ultimele cuvinte ale lui iisus

Moartea, o misiune implinita

Andrei Plesu,

Ultimul dintre cele sapte cuvinte rostite de Iisus pe cruce (si relatat doar de Evanghelia dupa Ioan, la cap. 19, versetul 30) este: ,,Savirsitu-s-a!" Nu e vorba, fireste, despre consemnarea unui obstesc sfirsit, ci despre sentimentul Celui care moare ca misiunea care I-a fost incredintata a fost indeplinita. Care fusese aceasta misiune

"). Pentru ca temeritatea de a fi coborit in trup omenesc sa fie consumata pina la capat, nu mai lipsea decit episodul ultim, episodul mortii. Abia dinaintea acestui episod, Iisus putea spune: misiunea Mea s-a incheiat! "Savirsitu-s-a!" Pasul urmator e al Tatalui si al Duhului: Invierea, Inaltarea si Apostolatul. Relele omenesti pot, astfel, in sfirsit, sa primeasca promisiunea si temeiul rascumpararii.

Spun toate astea ca sa marturisesc ca, pentru mine, Sarbatoarea Pascala e un fel de a recapitula inventarul greu de dus al incercarilor prin care trecem de-a lungul unei vieti: provocarea, subrezenia, derapajul, suferinta, disperarea, dubiul, revolta, moartea. Cu un cuvint, depozitul de ,,patimiri" al destinului nostru, cu potentialul lui de "inviere", adica de "trecere peste", de valorificare si transfigurare. E o proba dura, un "memento" destramator, suportabil doar prin speranta. Ceea ce ni se mai spune, cred, este ca avem dreptul sa ne fie mila nu numai de "aproapele" de linga noi, ci si de "aproapele" din noi insine. Avem voie sa ne fie mila de noi, de vreme ce Calvarul hristic ne pune in situatia - unica, am impresia, in universul religiilor lumii - de a ne fi mila de Dumnezeu Insusi. E un gind tulburator, pe care Emil Cioran l-a rostit, contemplind citeva Rastigniri sculptate de George Apostu:

,,A fi credincios si a-ti fi mila de Dumnezeul tau - iata paradoxul patetic al crestinismului!"

Stiu: Saptamina Patimilor culmineaza in bucurie si lumina. E, ca sa zicem asa, o poveste cu ,,happy end" si avem tot dreptul sa participam euforic la victoria asupra mortii si la perspectiva propriei noastre nemuriri. Dar, uneori, mi se pare ca, absorbiti in entuziasmul unei celebrari legitime, tindem sa pierdem din vedere ponderea aspra, dar edificatoare, a traversarii patimilor. Invierea nu trebuie, din punctul meu de vedere, sa oculteze, sau sa atenueze, parcursul chinuitor care o precede. De aceea, desi nu suspectez pe nimeni de rea credinta, sau superficialitate, ma descopar usor iritat de supra-abundenta de iepurasi, floricele, pasarele, fundite, ousoare de plastic plantate prin piete, briz-brizuri festive si chermeze populare.

N-am nimic impotriva: sa ne bucuram! Dar sa nu lasam sa se stearga prea repede si prea usor cearcanul de suferinta al bucuriei noastre...