea unui nou mandat prezidenţial pentru Vladimir Putin. Amintim că o manifestaţie de amploare, cunoscută ca”Marşul Milioanelor”, a fost organizată împotriva revenirii lui Putin la Kremlin chiar în ajunul investirii acestuia în funcţie, pe 6 mai, la Moscova.

Semnificaţii:Analizând prevederile care au fost făcute publice din mult disputata lege, care majorează considerabil amenzile pentru participanţii şi organizatorii acţiunilor de protest ce încalcă legislaţia privind manifestaţiile, putem spune că aceasta îngrădeşte libertatea de exprimare şi de manifestare a cetăţenilor ruşi, demonstrând încă o dată faptul că în Rusia puterea statală este unicul subiect coercitiv şi indivizibil al societăţii, iar ceilalţi actori (partide, societate civilă) trebuie să fie subordonaţi în totalitate puterii politice.Pentru a ne convinge de majorarea exagerată a amenzilor, este necesar doar să amintim că până la intrarea în vigoare a legii, amenzile de (acum de 300.000 de ruble, în cazul participanţilor de rând şi 600.000 de ruble, în cazul persoanelor cu funcţii oficiale) erau de doar 2000 de ruble. Pentru comparaţie, trecem în revistă şi faptul că amenda pentru proxenetism în Rusia este în jur de 500.000 de ruble, iar cea pentru nerespectarea măsurilor de securitate în ce priveşte instalaţiile nucleare este de 200.000 de ruble.În aceste condiţii, este evident că într-o ţară în care salariul minim este de aproximativ 110 euro pe lună, cel mediu plasându-se între 400-600 de euro, amenzile reprezintă cel mai eficient mod de descurajare a participării cetăţenilor la acţiuni publice. Astfel că declaraţia preşedintelui Putin, precum că actuale măsuri sunt similare cu cele din alte ţări europene, devine puţin credibilă, dacă este să ne raportăm la veniturile din statele la care face referinţă : Germania, Franţa, Marea Britanie ori Spania.

Pe de altă parte, dacă ar fi să comparăm amenzile acordate pentru o infracţiune comisă în timpul unei manifestaţii (7.300 de euro) şi a aceleaşi infracţiuni comise însă într-un alt context(1.000 de euro), observăm că diferenţa este de 6.000 de euro, respectiv o creştere de 7 ori. Lucru care ne confirmă că documentul constituie o sfidare a principiilor juridice ale unui stat care se doreşte a fi unul de drept.Oricât am înclina să credem că prevederile legii nu urmăresc limitarea libertăţii celor care protestează, ci responsabilizarea lor, cele enumerate mai sus vin să arate caracterul ”îndoielnic” al legii. Caracter relevat şi de adoptarea sa în timp record de către cele două Camere ale parlamentului rus, controlat de Kremlin, chiar dacă cu anumite ”probleme”, în cazul Dumei de Stat.Luând în calcul articolul 31 din Constituţia Rusie, care prevede că ”cetăţenii ruşi au dreptul să se adune în mod paşnic, să organizeze reuniuni, mitinguri şi demonstraţii”, putem spune că noua lege este anticonstituţională şi represivă, încălcând dreptul constituţional al cetăţenilor care le garantează libertatea de a forma adunări, chiar dacă, după cum susţinea Preşedintele Consiliului Federaţiei, Valentina Matvienko, legea nu ia nimănui dreptul de a participa la miting, de a-şi expune orice punct de vedere, cu condiţia ca aceste acţiuni să nu perturbe ordinea publică. Documentul arată totuşi că legea este destul de vagă şi nu poate garanta drepturile cetăţenilor, din moment ce textul nu precizează ce poate fi considerat ca o ”încălcare a ordinii publice” în timpul unui protest.Promulgarea Legii ce reglementează desfăşurarea demonstraţiilor şi mitingurilor de protest, denunţă fără îndoială intenţiile de înăsprire a regimului putinist, chiar la o lună după inaugurarea noului-vechi preşedinte, opoziţia fiind dezarmată şi de către unica armă care îi mai rămăsese împotriva partidului de la putere - ”Rusia Unită”.Pe de altă parte, intrarea în vigoare a legii înainte de 12 iunie, Ziua Naţională a Rusiei, a avut un scop bine definit, în condiţiile, în care opoziţia din Moscova a anunţat din timp că planifică ca în această zi să desfăşoare un ”Marş al Milioanelor”, următorul miting de amploare după cel organizat la 6 mai. Opoziţia intenţionează să atragă la acest miting 50.000 de persoane. În noul context, desfăşurarea manifestaţiei rămâne sub semnul întrebării.Cu certitudine, nouă lege reprezintă instrumentul cu ajutorul căruia puterea de la Kremlin doreşte să răspundă protestelor care au fost declanşate odată cu alegerile parlamentare din decembrie (care, conform observatorilor internaţionali, implicit a OSCE-ului, au fost fraudate), dar şi mişcărilor de contestare de dinainte şi după întoarcerea lui Putin la preşedinţie. Protestele nu fac altceva decât să şifoneze atât pe plan intern, cât şi în exterior imaginea de lider puternic a lui Vladimir Putin şi demonstrează în mod clar că el a pierdut sprijinul unui număr semnificativ de cetăţeni ruşi.

Din punct de vedere strategic, chiar dacă România nu este afectată în mod direct de promulgarea legii privind mitingurile, în calitate sa de promotor activ al valorilor europene şi membru al structurilor internaţionale, spre exemplu al Comisiei Europeane pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) , Bucureştiul ar trebui să urmărească evoluţia evenimentelor la nivelul societăţii civile din Rusia după intrarea în vigoare a legii. Nu trebuie să uităm faptul că recent, Comisia de la Veneţia a analizat legile ruse, inclusiv legea care se referă la reuniri, mitinguri şi demonstraţii şi a recomandat Rusiei să aplice standardele europene în ce priveşte legile sale. Or prevederile noii legi nu fac altceva decât să sfideze îndrumările Comisiei.

Riscuri şi tendinţe de evoluţie:Fără îndoială că cei afectaţi în mod direct de promulgarea ”legii manifestaţiilor” de către preşedintele Putin sunt cetăţenii ruşi, cărora le este încălcat dreptul constituţional de a organiza mitinguri paşnice. Se dechide astfel o tendinţă către o posibilă scădere a interesului ruşilor pentru acţiunile de protest faţă de putere şi autorităţile alese.În conturarea unui asemenea context, putem asista la scenariul în care societatea civilă rusă, ieşită din ”amorţire” în primavara acestui an, să cunoască din nou un ”îngheţ”, ţinând cont de mjorarea exagerată a amenzilor pentru încălcările din timpul mitingurilor, dar şi de faptul că societatea rusă pare să fie imună la ideea revoluţionară, şi aici ne raportăm mai ales la percepţia cauzată de catastrofa politică şi economică de la începutul anilor ’90.Un alt scenariu este cel care împleteşte riscul consolidării sporite a statului rus poliţienesc, cu tendinţa intensificării nemulţumirilor în rândul nucleului ”dur” al protestarilor, ceea ce ar putea crea premisele unor confruntări violente dintre forţele de ordine şi cetăţenii ruşi implicaţi în manifestaţii de contestare a promulgării noii legi.Pe viitor, mai ales că mandatul de şase ani a lui Vladimir Putin abia a început, Rusia pare să urmeze linia modelelor de guvernare autocratice anterioare (modelul ţarist), singura diferenţă a noului sistem constând în legitimizarea acestuia prin votul direct al populaţiei, vot de altfel pus la îndoială în alegerile legislative şi prezinenţiale din 2012 de către organismele internaţionale-OSCE.Propunerea proiectului de lege de către partidul ”Rusia Unită” a demonstrat că parlamentul rus nu este un loc în care dezbaterile şi discuţiile iscate de opoziţie să prezinte relevanţă. Promulgarea rapidă a ”legii anti-manifestaţii” de către Putin, la scurt timp după aprobarea textului de către cele două camere ale parlamentului rus, lipsa angajării în consultări publice, în ciuda contestărilor opoziţiei, a societăţii civile şi organismelor internaţionale (Amnesty International) vine să confirme

faptul că preşedintele rus este arbitru suprem, de necontestat, iar partidul puterii nu reprezintă nicidecum interesele cetăţenilor, ci ale liderului însuşi.

12. Jubileul de diamant al Reginei Elisabeta a II-a The Diamond Jubilee of Queen Elizabeth IIAnca Mihalache

Evenimente:Săptămâna trecută a reprezentat pentru Marea Britanie un prilej de sărbătoare, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la urcarea pe tron a Reginei Elisabeta a II-a. Duminică, 3 iunie, în prima zi a celebrărilor, pe o vreme tipic londoneză, circa 1,2 milioane de persoane s-au înghesuit în capitala britanică, de-a lungul Tamisei, pentru a vedea procesiunea flotilei conduse de barja regală, urmată de o mie de ambarcaţiuni.Procesiunea a durat o oră şi jumătate şi a navigat pe fluviul care străbate capitala britanică de la est la vest, trecând pe sub 14 poduri. În aceeaşi zi şi în aceleaşi condiţii de ploaie şi frig au fost organizate circa zece mii de petreceri stradale, tradiţionale pentru jubileele regale din Marea Britanie, dar şi pentru sărbătorirea unor evenimente, cum ar fi sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe 8 mai 1945.A doua zi, aproape 12 mii de persoane au fost invitate la un picnic în incinta Palatului Buckingham, reşedinţa oficială a Reginei la Londra. Picnicul a fost urmat de un concert susţinut de staruri ale muzicii pop, printre care patru artişti înnobilaţi de Regină cu titlul de Sir: Cliff Richard, Tom Jones, Paul McCartney şi Elton John.Ziua de marţi a fost marcată de o ceremonie religioasă în catedrala Saint Paul, de un prânz la Westminster Hall, o plimbare tradiţională cu caleaşca prin centrul Londrei şi de apariţia Suveranei la balconul Palatului Buckingham. Marele absent a fost însă prinţul Philip, care a fost internat în spital cu o zi în urmă, din cauza unei infecţii urinare.La capătul zilelor de festivităţi, Regina Elisabeta a II-a a transmis şi un rar mesaj televizat pentru a-şi mărturisi „profunda” emoţie în faţa reacţiei suscitată de ceremoniile jubileului său de diamant: „M-am simţit copleşită de evenimentele la care am asistat cu ocazia jubileului meu de diamant. M-a impresionat profund să văd mii de familii, vecini şi prieteni sărbătorind împreună într-o atmosferă atât de fericită.Prinţul Philip şi cu mine vrem să profităm de această ocazie pentru a mulţumi tuturor celor care au participat la organizarea festivităţilor jubileului. A fost o provocare enormă şi sunt sigură că toţi cei care au participat la festivităţi

realizează munca enormă pe care au presupus-o. Sper ca amintirile evenimentelor fericite din acest an să ne lumineze viaţa pentru mulţi ani de acum încolo.Voi continua să preţuiesc şi să mă inspir din nenumăratele dovezi de afecţiune primite din ţară şi din întreg Commonwealth-ul. Vă mulţumesc tuturor”.Mesajele de acest tip sunt foarte rare din partea Reginei în vârstă de 86 de ani, în afară de mesajul televizat în fiecare an de Crăciun. Ea s-a mai adresat naţiunii în 1991, în contextul primului război din Golf, şi în direct în 1997, pentru a o omagia pe prinţesa Diana.

Context:Festivităţile vin într-un moment în care Marea Britanie se confruntă nu doar cu importante probleme economice, ci şi cu un grad ridicat de nemulţumire din partea populaţiei, ca răspuns la măsurile de austeritate impuse de întregul context economic european şi internaţional. Nu au lipsit, cum era de aşteptat, comentariile presei cu privire la costurile evenimentului, suma totală cheltuită nefiind încă făcută publică.Se pare că parada de duminică de pe Tamisa ar fi costat 10,5 milioane de lire sterline, obţinute din donaţii către un fond caritabil numit Thames Diamond Jubilee Foundation. Serviciile de ordine care au desfăşurat toate cele 21 de ambarcaţiuni de poliţie pentru respectiva paradă şi 6.000 de membri ai forţelor de ordine au declarat că „au existat, în mod evident, costuri suplimentare”, dar încă nu dispun de estimări.Nici Ministerul Apărării nu a reuşit să prezinte costurile pentru implicarea sa în celebrări. BBC, care şi-a asumat costurile de producţie pentru concertul omagial, a declarat că nu va lua niciun profit din rolul său în evenimentele jubileului.Un purtător de cuvânt a declarat că orice venit comercial din vânzarea programului în străinătate va fi folosit pentru acoperirea costurilor şi a adăugat: „Dacă va exista un surplus, BBC a decis că el va merge în contul Fundaţiei pentru Jubileul de Diamant”.Britanicii plătitori de taxe, care susţin financiar Regina, au contribuit deja cu un milion de lire sterline în plus anul acesta, pentru a ajuta la Jubileul de Diamant. Chestiunea cheltuielilor pentru jubileu a ajuns până şi în Iran, unde Press TV comentează că s-au cheltuit peste 1,2 miliarde de lire sterline, într-o perioadă de grave probleme economice.Familia regală a trecut printr-o serie de momente dificile, anul 1992 fiind marcat de divorţurile a trei dintre copiii săi, Charles, Anne şi Andrew, dar şi de izbucnirea unui incendiu în castelul Windsor, o reşedinţă preferată a reginei. Cel mai delicat moment prin care a trecut a fost cel al morţii prinţesei Diana, în 1997, când s-a creat o ruptură între regină şi poporul său, ruptură care, însă, pare se fi remediat din

moment ce poporul britanic o numeşte acum „cea mai de preţ comoară naţională”.

Semnificaţii:Ajunsă la 86 de ani, Regina Elisabeta a II-a este cel mai în vârstă monarh în funcţie la ora actuală, cel mai în vârstă monarh din istoria Insulelor Britanice şi cu cei 60 de ani de domnie se situează pe locul doi după Regina Victoria, stră-străbunica ei, care a domnit timp de 63 de ani.Prezenţa largă la evenimente demonstrează că Regina se menţine extrem de populară, fapt dovedit şi de sondajele de opinie, iar acest lucru influenţează şi sprijinul populaţiei pentru instituţia monarhiei, estimat în ajunul acestor ceremonii la 73%, faţă de doar 17% pentru republică. Aceleaşi sondaje arată că Regina îi surclasează la capitolul încredere pe toţi politicienii, inclusiv pe premierul David Cameron şi pe liderul Opoziţiei, Ed Milliband.Ajunsă la cel de-al 12-lea prim-ministru învestit, primul fiind Winston Churchill, Regina are o experienţă vastă, cunoscând bine toate cele 54 de ţări membre ale Commonwealth-ului, fostul Imperiu Britanic.Cu ocazia celei de-a 40-a aniversări a urcării pe tron, într-un documentar TV, ea a spus că rolul ei este unul pe viaţă, lăsând să se înţeleagă că nu va abdica în favoarea fiului ei, Prinţul Charles, acum în vârstă de 63 de ani.

Tendinţe de evoluţie:Cele patru zile în care Marea Britanie a sărbătorit cu fast Jubileul de Diamant al Reginei Elisabeta a II-a au confirmat că britanicii nu au pierdut nimic din ataşamentul faţă de Suverana lor, care timp de decenii le-a oferit demnitate, siguranţă şi afecţiune şi reprezintă identitatea şi unitatea naţională. Discuţiile se poartă acum în privinţa succesorului la tron, în condiţiile în care, conform sondajelor, 40% din populaţie ar dori urcarea pe tron a tânărului William în defavoarea Prinţului Charles.Totuşi, o asemenea mişcare este puţin probabilă, la fel cum nu se prefigurează nici o criză a succesiunii. Dacă există mereu curente contrare şi critici aspre cu privire, mai ales, la costurile presupuse de păstrarea monarhiei în formula actuală, se pare că instituţia este acum la fel de puternică cum a fost în ultimele sute de ani.Mai mult, pe lângă beneficiul simbolic şi identitar pe care îl conferă instituţia, alături de sentimentul de măreţie, stabilitate şi protecţie pe care îl oferă cetăţenilor, trebuie luate în calcul şi aspecte mai pragmatice, în speţă cele financiare, căci monarhia britanică este, poate, cel mai mare atu în atragerea de turişti. Cel mai probabil, toate aceste aspecte vor asigura permanenţa formulei statale în varianta actuală.

13. Noi efroturi pentru revigorarea aderării Turciei la UE New efforts to reinvigorate Turkey’s EU accessionMirela-Ancuţa Samoilă

Evenimente:La Istanbul, la 7 iunie 2012, a avut loc Reuniunea de dialog Turcia-UE, la care au participat din partea Turciei, ministrul de Externe, Ahmet Davutoglu şi ministrul Afacerilor Europene, Egemen Bagis, iar din partea UE, Înaltul reprezentant al al UE pentru afaceri externe şi politica de securitate, Catherine Asthon, şi comisarul european pentru Extindere, Stefan Fule. Scopul reuniunii a fost acela de a relansa procesul de aderare al Turciei la UE, pentru că în ultimul an nu s-au înregistrat progrese şi niciunul din capitolele de negociere nu a fost deblocat. Ministrul turc de Externe, Ahmet Davutoglu, a declarat că Turcia nu îşi schimbă poziţia faţă de preluarea preşedinţiei UE de către Cipru. Astfel, Turcia îşi menţine ameninţările, nu va participa la nici un eveniment organizat de Cipru în acest interval, însă îşi va menţine legăturile cu celelalte instituţii ale UE, Comisia Europeană şi Parlamentul European. “Poziţia noastră privind preşedinţia ciprioriţilor greci este foarte clară, în şedinţă am mai transmis încă o dată poziţia noastră”, a declarat Davutoglu în cadrul conferinţei de presă comună cu oficialii UE.Un alt subiect dezbătut de oficialii turci şi cei ai UE, a fost regimul de eliberarea a vizelor. Davutoglu a declarat că eliminarea vizelor este un drept al cetăţenilor turci, iar dialogul pentru a se ajunge la acest stadiu ar trebui să înceapă cât mai curând. Ministrul turc al Afacerilor Europene , Egemen Bagis, a declarat că aderarea Turciei la UE este un obiectiv strategic pentru ţara sa şi a ţinut să precizeze că Turcia a îndeplinit cerinţele acquis-ului comunitar şi a înregistrat progrese însemnate. “Turcia va progresa cu siguranţă, în drumul său spre UE”, a declarat Bagis.Catherine Asthon a promis că se vor dezvolta noi legături strategice între UE şi Turcia, mai ales că Turcia are un important rol regional şi cooperează deja cu mai multe state din Europa. Oficialul european a mulţumit Turciei pentru ajutorul oferit celor 27000 de refugiaţi din Siria. Ea a mai mulţumit Turciei pentru rolul de mediator în negocierile cu Iranul pentru programul său nuclear. “Vreau să spun că în primul rând lansarea “agendei pozitive”, (iniţiativă a UE pentru relansarea aderării Turciei), sper să dea un impuls procesului de aderare”, a declarat Asthon.Comisarul pentru Extindere al UE, Stefan Fule, a adăugat ca UE se gândeşte la o strategie pentru revigorarea relaţiilor cu Turcia. Stefan Fule a punctat şi faptul că Turcia mai are de lucrat în vederea respectării drepturilor omului. “M-am folosit de această întâlnire şi pentru a ne exprima preocupările noastre cu privire la

numărul mare de arestări care au vizat în mod special parlamentari, cadre universitare şi studenţi”. Un alt capitol problematic pentru Turcia este libertatea presei.În aceeaşi zi în care a avut loc Reuniunea de dialog Turcia-UE, doi studenţi turci au fost condamnaţi la 8 ani de închisoare, sub acuzaţia de apartenenţă la un grup terorist. În 2010, la o întâlnire dintre premierul turc şi cetăţenii turci de etnie romă, cei doi au afişat un banner pe care era inscripţionat “vrem educaţie gratuită”.

Context:Turcia a început negocierile oficiale de aderare la UE în 2005, la un an după ce a Ciprul adera la UE. Procesul de aderare stagnează din cauza disputei ce priveşte insula divizată Cipru şi opoziţiei ferme a două state membre UE, Germania şi Franţa.Turcia nu a reuşit anul trecut să deschidă nici un capitol de negociere. Din cele 35 de capitole, doar unul, cel privind ştiinţa şi cercetarea, a fost închis. Opt capitole sunt blocate din cauza problemei Ciprului şi a faptului că Turcia nu a respectat acordul de uniune vamală, iar alte zece capitole sunt blocate din diferite motive politice.Revenind la problema Ciprului, Turcia nu recunoaşte acestă ţară ca stat suveran şi s-a opus preluării de către Cipru a preşedinţiei UE. Turcia însă recunoaşte Republica Turcă a Ciprului de Nord (TRNC), partea de nord a Ciprului.Ciprul este divizat din 1974, atunci când Turcia a intervenit în nordul insulei ca urmare a unei lovituri de stat pusă la cale de către naţionalişti ciprioţi greci, care plănuiau alipirea Ciprului la Grecia. Negocierile pentru reunificare dintre cele două comunităţi din Ciprul, cipriotă-greacă şi cipriotă-turcă, se desfăşoară sub egida ONU. Până acum nu s-a obţinut vreun progres semnificativ.

Semnificaţii:La jumătatea lunii mai, UE lansa “agenda pozitivă” pentru Turcia, un mecanism de dialog care să ajute la impulsionarea procesului de aderare a acestui stat candidat, proces care se află în impas. Comisarul pentru Extindere, Stefan Fule, preciza atunci, că în primă fază se vor constitui opt grupuri de lucru Turcia-UE, pe capitolele de negociere blocate, iar acest mecanism va permite Turciei să deschidă mai multe capitole simultan.Chiar dacă, atât din partea oficialităţilor UE, dar şi a celor din Turcia există interes pentru reluarea procesului de aderare, cetăţenii turci şi-au pierdut încrederea că acest proces va fi finalizat în curând. Ideea apare şi pentru că eforturile administraţiei de la Ankara sunt considerabile, însă nu intotdeauna recunoscute de UE.

Principiile «agendei pozitive» ar putea accelera procesul de aderare, pentru că acele grupuri de lucru s-ar concentra pe respectarea acquis-ului comunitar, foarte important pentru Turcia. Însă toate aceste eforturi ale UE pe de o parte, dar şi ale administraţiei de la Ankara, sunt insuficiente, pentru că Turcia se confruntă în continuare cu probleme care vor împiedica aderarea la UE. Turcia are probleme majore la capitolul drepturilor omului şi al libertăţii presei.La acestea se adaugă lipsa unor reforme politice, lipsa consensului politic necesar pentru reformarea sistemului judiciar şi pentru respctarea drepturilor fundamentale prin adoptarea unei noi constituţii. Toate aceste reforme trebuie să urmărească alinierea la standardele europene.Chiar dacă, de facto, Turcia mai are multe de făcut la nivelul politicilor interne, ministrul Afacerilor Europene şi negociatorul şef al Turciei, Egemen Bagis, sugera că ţara sa ar putea îndeplini toate cerinţele UE până în 2014.Analiştii susţin că declaraţia nu ţine cont de realitatea din Turcia, mai ales că în conflictul din Cipru nu s-a înregistrat vreo remediere, nu s-a ajuns la un dialog, iar consensul este departe. Dacă ţinem cont de declaraţiile oficialilor turci privind îngheţarea oricăror relaţii cu preşedinţia cipriotă UE, în semn de protest, sunt puţine şanse ca problema Ciprului să fie rezolvată până anul viitor.Şi secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon, a precizat că nu s-a avansat deloc în problema Ciprului. O altă situaţie care a dus la tensionarea relaţiilor dintre Turcia şi Cipru, este disputa în jurul potenţialelor resurse din Marea Mediterană.Ciprioţii greci au lansat prospecţiuni offshore în partea sudică a insulei, gest care i-a înfuriat pe cei din nord, dar şi pe oficialii turci, aceştia susţinând că ar fi corect ca şi ciprioţii turci să beneficieze de banii ce vor veni de pe urma acestor resurse. Turcia a demarat şi ea, în partea de nord a insulei divizate, forări în căutarea de petrol şi gaz.

România este unul din statele membre UE care ajută Turcia în procesul de aderare. În urmă cu câteva luni, ministrul turc pentru Afaceri Europene, Egemen Bagis şi omologul său român, Ludovic Orban, semnau un memorandum de înţelegere în domeniul afacerilor europene, România se angaja că va acorda Turciei expertiza în negocierile de aderare, dar şi pentru alinierea la legislaţia comunitară.În ceea ce priveşte regimul de liberalizare a vizelor, România a făcut un prim pas pentru accesul în ţara noastră al oamenilor de afaceri turci. Măsura vine în contextul în care Turcia este primul partener comercial non-UE al României şi al cincilea partener în cadrul schimburilor internaţionale ale României. La finele anului trecut, valoarea schimburilor comerciale au fost de 4,3 miliarde de euro.

Riscuri:

Chiar dacă UE şi Turcia încearcă să dezgheţe procesul de aderare, există totuşi probleme care nu pot fi rezolvate în următoarele luni. Acesta şi pentru că Turcia nu va renunţa la poziţia sa faţă de Cipru, nu va renunţa la blocada faţă de navele sau avioanele din Cipru, chiar dacă UE doreşte ca Turcia să renunţe la aceste decizii care îngreunează traficul aerian şi feroviar cipriot.Deblocarea capitolelor din procesul de negociere al Turciei, ţin şi de redeschiderea porturilor şi aeroporturilor pentru traficul din Cipru, însă, de partea cealaltă, autorităţile turceşti susţin că şi UE trebuie să ridice embargoul impus TRNC.În continuare, litigiul insulei divizate va rămâne principala sursă de tensiune dintre UE şi Turcia şi va menţine în această relaţie tensionată şi Grecia. Cel mai tensionat moment se anunţă a fi preluarea preşedinţiei UE de către Cipru, care se va face de la 1 iulie. Atunci vom vedea în ce direcţie va merge relaţia Turciei cu UE, în contextul în care politica Turciei este aceea de a nu participa la evenimentele organizate de presedinţia UE.Oficialii de la Ankara au anunţat totuşi ca vor menţine relaţiile cu Comisia Europeană şi cu Parlamentul European. Vom vedea atunci şi dacă noul proiect al UE prin care se încearcă relansarea procesului de aderare la UE mai are vreun rost.Analiştii deja au sugerat că noua agendă a UE nu va duce la progrese majore în procesul de aderare al Turciei la UE, dar va da guvernului turc o serie de avantaje-creşterea popularităţii interne odată cu relansarea procesului de aderare.Cu toate acestea, sunt analişti care spun că, în ciuda acestor probleme şi încălcări ale acquis-ului comunitar, UE nu poate sancţiona Turcia, deoarece pentru oficialii de la Bruxelles este mai important rolul Turciei în regiune, iar UE crede că ideea aderării trebuie să rămână în picioare.Pe lângă rolul strategic important al Turcia, mai sunt o serie de alţi factori care fac din Turcia o necesitate pentru UE. Turcia este un partener comercial important pentru Europa, jumătate din volumul schimburilor comerciale ale UE se fac în Turcia. Turcia ocupă locul 7 în ceea ce priveşte cumpărarea de bunuri si servicii din UE.Chiar dacă relaţiile de afaceri sunt mai puternice decât cele politice, nici UE şi nici Turcia nu trebuie să uite că la ora actuală doar 30% dintre cetăţenii UE ar dori ca Turcia să facă parte din uniune, în timp ce 70% dintre cetăţenii turci vor încă să aderare la UE. Aceste rezultate arată şi că din cauza crizei din zona euro, europenii nu cred că un nou val de aderare va ajuta la revigorarea economiei. Europenii se tem pentru locurile de muncă, pe principiul că noi veniţi vor influenţa scăderea salariilor. Pe de altă parte, în timp ce Occidentul se confruntă cu o aşa numită cădere a Vestului, Turcia nu a cunoscut efectele crizei.

Tendinţe de evoluţie:

Prioritatea numărul unu a autorităţilor de la Ankara o reprezintă liberalizarea vizelor pentru cetăţenii turci care călătoresc în UE. Atât la Reuniunea de dialog Turcia-UE, cât şi în cadrul altor întrevederi, s-a încercat schiţarea unui plan de lucru pentru ca cetăţenii turci să poată călătorii fără a mai fi obligaţi să aibă viză pentru ţările din UE.O altă problemă care este în atenţia oficialilor turci, dar şi a celor din UE, este cea a conflictului cipriot, mai ales că se apropie data la care Ciprul preia preşedinţia rotativă a UE. Chiar dacă ameninţările venite din partea turcilor sunt clare, ministrul cipriot de Externe, Erato Kozakou Markoullis, este mai moderat în declaraţii. Acesta a precizat că Consiului UE si Consiliul European au cerut Turciei să respecte rolul instituţional al preşedintelui Consiliului UE.MAE cipriot cataloghează declaraţiile publice ale lui Egemen Bagis şi atitudinea acestuia ca fiind lipsite de substanţă politică, o simplă retorică respinsă de altfel de UE şi instituţiile sale. Markoullis a mai precizat că Ciprul în calitate de preşedinte al Consiliul UE va trata Turcia ca pe un stat candidat pentru aderarea la UE şi o va trata cu aceaşi imparţialitate ca şi pe celelalte state candidate. El a mai subliniat că procesul de negociere al Turciei la UE va continua doar dacă acesta va îndeplini cerinţele Uniunii.

14. Rutele de aprovizionare/retragere NATO în/din Afganistan blocate de PakistanNATO supply/withdrawal routes in Afghanistan blocked by PakistanLiliana Filip

Evenimente:La 5 iunie a avut loc Reuniunea Consiliului Difa-i-Pakistan (Apărarea Pakistanului, în limba urdu), coaliţie umbrela formată din mai mult de 40 de partide religioase pakistaneze, cvasi-politice, care susţin închiderea rutelor de aprovizionare NATO în Afganistan.În cadrul întâlnirii, Consiliul a discutat despre continuarea blocării rutelor de aprovizionare NATO şi a cerut uciderea doctorului Shakil Afridi, cel care a colaborat cu SUA pentru prinderea lui Osama bin Laden. Dr. Afridi a fost condamnat în aprilie la 33 de ani de închisoare sub acuzaţia de trădare, el fiind cel care a oferit SUA informaţii despre unde se afla Bin Laden. Imediat după condamnarea la închisoare a acestuia, SUA a decis reducerea ajutorului financiar acordat Pakistanului, cu câte un milion de dolari pentru fiecare an de detenţie din sentinţă. SUA cere eliberarea şi extrădarea lui Afridi.

Tot marţi, 5 iunie, în Senatul american s-a introdus un proiect de lege care solicită tăierea întregului sprijin al SUA dacă Pakistanul nu-l eliberează din închisoare pe Afridi şi nu-i permite să părăsească ţara.Înaltul Reprezentant UE pentru Politica de Securitate şi Afaceri Externe, Catherine Ashton, a efectuat o vizită oficială în Pakistan pe 05 iunie. Scopul vizitei acesteia a fost de a deschide un amplu "dialog strategic" privind securitatea, dezvoltarea, şi comerţul dintre cele 2 economii. Catherine Ashton şi ministrul pakistanez de externe, Hina Rabbani Khar, au lansat în mod oficial negocierile pentru un parteneriat strategic pe 5 iunie. Dialogul dintre cei doi oficiali are drept scop explorarea modurilor de a pune în aplicare un plan de cinci ani, convenit în luna ianuarie, care va conduce ulterior la semnarea unui Acord de Liber Schimb, care va include măsuri de combatere a terorismului şi ajutor pentru dezvoltare.Catherine Ashton a declarat că progresul Pakistanului este important pentru progresul regional şi a apreciat sacrificiile Islamabadului în lupta împotriva terorismului, afirmând că UE va coopera pe deplin cu Pakistanul în această privinţă. Cât priveşte SUA, ultima vizită a unui oficial american în Pakistan a fost în octombrie 2011, când Secretarul american de Stat a discutat cu oficialii pakistanezi pentru anihilarea reţelei Haqqani. Hillary Clinton nu a vizitat Pakistanul în cadrul turneului său asiatic de la începutul lui mai 2012, când a mers în Thailanda, India şi Bangladesh.În octombrie 2011 Secretarul american de Stat a condus o delegaţie foarte mare în Pakistan, pentru 2 zile de discuţii cu lideri civili şi militari care au rezistat solicitărilor anterioare de a adopta acţiuni mai dure împotriva militanţilor care atacă soldaţii americani şi ameninţă interesele SUA în Afganistan. Mărimea delegaţiei a dorit să arate unitatea dintre diferitele agenţii SUA care au un interes în ceea ce priveşte Pakistanul, printre care CIA, Separtamentele de Stat şi al Apărării. Hillary Clinton a vizitat mai întâi Afganistanul, unde a declarat că Pakistan trebuie să fie o parte a soluţiei pentru conflictul din ţara vecină. Aceasta a declarat că SUA se aşteaptă ca guvernul, armata şi serviciile secrete pakistaneze să preia conducerea în confruntarea cu militanţii aflaţi în Pakistan şi în încurajarea militanţilor afgani de a se împăca cu societatea afgană.Vizita a avut un dublu mesaj, de presiune şi sprijin. Întâlnirile dintre cele două părţi s-au concentrat asupra solicitării SUA ca Pakistanul să-şi lanseze propria ofensivă împotriva talibanilor afiliaţi reţelei Haqqani, care operează de ambele părţi ale graniţei afgano-pakistaneze şi despre care oficialii SUA pretind că este fie tolerată, fie sprijinită de Pakistan. Liderii militari americani au atenţionat Pakistanul că dacă Islamabadul nu va acţiona împotriva Haqqani, SUA vor face acest lucru.

Oficialii americani care au vizitat Pakistanul au declarat că vizita a avut un mesaj larg că SUA încă doreşte să-şi menţină relaţia strategică cu Pakistanul. În luna aprilie a.c apăruseră în presa americană zvonuri conform cărora John Kerry, un influent politician american, apropiat al lui Barack Obama, va fi trimis de preşedintele american în Pakistan pentru a prezenta scuzele SUA din cauza atacurilor dronelor. La câteva zile, purtătorul de cuvânt al lui Kerry a declarat că nu va avea loc nicio vizită a acestuia în Pakistan, informaţiile apărute în presă fiind false.Scuzele oficiale din partea americanilor pentru atacurile dronelor NATO sunt una din condiţiile-cheie cerute de parlamentul pakistanez pentru normalizarea relaţiilor, inclusiv redeschiderea rutelor terestre vitale pentru forţele NATO staţionate în Afganistan. Înaintea Summit-ului NATO a avut loc o întâlnirea între Hillary Clinton şi preşedintele Ali Asif Zardari în care a fost abordată tema redeschiderii rutelor. Din păcate întâlnirea nu a avut efectul aşteptat.

Semnificaţii:În noiembrie 2011, în urma unor atacuri ale dronelor americane, circa 28 de soldaţi pakistanezi au murit, după ce un punct de control militar din nord-vestul Pakistanului a fost lovit de avioanele americane fără pilot. Preşedintele pakistanez Asif Ali Zardari şi şeful Statului Major pakistanez, generalul Ashfaq Parvez, au decis blocarea rutelor şi ameninţă să le menţină blocate până în momentul când parlamentul va lua o decizie.Aproximativ 70% din necesarul de aprovizionare a trupelor NATO din Afganistan tranzitează teritoriul pakistanez.Consiliul Difa-i-Pakistan, la rândul său, a transmis de mai multe ori că menţinerea rutelor de aprovizionare închise este esenţială pentru Pakistan. Pe 15 aprilie 2012, în urma unei reuniuni a consiliului DP, liderul acestuia, Maulana Samiul Haq, a transmis că nu va permite deschiderea rutelor de aprovizionare cu alimente deoarece acest lucru ar însemna acceptarea supremaţiei Statelor Unite, iar alimentele nu sunt conforme Islamului (carne de porc şi băutură).În urma altei reuniuni de pe 26 mai, Consiliul Difa-i-Pakistan a atras atenţia că se va opune oricărei încercări de redeschidere a rutelor de aprovizionare a NATO. SUA au fost învinovăţite pentru încercările de destabilizare a Pakistanului şi pentru uciderea unor soldaţi pakistanezi. Oficiali ai Statelor Unite l-au invitat pe preşedintele pakistanez Zardari la Summit-ul NATO în speranţa că acesta va accepta redeschiderea rutelor de tranzit. Preşedintele SUA, Barack Obama, a avut o întâlnire "foarte scurtă" cu omologul său pakistanez Asif Ali Zardari la Summit-ul NATO, însă nu s-a ajuns la niciun acord în cadrul summitului cu privire la această problemă.

Redeschiderea rutelor pakistaneze pentru convoaiele NATO este suspendată şi datorită lipsei unui acord asupra taxei de trecere solicitată de Pakistan, considerată "inacceptabilă" de către Statele Unite, conform declaraţiei sub protecţia anonimatului făcută de un înalt responsabil american. Presa americană a evocat suma de 5.000 de dolari pe container, adică de 30 de ori mai mult decât înainte de închiderea rutelor de aprovizionare.

Riscuri si tendinţe de evoluţie:Fostul ministru pakistanez de Externe, Shah Mahmood Qureshi, consideră că ţara sa a fost umilită la Summit-ul NATO care a avut loc la Chicago, din cauza "credibilităţii nule" a actualului preşedinte pakistanez, Asif Ali Zardari.Qureshi a acuzat faptul că actualul preşedinte pakistanez a dorit cu orice preţ o invitaţie în cadrul acestui summit, prezentându-se acolo fără a avea argumentaţia pregătită cu privire la interzicerea accesului NATO. Fostul ministruconsideră că Pakistanul ar fi trebuit să refuze participarea la summit, câtă vreme SUA refuză să respecte condiţiile impuse de Parlamentul pakistanez pentru reluarea relaţiilor bilaterale.Majoritatea analiştilor au declarat că nereferirea directă la Pakistan în cadrul reuniunii a fost o jignire din partea SUA, preşedintele american mulţumind tuturor statelor care au ajutat forţele aliate în Afganistan, tuturor statelor din aceeaşi regiune cu Pakistanul, numai acestuia nu, în contextul în care preşedintele Ali Zardari era de faţă.Consiliulul Difa-e-Pakistan (CDP) reuneşte 44 de formaţiuni politice şi religioase, printre care formaţiuni teroriste, însă operează cu impunitate şi organizează mitinguri masive în Pakistan la care participă figuri controversate, numeroşi lideri extremişti asupra cărora au fost plasate recompense de către SUA.Prezenţa liderilor terorişti principali în CDP ridică întrebări serioase cu privire la existenţa acestuia, la "patronajul de stat" de care se bucură, precum şi la spectrul ideologic şi politic în care se află. În cadrul protestelor şi mitingurilor pe care le organizează, CDP adoptă un ton de sprijin pentru talibanii afgani. CDP este împotriva forţelor NATO din Afganistan şi atenţionează Islamabadul că dacă rutele NATO vor fi redeschise, acest lucru va avea consecinţe serioase, deoarece ar agrava situaţia din Afganistan. În februarie 2012, câţiva membri ai CDP au adus un tribut Mulahului Omar şi au avertizat că fiecare parte a ţării va deveni o Piaţă Tahrir dacă se va încerca plasarea ţării în subordinea SUA. Kashmirul este alt subiect preferat al CDP, care ameninţă că nu va fi pace în Asia Sudică până când disputa din această regiune nu va fi soluţionată.Liderii marcanţi ai CDP au avut legături strânse cu Osama bin Laden şi până la moartea acestuia au cooperat în privinţa unor operaţiuni de securitate prin intermediul unor diferiţi mesageri, pentru a-l proteja pe bin Laden.

Islamabadul susţine că nu există evidenţe clare pentru a-i acuza pe liderii CDP că organizează acţiuni teroriste sau că au legături cu astfel de grupări, că incită la violenţe şi ură etnică. Din contră, oficialii declară că aceştia îi ajută în deradicalizarea militanţilor.Sprijinul oferit de agenţii statului pakistanez pentru CDP nu poate decât să întârească formaţiunile extremiste şi teroriste în Pakistan şi să cloneze o nouă tipologie de extremişti intoleranţi şi violenţi.Impunitatea cu care extremiştii şi teroriştii pot acţiona în Pakistan nu va face decât să afecteze peisajul politic, social şi economic fragil, având efecte destabilizatoare în întreaga regiune Asia de Sud.Ruptura dintre SUA şi Pakistan ar putea duce la o schimbare importantă a politicii externe americane în Golful Persic şi determina o realiniere a alianţelor în regiune.Ceea ce o dată era o relaţie de fier între SUA şi Pakistan a fost puternic afectată de tensiunile din ultimele luni dintre cele două state. SUA au încercat redresarea situaţiei prin presiuni diplomatice şi stimulente financiare, însă niciuna dintre căi nu a fost eficientă până acum. Relaţia rămâne tensionată şi rutele de aprovizionare NATO tot nu sunt deschise.Vizita lui Hillary Clinton de pe 20 octombrie 2011 a fost criticată de analişti, aceştia considerând că nu a avut impactul dorit asupra leadership-ului militar şi politic din Pakistan, acela de a implica Pakistanul în lupta împotriva reţelei Haqqani. Clinton se aştepta la un angajament clar din partea leadership-ului pakistanez pentru un plan de operaţii care să neutralizeze sanctuarele al-Qaeda şi reţeaua Haqqani, deoarece SUA se confruntă cu o mare dilemă-nu are sprijinul Islamabadului pentru operaţii de pe teritoriul pakistanez. Liderii pakistanezi au fost foarte evazivi în discuţia cu Clinton şi nu au luat în seamă consecinţele ne-eliminării sanctuarelor teroriştilor de pe teritoriul lor. Orice operaţiune terestră a SUA în nordul Waziristanului nu are niciun rezultat dacă nu este sprijinită de forţele pakistaneze, deoarece talibanii şi membrii Haqqani se pot retrage fără probleme în interiorul ţării.Clinton nu a reuşit să obţină un angajament ferm din partea oficialilor militari pakistanezi pentru cooperarea armatei pakistaneze cu forţele SUA. Din păcate, SUA trebuie să înţeleagă că Pakistanul, aşa cum este în prezent, va continua să blocheze toate obiectivele strategice ale SUA în regiune. Secretarul Apărării, Leon Panetta, a declarat, în septembrie 2011, că Haqanni este un braţ al Directoratului Serviciilor de Intelligence din Pakistan.Şoferii pakistanezi fac presiuni asupra guvernului pentru a redeschide rutele de aprovizionare NATO. Aceştia au nevoie de banii pe care îi primesc pentru un transport. Deşi unii şoferi blamează SUA pentru atacul din noiembrie, mulţi dintre ei afirmă că dacă cei vinovaţi pentru acest lucru sunt împuşcaţi, lucrurile îşi pot relua cursul firesc.

Oficialii militari ai ISAF au subliniat importanţa rutelor de aprovizionare din Pakistan. Rutele până la Karachi sunt cele mai scurte şi cele care facilitează transportul echipamentelor şi dislocarea trupelor, plus că le face mai ieftine. Pentru ca întregul echipament să fie retras conform calendarului retragerii este important ca rutele să fie deschise.Statele de-a lungul rutei nordice au aprobat tranzitul vehiculelor militare şi al proviziilor, dar au interzis transportarea armelor pe teritoriul lor. Plus că este o rută complicată deoarece traversează multe state şi presupune acceptul Moscovei. Acest aspect rămâne un dosar deschis de negociere, în special pentru planul de retragere NATO din Afganistan şi urgent în condiţiile în care alternativa este tranzitarea teritoriului Federaţiei Ruse, alternativă mai costisitoare atât financiar cât şi politic.

15. Atacuri cu bombă în Kandahar Bomb attacks in KandaharPetru Marius Sabou

Evenimente:Douăzeci şi una de persoane au fost ucise şi alte 22 rănite miercuri, 6 iunie, într-un atentat sinucigaş comis în provincia Kandahar din sudul Afganistanului, au anunţat surse din poliţie. Un bărbat care se deplasa cu motocicleta a detonat încărcătura explozivă pe care o avea asupra sa într-o parcare aglomerată, unde staţionau zeci de camioane care aprovizionează baza aeriană a NATO din Kandahar, a informat generalul Abdul Raziq, comandantul poliţiei provinciale.Potrivit lui Raziq, "nu există nici un militar printre victime". Ahmad Jawed Faisal, purtătorul de cuvânt al Guvernului din provincia Kandahar, a confirmat scenariul atacului. Centrul de presă pentru care lucrează a menţionat pe Twitter că sunt 20 de morţi şi 22 de răniţi, atentatul a fost comis la ora locală 10.30 (9.00, ora României). Toţi morţii şi răniţii sunt civili.Talibanii, care îşi continuă insurgenţa sângeroasă în Afganistan, în special în sud şi în est, nu au revendicat responsabilitatea pentru acest atac. Preşedintele Hamid Karzai, ambasada SUA şi reprezentanţii coaliţiei conduse de NATO condamnă acest atentat. Civilii sunt principalele victime ale conflictului afgan. Aproximativ 3.021 de civili au fost ucişi în 2011, un record în zece ani de lupte, a anunţat ONU în februarie.Începând din 2007, peste 12.000 de persoane au murit în conflict, potrivit aceleaşi surse. Un alt eveniment a avut loc în provincia Logar, care se află la sud de Kabul, în apropierea graniţei cu Pakistanul. Aici, un atac aerian al NATO a ucis 18 civili.

Atacul a vizat luptatori talibani, dar aceştia se aflau într-o casă unde era celebrată o nuntă.

Semnificaţii:Numărul violenţelor în Afganistan a crescut constant în ultimii ani, în pofida prezenţei unui număr considerabil de militari NATO. Întrebarea care se pune este dacă aceste atentate au legătură cu uciderea lui Abu Yahya al-Libi, considerat adjunctul liderului Al-Qaida, sau are la bază problemele interne cu care se sonfruntă Afganistanul. Acestea reprezintă un catalizator pentru manifestările radicale şi implicit terorism.Deşi înlăturarea talibanilor de la putere, prin intervenţia americană din 2001, şi instaurarea unui regim democratic păreau o misiune facilă, forţele NATO s-au confruntat cu un război de gherilă, greu de controlat, ce a măcinat puternic trupele implicate.Afganistanul are o populatie multietnică formată din paştuni, tadjici, uzbeci şi hazari, între care au existat întotdeauna tensiuni. Cele 31 de milioane de locuitori sunt în majoritate musulmani. Grupul paştunilor a dominat pe întregul parcurs al istoriei celelalte etnii. Acest lucru ne arată faptul că situaţia internă este una precară, iar una dintre principalele cauze este multietnicitatea.Este adevărat că talibanii au fost îndepărtaţi de la putere, dar mii de soldaţi ISAF au rămas în Afganistan unde luptă cu susţinătorii talibanilor, regrupaşi în ultimii ani.În 2004 a fost adoptată o nouă Constituţie şi primele alegeri prezidenţiale directe au fost câştigate de Hamid Karzai. El şi-a exprimat public intenţia de a se retrage la sfîrşitul celui de-al doilea mandat, conform Constituţiei, iar acest aspect ameliorează într-un mod foarte sensibil perspectivele politice pentru Afganistan.Karzai, aflat la conducerea Afganistanului, a fost reales în 2009, în urma unui scrutin marcat, potrivit comunităţii internaţionale, de fraude masive, majoritatea comise în favoarea şefului statului. Absenţa unui unei justiţii echitabile rămâne un eşec fundamental al sistemului afgan, iar populaţia afgană continuă să se confrunte cu detenţia arbitrară, este interzis frecvent accesul la un avocat şi adeseori se interzice contestarea motivelor detenţiei în faţa unui judecător imparţial. Procedurile din cadrul curţilor de judecată sunt marcate de corupţie şi abuz de putere. Există rapoarte persistente de tortură şi abuz împotriva deţinuţilor reţinuţi de Directoratul Naţional de Securitate, iar organizaţiile pentru protecţia drepturilor omului primesc acces neregulat la instituţiile de detenţie unde se crede că au loc abuzurile. În multe zone din ţară, potentaţii locali sau liderii războinici continuă să exercite putere asupra comunităţilor, folosind intimidarea şi violenţa pentru a păstra controlul. Ca urmare, Afganistanul nu este nici pe departe o ţară stabilă. Autorităţile centrale nu au influenţă decât în capitala Kabul, restul ţării fiind practic

controlat de militanţi islamişti şi de lideri tribali, extrem de puternici şi care au armate proprii. Una din marile probleme ale Afganistanul este şi traficul cu droguri, în care sunt de altfel implicaţi şi mulţi lideri tribali. Putem spune că vânzarea de droguri este o sursă care facilitează acţiunile teroriste. În pofida faptului că autorităţile au interzis culturile de mac, Afganistanul este cel mai mare producător mondial de opiu, acoperind 90% din piaţa globală. Pentru România, situaţia din Afganistan este una de mare interes, deoarece prezenţa trupelor noastre în Afganistan a fost aprobată din raţiuni politico-militare – alăturarea practică şi faptică a României la coaliţia antiteroristă internaţională, ceea ce a facilitat calea spre accederea la NATO. Pe 11 septembrie 2001, conducerea ţării a asigurat SUA de sprijinul său total şi a declarat că va acţiona ca un membru de facto al Alianţei. Acţiunea era o continuare firească a opţiunii de integrare în structurile euroatlantice, susţinută de clasa politică şi de aproximativ 90% din cetăţenii români cu drept de vot. România a fost invitată de către Consiliului Nord-Atlantic să se alăture Alianţei în cadrul Forţei Internaţionale de Asistenţă şi Securitate (ISAF) a Afganistanului, concomitent cu solicitarea SUA de participare la misiunea independentă a acesteia - Operaţia Enduring Freedom - ambele având aprobarea Consiliului de Securitate al ONU. În consecinţă, în acelaşi an, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi apoi Parlamentul au decis participarea la cele două misiuni.

Riscuri:Afganistanul a fost tema principală a summit-ului NATO de la Chicago. După mai bine de zece ani de război, pierderi umane şi costuri materiale importante, Alianţa Nord-Atlantică încearcă să pună punct unui conflict extrem de nepopular în statele membre. Dar retragerea trupelor şi a materialului de război, ca şi asigurarea securităţii şi stabilităţii Afganistanului după plecarea Forţei Internaţionale sunt misiuni dificile. Talibanii continuă să organizeze atentate şi atacuri devastatoare, uneori chiar în capitală, în marile centre urbane sau în apropierea bazelor ISAF. Afganistanul nu mai este important pentru comerţul cu mătase, ci pentru cel cu droguri, 90% din heroina vândută pe străzile Europei provine din Afganistan. Dacă în urmă cu zece ani afganii produceau 185 de tone de heroină pe an, în prezent, producţia a ajuns la 5.800 de tone. Doar anul trecut, creşterea a fost de 61% în raport cu anul precedent. Organizaţia Naţiunilor Unite a avertizat, joi, că situaţia a scăpat de sub control. Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon a avertizat că Occidentul pierde lupta cu drogurile în Afganistan. Circa 15% din PIB-ul Afganistanului provine din exportul de droguri – o afacere de 1,6 miliarde de lire sterline anual. "Inima" industriei de drogurilor este provincia Helmand. În ciuda înlăturării talibanilor de la putere şi a faptului că au distrus mii de hectare de

asemenea culturi, trupele ISAF par că pierd lupta, iar distrugerea culturilor îi întoarce pe fermieri contra trupelor occidentale.

Tendinţe de evoluţie:Alianţa Nord-Atlantică şi-a luat un angajament solid la Summitul de la Chicago de a retrage trupele din Afganistan până la sfârşitul anului 2014. Totodată, autorităţile de la Kabul vor fi susţinute pe termen lung, pentru ca talibanii să nu poată reveni la putere. Însă sursa de venituri a insurgenţilor nu are deloc de suferit, în ciuda celor peste 10 ani de război. Ireversibila" retragere a trupelor NATO nu va îmbunătăţi cu nimic situaţia, chiar dacă, după plecarea celor 130.000 de soldaţi străini, dintre care circa 90.000 sunt americani, „afganii nu vor fi lăsaţi singuri", după cum a dat asigurări preşedintele american, Barack Obama. Prezent la Chicago, preşedintele afgan, Hamid Karzai, a recunoscut că, în ceea ce priveşte securitatea, situaţia este departe de a fi stabilă, dar şi-a exprimat speranţa că Afganistanul „nu va mai fi o povară pe umerii prietenilor din comunitatea internaţională". Statele membre NATO şi partenerii lor au confirmat strategia de retragere stabilită de SUA. Acestea au aprobat transferul total al responsabilităţii forţelor afgane până la jumătatea lui 2013.Trupele internaţionale vor trece apoi la un rol de susţinere până la retragerea lor, la finalul anului 2014. Dacă Kabulul o va cere, Alianţa Nord-Atlantică este „pregătită să lucreze la stabilirea unei noi misiuni după 2014, care va avea doar rol de sprijin, orice operaţiune de luptă fiind exlusă.Ȋn timp ce liderii NATO fac planuri privind retragerea din Afganistan, temerile privind evoluţia situaţiei după 2014 se înmulţesc. Şi nu este adusă în discuţie doar capacitatea forţelor afgane de a asigura ordinea în ţară, în contextul în care, în ultima perioadă talibanii au reuşit să se infiltreze în rândurile acestor trupe. Chiar şi muncitorii afgani care au lucrat pentru Alianţa Nord-Atlantică se tem pentru vieţile lor, scrie „DerSpiegel”. Unii dintre cei care au lucrat pentru trupele germane speră să primească vize pentru Germania şi şansa de a începe aici o viaţă nouă, în timp ce alţii s-ar mulţumi să o ia de la capăt în Iran sau în Pakistan.

16. Secretarul de stat american, Hillary Clinton, vizitează Georgia U.S. Secretary of State Hillary Clinton visied GeorgiaLavinia Lupu

Evenimente:Secretarul de Stat american, Hillary Clinton, a efectuat marţi, 5 iunie 2012, o vizită oficială în Batumi, Georgia. Vizita se încadrează într-o serie mai largă de deplasări oficiale, secretarul de Stat având programat ca în perioada 31 mai – 7 iunie să

întreprindă o serie de întâlniri bilaterale în Danemarca, Norvegia, Suedia, Armenia, Georgia, Azerbaidjan şi Turcia.Vizita oficială a secretarului de Stat Hillary Clinton în Georgia marchează împlinirea a 20 de ani de relaţii diplomatice între cele două ţări. Cu această ocazie, Clinton a deschis cea de-a treia sesiune plenară a Comisiei pentru Parteneriat Strategic SUA – Georgia, s-a întâlnit cu preşedintele georgian Mikheil Saakashvili, cu diferiţi actori politici şi reprezentanţi ai societăţii civile, cu care a discutat anumite aspecte privind relaţiile diplomatice dintre cele două state.În cadrul sesiunii plenare anuale din 5 iunie 2012 a Comisiei pentru Parteneriat Strategic SUA – Georgia au existat dezbateri privind probleme legate de securitate, promovarea creşterii economice globale, consolidarea valorilor democratice, iniţierea unor noii arii de cooperare în domeniul apărării naţionale, modalităţi pentru creşterea comerţului şi investiţiilor din cele două ţări, contribuţia substanţială a Georgiei la operaţiunea ISAF.Având în vedere situaţia volatilă în care se regăseşte Georgia, situaţie generată mai ales de conflictul ruso-georgian din august 2008 şi recunoaşterea de către Federaţia Rusă a celor două regiuni separatiste de pe teritoriul naţional georgian Abhazia şi Osetia de Sud ca state independente, secretarul de Stat Hillary Clinton a reiterat că SUA sprijină integritatea teritorială şi suveranitatea Georgiei în interiorul graniţelor recunoscute internaţional.De asemenea, s-a reafirmat cu această ocazie că SUA dezaprobă ocuparea şi militarizarea teritoriului georgian de către Federaţia Rusă, precum şi necesitatea ca Federaţia Rusă să respecte angajamentele asumate în urma negocierii acordului de încetare a focului cu Georgia din 12 august şi 8 septembrie 2008.

Context:Suportul legislativ care stă la baza relaţiilor diplomatice dintre SUA şi Georgia este Carta pentru Parteneriat Strategic dintre cele două ţări, semnată de secretarul de Stat, Condoleezza Rice şi ministrul Afacerilor Externe georgian, Grigol Vashadze, la Washington, la data de 9 ianuarie 2009. Prima întâlnire oficială a Comisiei pentru Parteneriat Strategic, din 22 iunie 2009, a lansat patru grupuri bilaterale de lucru în arii prioritare identificate în Cartă: democraţie, apărare şi securitate, probleme economice, comerciale, energetice şi schimburi interculturale.La fiecare întâlnire a Comisiei pentru Parteneriat Strategic dintre SUA şi Georgia, reprezentanţii celor două ţări actualizează diferite activităţi, examinează angajamente asumate şi stabilesc obiective viitoare. La baza Cartei pentru Parteneriat Strategic dintre SUA şi Georgia se află stipulat sprijinul mutual din partea celor două state pentru suveranitatea, independenţa, integritatea teritorială şi inviolabilitatea graniţelor SUA şi Georgiei, precum şi valorile, respectiv interesele comune ale acestora: respectarea democraţiei şi drepturilor omului, libertatea

economică, consolidarea statului de drept, sprijin pentru inovare şi dezvoltare tehnologică, protecţia securităţii energetice din Eurasia.Începând cu anul 2012, expunerea internaţională a Georgiei a crescut considerabil. În 30 ianuarie, a avut loc vizita oficială a preşedintelui georgian Mikheil Saakashvili în SUA, unde s-a întâlnit cu preşedintele american Barack Obama. Cu acest prilej, preşedintele american a afirmat că „s-a ajuns la un acord în privinţa creării unui dialog la nivel înalt între SUA şi Georgia în privinţa consolidării comerciale dintre cele două state, posibilitatea încheierii unui acord de liber schimb, precum şi întărirea cooperării în domeniul apărării naţionale”.De asemenea, preşedintele american, Barack Obama, a declarat că Georgia este un stat „model”, inclusiv pentru celelalte state din regiune, datorită progreselor înregistrate pentru democratizarea statului. Cu aceeaşi ocazie, secretarul de Stat american, Hillary Clinton, a afirmat că Georgia este „un partener valoros” al SUA.În perioada 20-21 mai, a avut loc al 25-lea summit al Alianţei Nord Atlantice la Chicago. Deşi nu a fost un summit al Extinderii, summitul NATO de la Chicago a adus un progres pentru Georgia. Declaraţia finală consemnează în paragraful 25 politica uşilor deschise a Alianţei, reiterarea angajamentelor din partea Alianţei în privinţa susţinerii în continuare a deciziilor luate la summiturile de la Bucureşti 2008, Strasbourg-Kehl 2009, Lisabona 2010 în privinţa aderării Georgiei la NATO şi plasează Georgia alături de alte trei state aspirante la statutul de membre NATO (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina). Menţionarea Georgiei alături de aceste alte trei state aspirante din Balcani reprezintă un element încurajator pentru statul georgian, oferindu-i speranţe că ar putea face parte din următorul val de extindere a NATO.Mai mult, sunt consemnate şi recunoscute în acelaşi timp, aşa cum au declarat unii oficiali vestici înainte de desfăşurarea summit-ului de la Chicago, progresele şi reformele înregistrate de Georgia de-a lungul a cinci ani.

Semnificaţii:Cea de-a treia sesiune plenară a Comisiei de Parteneriat Strategic SUA – Georgia a adus în discuţie progresele înregistrate de Georgia în procesul de reformare a ţării, progrese care trebuie valorificate în mod corespunzător de statul georgian, pentru a întreprinde mai departe paşi siguri spre îndeplinirea aspiraţiilor sale euro-atlantice. Cu această ocazie, s-a menţionat că alegerile parlamentare din toamna anului 2012 şi cele prezidenţiale din 2013, cărora comunitatea internaţională le acordă o atenţie deosebită, reprezintă un test, o oportunitate oferită Georgiei pentru a demonstra că au avut loc cu adevărat progrese în democratizarea ţării şi că este capabilă să aibă parte de o desfăşurare a alegerilor în mod liber şi corect.Acest lucru nu înseamnă că Georgia trebuie să demonstreze că este capabilă doar să gestioneze această situaţie, ci şi că, atât înainte, dar şi după desfăşurarea alegerilor

electorale, statul georgian să întreprindă măsuri pentru consolidarea altor paliere importante ale democraţiei ca dreptul muncii, independenţa justiţiei şi a mass-media.Unul dintre subiectele importante de pe agenda Comisiei pentru Parteneriat Strategic dintre SUA – Georgia a fost relaţia comercială dintre cele două ţări. Lansarea unui dialog la nivel înalt în plan comercial şi un acord de investiţii actualizat între cele două state partenere, perspectiva unui acord de liber schimb încheiat între cele două (posibilitate discutată în cadrul vizitei oficiale a preşedintelui Mikheil Saakashvili din ianuarie în SUA şi reiterată cu ocazia întâlnirii Comisiei pentru Parteneriat Strategic din 5 iunie, care ar plasa Georgia în poziţia privilegiată de a fi singura ţară din Europa beneficiară a unui astfel de acord) precum şi alte măsuri luate pentru consolidarea cooperării în domeniul comercial şi investiţional dintre cele două ţări au un impact pozitiv asupra economiei Georgiei.Măsurile importante luate cu această ocazie în planul cooperării bilaterale din domeniul apărării sunt o continuare a acordului încheiat în ianuarie 2012 între preşedintele Mikheil Saakashvili şi preşedintele Barack Obama, care prevede furnizarea de asistenţă pentru a sprijini reformarea Georgiei şi modernizarea din domeniul apărarii naţionale, punerea la dispoziţia Georgiei a echipamentului necesar pentru trupele militare care participă la operaţiunea ISAF din Afganistan şi îmbunătăţirea capabilităţilor de apărare naţională ale Georgiei şi de interoperabilitate cu NATO.S-au anunţat astfel o serie de acorduri noi bilaterale în domeniul apărării. SUA vor contribui la modernizarea flotei de elicoptere georgiene, va acorda sprijin şi training pentru forţele de apărare georgiene, pentru o monitorizare eficientă şi mai performantă a ţărmurilor şi spaţiului aerian, va oferi training ofiţerilor georgieni pentru a putea duce la bun sfârşit misiunile militare dificile şi în continuă schimbare. De asemenea, s-a inaugurat o coastă de pază navală care va oferi posibilitatea de apărare împotriva unor posibile ameninţări ca terorismul, traficul de droguri şi de persoane.Paza de coastă a cărei activitate a fost inaugurată cu ocazia vizitei secretarului de stat american Hillary Clinton reprezintă un simbol al progreselor înregistrate în procesul de consolidare a capacităţii proprii de apărare a Georgiei, care devine reală, concretă. Din 2009, SUA au cheltuit 10 milioane $ pentru a ajuta paza de coastă georgiană să devină un serviciu sustenabil şi capabil de patrulare şi protejare a apelor sale teritoriale.Toate aceste acorduri anunţate contribuie la dezvoltarea capacităţii de apărare proprii a Georgiei şi a statutului său de partener internaţional mai puternic.Menţiunile referitoare la contribuţia substanţială a Georgiei la operaţiunea ISAF nu sunt o noutate. Ele se regăsesc recent în declaraţia finală a summitului NATO de la

Chicago. Reiterarea lor însă subliniază importanţa sprijinului acordat pentru Alianţă şi recunoscut în acest context de SUA, mai ales că, prin trimiterea unui al doilea batalion pentru operaţiunea ISAF, Georgia devine statul non-membru NATO contribuitor cu cel mai mare număr de contingent la această operaţiune.Decizia Georgiei de a ajuta Forţele de Securitate Afgane după 2014, când operaţiunea ISAF se va încheia, demonstrează o continuitate a angajamentului luat, care va fi interpretată de NATO în termeni pozitivi. Georgia a înregistrat progrese semnificative în implementarea reformelor necesare atingerii standardelor de aderare la NATO, lucru consemnat în declaraţia finală a summitului de la Chicago şi reiterat de SUA cu ocazia întâlnirii Comisiei pentru Parteneriat Strategic din 5 iunie.Tot în cadrul acestei vizite, secretarul de Stat american Hillary Clinton nu a omis să menţioneze din nou că SUA sprijină în continuare aspiraţiile euro-atlantice ale Georgiei şi că îşi asumă consecinţele care decurg din luarea deciziei la summitul NATO de la Bucureşti 2008, precum şi a celor care au urmat la summiturile ulterioare. Aceste menţiuni sunt o dovadă din partea SUA a coerenţei şi asumării responsabilităţii deciziilor luate cu privire la dorinţa Georgiei de a deveni membră NATO şi nu aduc decât beneficii Georgiei, deoarece parteneriatul cu SUA şi contribuţia efectivă la consolidarea capabilităţii de apărare naţională sunt instrumentale şi fundamentale în procesul de reformare a Georgiei.Cu ocazia vizitei în Georgia, secretarul de Stat american a declarat că SUA au decis să întreprindă acţiuni concrete pentru consolidarea legăturilor dintre cetăţenii celor două ţări. Una dintre aceste acţiuni este schimbul de competenţă profesională prin diverse programe de mobilitate. În acest mod, cetăţenii georgieni vor beneficia de o facilitare a condiţiilor pentru a călători şi studia în SUA.Pe de altă parte, există din ce în ce mai mulţi profesori americani care predau engleza copiilor din Georgia. Mai mult, SUA au decis ca şi rezidenţii din teritoriile ocupate, Osetia de Sud şi Abhazia, să poată beneficia de aceste facilităţi, prin recunoaşterea de către SUA a unor documente pentru statutul de neutralitate eliberate de autorităţile de la Tbilisi.Ambasadele şi consulatele SUA din lume vor accepta aceste documente pentru statutul de neutralitate oricărui rezident din cele două regiuni separatiste care le foloseşte pentru a călători şi studia în SUA. După războiul ruso-georgian din august 2008, şi implicit după recunoaşterea independenţei de către Federaţia Rusă a celor două regiuni separatiste ca state independente, rezidenţii din aceste locuri au folosit doar paşapoarte eliberate de Federaţia Rusă sau de autorităţile Abhaziei şi Osetiei de Sud, paşapoarte care nu sunt recunoscute de majoritatea ţărilor.Cu ajutorul acestor documente pentru statutul de neutralitate, situaţia se va schimba, rezidenţii din Osetia de Sud şi Abkhazia putând călători în SUA, dar şi în alte state care la rândul lor recunosc validitatea acestor documente. Până la

momentul actual, ţările care recunosc aceste documente, pe lângă SUA, sunt Japonia, Cehia, Slovacia, Letonia, Lituania.Decizia SUA de a recunoaşte validitatea unor astfel de documente şi de a oferi posibilitatea rezidenţilor din cele două regiuni separatiste de a călători şi studia în SUA a fost luată în speranţa că va contribui la soluţionarea paşnică a conflictelor de pe teritoriul Georgiei, una din priorităţile SUA afirmată în mod constant. Printr-o astfel de acţiune, SUA şi Georgia speră la o reducere a tensiunilor, la crearea unor legături comerciale, a încrederii şi a normalizării legăturilor între persoanele care locuiesc în Osetia de Sud, Abhazia şi cei de pe restul teritoriului georgian.

Statele din Caucazul de Sud sunt de importanţă strategică pentru România. Conform Strategiei Naţionale de Apărare a României din 2010, „obiectivul României este de a fructifica relaţia privilegiată pe care a stabilit-o cu aceste state pentru a valorifica potenţialul de cooperare în domenii precum energie, infrastructură, transport.”România are ca obiectiv asumat în strategia de securitate naţională construirea unui „climat de securitate, stabilitate şi prosperitate în zona Mării Negre” şi un „interes strategic fundamental ca regiunea Mării Negre să fie una stabilă, democratică strâns conectată la structurile euroatlantice şi europene”.Deoarece conflictele îngheţate constituie o sursă de ameninţare la adresa securităţii regiunii Mării Negre, România are ca obiectiv asumat în strategia de securitate naţională „implicarea eficientă în funcţionarea mecanismelor ce vizează soluţionarea paşnică a acestor conflicte din proximitatea sa strategică.” România, în baza statutului de ţară membră NATO şi UE, sprijină aspiraţiile euro-atlantice ale Georgiei.Din acest punct de vedere, vizita secretarului de Stat al SUA în Georgia şi relansarea relaţiilor strategice bilaterale, la care se adaugă valabilitatea unui acord bilateral de garantare a apărării Georgiei de către SUA, sunt în interesul României. O asemenea vizită reconfirmă interesul SUA pentru regiunea Caucazului, pentru Regiunea Extinsă a Mării Negre, un fapt relevant pentru securitatea României prin efectul său de descurajare credibilă.

Riscuri şi tendinţe de evoluţie:Alegerile parlamentare din această toamnă din Georgia, precum şi cele prezidenţiale din 2013, se află în atenţia comunităţii internaţionale. În eventualitatea în care Georgia nu va fi capabilă să gestioneze această situaţie, iar alegerile nu vor decurge în mod liber şi corect, statul georgian riscă retragerea sprijinului acordat de unele state în parcursul aspiraţiilor sale euro-atlantice, cu precădere cel al SUA.

În cazul în care s-ar concretiza un astfel de scenariu, comunitatea internaţională îl va interpreta ca fiind un semn al nesustenabilităţii bazei democratice a progreselor înregistrate până la momentul actual de Georgia.Realizând importanţa desfăşurării într-un mod democratic a acestor alegeri, dar şi dorind împiedicarea oricăror încercări de destabilizare a ţării din exterior în perioada alegerilor (Federaţia Rusă a anunţat că în septembrie va avea loc exerciţiul militar Kavkaz 2012), Georgia a cerut încă din luna aprilie sosirea unui număr semnificativ de observatori din partea OSCE, UE, NATO, Parlamentului European, pentru monitorizarea întregului proces de desfăşurare a alegerilor.Poziţia Federaţiei Rusiei este în continuare una asertivă faţă de aspiraţiile euro-atlantice ale Georgiei. Mai mult, odată cu luarea deciziilor din cadrul Comisiei pentru Parteneriat Strategic dintre SUA şi Georgia din 5 iunie 2012, printre care sprijinul semnificativ acordat de SUA Georgiei pentru consolidarea capacităţii de apărare a ţării, ne putem aştepta la presiuni, acţiuni provocatoare, încercări de destabilizare a situaţiei din regiune din partea Federaţiei Ruse.Sprijinul acordat de SUA Georgiei, mai ales în domeniul militar, declaraţiile făcute în mod constant în privinţa recunoaşterii suveranităţii şi integrităţii naţionale a Georgiei în interiorul graniţelor recunoscute internaţional, referirea la regiunile separatiste Osetia de Sud şi Abkhazia ca „teritorii ocupate”, îngrijorarea arătată de SUA în legătură cu prezenţa şi creşterea numărului trupelor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul naţional georgian, fără consimţământul statului gazdă, apelul către Federaţia Rusă pentru respectarea angajamentelor asumate în urma negocierii acordului de încetare a focului cu Georgia din 12 august şi 8 septembrie 2008 pot fi interpretate de statul rus ca fiind „ingrediente” ce alimentează aspiraţiile „revizioniste” ale Georgiei privind Osetia de Sud şi Abhazia.Decizia anunţată în cadrul Comisiei pentru Parteneriat Strategic dintre SUA şi Georgia din 5 iunie 2012, aceea conform căreia SUA recunosc validitatea documentelor cu statut de neutralitate pentru rezidenţii din regiunile separatiste de pe teritoriul georgian, va atrage reacţii adverse, acţiuni de opunere, atât din partea Federaţiei Ruse, dar şi din partea autorităţilor din Osetia de Sud şi Abkhazia. Securitatea pe termen lung şi procesul de reformare a Georgiei vor depinde, în mare măsură, de calitatea şi sustenabilitatea măsurilor întreprinse pentru democratizarea ţării.

17. Kismayo asediat de trupele Kenyene Kismayo besieged by Kenyan troopsRadu Arghir

Evenimente:

Joi, 7 iunie, trupe kenyene, alături de cele ale AMISOM (misiunea Uniunii Africane în Somalia) şi cele ale Guvernului Federal Interimar au început un asalt direct asupra a ce ar putea fi numită capitala regiunilor controlate de Al Shabaab: Kismayo. Oraşul, aflat pe coasta de sud-est a Somaliei, este important atât pentru poziţia sa strategică, ceea ce-i oferea importanţă din punct de vedere administrativ, cât şi pentru că reprezenta principala sursă de venituri al grupării.Kismayo era deopotrivă centru de aprovizionare şi centru pentru pirateria maritimă. Importanţa sa pentru grupare a fost diminuată în ultimul timp deoarece, după începutul ofensivei kenyene de anul trecut, marina kenyană a instituit o blocadă navală asupra oraşului. Cu toate acestea, oraşul a rămas unul important pentru Al Shabaab, mare parte din liderii grupării rămânând în oraş până de curând.După o perioadă destul de lungă în care trupele internaţionale şi cele somaleze au consolidat poziţiile ocupate anterior, la finalul lunii mai a fost lansată o ofensivă ce urmărea să ocupe „capitala” Al Shabaab. Prima dată au fost ocupate principalele rute ce duc spre port, Afgoye şi Afmadow fiind ocupate pe 25 şi respectiv 31 mai. De asemenea, Afgoye, aflat la 30 de km sud vest de capitala Mogadishu, era al doilea oraş ca mărime ce se mai afla sub controlul Al Shabaab (după Kismayo).Apoi, în doar o săptămână, trupele kenyene au înaintat cei 100 de km ce despart Afmadow de Kismayo şi, ajutate de marină şi forţele aeriene, au lansat un atac asupra oraşului. Gruparea islamistă, ai cărei lideri se pare că deja au părăsit oraşul, a încercat pe cât posibil să încetinească înaintarea trupelor internaţionale, construind baricade şi blocând accesul civililor ce vroiau să părăsească oraşul (un număr mai mare de civili prezenţi în oraş ar complica operaţiunile trupelor internaţionale). Chiar şi aşa, este doar o problemă de timp până oraşul va cădea, Al Shabaab urmând să piardă astfel şi ultimul oraş important aflat sub controlul său.Separat, Guvernul Federal Interimar a stabilit un noul program după care îşi va îndeplini mandatul. Astfel, noua constituţie (ce ar fi trebuit să fie supusă unui referendum până pe 15 mai, dar acest termen a fost amânat) va fi adoptată până pe 10 iulie, urmând ca un nou parlament să fie creat până pe 20 iulie iar, în final, alegerile prezidenţiale să fie organizate pe 20 August.De asemenea, în nordul ţării, poliţia maritimă a Puntlandu-lui a început operaţiunile anti-piraterie, executând o serie de raiduri în oraşe din Puntland, reuşind să aresteze mai mulţi piraţi şi să blocheze mai multe linii de aprovizionare. Unul din liderii unei bande de piraţi chiar a fost nevoit să fugă la bordul unei nave reţinută pentru recompensă.

Semnificaţii:Cu toate că lupta pentru Kismayo se va dovedi una dificilă pentru trupele somaleze şi cele internaţionale, victoria de acolo ar pune capăt oficial prezenţei Al Shabaab ca entitate administrativă în sudul Somaliei şi, odată cu aceasta, campaniilor

militare majore ale trupelor kenyene şi etiopiene. Din punct de vedere tehnic, gruparea nu mai controlează teritorii şi a fost redusă la o simplă grupare de gherilă ce se ascunde în munţi sau junglă, de unde ar putea executa raiduri.Evident, Al Shabaab mai poate crea probleme, dar este un progres considerabil, marcând încheierea cu succes a campaniei militare din sudul ţării. Mai departe accentul este pus pe consolidarea progresului obţinut.Acest fapt, la cere se adaugă operaţiunile poliţiei maritime ale Puntlandului, marchează o schimbare a situaţiei de securitate din Somalia. Atât lupta împotriva pirateriei, cât şi cea împotriva Al Shabaab par să decurgă bine, astfel că am putea asista la o stabilizare ce ar putea permite organizarea alegerilor prezidenţiale. Ulterior, eliminarea completă a grupării, cel mai probabil, va presupune un proces de durată ce se va baza pe redresarea economică şi socială a ţării.Acum lupta se mută în sfera politicului, unde Guvernul Federal Interimar va trebui să respecte termenele limită stabilite pentru îndeplinirea mandatului său. Problema este că, având în vedere viteza cu care au fost făcute progrese până la acest moment, programul pare imposibil de respectat.Îmbunătăţirea situaţiei din ţară ajută semnificativ în încercarea de organizare a alegerilor prezidenţiale şi a unui referendum constituţional, dar acestea presupun şi o organizare administrativă ce momentan nu există. De asemenea, încă sunt probleme legate de conţinutul viitoarei constituţii federale şi de relaţiile dintre Mogadishu, Puntland şi Somaliland.Nu este exclus să se ajungă la un nou impas politic. Pe termen scurt, acesta nu ar avea implicaţii majore, dar problema va trebui rezolvată pe termen lung (până la retragerea trupelor kenyene), pentru că altfel va fi pierdută o oportunitate importantă de stabilizare a Somaliei.

Tendinţe de evoluţie:Din punct de vedere militar, acum atenţia se mută spre nord, unde deja a fost anunţată o nouă campanie militară ce urmăreşte să elimine şi ultimele puncte de rezistenţă ale Al Shabaab din nordul Mogadishu şi de la graniţa de sud a Puntland-ului. Aceasta ar pune capăt şi operaţiunilor militare majore ale AMISOM, accentul urmând să fie pus pe stabilizare şi prevenirea unor eventuale atacuri teroriste.La nivel politic, este de aşteptat ca Guvernul Federal Interimar să grăbească procesul de adoptare a unei noi constituţi, cel mai probabil prin modificarea textului documentului care acum este inutilizabil. Totuşi, adevăratul test nu este adoptarea unui text, ci asigurarea consensului politic la nivel federal (atât Puntland-ului cât şi Somaliland-ului trebuie să accepte documentul) şi organizarea referendumului.Din acest punct de vedere, perspectivele nu sunt chiar încurajatoare, iar Guvernul Interimar va avea nevoie, cel mai probabil, de ajutor extern, fie că acesta va veni la

timp pentru ca actualul guvern să-şi poată încheia mandatul cu succes, fie că va ajuta un posibil viitor guvern interimar (după posibilul eşec al actualului executiv).

18. Charles Taylor, fostul preşedinte liberian, a fost condamnat la 50 de ani închisoareCharles Taylor, former Liberian president, sentenced to 50 years in jailCiprian Bordei

Evenimente:Miercuri 30 mai, primul fost şef de stat comdamnat pentru crime de război de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial a primit o sentinţă de 50 de ani închisoare de la Curtea Specială de Justiţie pentru Siera Leone (CSSL). Preşedintele Curţii Speciale de la Haga, Richard Lussick, a citit sentinţa care a început cu o trecere în revistă a unei serii de carnagii teribile comise de rebelii RUF în Siera Leone, pe care fostul preşedinte i-a sprjinit. „Acuzatul a fost găsit vinovat pentru ajutarea, instigarea şi planificarea unora dintre cele mai oribile şi brutale crime înregistrate de istoria omenirii”, a declarat judecătorul Lussick. Acuzarea a cerut Curţii să-l condamne pe Charles Taylor (preşedinte între 1997 şi 2003) la 80 de ani închisoare, dar judecătorii au găsit această recomandare „excesivă”, având în vedere influenţa limitată a condamnatului în atacurile cheie. În 26 aprilie 2012, la Haga, fostul preşedinte liberian a fost găsit vinovat pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii datorită sprijinului acordat rebelilor din Siera Leone. Crimele pentru care este acuzat au avut loc între 1996 şi 2002. Citind verdictul, judecătorul Richard Lussick a spus că Taylor a fost găsit vinovat, dincolo de orice îndoială, în legătură cu 11 capete de acuzare de crime de război şi crime împotriva umanităţii. Acestea includ crime, violuri, sclavagism sexual, amputări forţate sau jafuri. Judecătorul a declarat că liderul liberian, a sprijinit în mod „susţinut şi semnificativ” Frontul Revoluţionar Unit (Revolutionary United Front, RUF) din ţara vecină, Siera Leone, şi că acuzatul a vândut diamante şi a cumpărat arme în numele RUF. De asemenea, Charles Taylor ştia că rebelii comiteau aceste atrocităţi. Dar judecătorul Lussick a adăugat că sprijinul lui Taylor nu s-a referit şi la comanda şi controlul efectiv asupra rebelilor. De asemenea, a respins şi capetele de acuzare bazate pe acţiuni criminale comune.Este de aşteptat ca ambele părţi să facă apel. Executarea pedepsei va avea loc în Marea Britanie. Guvernul olandez a fost de acord să găzduiască procesul doar dacă detenţia va fi asumată de un alt stat.

Semnificaţii:

Inculparea lui Charles Taylor a dus jurisprudenţa crimelor de război la un nou nivel, stabilind principiul că un şef de stat în funcţie nu este imun în faţa acuzărilor de acest nivel. Inculpările ulterioare ale Curţii Penale Internaţionale (CPI) privindu-l pe preşedintele sudanez Omar al-Bashir şi fostul lider al Coastei de Fildeş, Laurent Gbagbo, sunt o mărturie a precedentului Taylor (într-un alt proces la C.P.I. se află implicat şi fostul vice-preşedinte al D.R. Congo, Jean-Pierre Bemba).În acelaşi timp, imaginea unui lider important acuzat şi condamnat care a fost judecat într-o curte de justiţie adecvată, spre deosebire de finalul suferit de Saddam Hussein şi Muammar Gaddafi, este o uşurare pentru cei care susţin integritatea legilor internaţionale privind crimele de război. Până în prezent sunt puţine precedente de asemenea condamnări pentru şefi de state. Karl Doenitz, amiralul german, lider al Germaniei în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost condamnat la 10 ani închisoare, mai ales pentru acţiunile sale de comandă militară a flotei de submarine. Lista şefilor de stat care au fost judecaţi şi condamnaţi, dar de curţile de justiţie naţionale, îi include pe Alberto Fujimori, care a primit 25 de ani pentru rolul său în răpirile şi crimele comise în timp ce era preşedinte în Peru, şi pe Saddam Hussein, dictatorul irakian care a fost spânzurat.La un deceniu după războiul din Siera Leone, verdictul Curţii Speciale pentru Siera Leone (CSSL) condamnă pentru prima dată un fost preşedinte vinovat de atrocităţi în timpul războiului, după procesele de la Nurnberg. Verdictul este aşteptat de mai mult timp. Charles Taylor a fost pus sub acuzare în martie 2003 pentru mai multe capete de crime de război şi alte violări grave ale legilor internaţionale. Atrocităţile pentru sprijinirea cărora a fost condamnat au avut loc în decursul a 5 ani, aproape întreaga sa preşedinţie, şi au atins apogeul în 1998 şi 1999. Războiul civil din Siera leone a durat din 1991 până în 2002, lăsând în urma sa, 50.000 de morţi şi dispăruţi.Taylor a fost acuzat că a ajutat la plănuirea, ordonarea şi încurajarea a grave acţiuni de război, inclusiv crimă, terorizarea civililor, mutilare, viol, sclavagism sexual şi recrutarea de copii soldaţi. Acuzaţiile vin ca urmare a sprijinului său pentru rebelii din cadrul RUF din Siera Leone, dar şi pentru rolul său de comandant al Frontului Naţional Patriotic din Liberia după 1989 şi, ulterior, după ce a devenit preşedinte în 1997. În urma acordului de pace care a încheiat războiul civil din Liberia în 2003, Taylor şi-a dat demisia ca preşedinte. El a primit exil în Nigeria, dar a fost extrădat în martie 2006 în Sierra Leone, după ce a violat termenii exilului său intervenind în politica liberiană, un rol important avându-l şi cererea preşedintelui liberian Ellen Johnson Sirleaf. Datorită îngrijorărilor legate de securitatea regională, procesul său în faţa CSSL (o curte stabilită în comun de guvernul din Siera Leone şi ONU) a fost ţinut la Haga.

Verdictul încheie munca acestei curţi, care a condamnat de asemenea alţi 8 inculpaţi. Iniţial, au fost puse sub acuzare 13 persone, dar 3 au murit înainte de începerea procesului (inclusiv liderul RUF), iar unul este încă în libertate. Rebelii RUF Issa Hassan Sesay (condamnat la 52 de ani), Morris Kallon, Augustine Gbao au fost găsiţi vinovaţi în februarie 2009 de crime de război şi crime împotriva umanităţii. Rebelii AFRC Alex Tamba Brima (condamnat la 50 de ani), Brima Kamara, Santigie Borbor Kanu au fost găsiţi vinovaţi în august 2007 de crime de război. Membrii miliţiei pro-guvernamentale CDF Moinina Fofana şi Alieu Kondewa au fost găsiţi vinovaţi în august 2007 de crime de război. Iar Charles Taylor a fost găsit vinovat în aprilie 2012, sentinţa fiind citită pe 30 mai.Mandatul acestei curţi speciale a fost de a pune sub acuzare pe cei mai responsabili de crime din jurisdicţia sa. Lucru care a fost foarte criticat deoarece aceasta înseamnă că mulţi alţi criminali de război vor fi liberi, mai ales datorită slăbiciunilor sistemului judiciar din Siera Leone. Curtea Specială pentru Siera Leone a dat sentinţe mult mai severe decât Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavie (ICTY), tribunalul care a stabilit un precedent pentru curţile speciale ulterioare, ale cărui sentinţe nu au depăşit 30 de ani, cu excepţia unei sentinţe pe viaţă.Realizările Curţii Speciale pentru Siera Leone (CSSL) nu trebuie subestimate. În 2007, un proces anterior a celor trei lideri a AFRC a făcut istorie, când Curtea a dat condamnări pentru recrutarea de copii soldaţi, ceea ce a făcut posibilă prima acuzare de succes la Curtea Penală Internaţională (a lui Thomas Lubanga, fost lider militar în Republica Democratică Congo). Totodată CSSL a fost prima curte internaţională care a creat postul de Principal Apărător, care să reprezinte interesul apărării. Dar există şi probleme. Acuzarea nu a reuşit să stabilească două din principalele acuzaţii: că Taylor a deţinut comanda şi controlul efectiv a forţelor rebele din Sieral Leone sau că a fost parte a unei întreprinderi criminale. Apoi durata mare a procedurilor. Primele predicţii arătau că procesul va fi încheiat în 18 luni, dar a luat aproximativ 5 ani şi 13 luni pentru ca judecătorii să dea verdictul. Dar aceasta nu s-a datorat doar calităţii dovezilor. Se spune că au existat fricţiuni între judecători, unul dintre judecătorii africani (Julia Sebutinde din Uganda), fiind suspectaţi de întârzierea procedurilor. Una dintre ironiile procesului lui Taylor este că, deşi procesul este semnificativ pentru Africa, a scos în evidenţă îngrijorări legate de faptul că, pentru tribunalele internaţionale, continentul negru a fost un laborator convenabil pentru testarea conceptelor care nu au fost aplicate în alte părţi ale lumii. Numirea lui Fatou Bensouda ca procuror şef al CPP este văzută de unii ca un moment de cotitură care ar putea semnala dorinţa de a urmări crimele comise şi în continente precum America de Sud sau Asia.

Riscuri şi tendinţe de evoluţie:Importantul verdict şi sentinţa împotriva fostului preşedinte liberian Charles Ghankay Taylor este un avertisment pentru cei responsabili de crime şi atrocităţi şi o lecţie pentru cei aflaţi la putere. Totodată, este un semn de speranţă şi pentru Siera Leone, unde cei responsabili pentru crime deosebite în războiul civil de 11 ani (1991 - 2002) sunt aduşi în faţa justiţiei. Victimele acestor masacre din Siera Leone merită această formă de justiţie, ca şi fraţii lor de peste graniţă. Această condamnare este o precondiţie esenţială pentru stabilirea unui sistem de justiţie post-război în Siera Leone şi Liberia. În acelaşi timp, liberienii aşteaptă ca Taylor şi alţii să fie cercetaţi şi pentru atrocităţile comise în războiul civil din ţara lor. Deşi condamnarea reprezintă un mesaj clar că şefii de stat pot fi puşi sub acuzare, mulţi liberieni nu sunt mulţumiţi. Munca costisitoare şi de lungă durată a Comisiei pentru Adevăr şi Reconciliere a recomandat acuzarea pentru principalii actori ai atrocităţilor din timpul războiului civil liberian, dar impunitatea este încă pervazivă şi rămâne un obstacol important pentru reconcilierea naţională.Iar la nivel internaţional mai este un drum lung până când putem spune că se poate ajunge la încheierea impunităţii pentru crimele de împotriva umanităţii. Laurent Gbagbo, fostul preşedinte al Coastei de Fildeş, a compărut deja în faţa Curţii Penale Internaţionale, dar Omar al-Bashir din Sudan, care a primit şi el un mandat de arestare nu va fi deferit prea curând Curţii penale pentru crimele din Darfur. Dimpotrivă, actualele încercări de a stopa conflictele de la graniţa cu Sudanul de Sud, din zonele bogate în petrol, îl vor ţine în continuare la putere. Sistemul juridic intenaţional este disfuncţional în aceste cazuri de nivel înalt. În Rusia de exemplu, putem fi siguri că nici un lider nu va apărea vreodată în faţa unei curţi internaţionale de justiţie, pentru crime de război comise în Cecenia. Ceea ce este adevărat şi pentru China şi Tibet sau pentru generalii Statelor Unite şi ai Marii Britanii suspectaţi de crimele de război comise în Irak şi Afganistan. Puterea sau un loc în Consiliul de Securitate al ONU vor asigura ca aceste lucruri să nu aibă loc.Cu toate acestea, nu trebuie să diminuăm importanţa a ceea ce a avut loc pe 26 aprilie 2012 şi pe 30 mai, chiar dacă există plângeri legate inclusiv de durata şi costurile prea mari ale acestui proces (aproximativ 5 ani şi cheltuieli de aproximativ 50 de milioane de dolari). Justiţia se referă şi la victime. Pentru copiii din Siera Leone, a căror viaţă a fost distrusă de lorzii războiului ajutaţi de Charles Taylor, angajaţi acum în reconstrucţia ţării, nici o sumă cheltuită pentru trimiterea în judecată a lui Taylor nu va fi prea mare.

PERSPECTIVE

19. Pârgiile de influenţă ruse asupra Europei, puse sub semnul întrebării Russian levers of influence over Europe in doubtNarciz Bălăşoiu

Evenimente:În perioada 3 – 4 iunie, la Sankt Petersburg, în cadrul unei reuniuni la nivel înalt, UE şi Rusia au discutat despre perspectivele relaţiei lor, despre chestiuni economice şi financiare, precum şi despre o serie de evoluţii internaţionale. La summitul găzduit de preşedintele rus Vladimir Putin, cei doi înalţi reprezentanţi ai Uniunii Europene, preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, şi Preşedintele Comisiei, José Manuel Barroso, au ţinut să sublinieze că Europa şi-a reiterat angajamentele faţă de consolidarea parteneriatului strategic UE-Rusia.Aşa cum era de aşteptat, agenda a fost acaparată de chestiuni vizând problemele de natură economică şi financiară, context în care preşedintele Van Rompuy a declarat că UE acordă prevalenţă acestor teme în direcţiile sale de acţiune, punând un accent deosebit pe procesul de integrare: “Doresc să afirm clar faptul că nu mai există cale de întoarcere pentru euro. Singura cale este cea către o mai mare integrare”.Unul dintre subiectele de fond ale agendei comune îl reprezintă parteneriatul strategic UE-Rusia încheiat în 2007, care, pe fondul dinamicii şi schimbărilor oarecum nefaste din sfera politică şi economică a ultimilor ani, necesită o recalibrare serioasă. Rusia este cel de-al treilea mare partener comercial al UE, exporturile către acest stat însumând, la nivelul anului 2011, 108 miliarde de euro (7 % din totalul exporturilor UE), iar importurile 199 miliarde de euro (11,8 % din totalul importurilor UE). Sigur, în privinţa importurilor trebuie menţionat ca în bună măsură coşul de cumpărături este format din hidrocarburi, Federaţia Rusă fiind astăzi cel mai important furnizor de energie pentru Europa.În cadrul discuţiilor, a mai fost abordată problema vizelor, preşedintele Consiliului European salutând punerea în aplicare activă a aşa-numitelor „etape comune” în direcţia unui regim de călătorie fără viză pentru şederile de scurtă durată. În cadrul dicuţiilor pe dosarul sirian, mesajul comun a fost acela de încetare a violenţelor, respectiv de a trage un semnal de alarmă în direcţia autorităţilor de la Damasc pentru a fruniza misiunii ONU suportul necesar. În ciuda abordărilor divergente, în declaraţia comună se arată că ambii parteneri identifică misiunea ONU condusă de Kofi Annan drept cel mai portivit instrument de stopare a violenţelor şi de reintrare pe o zonă durabilă de stabilitate.

În privinţa Iranului, cele două curente de opinie converg în sensul că Rusia se alătură Bruxelles-ului în eforturile sale de a împiedica Iranul să obţină statutul de putere nucleară.

Semnificaţii:Aşa cum arată şi comunicatul oficial dat publicităţii ulterior reuniunii, acest tip de întâlnire nu are, cel puţin pe dimensiunea publică, o relevanţă extraordinară. Este un mecanism de facilitare a dialogului şi decelare a subiectelor aflate pe agenda bilaterală sau cu privire la evoluţii stringente din spaţiul internaţional.În linii mari, declaraţia finală arată că acolo unde există acord acesta este reiterat, în timp ce divergenţele trenează nestingherite în funcţie de agenda proprie. Cu toate acestea, Putin a simţit nevoia să dea o semnificaţie aparte acestui eveniment, încadrându-l într-un turneu mai amplu în Europa.Înainte de a deveni gazda oficialilor europeni, liderul de Kremlin a întreprins prima sa vizită în calitate de şef de stat în Belarus, pentru ca mai apoi să efectueze escale la Berlin şi Paris. Descălecatul în inima Europei se doreşte, înainte de toate, o încercare de compensare a absenţei de la ultimele două reuniuni la nivel înalt, respectiv întâlnirea G8 de la Camp David, precum şi sumitul NATO de la Chicago.De asemenea, pentru Putin se împlinesc 10 ani de când sub această fromulă cei 3 actori laolaltă se poziţionau împotriva Statelor Unite, proaspăt lansată în incursiunea nelegitimată de ONU din Irak. Dincolo de intenţia absolut naturală de a-l cunoaşte pe noul preşedinte al Franţei, dar şi de a reînnoda legătura cu Angela Merkel, liderul celui mai apropiat aliat rus în Europa, Vladimir Putin are o agendă extrem de precisă şi stringentă de tranşat cu partenerii de la vest.În primul rând, preşedintele Rusiei devine tot mai îngrijorat de declinul în care a intrat exportul de gaz pe piaţa din Europa, astfel că numai în primele 4 luni ale anului cantitatea livrată s-a contractat cu 20 de procente. O astfel de evoluţie este mai mult decât îngrijorătoare pentru începutul de mandat al liderului rus, care şi-a bazat promisiunile din campania electorală, ca de altfel mai tot programul de restructurare şi modernizare a diverselor sectoare, pe veniturile provenite din comerţul cu resurse energetice. Sursele alternative de furnizare a energiei, precum tehnologia revoluţionară a extregerii gazelor de şist par să aducă vesti nu tocmai încurajatoare pentru industria extractivă rusească.Un semnal foarte interesant a fost dat curând de preşedintele Barck Obama, alături de premierul britanic David Cameron, ambii transmiţându-i mesaje de susţinere preşedintelui azer Ilham Aliyev, cu ocazia summit-ului statelor producătoare de gaz de la Marea Caspică. În cele câteva fraze, liderul de la Casa Albă l-a încurajat pe Aliyev să continue proiectul TANAP (Trans Anatolian Pipeline), adăugând că astfel Azerbaijanul poate deveni un furnizor dar şi un partener strategic de încredere pentru Europa.

Vom urmări cu interes dezvoltarea acestui subiect, întrucât susţinerea americană pentru proiect s-ar putea dovedi un catalizator eficient pentru materializarea celei mai importante verigi din traseul Nabucco. Edificarea acestui proiect s-ar putea dovedi o lovitură de graţie pentru angrenajul economic rus, pentru că alături de preţurile diminuate la petrol din ultima perioadă, o scădere a cererii ar vitregi bugetul de stat rus de sume colosale.Astfel de elemente trebuie privite într-un plan sinoptic, ce foarte probabil ne-ar oferi indicii vizavi de atitudinea Federaţiei Ruse pe subiecte precum Siria. Discursul în faţa partenerilor europeni se pare că a fost sensibil nuanţat, Vladimir Putin afirmând că nu are nici un fel de simpatie pentru regimul Assad, însă în acelaşi timp nu poate fi de acord cu intervenţionismul imperialiştilor de peste Atlantic.De asemena, există voci care pun la îndoială însuşi autoritarismul şi controlul strict pe care Vladimir Putin se prezumă că îl exercită asupra aparatului de stat rus. Dacă în zona exporturilor de hidrocarburi clanuri cu interese divergente au început să-şi dispute zona, iată că nici pe plan intern situaţia nu este de prielnică.Protestele ce au adus pe străzile marilor oraşe din Rusia sute de mii de oamnei, constituie un fapt atipic şi istoric totodată pentru democraţia rusă, iar dovada că îngrijoarea care l-a cuprins pe Vladimir Putin este una autentică a fost probată prin absenţa acestuia de la sumitul NATO.Trilaterala Moscova-Berlin-Paris a demarat ca un proiect de ajutor mutual între cei trei actori. La începutul anilor 2000, Rusia era încă într-o perioadă de fragilitate şi căutare, iar sporirea profilului său euroasiatic a depins de consolidarea parteneriatelor cu granzii Europei. Berlinul a fost astfel alegerea firească, în condiţiile în care avântul economic pe care Germania îl consolida cu obstinaţie trebuia alimentat cu energie, iar singura sursă viabilă se afla la est.Cât priveşte Franţa, discernământul este mai cu seamă profilactic, fiind de notorietate rivalitatea tacită pentru întâietatea în Europa a celor două state. Prin urmare, a nu fi la masa la care se fac cărţile relaţiei Europa-Rusia era de neconceput pentru Paris, chiar dacă la nivel pragmatic nu pot fi indicate momente semnificative.Unul dintre episodele cele mai notabile pe relaţia Paris-Moscova rămâne, fără îndoială, afacerea Mistral, ale cărei implicaţii financiare pentru Franţa şi strategice pentru Rusia, profilează pe mai departe o relaţie interesantă.

Tendinţe de evoluţie:Nu este vorba despre o strategie inaugurată de Vladimir Putin, ci despre o tactică cu caracter cutumiar, aceea ca Moscova să cultive relaţii privilegiate cu anumite state din Europa, în dauna intereselor de grup ale bătrânului continent. În acest periplu

desfăşurat în marja sumitului UE-Rusia de la Sankt Petersburg, Putin a încercat probabil să înţeleagă mai bine raporturile actuale din interiorul acestei trilaterale.Echilibrul se pare că a fost deranjat de noul preşedinte francez, şi de inabilitatea politică a cancelarului german care s-a implicat poate mai mult decât era cazul în susţinerea candidatului pierzător. În situaţia de faţă ne putem aştepta pe mai departe ca Francois Hollande să pună piedici leadership-ului german al Europei, având deja mai multe speţe unde palatul Elysee n-a marşat la iniţiativele Berlinului.Un semnal important ce stă mărturie dezacordului şi răcelii dintre cele două capete ale diarhiei europene îl constituie lipsa unei întâlniri private bilaterale care să preceadă un summit UE. Probabil Parisul şi Berlinul nu au nevoie sa-şi mai armonizeze poziţiile, în contextul în care au căzut de acord asupra ce nu sunt de acord.Federaţia Rusă poate fi, la rândul său, afectată de această scindare a relaţiei franco-germane, iar nevoia sondării terenului are sens. Pe de altă parte, probleme din interiorul continentului european pe care Federaţia Rusă a crezut că le poate specula în beneficiul propriei agende s-ar putea sa-i devină potrivnice. Apetitul granzilor UE pentru relaţii geopolitice de anduranţă şi cu orizont incert este discutabil momentan, însă cu siguranţă ele nu pot ocupa un loc fruntaş pe agendă, astfel că Moscova s-ar putea trezi în postura stingheră de a nu găsi pârghii de influenţă.Pentru moment, Siria ţine Kremlinul sus pe agendă, dar pentru cât timp se poate perpetua acest context? Siria rămâne încă într-o zonă incertă, însă este totuşi greu de crezut că la sfârşitul anului ne vom găsi în acelaşi blocaj, în timp ce o detensionare a regiunii va determina foarte probabil o scădere mai accentuată a preţurilor la hidrocarburi. Rusia a pierdut Afganistanul, respectiv rolul cardinal pe coridorul de aprovizionare, în timp ce importurile de hidrocarburi ale UE se diminuează semnificativ.Tehnologia gazelor de şist se răspândeşte cu repeziciune în Europa, în timp ce ultimele semnale arată că gazul azer are toate şansele să ajungă pe o relaţie directă la porţile Europei. În ciuda figurii autoritare a ţarului Putin şi a tipului de leadership pe care îl va exercita, Rusia depinde de aceşti factori obiectivi care ar putea-o arunca în afara marii agende globale.

20. Relaţia Rusia – China în ajunul unei modificări a balanţei de putere în Asia Sino-Russian links on the eve of a major power shift in AsiaGabriela Radu

Evenimente:

Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a ajuns în Beijing, marţea trecută, pentru prima sa vizită în China după începerea noului mandat ca şef de stat. În timpul vizitei Putin a participat la summitul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, iar, în afara discuţiilor cu preşedintele chinez Hu Jintao, Putin s-a întalnit cu alţi lideri chinezi, inclusiv premierul Wen Jiabao, vice-preşedintele Xi Jinping şi vice-premierul Li Keqiang.Potrivit ministrului rus al Afacerilor Externe, Serghei Lavrov, faptul că Putin a ales China printre primele destinaţii ale vizitelor din timpul celui de al treilea mandat prezidenţial reflectă relaţia strânsă dintre cele două state. Din delegaţia rusă au făcut parte Sergei Lavrov şi alţi 5 miniştri şi preşedintele Gazprom, Viktor Zubkov.În timpul vizitei, Putin a declarat că „iniţiativa comună de a îmbunătăţi nivelul de securitate în regiunea Asia Pacific este importantă” adăugând că „în acest context vom menţine relaţii stânse la nivelul ministerelor de apărare deoarece dorim să creăm or ahitectură de securitate şi cooperare deschisă şi egală în regiune, bazată pe principiile dreptului internaţional”. Cu ocazia vizitei, China şi Rusia au emis o declaraţie comună în care au convenit reducerea prezenţei militare de-a lungul graniţei care le desparte, precum şi mărirea nivelului de cooperare în domeniul energetic, al aviaţiei şi explorării spaţiale.Vizita lui Putin în China a coincis cu al douăsprezecealea summit al Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, care a avut loc la Beijing între 6 şi 7 iunie, reunind liderii celor şase state membre. Organizaţia, fondată pe 15 iunie 2001 la Shanghai, de către liderii Chinei, Kazahstanului, Kîrgîzstanului, Rusiei, Tadjikistanului şi Uzbekistanului.Summit-ul de la Beijing, a subliniat strategia de dezvoltare pe termen mediu a organizaţiei, iar obiectivul principal este construirea unei platforme practice şi eficiente. Este pentru prima dată când membrii săi au planificat o politică menită să rezolve problemele strategice cu care se confruntă. Strategia presupune extinderea mandatului Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai şi creşterea numărului de membrii. Afganistanul a primit cu această ocazie calitatea de membru observator, iar Turcia, membru NATO, a devenit un partener de dialog.Totodată, aderarea Indiei şi Pakistanului a fost propusă, fără să fie făcut public un termen pentru acordarea statului de membru. Extinderea mandatului se reflectă în adoptarea unui plan ambiţios pentru Afganistan, care a fost de altfel problema cheie abordată în cadrul summitului. Participanţii au subliniat că situaţia din Afganistan are un impact direct asupra regiunii, iar planul propus prevede reconstrucţia ţării şi asigurarea stabilităţii în regiune.Liderii statelor membre au semnat şi Declaraţia pentru pace şi prosperitate în regiune, care pune accent pe ”dispariţia armelor nucleare în conformitate cu Tratatul de neproliferare a armelor nucleare”. Statele Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai au cerut semnarea tratatului de neproliferare de către toate statele din

regiune şi măsuri concrete pentru instituirea unei zone fără arme nucleare în Asia Centrală”. Poziţia statelor membre este că un stat nu ar trebui să-şi urmărească obiectivele de securitate proprii pe cheltuiala altor ţări – referire la adresa SUA şi scutul de apărare anti-rachetă din Europa.Participarea preşedintelui iranian la summit a avut de asemenea o importanţă deosebită, în condiţiile în care membrii organizaţiei cer o soluţie negociată pentru problema Iranului, se opun vehement acţiunilor unilaterale în Orientul Mijlociu şi consideră de neacceptat utilizarea forţei împotriva Iranului. În acelaşi timp, în problema siriană statele membre cer o rezoluţie paşnică prin dialog politic.

Semnificaţii:Pentru Rusia, China este un vecin cu o frontieră comună de aproape 4.500 de kilometri, cel mai mare partener comercial după Germania şi un partener-cheie din punct de vedere geopolitic, în cadrul Consiliului de Securitate ONU. Vizita lui Putin vine într-un moment cheie pentru China, cu câteva luni înainte de Congresul Partidului Comunist din China în cadrul căruia se va schimba, cel mai probabil, conducerea ţării, dar şi într-un moment cheie din alte puncte de vedere la nivel internaţional.Siria este din ce în ce mai aproape de un război civil şi situaţia iraniană este din ce în ce mai periculoasă, China şi Rusia promovând o abordare diferită faţă de celelalte mari puteri.În ceea ce priveşte summitul de la Beijing, intenţia membrilor Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai de a consolida politica de securitate s-a văzut cu ocazia exerciţiului naval organizat de către China şi Rusia în Marea Galbenă. Acesta a demonstrat dorinţa celor două state de a îmbunătăţi capacitatea de a face faţă ameninţărilor regionale. Exerciţiul a avut loc după ce SUA au semnalat intenţia de a-şi consolida influenţa în regiune, în aceaşi perioadă având loc un exerciţiu militar în Marea Chinei de Sud cu participarea SUA şi Filipine.Acordarea statutului de membru observator în cadrul SCO, pentru Afganistan va consolida relaţiile cu ţara sfâşiată de război, înaintea retragerii trupelor străine în 2014, în condiţiile în care stabilitatea în Asia Centrală este o problemă presantă pentru blocul regional, mai ales pe fondul problemelor din Orientul Mijlociu. Participarea Afganistanului şi Turciei măreşte regiunea acoperită de SCO şi creşte influenţa grupului, dar în acelaşi timp ar putea submina capacitatea organizaţiei de a face faţă diferenţelor economice şi istorice dintre ţările membre.În ceea ce priveşte situaţia din Siria, Rusia şi China, care favorizează planul de pace formulat de fostul secretar general al ONU, Kofi Annan, sunt din nou sub presiune din partea liderilor mondiali. Ambele ţări au blocat de două ori propunerea din cadrul Consiliului de Securitate de a folosi forţa împotriva regimului din Damasc.

Beijingul deţine în prezent preşedinţia rotativă a Consiliului de Securitate al ONU, iar Rusia şi China au rezistat mult timp presiunilor de a-l îndepărta pe preşedintele sirian, Bashar al-Assad.

Tendinţe de evoluţie:Rusia şi China promovează o abordare diferită la nivel internaţional, atât în problema Siriei, cât şi a Iranului, iar interesele de bază ale celor două puteri coincid. Modul în care Siria şi chestiunea iraniană vor evolua în următoarele câteva luni va fi crucial nu numai pentru sistemul internaţional, ci şi pentru poziţia internaţională a Rusiei şi a Chinei.Vizita lui Putin a fost şi o ocazie pentru a cimenta relaţia economică dintre cele două state, mai ales din prisma energetică, Chiar dacă modelul de interdependenţă economică dintre cele două se schimbă către unul mai sustenabil, relaţia dintre Rusia şi China (care în acest moment priveşte relaţia economică cu Moscova în primul rând din prisma unui exportator de resurse minerale scumpe) este intersant de flexibilă, dat fiind că la nivelul politicii externe Rusia şi China promovează o abordare similară la nivel internaţional, atât în problema Siriei cât şi a Iranului, iar interesele de bază ale celor două puteri coincid.China are însă relaţii economice mult mai strânse cu statele din Asia de Sud Est, iar Rusia vede mai multe beneficii din punct de vedere economic în relaţia cu statele europene (ca dovadă, primele vizite ale lui Putin de la preluarea mandatului au fost în Franţa şi Germania).În ceea ce priveşte rezultatele summit-ului, ne putem aştepta la schimbări majore în ceea ce priveşte acţiunile membrilor de SCO în viitorul apropiat. Criza din Orientul Mijlociu declanşată de primăvara arabă, retragerea ISAF din Afganistan, numărul tot mai mare de focare de conflicte în regiune au determinat aceste schimbări care nu vor fi de perspectivă sau de abordare, ci de intensificare a eforturilor comune pentru îndeplinirea obiectivelor Rusiei şi Chinei.Un mecanism nou menit să sprijine aceste eforturi va fi lansat luna viitoare, chiar în ajunul unei conferinţe internaţionale privind Afganistanul, programată pentru 14 iunie la Kabul. Organizaţia de cooperare de la Shanghai are un rol foarte important în gestionarea situaţiei şi, deşi în alte condiţii, un efort comun cu NATO pentru a aborda problema ar fi fost mai eficient, până în prezent Alianţa a refuzat să acţioneze împreună cu SCO.Acum, Organizaţia de la Shanghai a trecut în mod clar dincolo de domeniile de aplicabilitate ale problemelor regionale, iar o poziţie consolidată din partea sa poate deveni o contrapondere puternică, în detrimentul NATO.Cea mai mare reuşită a summit-ului este aprofundarea nivelului de cooperare între statele membre şi creşterea influenţei la nivel internaţional către sprijinirea unei viziuni multipolare.

Rusia şi China doresc să exploateze rezervele minerale din Afganistan, iar odata cu plecarea forţelor ISAF perspectiva şi posibila scădere a influenţei americane în regiune, Rusia şi China vor încerca îmbunătăţirea relaţiilor economice cu Pakistanul şi Afganistanul, dar nu din prisma unei viziuni pacifiste, ci doar din perspectiva pur strategică a beneficiilor economice şi de securitate proprie. Ambele state îşi doresc retragerea trupele americane din Afganistan, dar retragerea le va aduce probleme din partea grupurilor extremiste talibane şi nu numai, din perspectiva penetrării provinciei Xinjiang, din vestul Chinei, şi a statelor din Asia Centrală, a căror securitate este garantată de Rusia.China este totodată profund preocupată de criza de lungă durată din Pakistan, temându-se că ar putea conduce la o consolidare a fundamentalismului islamic şi orice ameninţare la adresa securităţii Pakistanului din partea insurgenţilor sau mişcărilor secesioniste ar putea adăuga tensiuni suplimentare în relaţia sa cu India.Dacă Pakistanul va lua măsuri împotriva extremismului, ar putea convinge Rusia şi China să adopte o poziţie care să îi permită să iasă din orbita americană. Totuşi, dată fiind situaţia din Pakistan, există puţine şanse ca guvernul să acţioneze în curând. Jocurile de putere din regiune sunt în mişcare, iar Pakistanul şi Afganistanul ar putea fie să profite de aceste modificări, fie să ajungă înapoi într-o situaţie de haos intern.

21. Un nou eşec în încercarea fostului preşedinte sârb de a forma noul guvern New failure in former Serb president’s attempt to form the governmentRufin Zamfir

Evenimente:Fostul preşedinte sârb, Boris Tadic, a condus o delegaţie formată din liderii Coaliţiei “Şansa unei vieţi mai bune” la întâlnirea avută miercuri, 6 iunie, cu preşedintele ales, Tomislav Nikolic1, în încercarea de a forma un nou guvern şi de a depăşi astfel impasul în care ţara se află după alegerile parlamentare de pe 6 mai.În cadrul întâlnirii, Boris Tadic l-a informat pe noul preşedinte că „este foarte aproape de a forma o majoritate parlamentară” care să îi permită formarea unui nou guvern sub conducerea sa, în câteva zile negocierile pe care Partidul Democrat le are cu toate formaţiunile politice din opoziţie pe subiectul politicii naţionale, al UE şi al negocierilor cu FMI urmând a se încheia.Boris Tadic a demisionat din funcţia de preşedinte pentru a permite comasarea alegerilor parlamentare şi locale cu cele prezidenţiale. Primul tur de scrutin ce a avut loc pe 6 mai, l-a poziţionat în faţa contracandidatului său, Tomislav Nikolic,

1 Lider al Partidului Progresist Sârb şi al coaliţiei „Let’s get Serbia moving!” (24,04% din voturi, 73 de locuri in Parlament)

la o diferenţă mai mică de un procent (25,31% faţă de 25,05%), confirmând astfel aşteptările analiştilor politici. În al doilea tur însă, contrar previziunilor acestora, Tadic pierde la o diferenţă de aproape două procente (47,35% faţă de 49,31%) şi Tomislav Nikolic, care în trecut arătase orientări politice radicale, pro-ruse şi ostile UE, temperate acum, câştigă alegerile prezidenţiale.În acest context, Boris Tadic şi-a anunţat dorinţa de a ocupa funcţia de prim-ministru al Serbiei şi de a forma un nou guvern, mizând pe coagularea unei majorităţi din care să facă parte Coaliţia „Şansa unei vieţi mai bune”2, cu care a candidat la alegerile prezidenţiale (22,11%, 67 de mandate în Parlament), dar şi Partidul Socialist Sârbesc3 (condus de Ivica Dacic, care a obţinut 14,53% din voturi şi 44 locuri in parlament), Partidul Liberal-Democrat (condus de Cedomir Jovanovic, 6,52% din voturi şi 19 locuri în Parlament), Partidul Acţiunii Democratice şi Alianţa Ungurilor din Vojvodina. Cristalizarea unor linii directoare comune este departe de a fi realizată, aşa cum afirma, pe 6 iunie, liderul Partidului Socialist Sârbesc, atât timp cât cele trei forţe amintite nu ajung la un numitor comun în privinţa situaţiei din Kosovo şi Metohia şi în privinţa Republicii Srpska (una din cele două entităţi ce alcătuiesc Bosnia şi Herţegovina). De asemenea, potrivit aceluiaşi lider, nu trebuie ignorate nici diferenţele de opinie privind politicile economice. Arătând o mai mare deschidere spre dialog, Cedomir Jovanovic, liderul Partidului Liberal-Democrat, a declarat că cele trei forţe trebuie să îşi unească forţele imediat pentru a putea asigura comunitatea internaţională de determinarea statului şi a poporului sârb de a continua pe calea reformelor şi a îmbrăţişării valorilor democratice moderne, mai ales în condiţiile în care „poziţiile preşedintelui Nikolic cu privire la aceste aspecte ridică mari semne de întrebare în cancelariile europene”.

Semnificaţii:Se coagulează o majoritate parlamentară în jurul lui Boris Tadic, cel mai probabil viitorul prim-ministru al Serbiei, având în vedere acordul de principiu la care coaliţia „Şansa unei vieţi mai bune” a ajuns cu Partidul Socialist Sârbesc, precum şi dorinţa Partidului Democrat Liberal de a participa la guvernare alături de forţele de centru-dreapta.Semnificaţia acestui fapt rezidă în aceea că revin şansele ca Serbia să îşi menţină nu doar declarativ deschiderea către UE şi către democraţiile vestice. Fără să fi abandonat ideea creării propriei alianţe pentru formarea unui guvern, Partidul Progresist, al actualului preşedinte, are în prezent doar şanse teoretice de succes, 2 Partidul Democrat (DS), al cărui lider este, Partidul Social Democrat din Serbia, Liga Social-Democraţilor din Vojvodina, Verzii Sîrbi, Alianţa Democrată a Croaţilor din Vojvodina şi Partidul Creştin-Democrat din Serbia.3 În cazul unei alianţe la guvernare, Partidul Socialist Sârb ar mai aduce cu el şi sprijinul aliaţilor săi electorali: Partidul Unit al Pensionarilor Din Serbia şi Partidul Sebia Unită.

ceea ce nu poate decât să liniştească opinia publică internaţională care nu a uitat declaraţiile lui Tomislav Nikolic cu privire la imperativul apropierii de Moscova.Din punct de vedere al deciziei strategice, România va trebui să speculeze în favoarea intereselor sale dorinţa unui potenţial cabinet Tadic de continuare a procesului de apropiere de UE şi să îşi ofere sprijinul în medierea dialogului bilateral. Trebuie adus în prim plan bunul dialog pe care autorităţile române le-au avut cu Boris Tadic pe perioada cât acesta s-a aflat la conducerea statului sârb şi să se marşeze pe ideea că, în virtutea relaţiilor de bună vecinătate pe care cele două ţări le au prin tradiţie, România se poate constitui într-un bun susţinător al intereselor Serbiei pe lângă UE.Prin reluarea relaţiilor tradiţionale cu statul vecin, favorizate de susţinerea Serbiei în dialogul cu organismele europene şi oferirea de sprijin în procesul de apropiere faţă de acestea, România îşi poate consolida poziţia regională prin recâştigarea unui aliat istoric.

Riscuri:Cât priveşte interesul imediat al României de îmbunătăţire a situaţiei vlahilor din Serbia, procesul enunţat mai sus va ţine seama de faptul că Mişcarea de Uniune a Vlahilor s-a numărat printre susţinătorii actualului preşedinte. Acest fapt poate să tensioneze, într-o primă fază, dialogul dintre cele două state, riscul fiind ca Guvernul Tadic să refuze sprijinul ţării noastre pe toate liniile amintite mai sus (se poate merge până la acuzarea României că ar fi cerut liderilor vlahi să-l susţină pe contracandidatul Tomislav Nikolic).Dat fiind că România are şi interese economice în ce priveşte Serbia, riscul refuzului sprijinului acordat poate periclita inclusiv aceste interese.Există, de asemenea, riscul ca instabilitatea guvernului Tadic (dată de punctele de vedere divergente ale partidelor ce vor forma coaliţia sau dată de o opoziţie susţinută de partidul care a dat preşedintele) să proiecteze instabilitate în rândul populaţiei statului vecin care, la rândul ei, să proiecteze instabilitate în regiune.

Tendinţe de evoluţie:Boris Tadic va forma noul guvern, alianţa parlamentară impunându-i însă ajustări ale liniilor politice care l-au consacrat. Cel mai probabil, Partidul Socialist Sârbesc al lui Ivica Dacic va ajusta politica economică a statului, în special în sensul respingerii unor măsuri restrictive, cu implicaţii directe în dialogul cu FMI.De asemenea, Partidul Democrat-Liberal va încerca impunerea viziunilor sale politice în privinţa legitimităţii Republicii Srpska şi a sârbilor din Kosovo.Nu trebuie subevaluată nici dorinţa partidului actualului preşedinte de a guverna, acesta vizând în continuare împiedicarea coagulării unei linii de guvernare coerente

a alianţei din jurul lui Boris Tadic. Se va specula orice motiv ce poate şubrezi coaliţia Tadic şi alcătuirea uneia noi în jurul Partidului Progresist Sârb.

Recomandări: Trebuie abandonată poziţia fermă a României de blocare a procesului de aderare la UE, atîta vreme cât minoritatea vlahă nu obţine răspuns la toate solicitările sale. România va trebui să îşi reajusteze abordarea luând în considerare şi naţionalismul ce îi animă pe sârbi ca naţiune, indiferent de coloratura politică.O ofertă de mediere a dialogului cu organismele internaţionale, de sprijinire în străbaterea etapelor de integrare într-un spaţiu politico-economic modern, poate fi bine-venită dacă ea este făcută fără ezitare, mai ales că noul guvern ce se va instala la Belgrad va avea nevoie, în prima fază, de legitimarea internaţională pe care o poate conferi deschiderea dialogului cu omologi străini (mai ales când aceştia fac parte din organisme-ţintă, cum este UE pentru Serbia).

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Editorul prezentului buletin: Oana Popescu, Adriana SauliucCopy right CPCEW 2012. Orice preluare trebuie să facă referire la buletin şi la CPCEW.

Disclaimer: Buletinele CPCEW-DSPE sunt un produs realizat pe bază surse deschise şi vizează decizia strategică de politică externă în România şi incidenţele din regiune şi instituţiile europene şi euroatlantice. Buletinele DSPE sunt elaborate săptămânal, fiind distribuite pe o listă ce include decidenţii în materie de politică externă şi de securitate şi potenţialii beneficiari, instituţii publice şi comunitatea diplomatică europeană şi euroatlantică. Sunteţi pe lista de distribuţie ca şi contributor la acest program, prin finanţarea distribuţiei către dvs. a buletinului de către un finanţator extern sau prin efectul cuprinderii dvs într-un program de promovare pe durata a 30 zile – următoarele 4-5 buletine. Pentru a asigura permanenţa primirii acestor buletine, vă rugam să contactaţi CPCEW la 021.224.13.39 (Ana Maria) sau pe mobil la 0745.912.765. Vă mulţumim!

You are receiving this bulletin as a contributor to this program, as a result of an external financer of the distribution of the bulletin or as a result of the participation into a promotion program of one month of our bulletin. If you wish to receive this bulletin on permanent bases, please contact CPCEW at 021.224.13.39 (Ana Maria) or by mobile at 0745.912.765. Thank you!