uniteui
Post on 14-Aug-2015
81 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
INTRODUCERE
Orice tratat de istoria medicinei sau a farmaciei, orice
document care vorbeşte despre remediile folosite de om pentru
tămăduirea sănătăţii tale, atestă importanţa covârşitoare pe care
au avut-o plantele medicinale în terapeutică, din cele mai
îndepărtate timpuri şi până în zilele noastre.
Dezvoltarea sub raport istoric a fitoterapiei, una din părţile
componente ale practice medicale şi farmaceutice, nu apare ca un
fenomen de sine stătător şi deci, izolat de ansamblul progreselor
generale, obţinute de inteligenţa şi capacitatea creatoare umană.
În baza aceloraşi principii, medicina şi farmacia nu mai pot fi
desprinse de nici una din celelalte ramuri, care formează marea
familie a ştiinţelor naturii, şi nici de însăţi istoria culturii şi civilizaţiei
umane.
Aşadar, analizarea locului şi plantelor medicinale, ca factor
economic, dar mai ales terapeutic în cadrul istoric al medicinii, nu
prezintă numai un aspect pur documentar. Analiza permite, pe de
o parte, cunoaşterea şi conturarea tabloului istorico-social în care
s-a născut şi s-a dezvoltat o anumită etapă a fitoterapiei şi asigură
pe de o parte definirea, de pe poziţii cât mai ştiinţifice, a bazelor şi
premiselor care au contribuit la înscrierea în contemporaneitate a
acestei importante ramuri a medicinei şi farmaciei.
Este ştiut că terapia prin plantele medicinale nu constituie o
creaţie a secolului în care trăim şi nici măcar o creaţie a celor două
milenii în care trăim. Ea îşi are obârşia cu mii de ani în urmă, în
prima societate omenească, comuna primitiva. Din acele
îndepărtate timpuri şi până astăzi, fitoterapia a parcurs un drum
lung şi deosebit de anevoios.
1
Preluând şi valorificând însă procedeele şi tradiţiile populare,
terapia empirică a reuşit de-a lungul mileniilor să înfrângă gândirea
animistă care sufocase adeseori prin misticism şi practici
obscurantiste virtuţile reale ale drogurilor vegetale şi să devină
astfel aliat credincios ale omului suferind.
Fitoterapia modernă este deci rezultatul unor riguroase
selecţii, operate fără întrerupere în concepţia şi practica medicală,
fructul valorificării elementelor de progres născute în etapele de
progres parcurse.
O succintă cunoaştere a aspectelor caracteristice, care s-au
conturat în desfăşurarea fiecărei din aceste etape, va duce la
explicarea obiectiva a fenomenelor şi a realităţilor prezentului în
această atât de actuală şi totuşi atât de veche latură a medicinei şi
farmaciei moderne, fitoterapia.
Iată motivele care m-au determinat să iau ca subiect de
diplomă tocmai acest capitol de etnoiatrie românească şi ţin să
mulţumesc îndrumătorilor şi conducătorilor mei ştiinţifici pentru
sprijinul acordat în realizarea lucrării de faţă.
2
1. Importanţa studierii etnofitoterapiei
Fitoterapia ( de la gr. phyton = plantă şi gr. therapie = ştiinţa
tratării şi vindecării bolilor), este acea ramură a terapeuticii, care
utilizează la vindecarea bolilor medicamentele realizate din plante.
Urmărind evoluţia fitoterapiei de-a lungul istoriei umane
urmărim totodată şi evoluţia cunoaşterii umane, a evoluţiei
societăţii, ştiinţei şi tehnologiei, a gândirii şi civilizaţiei. Fitoterapia a
cunoscut perioade de glorie, de succes, fără a fi scutită de nici de
perioade de declin pentru a reveni astăzi mai puternică decât
oricând, acolo unde îi este locul, cunoscându-se din ce în ce mai
mult atât posibilităţile cât şi limitele din cadrul celorlalte ramuri
terapeutice, destinate păstrării stării de sănătate a oamenilor.
Referindu-se la “concurenţa” cu medicamentele de sinteză
un om de ştiinţă român din domeniul plantelor medicinale afirma
că “multe din medicamentele de sinteză au pătruns cu viteză în
terapie, unele s-au păstrat, dar cele mai multe au dispărut ca o
cometă, însă muşeţelul a rămas de mii de ani. Muşeţelul este
simbolul plantelor medicinale şi al fitoterapiei.
După ce în antichitate şi în evul mediu erau aproape
singurele remedii cunoscute, la sfârşitul secolului XIX plantele mai
reprezentau circa 80% din totalul arsenalului terapeutic.
Descoperirea medicamentelor de sinteză, fapt definitoriu pentru
secolul nostru şi mai puţin pentru cea de-a doua jumătate a
secolului trecut, a dus progresiv la intrarea în penumbră, a
mijloacelor terapeuticii proprii medicinei naturiste implicit
fitoterapiei.
3
Medicamentele de sinteză însă şi-au descoperit pe parcurs
inerentele laturi negative constând din:
- reacţii secundare de mare varietate
- dependenţă
- intoxicaţii şi chiar moartea
Tot acestora li se datorează şi aşa-numita “boală
medicamentoasă”, care cel puţin în perimetrul ţărilor dezvoltate
ocupă locul al IV-lea în ierarhia mortalităţii (după boli cardio-
vasculare, boală canceroasă şi accidente rutiere).
A fost suficient să apară primele accidente, primele
fenomene secundare nedorite, pentru a se pune întrebarea, dacă
omul cu bagajul său limitat de enzime de metabolizare, este sau
nu pregătit să accepte aceste substanţe care nu se găsesc în
natură şi cu care în timpul evoluţiei, nu a venit în contact.
Acestea nu pot fi asimilate, metabolizate, neputându-se nici
măcar prevedea urmările nefavorabile; noile aspecte patologice au
creat o nouă ramură a ştiinţei vindecării, a terapeuticii –
farmacovigilenţa, cu scopul de a atrage atenţia asupra riscurilor la
care este expus omul prin utilizarea unor medicamente.
Dar existând azi certitudinea că plantele nu pot înlocui
întotdeauna chimioterapeuticele, în ultimii ani se impune tot mai
pregnant necesitatea realizării unei simbioze între fitoterapie,
chimioterapie şi celelalte tipuri de terapii naturiste. Unicul criteriu
ce se impune fiind cunoaşterea reală a valorilor şi riscurilor
asumate de una sau de alta din metodele de terapie.
Există o serie de cercetări şi observaţii care aduc în prim
plan necesitatea susţinerii în continuare a fitoterapiei ca metodă de
tratament:
4
- în cadrul arsenalului terapeutic are cea mai mare
vechime, trecând şi aşa-numita “probă a timpului” ( unele
plante fiind folosite de milenii ).
- datorită vechimii utilizării lor, se cunosc atât efectele
secundare cât şi cele toxice.
- medicamentele de origine vegetală sunt mai bine tolerate
de organismul uman, fenomenele secundare şi reacţiile
adverse fiind mult mai mult semnalate decât pentru
moleculele realizate prin sinteză, deci neexistente în
natură, la cere de multe ori se observă fenomene
alergice.
- medicamentele de origine vegetală sunt indicate în
tratamentul bolilor organice, deci pe o perioadă lungă de
timp şi datorită acţiunilor mai slabe şi mai puţin toxice, se
pretează unui astfel de tratament.
- Acţiunea multor produse vegetale (mai ales sub formă de
ceaiuri sau extracte) este complexă, datorită şi
complexităţii compoziţiei chimice şi se adresează mai
multor organe sau sisteme. De foarte multe ori au acţiuni
sinergice, unele principii active mărind acţiunea unui alt
principiu care se găseşte în aceeaşi plantă.
- în multe domenii ale terapeuticii nu se poate renunţa la
aportul fitoterapiei, care este hotărâtor în unele boli
cardiovasculare, afecţiuni hepatice, intestinale, respiratorii
şi chiar tumorale.
- au fost descoperite noi plante medicinale cu proprietăţi
necunoscute, iar pentru altele utilizate e mai multă vreme
se descriu proprietăţi noi.
5
- s-au îmbunătăţit mult formele farmaceutice obţinute din
plantele medicinale, se cunosc principiile active la
majoritate, ceea ce a permis standardizarea lor şi
administrarea unor doze bine stabilite.
- au fost izolate în stare pură numeroase principii active
vegetale, prin transpunerea la cale industrială a
tehnologiilor, ceea ce a contribuit la ridicarea prestigiului
şi încrederii în fitoterapie şi a permis obţinerea unor
derivaţii de semisinteză, care să corecteze anumite
caractere ale plantelor naturale (solubilitate, eficienţă).
- s-a terminat inventarierea rezervelor de plante medicinale
şi s-au introdus în cultură speciile medicinale valoroase,
care asigură materia primă necesară realizării la scară
industrială a medicamentelor de origine vegetală.
- Există colective de cercetători ce contribuie la progresul
acestei ramuri terapeutice cu programe complexe
botanice, farmaceutice, chimice, farmacologice şi clinice.
6
II. Consideraţii istorice asupra valorificării plantelor
medicinale din ţare noastră
1. Fitoterapia – domeniu al medicinei şi farmaciei empirice.
Amplasarea geografică a României îi asigură un relief foarte
variat, cu regim climateric favorabil vegetaţiei abundente şi
diversificate permiţând dezvoltarea a peste 3600 de specii diferite,
dintre care circa 300 sunt folosite şi astăzi în tratamentele empirice
sau ştiinţifice ale bolilor.
Cu drept cuvânt, flora României este privită ca una din cele
mai interesante din Europa. Teritoriul ţării noastre este locul de
întâlnire a trei feluri distincte de vegetaţie: a Europei centrale, a
celei mediteraneene şi a stepelor euroasiatice, toate trei
amestecându-şi elementele lor floristice în proporţii inegale. Flora
Europei centrale constituie opusul vegetaţiei noastre spontane,
desfăşurându-se din creştetul Carpaţilor până în pustele Tisei pe
de o parte, iar de cealaltă parte până în stepele Munteniei, ale
Moldovei şi Dobrogei. Deşi mai puţin, flora mediteraneană este
totuşi reprezentată în Banat, Oltenia şi Dobrogea; în timp ce
elementele componente de floră a stepelor se întâlnesc în
Bărăgan, Dobrogea şi nordul Moldovei.
Experienţa poporului român în arta vindecării trebuie
considerată drept cea mai veche formă de observaţie atentă a
naturii, a proprietăţilor vindecătoare ale plantelor, extractelor de
organe, substanţelor şi apelor minerale. Etnoiatria românească
este o mărturie a rolului acestor observaţii făcute cu mult
rafinament, intuiţie ingenioasăp şi deprindere pentru experiment.
7
Elementele etnoiatriei pot fi regăsite în cele mai vechi vestigii ale
medicinei de pe teritoriul ţării noastre, în perioada comunei
primitive, a statului geto-dacic şi a medicinei provinciale din Dacia
romană.
În introducere la Flora România, Traian Săvulescu făcea
constatarea că “botanica populară la noi s-a născut odată cu
poporul, a evoluat cu el şi într-însa se răsfrânge trecutul, istoria,
îndeletnicirile, suferinţele şi bucuriile lui”.
Cum oamenii au trăit milioane de ani într-o intimă comunitate
cu natura, cu fauna şi cu vegetaţia ei, este cât se poate de normal
ca tocmai din acest cadru, ei să-şi extragă nu numai cele necesare
pentru ca să se adăpostească, să se îmbrace şi să se hrănească,
ci şi pe acelea trebuincioase pentru a rezista bolilor şi implicit
pentru a-şi conserva sănătatea. Aşa s-a ajuns la folosirea unor
anume plante ca agenţi terapeutici, apoi a mierii şi a altor produse
de stup, a soarelui, aerului şi apei, a izvoarelor şi nămolurilor
tămăduitoare, a mării, muntelui, pădurii precum şi a altor mijloace
terapeutice.
Plantele medicinale reprezintă cea mai veche categorie de
remedii terapeutice care însoţesc omenirea de-a lungul întregii
sale evoluţii istorice. Preluarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor
moştenite asupra lumii vegetale au fost impuse de importanţa pe
care au avut-o şi o au până în zilele noastre plantele în
satisfacerea complexelor cerinţe vitale. Atât termenii privitori la
morfologia plantelor, cât şi numele populare româneşti ale speciilor
mai importante (care sunt utilizate), se încadrează în fondul
originar al graiului.
Numirile de plante au fost stabilite foarte des prin comparaţie
cu restul naturii: moţul curcanului, mierea ursului, ochiul veveriţei,
8
ciuboţica cucului, traista ciobanului, sau din dragostea pentru tot
ce este mai frumos şi din nevoia firească de a cunoaşte tainele
naturii au luat fiinţă denumiri româneşti de plante deosebit de
sugestive sau pline de pitoresc: lăcrămioare, sufleţele, sângele
voinicului, dragostea-fetei, doamna-codrului, crucea voinicului,
floarea florilor, părul zânelor, lumânărica pământului, masa raiului.
Raportarea la scopul medical era aproape permanentă, iar
oamenii “căutau plantele de leacc cum căutau izvoarele”. Astfel
unele plante au fost botezate cu denumiri sugerând virtuţiile
tămăduitoare atribuite contra diferitelor boli: rigurica, dalac,
pojarniţa, măselarniţă, orbalţ, brâncă, trânji, iarbă de şoaldină,
iarbă de lungoare, iarba fiarelor, ciurul zânelor, pana zburătorului,
praful strigoilor, coada zmeului e.t.c.
Odată cu numele plantelor s-au însuşit şi cunoştinţele asupra
rosturilor lor. Dealtfel cultivarea plantelor utile a constituit ocupaţia
de bază a poporului român de la formarea sa, ea dezvoltându-se
în strânsă interdependenţă cu creşterea animalelor. Dar pe lângă
cunoştinţele practice privind cultivarea plantelor şi prelucrarea
variatelor produse agricole, precum şi utilizarea celor spontane “s-
au moştenit şi o mulţime de obiceiuri, practici magice şi credinţe în
legătură cu plantele.
Cunoştinţele despre leacuri se moşteneau din moşi strămoşi,
căci în acele timpuri “nu erau nici doctori, nici farmacii”. Multe din
plantele erau cunoscute de majoritatea sătenilor mai ales “cele
folosite în accidente în afecţiuni frecvente”. Altele erau cunoscute
şi preparate numai de anumite persoane “specializate” la care se
recurgea la nevoie.
9
În timp culegerea şi prepararea leacurilor a fost întregită cu
acţiuni şi formule magice în care era exprimată dorinţa de
vindecare a bolnavului, de alungare a bolii.
La începutul acestui secol, D. Bartolomeu şi Ştefan
Bartolomeu publicau lucrarea „Cunoaşterea plantelor cu aplicaţiuni
la medicina populară”. Plantele ce pot folosi sătenilor pentru
„căutarea sănătăţii” în care se spunea: „plantele ce pot folosi
săteanului cresc şi împodobesc livezile şi câmpurile ţării noastre;
strângându-le, uscându-le şi conservându-le le-ar avea
întotdeauna la îndemână pentru trebuinţele sale, nemaifiind silit de
multe ori pentru cazuri uşoare de boală, să alerge la cine ştie ce
depărtări pentru a-şi procura puţină izmă, flori de tei, muşeţel
(romaniţă) etc. ca să facă ceaiul necesar pentru femeia lui ce este
lehuză sau copiii lui ce tuşesc”.
Şi tot în această lucrare se spune„Chiar medicul chemat, va
putea să-şi vadă poveţile mai cu înlesnire puse în practică la acei
săteni, ce au strânse şi păstrate asemenea plante, iar cei ce n-au,
se mulţumesc numai să audă poveţile medicului, fără a le putea
explica”.
În tămăduirea bolilor, poporul român a folosit în primul rând
cunoştinţele medicale empirice acumulate în decursul secolelor.
Pierzându-se legătura cu medicina cultă, se păstrează totuşi, într-o
formă vulgară, unele cunoştinţe din patrimoniul medicinei greco-
romane.
Continuarea etnoniatriei româneşti cu terapia populară este
atestată de autorii români, cât şi de călătorii străini) Del Chiaro,
Griselini, Sulzer) iar despre dexteritatea românilor în folosirea
plantelor, aminteşte istoricul şi botanistul ardelean I. Benk: „Dacă
nu se vor supăra botaniştii – scria el – va strânge într-o lucrare
10
conspectată numele româneşti ale plantelor, căci mai des
româncele întrebuinţează cu mult folos pentru vindecarea
feluritelor boli, buruienile neglijate de alţii”.
Cercetările ştiinţifice întreprinse în ultimele decenii pe plan
mondial, ca şi în ţara noastră, au dovedit cu prisosinţă că plantele
folosite în medicina populară constituie un izvor nesecat de
valoroşi agenţi terapeutici. Asemenea studii deschid noi
perspective valorificărilor pe scară superioară a importantelor
surse de plante medicinale din ţara noastră.
11
2. LOCUL FITOTERAPIEI ÎN MEDICINA GETO-DACILOR
Arta vindecării unor boli cu ajutorul plantelor are în ţara
noastră o veche şi bogată tradiţie, fapt care este de altfel confirmat
şi de rezultatele unor cercetări arheologice recente care au dat la
iveală nu numai unele forme medicamentoase (exemplu. colire,
sub formă de pastă descoperite la Alba Iulia), dar şi unele vase în
care se preparau (infuzoare, pâlnii de pământ ars, strecurători
etc.).
Strămoşii noştri geto-dacii, erau mari cunoscători ai
buruienilor de leac şi faima acestui talent al lor le-a adus cinstea
de a trece în unele glosare botanice nu numai denumirile greceşti
şi latineşti, dar şi cele dacice. În această privinţă ştiinţa botanică
medicală a fost ridicată pe aceeaşi treaptă cu cea a grecilor şi
romanilor.
Herodot (484-425 î.e.n.) părintele istoriei, într-una din cărţile
sale (Istorii în 9 cărţi) prezentând expediţia la Dunăre a lui Darius –
marele rege al perşilor – ce a avut loc în anul 514 î.e.n.,
caracterizează astfel pe strămoşii noştri geto-dacii: „cei mai viteji şi
mai drepţi dintre traci”, consemnând astfel existenţa acestor
neamuri geto-tracice până atunci anonime. Pe lângă această
însemnare lapidară considerată cartea de intrare a strămoşilor
noştri în scena istoriei, Herodot mai completează fizionomia
spirituală a geto-dacilor cu precizarea: „că ei aveau cunoştinţe
despre întrebuinţarea plantelor medicinale şi ştiau să îngrijească
bolnavii”. Se menţionează astfel că geto-dacii „aveau obiceiul de a
folosi fumigaţii de cânepă pentru calmarea durerilor şi producerea
somnului”.
12
Ca şi la alte popoare, plantele aveau în imaginaţia dacilor
însuşiri supranaturale. Zeiţa Bendis, despre care aminteşte
Herodot, ocrotea lecuirea muritorilor.
Numeroase tăbliţe dace amintite de Tucidide, cuprindeau
leacuri din plante şi descântece de boală.
De altfel şi Platon (421-347 î.e.n.) îl socotea pe Zamolxis
(sec. VIII-VII î.e.n.) primul rege-zeu, getic şi renovatorul credinţei
dacilor ca un „zeu Iatros vindecător superior medicilor şi medicinei
greceşti” dovadă elocventă a nivelului ridicat al cunoştinţelor
medicale ale geto-dacilor cu sute de ani înaintea erei noastre.
Este posibil ca atât Herodot cât şi Platon „să fi fost influenţat
de marele poet al antichităţii Homer care era şi cunoscător al lumii
şi spunea: în afară de bravură şi bărbăţie manifestată în luptă,
tracii posedau şi elementele de bază ale unei educaţii morale,
manifestată pregnant în umanitatea şi grija faţă de cei străini,
bolnavi sau căzuţi pe pământul lor”.
Se poate spune deci, că strămoşii noştri geto-dacii au fost
un popor înzestrat cu mari calităţi şi de aceea preţuit de vecinii lor.
Între altele era admirată ştiinţa lor medicală, exercitată de „tagma
sihaştrilor-cărturari, numiţi ctişti sau polistai”.
În fruntea acestora stătea ca autoritate supremă, regele şi
marele preot, ambii medici, aşa cum fusese odinioară Zamolxis,
cel zeificat, şi mai pe urmă alţi încercaţi conducători ca Deceneu
sfătuitorul şi urmaşul lui Burebista.
Jordanes, care a descris în cuvinte entuziaste activitatea lui
Deceneu în timpul lui Burebista spune că „i-a învăţat pe geto-daci
morala, dezbărându-i de „năravurile ,lor barbare”, că i-a introdus în
domeniile ştiinţelor, de aceea „puteai să-l vezi pe unul cercetând
poziţia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor”.
13
Din relatările lui Jordanes reiese că şi în lumea geto-dacă,
de la observaţiile şi practicile empirice se trecuse la studierea
plantelor. Oricum, nu se poate nega faptul că deşi impregnată de
un empirism, cu o valoare cât de cât reală în practica de
vindecare, medicina geto-dacică „ajunsese până aproape de
limitele raţionării critice şi experimentale”.
În medicină, sihaştrii-cărbunari (polistai) erau conduşi de
nişte concepţii juste, cum ne arată de pildă Platon. El spune că
Socrate pe când era la oaste, cunoscuse un medic trac ucenic al
lui Zamolxis; acel medic îi povestise cum îi învăţa Zamolxis „să nu
se gândească a vindeca ochii fără a se îngriji mai întâi de cap şi
nici să trateze fără a da îngrijire trupului şi în acelaşi timp, sufletul”.
Acest principiu de medicină integralistă al medicilor-preoţi daci
conform căruia nu poate fi vindecată o parte a corpului fără a fi
îngrijit întregul corp a fost consemnat de Platon, în lucrarea
Charmides. Astfel, în puţine cuvinte este cuprinsă o concepţie
medicală de mare înţelepciune, demnă de Hipocrate, adică de cea
mai înaltă medicină a antichităţii.
Şi poate nu este lipsit de interes să amintim că însăşi
marele Hippocrate fusese în tinereţe iniţiat în medicină de un
medic trac, Herodicus din Selimbria.
Sihaştrii-medici experimentau proprietăţile ierburilor şi ale
arbuştilor asupra omului („herbarum fructicuinque explorare
naturas”. Aşa ne informează istoricul Jordanes într-o notă fugară în
opera sa „Getica”, la fel cum Strabon consemna faptul că: „preoţii-
daci care trăiau departe de lume pe vârfurile înalte ale munţilor
erau şi „iatroi” (medici.
Merită subliniat că în creaţia poetică a lui Ovidiu (43 î.e.n. –
17 e.n.), care în bună parte a fost revizuită în timpul exilului său la
14
Tomis – sunt menţionate unele plante medicinale ce creşteau şi
cresc în spaţiul carpato-danubiano-pontic dacic, dintre care pot fi
amintite: Aconitum (Metamorfoze 4,707), Adonis (Metamorfoze
10,503), Malva (Faste 4,297) etc.
Primele date mai ample privesc utilizarea plantelor
medicinale de către strămoşii noştri geto-dacă, aparţin celebrului
medic şi botanist grec Pedanos Dioscoride din Anazarba care în
temeinica sa lucrare „De materia medica” (Despre materia
medicală) – sinteză a cunoştinţelor medici-farmaceutică şi botanice
din sec. I e.n. menţionează 40 (după unii cercetători 42) denumiri
dacice de plante, în completarea celor greceşti, romane şi ale altor
popoare antice.
În calitate de medic în armata lui Nero, a avut prilejul să
călătorească prin diferite regiuni ale Imperiului roman şi să se
documenteze asupra utilizării plantelor medicinale nu numai de
către populaţia ţinuturilor romane, dar şi de aceea a ţărilor
învecinate – cum era Dacia.
Toate aceste date Dioscoride le-a consemnat într-o lucrare
voluminoasă, cuprinzând 5 cărţi scrise în limba greacă, intitulate
„Despre mijloacele de vindecare” (Pery hyles iatrikes) publicată în
anul 77 e.n. Pe lângă cercetările personale şi datele obţinute direct
sau indirect, de l colaboratori şi discipoli, el a consultat şi lucrările
anterioare ale medicilor şi botaniştilor, numeroase, după cum
reiese din relatarea lui Plinius Secundus (Pliniu cel Bătrân 24-79
e.n.).
Acesta a elaborat în acelaşi timp „Naturalis Historia” (1+36
de cărţi) în care s-ar fi folosit de circa 2000 de lucrări, scrise de
402 autori.
15
În lucrarea sa, Dioscoride se ocupă de plantele medicinale,
de uleiurile vegetale şi de vinuri. Tratează un număr de 704 plante,
pe care le descrie, apoi dă indicaţii asupra bolilor la care se
folosesc, asupra modului de preparare şi dozare, sfaturi pentru
culegătorii de plante medicinale, referitoare la timpul când se
adună, la modul de uscare şi la păstrarea lor, precum şi unele
medicaţii pentru cei care le colecţionau şi le comercializau cum să
recunoască drogurile veritabile de cele falsificate prin substituirea
cu alte plante comune.
Tot în această lucrare, Dioscoride subliniază că pe teritoriul
Daciei se utilizau pe scară largă numeroase specii de plante, însă
descrierea lor, bazată pe unele caracteristici exterioare ale lor este
vagă şi incompletă, dând naştere la incertitudini şi confuzii. Este de
amintit că aceeaşi incertitudine se constată şi în cazul lucrărilor
altor autori antici dintre care trebuie amintite „Historia plantarum” a
lui Trophrastos (372-287 î.e.n.) în care sunt descrise peste 500 de
specii şi grupuri de specii multe medicinale şi „Naturalis historia” a
lui Plinius cel Bătrân, contemporanul lui Dioscoride.
Traducerea operei lui Dioscoride în limba latină s-a realizat
abia în anul 1499, purtând titlul de „De materia medica”, dar
trebuie menţionat că ea s-a bucurat de o mare preţuire şi a fost de
multe ori transcrisă.
Nicolae Vătămanu consideră că prin sec. Al III-lea, unul
dintre copişti, probabil originar de prin părţile noastre a adăugat la
denumirile unor plante date de autor în latineşte şi în greceşte,
denumirea în limba dacică. Este bine stabilit că aceste adaosuri n-
au putut fi făcute de Dioscoride însuşi, fiindcă el trăise cu 2 secole
mai înainte şi deci fusese medic militar roman (în armata romană
16
sub împăraţii Claudius şi Nero sec. I î.e.n.) nu ajunsese nici o dată
în Dacia.
Pe de altă parte, denumirile dacice de plante – 42 în opera
lui Dioscoride – nu sunt toate traco-dacice, numai 26 fiind
recunoscute ca tare; restul sunt forme corupte latine (10) şi
greceşti (6). Constatarea aruncă o lumină edificatoare şi asupra
provenienţei populaţiei din secolul respectiv (al III-lea), din Dacia,
unde localnicii, printre care cei de obârşie dacică predominau, se
găseau pe cale de romanizare.
Nume dacice de plante sunt menţionate şi într-o lucrare în
limba latină, al cărei autor Pseudo-Apuleius şi titlul „De medica
minibus herbarum” sau „De herbarum virtutibus” sunt
convenţionale deoarece lucrarea s-a păstrat numai în copii
executate în veacurile VII-XV e.n., mai mult sau mai puţin
îndepărtate. În lucrarea sunt tratate 131 plante medicinale, fiind
indicate şi 32 (după unii autori 26) nume dacice de plante dintre
care 11 sunt comune cu cele din lucrarea lui Dioscoride, dar unele
apar stâlcite.
Se pare că Pseudo-Apuleius nu s-a folosit de opera lui
Dioscoride la elaborarea lucrării sale.
Din cele 32 de denumiri dacice de plante, lingviştii au admis
ca traco-dacice numai 15, restul fiind denumiri corupte latineşti (9)
şi greceşti (8). Este interesant de reţinut, că în această scriere,
interpolată în secolul al IV-lea cu denumiri dacice, numele latineşti
şi greceşti au rămas cam aceleaşi ca şi la Dioscoride, în timp ce
numărul denumirilor dacice a scăzut cu 11, ajungând de la 26 la
numai 15. Acest mic calcul este unul din elementele care
sugerează precipitarea procesului de romanizare al dacilor.
17
Dar, pe de altă parte, acest fapt ne mai arată că totuşi în
veacul al IV-lea, se mai cunoşteau unele denumiri dacice, că se
mai vorbea încă în limba dacică, pe cale de a fi uitată. Este încă o
dovadă a continuităţii neamului nostru în patria sa străveche.
Denumirile dacice de plante au fost intens studiate şi în
primul rând s-a încercat identificarea lor, căutându-li-se
corespondenţele în botanica medicală a poporului român.
Unul dintre primii savanţi care au întreprins această
cercetare W. Thomashek, scria: „Cele mai multe sunt expresii
pentru plantele medicinale insignifiante, a căror determinare
botanică nu este totdeauna sigură”.
Învăţatul clujean I.I. Russu a identificat totuşi un grup de 18
plante cu denumiri traco-dacice. Ele sunt:
Aniarsexe (iarbă săracă, sparcetă, baltacină);
Budathla (limba-boului, miruţă);
Cinuboila (mutătoare, împărăteasă, brei, curcubeţean, tidva de
pământ);
Coadama (limbariţa, codru, limba-bălţilor, limba-broaştei, limba-oii,
pătlagina apei, podbal-de-apă);
Dielleina (măselariţă, nebulariţă, sunătoare);
Diesema (coada-vacii, coada-mielului, lumânare),
Duodela – vezi dielleina;
Dila – vezi dielleina,
Dyn – (urzică);
Quoleta – (mărgeluşe. Mei păsăresc);
Mendruţa (strigoaie);
Mizele (lămâioară, cimbru adevărat, cimbru de grădină);
Olma (soc);
Priadila (viţă albă, curpen);
18
Riborasta (brusture);
Salia (ciumăfaie);
Sciare (varga-ciobanului, scătuş);
- zila = element final în numele de plante dace.
Aceste denumiri „pot fi explicate, total sau în parte, cu
siguranţă, sau cu oarecare probabilitate” pentru care motiv I.I.
Russu le-a cuprins în repertoriul său lexical – etimologic traco-dac.
Din punctul de vedere aş acţiunii farmacologice, aceste
plante au o importanţă secundară.
Dar în afară de aceste 18 plante în lexicon mai figurează
încă vreo 20 de denumiri dacice de plante cu echivalent grec, chiar
dacă pentru moment, nu li se poate sa deocamdată o etimologie.
S-a încercat prin sondaj, să se afle în ce afecţiuni puteau fi
folosite de către vindecătorii daci şi străromâni cele 18 plante
identificate de prof. I. I. Russu, consultându-se lucrări de botanică
medicală.
S-a putut astfel constata că trei dintre plante nu sunt
menţionate ca medicinale:
- aniarsexe (iarbă săracă);
- butathla (limba-boului);
- sciare (varga-ciobanului);
Printre celelalte, 9 au o acţiune calmantă şi anume 4 în
durerile de tipul colicelor ca:
- briza (secara);
- diesema (coada-vacii, lumânarea);
- mendruţa (strigoaia);
- salia (ciumăfaia, lemnul-dulce);
3 se dau în durerile de măsele:
- dielleina (măselariţa);
19
- duodela;
- dila;
1 în durerile reumatice:
- cinubola (mutătoarea);
şi 1 în crizele de epilepsie:
- coadama sau coalama (limbariţa):
Două plante au o acţiune cicatrizantă:
- dyn (urzica),
- riborasta (brusturele).
Una este expectorantă:
- mizela (cimbru).
Una este sudofifică şi diuretică:
- olmo (soc);
şi una :
- quoleta (mărgeluşe, mei păsăresc)
are o acţiune bizară, neverificată pe meleagurile noastre.
Rezultatele sumarului sondaj nu oferă nimic surprinzător.
Predomină calmantele, scopul prim al ajutorului medical de
totdeauna şi urmează de la distanţă, cicatrizantele şi
expectorantele.
Întinzând cercetarea şi asupra grupului celorlalte plante cu
nume dacice (20): cinci au calităţi antiflogistice-revulsive, cinci sunt
depurative; patru sunt cicatrizante; două sunt calmante-anestezice;
două sunt antihelmintice şi una este expectorantă.
Este necesar de amintit că plantele studiate mai sus, nu
reprezintă totalitatea botanicii medicale a poporului dac şi a
urmaşilor săi. De exemplu, buruiana cu flori roşii numită
„tătăneasă” sau „Iarba lui Tatin” (Symphitum officinale) pe care
poporul nostru o credea, până nu de mult, bună pentru bolnavii
20
care scuipau sânge, se recomanda şi acum 1500 de ani în Galia,
ca şi în întreaga Europă romanică împotriva a tot felul de pierderi
de sânge. Alexandru din Tralles, în sec. VI o prescria şi el
împotriva hemoptiziilor.
Am afirmat mai sus că cele 18 plante identificate de I. I.
Russu nu sunt dintre cele mai importante şi mai obişnuit folosite
buruieni de leac. Este de crezut că acelea care se bucurau de o
circulaţie mai mare căpătaseră sau îşi păstraseră denumirile
latineşti sau greceşti şi numai o minoritate, dintre cele cu o folosire
mai rară îşi conservau vechile nume dacice.
De aceea, identificarea lor devine cu deosebire anevoioasă,
dacă nu, chiar imposibilă.
Trebuie adăugat că nu numai precizarea echivalentului
botanic popular românesc al denumirilor dacice este anevoioasă,
dar însăşi identificarea ştiinţifică după canoanele botanicii, a
plantelor de leac cunoscute de poporul nostru, ridică probleme
neaşteptate.
Astfel, aiul de pădure, pe care Z. Panţu îl identifică cu Alium
ursinum sau leurdă, la bulgari levurda, ceea ce îndreaptă spre un
fond vechi, probabil traco-dacic. Aceeaşi plantă apare însă în altă
lucrare de botanică sub numele de Chelidonum majus, rostopască,
iargă-de-begi.
Asemenea discordanţe sunt frecvente, ceea ce ne obligă să
credem că există o mare variaţie regională a denumirilor populare
ale plantelor de leac, că poporul, folosindu-le tot mai rar, a ajuns
să le confunde.
Nici indicaţiile date de diverşi autori de folclor medical, cu
privire la afecţiunile în care se recomandă o anume plantă nu
concordă. Bunăoară „iarba-grasă” (greceşte = andrachne, latineşte
21
elecebra, în dacă (ax) este identificată de Panţu ca fiind Sedum
maximum şi recomandată de un autor de medicină populară ca
utilă în cataplasme iar de altul ca vermifug.
Şi totuşi cea de-a doua denumire populară a ierbii grase
este „iarbă de urechi” care credem că trebuie să prevaleze, fiindcă
dă direct indicaţia folosirii ei în medicina populară.
Revenind la denumirile dacice ale plantelor medicinale,
trebuie menţionat şi subliniat faptul, că ele au reprezentat o
interesantă şi indiscutabilă dovadă a existenţei medicilor în fosta
Dacie.
Am arătat că aceste denumiri au fost introduse prin secolele
al III-lea – al V-lea, în copiile executate atunci de pe operele
redactate anterior de Dioscoride şi Pseudo-Apuleus. Dacă
denumirile dacice ar fi apărut numai într-unul dintre tratatele
botanice menţionate, s-ar fi putut spune că a fost o iniţiativă
întâmplătoare, lipsită de o semnificaţie deosebită. Dar apărând în
două opere copiate la interval de secole, ni se prezintă o situaţie
care se cere explicată. De la început trebuie să admitem că
introducerea denumirilor dacice de plante medicinale corespundea
unei necesităţi. Ele trebuiau să folosească cuiva: dar anume cui?
Oamenilor fără carte? Fără îndoială că nu!…
Beneficiari nu puteau fi decât meşteşugarii medicinii,
oameni de meserie, dar nu cei originari dintre daci, care îşi
cunoşteau plantele, ci ceilalţi veniţi de undeva din afară şi care
lucrând cu acele plante trebuiau să le cunoască numele şi în limba
populaţiei locale pentru a le recomanda bolnavilor.
În secolul al VI-lea călugărul Cassiodorus (486-452) dădea
în cartea sa „Instituto Divinarum Litterarum” sfaturi pentru corecta
folosire a plantelor medicinale. Erau noţiuni pe care medicii
22
trebuiau să le cunoască, să se familiarizeze cu proprietăţile
fiecăreia în parte şi asociate. El mai spunea: „Dacă nu ştiţi
greceşte, citiţi traducerile din herbariul lui Dioscoride, care a
descris şi a desenat ierburile câmpului cu o minunată precizie”.
Este evident că aceste herbarii se adresau ştiutorilor de carte şi
bineînţeles în primul rând acelora care practicau medicina.
În codicele constantinopolitan, numit şi Codex Aniciae
Julianae, păstrat la Viena, datând din anul 512 se găseşte textul
lucrării lui Dioscoride, însoţit de numeroase sinonime „dacice”.
Faptul că ele sunt scrise cu alte caractere dovedeşte că avem de-a
face cu interpolări târzii, provenind şi din limba primilor slavi care s-
au aşezat în timpul acesta în Dacia Aureliană, întâlnim aici şi unele
denumiri de factură greacă, latină şi traco-dacică.
Este însă interesant că primele cărţi apusene care
pomenesc de numirile „valahe”, consideră româneşti cuvintele
presupus dacice, atribuite lui Dioscoride. Aşa procedează
Tabernae montanus în 1588 (coticta, dracontos, drocila,
propodula) şi Johannes Bauhinus la 1641 (guoste), după care
autori le enumeră şi Mentzelius în dicţionarul lui din 1682.
Deşi lipsa unei documentaţii mai extinse asupra medicinei
geto-dacice, ca şi raritatea extremă a scrisului, nu au îngăduit să
fie păstrate texte în limba strămoşească, totuşi „cultura strămoşilor
geto-daci, de un grad şi o calitate superioară – atât în medicină cât
şi în astronomie constituie – arăta C. Daicoviciu – un motiv de
legitimă mândrie şi avem datoria de a o face cunoscută”.
După cucerirea Daciei de către romani, ia naştere pe
teritoriul ţării noastre, din contopirea medicinei culte romane cu cea
autohtonă, medicina provincială, bogată sub aspect terapeutic.
23
Sunt de amintit cele două ştampile de oculişti, confecţionate
din piatră şi găsite pe teritoriul ţării noastre. Ele se aplicau pe
coliruri proaspete, preparate din substanţe de origine vegetală şi
minerală fiind folosite în tratamentul afecţiunii trachomatoase. De
la romani s-a păstrat obiceiul întrebuinţării unui mare număr de
plante utilizate până nu de mult. Acum aproape un secol Haşdeu
atrăgea atenţia asupra similitudinii dintre medicamentele vegetale
folosite de romani şi descrise de Pliniu şi mijloacele de tratament,
aşa cum le prezenta unul din medicii Moldovei, doctorul C. Vârnav
chiar în teza sa de doctorat.
În ce priveşte medicina care a luat naştere pe teritoriul
Daciei după cucerirea ei de către romani este interesantă remarca
făcută de profesorul V. Bologa: „Medicina provincială din Dacia
sclavagistă romană a avut unele caracteristici care îi dau o nuanţă
locală. Prin elementele ei străvechi de practici şi credinţe medicale,
ca şi prin cele culte vulgarizate, ea a constituit o componentă
importantă în alcătuirea medicinei populare româneşti de mai
târziu”.
Ulterior, odată cu aşezarea slavilor pe teritoriul ţării noastre,
aceştia au adus cu ei bogate cunoştinţe asupra plantelor
medicinale, pe care le foloseau în îngrijirea sănătăţii şi au
influenţat în mod substanţial fondul lexical primitiv, privitor la
plantele medicinale (hrean, mac, pelin, răchită, rapiţă etc).
Despre medicina epocii prefeudale, respectiv a utilizării
remediilor vegetale pe teritoriul ţării noastre, există puţine
informaţii. În lipsa documentelor scrise, folclorul, arheologia şi
etnografia, pot fi folosite în acest scop.
24
3. VALORIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE ÎN
PERIOADA EVULUI MEDIU ROMÂNESC
Trebuie menţionat faptul că, din păcate, din perioada:
sfârşitul secolului I e.n. – începutul celui de-al XIII-lea secol e.n.
încă nu au fost descoperite documente scrise autohtone care să
ateste utilizarea plantelor medicinale de strămoşii noştri. Fără
îndoială, că asemenea documente există deoarece „Manuscriptul”
de la Ieud (Maramureş) din 1391, redactat într-o limbă curat
românească, dovedeşte că cel puţin de la desăvârşirea formării
voievodatelor noastre se poate vorbi de o limbă românească „a
cărei mamă este limba dacă, asemănătoare cu limba latină
rustică”.
Se poate spune deci că în domeniul cunoştinţelor medicale,
implicit al etnofitoterapiei, timp de mai multe secole, s-a progresat
lent.
Medicina băbească, în care însuşirile reale ale plantelor se
amestecau cu tot felul de descântece şi practici dăunătoare
(deochi, moroaice, iele) îşi găseau un concurent în medicina
preoţească. Din plante cunoscute de altfel de popor, preoţii sau
călugării preparau soluţii şi alifii cu care îi alinau pe suferinzi.
Folclorul nostru ne oferă multe exemple de magie imitativă.
Legătura dintre boala privită ca o pedeapsă cerească şi vindecare
(unde pe lângă acţiunea plantelor trebuiau să mai intervină vrăjile,
farmecele, descântecele) se contura pe un fond mistic pronunţat.
Marele om de ştiinţă Valeriu L. Bologa, care s-a ocupat şi
de studiul plantelor medicinale făcea următoarea constatare: „mai
25
avea Românul şi pe doftorii săi străvechi: vracii, babele şi călugării
iscusiţi care instinctiv cu empiria perpetuată de veacuri, adesea
ştiau ă dea haina bozgoanelor şi a descântecelor leacuri de o
valoare terapeutică uimitor de reală”.
În afară de aceşti lecuitori ai poporului de rând, care din
timpuri străvechi până astăzi au rămas aceiaşi, „înţelepţii
experienţei”, străini însă de progresele ştiinţei, după anul 1500
apar în trecutul nostru, tot mai des, „doftori” mai mult sau mai puţin
învăţaţi, care au trăit şi lucrat timp mai îndelungat sau mai scurt pe
meleagurile noastre.
Sunt medici chemaţi de voievozi sau boieri, vindecători
pripăşiţi pe lângă curţi, uneori învăţaţi respectabili, mult mai des
însă epave rătăcite ale ştiinţei apusene. Ei îşi au rostul lor în istoria
medicinii în ţările româneşti, nu însă în istoria evoluţiei medicinii
româneşti.
Ar trebui amintit faptul că documente din secolul al XVIII-lea
arată că în acea epocă, bărbierii tratau bolnavii cu „buruieni de
leac”. Domnitorul Alexandru Lăpuşneanu fiind bolnav de ochi
(1558) a fost îngrijit de un bărbier din Ardeal cu nişte „herbarius”.
În secolul al XV-lea îşi fac deci apariţia primii medici şi
farmacişti…Oricine lecuia însă suferinţele în acele timpuri trebuia
să cunoască bine plantele, despre acest lucru „vorbind numeroase
documente scrise, cum sunt pravilele domnitorilor Vasile Lupu şi
Matei Basarab din 1646-1652”.
Pravila domnitorului Matei Basarab (1640-1652) arată că
„Vraciul are voie să studieze ierburile şi să descopere leacurile
împotriva otrăvurilor”.
26
Numeroase precepte medicale, termeni de boli şi leacuri se
întâlnesc şi în minunata povestire alegorică „Istoria hieroglifică” a
lui Dimitrie Cantemir.
O formă de activitate ştiinţifică ce trebuie a fi consemnată
este apariţia cărţilor de medicină (care conţin referiri şi la utilizarea
plantelor medicinale).
Se pare că cel mai vechi asemenea text la noi este un
„Herbarium” cuprins într-un sbornic slavon datat din secolul XV,
mai precis în 1587 la Cluj şi în care sunt consemnate 13 plante
folosite în medicina populară.
Tot în Cluj, în 1578, Petrus Mliusz Juhsz a publicat un
„Herbariu”, prelucrare după Lonicerus, iar Ioan Căianu 81629-
1687) a publicat un herbariu, pentru care a fost socotit cel dintâi
„botanist savant din Transilvania”.
„Psaltirea Scheiană” (1515) descrie scorţişoara, isopul şi o
gumă numită „intacta”, iar Lexiconul slavo-român din 1694
cuprinde numeroase recomandări privind denumirea şi utilizarea
unor plante medicinale cum sunt izma, muşeţelul.
În alte cărţi vechi se menţionează fiertura de ştirigoaie cu
care se spală oile de râie, metodă folosită şi azi de ciobanii noştri.
În popor circulau pe atunci, tot felul de manuscrise despre
plantele de leac, şi este emoţionant de constatat cu ce mijloace
elementare se ajutau moşii şi strămoşii noştri.
Până la „Manuscrisul popii Bratul”, cel mai vechi manuscris
de folclor medical (de prin 1559-15609, cel cu numărul 312 de la
Biblioteca Academiei, a fost datat 1660-1670 şi cuprinde reţete,
care par a proveni din tradiţia bizantină, precum şi din experienţa
de fiecare zi a ţăranului român.
27
Acelaşi ţăran român, despre care un mare om de ştiinţă
Traian Săvulescu afirmă că a fost „cel dintâi fitosociolog, născut iar
nu făcut, care cu traista pe umăr, - cutia de herborizat – s-a căţărat
pe piscurile munţilor, a cutreierat pădurile, a călcat smalţul
poienilor, a străbătut întinsul stepelor. Desimea rogoazelor şi
sălbăticia stufului bălţilor”.
Capitol de literatură populară cu un pronunţat caracter
practic, reţetele de leacuri au circulat din abundenţă fie pe cale
orală, fie în scris.
Leacurile populare transmise din generaţie în generaţie pe
cale orală au fost aşternute pe hârtie, alături de alte texte din
literatura apocrifă, aşa cum au fost culese de diferiţi autori.
Printre cele mai vechi manuscrise de acest gen din ţara
noastră se numără şi Manuscrisul nr. 740, lucrare care datează din
secolul al XVI-lea şi este scrisă în limba slavonă. În prima parte a
acestei lucrări intitulată „Folosirea plantelor de leac”, sunt indicate
unele produse vegetale folosite în medicina populară şi care au
acţiune terapeutică recunoscută şi în medicina cultă.
Menta – descrisă de autor ca fiind o plantă bună, care „are
putere şi vindecă mai toate bolile”. Pentru extragerea principiilor
active se recomandă fierberea plantei în vin sau în apă. Se indică
administrarea dimineaţa pe nemâncate şi se menţionează că
„smulge cu puterea sa toate stricăciunile lăuntrice”.
Şi astăzi în medicina cultă, frunzele de mentă sunt folosite
în afecţiuni gastrointestinale, diskinezii biliare etc., sub formă de
infuzii sau tincturi.
Napul – este recomandat ca o plantă „bună şi
tămăduitoare”, care fiartă în apă, poate folosi la spălarea capului.
28
Fiartă în vin şi băută dimineaţa pe nemâncate, după autor, ar
îndepărta viermii intestinali.
Urzica – este indicată de autor atunci „când unui om îi este
greu la stomac”. „Bea şi vei fi sănătos” se spune mai departe în
manuscris. Prepararea băuturii vindecătoare se face „fierbând
urzica şi amestecând-o apoi cu miere proaspătă de fagure”. Pentru
tuse: „fierbe urzica cu apă şi bea pe nemâncate”. De
asemenea„cine are răni, pisează frunze de urzică cu untură veche,
curăţă toate rănile şi le vindecă”. Sucul de urzică amestecat cu vin
este util, după autor, în afecţiunile splinei, în icter etc.
Roiniţa (Melissa officinalis) este recomandată de autorul
manuscrisului în afecţiunile oculare, înmuind în sucul plantei pâine
albă şi apoi aplicând pe ochii bolnavului. Pentru însuşirile sale
terapeutice, încă mai numeroase, Melissa este şi azi prezentă în
arsenalul terapeutic.
Despre pătlagină, în manuscrisul citat scrie că este indicată
pentru tratamentul rănilor, frigurilor sau diareei, sub formă de
unguent sau fiartă în vin. „Cine are dureri în ureche picură zeamă
de pătlagină în ureche şi-l lasă durerea”. Pentru durerile de ochi,
se recomandă de asemenea bolnavului „să stoarcă zeama de
pătlagină şi să o pună în ochi”. Pentru durerile de dinţi „stoarce
zeama de tulpină de pătlagină şi unge dinţii”. De asemenea, „care
femeie are dureri lunare, ia pătlagină, fierbe cu vin sau cu oţet, să
bea dimineaţa şi seara, vindecă durerea”. Iată numai câteva din
recomandările terapeutice ale pătlaginei, un veritabil panaceu,
după cum scrie autorul.
Mărarul, traista ciobanului, ghinţura, brusturul, anghelica,
sunt menţionate şi ele urmate de indicaţiile terapeutice,
administrare etc.
29
Manuscrisul prezintă interes atât prin vechimea lui, cât şi
prin claritatea expunerii, mijloacele farmacoterapice recomandate
fiind deosebit de utile pentru cercetările de etnofarmacoterapie de
mai târziu.
Dacă unele recomandări terapeutice sunt justificate din
punct de vedere ştiinţific, sunt totuşi foarte multe care nu pot
justifica folosirea plantei în afecţiunea indicată. Proprietăţile
terapeutice ale unor plante ca menta, roiniţa, urzica şi altele sunt
bine cunoscute în farmacia şi medicina cultă dar lecuitorul popular
le atribuie o pluritate de utilizări, dintre care, desigur numai unele
sunt explicabile.
Numeroase alte documente „ulterioare” au confirmat şi ele
din plin că „arta” vindecării şi prevenirii unor boli cu ajutorul
plantelor, are în ţara noastră o veche şi bogată tradiţie. În sprijinul
acestei afirmaţii pot fi amintite: „Pravila lui Matei Basarab” tipărită
la Târgovişte în 1652, Lexiconul slavo-român din 1694 li Hrisovul
domnitorului Grigore Ghica emis în 1725 la înfiinţarea Spitalului
Pantelimon din Bucureşti, în care printre altele se prevedea rolul
farmacistului ca „ştiutor şi cunoscător al botaniceştilor ierburi”.
Primele dicţionare manuscrise sunt întocmite după
dicţionare străine, ca acela al lui Corbea şi al Anonimului de la
Caransebeş, cu multe numiri traduse în româneşte din maghiară,
de pildă. Multe asemenea cuvinte cuprinde şi dicţionarul de plante
al lui Iosif Benk „Nomenclatura Vegetabilium” din 1783. I. Benk,
considerat ca unul din cei dintâi culegători de denumiri româneşti
de plante, este şi autorul operei fundamentale „Flora
Transilvanica”, al cărui manuscris a dispărut, se pare că, pradă
unui incendiu la Aiud. Această vastă monografie publicată de
Benk în trei volume la Viena, a precedat cu câteva decenii prima
30
floră tipărită a Transilvaniei, aparţinând lui J. Chr. Baumgarten
apărută în 1816, de asemenea la Viena (Enumeraţia stirpium
Magno Transilvaniae Principatui).
Împreună cu medicul Adam Molnr şi cu farmacistul
austriac J. L. Lorenz von Langendorf, Benk realizează
vocabularul botanic „Nomina Vegetabilium” cuprinzând denumirile
a 612 plante medicinale, publicate în trei limbi printre care şi
română.
În traducerea academicianului Emil Pop de la Cluj-Napoca,
reţinem două constatări ale lui I. Benk (din anul 1778 şi respectiv
1781):
a) „mai ales româncele întrebuinţează pentru vindecarea
feluritelor boli, buruienile neglijate de alţii”;
b) „românimea cunoaşte foarte bine ierburile şi
întrebuinţându-le pentru folosul ei, întrece alte neamuri”.
Numeroase manuscrise sau tipărituri, mai ales calendare
scrise în limba română şi cu bogat conţinut de reţete şi leacuri
populare au apărut în ţara noastră în special în secolul al XVIII-lea.
La jumătatea sec. YVIII, marele ban Antonache Calliarchi
nota reţete de provenienţă cultă, medicală dacă ţinem seama că el
era fiul doctorului Pantaleon Calliarchi, medicul lui Brâncoveanu şi
studiase la Padova la secţia de „artişti”, medicina şi filozofia.
În manuscrisul la care ne referim sunt aproape 7 reţete din
care una singură este menţionată ca provenind de la marele ban
Antonache Calliarchi. Iată această reţetă: „Despre gălbinare: 75
dram rădăcină de Iarba lui Tatin, 25 dram rădăcină de iarbă-mare,
să le speli bine, apoi să le razi la răzătoare cu hreanul, apoi să pui
dramuri 125 de miere, să fiarbă, să-i iei spuma, apoi să pui 1 dram
şofran de Beci (Viena) muiat în miere şi rădăcinile să le amesteci
31
până se fac magiun, de care să mănânce ziua de trei ori câte o
lingură de dulceţuri, până s-a vedea mântuit”.
Este aşa cum se vede formula unul electuar (magiun,
şerbet) prezentarea farmaceutică cea mai obişnuită în care intrau
ca principale ingrediente „iarba mare” sau „omanul” – medicament
cu virtuţi vermifuge, antibacteriene şi antibronşitice (spasmolitic,
expectorant) şi în al doilea rând „iarba lui Tatin” sau „tătăneasa” –
străvechi medicament, cunoscut şi de medicina romanilor şi folosit
extern în tratamentul rănilor şi inflamaţiilor, iar intern în ulcerul
gastric.
Un alt document interesant îl reprezintă caietul de
însemnări pentru „doftorii sau leacuri” scris după dictare în 1788,
cu litere chirilice, de Florea Copilul. Acest caiet existent în
Biblioteca Academiei (manuscris nr. 3759) reprezintă un preţios
document de informare asupra „sfaturilor de sănătate pentru
oameni şi vite, ca şi asupra leacurilor din cele trei regnuri folosite
de poporul român în alinarea suferinţelor”. Sunt adunate aici 165
de reţete pentru multe feluri de boli şi suferinţe ale omului şi ale
dobitoacelor apropiate casei.
La baza copiei a stat un text moldovenesc, care atestă
unele moldovenisme ca marule, găinaţ, zahăr, scai moldovenesc,
straichină şi altele, caietul fiind scris pentru necunoscutul
„dumnealui logofătul Gheorghie”, dar cu multe greşeli, cifre rău
transcrise, care fac textul confuz.
Dintre leacuri, drogurile vegetale sub formă de ceaiuri,
oblojii, băi, sunt cel mai frecvent citate.
Apar aici peste 80 de plante medicinale, majoritatea fiind
indigene şi putând fi astfel uşor identificate: afinul, macul, alunul,
ceapa, cimbrul, cânepa, busuiocul, tătăneasa, lumânărica,
32
muştarul, napul galben, nucul, scaiul voinicesc sau varga
ciobanului, socul, usturoiul, vâscul de păr etc.
„Pătimaşul” de acum două sute de ani căuta vindecarea pe
toate căile care îi stăteau atunci la îndemână. Multe din leacurile
sale ne pot face astăzi să surâdem mai ales când ne dăm seama
că unele aveau efect contrariu celui aşteptat. Între acestea:
consumul de usturoi sau băutul leşiei din cenuşă de coajă de stejar
împotriva trânjilor; probabil că aici este însă vorba de viermii
intestinali („şi face tot grămezi pre toţi”).
Alte pretinse „remedii” mai mult agravează boala decât o
vindecă. Cu toate acestea, studierea leacurilor prezintă nu numai
un incontestabil interes medico-istoric, dar şi o anumită valoare
practică, prin eventualele sugestii pe care le-ar putea oferi
terapeuţilor şi farmacologilor de astăzi.
Dacă la început s-au folosit la tratarea bolilor mai ales
produsele naturale ca atare: aplicarea unei frunze pe rană,
mestecarea unui fruct, a unei frunze etc., cu timpul s-a observat că
rezultate mai bune se obţin prin prelucrarea acestor produse,
ajungându-se astfel la forme de administrare foarte variate.
Cercetând o serie de manuscrise de medicină populară din
secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, atât din Moldova, cât şi din Ţara
Românească se poate observa modul de evoluţie a acestor forme.
De unde la începutul secolului al XVIII-lea găsim indicate în
majoritatea cazurilor, produsele naturale ca atare şi numai puţine
forme ca unsori, fierturi sau plămădeli, în secolul următor întâlnim
forme foarte variate, unele necesitând o preparare complexă:
pulberi, soluţii alcoolice uleioase, oţeturi, vinuri, fierturi (infuzii şi
decocturi) macerate, hapuri (pilule); pentru uzul extern: unguente
(unsori, alifii, frecţii), coline, emplastre (blasture), fumigaţii, băi
33
(feredee) etc. denumirea era dată fie de consistenţa preparatului
(praf, marmeladă) fie de prelucrarea suferită (felurită, plămădeală
etc., fie chiar de destinaţie (unsoare, frecţie etc.). ca vehicul se
foloseau apa, ţuica, vinul, untdelemnul, oţetul, făina, pâinea şi
altele.
Printre procedurile fizioterapeutice populare cele mai
întrebuinţate, cataplasmele ocupă un loc important. Poporul le
numeşte legătură, plastor, pălitură. Ele constau din aplicarea, de
obicei pe regiunea bolnavă, a unor substanţe păstoase, la
temperaturi diferite.
Există numeroase mărturii istorice care atestă folosirea
cataplasmelor în medicina populară românească. Sulzer, în a sa
„Geschichte der Transalpinischen Daciens” citează între altele
leacuri folosite de români, cataplasmele cu ovăz şi cu nalbă mare.
În unele manuscrise româneşti din secolul al XVII-lea ( de
exemplu, în mss. Rom. Nr. 312 din Biblioteca Academiei),
cataplasmele ocupă un loc important.
În alcătuirea cataplasmelor vindecătorul popular foloseşte
un mare număr de substanţe, atât organice cât şi minerale, dar şi
numeroase plante medicinale (în ordinea frecvenţei: nuc, podbal,
anin, pelin, pătlagină, păpădie, nalbă, izmă, iarba lui Tatin,
rozmarin, cimbru etc.).
O serie de documente de interes medico-istoric amintesc
despre plantele cu efect diuretic sau dau indicaţii cu privire la
denumirea populară a bolilor în care aceste plante erau utilizate.
De pildă, Samarian enumeră mai multe manuscrise din secolul al
XVII-lea şi al XVIII-lea, bogate în date referitoare la plantele de
leac şi în care bolile renale şi uropoetice apar sub denumirile de
„dropică”, „hidropică”, „patimile rărunchilor”, „bolile băşicii”, „oprirea
34
udului” etc. unele din plantele medicinale (exemplu: pelinul, pirul,
bozul, urzica, socul etc) sunt menţionate în documente din secolul
XVII şi XVIII în legătură cu tratamentul afecţiunilor cardiace şi al
„junghiului”. În multe cazuri, efectul lor terapeutic se datora
probabil diurezei abundente pe care o provocau.
Despre diureticele populare de origine vegetală
întrebuinţate de românii din Ţara Bârsei, găsim o serie de relatări
interesante în lucrarea medicului braşovean Martinus Lange
(1753-1792) intitulată Recensio Remediorum Praecipuorum
Transylvanicis Domesticorum (Despre leacurile casnece din
Transilvania) din anul 1788. Lange relatează că în hidropizie
(ascită) se folosesc molura, iarba fiarelor, bozul, pătrunjelul,
ienuperele, lintea comună etc.
Medicul Istvan Mtyus (1725-1802) din Târgu-Mureş
semnalează în lucrarea sa „Dietetica veche şi nouă” apărută între
anii 1786 şi 1793, întrebuinţarea empirică în scopuri diuretice a
ienuperului, nalbei şi năutului.
Printre manuscrisele vechi aflate în Biblioteca Academiei
câteva au fost cercetate de Em. Gheorghiu şi Filofteia Mihai care
au publicat un studiu numit „Manuscrise cu elemente de
farmacoterapie populară aflate în Biblioteca Academiei şi Arhivele
Statului din Bucureşti” pe care l-am conspectat.
Un mozaic de leacuri sunt cuprinse în manuscrisul nr. 2183
(sec. Al XVIII-lea), care reprezintă o migăloasă culegere de reţete
caracterizate printr-o mare diversitate, aşa după cum arată copistul
Ioan Grămătic la 27 februarie 1766, când semnează acest
manuscris: „Aicea însămnăm pentru toate boalele la care ce
tămăduire trebuie”.
35
Un alt manuscris (nr. 271, Acad.) care reţine atenţia este cel
al serdarului Grigore Andronescu şi datează din perioada 1828-
1848. Acesta conţine alături de poezii şi reţete din economia
casnică (dulciuri, mâncăruri etc.) şi diferite reţete medicale. Dintre
indicaţiile terapeutice întâlnite în acest manuscris:
- „untul de sunătoare, adică balsamul este bun de răni de
tot felul”.
- „cuişoarele sunt bune de dorul măselei” (li în prezent
sunt folosite – oleum – în stomatologie).
- „florile de nalbă, rădăcina de nalbă fierbându-se un ceas
sunt bune de tuse” (şi în prezent se recomandă Flores malvaes în
bronşite, laringite, inflamaţii ale mucoaselor).
- „pelinul verde pisându-se şi zeama lui bându-se este
bună de friguri” (cu oarecare modificări ale indicaţiilor terapeutice,
pelinul face parte şi azi din arsenalul medicamentos).
- „pătlagina este bună la răni”.
- „revent plămădindu-se în rachiu şi bându-se la prânz şi
seara câte un păhărel face ieşire afară”.
Bogat în prescrieri de mijloace terapeutice populare, dintre
care foarte multe sunt folosite sub diferite forme, adoptate de
farmacoterapia cultă în arsenalul terapeutic contemporan, acest
manuscris (271) atrage atenţia în mod deosebit şi prin partea sa
introductivă: „pentru întâmplare de boală… bine şi de trebuinţă
este să aibă în casă aceste însemnate doctorii”.
Alte genuri de manuscrise sunt acelea care provin din
mediul călugăresc. În afară de partea mistică, ele cuprind şi o
parte practică. Dintre aceste manuscrise trebuie menţionat cel cu
nr. 1599 (Biblioteca Academiei) în care se arată că „această carte
36
doctoricească s-a făcut prin osârdia Părintelui Nicador Bolnicerul”,
este scris în 1854 şi cuprinde 120 de reţete.
Tot în acelaşi mediu mânăstiresc (la Mânăstirea Cernica) a
fost alcătuit şi manuscrisul nr. 1977 (Biblioteca Academiei care
cuprinde de asemenea balsamuri, alifii, prafuri, plasture, droguri
etc.
Interesante sunt aceste prescrieri populare sub aspectul
posologiei cât şi al operaţiilor folosite la preparare.
Astfel în manuscrisul 3794, găsim un mare număr de reţete
bazate pe mijloace concrete, fără aspecte de misticism şi în care
sunt indicate procedee de extragere a principiilor active din
produsele vegetale, uneori apropiate de cele folosite în farmacia
cultă a vremii respective. Se recomandă foarte des ca procedeu de
extracţie fierberea plantei în vin, oţet, apă sau simpla macerare
într-unul din aceste produse extractive; exemplu: „când face omul
bube la gură coaja de rodie să se piseze bine, să o fiarbă în vin şi
apoi să o bea” sau „unsoare de prăsade (pere): să iei o oca de
prăsade nu prea coapte, o oca de untdelemn, să şadă la căldură
trei zile şi trei nopţi”.
Se recomandă apoi fierberea amestecului pentru obţinerea
unei unsori care „potoleşte treapădele cu sânge (diareele) în
acelaşi fel şi din alte poame din livezi să se facă unsori”.
Reţine atenţia macerarea şi extracţia cu ulei la cald,
operaţie pe care o întâlnim şi în Farmacopeea Română ediţia I din
1862.
În afară de unele substanţe chimice, mai par în manuscrise
şi ingrediente vegetale ca frunza de măslin, siminochie, mana etc.,
care cresc prin alte ţări.
37
Conştient de valoarea terapeutică a medicamentelor care
se puteau obţine de la spiţerie pe baza reţetei medicale şi în urma
unei consultaţii medicale, poporul – în special cei nevoiaşi –
recurge tot la leacuri tradiţionale. Acest aspect social apare foarte
pregnant în manuscrisul românesc din secolul al XVIII-lea nr. 2640
(Biblioteca Academiei) p. 49, unde se dau următoarele
recomandări:
„S-ar cădea ca fieştecare gospodar să aibă în casa sa
aceste puţine învăţături a doctorilor la vreme de nevoie care lesne
se pot găsi în casele celor săraci şi fără cheltuială iar oamenii cei
înstăriţi s-ar putea îndestula de la spiţerie prin reţetele doctorilor
care sunt iscusiţi către fieştecare boală etc.”.
Pe lângă manuscrisele vechi în care sunt menţionate plante
de leac merită să fie semnalată şi traducerea românească a lui G.
Sion în manuscrise după lucrarea în limba greacă a dr. C. Caracaş
intitulată „Topografia Munteniei” şi apărută în 1830. Ea cuprinde
interesante informaţii cu privire la întrebuinţarea unui însemnat
număr de plante alimentare sau cu acţiune vindecătoare,
cunoscute în medicina populară din Muntenia. Sunt amintite plante
ca: leuşteanul. A cărui rădăcină era folosită ca stomahic şi diuretic,
iar frunzele ca antiinflamator; prazul, recomandat în bolile de
piept,; mărarul, pentru proprietăţile sale de a spori secreţia de lapte
a femeilor care alăptează; ştevia, recomandată în inflamaţii,
pătrunjelul, ale cărui frunze şi rădăcini erau folosite sub formă de
ceaiuri şi sub formă de cataplasme cu untdelemn în tratamentul
umflăturilor şi bubelor.
Dintre plantele medicinale, lucrarea aminteşte pelinul folosit
împotriva frigurilor, nalba mare a cărei rădăcină era folosită în
bolile de piept, anghelina din care ţăranii – se menţionează în
38
manuscris – fac o zeamă pe care o dau la cei care au friguri, iar
din rădăcina pusă în drojdie de vin cu zahăr fac o minunată licoare.
Nu lipseşte nici pătlagina ale cărei frunze se pun la răni,
centaura pentru vindecarea frigurilor, iarba lui Tatin (tătăneasa) din
a cărei rădăcină se face o zeamă cu care „se combat diareele”, iar
din foi se fac cataplasme cu untdelemn.
Dintre arbori se aminteşte nucul, din fructele căruia când
sunt mici şi crude, se face dulceaţă cu miere „care se dă la gâlci,
răguşeală şi sughiţuri”.
Iată numai o parte din aspectele farmaco-terapiei populare,
remarcate de dr. Constantin Caracaş în documentata sa lucrare.
Tot în prima parte a secolului al XIX-lea încep să apară o
serie de lucrări care cuprind referiri la utilitatea plantelor
medicinale. Astfel, „Cărticica tipărită întâi de pe limba leşească pe
limba românească” (1806) recomandă podbalul şi năvalnicul
pentru tuse, isopul în amestec cu oţetul pentru dureri de dinţi,
fiertura de pelin pentru gargară şi altele.
Într-un formular manuscris intitulat „Manual farmaceutic” al
uneia dintre cele mai vechi farmacii ieşene (înfiinţată la Iaşi în
1820 prin hrisov domnesc sub numele de „Paracelsus”) se găsesc
enumerate 164 de specii de plante medicinale indigene, făcând
parte din 60 de familii. Acestea demonstrează marea bogăţie de
plante medicinale şi prin urmare de droguri întrebuinţate în oficina
de altădată.
În 1838 se editează la Iaşi „Doctorul şi Iconomul casnic”
care cuprinde „Reţeti pentru tot soiul de boale omeneşti, de acelea
pentru cai, viti, cornuti, oi …”
În 1846 apare la Bucureşti lucrarea doctorului Vasile
Episcopeanu „Practica doctorului de casă” în care printre alte
39
recomandări găsim că „rădăcina de păpădie, cicoare şi buruiana
de fumariţă, se iau câte trei pentru splină, ficat şi gălbănare”,
întrebuinţare confirmată azi ştiinţific.
Concomitent cu valoarea lor medicală, alimentară,
aromatică şi ornamentală, numeroase plante au avut şi o utilizare
specifică în desfăşurarea unor momente tradiţionale, mai ales în
contextul unor obiceiuri tradiţionale şi ritualuri. Dintre acestea cele
mai citate au fost: busuiocul, pentru exprimarea mesajelor dintre
fata de măritat şi flăcăul de însurat; frunza de iederă avea un rol
similar în contextul şezătorilor de iarnă: cu sânzienele marca
timpul florilor, culesul celor mai multe plante de leac; ramurile de
salcie vesteau reînvierea naturii primăvara şi erau folosite la Florii
pentru încingerea oamenilor şi decorul locuinţelor.
Steagul căluşarilor era el însuşi împodobit cu nouă ierburi
de leac, printre care cele mai importante erau: usturoiul – pentru
funcţiile sale antireumatice şi calmante; avrămeasa şi odoleanul –
cu calităţi cardiotonice; cânepa cu seminţe, ca anestezic; pelinul –
cu funcţie de talisman, etc.
Datorită bogatelor resurse etnobotanice de pe ambele
versante ale Carpaţilor, încă din Evul Mediu a luat naştere un
comerţ cu plante medicinale, care se desfăşura periodic pe piaţa
oraşelor Braşov (Ţara Bârsei), Piteşti (zonele Argeş şi Muscel),
Târgovişte (Dâmboviţa), Ploieşti (Prahova), Buzău, Focşani (Ţara
Vrancei) etc.
Întâlnirile frecvente din aceste pieţe şi circulaţia ţăranilor
specialişti în culegerea plantelor de leac spre târgurile care se
desfăşurau în zonele etnografice de pe ambele versante ale
lanţului carpatic au contribuit la consolidarea unităţii şi continuităţii
cunoştinţelor etnobotanice, etnofarmaceutice şi etnomedicale
40
(implicit etnofitoterapeutice româneşti), concomitent cu dezvoltarea
modalităţilor de fructificare medico-sanitară a acestora.
41
4. PRIMELE ACŢIUNI ORGANIZATE PENTRU
UTILIZAREA RAŢIONALĂ A PLANTELOR MEDICINALE
ÎN ŢARA NOASTRĂ
Interesul faţă de plantele medicinale cunoaşte o vădită
creştere la începutul sec. Al XIX-lea. Acest fenomen se manifestă
odată cu geneza fitochimiei ca ştiinţă, dar este şi una din
consecinţele curentului medical care căuta sâmburele raţional al
folclorului medical din diferite ţări. Odată cu apariţia burgheziei
naţionale în Ţările Române, aceasta promovează tendinţe de
independenţă şi pe plan economic. În acest scop, insistă între
altele asupra studiilor aprofundate a florei autohtone în vederea
unei valorificări economice.
Astfel, prima societate ştiinţifică românească, Societatea de
medici şi naturalişti din Iaşi, a promovat, de la fondarea ei studiul
florei autohtone şi în special, al plantelor medicinale. Strădaniile lui
C. Vârnav, I. Szabo, I. Edel şi ale altor membrii ai Societăţii ieşene
în acest sens sunt semnificative.
Tendinţe similare apar şi în Transilvania, unde medicii
luminişti ca I. Piuariu-Molnar, Martinus Lange, preconizează în
locul medicamentelor importante şi ostisitoare, leacuri populare –
în majoritatea lor plante medicinale – considerate de ei ca eficace
în tratamentul unor boli. Farmacistul sibian Peter Sigerus publică
în 1791 lista plantelor medicinale care cresc în Transilvania, cu
denumirea lor latină, română, germană şi maghiară (175 de
denumiri a 157 specii de plante). Acest tabel al plantelor
medicinale va fi publicat din nou cu puţine modificări în 1795 de
medicul luminist Mihail Neustdter, protomedicul de mai târziu al
42
Transilvaniei. Publicarea acestor tabele reprezintă un îndemn
adresat farmaciştilor ardeleni să valorifice plantele medicinale
autohtone în locul celor străine şi importate.
Primul tabel botanic complet al plantelor medicinale din
Transilvania şi a locurilor unde ele cresc, apare în „Specificatio
Omnius Vegetabilium Pharmaceuticorum”, lucrare iatrobotanică a
protomedicului ardelean Ferencz Nyulac, scrisă şi tipărită în 1808.
Lucrarea lui Nyulas apare cu opt ani înaintea valoroasei
monografii floristice a medicului ardelean Johann Christian
Baumgarten „Enumeratio Stirpium Magno Transilvanici Principatui”
considerată până nu demult, prima lucrare care conţinea date cu
privire la răspândirea plantelor medicinale în Transilvania.
Scopul declarat al acestor lucrări era acela de a promova
cauza propăşirii valorificării plantelor medicinale indigene. În
memoriul însoţitor al lucrării, Nyulas cere Guberniului Transilvaniei
să interzică pe viitor importul plantelor medicinale care cresc în
ţară, iar farmaciştii care încalcă aceste dispoziţii să fie pedepsiţi
prin arderea mărfurilor.
Răspândirea preocupărilor pentru ştiinţele naturii se
datorează în primul rând Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi,
rezultată din transformarea Cercului ieşean de lectură medicală, în
anul 1834, prin eforturile lui Iacob Czihak şi ale lui Mihai Zotta,
protomedicul Moldovei. În cadrul Societăţii, I. Czihak – fondatorul
ei – tipăreşte în 1897 în româneşte cu litere chirilice) la Iaşi „Istoria
naturală întâia oară în limba română”, aceasta fiind cea dintâi
lucrare românească tipărită, de ştiinţe naturale.
În 1836 la Regensburg, în revista germană „Flora oder
allegemeine Zeitung”, i. Czihak publică sub titlul „Florae Moldoviae
species” o listă nominală în limba latină cuprinzând 1116 specii de
43
plante, valorificând cercetările sale botanice efectuate împreună cu
farmacistul I. Szabo pe teritoriul Moldovei. Tot în colaborare, ei
publică în 1863 în revista „Flora” din Regensburg - „Despre
plantele medicinale ce se întrebuinţează la poporul român la
boalele animalelor şi vitelor”, lucrare care cuprinde şi numeroase
referiri la plantele medicinale întrebuinţate de poporul român în
tratamentul bolilor.
Pentru reconstituirea tabloului cuprinzând remediile folosite
de poporul nostru în prima jumătate a veacului trecut, sunt de
mare folos lucrările lui Constantin Vârnav (1806-1877), iniţiatorul
publicaţiei „Povăţuitorul sănătăţii şi al economiei, foaie periodică
pentru poporul românesc”, cea dintâi revistă de popularizare a
ştiinţelor la noi în ţară.
Însăşi diversitatea sa inaugurată „Elemente de fiziografie a
Moldovei” pentru obţinerea diplomei de doctor în medicină,
susţinută la Universitatea din Pesta în 1836 – cea dintâi diplomă a
unui medic moldovean – constituie o încercare de descriere a
elementelor naturii Moldovei. Pe lângă tabloul vast al geografiei,
climatologiei, etnografiei, igienei şi medicinii populare din Moldova,
Vârnav prezintă şi o listă a remediilor terapeutice folosite în
această regiune a ţării: decoct de rostopască sau terci de ceapă,
zdrobit cu miere în oftalmologie; decoct de rămurele de Pyrus
malus dulcis (păr) – în scorbut; Tussilago farfara (podbal) – în tuse
măgărească; ca medicamente pectorale (în boli de piept):
lumânarea domnului, morcovul, păpădia, bozul, brusturul, fragii şi
căpşunile, nalba mare etc.; foi de tutun unse cu miere (extern) la
cei cu pleurită (junghi). Se încerca vindecarea colicilor cu spirt de
Semen Anisi (anison), Verba Rutas (rută), Centaurea minor
(potroască), Mentha officinalis (mentă), Thymus vulgaria (cimbru
44
de câmp), Chelidonium majus (rostopască). În abcesele torpide se
stimulează colectarea cu ajutorul cepei coapte; ulceraţile supurate
se tratează prin aplicarea de cataplasme cu decoct de Alchemillia
vulgaris (creţişor) sau cu frunze triturate de limba-câinelui, alţii cu
frunze de plantago media (pleşcaiţă). La suferinzii de febră acută
se dă ca băutură decoct de Vitis idaca (iarbă-mare), iar în febră
intermitentă se prescria apă distilată de Pulsatilla nigricantis
(dediţei) „dată în doză atât de puternică încât să producă vărsături.
Opera lui C. Vârnav constituie o valoroasă trecere în revistă
a folclorului românesc şi în acelaşi timp un preţios document
consacrat etnoiatriei şi etnofitoterapiei româneşti din trecut.
Bogăţia şi importanţa datelor etnobotanice pentru studiul
formării şi dezvoltării culturi populare româneşti a fost evidenţiată
şi de Simion Manginca în articolul „De însemnătatea botanicii
româneşti” publicat în Familia, an X (1874), nr. 44-48, Oradea. O
atenţie deosebită le-a acordat B.P. Haşdeu când a întocmit
„Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română ”
(1884). Răspunsurile trimise din cele peste 700 de localităţi
întocmite de cei mai zeloşi cărturari ai satelor din acea vreme,
constituie fondul de bază în studierea culturii populare, aceasta
referindu-se la toate fenomenele ei, începând cu ocupaţiile şi
încheind cu mitologia populară.
Parcurgând răspunsurile la cele 206 întrebări ne dăm
seama că ele au fost principala sursă de informare şi îndrumare
pentru investigaţiile ulterioare în vederea elaborării valoroaselor
lucrări asupra obiceiurilor poporului român şi asupra celor legate
de viaţa de toate zilele, în care „plantele erau auxiliare importante”.
Interesul pentru utilizarea plantelor, a determinat în 1892,
instituirea concursului cu tema „Botanica populară română, din
45
punct de vedere al credinţelor, datinilor şi literaturii populare”, iar în
1897 a concursului cu tema „ Cromatica poporului român” de către
Societatea de Ştiinţe, la care s-au primit 74 de memorii-răspuns,
din care s-au publicat 6.
S-au adunat astfel date ample asupra plantelor comune şi
medicinale, mai frecvent utilizate ca remedii naturale de către
ţăranul român şi la fel de frecvent întrebuinţate în practici majore,
farmece şi vrăji.
Numărul leacurilor vegetale, folosite în medicina populară
românească a fost mare. Din cele 876 de specii utile, aproape
toate au fost folosite sub o formă sau alta şi în medicina populară.
Atunci când apărea boala, vindecarea ei era o problemă
existenţială. Unde să se ducă cei mai năpăstuiţi de ea, atunci când
nu erau nici medici nici farmacii? Se duceau la femei meştere ale
căror cunoştinţe se bazau pe practici tradiţionale milenare,
transmise din generaţie în generaţie, nu învăţate din cărţi de
„doftorii” şi plante medicinale. În fiecare sat erau 2-3 bătrâne, la
care se apela atunci când starea bolnavului nu se ameliora în
urma leacurilor obişnuite. Acestea ştiau leacuri pentru toate bolile.
Unele cunoşteau zeci, altele sute de specii, cum a fost
Sânziana Simonesc din Clopotiva, Ioana Stoienoaie din Nereju,
etc.
În spijinul activităţii de valorificare a plantelor medicinale
indigene au stat într-o oarecare măsură diferitele studii publicate
sub formă de articole, broşuri - „cărţi de doftorii” – la sfârşitul
secolului trecut şi în primele decenii ale acestui secol.
În 1899, farmacistul d. Bartolomeu scria despre „Plantele
oficinale ce cresc în România” enumerând speciile care erau
dictate de Farmacopeea română. Patru ani mai târziu, el publică în
46
câteva numere consecutive ale „Revistei Farmaciei” articole cu
privire la „Plantele ce servesc ca substanţe curative populaţiunii
rurale din România”.
În 1901. D Bartolomeu şi Şt. Bartolomeu publicau:
„cunoaşterea plantelor cu aplicaţiuni la medicina populară. Plantele
ce pot folosi sătenilor pentru căutarea sănătăţii” – Bucureşti,
Institutul Grafic Eminescu; lucrarea în a cărei introducere p. III,
autorii notau: „plante ce pot folosi săteanului, cresc şi împodobesc
livezile şi câmpiile ţării noastre, strângându-le, uscându-le şi
conservându-le le-ar avea întotdeauna la îndemână pentru
trebuinţele sale, nemaifiind silit de multe ori pentru cazuri uşoare
de boală să alerge la cine ştie ce depărtări pentru a-ţi procura
puţină izmă, floare de tei, muşeţel etc. ca să facă ceaiul necesar
pentru femeia lui ce este bolnavă sau copiii lui ce tuşesc”.
Referitor la practicarea medicinei empirice, (prin utilizarea
de plante medicinale) de către „babe iscusite”, în aceiaşi lucrare,
autorii mai nou notau în prefaţă:„încă demult plantele au servit
săteanului ca mijloc de vindecare a bolilor, dar se cunoşteau şi
întrebuinţau numai de nişte babe iscusite, care le administrau atât
intern cât şi extern, însoţindu-le întotdeauna de nişte cuvinte
aproape neînţelese numite descântece”. Cu mijlocul acesta ele
atrăgeau mulţimea suferindă şi în schimbul numai a unui păhăruţ
de rachiu, le dădeau poveţe cum să culeagă cutare buruiană, cum
să o plămădească şi cum să o bea în cutare zi de lună nouă”.
Un pasionat cercetător al fitoterapiei româneşti de la
începutul secolului XX, a fost şi Stanciu Victor, cel care a publicat
la Arad în 1916, broşura „Plantele de leac”. Trebuie reţinut ceea ce
ne mărturiseşte autorul în introducere:„când a apărut primul articol
despre plantele de leac, am primit de la un doctor următoarea
47
ştire: Am cetit ce-ai scris despre plantele de leac. D-ta vrei să
vindeci cu buruieni bolile pe care de multe ori nici medicii nu le
cunosc; prin aceasta îndemni ţăranii noştri care abia acum s-au
obişnuit să recurgă la ajutor medical, să se sustragă de la
binefacerile ştiinţei medicale”. Oare aceasta să fi fost atitudinea
oamenilor de ştiinţă faţă de studiile etnoiatrice şi etnobotanice? Se
pare că nu …
Răspunsul pe care îl dă însuşi autorul mi se pare relevant în
ceea ce priveşte atitudinea omului de ştiinţă, vizavi de un domeniu
– terapia cu plante medicinale – care în decursul secolelor trecuse
cu brio „proba aspră a timpului”: „nu voiam şi nici acum nu vreau
să spun cum se „vindecă bolile cu buruieni” şi nici „să îndemn
ţăranii noştri să se sustragă de la binefacerile ştiinţei medicale”,
dar „importanţa plantelor de leac nu se poate nega; ele pot aduce
– dacă ar fi cultivate sau colectate raţional – bunăstarea ţinuturilor
în care astăzi zac nefolosite. O mare parte a medicamentelor sunt
extracte ale plantelor; medicamentele sunt scumpe; plantele
medicinale se plătesc bine, dar în punga sătenilor noştri nu intră
nici un ban de pe plantele de leac. Doresc deci să dau un îndemn
pentru cunoaşterea şi valorificarea plantelor medicinale şi pentru
îndrăgirea plantelor în general. Căci nu va putea trece nimeni
indiferent pe lângă buruienile care au puteri nebănuite şi care
pentru cei pricepuţi, prezintă o valoare ce aşteaptă să fie ridicată”.
Studiind literatura existentă şi în baza datelor culese în
judeţul Sibiu, dr. Stanciu Virgil îşi elaborează teza de doctorat în
noiembrie 1933 „Comparaţie între întrebuinţarea populară şi cea
oficinală a câtorva plante folosite în medicina populară
românească” sub îndrumarea prof. Valeriu L. Bologa, lucrare ce
cuprinde 41 de plante medicinale oficinale „pe care le foloseşte şi
48
ţăranul român în medicina casnică”. Autorul a stabilit că principiile
active din aceste plante confirmă virtuţile lor medicale (presupuse
de vindecătorii populari) iar „principalele indicaţii ştiinţifice sunt
identice sau foarte asemănătoare cu indicaţiile medicinii populare,
deci valoarea real terapeutică a acestor plante există”. Dintre
plantele medicinale studiate de dr. Stanciu Virgil menţionez: afinul,
arnica, busuiocul, brusturul, ceapa, coacăza, fraga, iarba lui Tatin,
izma bună, macul, murul, odoleanul, podbalul etc., toate acestea
fiind citate şi în „Istoria naturală medicală a poporului român” a lui
N. Leon, care a folosit-o de altfel drept punct de plecare al
studiului.
N. Leon în cunoscuta sa lucrare „Istoria naturală medicală a
poporului român” – publicată în Analele Academiei Române, seria
II, tomul XXV, Mem. Secţiunii Ştiinţifice Bucureşti, 1903, pag. 1-
160, are meritul de a desprinde din vastul domeniu al medicinei
populare, plantele medicinale. Lucrarea lui N. Leon reprezintă cel
dintâi studiu ştiinţific de ansamblu asupra medicinei populare din
ţara noastră (lucrare pe care am consolidat-o în original).
În cercetările sale, Leon a fost îndemnat şi de valoarea
etnografică a acestor date, dar mai ales de convingerea că
medicina populară, îndeosebi cea a plantelor medicinale, cuprinde
multe resurse încă nevalorificate.
În afară de aceasta N. Leon a urmărit combaterea
misticismului, a credinţelor în supranatural, care favorizau proasta
stare sanitară a ţărănimii. În „Amintirile” sale, el scrie: „La ce
servesc progresele medicinii şi ale igienei când babele şi vracii se
bucură la ţară de mai mare încredere decât medicii?”
Deşi nu era medic, Leon alcătuieşte un repertoriu de numiri
vulgare ale bolilor clasând în dreptul lor şi principalele tratamente
49
populare folosite în diferite regiuni; un „apendice farmacologic”
arată modul de preparare în popor a diferitelor forme
medicamentoase. Funcţionând mai mulţi ani ca inspector al
învăţământului particular Leon a călătorit prin toată ţara şi cu acest
prilej el a aflat din chiar gura poporului sau prin intermediul altor
persoane cea mai mare parte din datele semnalate în lucrarea sa,
care are astfel un caracter original. Se adaugă faptul că el a
verificat personal plantele şi animalele folosite ca leacuri
menţionând numai pe acelea de care s-a convins că sunt de uz
curent în popor.
Leon ajunge la concluzia că, deşi credinţele populare
despre virtuţile substanţelor medicamentoase, despre boli în
genere şi despre diagnosticul lor sunt bizare şi adesea
primejdioase trebuie totuşi reţinute o serie de plante medicinale cu
virtuţi certe; oamenii de ştiinţă sunt datori să cerceteze acest
domeniu, în care „suntem încredinţaţi că există încă multe plante
poporale, cu care dacă s-ar experimenta, ar ajunge şi ele să ocupe
un loc în terapia ştiinţifică”.
În studiul lui Nicolae Leon găsim primul inventar ştiinţific
alcătuit al leacurilor populare. Sunt descrise în ordinea alfabetică a
denumirilor populare din diferite părţi ale ţării, un număr de 273
plante; la fiecare se adaugă denumirea ştiinţifică şi detalii de
habitat şi de staţie, fiind totodată notat cu grijă modul de
administrare în regiunile de unde au fost culese. Parafrazându-l pe
Joszef Benko când a scris în Maygar Konyvhaz că „Românul
cunoasce prea bine plantele, întrecând pe alte naţiuni întru
folosirea lor spre binele său”. N. Leon arată că „printre
numeroasele plante cu întrebuinţări medicinale fantastice, sunt şi
50
multe ale căror virtuţi sunt necunoscute de terapeutică”. El
menţionează, astfel „câteva mai principale”:
- modificator al inimii: degetarul sau ţâţa-oii;
- diuretic: spicul şi mătasea de porumb, holera, pătrunjelul,
decoctul de cozi de cireşe, strugura ursului;
- antispasmotic: odoleanul;
- purgativ: cruşănul, trepădătoarea;
- emanagog: ruta, şofranul;
- vomitiv: pochivnicul;
- emolient: inul;
- febrifug: fierea pământului, ţintaura, pelinul, păpădia,
cicoarea;
- vulnerar. Pojarniţa, pătlagina;
- sudorific: socul, bozul, leuşteanul;
- vermigug: usturoiul, vetricea.
Plecând de la constatarea că: „poporul cunoaşte pe nume
atâtea plante medicinale, ştie unde să le găsească, când să le
recolteze şi cum să le întrebuinţeze” N. Leon, este încredinţat că
„aceste consideraţiuni sunt suficiente pentru a atrage atenţiunea
oamenilor de ştiinţă asupra medicinei noastre populare şi în
special asupra plantelor noastre medicinale”. În alcătuirea lucrării,
N. Leon a consultat o serie de tipărituri şi articole pe care aş dori
să le menţionez întrucât ele dau indicaţii precise cu privire la
studiile de etnoiatrie şi etnofitoterapie: de la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
- Bartolomeu D. „Plantele ce servesc ca substanţe
curative poporaţiunii rurale”. „Revista Sanitară Militară”, Bucureşti;
- Brândză Dr. D. „Limba botanică a poporului român”,
„Columna lui Traian”, anul 1882;
51
- Brândză Dr. D. Prodromul Florei române. Tipografia
Academiei Române, Bucureşti 1879-1883;
- Crăiniceanu C. „De ale medicinei poporale” - „Familia”,
anul XXIX, 1893;
- Crăsescu Victor, Contribuţiuni la studiul pediatriei
poporale, Teză pentru doctorat în medicină l chirurgie, Bucureşti,
1895;
- Ionescu Gion – Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor
omâne. Conferinţă ţinută la Ateneul din Bucureşti, Socec, 1892;
- Leon N. – Câteva observaţiuni asupra medicinei
poporului român „Convorbiri literare”, anul 1901;
- Marian S. Fl. – Botanica poporală română. „Albina
Carpaţilor”, Sibiu, an I, 1897;
- Panţu, Zacharia C. – Vocabular botanic, Bucureşti, 1902.
Mă voi referi în câteva cuvinte, la ultima dintre lucrările
citate, deoarece majoritatea specialiştilor sunt de acord în a
aprecia acest Vocabular botanic, drept una dintre cele mai
populare şi mai complete lucrări (cu referiri la plantele medicinale),
tipărită la începutul acestui secol (lucrarea am consultat-o în
original).
Botanistul Zacharia C. Panţu, conservator al Institutului
botanic din Bucureşti, a adus contribuţii valoroase în domeniul
fitoterapiei, cea mai importantă creaţie a sa fiind lucrarea
„Vocabular botanic cuprinzând numirile ştiinţifice şi populare ale
plantelor” apărută în 1902 şi apoi în forma consacrată „Plantele
cunoscute de poporul român. Vocabular botanic cuprinzând
numirile române, franceze, germane şi ştiinţifice” în 1906, fiind
retipărită în 1929.
52
Lucrarea reprezintă o interesantă sinteză de folclor
etnobotanic din ţara noastră, fiind alcătuită în baza unor studii
migăloase de ani de zile asupra florei din România. Faţă de prima
ediţie (1906) care cuprinde 3600 de denumiri populare de plante
(referindu-se la aproape 1600 de specii de plante din ţara noastră),
ediţia din 1929 adaugă 1050 de denumiri populare noi.
Făcând o trecere în revistă a lucrării în original (1902) am
găsit un număr de 26 de plante cărora le sunt menţionate virtuţile
terapeutice şi modul cum folosea poporul român aceste plante.
Dintre ele voi aminti câteva:
- coada-şoricelului: „infuziunea făcută cu inflorescenţa
acestei plante este întrebuinţată de poporul nostru pentru tuse,
pentru poftă de mâncare şi pentru curăţirea sângelui. În Banat se
vindecă cu această plantă alunele de pe faţa oamenilor” (pag. 1);
- praz: „pentru durere de urechi poporul coace praz şi
stoarce zeama în urechi” (pag. 2);
- nalbă-mare: „florile şi rădăcina sub formă de infuziune
sunt întrebuinţate pentru tuse şi durere de gât” (pag. 2);
- arnica: „poporul întrebuinţează această plantă pentru
vindecarea rănilor”;
- pelinul: „pelinul plămădit în rachiu se bea dimineaţa
pentru poftă de mâncare şi îndreptarea stomacului. Cu zeama de
pelin fiert se spală rănile etc.” (pag. 5);
- piperul lupului: „rădăcinile se fierb şi se bea contra tusei
şi a secărei puterilor trupeşti şi pentru rurei de stomac. Această
plantă tăiată mărunt se întrebuinţează în unele localităţi şi contra
scrofulelor” (pag. 5);
- crucea-voinicului: „după credinţa românului din Banat,
frunza acestei plante este bună să se lege cu ea la tăieturi şi
53
vătămături. Rădăcina, dar nu multă se fierbe în rachiu curat
împreună cu alte rădăcini de plante (tătăneasă, pătlagină, muşeţel,
cucuruz de brad, roşcove, zahăr) şi aşa fierte să se bea pentru
tuse grea dimineaţa, la amiezi şi seara câte un pahar. Cu această
buruiană poporul vindecă şi negii” (pag. 1);
- corn: „fructele numite coarne se fierb şi zeama se bea
pentru diaree” (pag. 12);
- gutui: „cu sâmburii de gutuie se face ceai care se bea
pentru tuse i răguşeală” (pag. 13);
- laptele cucului: „cu laptele ce iese când rupi această
plantă, vindecă poporul nostru negii şi pecinginea” (pag. 16);
- măselariţă: „această plantă foarte veninoasă este
întrebuinţată de popor pentru durere de măsele” (pag. 21);
- sunătoare:
- „floarea acestei plante, plămădită în rachiu este bună
pentru răni şi pentru diaree, iar pusă în untdelemn este bună
pentru arsuri şi alte răni” (pag. 21);
- ştevie: „cu sucul acestei plante vindecă poporul nostru
bubele” (pag. 41);
- urechelniţă: „cu sucul acestei plante vindecă poporul
nostru durerea de urechi” etc.
cartea lui Zacharia Panţu a primit aprecieri elogioase din
partea multor specialişti din ţară şi de peste hotare: Dimitrie
Grecescu, S. P. Radian, Aurel Scurtu, F. Pax şi chiar Titu
Maiorescu care a subliniat importanţa ei la alcătuirea Dicţionarului
Academiei Române.
Din punct de vedere al orientării terapeutice începutul
secolului al XX-lea a fost favorabil pe plan mondial acordării unei
atenţii deosebite plantelor medicinale şi aromatice, ca surse
54
valoroase de medicamente. În timpul primului război mondial una
din măsurile luate pentru completarea necesarului de
medicamente destinat populaţiei civile dar şi armatei a fost
utilizarea plantelor medicinale. Aşa se explică de ce doctorul T. I.
Teodoru, medicul primar al judeţului Fălciu acea să întocmească
un „Tablou de plante ce se pot întrebuinţa pentru lecuirea sau
alinarea boalelor” însumând 41 de plante medicinale, însoţit de
sfaturi menite să atragă atenţia asupra modului raţional de
culegere a acestora şi de pregătire a lor mai ales sub formă de
infuzii. Acest tablou a fost tipărit pe foi volante de mari proporţii (80
X 50 cm) şi în număr mare, destinate a fi afişate.
Din lectura textului acestui Tablou de plante constatăm că
unii termeni medicali sunt transpuşi în vorbirea populară, pe
înţelesul unui cerc cât mai larg de cititori şi viitori beneficiari. De
pildă, se vorbeşte despre „durerea de pântece”, „slăbirea
stomacului”, „lenevirea stomacului”, „pornirea udului”, „înţepeniri
ale încheieturilor”, „curăţirea sângelui”; iar pentru desemnarea
bolilor sunt folosiţi termeni populari:
- „trânji” pentru hemoroizi, „gălbinare” pentru icter,
„treapăd” pentru diaree, „aprindere la plămâni” pentru pneumonie,
„dropică” pentru ascită etc.
Totodată trebuie arătat că în Tablou abundă denumirile
populare ale plantelor medicinale, întâlnindu-se denumiri cu
caracter mai degrabă regional, precum pojarniţă în loc de
sunătoare sau popuşoi în loc de porumb. Dintre „plantele ce se pot
întrebuinţa pentru lecuirea sau alinarea bolilor” menţionez:
anasonul - „bun contra durerilor de pântece etc”; brusturul - „curăţă
sângele, porneşte udul şi face să asude omul”; cicoarea - „face
poftă de mâncare, linişteşte nervii, bună şi în gălbenare”; ciuboţica-
55
cucului - „bună contra ameţelii, durerilor de cap, mâini şi picioare,
greutăţi în piept”; podbal - „bun contra tusei”; tătăneasă - „bună
contra răcelilor la plămâni, a diareei şi a ieşirii afară cu sânge” etc.
Din cele arătate mai sus reiese că aceste foi volante, au
reprezentat o măsură eficace în acţiunea de combatere a
morbidităţii mult crescute în condiţiile marilor lipsuri de
medicamente din timpul războiului; Tabloul de plante fiind şi un
document istoric important la dosarul valorificării plantelor noastre
medicinale.
Referiri la practica fitoterapiei, vom întâlni tot mai frecvent în
anii care succed primul război mondial. În 1925, Aurel Borşianu
publică în revista „Comoara satelor”, un articol intitulat „Medicina
poporală”, care cuprinde „leacuri” indicate în tratamentul unor
afecţiuni frecvent întâlnite în practica medicală. Sunt menţionate o
serie de plante medicinale, majoritatea fiind folosite în amestecuri.
Astfel:
- pentru tuse: „se fierbe floarea de soc uscată cu cornişor
(roşcove) şi smochină. Zeama aceasta îndulcită cu zahăr se bea şi
tusea se potoleşte – Deda, Mureş”;
- pentru înţepătură: „se zdrobeşte sâmburi de bostan şi se
amestecă cu făină de grâu. Se face din acest amestec un aluat
care se pune pe rană. Se leagă apoi rana – Feneş, Covasna”.
Trebuie remarcat faptul că autorul a notat după fiecare din
aceste „leacuri”, locul de unde a fost cules.
În 1935, Vasile Voiculescu publică „un dicţionar de leacuri”,
după cum mărturiseşte încă din „Cuvântul de lămurire”, intitulat
„Toate leacurile la îndemână”. Cartea „ne deprinde cu mânuirea
buruienilor şi florilor de leac, cum şi când trebuiesc folosite, după
felul bolilor şi vârsta bolnavului”.
56
Autorul subliniază importanţa folosirii plantelor în terapie,
mărturisind că: „aceste buruieni de leac apucate din moşi, ne vin
ca o zestre a trecutului, care nu e bine să fie lepădată, înainte de a
fi înlocuită cu ceva mai bun”. El este conştient de proprietăţile
terapeutice ale plantelor medicinale „multe medicamente din
farmacie sunt scoase din plante”), dar şi de importanţa economică
pe care o pot prezenta ele: dacă sătenii ar deprinde să le cultive
ori să le strângă din sălbăticiunile codrilor şi ale câmpului, ei ar
putea face un negoţ frumos, vânzându-le farmaciştilor. Ţara ar
scăpa de un bir pe care-l dăm acum străinătăţii de unde aducem
până şi florile de tei cu care alinăm tusea”.
George Bujoreanu, publică în 1936 „Boli, leacuri şi plante
de leac cunoscute de ţărănimea română” în care dă o listă a
denumirilor de plante româneşti, controlate şi identificate cu
nomenclatura ştiinţifică, arătând şi bolile în care ele pot fi folosite.
Sesizând adevărata valoare a cunoştinţelor etnoiatrice, prof.
V. L. Bologa propune „depistarea şi verificarea ştiinţifică a
elementului real terapeutic în bozgoanele şi leacurile populare,
mult mai bogat decât s-ar crede”.
57
III. PRELUAREA TRADIŢIILOR ÎN VALORIFICAREA
SUPERIOARĂ A PLANTELOR MEDICINALE
ÎN ULTIMELE DECENII
Timp de milenii plantele au jucat un rol preponderent printre
sursele de lecuire. A fost perioada empirică a terapeuticii bazată
pe spiritul de observaţie al omului. Cunoştinţele acumulate s-au
transmis de la o generaţie la alta prin viu grai, apoi şi prin scris,
cărturarii din antichitate şi din evul mediu au adunat aceste
observaţii, completându-le şi comparându-le cu cele provenite de
pe alte meleaguri.
În felul acesta primele cărţi de bunuri de leac sunt
adevărate enciclopedii etnobotanice care reflectă şi cunoştinţele
medicale ale epocii mai ales atunci când autorul a fost medic.
Perioada publicării acestor cărţi coincide la noi cu înfiinţarea
farmaciilor.
Utilizarea empirică a plantelor medicinale a fost urmată ca
şi în alte domenii ale ştiinţelor naturii de etapa experimentală.
Cunoaşterea compoziţiei chimice şi a acţiunilor substanţelor izolate
din plante asupra organismului animalelor de laborator au
transformat caracterul organismului animalelor de laborator într-o
ştiinţă experimentală.
Făcând abstracţie de produsele animaliere, la obârşia
cunoştinţelor farmacognostice, aşezate pe produse de origine
vegetală, numite iniţial „droguri vegetale” 8noţiunea care are azi
diferite alte înţelesuri), stă bineînţeles botanica.
58
Iluştrilor botanişti români D. Brândză, N. Leon, D. Grecescu,
A. Fătu, Z. Panţu, I. Grinţescu, Al. Borza, I. Prodan, Al Buia, R. Zitti
le revin merite nu numai în cercetarea covorului vegetal şi a
structurii plantelor, ci în dezvoltarea cunoştinţelor despre plantele
medicinale. La elucidarea compoziţiei chimice a plantelor au adus
contribuţii deschizătoare de drumuri I. Vintilescu, N. Deleanu, Th.
Solacolu, C.N. Ionescu, Al. Ionescu-Matiu, Elemer Kopp. Toate
aceste cercetări demonstrează că studiul plantelor medicinale se
bazează în aceiaşi măsură pe noţiuni biologice, fitochimice,
farmacologice şi terapeutice.
Trebuie însă subliniat că până la începutul secolului al XX-
lea, plantele medicinale atât la noi cât şi la alte popoare au fost
mai mult folosite pe bază de tradiţie. Odată cu punerea la punct şi
continua perfecţionare a tehnicilor de studiat compoziţia chimică a
plantelor s-a putut stabili că speciile medicale îşi datorează
activitatea terapeutică unor substanţe biosintetizate de ele
denumite principii active sau unor complecşi de principii active cu
proprietăţi sinergice, luând naştere astfel o nouă ramură a ştiinţelor
medicale – fitoterapia, care după cum sublinia academicianul
Moga „alături de fizioterapie, electroterapie, dietetică etc., se
alătură ansamblului de posibilităţi de care dispune în prezent
terapeutica modernă”.
Perfecţionarea continuă a arsenalului de investigaţie
ştiinţifică dă posibilitatea ca studiul plantelor, unele folosite în
medicina empirică, altele nu, să se facă în ultimele decenii pe
scară tot mai largă şi de multe ori să conducă la rezultate nebănuit
de importante, cum s-a întâmplat în ultimele decenii cu Ranwlifia
serpentina, din care s-a izolat rezerpina sau în cazul lui
Cathavanthus vosens (Vinca rosea) ai cărei alcaloizi – vinca,
59
leucoblastina şi leucocristina – se folosesc în tratamentul
leucemiilor şi al bolilor lui Hodgkin.
Aceste cercetări au dat posibilitatea ca terapeutica să
folosească cu succes specii vegetale – fie ca atare, fie principiile
lor active – în combaterea şi prevenirea unei game largi de
maladii.
De asemenea nu trebuie trecut cu vederea că în prezent
unele saponoide şi glicoalcaloizi izolaţi din diverse specii de plante
formează materia primă cea mai convenabilă pentru semisinteza
unor hormoni sexuali şi a unor corticosteroizi.
Privite în ansamblul lor, aceste cercetări efectuate în
ultimele 4 decenii ne explică de ce terapeutica modernă pe lângă
speciile de plante medicinale utilizate timp îndelungat, recurge la
folosirea de noi specii de plante, asistând astfel la o lărgire a
câmpului de aplicatibilitate a fitoterapiei.
În ultimele decenii, depăşind etapa empirică, bazându-ne în
continuare pe cercetări experimentale, progresul fitoterapiei este
condiţionat mai mult ca oricând, pe observaţiile şi evaluările clinice.
Vechiul remediu vegetal sau noua materie primă vegetală va
permite realizarea unui medicament nou, numai în cazul în care
acesta va corespunde cerinţelor terapeutice contemporane.
Remediul sau materia primă nu sunt medicamente.
Medicamentul trebuie să facă faţă unor cercetări din ce în ce mai
pretenţioase; iar dacă nu îndeplineşte condiţiile impuse unui agent
terapeutic de valoare suficient de certă, produsul vegetal poate fi
considerat ca factor dietetic sau ca remediu adjuvant, dat
nicidecum nu va îmbogăţi arsenalul de medicamente.
Cele tri etape istorice schiţate presupun existenţa uneo
materii prime vegetale de interes terapeutic. La noi aceasta
60
provine parţial din flora spontană, parţial din culturi. Pentru flora
spontană pe lângă existenţa monumentalei opere Flora, apărută în
mai multe volume, ne putem mândrii că suntem una din puţinele
ţări din lume în care s-a urmărit şi consemnat răspândirea
principalelor specii de plante medicinale pe tot cuprinsul patriei,
estimându-se totodată cantităţile ce pot fi colectate anual în
diferitele zone.
Această acţiune de cartare (cartografiere) a fost iniţiată şi
coordonată de către Institutul pentru controlul de stat al
medicamentelor şi cercetări farmaceutice. Privind cultura plantelor
medicinale avem de asemenea o prioritate mondială: prima
staţiune de cercetare a plantelor medicinale din lume a fost
înfiinţată de Bla Pter în anul 1904 la Cluj.
La majoritatea speciilor de cultură se cunosc măsuri
agrotehnice, un rol hotărâtor revenind în această privinţă Staţiunii
de cercetare pentru plantele medicinale şi aromatice de la
Fundulea care editează şi revista Herba Romanica.
Materia primă, atât cea din flora spontană cât şi cea
provenită din culturi este asigurată de către trustul Plafar care
întreprinde şi cercetări în vederea realizării de noi ceaiuri
medicinale, de noi produse fitoterapeutice.
Tehnologiile industriale necesare obţinerii de medicamente
vegetale sunt elaborate mai ales la Institutul de cercetări chimico-
farmaceutice din cadrul Institutului central de chimie, iar
tehnologiile sunt aplicate de Întreprinderea de Medicamente
Bucureşti, Întreprinderea Biofarm, Întreprinderea de Antibiotice
Iaşi, Întreprinderea de Medicamente Terapia din Cluj-Napoca,
precum şi de către unităţi de microproducţie.
61
Cercetările ştiinţifice necesare valorificării plantelor
medicinale reprezintă domenii prioritare în cadrul facultăţilor de
medicină generală şi farmacie din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi
Târgu-Mureş, dar şi la facultăţile cu profil biologic, agronomic, silvic
sau chimic.
Există în prezent un potenţial de cercetare şi de valorificare
a plantelor medicinale care ne îndreptăţeşte să considerăm că
ponderea medicamentului fitoterapeutic va creşte în continuare.
Datele empirice folosite de popor şi păstrate de-a lungul
generaţiilor sunt extrem de valoroase deoarece reprezintă un izvor
bogat pentru cercetările medicale şi farmaceutice contemporane.
În cadrul medicinii populare un loc important îl ocupă cunoştinţele
etnobotanice. De multe ori medicina ştiinţifică a apelat la medicina
populară preluând de la aceasta pentru a le aprofunda datele care
s-au dovedit cele mai valoroase. Astfel putem afla cum poporul a
descoperit virtuţile medicale ale multor plante, ca de exemplu, din
importantul dicţionar etnobotanic alcătuit sub conducerea lui
Alexandru Borza (unele plante având chiar numele bolilor pe care
le vindecă) sau din frumoasa scriere de popularizare a doctorului şi
poetului V. Voiculescu „Toate leacurile la îndemână”. Cercetările
etnobotanice, cercetările în cadrul medicinei populare pot fi
considerate drept părţi integrante între etnografia şi fitoterapia
modernă.
Locul plantelor medicinale folosite în medicina populară
comparativ cu locul lor în terapia modernă poate fi diferit.
După acest criteriu ele se grupează astfel:
- plantele care sunt folosite cu acelaşi scop, atât în
medicina populară cât şi în terapia modernă. În această grupă sunt
incluse plantele folosite din impuri vechi care şi—au păstrat
62
importanţa datorită eficacităţii lor 8muşeţelul, coada şoricelului,
sunătoarea, tătăneasa, coada-calului);
- plantele folosite de veacuri şi păstrate în medicina
populară, dar care în terapia modernă nu sunt întrebuinţate
(şopârliţă albă, bobornic);
- plantele care sunt folosite atât în medicina populară cât
şi în medicina modernă, dar cu indicaţii diferite (de exemplu
scoarţa de castan sălbatic care se întrebuinţează sub formă de băi
reumatice, iar în industria de medicamente din seminţele acestei
specii se obţin mai multe medicamente valoroase);
- plante folosite în medicina cultă, care sunt înrudite cu
mai multe specii tradiţionale pentru medicina populară (de exemplu
iarba mare şi unele specii de nula);
- plante întrebuinţate în medicina populară la care încă nu
este cunoscută nici compoziţia chimică şi nici acţiunea
farmacodinamică; reprezintă obiective pentru cercetări viitoare.
Verificarea acţiunii terapeutice a plantelor medicinale
folosite empiric în medicina populară este o sarcină permanentă
atât pentru cercetările farmacologice cât şi pentru industria de
medicamente. Verificarea ştiinţifică a substratului terapeutic real al
remediilor populare din ţara noastră constituie una din preocupările
principale ale cercetărilor experimentale medicale şi farmaceutice.
Cercetarea farmaceutică trebuie să ţină cont de necesitatea
şi posibilităţile medicamentelor de origine vegetală.
În acest scop au fost intensificate atât studiul datelor din
folclorul medical, cât şi cercetările fitochimice şi farmacodinamice
privind plantele medicinale.
63
Culegerea datelor empirice referitoare la folosirea plantelor
medicinale în terapie constituie o sursă de informaţii şi sugestii în
obţinerea medicamentelor de origine vegetală.
În acest scop colectivele de cercetare din toate centrele
universitare din ţară se străduiesc să studieze cât mai aprofundat
datele furnizate de medicina populară, verificând experimental în
condiţii de laborator, acţiunea farmacodinamică a unor remedii
vegetale, contribuind astfel la o mai bună cunoaştere a plantelor
medicinale sub toate aspectele.
În aceste cercetări prelucrarea ştiinţifică a datelor se face în
patru etape:
1. Culegerea datelor empirice din folclorul medical
O astfel de activitate se întreprinde şi în prezent cu
deosebită atenţie de mai multe colective de cercetători, aproape
pe tot teritoriul ţării. Aşa de exemplu s-au strâns date din Valea
Trotuşului (G. Racz, G. Hollo), din Valea Arieşului (G. Racz), din
alea Târnavei (A. Kacsc, C. Csedo), din judeţele Harghita şi
Covasna (G. Racz, C. Csedo), din judeţul Gorj (Lia Sommer), din
jurul oraşului Fălticeni (Maria Retezeanu), din jurul oraşului Huşi
(Şt. G. şi Ecaterina Ciulei), din judeţul Maramureş (Al. G. Petca),
din Valea Sebeşului (Gh. Pavelescu), din jurul comunei Pojorâta
(G. Iliaş, G. Racz), din judeţul Brăila (P. Serafimov) etc.
Trebuie amintită aici şi elaborarea „Dicţionarului
etnobotanic” de Alexandru Borza şi a „Enciclopediei de
etnobotanică românească” de Valer Butură.
64
2. Clasificarea datelor din medicina populară
Înaintea efectuării experienţelor fitochimice şi
farmacodinamice, este necesară sistematizarea datelor empirice
după modul lor de întrebuinţare, după presupusa acţiune
farmacodinamică, precum şi prelucrarea datelor din tratate vechi,
din documente istorice. Cercetările arhivistice din ultimele decenii
au dus la contribuţii noi, de mare importanţă cu privire la folosirea
plantelor medicinale de către popor şi de către medicii şi farmaciştii
de odinioară. Contribuţiile cele mai valoroase în acest domeniu au
fost aduse de profesorul V. L. Bologa, promotorul valorificării
ştiinţifice a medicinei populare; profesorul I. Spielman ce a elaborat
lucrări consacrate culegerii de informaţii etnoiatrice şi aprecierii
valorii terapeutice a remediilor populare; iar în prezent lucrările
profesorului G. Racz privind valoarea terapeutică a unor remedii
vegetale folosite în medicina românească sunt de mare valoare.
3. Experienţele farmacologice şi farmacodinamice
Ele constituie etapa superioară a cercetărilor privind
plantele medicinale. Verificarea ştiinţifică a substratului terapeutic
real al remediilor populare din ţară constituie una din preocupările
principale ale cercetărilor medicale şi farmaceutice.
Rezultatele la care s-a ajuns în acest domeniu au permis
punerea în evidenţă a acţiunii farmacodinamice a plantelor
medicinale întrebuinţate de popor. Sunt cunoscute o serie de
metode farmacodinamice cu care se poate urmări presupusa
acţiune antimicrobiană, antimicotică, antihelmintică a plantelor
65
medicinale, precum şi acţiunea hipotensivă şi sedativă, diuretică şi
saluretică, colagenă şi coleretică sau antiinflamatoare,
antiulceroasă, respectiv metode cu care se poate urmări
prevenirea litogenezei renale.
În ultimele decenii au apărut o serie de lucrări ştiinţifice care
confirmă acţiunea terapeutică a plantelor medicinale folosite la noi
în medicina populară.
4. Obţinerea de noi medicamente de origine vegetală
La acest obiectiv s-a ajuns cu ajutorul cercetărilor moderne,
dar bazate pe datele empirice din medicina populară. În
terapeutica contemporană sunt introduse tot mai frecvent
medicamente valoroase de origine vegetală.
În cele ce urmează vom prezenta câteva exemple privind
rezultatele cercetărilor farmacodinamice cu ajutorul cărora s-a
putut confirma eficacitatea plantelor utilizate în medicina populară.
Plante medicinale cu acţiune antimicrobiană
Pentru tratamentul diferitelor afecţiuni gastrointestinale, ca
diareea şi dizenteria, în medicina populară se foloseşte o gamă
largă de produse vegetale. Între acestea sunt unele cărora s-a
reuşit a le dovedi acţiunea antibiotică faţă de germenii patogeni
care sunt cauza acestor boli.
În urmă cu trei decenii a fost confirmată acţiunea antibiotică
a extractelor obţinute din fructele măcrişului de câmp faţă de
microorganismele patogene, fără să influenţeze microflora normală
a intestinului (L. Adam – 1957).
66
În multe localităţi din jurul oraşului Mediaş părţile aeriene
ale plantei numită de localnici iarba şarpelui sunt utilizate în
tratamentul diferitelor afecţiuni gastrointestinale însoţite de diaree.
Presupusa acţiune antibacteriană a fost studiată şi verificată pe 17
specii de bacterii şi 3 specii de micete. Un efect inhibitor total s-a
observat faţă de enterobacterii, ceea ce explică întrebuinţarea
acestei specii în medicina populară (Maria Peter, G. Racz, M.
Peter – 1968). Luând în considerare cercetările fitochimice care
confirmă prezenţa alcaloizilor în părţile aeriene ale acestei specii,
întrebuinţarea ei trebuie făcută cu atenţie.
Presupusa acţiune antimicrobiană a extractelor obţinute din
diferite specii de Centaurea utilizate în medicina populară în
tratamentul diareelor a fost confirmată experimental (Marioara
Manea – 1968). Cercetările de laborator s-au făcut pe un număr de
15 germeni patogeni, utilizându-se pentru prima oară un amestec
de reprezentanţii genului Centaurea. S-a observat un efect
inhibitorasupra enterobacteriilor. În continuare s-a cercetat această
acţiune utilizându-se 16 specii de Centaurea bine definite
taxonomic, asupra germenilor care au manifestat cea mai mare
sensibilitate. S-a putut conchide că extractele obţinute din părţile
aeriene ale plantelor aparţinând genului Centaurea (albăstrele)
prezintă deosebiri semnificative în funcţie de specie, atât ca
spectru bacterian cât şi ca intensitate.
Gălbăşoara sau dreţea este de mult întrebuinţată în
medicina populară din ţara noastră lucru semnalat şi de B. Pater.
Acţiunea antibiotică a părţilor aeriene ale acestei specii
(Lysimachia nummularis) a fost confirmată experimental (G. Racz,
I. Fiizi, L. Domokos – 1965). În cazul extractelor obţinute din
această specie s-a înregistrat un spectru larg antibiotic, inhibând
67
dezvoltarea a 13 microorganisme din totalul de 17 studiate. O
inhibiţie totală a fost semnalată faţă de germenii patogeni de tip
stafilococ şi streptococ. Rezultatele acestor experienţe de
laborator sunt valorificate de Întreprinderea Cosmetică „Farmec”
din Cluj-Napoca, prin obţinerea diferitelor preparate cosmetice
purtând numele de „Magnolia”.
Afecţiunile pulmonare de natură tuberculoasă cunosc de
asemenea o bogată medicaţie empirică de origine vegetală. Astfel,
părţile aeriene ale turiţei mare, de mult întrebuinţată de popor în
tratamentul afecţiunilor pulmonare, în experienţele de laborator şi-
au confirmat acţiunea asupra microbacteriilor (Maria U. Peter, G.
Racz, M. Peter – 1964). Rezultatul a fost remarcabil şi în cazul
tulpinilor de microbacterii rezistente faţă de streptomicină şi PAS.
Poala albă (leucoreea), afecţiune ginecologică frecventă,
cunoaşte şi ea o variată medicaţie empirică de origine vegetală.
Pornindu-se de la constatarea că în majoritatea cazurilor
leucoreea este rezultatul infecţiei cu protozoarul flagelat
Trichomonas vaginalis, a fost urmărită presupusa acţiune
trichomonacidă a 35 de produse vegetale, folosite în diferite părţi
ale ţării, îndeosebi în Moldova şi în Munţii Apuseni. Din totalul
produselor experimentale, marea majoritate – 20 din 35 – s-au
dovedit a fi ineficiente. La altele s-a putut observa o imobilizare
parţială a protozoarului, iar la 5 produse s-a observat o acţiune
deosebit de puternică.
Dintre acestea, florile arbustului cunoscut sub denumirea de
iasomie exercită acţiunea cea mai puternică şi rapidă, chiar şi în
comparaţie cu medicamentele sintetice folosite în acest scop (G.
Racz, B. Fazekaş – 1963). Sub acţiunea extractelor apoase ale
florilor de iasomie protozoarul este complet distrus prin liza totală,
68
spre deosebire de substanţele de referinţă utilizate, care
acţionează prin imobilizarea şi fixarea agentului patogen. Aplicarea
în practica ginecologică a preparatului obţinut din iasomie a dat
rezultate clinice pe deplin mulţumitoare.
În medicina populară găsim multe date referitoare la
tratamentul helmintiazelor. În acest scop se folosesc o serie de
remedii vegetale. În sudul Banatului (în jurul oraşului Orşova şi
Moldova Nouă) inflorescenţele unei specii numită Achillea
crithminfolia sunt întrebuinţate pentru tratarea copiilor infestaţi cu
limbrici. Această plantă este un element floristic caracteristic văii
Dunării. Ea este foarte asemănătoare cu coada şoricelului
(Achillea millefolium) specie comună pretutindeni în flora noastră
spontană. Localnicii deosebesc cu uşurinţă cele două plante
bazându-se mai ales pe gustul dulce al inflorescenţei primei specii,
gust care lipseşte la cea din urmă. Acţiunea extractelor de Achillea
crithmifolia asupra nematozilor de tip Cxyuris şi Ascaris a fost
confirmată în comparaţie cu hexilrezorcină, medicamentul folosit în
tratamentul helmintiazelor (E. Racz, Kotbila, B. Fazekaş -–1964).
Spre deosebire de majoritatea medicamentelor utilizate în
tratamentul helmintiazelor, extractele din specia amintită nu sunt
toxice.
În continuare a fost verificată presupusa acţiune
antihelmintică a 14 extracte obţinute din diferite specii cunoscute în
medicina populară drept eficiente în acest domeniu. S-a apelat la
metoda electroascaridiagrafică, cu ajutorul căreia s-a putut
demonstra că numai 4 extracte au avut o acţiune pronunţat
vermicidă (de exemplu frunzele de corn) iar la 7 extracte s-a
observat o acţiune vermifugă (exemplu fructele de coriandru şi
anason).
69
Plante medicinale cu acţiune diuretică
Diureticele sunt larg întrebuinţate în medicina populară din
ţara noastră în diferite boli renale, în unele afecţiuni cardiace,
precum şi în stările febrile însoţite de oligurie. Într-un studiu detaliat
(G. Racz, C. Lazar-Szini – 1964) au fost trecute în revistă
remediile populare utilizate ca diuretice, făcându-se unele
consideraţii asupra valorii lor terapeutice. Au fost identificate 80 de
specii de plante, semnalate de diferiţi autori, ca fiind folosite în
mod empiric pentru presupusele lor însuşiri de stimulare a secreţiei
nazale. O serie de remedii din medicina empirică sunt menţionate
şi în documentele din secolele XVII şi XVIII sau sunt cunoscute şi
la alte popoare. Este de remarcat însă că în medicina populară
românească se folosesc şi unele plante nesemnalate în terapia
empirică din alte ţări, iar unele plante medicinale au întrebuinţări şi
în terapia modernă contemporană.
Astfel, de exemplu rizomul de pir, frunzele de strugurii
ursului, părţile aeriene de coada calului, fructele de ienupăr intră în
compoziţia unor ceaiuri medicinale diuretice furnizate de trustul
„Plafar” sau în compoziţia unor medicamente.
Unele produse vegetale folosite în medicina populară
exercită un efect diuretic acţionând direct asupra secreţiei renale
8fructele de ienupăr, rădăcina de osul iepurelui) sau prezintă o
acţiune spasmolitică (fructele de umbelifere),eficienţă în litiaza
renală.
Frunzele de strugurii ursului nu prezintă acţiune diuretică,
dar exercită un efect antiseptic la nivelul căilor urinare, ceea ce
este foarte bine venit în afecţiunile renale. Principiile active din
70
majoritatea leacurilor populare aparţin grupului uleiurilor volatile, a
saponozidelor şi a flavonozidelor. Trebuie remarcat că între
diureticele populare de origine vegetală nu au fost găsite produse
cu acţiune puternic activă (toxică).
În vederea valorificării acţiunii diuretice a unor remedii
folosite în medicina populară, mulţi cercetători au urmărit şi au
verificat acţiunea diuretică a plantelor limba-mielului şi grâul
potârnichii prin experienţe pe animale (Ghe. Niculescu şi colab. –
1956).
A fost studiată acţiunea diuretică şi saluretică a părţilor
aeriene de zămoşiţă, care sunt folosite numai în unele sate din
judeţul Mureş în tratamentul bolilor de rinichi (Ghe. Teszt, G. Racz
– 1962). În literatura de specialitate nu era menţionată această
utilizare. Prin experienţe pe animale a fost confirmată acţiunea
diuretică şi saluretică a acestei specii şi a fost propusă drept
component al unui nou ceai diuretic (nr. 3), alături de alte produse
vegetale.
Seminţele de pepene verde, cozile de cireşe, mătasea de
porumb sunt de asemenea produse din cele mai larg răspândite în
medicina empirică. La toate aceste trei produse s-a observat
favorizarea excreţiei ionilor de sodiu şi de clor.
Rezultatele obţinute demonstrează posibilitatea utilizării
acestor produse în scopuri terapeutice (Gh. Teszt, G. Racz –
1964) motiv pentru care au fost prevăzute şi în Farmacopeea
Română. În continuare a fost verificată experimental acţiunea
diuretică şi saluretică a mai multor remedii vegetale folosite în
medicina populară (E. Racz, Kotbila, M. Forika, G. Racz – 1965).
Astfel s-a confirmat eficacitatea scoarţei, rădăcinii de alun, a
frunzelor de leuştean, a părţilor aeriene de cinci-degete, a rădăcinii
71
bozului, a rădăcinii de iarba fiarelor, a fructelor de iarbă de ghimpe
(holeră), a frunzelor şi mugurilor de mesteacăn etc. unele plante
menţionate intră în compoziţia „ceaiului diuretic” nr. 2, respectiv
ceaiul antireumatic. Prin experienţe pe animale s-a putut arăta că
indicele diuretic al extractelor apoase obţinute din aceste plante
depăşesc în unele cazuri valorile înregistrate la substanţa de
referinţă (teofilina) şi excreţia de sodiu este mult mărită faţă de
excreţia de potasiu.
Extractele apoase, ceaiurile acestor produse vegetale sunt
indicate şi în litiaza renală. În cazul produselor obţinute „in vitro” s-
a putut confirma eficacitatea lor în litiază (Ghe. Teszt, E. Racz,
Kotbilla, M. Forika, B. Palffy – 1966). S-a studiat de asemenea
efectul sevei de primăvară a mesteacănului asupra calculilor
urinari „in vitro” şi asupra calculozei renale experimentale „in vivo”.
S-a observat un efect dizolvant parţial sau total asupra unora
dintre calculii folosiţi în experienţă (fosfaţi şi carbonaţi); calculii
oxalici şi urici nu s-au dezintegrat.
A fost confirmată acţiunea diuretică şi saluretică a părţilor
aeriene de păpădie (A. Solomon, E. Racz-Kotbilla – 1973). Indicele
diuretic şi saluretic al extractelor apoase din această specie fiind
foarte bun.
S-a urmărit acţiunea diuretică şi saluretică precum şi
acţiunea de prevenire a formării calculilor urinari în cazul rădăcinii
de osul iepurelui, cunoscută şi utilizată în calitate de diuretic. S-a
stabilit influenţa modului de preparare a extractelor apoase
obţinute din această plantă şi s-a observat că efectul cel mai
pronunţat este înregistrat în cazul percolatului apos, obţinându-se
cel al Furosemidului, utilizat ca substanţă de referinţă. În ceea ce
priveşte prevenirea formării calculilor în vezica urinată a
72
şobolanilor, acţiunea a fost cuprinsă între valorile cele mai bune
observate în cazul sucului de rinichi, al medicamentului Rowatinex
şi cele găsite în cazul folosirii sevei de mesteacăn (E. Racz-
Kotbila, E. Gnczi – 1976).
În vederea realizării acestei sarcini au fost create institute
de cercetare, cu secţii de profil, instituţii şi întreprinderi de studiu
complexe pentru valorificarea superioară a plantelor medicinale.
Ca urmare s-au obţinut rezultate remarcabile atât în studiul
complex al acestui sector de bogăţii naturale, cât şi în valorificarea
lui. Dintre acestea în concluzie se pot aminti:
- identificarea plantelor spontane înzestrate cu virtuţi
terapeutice şi precizarea conţinutului lor în principii active în funcţie
de mediul biologic în care cresc;
- s-a stabilit că în flora spontană a ţării noastre există
numeroase specii care au putut înlocui numeroase produse
vegetale de import;
- printr-o acţiune energică de redresare a valorificării
plantelor noastre medicinale s-a realizat pe suprafeţe întinse, de
către PLAFAR, cultivarea extensivă şi sistematizată a numeroase
specii;
- s-a creat şi dezvoltat o industrie naţională
chimiofarmaceutică în care se prelucrează o gamă largă de
produse vegetale în vederea preparării de tincturi, extracte şi
medicamente tipizate;
- pentru prima dată în ţara noastră în această perioadă s-
au izolat în stare pură la scară industrială, numeroase principii
active care altădată se importau, iar în prezent se abordează cu
succes studii de semisinteză având ca moleculă-suport unele din
aceste principii active.
73
Promovarea medicamentului vegetal depinde de gradul de
instrucţie şi educaţie în acest domeniu al celor care sunt chemaţi
să-l prepare şi să-l prescrie, cât şi ale celor care trebuie să-l
folosească.
Încă din primele clase elevii participă la recoltarea plantelor
medicinale şi primesc primele noţiuni despre fitoterapie:
disciplinele biologice din programa învăţământului liceal au
prevăzute capitole speciale de botanică, de recoltare, condiţionare
şi chiar folosire a plantelor medicinale. Pregătirea specialiştilor cu
studii superioare se face în cele patru facultăţi de farmacie din
ţară, dar cursuri speciale de fitoterapie, chiar facultative, nu sunt
încă prevăzute la facultăţile de Medicină Generală.
Faţă de interesul crescând arătat din partea specialiştilor,
dar şi a publicului larg, dispunem de tratate şi monografii
medicinale, dar sunt insuficiente cele de fitoterapie propriu-zisă, în
care plantele medicinale să fie prezentate pe grupe de afecţiuni
care pot beneficia de aportul plantelor medicinale şi a preparatelor
obţinute din acestea.
Din monografiile mai importante în acest domeniu apărute
în ultimele decenii, menţionăm:
Plante medicinale şi aromatice – Colciu Evdochia şi G. Racz,
Editura Academiei, 1962;
Plante medicinale şi aromatice – Laza A. şi Racz G., Editura
Ceres, 1975;
Farmacia naturii – Crăciun F., Bojor, O., Alexandru M., Editura
Ceres, 1976, 1977 vol. I şi II;
Plante medicinale în apărarea sănătăţii – Constantinescu C.,
Recoop, Bucureşti, 1976;
Din reţetarele farmaciei verzi – F. Silva, Editura Ceres, 1975;
74
Plante medicinale – Constantinescu, D., Haţieganu E., Editura
Medicală, 1978;
Enciclopedie de Etnobotanică românească – Valer Butură,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979;
Resurse medicinale în flora României – H. Popescu, Editura
Dacia, 1984;
Terapia naturistă – P. Chirilă, Maria Chirilă, Editura Sport-
Turism, 1985;
Plantele medicinale în prezent – G. Racz şi colab., Editura
Korunk, Cluj-Napoca, 1985, ed. II;
Plantele medicinale în terapeutică – Mocanu Şt., Răducanu D.,
Editura Militară, 1983;
precum şi revistele de profil care publică rezultatele cercetărilor în
domeniul plantelor medicinale de la noi din ţară (Farmacia, Clujul
Medical, Revista Medicală, Viaţa Medicală, Naturae Botanicae,
Herba Romanica şi altele).
75
IV. CERCETĂRI ACTUALE ÎN DOMENIUL FITOTERAPIEI
PERSPECTIVE ALE FITOTERAPIEI
Timp de mai bine de un veac şi anume de la mijlocul
secolului trecut şi până prin deceniul al VII-lea al secolului nostru
s-a creat impresia destul de răspândită că plantele medicinale sunt
nişte „fosile terapeutice”, dintre care unele au persista până în
zilele noastre, dar şi aceste reminiscenţe vor fi treptat înlocuite de
noile produse de sinteză. Realitatea nu a confirmat însă această
previziune, pe de o parte fiindcă la o serie întreagă de
medicamente de origine vegetală nu s-a putut renunţa, pe de altă
parte fiindcă se introduc în terapeutică noi şi noi medicamente
realizate din plante nefolosite până acum. Fitoterapiei –
tratamentului cu produse farmaceutice de origine vegetală – îi
revine azi un rol bine definit în ansamblul terapeuticii
medicamentoase.
Alături de fitoterapie sau mai exact în cadrul acesteia s-a
conturat aromaterapia, termen folosit din anul 1928 pentru
tratamentul cu plante aromatice şi respectiv cu uleiuri volatile sau
cu substanţe din compoziţia lor. Termenul de fitoterapie este
echivoc. El este folosit şi pentru desemnarea utilizării produselor
fitofarmaceutice în protecţia plantelor. Dar confuziile sunt rare în
acest sens.
Mult mai dificilă este desemnarea noţiunii de medicament
fitoterapeutic. Logic ar părea ca acesta să se refere la
medicamentele obţinute din plante. Dar situaţia este mult mai
complicată deoarece:
76
1. Unele substanţe izolate iniţial din plante se obţin azi pe
scară industrială prin sinteză totală (efedrina, papaverina,
lobelina);
2. Unele substanţe vegetale se transformă prin
semisinteză, realizându-se în felul acesta fie compuşi existenţi ca
atare în plante (codeina, ergometrina, vincristina) fie compuşi care
nu se formează în organismul plantelor, dar structura cărora e
asemănătoare cu cea a compuşilor naturali de la care porneşte
sinteza (dionina, dihidro-ergotoxina, N-bufil, scopolamina);
3. Unele substanţe se izolează din materia primă vegetală,
deci prin definiţie ar trebui să fie considerate produse
fitoterapeutice. Totuşi, de obicei nu sunt încadrate în această
categorie (glucoza se obţine din amidonul de grâu sau de cartof;
dextranii sunt metaboliţi ai unui microorganism care se dezvoltă pe
zaharoza obţinută din sfecla de zahăr).
Există în consecinţă două opinii sau două criterii în baza
cărora un medicament este inclus în categoria medicamentelor
fitoterapeutice. În accepţiunea largă a noţiunii, toate
medicamentele realizate din materia primă vegetală cât şi cele ce
conţin substanţe caracteristice unor plante, indiferent de modul lor
de obţinere – prin extracţie – sau prin sinteză – se consideră
produse fitoterapeutice. În sens restrâns, numai ceaiurile
medicinale şi diferitele tipuri de extracte realizate din materie primă
vegetală intră în categoria preparatelor fitoterapeutice.
Am optat pentru prima alternativă: toate substanţele
medicamentoase existente în plante, întreaga gamă de preparate
farmaceutice obţinute din plante sunt produse fitoterapeutice,
primele chiar şi în cazul în care sunt obţinute prin sinteză, acest
77
mod de preparare fiind mai avantajos din punct de vedere
tehnologic sau economic.
Nu putem lua însă în consideraţie numai materia primă din
care se realizează medicamentul. O serie de hormoni steroidici
(corticosteroizii şi derivaţii lor de semisinteză) nu se mai obţin din
glanda suprarenală a animalelor de abator, ci din steroli vegetali.
Ori, dacă ne ghidăm după acest criteriu tehnologic, cortizona şi
compuşii similari ar putea fii incluşi în grupul medicamentelor
fitoterapeutice, ceea ce este lipsit de temei, fiind vorba de compuşi
care ca atare nu se găsesc în plante.
Pentru a afla ponderea produselor fitoterapeutice în
ansamblul arsenalului terapeutic, ne putem orienta după ediţiile
existente ale Farmacopeei Române, care prevăd:
1. Substanţe medicamentoase (produşi chimici);
2. Produse vegetale şi animale
3. Preparate galenice (forme farmaceutice).
Prima categorie reprezintă 52%, cea de-a doua 13% şi
ultima 34%.
În cadrul celor trei categorii, posibilităţilor oferite de
fitoterapie îi revine în total 31,57%.
În nomenclatorul de medicamente al Ministerului Sănătăţii
pentru anul 1982, pe baza căruia s-a editat volumul „Produse
farmaceutice folosite în practica medicală”, figurează 666
specialităţi. În general este foarte greu de apreciat în mod real
ponderea pe care o au diferitele categorii de medicamente în
terapeutică. Dacă luăm ca bază de calcul în mod formal numărul
de medicamente, ne îndepărtăm de realitate, dat fiind că unele
preparate sunt frecvent prescrise iar altele sunt destinate
tratamentului unor boli rare. Cu amendamentele necesare, din cele
78
666 specialităţi industriale aproximativ 80 pot fi produse
fitoterapeutice, reprezentând 13% din numărul total. Dificultatea
unei evaluări reale revine şi mai accentuat în situaţiile în care
acelaşi medicament conţine alături de substanţe vegetale şi
substanţe medicamentoase inexistente în natură.
În acest nomenclator de medicamente: sunt prevăzute 330
substanţe medicamentoase, 55 plante medicinale folosite de obicei
sub formă de ceaiuri medicinale simple, 30 ceaiuri medicinale
compuse şi 87 preparate galenice (1/3 fiind obţinute din plante).
Luând în considerare şi categoriile din urmă, ponderea produselor
fitoterapeutice este mai mare decât cele 13% care rezultă din
calculul anterior referitor la specialităţile industriale.
Este deci evident rolul fitoterapiei căreia îi revine o poziţie
bine definită în terapeutica contemporană, cu toate limitele şi
posibilităţilor ei.
Un principiu care se respectă constant în fitoterapie şi o
face să se deosebească de alopatie este extracţia totală şi nu
folosirea de substanţe active izolate. Această metodă este
benefică prin mai multe tipuri de acţiuni farmacologice:
- prin substituţie, prin aportul unor principii care lipsesc din
organismul bolnav (minerale, vitamine, aminoacizi, lipide, glucide,
proteine);
- prin inhibiţia dezvoltării unor microorganisme patogene
(plante cu efect bactericid sau antiparazitar);
- prin stimularea reactivităţii organismului (componente
infinitezemale din structura unei plante);
- prin efect trofic local (plante cicatrizante);
- prin efectul „contraria” (plante diuretice, tonicardiace,
antalgice etc.);
79
Dacă nu este bine cunoscută, fitoterapia poate da accidente
terapeutice prin plantele toxice.
O dificultate care apare la evaluarea datelor din medicina
populară, dar mai ales cu ocazia introducerii în terapeutică a unor
produse fitoterapeutice, se referă la numărul mare de indicaţii,
uneori fără a se preciza modul de acţiune. Astfel, de exemplu, la
un unguent obţinut dintr-o singură specie sunt înşirate zeci de
acţiuni: pe lângă indicaţia majoră în reumatologie se enumeră o
serie de efecte scontate, foarte diferite (mastopatii, cefalee,
tromboflebite, angină pectorală, eczeme etc.).
Atunci când în fitoterapie apare un mare număr de indicaţii
ne putem gândi la mecanisme sistemice. Astfel, la o serie de
produse vegetale recomandate în oncologie, au apărut poziţii
sceptice în momentul în care s-a constatat că nu prezintă efect
citostatic. Ulterior s-a pus însă în evidenţă un efect
imunostimulator care ar putea permite, cel puţin parţial, explicarea
rezultatelor clinice semnalate (Iscador, Plenisaol).
Mai multe preparate din plante sunt recomandate în
inflamaţii cu localizări diferite, precum şi în procesele degenerative
care apar după un debut cu caracter inflamator. În aceste cazuri
este posibilă existenţa unei acţiuni de captare sau epurare a
radicalilor liberi de oxigen sau de natură exogenă.
S-a dovedit experimental faptul că mai multe produse
vegetale preluate din medicina populară şi utilizate în tratamentul
unor viroze, induc formarea endogenă de interferon. S-au
semnalat de asemenea rezultate privind inhibarea replicării unor
retrovirusuri. Prin administrarea simultană a două produse
fitoterapeutice (Roviral şi Carciviren) s-au relatat rezultate în
80
infecţiile cu HIV, unii pacienţi devenind seronegativi HIV şi
asimptomatici din punct de vedere clinic.
Spre deosebire de remediile utilizate empiric
medicamentele fitoterapeutice, trebuie să fie bine definite sub
raport chimic şi farmacologic. În cazul principiilor active vegetale
folosite ca substanţe medicamentoase unitare, se aplică metodele
uzuale de dozare. Situaţia este mai dificilă atunci când produsul
conţine un număr mai mare de compuşi proveniţi de la o singură
specie sau din asocierea mai multora. La o serie de medicamente
din ultima categorie se dozează conţinutul în alcool (la extracte
alcoolice, respectiv tincturi), în zahăr (la siropuri), dar nu
întotdeauna şi conţinutul în principii active.
Principiile active din plantele medicinale sunt substanţe
chimice farmacologic active, care determină acţiunea terapeutică a
acestor plante. Sunt răspândite uneori în întreaga plantă, alteori se
concentrează numai în anumite organe, repartizare ce are un
interes practic deosebit, de care se ţine seama la recoltarea
plantelor medicinale. Din această cauză părţile de plantă care
acumulează principii active, poartă numele acestui organ: partea
aeriană – herba (sunătoarea – Hypericum perforatum), florile – flos
(muşeţel Chamomillae flos), seminţe – semen (seminţele de
castan sălbatic – Hippocastani semen), rădăcină – radix (rădăcină
de revent – Thei rhizoma), frunze – folium (frunze de mentă –
folium Menthae), părţi ale tulpinii, de exemplu scoarţa – cortex
(scoarţă de cruşin – cortex Frangulae) ş.a.
Cunoaşterea compoziţiei chimice a plantelor medicinale
este importantă pentru stabilirea dozelor terapeutice, pentru
stabilirea relaţiei structură chimică – acţiune biologică, de unde se
pot deduce şi cerceta apoi noi surse de plante cu principii active.
81
Astfel, prezenţa glicozidelor antrachinonice presupune o acţiune
laxativă, purgativă; prezenţa mucilagiilor o acţiune emoliantă, a
saponinelor acţiune expectorantă, a taninurilor acţiune astringentă.
O problemă deosebită ce se pune în faţa fitoterapiei este
aceea a modului în care este mai activă o plantă medicinală:
principiul pur, izolat, amestecurile de substanţe izolate (exemplu. –
alcaloizi) sau extracte (apos, alcoolic, eteric etc.), menţionând c ă
nu există nici un solvent care să extragă toate principiile active.
Astfel, din seminţele de brânduşă de toamnă se izolează
numai unul din alcaloizii pe care-i conţine (colchicina), care se
utilizează la prepararea comprimatelor ce conţin 1 mg colchicină,
indicate în gută; din seminţele de ricin se utilizează uleiul apos
obţinut prin presare la rece ca purgativ, din Savothamus scoparius
(măturice) se utilizează vârfurile ramurilor pentru extragerea
alcaloidului sparteină (sub formă de sulfat de sparteină) utilizat în
tulburări de ritm cardiac.
În cazul capsulelor de mac şi al opiului, care conţin
numeroşi alcaloizi, se procedează la izolarea alcaloizilor conţinuţi,
deoarece fiecare din aceştia au acţiune specifică (morfina –
antialgic, papaverina – antispastic, codeina – antitusiv).
Pentru cele mai multe plante medicinale, mai ales cele care
nu conţin alcaloizi, deci nu sunt puternic active este indicată
utilizarea unui extract (apos sau alcoolic), care extrage o bună
parte din principiile active conţinute şi care are în această formă o
acţiune mai complexă. Aşa de exemplu, în cazul sunătoarei se
extrag flavonoidele, uleiul volatil şi hipericina, toate acestea fiind
considerate principii active.
Un alt exemplu în constituie florile de tei, pentru care este
indicată infuzia conţinând volatil saponine, flavone, mucilagii,
82
leucoantociani, toate contribuind la imprimarea efectului terapeutic:
expectorant, emolient etc. extractul de jaleş de grădină, (salvia
officinalis) prezintă acţiune estrogenă, fără să se fi identificat
principiul activ responsabil în această acţiune; se preferă deci
extractul care în plus este antimicrobian şi antisudorific (datorită
uleiului volatil), stomahic (datorită substanţelor amare), astringent
pentru afecţiuni bucale (datorită taninurilor), uşor coleretic-colagog
(datorită derivaţilor fenil propenici).
Pentru acţiunea hipoglicemiantă nu se cunoaşte cu precizie
care sunt principiile active responsabile de această acţiune, în
cazul produselor Galenas herba, Myrtilli folium, Mori folium,
Phaseeli fructus sine semine, Juglandis folium, Bardanae radix; de
aceea se preferă un extract din amestecul acestor produse. S-a
observat de asemenea, că în afecţiunile hepatobiliare, mentolul
pur este mai puţin activ decât extractul sau infuzia de frunză de
mentă, deoarece acestea din urmă conţin pe lângă mentol şi acizii
colagenic şi cafeic care măresc acţiunea coleretic-colagogă şi
flavone.
Din alcaloizii conţinuţi de Vinca rosea (sascchiu) se
utilizează numai vincaleucoblastina şi vincristina în cazuri de
leucemii la copii şi limfosarcoame, deşi acestea constituie doar o
proporţie foarte redusă din totalul alcaloizilor conţinuţi de plantă. În
cazul muşeţelului efectul cel mai puternic antiinflamator este
obţinut în cazul utilizării ceaiului din flori.
Pentru rădăcina de valeriană efectul sedativ se datorează
atât valepotriaţilor, cât şi uleiului volatil; de aceea se utilizează în
terapeutică extractul de valeriană.
Alteori, izolarea principiului activ nu este rentabilă din punct
de vedere economic, iar pe de altă parte, celelalte substanţe
83
componente în extract nu influenţează acţiunea. Este cazul
tuberculilor de amag (Aconitum), pentru care se foloseşte tinctura
aconiti, foarte activă în doze mici. În cazul frunzelor de digitală se
utilizează atât glicozidele cardiotonice izolate (digoxina –
comprimate din pulberea de frunze, acestea din urmă având în
compoziţia lor şi saponine sterolice, care favorizează absorbţia
glicozidelor cardiotonice.
După izolarea unor substanţe în stare pură şi elucidarea
structurii lor s-a încercat reproducerea acestora prin sinteză. Există
numeroase exemple în acest sens: efedrina, mentolul (din mentă),
papaverină (din opiu) por fi obţinute astăzi şi pe cale de sinteză
chimică acţiunea unora nefiind însă identică cu a celor naturale,
deşi la altele efectul este asemănător.
Cercetările actuale în domeniul fitoterapiei acoperă domenii
vaste din cuprinsul medicinei, de aceea mă voi opri doar la două
exemple de dată recentă, publicate în revistele de specialitate, pe
care le consider de importanţă majoră în reconsiderarea acestei
farmacoterapii.
Diferite specii de Xanthium („iarba de ghimpe”)sau „holeră”
sunt folosite în medicina populară datorită efectului diuretic
(semnalat încă din 1903 de N. Leon şi confirmat experimental de
E. Racz, Kotbila (1965) şi de P. Petcu şi colab. (1982)
constatându-se un efect favorabil în adenomul de prostată.
În terapeutică se foloseşte o soluţie extractivă apoasă
obţinută din părţile aeriene ale diferitelor specii de Xnathium şi
preparatul Adenostop. Acţiunea antiinflamatoare a „ceaiului de
ghimpe” poate fi atribuită prezenţei glicozidelor sitosterolului;
cercetările experimentale şi clinice constatând o scădere a
greutăţii prostatei şi obţinându-se rezultate bune în adenomul de
84
prostată. În urma acestor cercetări s-a introdus în terapeutică
„ceaiul de ghimpe” (PLAFAR) şi s-a realizat produsul
ADENOSTOP picături (I.M.F. Cluj-Napoca – Laboratorul de
microproducţie).
De menţionat că utilizarea empirică a unui decoct de fructe
(„scăiuţă”) ca remediu diuretic, este descrisă şi în medicina
populară a altor ţări (Argentina).
Tratamentul curent al rectocolitei ulcerohemoragică (colita
ulceroasă) se efectuează cu corticoizi ca medicaţie
imunosupresivă şi antiinflamatoare precum şi cu sulfamide
antibacteriene (salazopirină). Numeroase cazuri grave sunt
refractare la tratament. O asociere de infuzii din speciile Oeinum
basilicum (busuioc) şi Polygonum aviculare (troscot) şi vitamina
PP, folosită în câteva cazuri disperate, a dat rezultate salutare şi
fără recidivă 5 ani.
Cercetările farmacodinamice experimentale au fundamentat
ştiinţific aceste indicaţii terapeutice punând în evidenţă acţiunea
hemostatică antiinflamatoare şi antidiareică în cazul troscotului şi
acţiunea antiseptică şi sedativă în cazul busuiocului. Aceste acţiuni
farmacodinamice atestate, precum şi indicaţiile terapeutice
respective verificate de practica medicală populară română,
justifică teoretic şi practic utilizarea celor două specii în rectocolita
ulcerohemoragică, cel puţin pentru tratamentul simptomatic al bolii.
Produsele fitoterapeutice care ne stau la dispoziţie în cadrul
diferitelor clase de medicamente, vor fi prezentate în calitate de
exemple, în vederea asigurării unei priviri de ansamblu asupra
sortimentului actual.
Scopul acestei treceri în revistă fiind prezentarea
posibilităţilor asigurate de fitoterapie nu am insistat asupra
85
contraindicaţiilor, reacţiilor adverse, modul de administrare şi altor
elemente absolut necesare în prescrierea unui tratament de către
medic.
Deprimanţi ai sistemului nervos central
În categoria medicamentelor sedative în anii din urmă a
crescut ponderea extractelor de rădăcină de odolean; acestea
reduc hiperexcitabilitatea sistemului nervos central, efectul fiind
comparabil cu cel al tranchilizantelor minore faţă de care prezintă
avantajul că nu se cunosc contraindicaţii, tratamentul este lipsit de
râs. Este avantajoasă asocierea extractelor de odolean cu cele de
păducel. Un asemenea medicament în compoziţia căruia intră şi
un derivat de acid barbituric obţinut prin sinteză (fenobarbital) sunt
comprimatele de EXTRAVERAL. În doze uzuale nu provoacă
somnolenţă, totuşi poate influenţa spre bine tulburările de somn.
Efectul este mai pronunţat şi mai complex decât cel care se obţine
cu o doză identică de fenobarbital (fără asocierea cu cele două
extracte vegetale). Din produse vegetale se realizează şi
medicamentul PASINAL, soluţie pentru uz intern care conţine
fenobarbital, precum şi bromuri. Spre deosebire de cele două
preparate menţionate, SEDINSTANT conţine în exclusivitate
produse vegetale şi anume rădăcini de odelean, conuri de hamei,
fructe de păducel, părţile aeriene de la talpa gâştii, flori de tei şi
frunze de mătăciune. Produsul granulat corespunde unui extract
uscat care se solvă instantaneu în apă administrând-o ca şi cum ar
fi un ceai medicinal, faţă de care prezintă avantajul unei dozări mai
exacte.
86
În parkinsonism se mai folosesc alcaloizii de mătrăgună
condiţionaţi sub formă de comprimate; medicamentul FOLADON
conţine totalul alcaloidic din rădăcinile acestei plante puternic
active, iar în compoziţia produsului FBENAL intră şi fenobarbital.
Se folosesc şi în spasme ale musculaturii netede de la nivelul
aparatului digestiv, al căilor biliare şi urinare, în stări de
hipersecreţie (salivară, gastrică, bronşică) în rău de mare şi de
altitudine.
LAURONIL (comprimate) este un produs cu acţiune
deprimantă centrală a mobilităţii prescris în excitaţii psihomotorii, în
crize convulsive, dar şi în parkinsonism. Se realizează din
scopolamină, alcaloidul principal al laurului păros cultivat la noi.
Dintre cele mai puternice medicamente analgezice medicul
poate să prescrie în condiţii riguros stabilite pentru medicamentele
care intră în regim de stupefiante, preparatele injectabile obţinute
din morfină, alcaloidul principal al macului de grădină şi din
derivaţii acestuia. Se prescria fie ca atare (MORFINĂ,
HIDROMORFON) fie în asociere cu unii alcaloizi menţionaţi mai
sus (MORFINĂ-ATROPINĂ, hidromorfon-SCOPOLAMINĂ).
Excitanţi ai sistemului nervos central
Cofeina obţinută din boabele arborelui de cafea sau din
frunzele arbustului de ceai este un excitant cortical care stimulează
centrul vasomotor şi central respirator. Se prescrie sub formă de
injecţii (cofeină, natriu benzoic), dar se asociază frecvent cu
substanţe medicamentoase analgezice, asigurând potenţarea
acţiunii acestora.
87
Alcaloidul principal din cârcel, este nu numai un stimulent al
SNC, un excitant al centrului vasomotor şi al celui respirator,
prescris în stări de hipotensiune arterială (efedrina, comprimate şi
fiole), dar în combinaţie cu alte substanţe medicamentoase se
prescrie şi în astmul bronşic, în diferite stări alergice.
Medicaţia sistemului nervos vegetativ
În distoniile neurovegetative, un rol însemnat revine
alcaloizilor de mătrăgună şi a celor din cornul de secară. Primii,
mai ales atropina, prezintă efect parasimpatolitic, cei din urmă
(ergotamina, ergotoxina) exercită o acţiune simpatolitică. Astfel,
prin asocierea celor două tipuri de extracte (alcaloizi), pot fi
diminuate oscilaţiile SNV în ambele direcţii. Astfel de medicamente
sunt BERGONAL (drajeuri) care conţine şi fenobarbital şi
DISTONOCALM (drajeuri) în compoziţia căruia intră pe lângă un
derivat de acid barbituric şi propanolol, un beta-blocant.
Anestezicele locale şi analgezice
Un reprezentant al acestei grupe este medicamentul
BOICIL FORTE (injecţii) care se obţine din rădăcinile de spânz.
Prin microinfiltraţii în punctele dureroase, soluţia sterilă se aplică în
cele mai diferite dureri: nevralgii, artralgii, mialgii. În tratamentul de
lungă durată se foloseşte şi extractul vegetal de spânz, condiţionat
sub formă de unguent.
88
Spasmolitice
În spasmele musculaturii netede se foloseşte alcaloidul
principal din mătrăgună, sub formă de injecţii (sulfat de atropină).
Din macul de grădină se obţine papaverina (papaverina, fiole,
comprimate), alcaloid care acţionează asupra fibrei musculare
(spasmolitic musculotrop); în timp ce atropina era un spasmolitic
neurotrop. Cei doi alcaloizi sunt substanţele active din
medicamentul Lizadon (comprimate, supozitoare) indicat în colica
hepatică, nefritică, intestinală.
Medicamente cardiovasculare
Întregul sortiment de medicamente cardiotonice de la noi se
realizează cu o singură excepţie, din frunzele de degeţel lânos,
care creşte prin părţile sudice ale ţării, dar nu se colectează din
flora spontană, fiind una din principalele plante medicinale de
cultură. Produsele DIGITALIN, DIGOXIN, LANATOZUD C,
NIDACIL se deosebesc între ele prin gradul de absorbţie în caz de
administrare pe cale bucală, prin tăria şi durata efectului. În
insuficienţa cardiacă, pentru tratamentul de lungă durată se
prescriu picături comprimate, drajeuri sau supozitoare, acestea din
urmă mai ales în insuficienţa hepatică. Injecţiile (DESLAZONID)
sunt folosite în stări acute, efectul lor instalându-se repede.
Alcaloidul principal din părţile aeriene de măturice,
sparteina, se condiţionează sub formă de fiole (SULFAT DE
SPARTEINĂ) şi duce la scăderea excitabilităţii şi contractibilităţii
89
miocardului, fiind folosit în tahicardia paroxistică, extrasistole, dar
şi în obstretrică. Se absoarbe şi în caz de administrare bucală.
În ceea ce priveşte medicamentele antihipertensive,
produsul HIPORIB, realizat din frunzele de coacăz negru la Târgu-
Mureş, are ca avantaj, absenţa efectelor secundare (pe care le
prezintă celelalte antihipertensive utilizate în practică).
Din clasa vasodilatatoarelor se folosesc alcaloizii extraşi din
părţile aeriene de saschin )VINCANINA) care reglează circulaţia
cerebrală mărind rezistenţa creierului la hipoxie; prezintă şi efecte
trofice. Este indicat în accidentele vasculare cerebrale, mai ales în
vederea prevenirii lor la hipotensivi, în ateroscleroză.
Derivaţi ai ergotoxinei din cornul de secară se prescriu în
tulburări ale circulaţiei sangvine periferice şi cerebrale, iar în
hipertensiunea arterială în completarea tratamentului de fond (DN-
ERGOTOXIN, HYDERGINE). În migrene se foloseşte un alt
alcaloid din cornul de secară, ergotamina, în asociere cu cofeina
(COFEDOL) în vederea prevenirii crizelor.
Medicaţia aparatului digestiv
În tratamentul ulcerului gastric se prescriu pulberi compuse
cu conţinut de frunze sau de extracte de mătrăgună, asociate cu
compuşi de aluminiu şi/sau magneziu (CALMOGASTRIN) în
compoziţia comprimatelor de ULCEROTRAT se găseşte extract de
obligeană.
În realizarea de medicamente laxative un rol important
revine scoarţei de cruşin care se păstrează timp de un an înainte
de utilizare. În combinaţie cu diverse substanţe medicamentoase
întră în compoziţia drajeurilor de LAXATIN, iar în combinaţie cu
90
extractul de rădăcină de revent şi de cicoare în formula drajeurilor
CORTELAX.
Din alge marine se obţine preparatul GALCORIN, granule,
folosit în constipaţia cronică în ulcer gastric şi duodenal, precum şi
în colite.
În caz de anorexie şi în stări de dispepsie se foloseşte
TARHEDOL, granule instantaneu solubile în apă obţinute din
ţintaură, rădăcini de păpădie, gălbenele, rădăcini de tătăneasă,
flori de coada şoricelului, izmă bună şi chimion.
Un aliment dietetic obţinut din roşcove se prescrie în
profilaxia şi în tratamentul diareei la sugari şi la copiii mici
(CERATOMIA), diareei.
În afecţiuni ale căilor biliare se prescriu medicamente
coleretice sau colagoge, ca de exemplu INSTAMIXT, preparat
instantaneu solubil în apă ce conţine extract de frunze de
anghinare, părţi aeriene de păpădie, de rostopască şi de
sunătoare. Extractele vegetale servesc şi la obţinerea produsului
BOLDOCOLIN, iar din frunze de anghinare se obţine produsul de
ANGHINOL (picături, drajeuri).
Antitusive şi expectorante
Un calmant central al tusei este codeina (CODENAL) şi
noscapina sau narcotina (TUSAN FORTE), ambele medicamente
conţinând alcaloizi izolaţi din macul de grădină.
Un calmant al tusei (TUSOMAG) se realizează din tuberculii
de omag, părţile aeriene de lămâioară şi frunze de mătrăgună.
91
Teofilina existentă în frunzele arbustului de ceai, se găseşte
sub forma unui derivat în compoziţia produsului MIOFILIN, folosit
atât pe cale bucală, cât şi intravenos.
În boli tumorale pot fi prescrişi alcaloizii de Vinarosea şi
anume vinblastina sau vincristina (VINKRISTIN) în leucemia acută.
Boli ale metabolismului
În vederea prevenirii crizelor de gută, dar şi în tratamentul
uricemiei se foloseşte colchicina extrasă din seminţele de
brânduşă de toamnă (COLCHICINĂ).
Medicamentele hepatoprotectoare se obţin din seminţele de
armurariu (SILIMARINA) cultivate pe suprafeţe mari.
În litiaza renală se pot folosi extracte de roibă în asociere cu
cele de splinuţă, coada calului şi podbal de munte (URALYT
drajeuri).
Un antiinflamator local (de contact) se realizează din
muşeţel (ROZMARIN), folosit pentru gargară, intern în gastrite şi
colite sau pentru spălături vaginale.
Un antispastic antiinflamator se obţine din cimbrişor, izmă
bună, muşeţel, cerenţel, mătăciune, cu care se clăteşte cavitatea
bucală în stomatite, gingivite sau se face gargară în faringite,
laringite (TICIVEROL).
Produsele vegetale pe care le-am trecut în revistă,
reprezintă atât forme farmaceutice, ce conţin un singur principiu
activ cât şi fracţiuni cu conţinut de mai multe substanţe similare
sau extracte. Unele medicamente realizate din plante reprezintă
singurele sau cele mai bune posibilităţi ale terapiei
92
medicamentoase contemporane, altele pot fi considerate mai mult
ca produse adjuvante cu care se completează medicaţia de bază.
Fitoterapiei după cum rezultă din schiţarea posibilităţilor
existente îi revine un rol bine definit în ansamblul tratamentelor
medicamentoase. Extinderea acestor posibilităţi, crearea de noi
tipuri de medicamente este menirea cercetării ştiinţifice în acest
domeniu.
Reconsiderarea valorii plantelor medicinale include azi o
serie de aspecte fundamentale diferite de trecut:
1. A scăzut ponderea plantelor medicinale din flora
spontană, mai cu seamă din considerente economice şi de
conservare a naturii şi paralel cu aceasta, culturile de plante
medicinale şi aromatice se extind pe zi ce trece. Principalele
avantaje ale culturii plantelor medicinale şi aromatice sunt:
- în cazul speciilor ce se găsesc şi în flora noastră
spontană, asigurarea necesarului anual este mai uşor de realizat;
- există posibilitatea obţinerii de materie primă mai bogată
în principii terapeutice active;
- plantele exotice, străine de flora noastră, pot servi şi ele
la asigurarea necesarului de materie primă;
- populaţiile din flora noastră spontană pot fi cruţate,
devenind în felul acesta, din ce în ce mai mult rezerve ale
genofondului; pot servi la introducerea succesivă în cultură a unor
plante cu calităţi biologice, chimice şi farmacodinamice de valoare
cunoscută.
2. Noţiunea de „plantă medicinală” a însemnat până nu
demult aproape în exclusivitatea plante superioare cu flori.
Termenul este astăzi valabil şi asupra unui număr mare de
microorganisme şi plante inferioare: bacterii, ciuperci, alge marine,
93
licheni. Din aceste categorii de plante inferioare multe specii sunt
folosite azi în vederea realizării de cultură pe scară industrială
(actinomicete, drojdii, mucegaiuri, din care se obţin antibiotice şi
citostatice). Aceste procedee, verificate totuşi câteva decenii, au
stat la baza înfiinţării culturilor de celule şi de ţesuturi.
3. Alături de culturile clasice de plante medicinale, în
condiţiile de câmp, azi s-a conturat o nouă posibilitate: grupe de
celule prelevate din indivizii cei mai valoroşi se menţin în culturi de
laborator sau industriale, fără sol. În mediul de cultură în care se
dezvoltă aceste celule şi ţesuturi ajung substanţe ale
metabolismului, din care apoi se extrag acelea care pot fi folosite
pentru realizarea de medicamente.
4. Plantele superioare cu flori, se valorifică nu numai sub
formă de ceaiuri medicinale, ci din ce în ce mai mult în calitate de
materie primă industrială. O serie de specialităţi farmaceutice sunt
realizate din plante medicinale indigene: Anghirol, Bergonal, Boicil
forte, Digoxin, Ergomet, Hiposerpil, Lanatozid C, Romazulan,
Tunsomag. O bună parte a materiei prime vegetale prelucrate
industrial nici nu este prielnică pentru obţinerea de ceaiuri
medicinale, fiindcă prezintă acţiune prea puternică şi nu poate fi
administrată în doze riguros exacte; în alte cazuri principiile
terapeutice active nici nu pot fi extrase cu apă, deci nu ajung în
componenţa ceaiului medicinal.
5. Acţiunea medicamentului, preparat din materia primă
vegetală trebuie să fie dovedită în aceeaşi măsură ca şi la orice
altă categorie de produs farmaceutic. Un nou medicament nu
poate fi introdus în terapeutică fără atestarea acţiunii în experienţa
pe animale. Exigenţa este aceeaşi la orice medicament care se
realizează din materie primă vegetală sau prin sinteză. O serie de
94
substanţe izolate iniţial din organisme vii se obţin azi prin sinteză.
În această situaţie originea naturală sau obţinerea prin sinteză
prezintă mai mult un interes economic cel puţin în acele cazuri
când substanţa la care se ajunge prin ambele căi, prezintă aceeaşi
acţiune. Se folosesc multe substanţe vegetale în scopuri
terapeutice care pot fi obţinute şi prin sinteza totală, dar datorită
unor mici deosebiri de structură, produsul sintetic poate fi lipsit de
acţiune sau dăunător.
6. Se cere nu numai confirmarea experimentală a acţiunii ci
şi a lipsei efectelor secundare nedorite sau în orice caz absenţa
unor riscuri mai mari decât efectul benefic scontat. Reconsiderarea
actuală a multe plante medicinale se datorează şi faptului că spre
deosebire de medicamentele de sinteză, acestea pot fi folosite
timp îndelungat, fără ca să devină nocive. De aceea, mai ales în
procesele patologice cronice care necesită de multe ori un
tratament permanent de ani/decenii, multe medicamente naturale
incumbă mai puţine pericole decât utilizarea neîntreruptă a unor
produse de sinteză.
Fitoterapia va fi pusă din ce în ce mai mult la contribuţie.
Farmacopeea viitorului îşi îndreaptă din nou privirea spre natură
(marea tămăduitoare).
Plantele ascund încă multe secrete. Au fost inventariate în
50 de ţări, 20000 de plante folosite în toată lumea de către
medicina tradiţională şi modernă, de industria farmaceutică, cele
mai utilizate fiind un număr de 228.
În scopul evaluării rolului plantelor medicinale în viaţa
diferitelor comunităţi sociale şi pentru a recomanda guvernelor din
ţările respective modul de păstrare şi utilizare a acestor plante, a
fost organizată o importantă reuniune internaţională asupra
95
conservării plantelor medicinale. Organizatori: Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, Uniunea Internaţională pentru conservarea
naturii şi Fondul Mondial pentru natură (Chiang Mai, Thailanda, 21-
26 martie 1988).
Reafirmând sprijinul acestor organizaţii la dezideratul –
Sănătate pentru toţi până în anul 2000 – care urmăreşte
asigurarea populaţiei globului cu cel puţin o formă de asistenţă
sanitară primară – participanţii la reuniune au adoptat în
unanimitate o declaraţie, în care:
- recunosc rolul plantelor medicinale ca fiind indispensabil
pentru îngrijirile de sănătate primară, indiferent că este vorba de
automedicaţie sau servicii naţionale de sănătate.
- sunt alarmante consecinţele scăderii din ce în ce mai
mult a diversităţii plantelor medicinale în lume.
- subliniază gravitatea constatării că sunt ameninţate şi în
pericol de dispariţie multe plante care servesc la fabricarea
medicamentelor tradiţionale şi moderne.
- face un apel către O.N.U., instituţiile specializate şi
statele sale membre, asupra:
1. importanţei vitale pe care o au plantele medicinale în
îngrijirile privind sănătatea.
2. dispariţiei inacceptabile din ce în ce mai masive a
plantelor medicinale ca urmare a distrugerii zonelor propice
creşterii acestor plante şi a metodelor de exploatare abuzivă.
3. Se menţionează că, în sistemul actual de cooperare şi
într-ajutorare internaţională, resursele de plante medicinale ale
unei ţări, au o importanţă capitală pentru multe alte ţări.
96
4. Interesul economic pentru plantele medicinale uzate în
etapa actuală reprezintă una din marile posibilităţi pe care regnul
vegetal îl oferă pentru producţia de noi medicamente.
5. Întregii bulversări şi dispariţiei constante a culturilor
indigene care condiţionează descoperirea de noi plante medicinale
de care comunitatea mondială poate profita.
6. Urgentei necesităţi privind realizarea unei cooperări şi
coordonări internaţionale pentru a pune în practică un program
eficient de conservare a plantelor medicinale de aşa manieră încât
generaţiile viitoare să poată dispune de acestea în cantităţi
suficiente.
Pe plan mondial în cadrul luptei pentru protejarea mediului,
S.U.A. si-au dat seama de interesul speciilor vegetale pentru
farmacopeea de mâine. După o anchetă s-a văzut că 50% din
medicamentele americane eliberate pe bază de ordonanţă conţin
compuşi de origine vegetală, valoarea lor fiind estimată la 3
miliarde de dolari. Din 76 de compuşi farmaceutici utilizaţi în
S.U.A., numai 7 sunt produşi prin sinteză la un cost mai mic decât
dacă ar fi extraşi din plante. Deci nu este de mirare că americanii
consacră enorme mijloace financiare cercetării medicale, trecând
de la plante mai puţin cunoscute.
Astfel, Institutul american de luptă împotriva cancerului a
elaborat un program de cercetare asupra plantelor sălbatice pentru
care cheltuieşte 1,5 milioane de dolari anual. Au fost izolate
100000 de extracte, reţinând dintre acestea 3000 pentru
experimentarea posibilităţilor anticancerigene ale acestora.
Se pun mari speranţe şi în leacurile florei şi lumii marine.
Cercetătorii americani au repertoriat 500 combinaţii chimice cu
efect biologic recunoscut, obţinute din plancton, alge şi bureţi.
97
Unele vietăţi marine nu fac cancer, deoarece au un mecanism încă
necunoscut de apărare contra acestei boli (se pare că bureţii
conţin substanţe anticancerigene).
Pentru farmacia viitorului, algele reprezintă o sursă
inepuizabilă. Se ştie că încă de multă vreme se consumau alge în
hipertiroidism, ele fiind bogate în iod. Un număr de 150 de alge
(ruşii, verzi, negre) au efect inhibitor asupra evoluţiei unor boli
(anemii, reumatism, tromboze). La consumatorii de alge uscate din
Peru se vede cel mai scăzut procent de cardiopatii.
În contextul unui articol de fond, revista „Sante du Monde”
din noiembrie 1977 arată că arta ancestrală a herbariştilor ar trebui
valorificată deoarece multe plante cunoscute de ei, au reale virtuţi
terapeutice, iar farmacopeele moderne ar fi prea sărace dacă
preparatele pe bază de plante le-ar lipsi.
Medicina modernă are – după cum rezultă şi din această
lucrare – de valorificat unele din tradiţiile herberiştilor fapt pentru
care în unele ţări au început să se analizeze cu grijă fierturile
administrate de vindecătorii tradiţionali pentru a determina
elementele active ale eficienţei lor. Constatând încurajarea sporită
a cercetătorilor de etnoiatrie şi etnobotanică suntem tentaţi să
formulăm următoarea întrebare: dacă azi, la nivelul O.M.S. se
încurajează cercetările de fitoterapie tradiţională de ce s-a renunţat
cu atâta uşurinţă la acel bogat arsenal terapeutic vegetal care
făcea obiectul vechilor farmacopee, produse care se întâlnesc de
altfel şi în practicile populare? Înlocuirea acestora, dictată adesea
de interesele caselor de medicamente şi marilor industrii chimio-
farmaceutice a adus schimbări fundamentale în orientarea
farmacoterapiei, substituind terapeuticii individuale instituite de
medic şi muncii de laborator a farmaciştilor, o medicaţie bazată în
98
exclusivitate pe produse de sinteză. Dar tot ştiinţa modernă atrage
în mod deosebit atenţia asupra efectelor adverse ale acestor
produse.
În afară de cercetările de etnografie medicală, ar mai exista
o soluţie poate mult mai rapidă, mai ieftină şi nu lipsită de eficienţă.
Este vorba de reconsiderarea vechilor farmacoterapii a
etnofitoterapiei, selecţionând din mulţimea acestora tot ce a făcut
„vogă” chiar perioade îndelungate şi a reprezentat arsenalul de
bază al multor somităţi medicale.
În acest spirit se poate aprecia că cercetarea vechilor
farmacopee considerate desuete de medicina şi farmacia
modernă, oferă condiţii de reflectare asupra posibilităţilor de
reactualizare a unor vechi remedii terapeutice.
Rezultă deci, folosirea pe scară tot mai ,largă a fitoterapiei,
considerându-se prin aceasta şi o încercare de impulsionare prin
educaţie sanitară, a totalizării produselor vegetale mai ales în
rândul populaţiei, în scopul folosirii de către aceasta a produselor
de sinteză pe calea automedicaţiei.
Pe de altă parte, legea sanitară înscrie obligaţia pentru
cadrele sanitare, de a recomanda utilizarea intensă a resurselor
naturale indigene. Există tendinţa folosirii mijloacelor casnice
tradiţionale şi care de cele mai multe ori constau în utilizarea
plantelor sub diferite forme, ca şi a altor practici populare
transmise din generaţie în generaţie.
În nomenclatorul magazinelor de plante medicinale
(PLAFAR) sunt înscrise produse vegetale eliminate din cuprinsul
farmacopeelor curente dar puse la îndoială populaţiei. Iată deci că
un preparat din plante medicinale pregătit în mod ştiinţific în
farmacie de persoane competente şi cu respectarea „legilor artei”
99
nu se poate obţine dar în schimb se poate prepara acasă în mod
empiric.
Reconsiderarea recepturii vechilor terapeuţi, reţete bazate
exclusiv pe produse naturale, devine o necesitate legată chiar şi
de igiena utilizării medicamentelor. Fitoterapia cultă tradiţională ar
trebui să devină o posibilitate reală la îndemâna cetăţenilor prin
unele farmacii sau puncte farmaceutice desemnate în acest scop.
Reconsiderarea farmacoterapiei culte tradiţionale, deci şi a
fitoterapiei, se poate realiza prin:
- selecţionarea arsenalului terapeutic adoptat de vechile
farmacopee;
- înfiinţarea în mod experimental al uni mic nucleu
farmaceutic care să fie aprovizionat şi să poată prepara aceste
medicamente;
- încurajarea medicilor dispuşi să-şi orienteze o parte din
prescripţii şi spre domeniul farmacoterapiei vechi;
- considerarea acestei conduite în recomandarea
medicamentelor, ca o fază premergătoare eventualei administrări a
medicamentelor moderne de sinteză organică în cazul când
produsele farmacoterapiei culte tradiţionale nu ar oferi rezultatele
scontate. Ar fi deci vorba de o strategie în domeniul folosirii
medicamentelor, care ar consta în folosirea mai întâi a
medicamentelor naturale, cu o veche probă a timpului, iar în cazul
când bolnavii nu răspund favorabil la acestea, urmează să li se
administreze medicamente de sinteză.
Pentru un asemenea experiment s-ar angaja minimum de
cheltuieli, urmând ca în funcţie de solicitare să se dezvolte sau să
se renunţe pe viitor la acest procedeu, care totuşi ar reprezenta
mai mult decât sfaturile educativ-sanitare.
100
Desigur, s-ar putea pleda şi în defavoarea acestei păreri,
argumentându-se în primul rând, că este dificil ca publicul să fie
convins de eficienţa unor reţete magistrale, în locul „specialităţilor”
cu care este obişnuit.
În favoarea celor expuse mai sus, sintetizez direcţiile
sanitare să asigure şi să promoveze dezvoltarea fitoterapiei
elaborate cu prilejul primului simpozion de fitoterapie desfăşurat în
octombrie 1979, la Sebeş-Alba. Simpozionul a avut tema:
„Progrese şi realizări în domeniul fitoterapiei”. De-a lungul lucrărilor
simpozionului s-a conturat necesitatea concentrării eforturilor în
viitor pe următoarele direcţii:
- realizarea unui sortiment larg de produse de extracţie din
materii prime vegetale, din care farmaciile să poată prepara cele
mai variate forme farmaceutice, pe baza prescripţiilor medicilor;
- standardizarea produselor fitoterapeutice în funcţie de
conţinutul în principii active şi de efectul fiziologic;
- transformarea în farmacii cu profil de fitoterapie a
actualelor magazine PLAFAR şi încadrarea lor obligatorie cu
farmacişti;
- creşterea numărului de specii vegetale care se valorifică
în scopuri medicinale;
- extinderea cercetărilor în domeniul medicamentelor de
natură vegetală în scopul diversificării producţiei şi asigurării
biodisponibilităţii lor;
- promovarea terapiei cu produse aromatice vegetale.
Trecutul nostru reprezintă un bogat laborator etnic. Datoria
noastră ar fi deci, să valorificăm ştiinţific toate medicamentele
populare. Ceea ce nu este uşor fiindcă acest depozit popular este
101
un izvor de sugerări sau inspiraţii. Poate că niciodată el nu va
putea fi complet „stors” de indicaţiile şi implicaţiile pe care le oferă.
Unele elemente care nouă ni se par acum neînţelese sau
absurde, s-ar putea să capete sens mai târziu: vor fi aporturi
postume ale medicinii populare.
Noi nu ar trebui să distrugem nimic, suntem datori să
punem totul în ordine: asemenea minelor părăsite pe care o
tehnică mai avansată le pune din nou în funcţie, există şi „mine de
cunoaştere” care aşteaptă să fie reactualizate, sau cel puţin
păstrate sub beneficiul de inventar.
Şi chiar dacă acest material popular nu va mai putea oferi
nimic pentru sănătatea omului, el va rămâne interesant pentru
teoria culturii.
Omenirea nu trebuie să se uite pe ea însăşi.
La rândul ei, medicina populară ne va aminti de noi înşine,
chiar dacă în viitor, ea va constitui numai o imagine de muzeu.
Istoria şi psihologia noastră sunt în legătură şi cu ea.
102
CONCLUZII
Desigur că bogatul material existent referitor la medicina
empirică şi în special la un domeniu al ei – fitoterapia – nu poate fi
epuizat în lucrarea de faţă.
Trebuie menţionat şi faptul că astăzi încă nu cunoaştem
toate realizările strămoşilor noştri în utilizarea plantelor medicinale;
dar nu este mai puţin adevărat că prin extinderea si aprofundarea
cercetării plantelor medicinale tradiţionale indigene se pot da la
iveală remedii nebănuite.
Pe măsura extinderii cercetărilor au apărut lucrări noi care
demonstrează eficienţa plantelor medicinale în terapeutică. Dacă
strămoşii noştri utilizau plantele medicinale pe baza tradiţiei, astăzi
folosirea lor este fundamentată ştiinţific prin cercetări chimice,
biologice şi clinice.
După cercetarea numeroaselor surse documentare vechi şi
actuale care ne-au stat la dispoziţie, putem trage următoarele
concluzii:
1. Produs al unei experienţe de viaţă multi-seculară,
etnofitoterapia oferă un câmp de cercetări inepuizabil, cu rezultate
surprinzătoare, utile, chiar şi pentru evoluţia medicinii ştiinţifice.
2. Ignorată multă vreme, ea a început să constituie obiect
de studiu pentru etnografie şi medici, care au căutat să descopere
în această terapeutică empirică latura ei logică, ştiinţific valabilă.
3. S-a încercat o explicaţie ştiinţifică pentru fiecare element
în parte – plantele de leac – şi s-a găsit pentru majoritatea din ele
o justificare.
103
4. Folosită pe scară largă în secolele trecute prin tradiţie,
astăzi este necesară o reconsiderare a fitoterapiei, pe baze
moderne, ştiinţifice.
5. În spiritul celor de mai sus şi pentru valorificarea în
vederea diminuării ponderii tratamentelor cu medicamente de
sinteză, considerăm că istoria medicinii şi a farmaciei ar avea un
cuvânt greu de spus, aceasta punând la dispoziţie informaţiile de
arhivă şi în general – documente – necesare cercetărilor ulterioare
de laborator.
6. În acest spirit apreciem că fitoterapia trebuie preluată de
la trecut, filtrată prin prisma cunoştinţelor actuale, reactualizată şi
redată omului suferind, dacă se poate sub formă reţetă magistrală,
preparată de farmacist.
7. Pe plan educativ-sanitar, literatura de popularitate în
domeniul fitoterapiei, va trebui să adâncească mai ales studierea
foarte bine cunoscute de populaţie şi mai ales a celor recunoscute
oficinal, care au o îndelungată confirmare terapeutică prin proba
timpului.
8. Pentru aceasta, apreciem că ar fi util ca speciile
recunoscute să fie înscrise într-o viitoare farmacopee, pentru a fi la
îndemâna tuturor sau – pe cât se poate – recomandate de medic
şi preparate în farmacie. În felul acesta s-ar putea spera la o mai
eficientă reconsiderare a medicaţiei naturiste, bazată şi pe
fitoterapie.
9. În sfârşit, cercetări de ultimă oră, au demonstrat că în
domeniul fitoterapiei româneşti un capitol distinct şi totuşi vast îl
constituie etnofitoterapia homeopatică. Au fost identificate 152 de
specii din flora spontană şi cultivată a României utilizate, unele în
multe sute de ani, în registru homeopatic. Acest fapt deschide larg
104
perspectiva unui nou domeniu de cercetare, care deja nu mai
poate fi neglijat. Pe de-o parte este posibil ca numărul acestor
plante să fie încă mai mare, impunându-se criterii noi în cercetarea
fitoterapiei, criterii specifice homeopatiei, iar pe de altă parte, este
posibil ca aceste cercetări viitoare să contribuie la lămurirea unor
aspecte încă neelucidate referitoare la mecanismul de acţiune al
remediilor homeopatice.
10. Trebuie să amintim, şi nu în ultimul rând, că orice spor
de cunoaştere în domeniul medicinii populare româneşti este în
măsură să creeze premize obiective pentru creşterea
patriotismului nostru. Admirând tot mai mult înaintaşii, vom dori să
ducem mai departe mesajul lor şi să-l transmitem îmbogăţit,
perfecţionat, generaţiilor viitoare.
105
BIBLIOGRAFIE
1. Bartolomeu, D., Bartolomeu, Şt. – Cunoaşterea plantelor cu
aplicaţiuni la medicina populară. Plantele ce pot
folosi sătenilor pentru căutarea sănătăţii.
Bucureşti, Inst. grafic „Eminescu”, 1901.
2. Bologa, V. L. – Începuturile medicinii ştiinţifice româneşti,
Biblioteca medico-istorică, Cluj, 1930.
3. Bologa, V. L. – Etnoiatrie-iatrosofie. Despre medicina populară
românească. Ed. Medicală, Bucureşti, 1970, p.
9-21.
4. Bologa, V. L., Vătămanu, N. – Istoria medicinei universale.
Medicina geto-dacilor. Ed. Medicală, Bucureşti,
1970, 820 p. (p. 189-200).
5. Bologa, V. L., Brătescu, G., Duţescu, B., Micu, Şt. – Istoria
medicinii româneşti. Ed. Medicală, Bucureşti,
1972, 526 p.
6. Bologa, V. L. – Contribuţii la istoria medicinei în R. P. R., Ed.
Medicală, Bucureşti, 1955, 390 p. (p. 21-39).
7. Borza, Al. – Despre denumirile româneşti de plante medicinale
populare. Despre medicina populară
românească. Ed. Medicală, Bucureşti, 1970, p.
51-54.
8. Borza, Al. – Dicţionar entobotanic. Ed. Academiei, Bucureşti,
1968.
106
9. Brătescu, G. – Apărarea sănătăţii ieri şi azi. Studii, note şi
documente. (Sub redacţia). Ed. Medicală,
Bucureşti, 1984.
10. Brătescu, G. – Retrospective medicale (Sub redacţia). Ed.
Medicală, Bucureşti, 1985.
11. Brătescu, G. – Aspecte istorice ale medicinii în mediul rural.
Studii şi note (Sub redacţia). Ed. Medicală,
Bucureşti, 1973.
12. Brătescu, G. – Grija pentru sănătate. Primele tipărituri de
interes medical în limba română (1581-1820),
Ed. Medicală, Bucureşti, 1988, p. 214.
13. Bujoreanu, G. – Boli, leacuri şi plante de leac cunoscute de
ţărănimea română, Astra, Sibiu, 1936.
14. Butură, Valer – Enciclopedie de etnobotanică românească,
Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979.
15. Chirilă, Pavel – Medicina naturistă, Ed. Medicală, Bucureşti,
1987.
16. Constantinescu, C. – Plantele medicinale în apărarea
sănătăţii, Recoop, Bucureşti, 1976.
17. Constantinescu, Gr., Elena Haţieganu-Buruiană – Să ne
cunoaştem plantele medicinale, proprietăţile lor
terapeutice şi modul de folosire, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1986.
18. Csedo,K. – Plantele medicinale şi condimentare din judeţul
Harghita, Tip. Tg. Mureş, 1980.
19. Czihak, J. Ch. – Istoria naturală întâia oară în limba
românească, Iaşi, 1837.
107
20. Grinţescu, Ghe. P. – Contribuţiuni la studiul plantelor de leac
ale poporului român, Ed. Universul, Bucureşti,
1936.
21. Lupaşcu P. Dimitrie – Medicina babelor, Analele Academiei
Române, Seria II, Tom. XII, Bucureşti, 1890.
22. Milcu, Şt., Duţescu, B. – Istoria ştiinţelor în România.
Medicina. Ed. Academiei R.S.R., 1980.
23. Mocanu, Şt., Răducanu, D. – Plantele medicinale în
terapeutică, Ed. Militară, Bucureşti, 1983.
24. Panţu, C. Zacharia – Vocabular botanic cuprinzând numirile
ştiinţifice şi populare ale plantelor, Bucureşti,
Institutul de arte grafice şi Ed. Minerva, 1902.
25. Percek Arcadie – Terapeutica naturistă, Ed. Ceres, 1987.
26. Râmniceanu, R. – Aspecte şi probleme ale medicinii
contemporane, Ed. Medicală, Bucureşti 1983.
27. Russu. I. I., Daicoviciu, H. – Dacia de la Burebista la cucerirea
romană, Cluj, 1972.
28. Russu, I. I. – Etnogeneza românilor, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
29. Russu, I. I. – Limba traco-dacilor. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1967.
30. Russu, I. I. – Religia traco-dacilor. Zei, credinţe, practici
religioase. Ed. Ştiinţifică, Cluj, 1947, p. 144.
31. Silva, F. – Din reţetarele farmaciei verzi. Ed. Ceres, Bucureşti,
1975.
32. Stanciu, V. – Plantele de leac, Biblioteca Semănătorul, Arad,
1916, Nr. 11.
33. Stanciu, V. – Teza de doctorat „Comparaţie între
întrebuinţarea populară şi cea oficinală a câtorva
108
plante folosite în medicina populară
românească, Cluj, noiembrie, 1933.
34. Vătămanu, N. – Originile medicinii româneşti, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1979.
35. Vătămanu, N. – Medicina veche românească. Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970.
36. Voiculescu, V. – Toate leacurile la îndemână. Ed. Cartea
Satului, Bucureşti, 1933, 331 p.
37. Voiculescu, V. – Dicţionar cronologic de medicină şi farmacie,
Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975.
38. Voiculescu, V. - „Orientări în fitoterapie” – lucrările prezentate
la primul simpozion de fitoterapie, Sebeş, 6
octombrie 1979, Ed. U. S. S. M. Alba, 1981.
39. Voiculescu, V.- „Plantele medicinale în prezent” – Editata de
redacţia revistei Korunk, Cluj-Napoca, 1983.
109
Periodice
1. Bartolomeu, D. – Plantele ce servesc ca substanţe curative
populaţiunii rurale din România, Revista
Farmaciei, an XV, nr. 4, 1903, p. 151-156.
2. Gheorghiu, Em., Filofteia Mihai – Rozenblat Ana – Aspecte din
farmacoterapia poporului român. Munca
Sanitară, 1967, an XIV, nr. 2, p. 122-125.
3. Gheorghiu, Em., Filofteia Mihai – Manuscrise cu elemente de
farmacoterapie populară aflate la Biblioteca
Academiei R.S.R. şi Arhivele Statului din
Bucureşti, Revista Farmacia, 1969, an XVII, nr.
5, p. 297-306.
4. Muncitorul Sanitar – săptămânal editat de Ministerul Sănătăţii,
Colecţia anilor 1985-1988.
5. Negru, I. – Istoriograful G. I. Ionescu-Gion, despre medicina în
trecutul Ţărilor Române, în Viaţa Medicală, nr. 4,
1980, p. 177-180.
6. Pap, T. – Substanţe şi forme farmaceutice utilizate în secolul al
XVI-lea, Farmacia, 1956, an IV, nr. 4, p. 323-
330.
7. Papp, C. – Plantele medicinale indigene întrebuinţate în vechile
noastre farmacii, Farmacia, 1956, an IV, nr. 4, p.
330-334.
8. Papu-Câmpeanu, J. – Plantele în poezia populară, în Comoara
satelor, revistă lunară de folclor, an III (1925),
Blaj.
110
9. Rcz, G. – Consideraţii asupra valorificării plantelor
întrebuinţate în medicina populară, Farmacia,
1960, an VIII, nr. 2, p. 97-104.
10. Revista Viaţa medicală – anii 1980. 1981, 1985, 1986.
11. Spielmann, I., Rcz, G. – Plantele medicinale folosite în
Transilvania la începutul secolului al XIX-lea, în
Farmacia, vol. XIX, nr. 3, 1971, pag. 175-178.
12. Vătămanu, N. – Medicina geto-dacilor, în Viaţa medicală,
1967, vol. XIV, nr. 12, p. 851.
111
top related