teza duminica ion
Post on 21-Jan-2016
142 Views
Preview:
TRANSCRIPT
ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI
Institutul de Filosofie, Sociologie şi Drept
Cu titlul de manuscris
CZU 321.7(478) (043.3)
DUMINICA Ion
INSTAURAREA REGIMULUI POLITIC DEMOCRATIC
ÎN REPUBLICA MOLDOVA: REALIZĂRI, PROBLEME,
PERSPECTIVE
SPECIALITATEA: 23.00.01 – TEORIA, METODOLOGIA ŞI ISTORIA POLITOLOGIEI; INSTITUŢII ŞI
PROCESE POLITICE
Teză de doctor în ştiinţe politice
Conducător ştiinţific: ROŞCA Alexandru
doctor habilitat în filosofie, academician
Autorul:
DUMINICA Ion
Chişinău
2006
2
C U P R I N S IINNTTRROODDUUCCEERREE 33......77
CAPITOLUL I Caracteristica generală a conceptului de regim politic democratic 1. 1. Geneza şi evoluţia ideilor despre guvernarea democratică 8...19
1. 2. Modele contemporane ale regimurilor democratice 20…29
1. 3. Idealul şi practica guvernării democratice în societatea contemporană 30...39
CAPITOLUL II Realizările obţinute in procesul instaurării regimului
democratic în Republica Moldova 2. 1. Proclamarea Suveranităţii şi Independenţii - premisă a instaurării regimului
politic democratic în Republica Moldova 40...55
2. 2. Separarea şi Colaborarea puterilor în stat - condiţie primordială a guvernării
democratice 56...72
2. 3. Trecerea de la mono la pluripartidism - bază politică a democratizării
conducerii de stat 73...92
CAPITOLUL III Probleme şi perspective privind funcţionarea regimului
democratic din Republica Moldova 3. 1. Inconsecvenţe şi incertitudini în funcţionarea regimului democratic din Republica
Moldova 93...108
3. 2. Sporirea nivelului de cultură politică - condiţie majoră a eficientizării regimului
politic 109…120
3. 3. Perspectivele evoluţiei regimului democratic în Republica Moldova 121...129
Concluzii şi Recomandări 130...134
Bibliografie 135...142
Anexe 147...179
3
I N T R O D U C E R E
Actualitatea temei şi gradul ei de investigaţie. Problematica regimurilor politice
ocupă un loc de frunte în ştiinţele politice, fiind de stringentă actualitate şi mare importanţă
pentru toate societăţile, îndeosebi pentru cele în tranziţie. Experienţa istorică de până în
prezent ne demonstrează, că în perioadele de trecere de la un sistem social la altul politicul se
impune pe prim plan, devine principalul factor mobilizator, organizator şi decizional în
elaborarea şi realizarea strategiilor de reformare a societăţii. Regimul politic ca unul din
elementele constitutive ale sistemului politic vizează toate componentele sociumului (popor,
clase sociale, partide, grupuri de interese, sindicate), relaţiile complexe dintre acestea şi
metodele folosite pentru funcţionarea sistemului. O trăsătură deosebită a epocii
contemporane o constituie tendinţa spre afirmarea tot mai deplină a democraţiei ca formă de
organizare politică a statului şi de funcţionare a întregului organism social.
De aici rezultă interesul sporit faţă de regimurile politice din diferite ţări, interes
manifestat de către populaţie, mass-media, partide politice, diferite organizaţii, inclusiv
nonguvernamentale etc., în atenţia lor aflându-se, în special, mecanismul eficient de
exercitare a puterii de stat, în cadrul procesului de tranziţie democratică. Tranziţia ca un
fenomen complex şi polivalent cu foarte multe contradicţii politice, sociale, economice şi
spirituale se realizează în baza unor legităţi generale, însă în fiecare ţară acest fenomen,
inclusiv instaurarea regimului democratic, îşi are trăsăturile sale specifice condiţionate de
circumstanţele concrete de timp şi de loc. Pentru Republica Moldova este specific schimbarea
priorităţilor în procesul instituirii regimului politic democratic. Procesul de trecere de la
sistemul totalitar la cel democratic a inclus în sine schimbări şi transformări în domeniul
politicului, economiei, formelor şi metodelor de conducere a statului, urmând paralel
restructurarea filosofiei, ideologiei şi culturii societăţii. Însă Republica Moldova este singurul
stat din fosta URSS care şi-a început tranziţia nu cu transformările în domeniul economiei şi
vieţii politice, dar cu problema limbii de stat, cu lupta pentru recunoaşterea identităţii sale
naţionale. În 1988-1989 renaşterea naţională s-a realizat doar în măsura în care s-a trezit
conştiinţa naţională – o condiţie obligatorie a desfăşurării luptei pentru democraţie, eliberare
naţională, împotriva regimului totalitar.
Problema tranziţiei spre o societate democratică este actuală şi prezintă un mare
interes ştiinţific şi practic. Acest proces a fost reflectat pe larg în diverse publicaţii ştiinţifice.
O contribuţie importantă la cercetarea problematicii în cauză au adus-o mai mulţi autori,
printre care: juriştii Alexandru Arseni, Vasile Creţu; economiştii Dumitru Moldovanu, Ion
Guţu; istoricii Ion Ţurcanu, Gheorghe Cojocaru, Vasile Ursu, Anatol Petrenco; filosofii şi
4
politologii Constantin Solomon, Victor Saca, Valeriu Moşneaga, Gheorghe Rusnac,
Alexandru Roşca, Alexandru Zavtur, Constantin Marin, Victor Moraru şi alţii.
Un interes deosebit prezintă articolul ştiinţific elaborat de V. Moşneaga şi Gh.
Rusnac1, în care autorii supun analizei procesul de afirmare politică a tânărului stat
independent. O valoare evidentă pentru tema abordată în lucrarea dată o prezintă monografia
elaborată de C. Solomon2, în care autorul cercetează procesul de formare a sistemului politic
din Republica Moldova. În cadrul lucrării şi-au găsit locul cuvenit componentele de bază ale
sistemului politic – instituţiile politice menite să direcţioneze mersul vieţii politice în
Republica Moldova. Problematica formării sistemului politic de tip democratic constituit
totodată şi tema de doctor habilitat a autorului menţionat. Cât priveşte tema instaurării
regimului politic, ea nu coincide cu obiectul investigaţiei menţionate, deoarece regimul
politic şi sistemul politic corelează între ele ca partea cu întregul.
Scopul şi obiectivele tezei. Reieşind din faptul că cercetarea procesului de instaurare a
regimului politic democratic în Republica Moldova se află încă la etapa iniţială ne-am ales
tema respectivă pentru cercetările de doctorat în speranţa de a completa un anumit gol în
ştiinţele politice. Lucrarea este concepută ca studiu interdisciplinar, determinat de tangenţele a
două ştiinţe – ale istoriei şi politologiei. Pornind de la actualitatea şi gradul de investigare a
temei, ne-am propus drept scop esenţial cercetarea procesului de instaurare a regimului politic
democratic în Republica Moldova sub aspectul realizărilor şi deficienţelor sale. Întru
atingerea acestui scop ne propunem spre soluţionare următoarele sarcini concrete ale
investigaţiei:
analiza genezei şi evoluţiei regimurilor politice democratice în dependenţă de condiţiile
concrete de dezvoltare a societăţii;
caracterizarea regimurilor politice de tip democratic din punct de vedere al funcţiilor
exercitate de către principalele instituţii politice statale, precum şi sub aspectul formelor
de manifestare, gradului de instituţionalizare şi de realizare a puterii politice;
analiza bazei constituţionale regimului politic democratic din Republica Moldova;
identificarea rolului şi modului de trecere de la mono la pluripartidism ca bază politică a
democratizării societăţii;
evidenţierea necesităţii creşterii nivelului culturii politice democratice în societate ca
condiţie majoră a eficientizării regimului politic din Republica Moldova;
1 Moşneaga V. şi Rusnac Gh. „ Republica Moldova: 10 ani pe calea democraţiei şi independenţii”( în: Republica Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi perspective, Chişinău, USM, 2001), 2 Solomon C.„ Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989-2002 ”, CE USM, Chişinău, 2002
5
determinarea locului şi prerogativelor principalelor instituţii statale în cadrul
mecanismului de separare şi colaborare a puterilor în stat;
analiza politică a valorificării optime a rezultatelor obţinute în cadrul procesului de
instaurare a regimului democratic în Republica Moldova;
evidenţierea lacunelor cu urmări politice negative ale tranziţiei democratice;
elucidarea consecinţelor politice posibile ale funcţionarii regimului democratic pin prisma
perspectivelor evoluţiei procesului politic din Republica Moldova.
Suportul metodologic şi teoretico - ştiinţific al investigaţiei îl constituie lucrările
savanţilor politologi cu renume din Europa Occidentală, SUA, România, Rusia şi Moldova cu
privire la problemele politice, sociale ale procesului de instaurare a regimului politic
democratic din Republica Moldova. Un rol deosebit în analiza politică a procesului tranziţiei
democratice şi a metodelor şi procedeelor de realizare a acestuia aparţine lucrărilor savanţilor
din Occident: Maurice Duverger, Zbigniew Brzezinski, Ralf Dahrendorf, Jean-Francois
Revel, Giovanni Sartori; celor din România – Marin Voiculescu, Silviu Brucan, Ion Mitran;
Rusia – А.Соловьев, В. Лавриненко, В. Мальцев. Autorul a folosit şi lucrările autorilor din
Moldova – V.Cujbă, V.Moşneaga, V.Saca, Gh.Rusnac, A.Zavtur. Totodată, autorul a cercetat
şi a utilizat un şir de acte normative (legi, hotărîri guvernamentale, decrete prezidenţiale) ce
au stat la baza instaurării regimului politic democratic in Republica Moldova. Principala bază
normativă a investigaţiilor a constituit-o Constituţia Republicii Moldova, adoptată de
Parlament la 29 iulie 1994. O sursă deosebită pentru elucidarea temei reprezintă documentele
oficiale publicate în „ Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, documentele şi materialele
cuprinse în lucrarea „ Republica Moldova: istoria politică (1989-2000). Documente şi
materiale. Volumul I-II ” (Chişinău, 2000).
Dintre metodele de cercetare la care am recurs în lucrarea prezentă evidenţiem:
- metoda instituţională, care ne-a permis să efectuăm o analiză a spectrului politic al
problemei cercetate prin prisma activităţii unor asemenea instituţii ca sistemul politic, statul,
partidele politice etc.;
- metoda istorică a stat la baza cercetării procesului de formare şi instaurare a
regimului politic democratic în contextul evoluţiei istorice, ceea ce ne-a permis să relevăm
interconexiunea dintre trecut, prezent şi viitor;
- metoda analizei sistemice, datorită căreia problema a fost examinată din perspectiva
integrităţii şi conexiunii funcţiilor politice ale regimului democratic din Republica Moldova;
- cercetarea detaliată a problemei a necesitat utilizarea metodei logice a deducţiei şi a
inducţiei, content-analizei etc.
6
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute derivă din faptul că o asemenea
problematică încă n-a beneficiat de o abordare unitară şi coerentă, de sine stătătoare, aşa cum
s-a încercat în prezenta lucrare. Având în vedere că temă investigată priveşte fapte şi
evenimente de dată recentă, unele dintre ele aflate încă în desfăşurare, aprecierile formulate în
baza lor, fie că servesc drept argumente pentru tezele şi conceptele definite în literatura
politologică, fie că surprind manifestări inedite. În această situaţie, fenomenul instaurării
regimului politic în Republica Moldova este investigat prin raportarea lui la valorile
consacrate ale democraţiei şi principiile de funcţionare a instituţiilor statului de drept.
Lucrarea dată încearcă să analizeze dimensiunea ce vizează democraţia ca un regim politic
real sau ca ansamblu al instituţiilor politice şi al relaţiilor dintre ele şi elucidează practicile
politice ce au fost implementate, din momentul instaurării sale, în cadrul regimului
democratic din Republica Moldova.
În linii mari noutatea investigaţiei prezente se impune prin următoarele realizări,
considerate de autor ca fiind mai relevante şi mai semnificative:
1. Pentru prima dată în literatura de specialitate au fost integral analizate diverse
concepţii şi doctrine politice din Occident, România, Rusia şi din Republica Moldova despre
geneza şi evoluţia, motivarea şi fundamentul obiectiv al mediului de guvernare democratică.
2. Au fost examinate şi sistematizate diverse tipologii ale regimurilor politice
democratice.
3. Au fost elucidate principalele realizări ale procesului de instaurare a regimului
democratic din Republica Moldova.
4. Au fost depistate şi analizate dificultăţile şi deficienţele funcţionării regimului
politic democratic din Republica Moldova, indicând totodată şi unele căi posibile de
eficientizare a lui.
5. A fost întreprinsă tentativa de a întrezări una din căile posibile de evoluţie a
regimului politic democratic în Republica Moldova.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării este determinată de aportul
adus la cercetarea şi sistematizarea teoriilor politice ce vizează modelul de guvernare
democratică, aplicării lor practice mai cu seamă în condiţiile perioadei de tranziţie prin care
trece şi ţara noastră, care se confruntă cu mai multe probleme politice, economice şi sociale.
Pentru evitarea, temperarea şi soluţionarea acestor probleme, societatea are nevoie de anumite
elaborări teoretice ce ar servi drept bază pentru adoptarea unei strategii politice eficiente în
vederea asigurării stabilităţii social-politice, ieşirii din situaţiile de criză şi avansării spre o
7
nouă calitate a vieţii. Este vorba de o politică democratică, care în opoziţie cu formele corupte
ale politicii de masă, ar putea mobiliza şi organiza capacităţile creatoare ale naţiunii în
vederea dezvoltării durabile a ţării noastre. Studiul prezent sensibilizează atenţia analiştilor şi
practicienilor asupra unor rigori, cărora trebuie să corespundă instituţiile politice ale societăţii,
precizează unele noţiuni şi circumstanţe care amplifică cadrul cercetării procesului de
instaurare a regimului democratic, concretizează criteriile necesare pentru realizarea
guvernării democratice. De aici derivă şi importanţa teoretică şi practică a investigaţiei date,
rezultatele căreia pot contribui la o mai bună elaborare şi promovare a principiilor
democratice, perfecţionarea mecanismelor de realizare a lor în concordanţă cu forma
republicană de guvernare. Lucrarea poate constitui, pe măsură, un anumit suport teoretic şi
orientativ în efectuarea cercetărilor de acest gen, poate veni în ajutor profesorilor,
masteranţilor, licenţiaţilor, studenţilor de la facultăţile şi catedrele de politologie din
instituţiile de învăţământ superior ale republicii.
Aprobarea rezultatelor. Subiectele analizate în lucrarea dată au fost puse în discuţie şi
aprobate la şedinţele Secţiei Filosofie Socială şi Politologie al Institutului de Filosofie,
Sociologie şi Drept şi la seminarul ştiinţific de profil, precum şi la trei conferinţe ştiinţifice,
una internaţională şi două republicane, unde au fost prezentate unele rezultate ale cercetărilor
efectuate:
1. “Ecologia, Etica, Morala”, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, Chişinău, 22
decembrie, 2000.
2. “Politica socială şi problemele ameliorării calităţii vieţii”, Institutul de Filosofie,
Sociologie şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 20 decembrie 2001.
3. “Filosofie, Ştiinţă, Politică: realizări, implementări, perspective”, Universitatea de
Stat din Moldova, Chişinău, 28-29 noiembrie 2002.
Materialele investigaţiei sunt cuprinse, de asemenea, în cadrul publicaţiei ştiinţifice periodice
a Institutului de Filosofie, Sociologie şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei “Revistă de
Filosofie şi Drept” Nr. 1-3 (2002), Nr. 1 (2005); revistei ştiinţifice trimestriale
„MOLDOSCOPIE” (Probleme de analiză politică), Chişinău: USM, Nr.3 (XXVII), 2004.
Structura lucrării. A fost concepută în corespundere cu scopul şi sarcinile cercetării.
Teza are un volum de 134 de pagini, fiind alcătuită din Introducere, 3 capitole, fiecare a câte
trei paragrafe, Încheiere, Concluzii şi recomandări, Bibliografie şi Anexe.
8
CAPITOLUL I
CCaarraacctteerriissttiiccaa ggeenneerraallăă aa ccoonncceeppttuulluuii
ddee rreeggiimm ppoolliittiicc ddeemmooccrraattiicc §1.1. Geneza şi evoluţia ideilor despre guvernarea democratică
Definirea categoriei politologice de “ regim politic” constituie una dintre cele mai
importante probleme teoretice cu puternice implicaţii practice. Elucidarea conceptului de
regim politic implică diferite puncte de vedere. Unii autori consideră că regimul politic
trebuie definit numai prin referire la modul de organizare a statului; alţii, dimpotrivă,
consideră că regimul politic trebuie privit şi definit în baza organizării întregului sistem
politic. Originea noţiunii “regim” (fr. régime, de la lat. regimen -- administrare,
guvernare) indică faptul că termenul a apărut din necesitatea de a desemna realităţi ce ţin
de sfera raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi. Drept urmare, regimul politic ar putea
desemna ansamblul metodelor şi mijloacelor instituţionalizate cu ajutorul cărora
guvernează cei care deţin puterea politică. Pentru circumscrierea regimului politic este
imperios necesară identificarea acelor elemente ale sistemului politic care concură la
realizarea actului guvernării. Ele nu se reduc la instituţiile politice propriu-zise şi la
raporturile dintre ele, ci includ, în mod necesar, componentele culturii politice care
servesc la legitimarea puterii şi la justificarea actelor de guvernământ, sistemul de valori
politice şi morale în numele cărora se guvernează, normele juridice etc. Prin urmare,
regimul politic focalizează doar notele esenţiale ale realizării puterii politice în societate,
având deci o sferă mai restrânsă de cuprindere decât sistemul politic.
Regimurile politice sunt concepute ca reprezentând modalităţi de exercitare a
puterii într-un anumit cadru constituţional. Fundamentarea conceptuală şi definirea
regimului politic în politologia contemporană cunosc o diversitate de modalităţi care, în
esenţă, îşi propun să răspundă la întrebările: a) cum sunt alese organele guvernamentale?
b) care este structura fiecărui organ guvernamental? c) cum sunt repartizate funcţiile
organelor guvernamentale? d) există vreo limită a puterii lor faţă de cei guvernaţi?
Definirea regimului politic înglobează concepţii şi tendinţe diferite: liberală, autoritară,
democratică, tehnocratică, elitistă etc., având drept repere legitimitatea puterii şi modul în
care ea se exercită. 1
1 Andrieş Alexe “Politologie sau ştiinţă politică“, Editura “Corint”, Bucureşti, 1997,p.35-37
9
În tratarea marxistă, regimul politic este definit ca un ansamblu de instituţii şi
raporturi politice, prin care o clasă socială îşi impune interesele şi voinţa asupra întregii
societăţi. În teoria marxistă a statului, regimul politic este tratat ca o componentă a formei
statului, definită prin metodele şi mijloacele de guvernare, de exercitare concretă a puterii
de stat, prin care clasa dominantă îşi exercită dominaţia economică şi politică2.
Încă din timpurile antichităţii greceşti, gândirea politică şi-a manifestat
preocuparea pentru stabilirea caracteristicilor regimurilor politice, elaborând tipologiile
lor mai mult sau mai puţin complexe. În perioada contemporană, putem evidenţia trei
tipuri fundamentale de regimuri politice, menţonând faptul că în lucrare vom analiza unul
dintre cele trei modele: regimurile democratice, regimurile autoritare şi regimurile
totalitare. Iniţiind analiza regimurilor democratice, putem constata că doar un număr mic
de ţări poate fi o considerat azi ca fiind condus de reguli democratice. Lijphart în lucrarea
sa “Democracies” (1984) indică 51 de ţări democratice din 158 existente la începutul
anilor 80, dar numai 36 din ele sunt caracterizate printr-o persistenţă constantă a regimului
democratic pe parcursul perioadei de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, până la
începutul deceniului al optulea3.
În cadrul cercetărilor fenomenului politic, regimul politic apare ca un concept care
este expresiv euristic în determinarea vieţii politice a unei societăţi, într-un anumit
moment istoric. În condiţiile lumii contemporane, datorită bogăţiei de determinaţii cu care
este investită, categoria de regim politic este definită din perspective variate, reţinându-se
componentele sale esenţiale: statul sau modul de guvernare, practicat de acesta. Astfel, M.
Duverger în lucrarea sa “Institutions politique” (1965) ia în seamă, pentru determinarea
regimului politic, specificul organelor puterii de stat şi modalităţile de realizare a
guvernării. G. Bouthoul în “Sociologie de politique” (1965) determină regimul politic prin
gradele de libertate a cetăţenilor. Politologul de formaţie marxistă T. B. Bottomore
suprapune regimului politic termenul de sistem politic, iar G. Burdeau în “Les regimes
politiques” (1970), afirmând că depăşeşte criteriul marxist al clasialităţii, consideră că în
condiţiile actuale, ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice, regimul politic este un mecanism de
autogestiune socială, în cadrul căruia instituţiile politice sunt piesele centrale. La fel,
Burdeau defineşte regimul politic ca modul de angajare a raporturilor politice, ca expresie
a adecvării statului la scopurile puterii şi la maniera exercitării ei. Din perspectiva
realizării eficienţei procesului de guvernare J. W. Lapierre, în “Essay sur le pouvoir 2 Mică enciclopedie de politologie, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.23-27 3 Lijphart A. “ Modele ale democraţiei: Forma de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări ”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p.15-20
10
politique” (1968) consideră regimul politic drept o modalitate de a răspunde problemelor
de ordin organizatoric, ce se pun guvernării, problemelor de amenajare a guvernării pentru
a realiza o eficienţă maximă. R. Aron în lucrarea sa “Democratie et totalitarisme” (1952)
în explicând criteriile definitorii ale regimului politic, consideră că importante sunt nu
numai legătura dintre instituţii şi modalităţile de funcţionare a lor, ci şi formele
interdependenţelor sale cu infrastructura, rolul şi locul pe care îl ocupă administraţia în
cadrul regimului, contextul istoric în care acţionează regimul.
Pornind de la aceste considerente, în legătură cu definirea, cu conţinutul şi esenţa
regimului politic, ne solidarizăm cu C. Howard, care afirmă următoarele: “Regimul politic
reprezintă modul concret de organizare, instituţionalizare şi funcţionare a sistemului
politic şi de exercitare a puterii politice de către o forţă social-politică în cadrul unei
comunităţi sociale sau a unui sistem social global”4.
Ştiinţa modernă n-a găsit o metodă de cercetare mai eficientă decât cea istorico-
analitică. Aristotel spunea: “Un lucru se poate studia mai bine când îl cercetăm în
devenirea lui continuă de la începuit”. Aşadar, spre a ne da seama bine de o instituţie
ajunsă la maturitate, nu e de ajuns să o considerăm numai în această din urmă formă a sa,
ci trebuie să căutăm a stabili şi diferite faze evolutive prin care a trecut până s-a închegat
în felul în care se prezintă astăzi5.
Regimurile democratice în perioada antică, în mare parte nu au fost teoretizate, în
schimb, au fost practicate o lungă perioadă de timp. În discursul lui Pericle, reprodus de
către Tucidide în “Istoria războiului peloponesiac” avem o primă abordare a guvernării
democratice, glorificată în varianta interesului general, care primează asupra intereselor
individuale. Democraţia ateniană, “Şcoala grecească”, se bazează, în principal, pe
noţiunea de egalitate. Atenienii sunt obligaţi să respecte legile în vigoare, să se supună
acestora. Legile, protecţia, pe care acestea o asigură, se adresează şi sunt valabile numai în
cadrul unui grup restrâns de cetăţeni: străinii, metecii, femeile şi sclavii, fiind excluşi.
Cetăţenii, uniţi prin responsabilitatea lor colectivă, formează un corp restrâns care se
bucură de drepturi, dar care trebuie să-şi asume unele obligaţii faţă de cetate (greacă –
“polis”). Aceasta implică obligaţia de a accepta îndatoririle, magistraturile, având în
permanenţă liberul acces la luările de cuvânt în adunări. Dreptul de exprimare este unul
din principiile cele mai stabile ale democraţiei ateniene, ca şi posibilitatea, dată fiecărui
cetăţean, de a exercita o funcţie în cadrul regimului democratic. Pentru ca cetăţenii cei
4 Cincota Howard “Ce este democraţia”, Editura “Pro Europa”, Târgu-Mureş, 1995, p.45 5 Aristotel “Statul Atenian”, Editura “Agora”, Iaşi, 1992, p.7
11
mai săraci să nu fie excluşi de la dezbateri şi pentru ca aceştia să se poată bucura de rolul
lor politic, Pericle instituie îndemnitatea, misthoi 6.
În folosirea obişnuită termenul “democraţie” (gr. Demos - popor, kratos - putere,
literar puterea poporului) se defineşte ca un regim politic în care puterea aparţine
poporului. Regimul politic democratic se poate referi la guvernarea populară sau la
suveranitatea populară, la guvernarea reprezentativă sau participativă şi chiar la
guvernarea republicană sau constituţională, adică la guvernarea prin lege. Democraţia a
fost inclusă de către Aristotel în lucrarea sa “Politica”, în clasificarea standard a
regimurilor politice: 1) conducerea de unul singur (monarhia); 2) de câţiva (aristocraţia);
3) de cei mulţi (democraţia). După cum se ştie, clasificarea standard cuprindea, alături de
aceste trei tipuri de regimuri politice, formele lor corupte: a) tirania, ca formă coruptă a
monarhiei; b) oligarhia, ca formă coruptă a aristocraţiei; c) ohlocraţia (dominaţia gloatei),
ca formă coruptă a guvernării de către popor. Uneori, democraţia a fost chiar identificată
în sens peiorativ, cu acest ultim tip de regim. Democraţia pură a fost privită cu suspiciune
atât de filosofii aristocraţi, cum erau Socrate, Platon, cât şi de partizanii guvernării mixte,
precum au fost Aristotel, Cicero şi a fost frecvent opusă aşa-numitelor regimuri compuse
(amestecul elementelor de monarhie, aristocraţie şi democraţie), tipice Greciei clasice şi
Romei republicane7.
Platon a asociat guvernarea democratică cu subordonarea gândirii faţă de pasiune
şi a tratat-o puţin măgulitor, în comparaţie cu idealul de guvernare a societăţii de către
filozofii-regi, pe care l-a expus în dialogul “Republica”. Învinuirile fundamentale sunt
aduse manifestării suveranităţii încredinţate unui popor, pe care îl consideră ignorant şi
grosolan, incapabil să guverneze. Condiţia fundamentală a exerciţiului puterii este
cunoaşterea şi nu alegerea făcută de popor; numai cei ce cunosc pot cere. Este vorba de
cei care cunosc principiile politicii, singurii capabili să conducă destinele cetăţii, datorită
unei educaţii speciale, concepută anume pentru ei. Democraţia este o formă de stat
caleidoscopică-multicoloră, zice Platon, comodă, fără stăpâni, care oferă atât cetăţenilor,
cât şi străinilor aceleaşi drepturi. Fiecare poate face ce vrea, nimeni nu poate fi constrâns
să accepte o funcţie în stat şi oricine se poate dedica simultan sau succesiv diverselor
meserii şi preocupări. Te poţi sustrage de la război şi poţi refuza pacea. Poţi evita exilul
sau execuţia de îndată ce ai declarat că “iubeşti poporul”. Tirania se dezvoltă mai ales pe
seama democraţiei, cauza principală fiind excesul de libertate. Nimeni nu se mai
sinchiseşte nici de legile scrise, nici de cele nescrise; dascălul se teme de elevii care, în
6 Zapirtan L. “Repere în ştiinţa politicii, Ed. “Chemarea”,Iaşi, 1992,p.25 7 Muscă V.”Filosofia politică a lui Aristotel”, Ed.”Polirom”,Iaşi,2002,p.55
12
schimb, îl dispreţuiesc; bătrânii sunt îngăduitori cu tinerii şi se feresc să le ştirbească
libertăţile; “căţelele ajung deopotrivă cu stăpânele, iar caii şi măgarii umblă în toată
libertatea, cu capul sus, izbind în drum pe cel ce stă înainte” (Platon: Opere, V, p. 373).
Într-o astfel de societate apar două tipuri de indivizi: demagogi şi proaspăt îmbogăţiţi.
Aceştia îşi împart bogăţia cetăţii, lăsând celor ce muncesc, poporului, ceea ce cred ei de
cuviinţă. Se nasc nemulţumiri, denunţuri, procese. Poporul îşi caută apărarea, aducând la
putere un om tare, în stare să restabilească ordinea şi legea. Cel înscăunat ia câteva măsuri
de ochii lumii, dar creând, la rândul său, nemulţumiri şi simţindu-se ameninţat, îşi
organizează o “gardă personală” pentru a fi ferit de posibile atentate. O asemenea
căpetenie sau conducător, care zâmbeşte şi face pe plac tuturor în primele zile, care
slobozeşte de datorii şi împarte poporului pământ, devine, peste noapte, un tiran8.
În lucrarea sa “Politica “ Aristotel face o taxonomie a principalelor forme de
guvernare a societăţii şi a democraţiei. Prima specie de democraţie se caracterizează prin
egalitate; iar egalitatea întemeiată pe lege, în această democraţie, presupune că săracii nu
vor avea drepturi mai întinse decât bogaţii, că nici unii, nici ceilaţi, nu vor fi în mod
exclusiv suverani, ci în proporţie egală. Deci dacă libertatea şi egalitatea sunt cele două
baze fundamentale ale democraţiei, cu cât această egalitate a drepturilor politice va fi mai
completă, cu atât mai mult democraţia va exista în toată puritatea sa. A doua specie de
democraţie presupune redistribuirea funcţiilor publice după un cens foarte modest.
Slujbele le pot obţine toţi cei ce posedă censul fixat şi sunt inaccesibile tuturor celor care
nu-l au. Într-o a treia specie de democraţie, toţi cetăţenii a căror calitate nu este contestată
ajung la magistraturi, însă legea domneşte în mod suveran. Într-o a patra, spre a fi
magistrat, este de ajuns să fii cetăţean de o categorie oarecare, suveranitatea fiind tot a
legii. O a cincea speţă admite, de altfel, aceleaşi condiţii, dar suveranitatea este atribuită
mulţimii care înlocuieşte legea. În cazul acesta hotărăsc scrutinele populare, iar nu legea.
Totodată, Aristotel face o caracterizare detaliată a guvernării democratice.
Principiul guvernământului democratic este libertatea. Libertatea este scopul statornic al
oricărei democraţii. Cel dintâi caracter al libertăţii este alternanţa comenzii şi a supunerii.
Al doilea caracter al libertăţii este dreptul lăsat fiecăruia de a trăi după cum îi place;
aceasta este însuşirea proprie libertăţii. Rezultă că în democraţie cetăţeanul nu este obligat
să asculte de orice ar fi sau, dacă ascultă, o face cu condiţia să comande şi el, la rândul
său. În acest fel, al doilea caracter al liberătăţii se potriveşte cu cel dintâi, adică cu
egalitatea. În cadrul regimului democratic, toţi cetăţenii trebuie să fie alegători şi eligibili.
Toţi trebuie să comande fiecăruia şi fiecare tuturor, pe rând. Toate slujbele trebuie date 8 Muscă V.”Întroducere în filosofia lui Platon”,Ed.”Polirom”,Iaşi,2002,p.145
13
prin sorţi ori, cel puţin, acelea care nu reclamă nici experienţă, nici talent special. Nu
trebuie să fie nici o condiţie de cens sau, dacă este, acesta trebuie să fie foarte mic.
Nimeni nu trebuie să ocupe de două ori aceeaşi slujbă dintre slujbele foarte rare şi numai
în cazurile cele mai puţin importante, cu excepţia funcţiilor militare. Din toate formele
democraţiei pe care le-a expus, Aristotel o recunoaşte ca cea mai bună pe prima. Ea este
cea mai veche dintre toate. Clasa agricultorilor este cea mai compatibilă cu sistemul
democratic, astfel democraţia se constituie acolo unde majoritatea trăieşte din agricultură
şi din creşterea turmelor. Acestea sunt principiile expuse de Aristotel pentru întemeierea
primei şi celei mai bune forme a guvernării democratice.
În aşa fel, Aristotel neacceptând regimurile politice democratice, care conduceau la
polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci, le identifica în lucrarea sa “Politica”, drept o
sursă de instabilitate politiciă şi imprudenţă. Argumentele sale teoretice justificau
preferinţele către formele pure, de exemplu, aristocraţia, sau regimul politic în care cei
mai buni şi mai merituoşi erau reprezentanţii unui mod de guvernare superior. Democraţia
în accepţiunea sa era considerată o perioadă de tranziţie în care mulţimea îşi impunea
tirania asupra cetăţii. Această atitudine se explică prin faptul că modelul de guvernare care
a apărut în lumea antică, în scrierile lui Platon, Aristotel, Polibius, Cicero şi Augustin, îşi
acea rădăcinile într-o supoziţie adâncă a culturii antice, după care autoritatea virtuţii şi
legii se află deasupra autorităţii oamenilor. Din acest motiv, ei erau gata să accepte că
toate guvernările, fie monarhice, fie artistocratice sau democratice, puteau să decată în
corupţie, odată ce se nesocoteau cu autoritatea legii şi că, pe de altă parte, un monarh care
se călăuzeşte în ceea ce face de lege, probează virtutea9.
Cicero, influenţat în foarte mare măsură de Platon şi Aristotel, doreşte instituirea
unui regim mixt, care să reunească monarhia, aristocraţia şi democraţia. În lucrarea sa “De
Republica”, Cicero stabileşte baza oricărui regim politic, inclusiv a celui democratic –
participarea cetăţenilor. A participa la viaţa publică, la res publica = treburile obşteşti, este
semnul virtuţii superioare. Principiul conducerii populare nu este echivalent cu un regim
preponderent democratic. Cicero, nu are încredere în ignoranţa şi instabilitatea poporului.
Poporul este prezent în cadrul unei guvernări democratice prin reprezentanţii săi (tribunii)
şi îşi exprimă părerea atunci când este consultat la iniţiativa Senatului. În “De Republica”,
Cicero vorbeşte despre istoria organizării politice a Romei de la începuturi până la Legile
celor XII table şi căderea decembriştilor. Este un tratat asupra celui mai bun regim politic
şi despre bunul şi adevăratul cetăţean. Două concluzii se desprind din această operă.
Prima: interesează mai puţin organizarea politică a cetăţii (regalitate – aristocraţie - 9 Aristotel “Politica”, Editura “Antet”, Oradea, 1996, p.55-68
14
democraţie), important este ca guvernanţii să dovedească faptul că posedă drept calitate
naturală Justiţia şi că sunt dispuşi să o aplice. A doua: că Justiţia este indispensabilă în
guvernarea statului. “Salus populi suprema lex esto” (“Suprema lege este salvarea
poporului”; De legibus, Lib, III, 31), pare să fi fost deviza celui mai bun regim politic în
viziunea lui Cicero10.
La fel cu oarecare reţinere faţă de guvernarea democratică se plasează în perioada
Renaşterii, N. Machiavelli, care în lucrarea sa “Discursuri” afirmă că nu întotdeauna cei
care au dreptul să guverneze ştiu să o facă11.
Pe linia tradiţiei artistotelice, teoretizarea guvernării democratice va începe, de
fapt, în sec. XVIII, prin Montesquieu. Părintele determinismului geografic defineşte un
nou mod de a concepe politica, nu numai ca pe un mecanism al guvernării, dar şi ca pe un
întreg, incluzând, în egală măsură fenomenele fizico-geografice şi conţinutul lor. Această
preocupare de a cuprinde toate implicaţiile posibile, ce decurg din influenţa geografiei,
istoriei, economiei şi a tradiţiilor asupra politicii, explică importanţa lucrării sale “Spiritul
legilor”. După ce a examinat natura regimurilor politice, Montesquieu analizează
principiile lor de bază şi apoi cauzele degenerării lor. Regimul republican se prezintă sub
două forme, republică democratică şi republică aristocratică. În primul caz, suveranitatea
este deţinută în întregime de către popor, în cel de-al doilea este încredinţată unui grup.
Suveranitatea trebuie să se bazeze pe principiul moralităţii, pe sacrificiul cetăţeanului
pentru binele tuturor în democraţie, pe simţul măsurii şi dreptate în aristocraţie. Pentru
Montesquieu, aceste două variante sunt posibile în Antichitate sau în perioada cetăţilor-
stat cu un teritoriu restrâns; specificul statelor moderne este regimul monarhic12.
În această ordine de idei se circumscriu şi concepţiile social-politice ale lui
Dimitrie Cantemir. Oprindu-se în operele sale asupra diferitor forme de stat, în general, D.
Cantemir a exprimat un şir de idei interesante şi originale. Prin factorul geografic, D.
Cantemir încearcă să lămurească unele laturi ale orânduirii politice a Moldovei de pe
vremea lui în special orânduirea politică a unor pământuri ale principatului. În cartea sa
“Descrierea Moldovei” el deosebeşte trei ţinuturi ale Moldovei, locuitorii cărora “nu sunt
supuşi nici unui boier şi trăiesc ca într-un fel de republică”. Primul este Câmpulungul, în
judeţul Sucevei, înconjurat de un lanţ continuu de munţi foarte înalţi. A doua “republică”
în Moldova este Vrancea în jud. Putnei, aproape de hotarul Valahiei, înconjurată din toate
părţile de munţi foarte stâncoşi. Astfel gânditorul consideră că piedicile naturale asigură
10 Iliescu Vasile “Statul-utopie şi realitatea. Antichitate, evul mediu, renaştere”, vol. 1, Editura “Dacia”, Cluj-Napoca, 1996, p.68-78 11 “Măştile puterii”, Institutul European, Iaşi, 1996.p.55 12 Montesquieu “Scrisori persane. Caiete”, Ed. “Hyperion”,Chişinău,1993,p.335
15
acestor “republici” sinestătornicie şi independenţă. Ele nu se supun nici boierilor, nici
domnitorului. După cum arată D. Cantemir, locuitorii acestor ţinuturi se conduc după
legile lor proprii şi refuză poruncile domnitorului şi ale judecătorilor lui. Prin urmare,
analizând comentariile respective, putem constata că primele manifestări ale guvernării
democratice în Moldova au fost determinate de condiţiile naturale13.
Jean-Jacques Rousseau este adevăratul teoretician al suveranităţii poporului, al
cărui studiu cu privire la “Contractul social” (1762) prezintă un punct de reper
semnificativ de abordare sub aspect instituţional al guvernării democratice. Prin contractul
social, omul ca individ se conformează voinţei generale, unanime şi universale. Voinţa
generală reprezintă anumite caracteristici deosebite: este inalienabilă, infailibilă şi
indivizibilă. Este inalienabilă, pentru că fiecare individ reprezintă o parte de popor, deci
deţine un mic segment de suveranitate şi trebuie să o exercite în mod direct, fără a se
folosi de un sistem electiv sau mandate. Este infailibilă, pentru că, pentru a lua o decizie,
voinţa tuturor dă posibilitatea formării unei majorităţi, criteriu realizat prin voinţa
generală. Voinţa generală, definită în întregime de fiecare cetăţean care formează poporul,
este indivizibilă. Expresia voinţei generale este legea, votată de către popor, în scopul
realizării binelui comunităţii. Legea este aceeaşi pentru toţi şi trebuie să fie respectată de
către toţi. A dori să acţionezi în afara legii înseamnă alienare, deoarece legea exprimă
voinţa generală. De fapt, democraţia, în opinia lui Rousseau, nu convine decât ţărilor mici,
în timp ce monarhia nu convine decât ţărilor mari, şi aristocraţia – ţărilor de proporţii
mijlocii, iar ideea de reprezentare, străină realităţii anticilor, ne vine de la guvernul feudal,
un guvern inechitabil şi absurd, în care specia umană este degradată şi unde numele
omului este căzut în dezonoare. Aşadar, J.J.Rousseau, examinând formele posibile de
regim politic, preferă democraţia directă. Dar, în acelaşi timp, Rousseau o consideră
imposibilă, din motive practice, poporul neputând fi reunit tot timpul şi din considerente
politice, pentru a evita ca executivul să rămână diferit de legislativ. Regimul democratic
rămâne la J.J.Rousseau apanajul propriu zeilor, oamenii fiind încă mult prea corupţi14.
Perioada contemporană, este perioada cea mai complexă a doctrinelor politice,
privind guvernarea democratică, care va produce o modificare foarte importantă, deoarece
multe din ele vor trece din domeniul teoretic, în cel al aplicării practice. Începutul sec.
XIX este marcat de apariţia lucrării lui Alexis de Tocqueville “Despre democraţia din
13 Ermuraţki V. “Concepţiile social-politice ale lui Dimitrie Cantemir”, Editura de Stat a Moldovei, 1957, p.26-30 14 Ghid de idei politice, Editura “Pan-Terra”, Bucureşti, 1991, p.34-48
16
America”. Tocqueville studiază condiţiile posibile de existenţă a unui regim democratic,
pornind de la principiul său de bază, egalitatea.
Democraţia ia naştere prin voinţa egalitară a oamenilor, în toate domeniile, după o
luptă îndelungată dusă împotriva tuturor inegalităţilor. Este vorba de un regim al puterii
politice, dar, deoarece democraţia directă este imposibilă din punct de vedere practic într-
un stat modern, poporul îşi deleagă suvernitatea reprezentanţilor săi, în conformitate cu
principiile majorităţii. Tocqueville contestează importanţa exagerată a majorităţii, pentru
că aceasta nu reprezintă naţiunea, voinţa generală a lui Rousseau şi încalcă drepturile
minorităţii, obligată să accepte decizii contrare voinţei sale. La limită, regimul democratic
îi dă motive individului să prefere egalitatea libertăţii. În acelaşi timp, Tocqueville este
conştient de faptul că nu se poate renunţa la democraţie, deoarece oamenii nu ar suporta
această afectare a nevoii lor de egalitate. Trebuie ca guvernarea democratică să fie
păstrată, încercându-se ca egalitatea să nu fie înscăunată în detrimentul libertăţii. În
spiritul egalităţii, democraţia duce la apariţia unei mase de indivizi egoişti. De aceea,
Tocqueville reliefează mai multe indicii: a determina integrarea individului în societate;
a-l determina să joace un rol politic local, prin intermediul instituţiilor descentralizate;
întărirea solidarităţilor tradiţionale în sânul asociaţiilor, menţinerea rolului esenţial al
religiei care recomandă dragostea şi respectul faţă de aproape. Deşi Alexis de Tocqueville
aprecia regimul democratic ca superior şi necesar, din punct de vedere politic, el îl
considera neeconomic şi risipitor de fonduri. Dintre toate pericolele care pândesc
democraţia, cele mai frecvente sunt anarhia, şi arbitrariul, dezordinea şi nesupunerea. În
consecinţă deşi Tocqueville nu este adeptul guvernării democratice, totuşi o consideră un
rău necesar pentru libertatea individuală15.
Spre deosebire de contemporanul său Alexis de Tocqueville, precum şi de alţi
gânditori ai sec. XIX, Karl Marx a idealizat la început democraţia, ca formă de guvernare.
Prin prisma unei scheme evoluţioniste, abstracte, asupra formelor de guvernare, Marx,
iniţial consideră democraţia culme a progresului politic, dezlegare a tuturor enigmelor şi
“adevărul” celorlalte forme anterioare de stat. De asemenea, utopică s-a dovedit şi ideea
lui Marx privind înlocuirea democraţiei reprezentative cu autoguvernarea poporului, care
ar conduce, în perspectiva comunistă, la dispariţia statului însuşi. Mai târziu, concepţia sa
despre dictatura proletariatului, expusă împreună cu F. Engels, în “Manifestul Partidului
15 Tocqueville A. “Despre democraţie ]n America”, Ed.“Humanitas”, Bucureşti, 1995, p.65-75
17
Comunist”, a stimulat tendinţele totalitare şi dictatoriale din fostele ţări socialiste şi a dus
la subestimarea, în fapt, a guvernării democratice şi democratizării societăţii respective16.
Este esenţial să facem distincţia între modelul democratic aşa cum funcţionează el
realmente în statele occidentale şi imaginea pe care ne-o formăm asupra acestuia; chiar şi
statele occidentale, care aplică efectiv modelul democratic, nu îl aplică într-un mod care
se conformează exact imaginii existente. Exemplul parlamentului este tipic în această
privinţă: chiar dacă ocupă un rol central şi preponderent în modelul imaginat democratic,
rolul său real este foarte scăzut în majoritatea statelor din Occident. Modelul democratic
de guvernare corespunde democraţiei liberale, aşa cum a funcţionat în ţările capitaliste
dezvoltate între anii 1870 şi 1939. În aceleaşi ţări, actualmente funcţionează un sistem
politic foarte diferit, pentru care s-a propus numele de “tehnodemocraţie”.
Modelul democratic nu este o construcţie artificială a teoreticienilor, juriştilor sau
politologilor, cum pretindeau adversarii săi conservatori, prin anii 30. El este rezultatul
unei evoluţii istorice îndelungate, pe parcursul mai multor secole, în S.U.A., Europa
Occidentală. Multe din instituţiile sale au fost împrumutate de la sistemele politice care
funcţionau în această regiune a lumii, înainte de sec. XIX. Dar ele au fost transpuse,
transformate, adaptate astfel încât să poată fi turnate într-un sistem nou. Modelul
democratic de guvernare a fost în sânul sistemului monarhic, care domina în Europa
înainte de revoluţia franceză şi pe care francezii îl numeau “vechiul regim”. Până în sec.
XVII, noul model se dezvoltă numai într-o singură ţară, Marea Britanie. El nu se va
generaliza în Occident decât după revoluţiile americană şi franceză. Extinderea regimului
democratic coincide cu expansiunea burgheziei, ea însăşi angajată în revoluiţia industrială
dintre 1780 şi 1880. Victoria sistemului democratic e cvasigenerală în jurul lui 1870, atât
în Europa Occidentală, cât şi în Statele Unite.
Modelul astfel elaborat şi generalizat corespunde aşa-numitei “democraţii
liberale”. Cuvântul “liberal” este luat în dublu sens, politic şi economic. Mai întâi, el
înseamnă că instituţiile politice se întemeiază pe următoarele principii: suveranitatea
poporului, alegeri parlamentare, independenţa judecătorilor, libertăţi politice, pluralismul
partidelor. Mulţumită acestora cetăţenii au o marjă foarte mare de autonomie şi mijloace
eficace de presiune asupra guvernanţilor. Câteva elemente ale sistemului aristocratic şi
monarhic anterior subzistă în democraţia politică: regele, camera superioară, inegalitatea
de reprezentare, restricţii în dreptul de vot. Rolul lor scade însă cursul vremii: votul
universal se generalizează după 1914-1918, camera lorzilor îşi pierde cea mai mare parte
16 Marx K., Engels Fr., Opere, vol. I , Editura PLP, Bucureşti, 1957, p.145
18
din putere în 1911 etc. Din punct de vedere economic, “liberal” e sinonim cu
“capitalist”. Instrumentele de producţie sunt în proprietatea industriaşilor, comercianţilor,
agricultorilor etc. Oricine e liber să creeze o întreprindere, să o administreze după voinţa
sa, să vândă şi să pună în circulaţie produse în cadrul “legilor pieţei”, adică a concurenţei.
Aceasta, practic, înseamnă că cetăţenii şi organizaţiile lor nu deţin singuri puterea politică:
ei o împart, în principal, cu deţinătorii capitalurilor, mari firme industriale, comerciale şi
financiare. Astfel, modelul democratic este în realitate un model “plutodemocratic”
deoarece puterea se sprijină deopotrivă pe popor (demos) şi pe bogăţie (ploutos).
Instituţiile politice ale democraţiei liberale, aşa cum au funcţionat ele în Occident, din
1870 şi până în jurul lui 1939, se caracterizează prin două trăsături esenţiale: importanţa
parlamentelor şi slăbiciunea organizaţiilor politice (partide şi grupări de presiune).
Împreună dau regimului politic democrat o mare omogenitate, în ciuda diferenţelor
constituţionale între regimul prezidenţial american şi cel parlamentar european.
Democraţia liberală descrisă mai sus, se aplică în Statele Unite, Europa
Occidentală, Canada, Australia şi Noua Zelandă de dinaintea primului război mondial. Ea
a suferit crize grave între 1918 şi 1939. După cel de-al doilea război mondial, acest model
al regimului democrat a fost practic înlocuit cu un sistem atât de profund diferit, încât un
şir de savanţi politologi contemporani, printre care şi Maurice Duverger, au propus să fie
numit cu un alt termen: “tehnodemocraţia”. Democraţia liberală din 1870-1939 şi
tehnodemocraţia de după 1945 se opun punct cu punct. Prima era bazată pe concurenţa
economică şi legea pieţei, a doua se bazează pe marile întreprinderi cu conducere
colectivă, care planifică activităţile şi îşi impun produsele prin publicitate şi mass-media.
Prima vroia un stat slab, care nu intervenea în domeniul economic, a doua cere ca
guvernul să asigure reglementarea generală a producţiei consumului şi schimbului lor prin
diferite intervenţii şi stimulente. Prima vroia să înfrunte partidele de cadre, strâmte şi
puţin structurate, care dădeau competiţiei politice caracterul unei lupte de gladiatori, a
doua confruntă partidele de masă, care îşi disciplinează aderenţii şi liderii pe care îi
integrează într-o acţiune colectivă. Tehnodemocraţia conservă cadrul politic al democraţiei
liberale. Pentru o mai bună înţelegere a regimurilor politice contemporane trebuie să luăm
aminte de această situaţie17.
Deşi democraţia a fost un ideal puternic şi trainic timp de două milenii, ea s-a
dovedit şi fragilă, în practică. Tot acest timp doar puţine ţări au fost în stare să aibă
răbdarea, infrastructurile instituţionale, controlul şi echilibrul necesare pentru ca o
17 Piţurca A. “Politica şi societatea”, Universitatea din Craiova,1994,p.36
19
guvernare democrată să dureze o perioadă mai lungă. Doar în lumea de după război,
regimurile democratice au devenit mai prospere şi multe au atins o stabilitate care a
permis ca în ţările respective să crească şi libertatea şi bunăstarea cetăţenilor. Astăzi, din
ce în ce mai multe ţări se angajează pe drumul democraţiei, considerând-o cel mai bun
regim politic conceput vreodată. Într-o societate democratică, politica constă în dialogul
dintre guvern şi cetăţenii săi şi între cetăţenii înşişi. Are importanţă nu numai pentru
stabilirea unui sistem de guvernare loial şi viabil, totodată o asemenea formă de guvernare
se va adecva, în fapt, problemelor fără a pierde consimţământul şi susţinerea celor
guvernaţi. Orice regim democratic pretinde, mai presus de orice, participarea civică
activă. Aristotel scria: “Dacă libertatea şi egalitatea se regăsesc cu precădere în
democraţie, ele vor fi pe deplin împlinite atunci când toată lumea, în mod egal, participă
la guvernare în totalitatea ei”. Cetăţenilor li se încredinţează responsabilitatea de a se
autoguverna şi astfel ei sunt aceia care asigură şi calitatea vieţii publice şi a celei
personale. Participarea deplină a cetăţenilor este aceea care permite politicii să-şi
îndeplinească cea mai înaltă şi mai nobilă funcţie. Deoarece toţi cetăţenii sunt implicaţi în
procesul politic, guvernarea democrată este complexă. Şi nici o părere nu este considerată
corectă. Statul ordinii politice ideale nu este considerat relevant, căci este imposibil ca
toată lumea să fie de acord asupra idealului. Regimul totalitar comunist a demonstrat
pericolul încercării de a realiza utopia. Politica într-o societate democratică este un proces
evolutiv, nu o condiţie statică. Ea trebuie reglată din când în când de către mecanismele
instituţionale ale regimului politic pentru a reflecta schimbări în societate şi periodic
întărită pentru a se apăra de atacurile posibile, dinăuntru şi dinafară. Ea depinde de
puterea ideilor concrete, a convingerilor şi ideologiilor şi de discutarea ordonată a
punctelor de vedere diferite, luptând în acelaşi timp să servească interesul public şi să
îmbunătăţească viaţa oamenilor. Numai în acest fel supravieţuieşte democraţia, de la o
generaţie la alta18.
18 Finn Ch.“Politica ]ntr-o societate liberă“,Ed.“Pro Europa”,1996,p.24-26
20
§ 1.2. Modele contemporane ale regimurilor democratice
Una dintre primele forme de organizare a vieţii social-politice au constituit-o
regimurile democratice. Regimurile politice democratice au luat naştere încă din
societatea sclavagistă, cel mai elocvent exemplu în acest sens fiind regimul politic
atenian. În feudalism, dominante sunt regimurile autoritare de tip monarhist. În această
perioadă regimurile democratice dispar. Ceea ce se menţine sunt anumite elemente ale
democratismului politic în unele oraşe libere din Nordul Italiei, Germaniei, şi nu
regimurile politice democratice în sine sau ca atare. Renaşterea şi proliferarea regimurilor
democratice are loc la o anumită etapă, odată cu epoca modernă, când pentru unele ţări
dezvoltate ele devin principala formă de exercitare a conducerii politice a societăţii.
Astăzi, regimurile politice democratice constituie o dominantă a vieţii politice
contemporane, spre ele îndreptându-se atât ţările foste comuniste din Europa răsăriteană şi
centrală, cât şi majoritatea ţărilor din lumea a treia19.
În 1967 Barington Moore publică o lucrare devenită aproape clasică în
politologie “Originele sociale ale dictaturii democraţiei”, în care probează, printr-o
întemeiere istorică, economică şi statistică, faptul că independent de structurile sociale, de
calitatea şi nivelul lor istoric în diverse ţări ale lumii trecerea spre o viaţă politică
modernă a urmat pe trei căi:
1) revoluţiile burgheze, care au culminat cu democraţiile occidentale;
2) revoluţiile conservatoare, ce au culminat cu fascismul;
3) revoluţiile ţărăneşti, care au dus la comunism.
Deşi poate fi pusă în discuţie, această tipologie a căilor de evoluţie a ţărilor lumii
în perioada contemporană, autorul se întâlneşte în aceeaşi judecată cu un gânditor de
formaţie creştină, Jean Lacroix, care scria în lucrarea lui intitulată emblematic “Criza
democraţiei, criza civilizaţiei” (1966), că cea mai mare eroare este să opui democraţiei
politice democraţia socială. Democraţia politică este asemenea formei, iar cea socială este
asemenea materiei. Nu este posibilă o guvernare democratică fără oameni formaţi pentru
ea, care vor să participe şi, desigur, pot participa la dialogul democratic. Aceasta se face
în cadrul unor instituţii care stabilesc un minim de egalitate între membrii societăţii şi care
impun discursului reguli de schimb şi sinceritate.
Dacă ţinem seama de caracterul social al puterii, vom privi cu înţelegere distincţiile
ce se fac între democraţia socială, economică, culturală şi cea politică. Dacă în schimb vom
19 Лавриненко В. „ Политология” , Москва, 1999, стр. 54-56
21
avea în vedere mulţimea determinărilor conferite “poporului” în istorie, vom înţelege de ce el
a apărut ca expresie formală a oricărui regim politic. Exceptând pe Ludovic al XIV-lea,
care se identifica pe sine cu statul şi puterea, orice conducere şi organizare generală a
societăţii s-a prezentat ca fiind democratică, chiar dacă în realitate era o dictatură. Ţinând
seama de această posibilă ruptură între conţinutul şi forma unei democraţii, s-a pus
problema unor criterii ale democraţiei pe baza cărora să se poată judeca gradul dezvoltării
democratice a unui regim politic.
Un prim criteriu a fost cel formulat de G. Almond şi B. Powell în 1966 şi se referă
la autonomia subsistemelor unei societăţi. Pe baza lui se propune o analiză a diferenţierii
genurilor de activitate dintr-o societate, stabilind limitele între care se manifestă acţiunea
politică. Dacă aceasta se constituie în limitele specificului său şi nu-şi depăşeşte
autonomia intervenind disfuncţional în celelalte activităţi, se constituie prima premisă a
unei guvernări democratice.
Al diolea criteriu este propus de Ph.Cutright, în filiaţie cu doctrinele
liberalismului clasic, deoarece pune în discuţie cerinţe ca puterea politică să poată fi pusă
sub control. Prima cerinţă vizează separaţia puterii (în legislativă, executivă şi
judecătorească); a doua, un mecanism electoral, care, la rândul lui, să permită cunoaşterea
deplină de către alegători a propunerilor politice şi a celor ce urmează să le înfăptuiască şi
pe această bază, opţiunea exprimată liber.
La rândul său R.A.Dahl a propus criteriul competiţiei pentru putere, al luptei
pentru câştigarea sprijinului şi votului popular. De aceea, într-o încercare de a determina
regimul democratic, R.A.Dahl arată că trebuie ţinut seama de faptul că orice politică
aduce în prim-plan o elită care reprezintă o parte a membrilor societăţii. Competiţia
grupurilor este exprimată de competiţia elitelor. O guvernare democratică se va caracteriza
printr-un număr mare de grupuri şi o corespunzătoare luptă între elitele ce le reprezintă
interesele în cadrul său în afara puterii. La fel Robert A.Dahl în lucrarea sa “Democracy in
the United States Promise and Performance” (1974) a încercat o inventariere a definiţiilor
democraţiei, ca formă de guvernământ, regim politic, mod de viaţă. El introduce în
politologie termenul “poliarhie” (gr. polys – mult; arheiu – a guverna), înţelegând prin
aceasta o formă de guvernare caracterizată prin exercitarea puterii de către majoritatea
cetăţenilor, opusă monarhiei, oligarhiei. Este o variantă elitistă a democraţiei pluraliste, ce
pune accent pe pluralismul intereselor, grupurilor şi organizaţiilor, pe competiţii şi şansa
lor de a cuceri, exercita sau influenţa puterea. Este vorba de exercitarea efectivă a puterii
de liderii concurenţi şi elite, care au aceleaşi opinii asupra proceselor fundamentale. Ei
sunt aleşi de partide, deci, indirect de popor şi negociază între ei.
22
Toate aceste criterii reprezintă efortul de tratare a guvernării din perspectiva
teoriei şi practicii politice contemporane. Dar idealul democratic este probabil la fel de
vechi ca şi însăşi viaţa politică: dacă aceasta înseamnă organizarea şi conducerea
societăţii, este lesne de imaginat faptul că la acest act pot participa toţi membrii societăţii
sau numai o parte a lor, mai mare sau mai mică. R. Michels susţine chiar imposibilitatea
tehnică a societăţilor moderne de a realiza o democraţie prin participarea directă a tuturor
membrilor societăţii la guvernarea ei20. În zilele noastre, defazajul între cele două
accepţiuni, empirică şi ideală ale democraţiei, face dificile definiţiile globale ale
conceptului.
Pentru Max Weber, democraţia este mod şi mijloc, şi nu scop în sine. Este mod de
a alege liderii şi mijloc pentru a-i obliga să respecte legile, precum şi pentru atragerea
populaţiei la treburile social-politice ale ţării. Este subliniată problema esenţială a
guvernării democratice, cea a relaţiei reciproce între lider--stat--mase.
J.R.Lewis defineşte democraţia ca formă de guvernământ, ca o metodă, pe de o
parte, iar pe de altă parte ca un mod de viaţă ce cuprinde idealuri, atitudini, concepţii
filosofice21.
J.L.Quermonne, în lucrarea sa “Les régimes politiques occidentaux” (1986) insistă
asupra patru elemente, componente esenţiale ale regimului politic: a) principiul
legitimităţii; b) structura instituţiilor; c) sistemul de partide; d) rolul statului. Pornind de la
combinaţia acestor elemente, el dă următoarea definiţie a regimului politic: “Prin regim
politic vom înţelege ansamblul elementelor de ordin ideologic, instituţional şi sociologic,
care concură la formarea guvernării unei ţări date într-o perioadă determinată”. 22
Majoritatea regimurilor politice adoptate în Europa continentală şi în celelalte părţi
ale lumii, în sec. XIX şi XX, au fost copii mai mult sau mai puţin adaptate ale modelului
britanic şi francez. Regimul politic caracteristic pentru epoca contemporană, este cel al
democraţiilor pluraliste. El se manifestă în forme diferite, în funcţie de tradiţiile istorice,
caracteristicile psihologice şi trăsăturile specifice fiecărei ţări. Dar dincolo de diversitatea
şi chiar ineditul lor, regimurile democratice au câteva trăsături de bază, care le deosebesc
de alte tipuri de regimuri, cum sunt cele autoritare, dictatoriale sau totalitare. Aceste
trăsături comune sunt:
20 Voicu Ileana, “Ştiinţa politicii”, Universitatea tehnică, Cluj-Napoca, 1992, p.60-75 21 Hermet G. “Poporul contra democraţiei”, Institutul European, Iaşi, 1995,p.135 22 Luca Ilie “Politologie”, Editura “Helicon”, Timişoara, 1995, p.35
23
1. Alegerea guvernanţilor se face prin alegeri libere, adică alegeri care corespund
la cel puţin trei condiţii:
a) libertatea candidaturii, care este corolarul liberei formări şi liberei
funcţionări a partidelor politice;
b) libertatea sufragiului, care implică sufragiul universal şi egal al femeilor şi
bărbaţilor care răspunde adagiului englez: un om, un vot;
c) libertatea scrutinului, care se bazează pe două exigenţe: secretul, care
justifică cabine izolate.
Astfel, democraţia s-a afirmat în istorie ca un regim politic care asigură cea mai
largă marjă de libertate politică cetăţenilor săi sub trei aspecte. În primul rând, ca libertate
individuală, ca autonomie a persoanei, apărând şi garantând libertăţile individului,
împiedicând, pe cât posibil, deţinătorii puterii să devină abuzivi şi opresivi faţă de
cetăţeni. Apoi, sub aspectul libertăţii politice, ca posibilitate de participare, de asociere a
celor guvernaţi la exercitarea puterii şi de diminuare a arbitrariului guvernanţilor, de
asigurare a controlului asupra acestora. În sfârşit, sub aspectul libertăţii naţionale,
exprimând dreptul popoarelor de a dispune singure de ele însele, de a se elibera de orice
dominaţie străină şi de a se organiza în state naţionale independente, conform
“principiului naţionalităţilor”.
2. A doua trăsătură se referă la exerciţiul guvernării. El aparţine majorităţii,
aceasta se degajă fie cu ocazia unui scrutin direct (alegeri prezidenţiale), fie printr-un
scrutin indirect (majoritatea parlamentară şi investirea guvernului de către adunarea
rezultată prin sufragiu universal).
3. A treia caracteristică constă în obligaţia, care este coloralul pentru majoritate,
de a respecta opoziţia, ceea ce antrenează două consecinţe: dreptul opoziţiei la libera
critică şi dreptul ca urmare a unei noi alegeri la alternanţa la putere.
4. Al patrulea principiu al unui regim democratic este constituţionalismul, adică
atât puterile publice, cât şi cetăţenii trebuie să respecte constituţia; ceea ce antrenează
pentru partidele politice obligaţia de a face proba unui minim consens şi pentru puterile
publice de a se supune controlului constituţionalităţii actelor lor, printr-un organ
jurisdicţional independent23.
23 Мальцев В. “ Основы политологии”, Москва, 1998, стр. 110-112
24
Maurice Duverger în “Les régimes politiques” propune o serie de clasificări ale
regimurilor politice democratice, luând drept criteriu raporturile reciproce dintre guvern şi
parlament, şeful statului şi parlamentului, şeful statului şi guvernului. Pentru simplificare
vom analiza doar trei tipuri semnificative de regim politic democratic: regim parlamentar,
prezidenţial şi semiprezidenţial.
1. Regimul democratic parlamentar a caracterizat iniţial monarhiile
constituţionale sau limitate (Marea Britanie, Belgia, Olanda, Norvegia, Suedia, Spania),
apoi s-a extins şi în multe republici europene (Germania, Italia, Ungaria, Moldova,
Letonia) şi asiatice (India, Singapore). Varianta parlamentară a regimului democratic
răspunde necesităţii democraţiei liberale de a se dezvolta în Europa într-un cadru
monarhic. Separarea executivului în două elemente: şeful statului şi şeful guvernului, are
drept scop esenţial de a-i acorda regelui un rol pur onorific şi de a transfera puterea regală
unui om emanat din parlament şi sprijinit de acesta. Posibilitatea deputaţilor de a forţa
primul ministru să demisioneze împreună cu miniştrii săi, ţinteşte regele: acesta este
împiedicat să aleagă guvernul său fără acordul parlamentului. Francezii numesc acest tip
de regim parlamentar “regimul adunărilor”, în cadrul său puterea deputaţilor atingând un
rol maxim. Posibilitatea de a alege primul ministru, de a-l revoca, de a respinge proiectele
acestuia, de a vota texte opuse vederilor lui, nu împiedică aceste camere să nu aibă o
majoritate statică şi coerentă care le permite să ia decizii. În absenţa acesteia ele nu au nici
o posibilitate de acţiune continuă, iar slăbiciunea guvernului o reflectă pe cea a camerelor.
Parlamentul de azi al Italiei, cel al Franţei de acum treizeci de ani, ilustrează bine
contrastul unei atotputernicii superficiale şi a unei neputinţe profunde. Faptul esenţial de
care trebuie să se ţină cont, este înlocuirea partidelor suple ale democraţiei liberale cu
partide “rigide”, la ai căror deputaţi se observă o riguroasă disciplină de vot în parlament.
Înainte de 1939, doar partidele socialiste şi comuniste aveau acest caracter, oarecum astfel
erau organizate şi partidele britanice.
În cadrul acestor regimuri, parlamentul, în raport cu celelalte organe ale puterii de
stat deţine un rol preponderent, concretizat într-un surplus de atribuţii şi prerogative. Într-
o republică parlamentară puterea executivă este deţinută de guvern, ce emană din
parlament, condus de regulă de un prim-ministru. În aceste republici, preşedintele este
ales prin vot indirect de un corp electoral restrâns, de regulă, de Parlamentul ţării. Există
câteva excepţii: ţările unde preşedintele este ales prin vot direct (Austria, Irlanda,
Portugalia). Într-o republică parlamentară prerogativele preşedintelui sunt reduse, sunt
asemănătoare cu cele ale unui monarh constituţional. Caracteristica esenţială a acestui tip
de regim politic constă în aceea că monarhul sau preşedintele, deci şeful statului, se
25
situează în afara jocului politic având un rol mai degrabă simbolic. Parlamentul poate
dizolva guvernul prin exprimarea votului de neîncredere, poate iniţia şi desfăşura anchete
şi control asupra activităţii sale, dezbate şi aproba tratatele politice, economice cu alte
state etc.
Modelul clasic al regimului parlamentar este cel britanic, unde fiecare decizie
importantă a guvernului este supusă discuţiei şi aprobării parlamentului, iar numirea
primului ministru şi a membrilor cabinetului se face numai din rândurile parlamentarilor.
Parlamentarismul britanic este concepţia de stat prin care poporul guvernează prin
intermediul reprezentanţilor săi aleşi. Camera Comunelor, putere legislativă, este factorul
principal al puterii: nu numai că aleşii poporului votează legile, dar ei asigură şi orientarea
politică a guvernului (putere executivă). În realitate, experienţa practică a dus la sporirea
treptată a prerogativelor guvernului şi primului ministru, în timpul celui de-al doilea
război mondial, deoarece s-a dovedit că executivul nu poate guverna efectiv ţara şi nu
poate lua decizii în situaţii critice, dacă este nevoie de fiecare dată să aştepte aprobarea
parlamentului. De altfel, cetăţenii britanici sunt conştienţi că ei decid prin vot persoana
primului ministru, iar personalitatea acestuia joacă un rol important în decizia
electoratului. Regimul democratic parlamentar, a cărui versiune britanică prezintă un
exemplu original din cele mai notabile se caracterizează prin:
a) centralizarea puterii executive, care este organul dotat de putere majoră, cu
guverne monopartidice şi cu o majoritate supusă riscului, întrucât minoritatea
apare în proporţii destul de ample;
b) fuziunea puterii şi caracterul predominant al executivului, în sensul că
parlamentul se aliniază la poziţia guvernului, care prevalează cu siguranţă în
raport cu primul;
c) bicamerismul asimetric, întrucât aproape toată puterea legislativă aparţine
Camerei comunelor, în raport cu camera lorzilor;
d) sistemul bipartidic;
e) sistemul electoral majoritar (plurality system);
f) democraţia, în exclusivitate, reprezentativă, care presupune că nu există, practic,
loc pentru vreun element de democraţie directă ca, de exemplu, referendumul.
Regula de aur a regimului parlamentar, este responsabilitatea politică a guvernului
în faţa parlamentului, sau cel puţin în faţa Camerei aleasă prin vor universal. Această
responsabilitate este un mecanism reversibil. Pe de o parte, ea plasează guvernul în
dependenţă faţă de parlament: parlamentul îl controlează, face interpelări şi poate aplica
moţiunea de cenzură. Dar, pe de altă parte, dreptul recunoscut al primului ministru de a
26
angaja responsabilitatea guvernului, de a pune problema încrederii şi de a spune
deputaţilor: “Dacă voi nu adoptaţi cutare text sau dacă nu-mi acordaţi cutare credit, noi
demisionăm”, constituie un mijloc de presiune considerabil al guvernului asupra
parlamentului.24
Toate acestea nu înseamnă nimic însă în Statele Unite ale Americii, unde ruptura cu
metropola a fost, în acelaşi timp, o ruptură cu monarhia.
2. Regimul democratic prezidenţial, este prezent în SUA, majoritatea republicilor
latino-americane şi africane. Constituţia Statelor Unite ale Americii din 1787 adoptă un
regim politic numit “prezidenţial”. Acesta neexistând încă nici în Marea Britanie,
constituanţii americani erau mai natural înclinaţi să transpună monarhia limitată care
funcţiona la Londra la începutul secolului şi pe care o cunoşteau mai bine. Fără îndoială,
sistemul cu un prim-ministru responsabil în faţa camerelor începea să se impună la
Westminster, dar, în acelaşi timp, nu era încă prea clar definit şi, în orice caz, nu prezenta
nici un interes într-un cadru republican. Problema instituţiilor americane era cu totul
diferită. Nu era vorba de o luptă împotriva unui rege sau a aristocraţilor, care nu existau.
Era vorba de slăbirea autorităţilor centrale pentru a garanta drepturile statelor. Teoriile lui
Locke şi Montesquieu asupra separaţiei puterilor, alcătuite de autorii lor pentru a limita
puterea regală, au fost transpuse pentru garantarea libertăţii de acţiune a guvernărilor
locale. Într-o republică prezidenţială preşedintele este şi şeful guvernului. De regulă, în
aceste ţări preşedintele este ales prin scrutin universal sau prin referendum şi dispune de
atribuţii foarte largi. Nu există funcţie de prim-ministru, dar există aceea de
vicepreşedinte, ales, la rândul său, prin scrutin universal sau referendum, care îl
înlocuieşte pe preşedinte în caz de deces, boală, demisie, până la desfăşurarea alegerilor.
În SUA vicepreşedintele este, totodată, preşedintele Senatului. În cadrul regimului
prezidenţial secretarii (miniştrii) sunt numiţi de către preşedinte, după aprobarea
Senatului, şi liber revocaţi de către el. Preşedintele este responsabil politic, doar direct în
faţa poporului (“accountability” – termenul american intraductibil, ce înseamnă şi
imputabilitate, şi responsabilitate). El este independent în raport cu parlamentul în virtutea
aplicării stricte şi rigide a principiului separării puterilor. În virtutea acestui principiu nici
Preşedintele, nici Congresul nu dispun de puterea de a-şi scurta mandatele respective.
Preşedintele nu poate niciodată să dizolve Congresul şi Congresul nu poate pune în joc
responsabilitatea politică a preşedintelui, nici cea a secretarilor de stat. Procedura de
“impeachent” – de punere sub acuzare a Preşedintelui în faţa Senatului pentru trădare,
24 Lijphart A.”Democraţia în societăţile plurale”,Ed.Polirom,Iaşi,2002,p.145-155
27
corupţie sau alte crime înalte şi delicte - nu înseamnă punerea în joc a responsabilităţii
Preşedintelui SUA în faţa Congresului. Procedura se aplică foarte rar. Ea a fost aplicată în
1869 şi 1999 împotriva preşedintelui Johnson şi, respectiv, Clinton, dar ea a fost respinsă
din lipsa unui vot, pentru că este necesar votul a două treimi din senatorii prezenţi. În
1974, R. Nixon nu a mai fost supus procedurii pentru că a demisionat (în legătură cu
afacerea “Watergate”).
La rândul său, Congresul este independent de preşedinte şi această independenţă îi
conferă plenitudinea puterii legislative. Preşedintele nu are iniţiativă legislativă, el nu
poate depune în cele două camere proiecte de legi. Nici preşedintele, nici secretarii săi nu
dispun de atribuţiile pe care parlamentarismul raţionalizat le acordă guvernelor europene
pentru a face să adopte proiectele lor de legi. În virtutea Constituţiei, Senatul dă
consimţământul său faţă de numirea înalţilor funcţionari şi a judecătorilor de la Curtea
Supremă şi aprobă cu o majoritate de două treimi tratatele internaţionale. În sfârşit,
preşedintele are drept de veto în raport cu legile adoptate de parlament. Acest veto însă
poate fi contracarat dacă Congresul votează din nou legea cu 2/3 din voturi. Franklin
Roosevelt deţine recordul cu 631 de vetouri; Ford – 312, pe când J. Carter cu 20.
Întreg sistemul politic american, inclusiv separarea puterilor executivă, legislativă
şi judiciară, sunt stabilite de părinţii fondatori care au elaborat Constituţia americană pe
principiul check-and-balance (frână şi echilibru) menit să asigure funcţionarea puterii,
înhibând abuzul şi tendinţele dictatoriale. Influenţa preşedintelui în guvernarea ţării
depinde de: a) puterile care-i sunt acordate de Constituţie şi statutele federale; b) factori
politici nescrişi în Constituţie; c) personalitatea preşedintelui. Regimul prezidenţial de tip
american prevede că Preşedintele este şeful puterii executive, şeful guvernului şi, totodată,
comandant-şef al forţelor armate. Parlamentul şi Preşedintele îşi au originea în aceeaşi
sursă – voinţa poporului. Dacă unul din organele supreme ale ţării se îndreaptă într-o
direcţie nedorită, celălalt îl va putea corecta.
Există variante de republici prezidenţiale în care, pe lângă preşedinte, există şi un
prim-ministru, rolul acestuia fiind însă secundar. Mai multe state, îndeosebi în America
Latină, au adoptat modelul regimului democratic prezidenţial, dar aplicarea lui s-a dovedit
foarte dificilă conducând deseori la dictatură militară sau regim autoritar.
3. Regimul politic semiprezidenţial / semiparlamentar . Lupta pentru supremaţie, in
cadrul unor societăţi, dintre puterea executivă (guvern, şeful statului) şi puterea legislativă
(parlament) a impus apariţia unui element de mediere, de echilibru între acestea. De
regulă, acest element a fost găsit în persoana şefului statului, preşedintelui, care, din
dorinţa de a limita puterea parlamentului, a fost înzestrat cu prerogative ce ţin atât de
28
executiv, cât şi de legislativ, el putând astfel media între acestea. Asemenea regimuri
semiprezidenţiale se nasc şi se dezvoltă îndeosebi în societăţile ex-comuniste din Europa
Centrală şi de Est, unde perioada de tranziţie impune, ca o necesitate, menţinerea unui
executiv puternic, dar şi a unui legislativ autoritar. Aceste regimuri sunt o categorie
intermediară a regimurilor politice democratice, în cadrul cărora puterea executivă se
împarte între preşedinte şi guvern (prim-ministru). Raportul acestor puteri variază de la
ţară la ţară (Franţa, Finlanda, Tansania, Siria, Peru), iar preşedintele este ales, de regulă,
prin scrutinul universal şi direct sau prin referendum.
În cadrul regimului semiprezidenţial francez (a V-a Republică, după 1958) primul
ministru este numit de către preşedinte fără nici o aprobare din partea parlamentului. În
schimb, preşedintele poate numi miniştii numai cu contrasemnătura primului ministru.
Aceasta conferă primului ministru şi guvernului plenitudinea atribuţiilor lor. Un alt factor
semnificativ al regimurilor democratice semiprezidenţiale este responsabilitatea politică a
primului ministru în faţa preşedintelui. Deja trei prim-miniştri francezi au fost constrânşi
de a-şi depune demisia la cererea preşedintelui. Astfel, în Franţa, regimul semiprezidenţial
este un compromis între modelul american şi regimul parlamentar, în sensul că puterea
executivă este împărţită între preşedinte şi guvern condus de un prim-ministru.
Preşedintele fiind ales pe o perioadă de 7 ani, iar parlamentul pe 4 ani, s-au creat situaţii
denumite co-habitation, în care preşedintele socialist a conveţuit cu un guvern şi
parlament de dreapta şi centru-dreapta. 25
Prin urmare, regimul democratic semiprezidenţial, îmbinând trăsături ale regimului
prezidenţial şi ale regimului parlamentar, presupune: a) un preşedinte de republică ales
prin sufragiu universal şi cu anumite puteri proprii; b) un prim-ministru şi un guvern
responsabil în faţa Parlamentului sau a Preşedintelui. Raporturile dintre Preşedinte,
Parlament şi Prim-ministru pot fi diferite, în funcţie de evoluţia politică, regulile
constituţionale şi voinţa electoratului.
Deşi Constituţia României, adoptată la 8 decembrie 1991, nu prevede expres nici
separaţia puterilor şi nici nu numeşte tipul de regim politic, nici modul în care sunt
organizate atribuţiile şi raporturile dintre puterile de stat, rezultă cu claritate că s-a optat
pentru un regim semiprezidenţial, cu largi atribuţii conferite Preşedintelui atât în
raporturile cu Parlamentul, Guvernul, cât şi în deţinerea pârghiilor forţelor de
constrângere, în elaborarea politicii interne şi externe26.
25 Tamaş Sergiu “Dicţionar politic: Instituiile democraţiei şi cultura civică“, Ed.”Şansa”, Bucureşti, 1996, p.255-260 26 Radu Al., Radu Gh., Porumb Ioana “Sistemul politic românesc”, Editura “Tehnică“, Bucureşti, 1995, p.37-40
29
Analizând modelele contemporane ale regimului democratic, putem concluziona că
esenţa regimului politic democratic se află în sistemul drepturilor şi libertăţilor omului, în
accesul liber şi egal al cetăţenilor la viaţa politică, în determinarea prin voinţa lor a
dinamicii şi calităţii regimului politic. Un regim este democratic în măsura în care
libertatea, democraţia, pluralismul şi parlamentarismul fundamentează existenţa societăţii
civile. Esenţa democratică a regimului politic presupune ca statul să fie liber, puterile sale
de natură politică, economică, educaţională, culturală etc., să nu fie acaparate sau
subordonate nici uneia din grupările care le dispută.
K. Popper spune că: “Măreţia democraţiei este că permite astfel de schimbări
politice în societate, fără răsturnări sângeroase, fără cutremure majore. Într-un regim
cu adevărat democratic accentul cade pe instituţii şi nu pe persoane, ca în regimurile
totalitare”(Societate deschisă şi duşmanii ei.Vol.1,(Platon), Buc.,1993, p.45).
Astfel, suportul menţinerii unui regim democratic constituţional se află în competiţia
permanentă a structurilor pluraliste ale societăţii civile şi politice. Determinant şi specific
acestui cadru democratic este faptul că grupurile şi cetăţenii posedă libertate şi autonomie faţă
de puterea statului, ceea ce face posibbilă manifestarea opoziţiei ca factor de control al puterii
şi de edificare a valorilor democratice. Legitimitatea funcţionării regimului politic democratic
este dată de votul cetăţenilor în cadrul scrutinului electoral, activitate prin care se exercită un
control atât asupra guvernării, cât şi asupra opoziţiei. Într-un astfel de regim, sistemul politic
se caracterizează prin lipsa puterii personale nelimitate, prin limitarea mandatului şi
responsabilitatea în faţa alegătorului. În acest mod, în cadrul regimurilor democratice, puterea
politică este dispersată, limitată, controlată în conformitate cu procedurile democratice şi
concurenţiale.
30
§1.3. Idealul si practica guvernării democratice în societatea contemporană
Regimurile politice contemporane constituie un efort istoric, instituţional şi
cultural de o mare anvergură. Totuşi, guvernarea democratică, prin geneza sa şi prin
manifestările sale curente rămâne dezorientată în faţa unei serii de probleme, ce nu sunt
soluţionate în mod adecvat, dar oricum, rezolvabile, confruntându-se cu o întreagă
varietate de provocări serioase, deseori dramatice.
Prima din problemele care prezintă interes în acest context, ţine de antropologia
guvernării democratice. La începuturile democraţiei moderne se disting două atitudini în
explicarea poziţiei omului în cadrul politicii. Una dintre aceste viziuni este viziunea
diadică, ce se referă la relaţia individ-stat, fără intermediari, pe când, cealaltă viziune
triadică se bazează pe relaţia de tipul individ-grup-stat şi, prin urmare,postulează
intermedierea grupurilor. Motivul care stă la baza opţiunii în favoarea primei viziuni este
enunţat cu o mare claritate de Emmanuel-Joseph Sieyes în lucrarea "Qu' est-ce que le tiers
etat?" (1789). Abatele Sieyes menţionează că trei interese diverse pot fi găsite în inima
omului:
1) “cel în baza căruia cetăţenii se unesc, determinând extinderea respectivă a
interesului comun;
2) cel în baza căruia un individ se asociază numai cu unuii, cei care-i sunt
apropiaţi, adică interesul corporativ;
3) cel, din cauza căruia fiecare se izolează, având grijă singur de sine, adică
interesul personal”27
Interesul, în virtutea căruia o persoană se înţelege cu alţi asociaţi este evident
obiectul dorinţelor tuturor şi obiectul adunării comune. Problema este clară: grupurile,
partidele, sindicatele, asociaţiile trebuie să fie înlăturate, pentru că specificul intereselor
lor împiedică apariţia şi persistenţa în rândul cetăţenilor a acelui sentiment de interes
comun care constiutuie baza sentimentului civic.
Cea de-a doua problemă vizează democraţia ca un regim de administrare
ordinară. Abordarea chestiunii în cauză evidenţiază trei aspecte fundamentale, legate între
ele, dar păstrându-şi anumite trăsături distinctive. Primul din aceste aspecte este evocat de
George L. Mosse în lucrarea sa "L’ opera di Aldo Moro nella crisi della democrazia
parlamentare in Occidente" (1979) în termenii următori: "În linii mari, am putea spune că
27 Braunstein F., Pépin J.F “Marile doctrine”, Ed.“Antet”,Oradea,1997,p.45-50
31
în secolul nostru sistemul guvernării parlamentare şi-a îndeplinit în mod eficient misiunea
în momentele de stabilitate şi a demonstrat propria ineficienţă în momentele de tensiune
economică şi socială". Cel de-al doilea aspect, examinat de rând cu altele şi de George
L.Mosse, evidenţiază un fel de carenţă emotivă, psiho-afectivă, a participării politice
democratice. Diferenţa apare aici între participare în sens de a lua parte şi participare în
sens de a se simţi parte: în democraţia reprezentativă indirectă individul ia parte şi nu se
simte parte. Aşadar, dacă a lua parte poate fi suficient în fazele guvernării ordinare,
aceasta nu mai poate fi suficient în faze de guvenare în condiţii extraordinare, atunci când
societăţii i se înaintează imperativul solidarităţii, pe care democraţia reprezentativă nu
este capabilă să o asigure. Cel de-al treilea aspect, în sfârşit, se referă la faptul că, cu cât
mai mult are loc detaşarea de guvernarea ordinară şi se ajunge la faze tensionate şi
dramatice, cu atât mai imposibilă devine stabilirea relaţiei politice în bază de negociere.
Nucleul democraţiei este principiul suveranităţii poporului, ceea ce înseamnă că
guvernarea poate fi legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi. Acest principiu trebuie
deosebit de procedurile democratice, care sunt mijloace ce permit punerea în evidenţă a
voinţei poporului. Principala procedură sunt alegerile. Alte proceduri ce ajută la
funcţionarea în bune condiţii a regimului democratic sunt: separarea puterilor în stat,
limitarea mandatului pentru reprezentanţii poporului, precizarea anumitor reguli
constituţionate etc. În fapt, democraţia reprezintă un sistem de instituţii şi relaţii prin care
membrii societăţii acţionează, fie la nivel ideatic, direct ca autoritate elaboratoare de
politici (democraţia directă), fie la nivel pragmatic, prin reprezentanţi, care elaborează
politica în numele celor care i-au ales (democraţia reprezentativă). Democraţiile sunt
preferate pentru că în raport cu alte forme de guvernare se întemeiază pe un maxim de
consens şi pe un minim de constrângere. Sensul profund al regimurilor democratice constă
în asigurarea egalităţii condiţiilor pentru toţi cetăţenii de a participa la viaţa politică.
Reprezentativitatea şi pluralismul valorilor democratice sunt elementele-cheie care permit
societăţilor moderne rezolvarea pe căi deschise şi negociabile a conflictelor sociale28.
În acelaşi timp, aceste regimuri sunt imperfecte întrucât sunt confruntate cu
anumite contradicţii interne, denumite de Robert A. Dahl "paradoxuri ale democraţiei" -
datorită cărora în cadrul societăţii se nasc tensiuni ce nu se pot rezolva întotdeauna cu
uşurinţă, sau duc la slăbirea democraţiilor, la înlocuirea lor cu regimuri autoritare. În acest
sens, se manifestă, în mod normal şi permanent, contradicţii între diferite laturi ale
28 Fisichella D. “Ştiinţa politică: probleme, concepte, teorii”,USM,Chişinău, 2000, p. 122-144
32
procesului democratic: între consens şi conflict, între reprezentativitate şi guvernabilitate,
între legitimitate şi eficacitate.
Tensiunea dintre consens şi conflict se produce datorită faptului că democraţia,
prin natura sa, este un sistem de competiţie pentru putere, instituţionalizat (libera
concurenţă în economie, competiţia electorală politică etc.). Competiţia generează
conflicte ce pot atinge niveluri care ameninţă pacea civică şi stabilitatea politică. În aceste
condiţii, conflictul trebuie menţinut în limite acceptabile prin intermediul consensului,
coeziunii, a voinţei de cooperare între factorii politici. Nevoia de toleranţă din partea
opoziţiei politice, manifestarea flexibilităţii, moderaţiei şi a spiritului civic din partea
tuturor forţelor politice sunt căile practice de echilibrare a tensiunilor dintre consens şi
conflict în cadrul regimurilor democratice.
În ceea ce priveşte raporturile dintre reprezentativitate şi guvernabilitate,
democraţiile resping concentrarea puterii în mâinile unui grup şi militează pentru o largă
reprezentativitate a curentelor politice din cadrul populaţiei. Pentru a fi însă stabil, un
regim democratic trebuie condus cu fermitate şi hotărâre, guvernul trebuind să răspundă
nu numai intereselor diverselor forţe politice ce reprezintă populaţia, dar şi să medieze
interesele în conflict sau să se ridice deasupra intereselor mărunte. Dificultăţile pot fi
depăşite prin efectuarea de corecturi pe planul "reprezentativităţii". Una din căi este
restrângerea fragmentării forţelor politice, stabilind prin lege un procentaj minim ce
trebuie întrunit în urma alegerilor de către un partid pentru a putea intra în parlament (în
Germania 5 % , Republica Moldova 6 % etc.). Fragmentarea excesivă a reprezentării duce
la parlamente slabe şi guverne de coaliţie cu o capacitate de guvernare scăzută. Depăşirea
impasului cere prudenţă, orientare pragmatică, obţinerea de rezultate care să ducă la
menţinerea consensului29.
Odată cu dobândirea dreptului de vot universal, la începutul sec. XX, practica şi
teoria democratică au devenit baza edificării naţiunilor democratice. Eliberarea naţională a
fost rezultatul aspiraţiei la independenţă a ţărilor din lumea colonizată. Dezideratul
independenţei naţionale a fost reformulat în termeni democratici prin identificarea
democraţiei cu dreptul la autodeterminarea colectivă, mai degrabă decât cu
autoguvernarea efectivă. În consecinţă, chiar acolo unde noile guverne formate nu erau
democratice, naţiunile eliberate de stăpânii lor coloniali adesea se declarau democraţii sau
republici populare. "Democraţiile populare" din ţările lumii a treia îşi declarau
legitimitatea democratică în limbajul economiei; ele se proclamau democratice pe temeiul
29 Florea I. “Mistica şi paradoxurile democraţiei”, Ed. “România de Mâine”, Bucureşti, 1996, p. 48-52
33
asigurării egalităţii faţă de proprietate, producţie şi repartiţie, al garantării unui loc de
muncă pentru fiecare. Dar în acelaşi timp, ele neglijau rolul sistemelor electorale
pluripartide, drepturile politice şi practica parlamentară. Democraţiile autentice din Vest,
punând accent pe politica tradiţională, afirmă drepturile civile şi electorale, precum
libertatea şi egalitatea ce caracterizează regimul lor politic. Dacă ele pun în legătură
democraţia cu economia, este numai pentru a evidenţia analogia dintre libertatea pieţei
private şi libertatea regimului politic democratic, în maniera în care o fac Milton
Friedman şi Fr. von Hayek. Această scurtă schiţă istorică arată cât de controversată a fost
ideea de guvernare democratică. Democraţia a fost marcată de o ambivalenţă şi a fost
mereu subiectul controverselor filosofice şi ideologice. Acestea au scos în evidenţă cel
puţin cinci întrebări cruciale: 1) Cine guvernează? 2) Între ce limite? 3) În numele căror
scopuri? 4) Prin ce mijloace directe sau indirecte? 5) În ce condiţii şi cu ce constrângeri?
Pentru a răspunde acestor întrebări fundamentale ca, de exemplu, cine trebuie să
guverneze într-un stat de drept, teoreticienii au arătat legătura dintre atitudinile
contradictorii faţă de democraţiile şi caracterul contradictoriu al naturii umane.
Democraţii cred că oamenii posedă capacitatea de a fi educaţi în arta autoguvernării.
Criticii susţin, dimpotrivă, că oamenii sunt prea ignoranţi, pentru a conduce inteligent: ei
trebuie să se supună fie unor semeni superiori (aristocraţia), fie unor principii abstracte --
justiţie, lege, dreptate, raţiune etc. Prin acest argument s-a accentuat că omul poate fi
educat civic; în cuvintele memorabile ale lui T. Jefferson: "dacă noi credem că poporul e
neluminat îndeajuns pentru a-şi exercita controlul cu întregul discernământ, remediul nu
este să-i retragem acest drept, ci să-i educăm capacitatea de discernământ". Criticii
democraţiei au fost mai puţin preocupaţi de competenţa civică decât de logica alegerii
publice, care indică probleme serioase ideii de guvernare democratică. Bunăoară, ce
înseamnă acordul poporului? Înseamnă unanimitate, majoritate sau pluralitate?
Consecinţele unor astfel de probleme sunt de o importanţă crucială din punct de vedere
practic. Astfel, când vorbim de conducerea democratică, avem în vedere conducerea în
baza unei majorităţi simple. Dar, după cum sublinia Rousseau, interesul majorităţii poate
coincide mai degrabă cu interesul unei fracţiuni largi, decât cu interesul tuturor. Poate
apărea chiar o contradicţie între interesul tuturor, ceea ce Rousseau numeşte voinţa
tuturor, şi voinţa generală sau binele public. În termenii moderni, interesele private
comune pot să nu producă un interes public.
Cea de-a treia problemă, care se pune în legătură cu democraţia, este următoarea:
Care sunt limitele guvernării democratice? Partizanii democraţiei consideră că, în măsura
în care guvernarea este un instrument controlat de popor, limitele ei se pot extinde cât se
34
poate de mult: sfera ei ar putea fi mărginită doar de exigenţele privitoare la satisfacerea
nevoilor populaţiei ori la realizarea binelui public. Criticii democraţiei şi-au manifestat
însă neîncrederea în guvernarea populară. Argumentul lor cel mai important e acela că
guvernarea populară încalcă principiul separării puterilor în stat. Or, numai prin
acceptarea acestui principiu al separării puterilor se poate evita tirania. Atât J. S. Mill cât
şi Alexis de Tocqueville au avertizat asupra faptului că democraţia se poate transforma
într-o tiranie a majorităţii îndreptată asupra minorităţilor, o tiranie care nu poate fi în nici
un fel controlată.
Aceste probleme se leagă de confruntarea între liberali şi democraţi asupra
scopurilor unei guvernări democratice, generând a treia întrebare privitoare la democraţie.
Pentru "liberalii constituţionali", o guvernare democratică trebuie să aibă drept scop
exclusiv interesele indivizilor, şi nu să devină un mijloc de asigurare a egalităţii şi
dreptăţii sociale. La aceste critici, democraţii au replicat mai întâi că într-un stat în care
fiecare cetăţean este educat şi competent, alegerile se fac în urma unei deliberări adecvate
şi astfel, pericolul instaurării unei majorităţi tiranice e înlăturat. În al doilea rând, ei au
deosebit între o democraţie caracterizată printr-o largă participare cetăţenească şi o
democraţie unitară sau globalistă, unde statul este cunoscut ca o entitate de sine stătătoare,
abstractă, definită prin trăsături colectiviste, precum: rasă, sânge, partid, naţiune.
Această distincţie dintre guvernarea directă şi cea reprezentativă ne conduce la
cea de-a patra întrebare menţionată mai sus. În manifestarea sa istorică timpurie, în
antichitate, democraţia a fost, în general, înţeleasă ca o formă de autoguvernare comună,
participativă, care se poate realiza prin: adunări populare, alegeri prin tragere la sorţi,
serviciu militar cetăţenesc şi alte îndatoriri civice. Complexitatea copleşitoare a
societăţilor moderne face însă imposibilă aplicarea democraţiei participative în forma ei
clasică. Invenţia instituţiilor reprezentative poate fi văzută ca o încercare de a soluţiona
incompatibilitatea dintre democraţia directă şi societatea de masă. În SUA noua constituţie
a cuprins o serie de proceduri de "filtrare", astfel, încât Senatul reprezintă mai degrabă
statele decât cetăţenii; în Europa reprezentarea a adus cu sine sistemele multipartide şi
electorate pasive. Prin aceste mijloace democraţia a fost salvată la scara unei societăţi de
masă, însă cu preţul renunţării la democraţia directă. Procedeul de reprezentare se
interpune între exercitarea puterii şi acei care pretind că deţin, de fapt, puterea. Pornind de
aici, Pareto, Mosca şi Michels au argumentat că democraţia a fost adesea numai un
paravan pentru tendinţele oligarhice spre putere, şi că democraţia reprezentativă nu este
altceva decât un instrument care permite înlocuirea, din când în când, a unei părţi a elitei
conducătoare cu o altă fracţiune a aceleiaşi elite. Urmând această tradiţie, J. Schumpeter a
35
definit conducerea democratică "o competiţie prin alegeri între elite pentru dreptul de a
guverna". Totuşi există unele condiţii care facilitează aplicarea regimului democratic.
Democraţii liberali de la Locke până la Fr. von Hayek şi Milton Friedman au accentuat
rolul libertăţii şi alegerilor libere în democraţie, argumentând că relaţiile contractuale de
pe piaţa liberă capitalistă reprezintă modelul oricărei vieţi politice democratice.
Democraţii egalitarişti de la Rousseau până la C. B. Macpherson au subliniat însă rolul
egalităţii şi dreptăţii sociale în democraţie. Pentru ei, numai proprietatea publică şi binele
comun pot asigura egalitatea politică şi deci, democraţia30.
Pornind de la aceste subiecte, în continuare vom analiza caracteristicile
paradigmatice ale regimurilor democratice moderne.
Prima se referă la dihotomia amic/inamic. În loc să considere relaţiile
intersubiective, sub aspect politic, ca fiind determinate constant de o astfel de dihotomie,
regimul democratic se bazează pe administrarea faptului că ar fi posibil să existe un
dezacord şi o opoziţie în raport cu deţinătorii puterii, fără ca opozanţii să fie consideraţi
din cauza aceasta, în mod obligatoriu, inamici. În acest sens, dihotomiei amic/inamic îi
este preferată dihotomia amic/adversar. Ea constă în faptul că adversarul nu numai că nu
este în mod obligatoriu inamic, fiindu-i garantată posibilitatea de a-şi manifesta
dezacordul şi de a se opune, dar în afară de aceasta adversarului i se permite chiar să
ajungă în mod paşnic la putere, înlocuindu-l pe însăşi deţinătorul acesteia sau, în orice
caz, acceptându-i-se dreptul să aspire la aceasta.
Cea de-a doua caracteristică a regimurilor democratice rezidă în competitivitate.
Se afirmă ideea unei comunităţi alcătuite din părţi, în relaţiile dintre care nu poate fi
exclus conflictul, care apare drept element constituitiv al politicii. Întrucât este alcătuită
din părţi, comunităţii i se recunoaşte şi i se atribuie un caracter pluralist. În acest sens,
criteriul competitivităţii include criteriul pluralismului. Competiţia, cu alte cuvinte, este
un conflict reglementat.
A treia şi ultima trăsătură caracteristică regimurilor democratice, rezidă în
pluralitatea rolurilor, fapt care oferă posibilitatea unor apartenenţe multiple. În societatea
modernă, care este o societate complexă, fiecare individ aparţine mai multor grupuri,
acoperă şi exercită mai multe roluri. Este alegător în rolul său de cetăţean; are un rol de
familie, aparţine unei comunităţi teritoriale, are un rol de credincios în domeniul religiei,
30 Chatelet F. “Concepţiile politice ale sec. XX”, Ed.“Humanitas”, Bucureşti,1994,p.95-100
36
este angajat la serviciu, dar poate deveni şomer, poate fi înscris într-un partid, poate fi
membru al sindicatelor. Această multitudine de roluri produce efecte variate în politică.
În această ordine de idei, semnificaţia multitudinii rolurilor în cadrul paradigmei
democratice constă în faptul că ea atenuează riscul divizării în cazuri extreme a sistemului
politic în "amici" şi "inamici" şi face, aşadar, mai uşoară transformarea condiţiei de
"inamic" în cea de "adversar"31.
În viziunea lui Robert A. Dahl, extrasă din lucrarea sa "Poliarhia. Participazzione
opposizione nei sisteme politici" (1981), un regim democratic este posibil doar în cazul
dacă există cel puţin opt garanţii instituţionale:
1) Libertatea de a constitui organizaţii şi de a adera la ele
2) Libertatea de expresie
3) Eligibilitatea în funcţii publice
4) Dreptul conducătorilor politici de a concura în vederea obţinerii
consensului şi a votului
5) Dreptul de vot
6) Sursele alternative de informaţie
7) Alegerile libere şi corecte
8) Instituţiile care fac guvernul dependent de vot şi de alte forme de
preferinţă politică.
Regimurile democratice, dacă intenţionează să evite ca opinia publică să ajungă
să considere prea mari costurile democraţiei, necesare pentru gestiunea unei societăţi
avansate, ar trebui să-şi impună condiţia de a înfrunta diferite provocări. Soluţia pe care o
propune în legătură cu aceasta Maurice Duverger în lucrarea sa "La monarchie
républicaine" (1974) este următoarea: el accentuează în persoana unui şef al executivului,
ales prin sufragiu universal, autoritatea instituţională puternică, dotată cu mijloace şi de
prestigiu, capabilă să stăpânească tehnostructurile. În timp ce rolul parlamentului constă în
controlul politic asupra leaderschip-ului guvernativ, ales în baza votului popular.
Demonstrând că nimic nu este uşor în politica zilelor noastre propunerea sugestivă a lui
Duverger pune problema delicată, de a nu admite ca alegerea prin sufragiu universal a
şefului executivului să ajungă la configurarea unei situaţii plebiscitare, fortificate, mai
ales prin recurgerea la mass-media şi la tehnologiile electronice, cu consecinţele
respective pentru destinele controlului politic al responsabilităţii32
31 Florin R. “Controversele sec. XX”, Ed. “Diogene”, Bucureşti,1997, p.35-45
32 Mihuţ L. “Dilemele ştiinţei politice”, Ed. “Humanitas”, Buc.,1995, p.38-48
37
Democraţia contemporană, concepută în sec. al XVII-lea, aplicată foarte parţial şi
în foarte puţine ţări în sec. al XIX-lea, ar fi putut să dispară de pe arena politică mondială
în sec. al XX-lea. Salvată în ultimul moment de loviturile nazismului, apoi apărată cu greu
împotriva comunismului, ea nu a continuat să fie, după 1945, mai puţin vulnerabilă. După
care, dintr-o dată, către mijlocul anilor '80, lucrurile s-au întors în favoarea ei, atât în idee,
cât şi în fapte, în planul sensibilităţii populare, în opiniile teoreticienilor şi în intenţiile
afişate ale conducătorilor politici.
Brusca euforie democratică apărută în penultimul deceniu al sec. XX-lea a oferit,
desigur, o consolare morală puţinilor apărători ai liberalismului şi democraţiei politice, destul
de izolaţi până atunci. Pentru ei democraţia politică reprezintă o prioritate absolută, ce nu
putea fi subordonată nici unui alt obiectiv şi fără de care, de altfel, gândeau ei, nici un alt
obiectiv nu putea fi atins, nici prosperitatea, nici dreptatea, nici pacea. Noul val al democraţiei
s-a extins de-a lungul anilor '80 în toate cele trei tipuri de societăţi existente: societăţile
democratice dezvoltate, societăţile în curs de dezvoltare (acestea, de altminteri foarte variate)
şi, în sfârşit, societăţile comuniste.
În societăţile deja democratice, progresul consta în faptul că democraţia nu mai
era contestată din însuşi interiorul principiului. Revoluţionarii radicali au dispărut, cu
excepţia teroriştilor, capabili să facă mult rău, însă incapabili să accede la putere şi să
propună un program coerent. Bătrânele partide revoluţionare au devenit fie reformiste pe
faţă, precum Partidul Comunist Italian, fie tot mai marginale, precum Partidul Comunist
Francez. Astfel, stânga a părăsit marele vis al reconcilierii socialismului cu libertatea.
Noul secretar general al Partidului Comunist Italian, Achille Occhetto, declara în 1989:
"Scopul nostru nu mai este sistemul socialist obţinut prin mijloace democratice, ci
democraţia condusă de idealuri socialiste" (Time international, 17 iulie 1989). E mai mult
decât o revizuire: este o inversare a marxismului. Cât despre partidele socialiste, ele au
acceptat, unul după altul, nu doar social-democraţia, dar şi liberalismul economic sau
economia de piaţă. Cuvântul "capitalism" a încetat să mai fie înţeles ca o noţiune
indecentă şi stânga însăşi recunoştea necesitatea reducerii intervenţiei statului în economie
şi comunicaţii, găsind cuvinte amabile la adresa întreprinderii private. Era clar că toate
curentele politice şi spirituale, cu excepţia celor marginale, se convertiseră la ideea
caracterului prioritar al democraţiei politice, al libertăţilor individuale şi drepturilor
omului. Un secol şi jumătate de conflict doctrinar se încheia prin victoria, cel puţin
morală, a susţinătorilor democraţiei.
În sfârşit, în a doua jumătate a deceniului 1980-1990, valul democraţiei şi-a făcut
apariţia în chiar centrul bastioanelor comuniste. La Varşovia, în august 1989, pentru prima
38
dată în Europa ultimilor patruzeci de ani, un partid comunist acceptă să devină, fără război
civil şi fără intervenţie străină, minoritar într-un guvern dominat de necomunişti. Mai
mult, ceea ce se întâmpla în Uniunea Sovietică, Ungaria, Iugoslavia, Polonia,
Cehoslovacia şi în RDG, nu mai era o reformă a comunismului, cum se zicea, ci o
adevărată prăbuşire a lui. Niciodată nu s-a văzut o reformă care să permită unei ţări
comuniste să iasă din subdezvoltare şi să ajungă la un statut durabil al eficacităţii
economice, al democraţiei şi libertăţii. Ceea ce se întâmpla în 1989 demonstra că
descompunerea economică atinsese un grad atât de înalt, încât comunismul nu mai avea de
ales decât între dispariţie şi represiune masivă şi sângeroasă, adică soluţia chineză din
iunie 1989. În orice caz, noţiunea de eşec definitiv al comunismului, atât de greu de admis
în Occident cu douăzeci de ani în urmă, propulsa în lumea întreagă superioritatea
modelului democratic liberal. Astfel încât din toate părţile lumii au început să se audă tot
felul de elogii lirice ale democraţiei, dar şi declamaţii zgomotoase cum că "revoluţia
democratică", aflată în plină ascensiune, va triumfa pretutindeni, indiferent de obstacole.
În ce măsură se justifică însă ea?33
Pentru aflarea unor răspunsuri adecvate la multiplele interogaţii ale modelelor
contemporane de guvernare democratică trebuie luată in calcul o certitudine, aceea că
imperfecţiunile democraţiei dintr-un stadiu sau altul al ei pot fi rezolvate numai în cadrul
democraţiei din perspectiva valorilor şi normelor ei, a mijloacelor sale specifice pe care
ea le implică. Democraţia nu trebuie concepută ca un model absolut, ca un regim care
rezolvă automat toate dificultăţile, contradicţiile şi convulsiile economico-sociale dintr-o
societate, ci ca un regim, care, fiind circumscris unor condiţii determinate, include
resursele necesare pentru a-şi depăşi defectele, pentru a se perfecta. Acolo unde s-a
respectat această particularitate politică, evenimentele istorice au fost mai puţin dure şi
conflictuale decât în acele societăţi în care democraţia a fost distrusă.
Cu privire la idealul guvernării democratice Winston Churchill susţinea că:
"Nimeni nu pretinde că democraţia este perfectă sau autoînţeleaptă. Într-adevăr, s-a spus
că democraţia este cea mai rea formă de guvernare, exceptând toate celelalte forme care
au fost încercate din timp în timp. În ciuda imperfecţiunilor sale, ea rămâne cea mai bună
modalitate de a conduce treburile publice ale unei societăţi". În acelaşi timp, democraţia
este un proces istoric, căpătând expresii superioare pe măsura dezvoltării sale istorice. Din
acest punct de vedere Robert A. Dahl în „ Democratie et totalitarisme “distinge trei etape:
1) faza democraţiei antice, limitată la dimensiunile statului--cetate (democaţia
ateniană, spartană, corintiană); 33 Revel J.-F. “Revirementul democraţiei”, Ed. “Humanitas”, Buc.,1996,p.74-86
39
2) faza democraţiei moderne, proprie statului contemporan, caracterizată prin
apariţia şi evoluţia democraţiei reprezentative;
3) faza democraţiei viitorului, când se consideră că democraţia va evolua pe două
direcţii:
a) în plan transnaţional (în genul Comunităţii Europene);
b) în cadrul intern al statelor, prin amplificarea autonomiei locale şi a
descentralizării.
Dacă această trecere sumară în revistă a istoriei şi practicii guvernării
democratice dovedeşte ceva, este anume faptul că democraţia rămâne unul dintre cele mai
cultivate şi contestate idealuri politice. Deşi a eşuat ca practică de rezolvare a conflictelor
sociale şi politice, democraţia continuă să fie un ideal al omenirii. 34.
34 Tismăneanu Vladimir “Reinventarea politicului”, Editura “Humanitas”, Bucureşti, 1997, p.15-20
40
CAPITOLUL II
Realizările regimului democratic în Republica Moldova § 2.1. Proclamarea Suveranitaţii şi Independenţii ca premisă a
instaurării regimului politic democratic în Republica Moldova
Suveranitatea provine de la cuvântul "suveranus” care în limba latină înseamnă "cel
mai de sus". Sensul etimologic al cuvântului exprimă suveranitatea în termenii de putere
supremă. Termenul în cauză şi l-a păstrat acest sens iniţial de-a lungul evoluţiei sale istorice,
preluând noi elemente şi determinări. În prezent noţiunea de suveranitate s-a precizat şi s-a
conturat ca un veritabil concept ştiinţific. Procesul de îmbogăţire şi clasificare a conţinutului
conceputului de suveranitate a fost determinat de împrejurarea că fiecare epocă istorică a avut
tipul său de suveranitate. În acest sens, Maurice Duvereger în lucrarea sa "Institutions
politique et droit constitutionelle" precizează că fiecărei formaţiuni sociale îi corespunde un
anumit tip de suveranitate: pentru orânduirea primitivă el apreciază că era caracteristică
suveranitatea tribului asupra familiilor şi a fraţilor; în Evul Mediu, suveranitatea seniorilor
feudali, iar în prezent, suveranitatea statelor-naţiuni.
Se poate aprecia că în istoria gândirii politice până în sec.XIX au existat două mari
doctrine asupra suveranităţii:
Doctrina teocratică, care înţelegea suveranitatea de ordine divină întrucât suveran este
acela care, în ultimă instanţă, guvernează totul şi hotărăşte totul. Suveranii de pe pământ
(faraonii Egiptului, regii Orientului apropiat, împăraţii Romei antice), nefiind decât trimişii
puterii divine sau intermediarii acesteia.
Doctrina raţionalistă, concepe suveranitatea ca pe un atribut al puterii pământeşti
reprezentată de stat, naţiune, popor sau monarh.35
De la unii gânditori catolici ai Evului Mediu până la iluminiştii şi materialiştii
francezi, de la ideologii revoluţiei din 1789 până în prezent, concepţiile asupra suveranităţii
au provocat diverse înţelesuri ale conceptului de suveranitate în funcţie de epocă, curente,
ideologii. Conceptul a fost elaborat pe parcursul secolelor XVI şi XVII în urma efortului
filosofilor de a justifica (în raport cu feudalii ce fărâmiţau unitatea statală) absolutismul regal,
cultivând mitul puterii de natură divină.
35 Florea Elena "Independenţa şi suveranitatea", Editura Politică. Bucureşti, 1977, p.17
41
Un gânditor notoriu, care a precizat atributele fundamentale ale suveranităţii, a fost
Jean Bodin, care, în "Les six livres sur la Republique", a dezvoltat "ştiinţa statului", elaborând
o teorie amplă asupra suveranităţii. Acest contemporan al războaielor religioase a caracterizat
suveranitatea ca fiind una, indivizibilă şi incomunicabilă, precizând caracteristicile de bază
ale conceptului modern de suveranitate, deşi a văzut realizarea deplină a acestor prerogative
ale suveranităţii în cadrul statului monarhic centralizat. Concepţia lui Bodin este continuată de
doctrina "dreptului natural" al cărei întemeietor a fost Hugo Grotius. Concepând statul de
origine contractuală, Hugo Grotius a subliniat legătura intimă între stat şi suveranitate, deşi a
postulat puterea suverană ca aparţinând nu poporului ci conducătorului militar suprem al ţării.
Una dintre cele mai proeminente figuri ale acestei perioade este Thomas Hobbes,
continuatorul tradiţiei materialiste a lui Francis Bacon în filosofie şi a lui Jean Bodin în
gândirea politică. El consideră că puterea nu poate fi exercitată de un singur om, ci de către
stat, expresia voinţei tuturor, care ca rezultat al contractului dintre oameni, deţine şi
suveranitatea absolută, discreţionară. În lucrarea sa "Leviathan", Thomas Hobbes, enunţând
sarcinile puterii suverane: posibilitatea de a elabora şi a abroga legile, de a declara război şi a
încheia pace, de a judeca procesele, de a alege funcţionarii, magistraţii şi consilierii etc.,
adaugă la atributele cunoscute ale suveranităţii încă unul deosebit de important -
legitimitatea. Ca urmare, în concepţia lui Hobbes, suveranitatea este acel atribut fundamental
al statului în virtutea căruia el, statul, născut din contract, poate face în chip legitim ceea ce
un cetăţean sau mai mult la un loc nu ar putea întreprinde. Ca şi predecesorul său, Bodin,
Hobbes consideră monarhia ca fiind cea mai bună formă de guvernământ al statului suveran,
subiectul suveranităţii trebuie să fie după el, monarhul. În consecinţă, a fost necesară
elaborarea teoriei suveranităţii coroanei teorie care a pus, dealtfel, bazele conceptului de
suveranitate şi care a stipulat că:
Suveranitatea este indivizibilă, fapt pentru care nici un principe nu poate dispune de ea
după bunul său plac. Transmiterea sa este determinată de principiile constituţionale vizând
faptul că masculinitatea este imprescriptibilă, puterea regală fiind permanentă.
Suveranitatea este inalienabilă, în sensusl că nimeni nu poate dispune de suveranitatea
coroanei, de bunuri materiale ca şi de dreptul la putere.
Aceste atribute ale suveranităţii sunt păstrate, pe parcurs schimbându-se, de la una la cealaltă,
doar subiectul suveranităţii.
Iluminiştii francezi ai sec. al XVIII-lea definesc ideea suveranităţii în baza
democratică. Figura centrală a acestei epoci, J.J. Rousseau, dezvoltă teoria suveranităţii într-
un spirit cu totul nou, revoluţionar pentru aceea epocă. După părerea sa, condiţia istorică, ce a
42
determinat apariţia statului a fost proprietatea privată, generatoarea inegalităţii sociale.
Astfel, puterea de stat nu poate fi temelia ordinii publice, a păcii şi securităţii, în consecinţă,
nu poate fi un suveran legitim. Singurul suveran legitim posibil, spune Rousseau, este
poporul, naţiunea întreagă. Această idee a fost adoptată de ideologii revoluţiei franceze din
1789. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului au conţinut două elemente esenţiale:
a) dreptul asupra proprietăţii private este inalienabil;
b) principiul suveranităţii poporului, a întregii naţiuni ca atribut inalienabil al statului.
Mai târziu, la mijlocul sec. al XIX, Alexis de Toccqueville în lucrarea sa "Despre
democraţia din America" declară că democraţia constituie starea socială, în timp ce dogma
suveranităţii poporului constituie dreptul politic. Cele două nu sunt în nici un fel analoage.
Democraţia este un mod de a fi al societăţii, în timp ce suveranitatea poporului este o formă
de guvernământ. Astfel s-a născut ideea suveranităţii naţionale, adică a exercitării reale a
puterii de către naţiunea însăşi.36
Conceptul de suveranitate îşi are originea în asocierea mai strânsă dintre statul şi
comunitatea în dezvoltare ce devenise inevitabilă în momentul în care s-a descoperit că
puterea trebuia să fie împărţită între ele. Funcţia acestui concept era de a oferi singura formulă
care asigura exercitarea eficientă a puterii, o dată ce separarea puterii sau colaborarea forţelor
deveniseră inevitabile. Din acest motiv se plasa suveranitatea în cadrul guvernării. Pe măsură
ce comunitatea devenea mai complexă, teza suveranităţii conducătorului se confrunta cu teza
suveranităţii poporului , dar aceste argumente nu puteau satisface nevoia primară de a garanta
exercitarea eficientă a puterii, cu atât mai mult cu cît complexitatea crescândă a comunităţii
servea la sublinierea importanţei statului. Dacă se urmărea satisfacerea acestei necesităţi,
singura alternativă rămasă era să se localizeze suveranitatea în cadrul organismului politic pe
care îl alcătuiau comunitatea şi statul împreună, comunitatea fiind văzută în întregime sau
parţial ca sursă a suveranităţii, iar statul ca unicul instrument de exercitare a ei. Astfel,
progresele principale în aceste direcţii, din perioada modernă – apariţia şi dezvoltarea
corpurilor leguitoare, introducerea criteriului reprezentării, extinderea sufragiilor şi inserţia
trăsăturilor constituţionale în cadrul bazelor, compoziţiei procedurilor de guvernare - au
implicat ideea că suveranitatea rezidă în organismul politic ca mijloc de menţinere a condiţiei
preliminare a acţiunii eficiente în cadrul şi în folosul comunităţii, care este suveranitatea
statului.37
Având în vedere toate aceste elemente se impune o primă precizare: suveranitatea
naţională şi suveranitatea de stat sunt două noţiuni apropiate, dar care nu se identifică în
36 Voiculescu Marin "Istoria doctrinelor politice", Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1992, p. 35-42
37 Constant Benjamin "Despre suveranitatea poporului", , Arena Politicii, Nr. 10, 1997, p.3-4
43
mod absolut. Suveranitatea naţională se referă la dreptul poporului fiecărei ţări, al fiecărei
naţiuni de a-şi stabili sistemul său social-politic şi forma de guvernare, conform voinţei sale,
fără intervenţie din afară. Aceasta implică şi obligaţia dintre statele existente de a nu
împiedica o naţiune să-şi hotărască soarta aşa cum doreşte, inclusiv voinţa ei de a-şi crea un
stat propriu; aceasta implică în egală măsură, dreptul naţiunii de a avea o cale proprie de
dezvoltare. Alegerea liberă a căii de dezvoltare politică este o chestiune fundamentală a
fiecărui popor, un element important al independenţei şi suveranităţii naţionale.
Suveranitatea de stat se referă la dreptul statului de a-şi realiza de sine stătător
politica sa internă şi externă, respectând drepturile altor state şi norme unanim admise ale
dreptului internaţional. Suveranitatea de stat exprimă suveranitatea naţională, este forma de
manifestare în actul a primeia. De aceea, este şi firesc să se considere că încălcarea
suveranităţii de stat înseamnă ignorarea drepturilor suverane ale naţiunii căreia aparţine
statul. Suveranitatea de stat s-a format istoric în baza monopolizării funcţiilor de stat într-un
centru politic unic al ţării. Din această bază formată istoric a suveranităţii de stat decurg
criteriile ei caracteristice: unitatea supremaţiei teritoriale, dreptul la autoorganizare şi
independenţă politică externă. Deci suveranitatea prin noţiunea sa este un semn calitativ al
statului, care nu poate fi împărţit, limitat sau cedat formal altui stat.
O a doua precizare care se impune este aceea a lămuririi raportului dintre
suveranitatea şi independenţă. Ambele noţiuni se implică una pe alta, devenind aproape
sinonime întrucât faptul că naţiunea este autoritatea supremă nu are alt înţeles decât că ea este
suverană în interiorul său – ceea ce implică logic că naţiunea trebuie să decidă de sine
stătător şi să fie independentă în relaţiile sale cu alte naţiuni şi popoare. Fiind corelative, însă,
noţiunile de independenţă şi suveranitate nu se confundă. Independenţa înseamnă autonomie,
neatârnare, absenţa raporturilor de subordonare şi dominare. Independenţa este atributul
fundamental al statului, constând în dreptul său de a-şi hotărî singur, fără amestec din afară,
propriile destine. În mod curent, se folosesc termenii de independenţa naţională, politică şi
economică. Independenţa naţională este existenţa unui popor sau a unei naţiuni ca entitate
distinctă şi liberă de orice fel de tendinţe de dominare, de amestec în treburile interne ale
celorlalte popoare. Independenţa politică reprezintă dreptul unui stat de a-şi rezolva liber
toate problemele sale interne şi externe, fără amestec din afară. Dreptul popoarelor de a se
constitui în state independente reprezintă un principiu fundamental al dreptului şi relaţiilor
internaţionale contemporane. Independenţa economică, latura fundamentală a independenţei
politice, semnifică dreptul unui stat de a dispune liber, suveran de resursele sale naţionale , de
toate pârghiile economice (sistemul de credit, de preţuri, de investiţii, bugetul, comerţul
exterior), de a-şi asigura dezvoltarea economiei potrivit intereselor naţionale şi de a-şi alege
44
singur calea dezvoltării social –economice, fără amestec din afară. Respectarea independenţii,
ca şi a suveranităţii, reprezintă o cerinţă de bază a cooperării internaţionale şi este înscrisă în
numeroase documente internaţionale ca principiu de seamă al relaţiilor dintre state.38
Într-o societate nesuverană pot surveni procese numite uneori de democratizare sau
liberalizare. În acest caz se extinde sfera problemelor asupra cărora hotărăşte majoritatea
(democratizarea) sau sfera libertăţilor, recurgându-se mai rar la constrângerea exercitată de
stat, liberalizarea. Dar datorită absenţei suveranităţii, procesul de democratizare şi de
liberalizare cunoaşte limite trasate prin barierele externe. Societatea este lipsită, în acest caz,
de dreptul de a decide în probleme esenţiale, cum ar fi principalele reguli de organizare
internă a statului. În cadrul societăţii nesuverane, lupta pentru democraţie, pentru reflectarea
faptului că societatea este subiect, nu obiect, atinge un punct în care devine şi o luptă pentru
suveranitate. Aceasta este o luptă în care trebuie să fie învinsă nu numai rezistenţa din
exterior, dar şi cea a instituţiilor din interiorul statului dependent, a instituţiilor care joacă
rolul de transmitere a nesuveranităţii. Pe de altă parte, un stat suveran poate fi democratic,
poate să nu respecte libertăţile şi să nu manifeste respect pentru ideea de drept. Suverană a
fost Albania comunistă şi suveran a fost Reich-ul nazist. De multe ori, suveranitatea de stat
nu garantează democraţia, în schimb aspiraţia spre democraţie într-un stat nesuveran poate fi
totodată o aspiraţie către diminuarea nesuveranităţii. În problemele esenţiale, democraţia nu
este posibilă dacă politica de stat este supravegheată şi îndrăgită din exterior.39
Independenţa nu este o cerinţă absurdă, mai ales în lumea contemporană, în care tot
mai multe ţări acced la ea. Dacă societatea doreşte să redevină subiect şi să construiască o
ordine socială în acord cu voinţa cetăţenilor, independenţa este indispensabilă. Într-un stat
lipsit de suveranitate lupta pentru independenţă nu este lipsită de speranţă. Existenţa statului,
chiar dacă el este numai cu numele o entitate distinctă, reprezintă un factor pozitiv pentru
obţinerea independenţei. Într-un stat nesuveran poate apărea din interior procesul de
dobândire a independenţei. Acest proces constă în extinderea sferei de probleme în care
deciziile sunt luate pe loc de către societatea respectivă, în înfiinţarea de instituţii sociale
necontrolate nici de puterea dominantă externă, nici de cea locală, care beneficiază de
împuterniciri şi sprijin extern.
Restructurarea vieţii social-politice în Republica Moldova poate fi privită şi ca proces
care a pregătit independenţa naţională. S-a procedat la extinderea sferei de probleme în care
societatea moldovenească este suverană şi diminuarea, în acelaşi timp, a rolului instituţiilor ce
38 Karpinski Iakub "Independenţa şi suveranitatea", Arena Politicii, Nr.4 1996, p. 3-4 39 Hinsley F.H. "Suveranitate", Editura "Ştiinţa", Chişinău, 1998, p. 24
45
mijloceau transmiterea stării de nesuveranitate – aparatul de partid, forţele armate şi
cenzura.40
Federalismul sovietic se sprijinea pe mai mulţi stâlpi. Justiţia este primul dintre
aceştia. Constituţia Uniunii Sovietice este comună tuturor şi constituţia republicilor trebuie să
fie în acord cu ea (art.73 al Constituţiei din 1977). Articolul 74 precizează că „ legile URSS-
ului au putere egală pe teritoriul tuturor republicilor din federaţie. În caz de divergenţă, cea
care prevalează este legea federală”.
Un al doilea suport al federalismului este armata: „ Serviciul militar efectuat în
rândurile forţelor armate ale URSS trebuie să fie o adevărată şcoală a internaţionalismului ”.
Cu acest scop, legea militară din 1938, care a desfiinţat unităţile militare naţionale, stipulează
că serviciul militar se efectuează în unităţi eterogene din punct de vedere etnic şi în afara
teritoriului naţional. Armata sovietică nu cunoaşte decât o limbă, rusă.
Ultimul stâlp de sprijin este Partidul Comunist, „forţa care orientează şi conduce
societatea sovietică ” (art.6 al Constituţiei URSS din 1977). PCUS constituie simbolul unităţii
societăţii sovietice, chiar dacă există partide comuniste locale în fiecare republică. Acestea nu
sunt decât instanţe ale PCUS-ului, aşa cum precizează articolul 41 din Statutul Partidului,
adoptat la cel de-al XXVII-lea Congres, în 1986.
Cei trei stâlpi ai federalismului sovietic vor fi progresiv dărâmaţi în anumite republici,
în etapa declaraţiilor de suveranitate, calificată de unii politologi contemporani ca “ parada
suveranităţilor” înainte de a se constata că şi această ultimă cerinţă este depăşită şi că a sunat
ceasul independenţei. Astfel, pe parcursul unui an: iunie 1990 – august 1991, R. S. S.
Moldova (până la 5 iunie 1990 – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, din 23 mai
1991 Republica Moldova) îşi afirmă suveranitatea şi, cu aceeaşi ocazie, obţine dispoziţiile
legale, ce îi vor permite aplicarea ei în practică.41
Practica mondială arată că alegerea căii de dezvoltare a societăţii se poate produce în
diferite moduri: social-economic, naţional-statal etc. Pentru cea mai mare parte din ţările
democraţiei dezvoltate, această teză nu are o importanţă atât de deosebită, deoarece procesele
organizării statale în aceste ţări s-au definitivat şi în conştiinţa naţională, s-a fixat deja
legitimitatea actualelor frontiere, însă pentru majoritatea statelor noi, mai ales cele apărute în
urma destrămării ţărilor socialiste multinaţionale (URSS şi Iugoslavia), problema este foarte
acută până în prezent. Regimurile totalitar-comuniste pe plan extern, în virtutea orientărilor
internaţionale au blocat sau, cel puţin, au frânat procesele de autodeterminare naţional-statală,
40 King Ch. "Moldova post-sovietică: un ţinut de hotar în tranziţie", Institutul European, Iaşi, 1997, p. 46 41 Helene Carrere d , Encause "Triumful naţiunilor sau sfârşitul imperiului sovietic", Editura "Remember", Bucureşti, 1993, p.82-84
46
acestea n-au avut posibilitatea să se definitiveze. Dar, deja către finele anului 1990 URSS era
descompusă practic în câteva ariale geopolitice, cu potenţial diferit de evoluţie politică:
I) grupul baltic, stabilindu-şi cursul spre o distanţare constantă şi integrare insistentă în
bazinul ţărilor scandinave nordice, profitând din plin de tratamentul special al Occidentului;
II) grupul caucazian, distingându-se prin constituirea unor suveranităţi etno-centriste şi
persistenţa premiselor pentru conflictele locale;
III) grupul de ţări musulmane ale Asiei Mijlocii, caracterizat prin conectarea
neîntârziată a comunităţilor musulmane la vectorii lumii islamice: fundamentalismul iranian şi
reformismul laic turcesc din regiune;
IV) Rusia, sfâşiată de contradicţiile sale structurare şi specifice, euroasiatice;
V) grupul republicilor ex-sovietice europene (Ucraina, Moldova), reprezentând cursul
spre cimentarea independenţei recunoscute, simultan cu tendinţa de internaţionalizarea a
relaţiilor cu Rusia ( problema flotei Mării Negre, încărcăturile nucleare, separatismul regional
din Transnistria şi Novorussia). Suveranizarea republicilor unionale în această perioadă a
impulsionat tranziţia spre noile state independente. Procesele de renaştere naţională şi de
cucerire a independenţei politice, conduse de elitele politice naţionale iniţial dependente de
structurile K.G.B.-ului, iar pe parcurs susţinute de avântul enorm al maselor, au reluat un
amestec de ambiţii naţionale care au existat în trecutul istoric, încă înaintea perioadei
totalitariste. Majoritatea statelor care au rupt-o cu totalitarismul în înveliş internaţionalist şi cu
masca protecţiei: „fratelui mai mare”, traversează până în prezent o perioadă de tranziţie spre
autodeterminarea naţional-statală. Din păcate, nu sunt rare încercările de a ajunge la râvnita
autodeterminare în stilul secolelor trecute, prin forţă, fără a se ţine seama de situaţia
geopolitică etno-naţională internă şi mondială, de nivelul conştiinţei de masă. Drept rezultat,
se tensionează relaţiile interetnice, apar conflicte cu substrat etnic, manifestări de separatism,
de aici, mereu se află sub pericol integrarea teritorială a noilor state. În spaţiul post-sovietic în
faţa unor astfel de probleme s-au pomenit, într-o măsură sau alta, Azerbaidjanul, Armenia,
Georgia, Kazahstanul, Moldova, Rusia, Tadjikistanul, Ucraina. Problema durabilităţii
statalităţii naţionale defineşte astăzi esenţa problemei ce priveşte alegerea căii de dezvoltare
socială. Pentru statele post-sovietice problema obţiunii naţional-statale apare într-o
dimensiune hamletiană: Va fi sau nu va fi statalitate naţională independentă. Cu alte cuvinte,
obţiunea se face între două variante:
a) statalitate naţională independentă;
b) aderarea la Rusia istorică; reconstruirea Rusiei statale – imperiale, care neagă dreptul
la suveranitate altor statalităţi naţionale din arealul ei.
47
Pentru Republica Moldova mai există şi varianta a treia: posibilitatea integrării în
spaţiul european, prin aderarea ei in cadrul structurilor militare ale Organizaţiei Tratatului
Atlantic de Nord (NATO) şi economico-politice ale Uniunii Europene. Disputa forţelor
politice ce şi-au arborat drept steag una din cele trei variante de dezvoltare socială a
determinat tocmai specificul şi conţinutul esenţial al regimului politic democratic din
Republica Moldova. Proclamându-şi în iunie 1990 Declaraţia de suveranitate şi în august
1991 Declaraţia de independenţă, Republica Moldova şi-a manifestat intenţia clară de a
edifica un stat democratic de drept, angajându-se totodată să respecte cele mai cunoscute
norme de drept internaţional în domeniul drepturilor omului.42
O importanţă deosebită pentru trecerea de la totalitarism la un regim politic
democratic în Republica Moldova le-au avut hotărârile şi legile adoptate de Parlament în anii
1990-1991. Rolul de bază în demontarea vechilor instituţii şi a dependenţei de metrpola
sovietcă, în făurirea noilor structuri ale puterii de stat şi a bazei legislative, a noii entităţi
politice, în promovarea procesului de democratizare şi liberalizare a revenit Sovietului
Suprem de legislatura a XII-a ( de la 26 aprilie 1990 – Parlament), ales în baza Legii cu pri
vire la alegerile de deputaţi ai poporului ai R.S.S. Moldoveneşti din 23 noiembrie 1989. La
scrutinul din 25 februarie 1990 (datorită sistemului electoral majoritar, la 10 martie a avut loc
al doilea tur) desfăşurat în 380 circumscripţii electorale cu un singur mandat pentru alegerea
Parlamentului unicameral, au participat peste 600 de candidaţi, fiind sprijiniţi nu numai de
noile formaţiuni politice create: Frontul Popular din Moldova şi Mişcarea pentru Egalitate în
Drepturi “ Unitate-Edinstvo”, dar şi de Partidul Comunist din Moldova. Parlamentul ales
pentru cinci ani s-a dizolvat înainte de termen, desfăşurăndu-şi activitatea nici patru ani
(1990-1994). Preşedinţi ai forului legislativ suprem din această perioadă au fost M. Snegur,
A. Moşanu şi P. Lucinschi. Deşi a traversat câteva situaţii de criză provocate de regruparea
forţelor pe eşchierul politic al republicii, Parlamentul a reuşit să pună bazele legislative ale
statului. De noul Parlament (Sovietul Suprem) al Moldovei creat pe baza primelor alegeri din
25 februarie / 10 martie 1990 e legată o nouă epocă în istoria Moldovei – epoca obţinerii
suveranităţii şi independenţei naţionale. Astfel, la 23 iunie 1990 este adoptată „Declaraţia cu
privire la suveranitatea R.S.S. Moldoveneşti”, care a proclamat că Moldova „este un stat
suveran, unitar, indivizibil. Pământul, subsolul, apele, pădurile şi celelalte resurse materiale
aflate pe teritoriul R.S.S. Moldova, precum şi întregul potenţial economic, financiar, tehnico-
ştiinţific, valorile patrimoniului naţional constituie proprietatea exclusivă a R.S.S. Moldova”.
În preambula acestui document este recunoscută egalitatea tuturor cetăţenilor la viaţă, 42 Munteanu Igor "Intinerarii pentru o înţelegere a sistemului politic îm Republica Moldova", Arena Politicii, Nr.4, 1996, p. 16-19
48
libertate, prosperitate. În conformitate cu declaraţia cu privire la suveranitatea R.S.S.Moldova
întreaga putere în republică aparţine poporului. Poporul îşi realizează puterea de stat în mod
nemijlocit şi prin organele sale reprezentative. În scopul obţinerii reale a suveranităţii e destul
de important faptul proclamării în acest document istoric a „priorităţii Constituţiei şi legilor
R.S.S.Moldova pe întreg teritoriul ei”. În ordinea de măsuri ce descindeau din necesitatea
realizării suveranităţii, Parlamentul Moldovei a adoptat şi hotărârile referitoare la „Avizul
comisiei privind aprecierea politică şi juridică a pactului Molotov-Ribbentrop şi a proiectului
secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor asupra Basarabiei şi Bucovinei de
Nord”, despre revenirea la simbolistica naţională, etc. În şirul de decizii importante adoptate
de Parlament, menite să contribuie la crearea instituţiilor şi simbolurilor statului în devenire în
perioada aprilie 1990 – august 1991, se impune trecerea în revistă a următoarelor:
- Regulamentul cu privire la Drapelul de Stat din 27 aprilie 1990.
- Regulamentul cu privire la Stema de Stat din 3 noiembrie1990.
Realizând paşii spre suveranitate, care reieşeau din Declaraţie, Parlamentul a fost pus
în faţa necesităţii de a submina hotărâtor rolul Partidului Comunist în conducerea societăţii,
care nu se conforma cu măsurile luate. Începutul înlăturării de la putere a Partidului Comunist
a fost pus de Decretul cu privire la puterea de stat adoptat la 27 iulie 1990. Conform acestui
decret în Moldova nu se admite „sistemul conducerii de partid şi conducerii politice de altă
natură în organele de stat şi de ocrotire a normelor de drept în organele securităţii statului, în
formaţiunile militare şi militarizate, la întreprinderi, instituţii şi organizaţii”.
La 31 mai 1990 Parlamentul a adoptat Legea cu privire la Guvernul Republicii, prin
care au fost definite competenţele generale în domeniul executivului, structura, organizarea,
activităţii şi relaţiile lui cu alte organe ale puterii. În calitate de Prim-ministru a fost ales M.
Druc, persoană îndrăzneaţă dar puţin profesionistă cu lacune serioase în cunoaşterea tehnicilor
administrării. În general, nu numai în Moldova, dar şi în alte ţări ex-sovietice se considera în
spirit romantic că prin abolirea articolelor referitoare la rolul conducător al partidelor
comuniste şi prin legiferarea proprietăţii private, democratizănd societatea şi liberalizănd
economia, în mod expres se vor obţine succese şi nivelul de trai al populaţiei se va apropia de
standardele de viaţă occidentală. Deşi în plan global ideea este corectă, realitatea s-a dovedit a
fi alta, cu mult mai crudă, mai ales pentru statele care păstrând nomenclatura veche în
funcţiile principale ale conducerii, au tergiversat şi au promovat cu incosecvenţă reformele
democratice, Republica Moldova, fiind un exemplu elocvent în acest caz.
În scopul contractării dezmembrării teritoriale şi consoldării ordinii constituţionale şi
suveranităţii R.S.S. Moldova, îmbunătăţirii interacţiunii organelor centrale ale puterii de stat,
49
Parlamentul a adoptat la 3 septembrie 1990 Legea cu privire la instituirea funcţiei de
Preşedinte al R.S.S.Moldova. Şeful statului a fost abilitat cu prerogative destul de largi şi prin
instituirea acestei funcţii s-a încheiat în linii mari organizarea ierarhiei superioare a
mecanismului puterii de stat. Primul Preşedinte al R.S.S. Moldova ales de Parlament la 3
septembrie 1990 a fost Mircea Snegur. Un an mai târziu, prin Legea cu privire la alegerile
Preşedintelui Republicii Moldova din 18 septembrie 1991, era definit mecanismul de
organizare şi desfăşurare a alegerilor pentru această funcţie prin vot universal, egal, direct,
liber şi secret. Printre alte prevederi, legea stipula următoarele:
- art.1. Preşedintele poate fi ales numai cetăţeanul Republicii Moldova care a împlinit
vârsta de 35 de ani, dar n-a depăşit 60 de ani, trăieşte permanent în republică în ultimii10 ani,
posedă limba de stat...;
- art.26. Se consideră ales Preşedinte al Republicii Moldova candidatul care a întrunit
mai mult de jumătate din voturile alegătorilor ce au participat la scrutin.
În buletinele de vot pentru alegerile din 8 decembrie 1991 a fost introdus un singur candidat –
M. Snegur, ceilalţi doi pretendenţi: Gr. Eremei şi Gh. Malarciuc, au abandonat cursa
prezidenţială. La scrutin au participat 83,96% de alegători, dintre care 98,18% s-au pronunţat
“ pentru” şi 1,78% “ împotrivă”.
Concepţiile despre garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi-a găsit o reflectare
consecventă în „Legea despre cetăţenia Republicii Moldova” (5 iunie 1991), „Legea despre
partide şi alte organizaţii social-politice” (17 septembrie 1991) şi în alte acte normative. La 10
septembrie 1991 Parlamentul Moldovei a adoptat Hotărârea despre aderarea Republicii
Moldova la actele juridice internaţionale referitoare la drepturile omului: „Declaraţia
universală a drepturilor omului”, „Convenţia internaţională despre drepturile cetăţeneşti şi
politice”, „Harta de la Paris”, „Conferinţa de la Copenhaga” ş.a. Concomitent s-a început
crearea mecanismului de apărare a vieţii, demnităţii, cinstei şi proprietăţii individuale. A fost
creat Departamentul pentru Relaţiile Interetnice, ce reflectă interesele principalelor grupuri
etnice pe teritoriul Republicii Moldova (ucraineni, ruşi, găgăuzi, bulgari, evrei, romi etc.).
Toate aceste fenomene social-politice demonstrează în mod evident că Republica Moldova
evolua pe calea formării unui stat de drept în conformitate cu legislaţia internaţională.
Despre corespunderea legilor adoptate de Parlamentul Republicii Moldova normelor
internaţionale şi despre respectarea lor, s-au exprimat diferite comisii create de organizaţii
internaţionale competente în domeniul drepturilor omului. Ele au dat aprecieri pozitive
proceselor democratizării, instituirii statului de drept, acţiunilor îndreptate spre apărarea şi
asigurarea drepturilor omului pe teritoriul republicii Moldova.43
43 King Ch.”Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală”, Ed. “ Arc”, Chişinău, 2002, p.155-170
50
În cadrul acţiunilor pentru afirmarea suveranităţii Moldovei, la lumina zilei a apărut
problema obţinerii de către Moldova a independenţei statale. Se cuvine de subliniat că
declararea suveranităţii constituie doar un pas iniţial şi esenţial, dar nu suficient în devenire
statală , se mai impune proclamarea independenţei. Suveranitatea posedă atăt un aspect intern,
cât şi unul extern, iar dacă statul nu este independent, în interiorul lui pot fi prezente instituţii
ce exercită puterea, dar care fac acest lucru mandatate şi autorizate din exterior, ele
supunându-se limitelor şi domeniilor permise din afară. Deşi R.S.S. Moldova se declara
subiect egal în drepturi în relaţiile şi tratatele internarnaţionale, era de la sine de înţeles că
legăturile ei cu lumea externă se realizau prin intermediul statului dominant, al centrului
unional, care acţiona ca un filtru şi selecta subiectiv contractele externe. Însă independenţa nu
părea a fi necesitate stringentă, cel puţin pentru o mare parte a populaţiei şi proclamarea ei a
fost posibilă doar în condiţiile unor împrejurări extraordinare. Totodată, este necesar de
remarcat faptul că mişcarea treptată a republicilor naţionale de la suveranitate la independenţă
ar fi fost mai lentă şi poate că ar fi fost barată definitiv, dacă Federaţia Rusă nu ar fi pornit pe
aceeaşi cale, după alegerea lui B. Elţin în calitate de Preşedinte al Sovietului Suprem al
R.S.S.F.R.( Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă). Acesta, pentru a-şi asigura
suportul politic necesar, a declanşat o campanie de discreditare a PCUS ( Partidul Comunist
al Uniunii Sovietice) şi a organelor unionale de conducere, pronunţându-se în favoarea
suveranităţii naţional-statale a Fedraţiei Ruse. Problema obţinerii de către R. S. S. Moldova a
independenţei statale s-a reflectat la sfărşitul anului 1990, când a fost dat publicităţii proiectul
noului tratat unional. Perspectiva crescândă a prăbuşirii URSS a pus Moscova în faţa
necesităţii de a căuta noi forme de menţinere a statului unitar. A fost elaborată o concepţie
nouă privind Acordul unional ce prevedea schimbarea bazelor Uniunii Sovietice. În acel
stadiu existau cel puţin trei concepţii principale privind viitorul Uniunii Sovietice:
1. Mihail Gorbaciov, preşedintele URSS, dorea să impună un tip de Uniune care să fie
o Federaţie având Centru care, după el, trebuia nu numai păstrat, ci şi întărit în faţa
republicilor puternice. Suveranitatea era acceptată doar în cadrul suveranităţii Federaţiei,
aceasta fiind, în ultima instanţă, o structură integratoare.
2. Boris Elţin, viitorul preşedinte al Rusiei, pleda pentru o Confederaţie bazată pe
suveranitatea republicilor, pe acorduri directe dintre acestea, acceptând menţinerea unui
Centru, însă lipsit de orice posibilitate de a interveni în relaţiile inter-republicane.
3. Cea de a treia variantă era propusă de republicile baltice: secesiunea, pur şi simplu,
golind Uniunea de părţile sale componente. Kremlinul se îngrijora că în cazul în care cele 15
51
republici unionale dobândeau dreptul de a ieşi din Uniune, statul unitar rusesc, clădit de-a
lungul secolelor, care mai purta încă titulatura URSS, ar fi posibil să dispară.
La 26 aprilie 1991, Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea privind egalarea în
drepturi a republicilor unionale şi autonome în sferele social-economică, administrativă,
culturală etc. În locul republicilor unionale, cu drept de ieşire din cadrul URSS, trebuia să
apară o Uniune cu 35 de republici autonome: 15 în locul republicilor unionale, 16 în cadrul
Federaţiei Ruse, iar 4 în cadrul altor republici. Două dintre acestea din urmă (Transnistria şi
Găgăuzia) trebuiau create pe teritoriul Moldovei.
Ca răspuns la aceste tentative contra suveranităţii Moldovei, precum şi împotriva
suveranităţii altor republici ce se conţineau în proiect, Frontul Popular din Moldova, în scopul
unirii forţelor democratice, care militau pentru obţinerea independenţei, împreună cu alte
formaţiuni politice au simţit necesitatea formării unei coaliţii. În aşa mod în 1990 a fost creată
Alianţa Naţională „16 decembrie”, care a jucat un rol important în procesul de instituire a
independenţei. În condiţiile în care un şir de republici au întâlnit negativ proiectul noului
tratat unional, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a adoptat hotărârea despre organizarea
unui referendum prevăzut pentru 17 martie 1991, fapt care şi mai mult a cristalizat tendinţele
spre independenţă. Parlamentul Moldovei a luat decizia de a boicota pe teritoriul republicii
desfăşurarea referendumului privind menţinerea URSS. După eşecul puciului comunist din
august 1991, în republică din iniţiativa Parlamentului, Preşedintelui, Guvernului a început un
proces de acţiuni radicale ce au deschis direct calea spre proclamarea independenţei. Printre
acţiuni evidenţiem aşa acte juridice şi hotărâri, ca: Adresarea Parlamentului R. S. S. Moldova
din 21 august 1991, decretul Preşedintelui R. S. S. Moldova din 22 august 1991 „Cu privire la
suspendarea activităţii structurilor organizatorice ale partidelor politice, organizaţiilor
obşteşti şi mişcărilor de masă în organele de stat, aşezămintele şi organizaţiile republicii”,
hotărârea Prezidiumului Parlamentului din 23 august 1991 „Cu privire la Partidul Comunist
din Moldova” ş.a. Prin această hotărâre, apreciind politica partidului ca antipopulară,
îndreptată spre a distruge cultura naţională, obiceiurile şi tradiţiile naţionale, la deformări în
dezvoltarea economică, Parlamentul a interzis activitatea Partidului Comunist şi a naţionalizat
patrimoniul lui. Conform hotărârii Prezidiumului Parlamentului din 25 august 1991 „Cu
privire la lichidarea urmărilor propagandei comuniste” au început a fi demolate
monumentele ce ţin de propaganda comunistă, schimbate denumirile ce reflectau ideologia
comunistă şi adoptate denumirile tradiţionale istorico-culturale autohtone, precum şi alte
măsuri de lichidare a urmărilor regimului comunist. În aşa mod au fost pregătite premisele
reale pentru abordarea problemei proclamării independenţei de stat.
52
În ziua de 27 august 1991 la Chişinău din iniţiativa Alianţei Naţionale „16 decembrie”
a fost convocată Marea Adunare Naţională. În Moţiunea ei adresată Parlamentului Republicii
Moldova hotărâtor s-a cerut declararea independenţei. Printre cele 14 cerinţe adresate
menţionăm următoarele, destul de valoroase pentru afirmarea independenţei:
1) Cu privire la Imnul de Stat – „Deşteaptă-te, române”.
2) Cu privire la neparticiparea Moldovei la elaborarea oricărui tratat asupra Uniunii.
3) Cu privire la formarea Gărzii Naţionale.
4) Cu privire la trecerea frontierei de pe Prut a URSS în subordinea Moldovei.
5) Cu privire la retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul republicii, ş.a.
În aceeaşi zi de 27 august 1991 a fost convocată şedinţa extraordinară a Parlamentului cu
prilejul proclamării independenţei Republicii Moldova. În Declaraţia de independenţă
adoptată cu majoritate absolută de voturi (peste 2/3 din deputaţii aleşi) se subliniază, că
Parlamentul „proclamă solemn, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele
întregii populaţii a Republicii Moldova şi în faţa întregii lumi: Republica Moldova este un stat
suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul fără nici un
amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul
istoric şi etnic al devenirii sale naţionale”.
După declararea independenţei Parlamentul a început crearea bazei juridice a unui stat
nou: adoptarea sistemului pluripartidist, lichidarea sistemului administrativ de comandă, etc.
În domeniul economic, în iunie 1991 Moldova şi-a creat Banca Naţională, sistemul financiar
şi creditar propriu, cu intenţia de a introduce pe viitor valuta naţională. În domeniul militar
M.Snegur a declarat naţionalizarea forţelor armate ale fostei URSS de pe teritoriul Moldovei
şi crearea pe această bază a armatei naţionale. În edificarea statului independent un rol
deosebit l-au constituit eforturile Moldovei pe arena internaţională, orientate spre
recunoaşterea ei de către alte state, stabilirea de relaţii diplomatice cu ele. Acest proces s-a
început odată cu adoptarea Declaraţiei de independenţă a Moldovei. La 27 august 1991
Guvernul României a declarat intenţia să procedeze la stabilirea de relaţii diplomatice, să
acorde sprijinul necesar autorităţilor Republicii Moldova pentru consolidarea independenţei
sale. În aceeaşi zi Moldova a fost recunoscută de Republica Lituaniană şi Georgia. La 27
decembrie 1991 reprezentantului Moldovei la Moscova i-a fost înmânată o notă, prin care
Statele Unite ale Americii au recunoscut independenţa Republicii Moldova. Către 16 ianuarie
1992 Moldova a fost recunoscută de mai bine de 60 de state. În prezent acest număr este de
peste o sută. Un act la fel de semnificativ pentru Moldova a fost primirea ei la 1 martie 1992
53
în O.N.U. – act care definitiv a afirmat-o pe arena internaţională ca stat proclamat
independent.44
Constituţia adoptată la 29 iulie 1994, prima Constituţie a statului independent
Republica Moldova, apărut pe harta lumii la 27 august 1991, poate constitui obiectul veritabil
al unui studiu. Este pe deplin firesc faptul că adoptării Constituţiei i-a precedat o muncă
intensă de elaborare, examinare şi perfecţionare. Constituţia este actul politic şi juridic
fundamental al statului, care stabileşte principiile, modul de organizare şi funcţionare a
autorităţilor publice şi raporturile dintre ele, raporturile dintre autorităţi şi cetăţeni. De aceea,
era foarte important ca actuala Constituţie să reprezinte o formă eficientă a organizării de stat,
un act flexibil, care să funcţioneze o perioadă îndelungată.
La baza conceptului Constituţiei au fost puse principii unanim recunoscute, menite să
consolideze mersul pe calea democratizării şi prosperării sociale. Dintre aceste principii
enumerăm:
1. Sistemul de stat stabilit în conformitate cu normele Constituţiei nu trebuie să aibă
caracteristici ideologice. Forma de guvernământ a statului este republica.
2. Exponentul suveranităţii şi unica sursă a puterii de stat este poporul, care o exercită
atât în mod direct, cât şi prin organele sale reprezentative.
3. O condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale o constituie pluralismul politic
şi ideologic, incompatibil cu dictatura şi totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi ridicată la
rangul de ideologie politică a statului.
4. Un stat democratic şi de drept poate fi constituit pe principiul separării puterii de
stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judiciară.
5. La baza vieţii economice a statului stă principiul egalităţii tuturor tipurilor şi
formelor de proprietate.
6. Esenţa democratică a statului decurge direct din criteriul misiunii sale umane, din
criteriul garantării libertăţii personalităţii. Ca urmare, statul nu trebuie să fie considerat
donator, ci ocrotitor al drepturilor şi libertăţilor omului. Consacrarea principiilor menţionate a
fost făcută iniţial prin adoptarea a două declaraţii: Declaraţia suveranităţii R.S.S.Moldova, şi
Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova. 45
Suveranitatea reprezintă autoritatea supremă cu care este înzestrat statul şi, în calitate
de putere supremă a statului, implică competenţa exclusivă a acestuia asupra teritoriului
44 Ursu Vasile "Moldova pe calea suveranităţii reale şi independenţei statale", UTM, Chişinău, 1993, p. 10-15
45 Creţu Vasile, coord. "Bazele Statului şi Dreptului în Republica Moldova", Editura "Cartier", Chişinău, 1997, p.22-24
54
naţional şi independenţa sa faţă de orice altă putere pe plan extern. Astfel, suveranitatea are
două componente:
- internă, care constă în supremaţia puterii de stat asupra teritoriului şi asupra unei
populaţii;
- externă, care constă în independenţa în raport cu alte state, faţă de orice putere
exterioară. Din cele expuse, rezultă că supremaţia puterii în interiorul statului şi independenţa
acestuia în raport cu alte puteri din exterior se completează reciproc, sunt indispensabile
statului şi nu pot fi separate una de alta.
Suveranitatea manifestă anumite trăsături esenţiale, dintre care menţionăm:
- exclusivitatea, care se manifestă prin faptul că teritoriul unui stat poate fi supus doar
unei singure suveranităţi depline;
- originalitatea şi caracterul plenar, care se manifestă prin faptul că suveranitatea
aparţine statului şi nu-i poate fi atribuită din afară. Prerogativele puterii de stat sunt plenare,
deoarece cuprind toate domeniile de activitate din stat: politic, economic, cultural, social etc.;
- indivizibilitatea, prin care se înţelege că ea nu poate fi fragmentată, atributele ei nu
pot aparţine concomitent mai multor titulari;
- inalienabilitatea, în sensul imposibilităţi de a o abandona, ceda sau împrumuta altor
state sau organisme internaţionale.
Numai dacă se întrunesc trăsăturile menţionate ale suveranităţii pe plan intern, se va
putea vorbi despre realizarea independenţei statului şi afirmarea suveranităţii lui pe plan
extern.
În plan extern, suveranitatea se realizează liber şi fără restricţii atâta timp cât nu sunt
atinse interesele altei suveranităţi şi, din această cauză, apare necesitatea delegării unei părţi a
suveranităţii în spaţiul internaţional, pentru ca, în comun cu alte suveranităţi, să se stabilească
anumite criterii de convieţuire, cărora se conformează pe plan internaţional. Toate statele se
bucură de egalitate suverană, având drepturi şi obligaţii egale şi fiind membri egali ai
societăţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin teritorial, economic, social, politic
sau de altă natură. În acest sens, egalitatea statelor cuprinde următoarele elemente:
- statele sunt egale din punct de vedere juridic;
- fiecare stat este obligat să respecte suveranitatea şi personalitatea altor state;
- integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt inviolabile;
- fiecare stat poate să-şi aleagă şi să dezvolte liber sistemul politic, social, cultural etc.;
- fiecare stat are dreptul de a-şi stabili legile proprii, de a aparţine sau nu organizaţiilor
internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate şi dreptul la neutralitate (permanentă sau
temporară).
55
Totodată, există conceptul, conform căruia suveranitatea este: limitată şi relativă,
deoarece, pe plan intern, suveranitatea nu este absolută, întrucât autorităţile publice chemate
să o exercite sunt limitate în prerogativele lor prin constituţie. Într-un regim democratic
autentic puterea de stat trebuie să ţină cont de doleanţele indivizilor din societate. Pe plan
extern, suveranitatea nu poate fi absolută, deoarece, la momentul actual, statele nu dispun de o
putere atât de absolută încât să nu depindă de voinţa altor state sau comunităţi ale acestora şi
să nu accepte servituţile astfel impuse. Dezvoltând conceptul menţionat, apare o teorie nouă,
conform căreia suveranitatea ar fi limitată pe plan intern şi relativă pe plan extern.46
Consolidarea independenţei statale a republicii este scopul principal al factorului
politic la etapa actuală şi totodată interesul naţional al întregului popor. Acest interes a
căpătat statutul de interes suprem al întregului popor, nu din anumite ambiţii ale
forţelor politice guvernante sau din teama că Moldova poate să ajungă în componenţa
altor state. Năzuinţa spre independenţă este o necesitate conştientizată, o întruchipare a
voinţei tuturor comunităţilor sociale şi etnice de a trăi liber în ţara natală, de a fi
stăpân al ei. În timpul ce a trecut după adoptarea Declaraţiei de independenţă, poporul
Moldovei a fost în stare să înţeleagă aspiraţiile sale adecvate, necesităţile şi
posibilităţile sale. Iată de ce cursul spre independenţă al statului, ca interes naţional al
întregului popor, reflectă profunzimea proceselor politice şi sociale ce au loc în
societate, generalizează interesele particulare, specifice unor forţe politice. Privitor la
forţele politice din Moldova, pe ele le unesc atât prezentul, cât şi viitorul ţării. Unica
platformă prin care se poate de ajuns la un compromis real, în stare să integreze
interesele lor specifice poate fi numai interesul naţional – calea spre consolidarea
independenţei statale. În concluzia celor expuse, referitor la suveranitate şi independenţă,
putem afirma că statul Republica Moldova este un stat suveran şi independent, având
toate trăsăturile necesare pentru a fi definit astfel, demonstrând că există ca stat
instituit de proprii cetăţeni şi recunoscut pe plan internaţional. .47
46 Arseni A., Barbalat P. ş.a. "Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol", vol.1, Titlul I. Principii generale. Editura "Civitas, Chişinău". 2000. 47 Saca V „ Dialectica intereselor politice şi sociale şi consolidarea independenţei Republicii Moldova”, Moldossopie (Probleme de analiză politică) Partea V. USM, Chişinău, 1995, p. 3-39
56
§ 2.2. Separarea şi Colaborarea puterilor în stat – condiţia
primordială a guvernării democratice
Orice proces de conducere social-politică, care se desfăşoară în vederea realizării unor
obiective de interes general sau prin care se urmăreşte binele comun al naţiunii, presupune
specializarea activităţilor statale, instituindu-se în acest scop organisme investite cu autoritate,
capabile să desfăşoare continuu acelaşi tip de activităţi şi practici. Realizarea efectivă a
acestor deziderate se concretizează în principiul separaţiei puterilor în stat, consfinţit ca un
principiu fundamental al Constituţiei. Principiul separaţiei puterilor a avut o semnificaţie atât
de mare pe continentul american şi european, încât nu se poate vorbi despre crearea noilor
societăţi democratice în afara lui. Numai pe parcurs ponderea sa a obţinut valoarea
„doctrinară”, afirmându-se ca element caracteristic şi determinant pentru o societate
democratică. Totodată, evoluţia şi afirmarea principiului separaţiei puterilor nu poate fi rupt
de contextul general al evoluţiei gândirii politice şi al societăţii umane în general. În esenţa sa,
el ţine mai mult de „tehnologia puterii”, de arta de a guverna.
Teoria separaţiei puterilor îşi are originea în cele mai vechi timpuri, omenirea fiind
întotdeauna frământată de problemele născute din nerespectarea principiilor fundamentale de
convieţuire în societate, probleme care adesea au generat diverse forme de uzurpare a puterii,
de instaurare a unor regimuri autocratice sau de forme dictatoriale de guvernământ. Separaţia
puterilor, ca un început de teorie, s-a cristalizat încă în antichitate, afirmaţie ce poate fi făcută
graţie lucrătorilor lui Herodot, Xenofon, Platon şi Aristotel. Ultimul este considerat şi un prim
autor de drept constituţional, care a sugerat ideea separaţiei puterilor în stat, prin descrierea
statului atenian. Doctrina politică a lui Aristotel evidenţiată în lucrările sale „Etica” şi
„Politica”, deşi conţine unele idei privind trifurcarea puterii între diferitele organe ale statului
pentru înlăturarea conducerii despotice, nu s-a materializat în practică. În lucrarea sa
„Politica”, Aristotel constată existenţa în stat a unor organe cu atribuţii precis determinate: „
În orice stat sunt trei părţi. Aceste trei părţi odată bine organizate, statul întreg este în mod
necesare bine organizat şi el. Cea dintâi din aceste trei părţi este Adunarea Generală, care
delibrează cu privire la afacerile publice; a doua este Corpul magistraţilor, căruia trebuie să i
se hotărască natura, atribuţiile şi modul de numire; a treia este Corpul judecătoresc”. Aşadar,
cele trei organe ale statului sunt: Adunarea Generală, Copul magistraţilor şi Corpul
judecătoresc. Adunarea Generală trebuie să delibereze asupra afacerilor publice: să decidă în
mod suveran asupra păcii şi războiului, încheierea şi anularea tratatelor, adoptarea legilor,
pronunţarea pedepsei cu moartea, exilul, confiscarea şi primirea conturilor magistraţilor.
Corpul magistraţilor deţine comandamentul treburilor statului prin desprinderea unor sarcini
57
din multitudinea celor aflate în competenţa Adunării Generale. În fine, Corpul judecătoresc
avea atribuţii de a administra justiţia. Prin identificarea celor trei organe şi a celor trei funcţii
a statului atenian, Aristotel a remarcat că puterea se poate exprima în diferite forme şi că
structura acesteia comportă diferite categorii de organe exercitând funcţii diferite.
Însă meritul lui Aristotel constă nu numai în observaţia dată. Ca nimeni altul, el a
formulat un şir de idei în cadrul cărora constatarea sa obţine o cu totul altă lumină. Aristotel
retrage supremaţia omului asupra puterii, acordând-o Legii, supunând omul, dar şi Cetatea
(Statul) supremaţiei sale. Aristotel redă Cetăţii o concepţie arhitecturală şi formulează
sarcinile ce stau în faţa ei: asigurarea bunăstării cetăţenilor săi, promovarea Interesului
General, determinând astfel cadrul evoluţiei gândirii politice pentru secole în şir. În concluzie,
conchidem, că am moştenit de la Aristotel atât unele piese ale viitoarei teorii a separaţiei
puterilor în stat cât şi ideea unicităţii puterii statului.
În Evul Mediu, au fost făcute mai multe încercări de a defini şi dezvolta principiul
separaţiei puterilor în stat. Sunt semnificate ideile unor astfel de gânditori ca Marsilio de
Padova, Dante, Tommaso Campanella, Jean Bodin, Nicolo Machiavelli, care însă vedeau ca
figură centrală în stat Monarhul atotputernic.
În vremurile moderne, cel dintâi care pune în termeni adecvaţi problematica puterii în
stat, elaborând chiar unele concepte ale viitoarei teorii a separaţiei puterilor în stat, a fost
medicul filosof John Locke. În lucrarea sa „Essay on the civil government”, John Loke
porneşte de la originea contractuală a statului. Drepturile şi îndatoririle sociale ale oamenilor
derivă din starea lor naturală, din natura umană. John Loke susţine teza că starea naturală a
omului se caracterizează prin relaţii de pace, de bunăvoinţă şi ajutor mutual între oameni, de
respectare a legilor moralei. Dar în starea naturală, dreptul oamenilor la egalitate, la libertate,
la morală sănătoasă şi la proprietate particulară sunt asigurate doar prin forţa fizică a fiecăruia.
Din această cauză, dintr-o necesitate oamenii sunt obligaţi a stabili un contract între ei şi
instituţiile statului pentru a avea alte mijloace de apărare a drepturilor lor funciare, care nu se
pierd prin apariţia statului, ci, dimpotrivă, ele constituie fundamentul organizării statale. Prin
acest contract, poporul ar fi cedat suveranului puterea executivă, dar şi-a păstrat puterea
legislativă. În situaţia în care statul încalcă drepturile stabilite prin contract, poporul are
dreptul la revoltă pentru a-şi apăra drepturile sale. Având în vedere că prin contractul încheiat,
poporul a cedat puterea executivă conducătorului statului, acesta trebuie să o exercite într-o
aşa manieră încât să nu încalce legile statului şi nici drepturile cetăţenilor. Aceasta nu se poate
realiza, decât printr-o nouă formă de guvernare, care este monarhia constituţională, cea mai
ideală formă de conducere a statului în opinia filosofului. Idealizând monarhia constituţională,
ca formă superioară de guvernământ, care acceptă abolirea absolutismului şi a dreptului său
58
divin, inspirat de modul de organizare a statului contemporan pe de o parte, de luptele
neîntrerupte dintre rege şi parlament, care au fost degenerate în războaie civile, de efectele
legislative ale acestora, pe de altă parte , filosoful englez schiţează nu numai un mod de
organizare şi funcţionare a statului, dar şi teoria unei diviziuni a puterilor în stat.
John Locke admitea existenţa a trei puteri în cadrul statului: puterea legislativă,
executivă şi federativă. Fiecărei puteri, fiecărei funcţii fundamentale a statului îi este
încredinţată o categorie distinctă de organe.
Puterea legislativă este aceea care are dreptul de a determina cum trebuie să fie
întrebuinţată forţa statului pentru a putea prezerva comunitatea şi membriisăi. Ea este
încredinţată unor adunări, care sunt convocate pentru acest scop şi când legile au fost făcute,
ele se separă din nou şi se supun legilor făcute de dânsele.
Puterea executivă este puterea de executare continuă a legilor şi supraveghere că
anume ele vor fi executate, şi este încredinţată monarhului.
Puterea federativă reprezintă dreptul de a declara război, de a încheia pace şi tratate
internaţionale şi poate fi încredinţată fie deţinătorilor puterii legislative, fie celei executive.
Aşadar, deşi sunt recunoscute ca distincte, puterea executivă şi federativă, totuşi ele pot fi
reunite unicefal, întrucât ambele necesită în exercitarea lor forţa societăţii. În acelaşi timp,
dacă puterile federativă şi executivă sunt distincte, este totuşi dificil să se separe şi să se
încredinţeze într-un timp dat la diferite persoane.
În lucrarea sa, filosoful recunoaşte şi existenţa puterii judecătoreşti, dar o consideră o
emanaţie, o dependenţă a puterii legislative. Cine are puterea legislativă sau suprema putere
într-o republică, este ţinut să guverneze prin legi fixe şi stabile, promulgate şi recunoscute de
popor, prin judecătorii imparţiali şi cultivaţi, care sunt însărcinaţi să tranşeze litigiile după
aceste legi, dar nu prin decrete de circumstanţă. Explicaţia acestei opinii despre puterea
judecătorească constă în aceea că în vremurile filosofului, parlamentul, dar mai ales camera
lorzilor, exercită adesea suprema autoritate judecătorească.
Ceea ce este însă mai valoros în concepţia lui John Locke, nu este recunoaşterea
existenţei celor trei sau patru puteri în stat, ci ideea independenţei reciproce a puterii
legislative de cea executivă, ca cea mai bună precauţie contra abuzurilor posibile ale unei
puteri prea mari. John Locke afirmă că „tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare,
dacă aceeaşi persoană care deţine puterea de a face legile, ar avea în mâini şi puterea de a face
să le execute, căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac.” Pentru
încărcătura revoluţionară a concepţiei sale, este semnificativ faptul că, în Anglia timpului său,
tratatele sale despre guvernarea statală au şi fost considerate ca un manifest al liberalismului
clasic. La fel de grăitor este şi faptul că luptătorii pentru independenţa coloniilor americane au
59
primit aceste tratate cu entuziasm, deoarece au văzut în ele programul luptei lor împotriva
despotismului politic şi subjugării naţionale. Merită remarcat, de asemenea, aportul la
dezvoltarea principiului separaţiei puterilor făcut de J.J.Rousseau şi D.Diderot.48
Autorul de necontestat, al celebrei teorii a separaţiei puterilor în stat este Charles Luis
de Secondat, Baron de la Brede et de Montesquieu. Mobilul cercetărilor lui Montesquieu în
celebra sa lucrare „Despre spiritul legilor” a fost moderarea puterii pentru asigurarea mai
eficientă a libertăţilor individuale. Pornind de la conceptul de lege, ca instituţie politică,
Montesquieu nu precizează când anume a apărut statul ca instituţie politică pe arena istoriei,
dar pe parcursul lucrării se subînţelege că odată cu apariţia primelor societăţi bine structurate
şi de sine stătătoare. Atât legile politice care reglementează raporturile dintre guvernanţi şi
guvernaţi, deci dintre stat şi cetăţeni, cât şi legile civile, care reglementează raporturile dintre
oameni, sunt raţiunea omenească şi trebuie să se potrivească într-un asemenea grad poporului
pentru care sunt făcute, încât este o foarte rară întâmplarea, dacă legile unui popor sunt
nimerite pentru altul. Legile trebuie să corespundă cu natura principiului guvernământului, cu
condiţiile fizico-climaterice ale ţării, cu modul de trai al popoarelor, cu gradul de libertate al
orânduirii etc. Dar cu toată diversitatea posibilă a legilor în funcţie de determinismul
geografic, totuşi legile au legături între ele, indiferent când şi unde s-au aplicat sau se aplică,
indiferent dacă sunt politice sau civile. Aceste legături între legi, această confluenţă a lor,
filosoful francez o numeşte „spiritul legilor” şi de aici titlul celebrei lucrări. Astfel se explică
şi faptul că Montesquieu plecând de la legile care guvernau statul englezesc, deci de la
concret, a ajuns să analizeze şi să generalizeze problema atât de importantă a separării puterii
în stat49.
Analiza problemei mai multor puteri în cadrul statului, Montesquieu o începe în mod
incidental, pe cale de excepţie. Cele trei puteri le numeşte puterea legislativă, puterea
executivă, privitoare la chestiunile ce ţin de dreptul ginţilor şi puterea judecătorească, ce
reglementează raporturile în cadrul dreptului civil.
Puterea legislativă, adică puterea „de a statua” în terminologia filosofului, de a edicta
legi, poate să aparţină, în funcţie de forma de guvernămînt, unui principe sau unor dregători
permanenţi. Totodată, Montesquieu afirmă că într-un stat liber s-ar cuveni ca întregul popor
să deţină puterea legislativă. Conştientizează însă dificultăţile democraţiei directe, ale
guvernămîntului de adunare şi pledează pentru democraţia reprenzentativă. Organul leguitor
trebuie însă să fie compus din două corpuri permanente: ”corpul reprezentativ” şi „corpul ________________________ 48 Braunstein F., Pépin J.F., “Marile doctrine”, Ed. “Antet”, Oradea, 1997, p.45-60 49 Klipii Igor „Separaţia puterilor de stat”, Arena Politicii, Nr.10, 1997, p.7-10
60
nobililor”. Corpul reprezentativ trebuie să fie ales la diferite intervale de timp, discuţia
oferindu-i filosofului să facă reflecţii pertinente şi astăzi, privind sufragiul direct şi indirect,
individual şi social, egal şi plural, pe circumscripţii electorale sau naţionale. Descrie chiar
raporturile dintre alegători şi deputaţi, opunîndu-se teoriei mandatului imperativ. Adică,corpul
nobililor, ales aparte, din rândul oamenilor care se disting prin naştere, prin bogaţii sau
onoruri (trimitere directă la Camera Lorzilor din Anglia), participă în mod direct la procesul
de legiferare cu precizările care urmează: şedinţele de lucru ale celor două corpuri se
desfăşoară în mod separat, şi fiecare are dreptul de a se opune hotărîrilor celuilalt, prin dreptul
de veto, inclusiv în materia impozitelor, unde camera nobililor nu participă direct la
legiferare, ca în celelalte materii. Întrunirea puterii leguitoare trebuie să se facă la cererea
puterii executive şi periodic, pentru că altfel, dacă nu s-ar întruni, în lipsa legiferării, puterea
executivă ar lua ea hotărâri şi ar deveni absolută. Pe lângă atribuţia de legiferare, puterii
leguitoare i se recunoaşte şi dreptul de a verifica modul în care se aplică legile.
Puterea executivă are atribuţii de a declara război şi de a încheia pace, trimite sau
primeşte solii, ia măsuri de securitate. Montesquieu afirmă că puterea executivă având
atribuţiile date, poate fi încredinţată unor dregători permanenţi, dar optează pentru monarh,
pentru că această parte a guvernământului, care cere aproape întodeauna acţiuni promte, este
mai bine exercitată de unul decît de mai mulţi. Şi în nici un caz de un anumit număr de
persoane luate din cadrul corpului legislativ, pentru că atunci cele două puteri ar fi contopite.
Aşadar, este refuzată colaborarea organică între puteri. Vis-a-vis de puterea leguitoare, puterii
executive i se recunoaşte dreptul de a convoca în sesiuni corpurile leguitoare, de a suspenda
activitatea acestora, de a se opune iniţiativei legislative şi de a invoca dreptul de veto, faţă de
actele normative pe care nu le consideră necesare. Nu i se recunoaşte în schimb, dreptul la
iniţiativă legislativă şi nici să participe la lucrările corpurilor leguitoare.
În ceea ce priveşte puterea judecătorească, aceasta are ca atribuţii pedepsirea
infracţiunilor sau judecarea litigiilor între particulari. Fără a discuta situaţia judecătorilor de
profesie şi nici organizarea sistemului judiciar, Montesquieu afirmă că această putere trebuie
exercitată de către persoane recrutate din rîndul poporului la anumite perioade ale anului, prin
vot, de către cetăţeni. Analiza puterii judecătoreşti îi oferă filosofului şansa de a se angaja
într-o discuţie foarte subtilă din punct de vedere teoretic. Montesquieu justifică eligibilitatea
judecătorilor pentru anumite intervale de timp, întrucât, în felul acesta, puterea
judecătorească, atît de temută de către oameni, nefiind legată de o anumită categorie socială,
nici de o anumită profesie, devine invizibilă şi nulă. Oameni nu numai îi au necontenit pe
judecători inaintea ochilor, ci se tem de magistratură, nu de magistraţi. În fine, puterea
61
judecătorească nu trebuie să fie îmbinată cu putere leguitoare, ci să accepte trei excepţii, care,
de fapt, îi anihilează preceptul şi anume: nobilii să nu fie judecaţi de puterea judecătorească,
ci de corpul leguitor al nobililor, puterea leguitoare să dea anumite îndrumări, pentru o
interpretare cât mai adecvată a legilor şi tot corpul nobililor să judece anumite infracţiuni
îndreptate împotriva statului şi poporului în care acuzarea să o facă celălalt corp leguitor,
adică cel al reprezentanţilor.50
În realitate teoria separărilor în stat este teoria colaborării reale ale acestora. Dacă la
început cele trei puteri sunt prefect egale şi sever izolate, în final echilibrul acestora devine
precar sau chiar dispare, deoarece puterea judecătorească îşi diminuează virtuţile, devenind
"oarecum inexistentă", iar zidul izolator este penetrat prin colaborarea acestora. Aşadar,
întreaga gândire a lui Montesquieu în ce priveşte funcţionarea statului, mecanismului
acestuia, ar putea fi redusă la ideea că: "Nu există libertate, dacă puterea judecătorească nu
este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea
legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi
leguitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui
agresor. Pentru ca să nu se facă abuz de putere, trebuie ca prin dispunerea lor, puterea să
oprească puterea". 51
Doctrina după care variatele funcţii ale guvernului ar trebui separate a fost formulată
în forma ei modernă de autorii cunoscutelor "Federalist Papers" (Jay, Madison, Hamilton).
În Legea federală nr.10, James Madison a formulat premisele care stau la baza gândirii
pluraliste instituţionale. Madison afirmă că toţi indivizii sunt nişte egoişti care vor să-şi
maximizeze puterea. Conflictele de interese dintre indivizi în căutarea maximizării puterii lor
sunt inevitabile. De aceea este necesară o organizare politică structurată pentru a evita cele
mai nefaste consecinţe ale egoismului cetăţenilor. Madison consideră că, deşi un guvern
reprezentativ putea atenua cele mai grave excese ale democraţiei directe, acest fapt ar fi totuşi
insuficient. Controalele şi echilibrările instituţionale - separarea verticală a puterilor
executivului, legislativului şi juridicului şi divizarea orizontală a suveranităţii prin federalism,
ca şi prevederea exercităţii dreptului de veto - ar bloca orice încercare a unei guvernări de a
acţiona despotic. James Madison susţinea că separarea nu poate fi absolută şi că esenţială este
stabilirea unor măsuri eficiente pentru realizarea practică a acesteia. Soluţia este expusă
tranşant în celebrul Federalism 51: " Organizarea structurii interne a sistemului este de o
50 Gheorghe Tănase Gh. „Separaţia puterilor în stat”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p.24-32 51 Ruja Nicolae M. „Controversele privind teoria separaţiei puterilor în stat”, Cd. „Cordial-Lex”, Cluj-Napoca, 1995, p.35
62
asemenea manieră încât părţile sale componente, prin raporturi dintre ele, să se oblige
reciproc, să nu-şi depăşească limitele". Este cuprinsă aici deschierea unui concept pe care
"Federalist Papers" l-au menţionat pentru prima oară în literatura politică: Cheecks and
balances (“Control reciproc şi echilibrarea”). Principalele exemple de funcţionare a acestui
mecanism complex, revelator pentru funcţionarea sistemului politic al SUA, sunt următoarele:
putere a Preşedintelui de a se opune prin veto legilor adoptate de Congres; puterea
Congresului de a nu lua în considerare veto-ul Preşedintelui, dacă întruneşte o majoritate de
două treimi, precum şi de a pune sub acuzare Preşedintele pentru grave încălcări ale legii
(prin procedura specifică numită "impeachment"); puterea Preşedintelui de a numi membrii
Curţii Supreme şi alţi judecători federali, cu aprobarea Senatului; şi puterea Curţii Supreme
de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor. Aplicarea acestui concept explică faptul
că, atunci când tratează separaţia puterilor, majoritatea specialiştilor americani consideră că,
pentru descrierea sistemului de guvernământ al SUA este mai relevantă formula lui Richard
E.Neustadt: "instituţii separate care împart puterea". Unii merg chiar mai departe. Antohny
King în "The New American Political System", afirmă că , în condiţiile actuale este vorba de
"instituţii separate, aflate în competiţie pentru puterea împărţită". Este interesant de subliniat
că , deşi separaţia puterilor are un caracter relativ în cadrul sistemului politic american, din
perspectiva compatativistă, acesta apare a fi cel mai ilustrativ pentru aplicarea principiului în
cauza.52
În forma sa pură, care aproape că este atinsă în Statele Unite, doctrina separării
puterilor înseamnă că:
1) Puterile executivă, legislativă şi judiciară sunt conferite prin Constituţie unor
persoane şi instituţii diferite.
2) Organismele guvernării sunt considerate autonome şi egale, nici una dintre ele nu
este subordonată sau răspunzătoare faţă de alta. De exemplu, legislativul nu poate înlocui
executivul şi nici executivul să dizolve legislativul.
3) Nici un organism al guvernării nu poate exercita, în principiu, puterile acordate prin
Constituţie altor organisme .
De exemplu legislativul nu-şi poate delega în întregime puterile executivului; sau nu-i
poate conferi o putere legislativă; nici puterea judiciară nu poate fi exercitată altfel decât prin
organismele sale.
52 Dunleavy Patric, O’Leary Brendan „Teoriile statului. Politica democraţiei liberale”, Ed. „Epigraf”, Chişinău, 2002, p.46-52
63
4) Judiciarul acţionează independent de influenţa politică şi se bucură de securitate
faţă de putere. Are capacitatea de a declara legislaţia ca neconstituţională; deşi în afară de
Statele Unite, această capacitate nu este universal privită ca un principiu al separării puterilor.
Multe Constituţii conţin unele din elementele prezentate mai sus, dar nu pe toate, chiar
în Statele Unite cele trei puteri se întrepătrund în mai multe feluri.
În plan funcţional, regimul politic prezidenţial, de fapt regimul politic american, este
specific culturii politice americane. Toate încercările de preluare a lui au dat faliment. Jean
Cicquel în lucrarea sa "Droit Constitutionnel et institutions politiques" afirmă că "acest regim
pune mai multe probleme, care nu sunt rezolvate decât în condiţia specificului american ce
poate autoriza soluţionarea lor." 53
"Separaţia puterilor" în concepţia modernă a noţiunii este înainte de toate o maximă a
artei politice, chemată să asigure caracterul democratic-liberal al societăţii, dar şi eficacitatea
acesteia. Pe de o parte, echilibrul puterilor trebuie să asigure independenţa lor, pe de altă
parte, repartizarea componenţelor nu trebuie să împiedice posibilitatea colaborării eficace.
Aceste exigenţe presupun o varietate largă a modalităţilor de echilibrare a puterilor şi de
repartizare a prerogativelor între instituţiile superioare de stat, fapt ce explică multitudinea de
abordări în clasificarea regimurilor politice. Pentru antici motivul era determinat de dorinţa de
a demonstra superioritatea unei forme de guvernământ asupra alteia. Drept criteriu distinctiv
servea numărul guvernanţilor: de unul singur, toţi sau numai o parte - respectiv: Monarhie,
Democraţie, Oligarhie. Această clasificare a determinat, totuşi vectorul căutărilor posterioare.
Doctrinele elaborate de Montesquieu şi Rousseau au determinat, pe de o parte, o reviziune a
clasificării formelor de guvernământ în baza unui element mai "politic" - Democraţia
Reprezentativă, distanţându-se de magia numărului. Democraţia Reprezentativă obţine
statutul de formă democratică de guvernare, concomitent eficace şi deziderabilă. Evident,
există un spectru foarte larg de abordări, dar, fără a întra în detalii, se poate concluziona că
în ansamblu pecetea ideologică, apreciativă este caracterizată cvazi-totalităţii lor.54
Toate încercările doctrinare contemporane în planul democraţiei, fie că e vorba de
orientarea democraţiei pluraliste, de teoria democraţiei poliarhice, de doctrina grupurilor de
presiune, a grupurilor de interes etc., situează în centrul acestora - separaţia puterilor, deplina
independenţă dintre acestea, rolul lor complementar în procesul obţinerii unei democraţii
superioare, mature. Prăbuşirea sistemelor socialiste, mai ales în Europa, pune problema
statului în termeni cu totul noi. Noile regimuri sunt nu numai îndreptăţite, dar şi obligate să
revoluţioneze statul în conţinut şi în formă, în literă şi în spirit. Statul de drept în aceste ţări şi-
53 Mihuţ Liliana „Despre pluralism în America”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.24-25 54 Tompea D., Şandru D.,etc., „Concepte şi modele în ştiinţa politică”, Institutul European, Iaşi, 2001, p.46-50
64
a elaborat şi adoptat noi construcţii, noi sisteme de legi inspirate din cele mai democratice şi
evoluate constituţii existente în ţările şi naţiunile cu recunoscute virtuţi democratice ale vieţii
politice.55
Statul de drept întruchipează în mod legal şi legitim instituţiile democratice.
Democraţia fără un autentic stat de drept devine formală. Statul de drept reprezintă
subordonarea statului faţă de drept şi controlul jurisdicţional asupra activităţii sale. Condiţiile
apariţiei statului de drept sunt următoarele:
1. Constituţionalismul prevede un regim de guvernare bazat pe existenţa unei
constituţii.
2. Drepturile şi libertăţile omului, sunt drepturi subiective ale cetăţeanului, esenţiale
privind viaţa, demnitatea şi dezvoltarea armonioasă a individului stabilite şi garantate prin
constituţie de lege.
3. Legalitatea, presupune supremaţia constituţiei, pentru respectarea prevederilor
constituţionale, sunt necesare cunoştinţe juridice şi o cultură politică participativă.
4. Controlul constituţional care se face prin intermediul Justiţiei şi Curţii
Constituţionale, presupune supravegherea legalităţii.
5. Separarea şi echilibrul puterilor în societate, dacă separarea înseamnă excluderea
hegemoniei puterilor sau a concentrării lor, echilibrul presupune invers – egalitatea,
independenţa puterilor şi în felul acesta garantează dispersarea puterilor.
Astfel, separaţia puterilor în stat este un principiu major al democraţiei moderne,
conform căruia puterea este distribuită între cele 3 ramuri ale guvernării - puterea legislativă,
puterea executivă şi puterea judecătorească. Fiecare putere este localizată într-o instituţie
separată, iar cei ce o aplică sunt selectaţi prin diferite proceduri, au diferite termene şi sunt
independenţi unii de alţii. Separarea nu înseamnă însă izolare, pentru că fiecare ramură a
puterii participă la funcţionarea celeilalte printr-un sistem de control şi echilibrarea reciprocă
a puterilor în stat. Separarea între cei ce fac legea (puterea legislativă), cei ce aplică (puterea
executivă) şi cei ce o interpretează (puterea judecătorească) este menită să prevină instaurarea
unui regim dictatorial.56
În condiţiile regimului totalitar comunist, acest principiu nu a fost recunoscut. S-au
făcut încercări de a dovedi că nu este vorba de o separaţie a puterilor, ci de o diviziune a
muncii în exercitarea unei puteri unice. Între timp practica internaţională a demonstrat destul
de convingător la ce consecinţe poate aduce neglijarea principiului separaţiei puterilor. În
55 Sartori Gabriel „Teoria democraţiei reînterpretată”, Ed. „Polirom”, Iaşi, 1999, p.68-74 56 Carpinschi A., Bocancea C. „Tratat de ştiinţa politicului”, Ed. Universităţii „Al.I.Cuza”, 1998, p.53-56
65
perioada de după eliberare de sub tutela ideologică, politică, juridică şi economică a
metropolei sovietice şi de orientare a statului pe calea suveranităţi şi independenţei, în
Republica Moldova s-a procedat la crearea fundamentului politic şi juridic al statalităţii, bazat
pe concepţiile şi principiile democratice. În anii 1988-1994 au fost abordate şi soluţionate un
şir de probleme care, direct sau indirect, au contribuit la alegerea formei de organizare a
statului şi la determinarea atribuţiilor constituţionale ale ramurilor puterii de stat.57
Conform teoriei dominate în literatura de specialitate forma statului cuprinde trei
aspecte: forma de guvernământ, regimul politic şi structura de stat.
Forma de guvernământ, ca noţiune, priveşte formarea, organizarea, competenţa
organelor supreme ale puterii de stat şi raportul lor cu celelalte organe din sistemul statal. În
general, alegerea unei forme de guvernământ este o alegere politică. O dată aleasă, această
formă se va baza pe un raţionament juridic de natură constituţională. Republica, fiind o formă
de guvernământ, reprezintă un regim politic în care puterea apare ca un lucru public (lat. res -
lucru şi publicum - obştesc) şi este exercitată nu în baza unui drept propriu, ci ca un mandat
conferit prin alegerea de către întreg poporul. Republica Moldova este o republică
democratică, în virtutea faptului că suveranitatea naţională şi puterea absolută aparţine
poporului, care îşi alege guvernanţii, ce exercită puterea în mod liber, prin alegeri
democratice.
Regimul politic reprezintă pentru mulţi politologi un element al formei de stat pentru
alţii un element al sistemului politic. Având în vedere că statul reprezintă instituirea centrală a
sistemului politic, este cert faptul că regimul politic este legat, în primul rând, de stat
constituind un element al formei de stat şi anume elementul hotărâtor, pentru că el exprimă
un raport între organele de stat şi cetăţeni. Dacă organele de stat se constituie şi acţionează
prin consultarea cetăţenilor, ca expresie a voinţei acestora, avem de a face cu un regim
politic democratic şi invers, dacă organele de stat se constituie şi acţionează fără
consimţământul cetăţenilor, ignorând voinţa acestora, regimul politic pe care acestea îl
promovează este unul de factură dictatorială. Astfel pe parcursul doar a zece ani în
Republica Moldova s-au succedat cinci regimuri politice democratice:
a) parlamentar (27 aprilie1990-3 septembrie 1990);
b) semiprezidenţial / semiparlamentar (3 septembrie 1990 - 5 martie 1991);
c) prezidenţial (5 martie1991-29 iulie 1994);
d) semiprezidenţial / semiparlamentar ( 29 iulie1994 - 5 iulie 2000);
e) parlamentar ( 5 iulie 2000 - .....).
57Ţurcanu Ion „Republica Moldova independentă, 1991-2001, Ed. „Ştiinţa”, Chişinău, 2001, p.24
66
I Regimul parlamentar ( 27 aprilie 1990 – 3 septembrie 1990 ). În perioada URSS Sovietele
erau cele care reprezentau puterea supremă în R.S.S.M., ca şi în toată Uniunea. Deşi acestea
îşi exercitau funcţiile nominal, Comitetul Central al Partitudului Comunist al Moldovei,
gestionând toată afacerile în republică, pe parcurs, o dată cu liberalizarea şi restructurarea
iniţiată de statul – partid central, puterile formale ale Sovietului Suprem au început să fie
umplute cu un conţinut pe potriva legii. În perioada aprilie – septembrie 1990 edificarea
noilor structuri de putere republicană s-a realizat printr-un transfer treptat de competenţe şi
roluri de la statul - partid către forul legislativ suprem ( Parlamentul).
II Regimul semiprezidenţial ( 3 septembrie 1990 – 5 martie 1991 ). În urma
disensiunilor între nomenclatura ex – comunistă reprezentată de M. Snegur şi aripa radicală
democrată a Frontului Popular din Moldova, precum şi sub influenţa modeluilui prezidenţial
adoptat la nivel unional, dar şi de alte republici sovietice, Snegur a solicitat ultimativ, la 3
septembrie 1990, instituirea funcţiei prezidenţiale. Motivul formal era “consolidarea
statalităţii şi suveranităţii R.S.S. Moldova”. Însă, deşi M. Snegur a fost ales Preşedinte al
R.S.S. Moldova de către deputaţii Parlamentului, această împuternicire nu a conferit funcţiei
date legitimitatea dorită şi nici puterile aspirate de către acesta, deoarece: “ Preşedintele îşi
extrage legitimitatea din alegerea lui de către popor, pe care îl reprezintă, direct,
nemijlocit”. Etapa în cauză poate fi considerată una intermediară între republica parlamentară
şi cea prezidenţială.
III Regimul prezidenţial ( 5 martie 1991 – 29 iulie 1994 ) a oferit o clară separare a
puterilor între Executiv, Legislativ, şi Judiciar, conferind un număr mai mare de atribuţii
Preşedintelui. Prin Legea cu privire la perfecţionarea puterii executive şi unele modificări şi
completări în Constituţia R.S.S. Moldova din 5 martie 1991, şeful statului a obţinut dreptul
numirii şi confirmării componenţei Guvernului, efectuării de remanieri, formării şi desfiinţării
ministerelor, a comitetelor de stat, departamentelor şi altor instituţii şi organizaţii de
importanţă republicană (art. 97). Preşedintele R.S.S. Moldova exercită puterea supremă
executivă şi de dispoziţie ( art.113 alin.4), iar Guvernul este organul executiv şi de dispoziţie
şi se subordonează Preşedintelui R.S.S.Moldova (art.115).
IV Regimul semiprezidenţial ( 29 iulie 1994 – 5 iulie 2000). Etapa în cauză a survenit
în urma adoptării Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994, care a consemnat
regimul semiprezidenţial. Acesta a condus la o situaţie în care există doi agenţi direcţi ai
electoratului cu două surse independente de legitimitate: Preşedintele şi Parlamentul, care ar
putea să se confrunte în cazul existenţei unor disensiuni poltice. Conflictele de acest fel într-
un regim semiprezidenţial pot fi evitate doar când Preşedintele ţării este liderul unui partid
(sau al unei coaliţii) ce câştigă majoritatea în Parlament. Regimul semiprezidenţial a fost
67
elaborat, utilizându- se modelul Republicii a V- a, prin filiera română: Preşedintele este ales
prin vot direct, are puteri de jure şi de facto considerabile, în schimb Prim-ministrul depinde
de susţinerea Parlamentului ales prin vot direct. Doar 2 ţări cu acest regim – Franţa şi
Portugalia – din cele 37 de ţări europene sunt democraţii continuie, deşi Portugalia, în urma
procesului constituţional, devine tot mai parlamentară.
În anumite situaţii, cu totul specifice, Preşedintele ţării poate dizolva Parlamentul,
ceea ce s-a şi întâmplat în Republica Moldova la 31 decembrie 2000.
V Regimul parlamentar (5 iulie 2000 - ...) acordă o însemnătate deosebită
Parlamentului, care devine, de fapt, adevăratul forum politic de guvernare. Guvernul, cu largi
puteri, condus de un Prim-ministru, este obligat să prezinte darea de seamă în faţa
Parlamentului, care îi poate retrage încrederea fără prea multe dificultăţi în condiţiile în care
apreciază că nu-şi îndeplineşte reuşit mandatul. Preşedintele ţării are atribuţii de reprezentare
şi protocol, totodată, el poate acţiona cu succes în situaţii de criză, în care el este, de fapt, cel
care va conferi mandatul viitorului premier. Însă o asemenea opţiune nu poate fi făcută
direcţionar, deoarece Preşedintele va recurge la o anumită nominalizare, după ce va obţine
susţinerea forţelor politice din Parlament. Cu certitudine, ultimul are un aspect mai democrat,
oferind o mai mare pondere Parlamentului ales direct de popor, conferind totodată aleşilor
poporului mai multe responsabilităţi politice. Din acest moment rolul Parlamentului, precum
şi angajarea cetăţenilor pentru actul alegerilor parlamentare, a crescut enorm. 58
Structura statului reprezintă un raport între organele centrale şi locale ale statului. Sub
acest aspect, putem distinge: state naţional-unitare, state federative şi confederaţii statale.
Republica Moldova este un stat unitar, deoarece reprezintă o singură formaţiune statală, cu un
regim constituţional unic, are un singur rând de autorităţi legislative, executive şi judecătoreşti
la nivel central, puterea fiind difuzată de la centru. Astfel, statul unitar apare ca un centru
politic care nu este determinat sau influenţat de întinderea teritoriului, de numărul cetăţenilor,
de forma de guvernământ sau regimul politic. În acelaşi timp caracterul unitar al statului nu
face imposibilă şi nici nu împiedică organizarea teritoriului, sub aspect administrativ, în
unităţi administrativ - teritoriale, conduse potrivit principiilor autonomiei locale şi ale
descentralizării serviciilor publice. Autoadministrarea unităţilor administrativ – teritoriale se
efectuează de către agenţii locali aleşi de populaţia din teritoriul respectiv (primarii şi
consilierii locali).
_________________________ 58 Juc Victor “ Constiturea statului Republica Moldova. Viaţa politică în anii 1989-1991”, Revista de Filosofie şi
Drept Nr. 2, 2001 p.13-14-
68
Cotitura istorică în viaţa poporului moldovenesc, ce s-a petrecut odată cu dobândirea
independenţei a pus începutul creării statalităţii Republicii Moldova. Chiar de la originea
acestei căi forţele progresiste au militat pentru crearea unui stat democratic, de tipul
democraţiilor occidentale. Însă forţele politice ce s-au încadrat în conducerea societăţii
moldoveneşti nu dispuneau de o experienţă notorie în acest domeniu. Forţele politice ce au
venit la putere au fost formate, educate, instruite în cadrul sistemului sovietic, sistem
administrativ de comandă, care era prea mult îndepărtat de practica şi teoria democratică de
stat. Aceasta se referă mai ales la conducerea politică din primii ani de existenţă de sine
stătătoare a Republicii Moldova. Situaţia începe a se schimba puţin odată cu adoptarea la 29
iulie 1994 a Constituţiei Republicii Moldova, care de acum în primul articol stipulează: "
Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului drepturile şi
libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori supreme şi sunt garantate". Condiţiile necesare instaurării unui stat de drept
presupun existenţa unui regim constituţional, prin care instituţiile democratice trebuie să
reglementeze aspectele fundamentale de organizare şi activitate politică, unul dintre
principalele aspecte este separarea puterilor. Acest aspect al organizării statale este stipulat în
art. 6 al Constituţiei: "În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească
sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin potrivit prevederilor
Constituţiei".
Separarea puterilor în stat se asigură nu numai prin înscrierea în Constituţie a
principiului respectiv. Mai există şi o serie de garanţii constituţionale, care vizează exercitarea
fiecărei puteri în limitele şi în conformitate cu mandatul conferit de deţinătorul unic al puterii
de stat - poporul. Printre asemenea garanţii menţionăm următoarele prevederi constituţionale:
- interzicerea exercitării puterii de stat în nume propriu şi clasificarea uzurpării puterii
de stat ca fiind cea mai gravă crimă împotriva poporului (art. 2);
- exercitarea democraţiei în condiţiile pluralismului politic, care este incompatibil cu
dictatura şi cu totalitarismul (art.5);
- consacrarea Constituţiei ca Lege Supremă (art.7);
- stabilirea atribuţiilor de bază ale legislativului, a puterii executive şi a principiilor
activităţii instanţelor judecătoreşti (Capitolul IV. V. VI. VIII. IX);
- posibilitatea de a se controla constituţionalitatea actelor emise de Parlament,
Preşedintele Republicii Moldova sau Guvern, prin crearea Curţii Constituţionale (Titlul V)
etc.
Deşi principiul separaţiei puterilor presupune, în primul rând, eliminarea influenţei
unei puteri asupra celorlalte, el nu exclude totuşi conlucrarea puterilor. Din contra,
69
colaborarea constituie o condiţie a democraţiei constituţionale şi o realizare eficientă a
principiului separaţiei puterilor. Colaborarea puterilor urmează a fi examinată sub aspectul
interferenţei care se manifestă prin anumite implicaţii reciproce în sfera lor de activitate.
Aceste implicaţii creează echilibrul puterilor prin colaborare. Aşadar, în cadrul Puterii de Stat
unice a Republicii Moldova este necesară realizarea separării puterilor astfel ca fiecare dintre
ele să-şi înfăptuiască eficient împuternicirile şi totodată unitatea lor pentru a asigura
interesele persoanei, poporului, progresul societăţii. Locul şi competenţa fiecărei din
ramificările Puterii de Stat sunt stipulate de Constituţia Republicii Moldova.
Puterea legislativă se bazează pe principiile Constituţiei şi supremaţia legii şi se
formează pe calea alegerilor "Prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat" (art. 61
al Constituţiei). Organul puterii legislative este Parlamentul, el este compus din 101 deputaţi,
care nu pot exercita o oarecare altă funcţie retribuită . Funcţia principală a Parlamentului este
emiterea regulilor general-obligatorii (legilor) pentru societate. În ceea ce priveşte raporturile
dintre puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, este necesar a se
examina implicaţiile Parlamentului în activitatea şefului statului, Guvernului, precum şi în
cadrul organelor puterii judecătoreşti.
Astfel Parlamentul:
- primeşte jurământul Preşedintelui Republicii Moldova (art. 79 din Constituţie);
- ratifică tratatele încheiate de Preşedinte (art.86);
- poate demite din funcţie Preşedintele (art. 89);
- acordă vot de încredere asupra programului de activitate şi listei Guvernului (art. 98);
- poate cere Guvernului şi fiecărui dintre membrii săi să răspundă la întrebările şi
interpelările fopmulate de deputaţi (art. 105, alin. (1));
- poate retrage încrederea acordată Guvernului (art. 106, alin.(1));
- numeşte în funcţie preşedintele, vicepreşedinţii şi judecătorii Curţii Supreme de
Justiţie la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (art. 116, alin. (4) din Constituţie);
Puterea executivă rezolvă multiplele probleme în toate sferele vieţii economice, de
planificare, cultură, învăţământ, financiare, asigurarea necesităţilor cetăţenilor. Ea nu asigură
doar îndeplinirea legilor, ci şi însăşi elaborează diferite acte normative şi are dreptul la
iniţiativă legislativă. Ca urmare a modificărilor operate prin Legea nr.1115 - XIV din 5 iulie
2000, Guvernul poate adopta hotărâri, ordonanţe şi dispoziţii. Hotărârile se adoptă pentru
organizarea executării legilor. Iar ordonanţele se emit în temeiul unei legi de abilitare, acestea
putând reglementa domenii care nu fac obiectul legilor organice. Guvernul poate decide
asupra modului şi priorităţii examinării în Parlament a proiectelor de legi pe care le înaintează
şi a propunerilor legislative ale deputaţilor acceptate de acesta. De asemenea, Guvernul îşi
70
poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege. Totodată, nici o propunere legislativă, nici un
amendament nu poate fi adoptat de Parlament fără a fi acceptat de Guvern dacă atrage
majorarea sau reducerea veniturilor bugetare sau împrumuturilor, majorarea sau reducerea
cheltuielilor bugetare. În baza activităţii sale executivul este obligat cu dări de seamă faţă de
legislativ. Prim-ministrul este desemnat de Preşedintele republicii după consultarea
fracţiunilor parlamentare (art. 98, alin. (1)). Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua
depunerii jurământului de către membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova (art.98
alin. (5)). În baza unor amendamente operate în cadrul Constituţiei din 5 iulie 2000,
Preşedintele este ales de Parlament prin vot secret (art. 78, alin. (1)). Constituţia republicii
stipulează corelaţia Parlament - Preşedinte - Guvern prin sistemul de "restricţii şi
contragreutăţii", ce asigură lipsa abuzului de puteri, care este necesară pentru asigurarea
stabilităţii politice şi securităţii ţării. Aşadar, Preşedintele Republicii Moldova:
- are drept de iniţiativă legislativă (art. 73);
- poate lua parte la lucrările Parlamentului şi poate adresa acestuia mesaje cu privire la
principalele probleme ale naţiunii (art. 84) ;
- poate dizolva Parlamentul (art. 85);
- încheie tratate în numele Republicii Moldova şi le prezintă spre ratificare
Parlamentului (art. 86);
- promulgă legile adoptate de Parlament, investindu-le astfel cu formulă executorie
(art. 93).
Guvernul Republicii Moldova :
- asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală
a administraţiei publice (art.96, alin. (1));
- adoptă hotărîri, ordonanţe şi dispoziţii (art.102, alin. (1));
- este responsabil in faţa Parlamentului şi prezintă informaţiile şi documentele cerute
(art. 104);
- membrii Guvernului au dreptul să participe la lucrările organului legislativ (art. 104,
alin. (2));
Puterea judecătorească este reprezentată de instituţiile ce constituie o structură
specifică a organismului statal. Din această ramură a puterii de stat fac parte: Curtea Supremă
de Justiţie, curţile de apel, şi judecătoriile (art. 115, alin. (1)). Situaţia puterii judecătoreşti,
atitudinea societăţii faţă de ea, direcţiile dezvoltării ei influenţeză esenţial aspra tuturor
sferelor vieţii sociale : economie, politică, cultură, asigurarea drepturilor şi libertăţilor omului.
Prin intermediul organelor sale puterea judecătorească exercită influienţă asupra executivului
71
şi legislativului, asigură respectarea legilor. Un statut aparte în cadrul puterii judecătoreşti îl
deţine Curtea Constituţională. În statutul său stipulat în Constituţia Republicii Moldova,
Curtea Coinstituţională "garantează supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului
separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi
garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat” (art.134,
alin.(3)). În ceea ce priveşte colaborarea între puterea legislativă, executivă şi cea
judecătorească, relevăm următoarele apecte:
- numirea judecătorilor de către Preşedintele Republicii Moldova (art. 116, alin. 2);
- organizarea, competenţa şi procedura de judecată a instanţelor judecătoreşti se
stabileşte prin lege organică, care se adoptă de Parlament (art. 72 alin. (3)) şi (art. 115,alin.
(4));
- instanţele de judecată pot solicita rezolvarea cazurilor excepţionale de
neconstituţionalitate a actelor juridice sesizate de Curtea Constituţională (art. 135, alin (1));
- rezolvarea de către instanţele judecătoreşti a cauzelor de contencios administrativ;
- respectarea obligatorie a sentinţelor şi altor hotărâri definitive ale instanţelor
judecătoreşti (art.120);
- asigurarea activităţii instanţelor judecătoreşti ţin de atribuţiile Guvernului (art. 121,
alin.(1)).
Din această analiză succintă se poate stabil că interferenţa, mai ales, colaborarea
puterilor, este foarte puţin asigurată şi este dificil a se realiza pe deplin. În acest sens,
prevederile constituţionale nu prevăd pentru puterile legislativă şi executivă obligaţii exprese
şi răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor ce le revin puterilor. Aceasta pune într-o
situaţie dezavantajoasă puterea judecătorească, administrându-i importanţa, complicându-i
funcţionarea şi determinându-i inferioritatea care, uneori, poate degenera în subordonare,
lucru inadmisibil anume în virtutea principiului separaţiei puterilor şi al consolidării statului
de drept.59
De unitatea, conlucrarea activă a ramurilor puterii depinde succesul de realizare a
scopului principal al societăţii - progresul social, stabilitatea politică, prosperarea economică.
Perspectivele obţinerii stabilităţii politice în societate, în mare măsură depinde de activitatea
liderilor politici competenţi, în persoana cărora se întruchipează revendicările sociale a
maselor populare. De măiestria politică şi abilitatea profesională a acestor lideri, în condiţiile
existenţei unei structuri sociale instabile, depinde foarte mult conlucrarea ramurilor puterii de _____________________________ 59 Zavtur Alexandru „Conlucrarea ramurilor puterii – condiţie de bază a prosperării Republicii Moldova”. Aspecte ale practicii parlamentare, relaţiile dintre Parlament şi Guvern (Republica Moldova). Culegere de materiale. East West parlamentary Practice Project. Chişinău, 1997, p. 3-12
72
stat. Constituirea societăţii democratice, în mod esenţial, depinde de capacităţile puterii şi a
liderilor politici de a asigura rezolvarea accesibilă majorităţii populaţiei a sarcinilor perioadei
de tranziţie, de a obţine legitimitatea şi eficacitatea propriilor acţiuni. Este clar că numai o
conducere viabilă poate face faţă acestui lucru. O astfel de conducere poate să activeze numai
în cadrul unui regim democratic. Acest lucru este dovedit de experienţa contemporană, mai
ales de cea a statelor independente post-socialiste. Doar un regim politic democratic este în
stare să asigure o conducere eficientă şi operativă. Nu în zadar, forma democratică de
guvernământ s-a instaurat în majoritatea statelor ex-sovietice. Însă alegerea acestei forme n-a
fost simplă pentru elita conducătoare nouă din respectivele state. Mentalitatea acestei elite a
păstrat reprezentările despre rezultatele din trecutul apropiat al concentrării puterii în mâinile
unei persoane. Astfel, o problemă de mare însemnătate este precizarea hotarelor delimitării
împuternicirilor ramurilor puterii executive şi legislative. Practica internaţională ne dovedeşte
că existenţa unor puternice ramuri legislative şi judecătoreşti creează pentru executiv sistemul
viabil de "reţineri şi restricţii", care nici de cum nu minimalizează eficacitatea acestuia. Dar
pentru aceasta e necesară conlucrarea lor în scopul atingerii unui rezultat comun. Lucrul
acesta e posibil doar în statele democraţiei şi economiei de piaţă stabile. În situaţia noastră, o
condiţie absolut necesară, în perioada de tranziţie pe care o parcurge Republica Moldova, a
fost instituirea regimului politic democratic. 60
Georges Berlia în "Revue du Droit public et de la Scienses politiques" (1946)
menţiona: "Naţiunea poate fi uneori invizibilă, cel puţin din cauza că ea nu poate să exerseze
în mod permanent şi direct Suveranitatea sau să facă presiuni active reprezentanţilor săi,
însă ea trebuie totodată să se facă prezentă, amintind organelor reprezentative în mod
perpetuu că ele nu sunt decât parţiale, temporale şi precare".
În concluzie am putea spune că statul este compus din trei puteri, chiar dacă numărul
organelor care le exersează ar putea fi mai considerabil. Iar principiul separaţiei puterilor în
stat rămâne a fi principiul fundamental de organizare a regimului politic democratic.
Necesitatea divizării puterii între mai multe organe de stat rezidă după cum a menţionat încă
Montesquieu, în condiţia că nici una din instituţiile de stat nu-şi poate asuma reprezentarea
suveranităţii, care poate aparţine numai poporului.
60 Fruntaşu P., Rusnac Gh. „Republica Moldova pe calea democratizării (aspecte ale procesului de constituire a unui sistem politic)”, USM, Chişinău, 1999, p. 24-25
73
§2.3. Trecerea de la mono la pluripartidism - bază
politică a democratizării conducerii de stat
În concepţia mai multor politologi contemporani, toate societăţile sunt eterogene şi
sunt marcate de complexitatea de interese şi opinii ce vin din partea indivizilor care sunt parte
a comunitaţilor. Partidele politice reunesc, în opinia lor, un ansamblu de indivizi care se
aseamănă mai mult sau mai puţin prin statutul lor socio-economic, prin afiliaţiile lor
religioase, prin atitudinile şi viziunile lor despre lume. De regulă, partidele politice sunt mai
bine acceptate în societăţile pluraliste care tolerează exprimarea punctelor de vedere diferite
privitoare la cele mai bune metode de organizare. Însă, mai ales în perioadele de tranziţie
democratică, partidele politice au fost considerate sau asimilate unor fracţiuni care au
constituit un adevărat obstacol în calea voinţei generale. După aprecierea unor doctrinari
actuali, chiar în societăţile pluraliste contemporane activitatea partidelor politice mai este
supusă anumitor limite, mai ales în ce priveşte concurenţa pe care unele o exercită împotriva
altora. Oricum, ele sunt obligate să accepte legea comună, care este regula majoritară.
Numeroase partide politice actuale se mai ghidează de distingerea făcută de Alexis de
Tocqueville – între partidele mari şi partidele mici, iar cele mici se subdivid în cluburi
parlamentare, care asigură o legătură între centrul naţional şi periferie.
În răstimpul istoric pe care l-a parcurs fiecare partid, şi-a îmbogăţit zestrea sa
teoretică, ideatică, şi-a lărgit sistemul conceptual, categorial. Partidele politice au părăsit
treptat practicile şi metodele empirice, efemere, vulnerabile. Ele şi-au perfecţionat funcţiile pe
linia cunoaşterii, organizării şi metodologiei practice. Pentru orice analiză de ordin politologic
studierea partidelor politice constituie o condiţie sine qua non pentru a-i înţelege gradul de
organizare şi cel de democratizare. De o protoistorie a partidismului în antichitate sau în Evul
Mediu poate desigur fi vorba doar cu mari aproximaţii. În realitate, ceea ce se aspira atunci a
fi partide politice, erau cel mult anumite grupuri de oameni, sau indivizi uniţi prin anumite
criterii sau afinităţi nu neapărat de ordin politic, cât mai mult de ordin social, religios etc. De
partidism în sensul contemporan, ca un sistem de relaţii politice cu caracter istoric, cu funcţii
bine delimitate, care funcţionează după o tipologie mai mult sau mai puţin riguroasă nu putem
vorbi decât la începutul sec. XX. 61
O teorie a democraţiei care să facă abstracţie de existenţa partidelor, este
inimaginabilă. Democraţia este deci, în mod necesar şi invariabil un stat, de partide –
„Parteienstat”, afirmă unul dintre cei mai reputaţi constituţionalişti ai sec. XX, autorul
61 Voiculescu Marin „Politologie”, Ed. „Victor”, Bucureşti, 1998, p. 54-55
74
constituţiei austriece din 1920, Hans Kelsen. În lucrarea sa „La Democratie”, H.Kelsen se
concentrează asupra ideii că partidele sunt în societăţile moderne organe constituţionale ale
formării voinţei statale. Un partid care îndeplineşte funcţii constituţionale va avea un raport
regulat şi fundamental cu structura, compoziţia şi funcţionarea regimului democratic. Regimul
constituţional-pluralist, cum conceptualizează R.Aron, regimul partidelor multiple care
funcţionează într-un cadru legal, se suprapune democraţiei, în timp ce regimul partidului unic,
celălalt concept corelativ al reputatului politolog francez, se confundă cu totalitarismul sau
tirania.62
Analiza sistemului de partide dintr-o ţară care tocmai s-a eliberat de totalitarism
comportă, indiscutabil, unele riscuri, cel puţin în ordinea judecăţilor de valoare, dar faptul este
oportun şi necesar. El se impune cu atât mai mult cu cât analiza holistă a partidelor este
indispensabilă pentru formularea criteriilor de predicţie vizând şansele de reuşită ale
democraţiei în ţările est-europene. Cunoaşterea fenomenului partidist originar şi a devenirii
acestuia nu poate fi decât lămuritoare, prin dimensiunea comparativă implicită, pentru
înţelegerea destinului politic al ţării în care trăim. În linii generale, apariţia partidelor politice
a însemnat un progres, un salt în organizarea politică a societăţilor fără excepţie. Ele au lărgit
posibilitatea de organizare a cetăţenilor, a grupului şi colectivelor de cetăţeni de a se uni în
formule mai omogene, mai active, mai eficiente pentru a-şi exprima şi promova interesele lor,
opiniile lor filosofice, doctrinare sau chiar confesiunile lor de ordin politico-religios. Apariţia,
multiplicarea şi diversificarea partidelor politice au fost stimulate de pluralismul democratic,
care a devenit o notă specifică a civilizaţiei politice. În acest sens, pluralismul politic defineşte
o societate în care puterea este larg distribuită unor grupuri numeroase, pregătite să aibă
modele schimbătoare de conflict, competiţie şi cooperare. În acelaşi spirit, pluralismul social
admite disputa între grupurile de interese, dar cu speranţa unui consens în ceea ce priveşte
valorile generale, în timp ce pluralismul cultural este un produs al valorilor de bază.63
Faţă de starea de fapt orice analiză asupra partidismului trebuie să debuteze cu câteva
precizări destinate a defini termenii raportului pluralism-pluripartidism. Deşi conexe şi
integrate constitutiv regimului democratic, realităţile politice acoperite teoretic de pluralism şi
pluripartidism au conţinut diferenţiat. În esenţă, pluripartidismului se referă la existenţa unui
sistem de partide alternative, bazate pe valori politice şi modele sociale proprii, bine conturate
şi verificate de experienţa istorică. La rândul său, pluralismul politic reprezintă acel mod de
organizare a societăţii centrat pe confruntarea liberă a diferitelor teorii, opinii şi interese 62 Voicu Gheorghe „Pluripartidismul. O teorie a democraţiei”, Ed. „All”, Bucureşti, 1998, p. 48-52 63Dragomir C. „Tranziţia politică actuală: Metamorfoza unui sistem de semnificaţii”, Ed. „Dacia”, Cluj, 1992, p.66-68
75
existente la un moment dat în societate. În accepţiunea sa cea mai largă, pluralismul este
transcedent politicului, constituindu-se în răspunsul epocii moderne la problematica filosofică
a libertăţii. Concentrarea libertăţii ca valoare supremă a omului în opţiunea politică reală şi
autentică a individului a devenit posibilă mai întâi prin intermediul conceptului de pluralism
politic şi, ulterior, după ce societatea a conştientizat necesitatea instituţionalizării
instrumentelor specializate în organizarea şi conducerea ei, prin mijlocirea
pluripartidismului.64
La începutul secolului al XIX-lea, confruntarea ideologiei conservatoare,
instituţionalizată prin „Sfânta Alianţă” (Congresul de la Viena – 1815), cu cea reformatoare,
amplificatoare a manifestărilor pluraliste deschise de filosofia politică revoluţionară, anunţă
„primul val partidist” în Europa modernă. În fapt, instituţionalizarea sistemului bipartidist
prin apariţia partidelor liberale şi conservatoare a reprezentat revoluţionarea mecanismelor de
conducere a societăţii, inaugurarea modelului democraţiei pluraliste. În acelaşi timp „primul
val partidist” a evidenţiat limitele sistemului politic bipolar – devenit tot mai pregnant spre
sfârşitul secolului al XIX-lea – ce nu putea cuprinde multitudinea de opinii şi interese
specifice noii societăţi pluraliste.
„Al doilea val partidist” a fost expresia necesităţii de sincronizare a pluripartidismului,
ca metodă de acţiune în sfera practicii sociale, cu pluralismul politic, ca dimensiune cognitiv-
axiologică a spiritualităţii. Îmbinarea pluripartidism – pluralism constituie, în esenţă,
translaţia de la modelul social holist, în care individul exista şi se manifesta ca atare numai
integrat grupului social (societăţii) la modelul social liberalist, în care societatea există în şi
prin manifestarea individului ca personalitate liberă. Dacă teoria politică a drepturilor naturale
şi a contractului social se axa pe modelul social holist, concepţia actuală a drepturilor omului
– legiferată prin rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 10 decembrie 1948 – este expresia
politică a sistemului pluralist contemporan. În mod concret, în pragul secolului XX, sistemul
politic cunoaşte un proces intens de diversificare, de transformare cantitativ-calitativă. Apar
noi partide, mai întâi social-democrate, apoi partide naţionale, ţărăneşti, comuniste, fasciste,
ecologiste, creştin-democrate etc., toate cu variante specifice. Până şi regimurile bipolare
tradiţionale sunt atinse de efectele celui de-al „doilea val partidist”. Paralel are loc un alt
proces, de rodare şi consolidare a democraţiilor pluraliste, prin optimizarea funcţionalităţii lor,
proces ce include şi tendinţa blocării creşterii excesive a numărului componentelor sistemului
partidist.
64Pizzorno Alessandro „Partidele în pluralism”, Arena Politicii, Nr. 13, 1997, p.3-4
76
Experienţa istorică a celui de-al „doilea val partidist” ne oferă patru tipuri
caracteristice ale sistemului de partide: monopartidist, bipartidist, pluripartidist şi sistemul
partidului dominant. Primul tip, monopartidismul, se defineşte prin existenţa partidului unic,
specific regimurilor totalitare.Celelalte trei tipuri aparţin, de regulă, regimurilor democratice
al căror numitor comun îl reprezintă pluralismul politic şi ale căror diferenţe specifice sunt
date de gradul în care fiecare tip în parte asigură organizarea, conducerea şi stabilitatea
sistemului politic.
Din cadrul sistemului de partid monopartidist face parte sistemul partidului unic ce
constituie soluţia politică adecvată a regimurilor de dictatură fascistă şi comunistă. Ambele
regimuri apar în perioade de criză sau de război şi recurg la partidul unic pentru a impune cu
forţa o nouă ordine veche. Din punct de vedere social, partidul unic este o anomalie, deoarece
el nu poate reprezenta interesele atât de diverse, uneori contradictorii, ale claselor sociale şi
categoriilor profesionale, care compun societatea modernă. Chiar ca avangardă a
proletariatului, partidul bolşevic nu reprezenta decât o minoritatea a populaţiei în Rusia anului
1917, celelalte clase, în special ţărănimea cu peste 70 la sută din populaţie, neavând o
reprezentare politică a intereselor ei specifice – diferite de cele ale proletariatului industrial şi
chiar opuse acestuia. De aceea, partidul unic recurge în mod necesar la represiune şi violenţă
pentru a-şi asigura monopolul vieţii politice. Deşi cele două regimuri – fascist şi comunist –
au trăsături comune (dictatura represivă, lichidarea opoziţiei şi a partidelor politice,
recurgerea la violenţă şi intimidare a populaţiei), partidul unic din cele două regimuri diferă
atât ca ideologie, cât şi ca baza socială. Aşadar, esenţa acestui sistem nu este altceva decât
dictatura partidului ca putere unică şi supremă. Statul însuşi devine un instrument al acestuia
ceea ce înseamnă absenţa pluralismului politic, de aici absenţa unei opoziţii legale şi respectiv
lipsa oricărei competiţii reale pentru putere. Inutilitatea şi ineficacitatea partidului unic a
dovedit-o însăşi istoria recentă.65
Tipul bipartidist, verificat de experienţa istorică a sistemului politic anglo-saxon, se
află astăzi în alternativă cu tipul pluripartidist (trei-cinci forţe politice semnificative), practicat
în democraţiile continental-europene. Bipartidismul se întemeiază pe concurenţa politică a
două partide şi este caracteristic parlamentelor de tip britanic (Marea Britanie, SUA, Canada
etc.). În aceste ţări, cele două partide se succed la putere, având majoritatea mandatelor,
realizând astfel ceea ce se numeşte un bipartidism perfect. În cazul când cele două partide în
lupta electorală nu acumulează, fiecare, majoritatea voturilor, bipartidismul este imperfect. 65 Tham F. „Sfârşiturile comunismului”, Institutul European, Iaşi, 1996, p.45
77
Eficacitatea bipartidismului ţine de:
a) concentrarea foarte strânsă a puterilor în societate;
b) asigurarea unei majorităţi parlamentare solide;
c) consolidarea trainică a organelor guvernamentale.
Bipartidismul cunoaşte cea mai îndelungată perioadă de existenţă în Statele Unite ale
Americii, unde partidele Republican şi Democrat continuă de peste un secol să deţină
monopolul vieţii politice americane. Analiştii americani atribuie această performanţă
succesului economic şi social al capitalismului american, lipsei unei tradiţii feudal –
aristocratice, care să genereze o forţă politică conservatoare. Succesul capitalist şi
predominanţa covârşitoare a clasei de mijloc nu a permis nici formarea unor partide socialiste
sau comuniste cu un suport electoral semnificativ în ţară, deşi încercări în această direcţie au
existat în mai multe perioade de criză economică ale istoriei americane.66
Spre deosebire de acestea două şi deşi genetic presupune apariţia pluralismului politic,
tipul multipartidist neagă valenţele democratice ale principiului, prin atomizarea socialului şi
disfuncţionalitatea politicului.
Sistemul pluripartidist presupune existenţa mai multor partide politice, cel puţin trei,
în care nici unul dintre acestea nu are asupra celorlalte o superioritate zdrobitoare şi durabilă.
Tipul pluripartidist funcţionează în majoritatea ţărilor occidentale în jurul celor trei tendinţe
politice principale – conservatoare, liberale şi socialiste. În secolul al XIX-lea lupta politică
dintre partidele conservatoare şi cele liberale reflectă conflictul dintre păturile aristocratice şi
burghezia ascendentă, pentru ca ulterior dezvoltarea industrială şi creşterea proletariatului să
ducă la apariţia celei de a treia forţe politico-sociale – partidele socialiste sau laburiste. După
Revoluţia Rusă din 1917, o parte din liderii şi membrii partidelor socialiste au format partide
comuniste care au devenit puternice în Franţa şi Italia, mai puţin în celelalte ţări occidentale.
În perioada postbelică, au apărut pe firmamentul scenei politice partide democrat-creştine,
deosebit de influente în Italia şi Germania. Mişcarea ecologică a creat, de asemenea, partide
ale verzilor, iar în timpul din urmă se constată o creştere a partidelor de extremă dreaptă
naţionaliste şi o recrudescenţă a fascismului întruchipată în partide care-şi afirmă ideologia în
forme directe sau mascate. Pluripartidismul exprimă procesul de diferenţiere socială, ce are
loc în ţările dezvoltate sub efectul revoluţiei ştiinţifico-tehnice atât în sânul clasei muncitoare,
cât şi în cel al burgheziei. Numărul muncitorilor industriali scade în mod simţitor, creşte
furtunos numărul celor angajaţi în servicii, iar populaţia rurală este redusă la un procent
66 Cujbă V. „Geneza partidelor politice în contextul analizei comparative”, Moldova şi Lumea, Nr. 7-8, 2000, p.11
78
minuscul din rata de muncă. În aceste condiţii are loc o fragmentare corespunzătoare a votului
popular şi devine tot mai rar cazul când un singur partid reuşeşte să obţină o majoritate
parlamentară
capabilă să formeze un guvern monocolor. Regula aparţine guvernelor de coaliţie care
domină în prezent viaţa politică în ţările democratice.67
Sistemul partidului dominant apare atunci când unul din partidele politice reuşeşte să
obţină sprijinul preferat al electoratului pe o perioadă îndelungată, distanţându-se net şi
categoric de restul partidelor, ceea ce îi permite să deţină puterea timp de decenii. Partidul
dominant se identifică cu năzuinţele naţiunii în perioada respectivă şi exprimă starea de spirit
a majorităţii populaţiei. Este un sistem intermediar între pluralism şi partidul unic în sensul că
funcţionează în ţară mai multe partide care se confruntă în alegeri, dar partidul dominant
monopolizează puterea datorită avantajului substanţial asupra celorlalte partide. Un asemenea
rol a jucat la începuturile sale, Partidul Naţional Liberal din România, sub conducerea lui
I.C.Brătianu. În perioada postbelică, Partidul Democrat - Creştin din Italia şi Partidul Liberal -
Democrat din Japonia au dominat scena politică decenii în şir. Cu timpul, fiecare din aceste
partide şi-au stabilit puternice organizaţii locale, care le asigurau un sprijin electoral masiv.
După M.Duverger, un partid devine dominant când are loc: surclasarea netă a rivalilor săi;
identificarea sa cu ansamblul naţiunii. După cum constată J.Blondel în lucrarea „Political
Parties”, sistemul cu partid dominant se poate găsi la moment în cinci democraţi occidentale:
Suedia, Norvegia, Danemarca, Islanda şi Italia. Activitatea acestor partide se caracterizează
prin: dominarea vieţii politice; ocuparea funcţiilor principale în administrarea de stat;
rezultate constante circa 30-35% sau 40% din sufragiile exprimate; asigurarea stabilităţii de
guvernare, în cazul când acest partid îşi raliază alte forţe politice. Acestea ar fi avantajele
sistemului cu partid dominant. Dintre inconvenienţele lui sunt: riscul de imobilism, mutarea
luptei politice în afara parlamentului, ruperea consensului politic etc.68
Sociologii şi politologii au definit în mod diferit partidele politice. Astfel, politologul
Giovanni Sartori în lucrarea „Party and Party Systems” dă următoarea definiţie a partidului
politic: „ Orice grup politic ce ia parte la desfăşurarea alegerilor şi dobândeşte astfel
posibilitatea de a-şi promova candidaţii în instituţiile de stat.” În opinia sociologului francez
Maurice Duverger, partidele politice în „Les parties politique” se definesc în special „ prin
natura organizării lor: un partid este o comunitate cu structură particulară”. O definiţie destul
de amplă a partidului politic şi a funcţiilor lui ne-o oferă Roger-Gerard Schwartzenberg în 67 Brucan Silviu “Îndreptar-Dicţionar de politologie”, Editura “Nemira”, Bucureşti, 1993, p.23-25 68 Vâlsan C. „Politologie”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 72-74
79
„Sociologia politică”, unde depistează următoarele trăsături ale partidului: durata acţiunii,
amploarea organizaţiei, dorinţa de a exercita puterea, bazându-se pe sprijinul maselor, în
special, prin intermediul alegerilor. Definiţia propusă de savant este formulată în felul
următor: „Partidul politic este o organizaţie ce funcţionează continuu şi care există atât la
nivel local, cât şi la nivel naţional, propunându-şi drept scop cucerirea şi menţinerea puterii,
având pentru aceasta nevoie de adeziunea poporului”. Aceste definiţii funcţionale sunt însă
puternic marcate de unilateralitate, în ele omiţându-se caracteristici importante, cum ar fi cele
ale structurii partidului, organizării lui ideologico - politice.
Cu toate că există o diversitate de definiţii, majoritatea autorilor acceptă definiţia
clasică propusă de sociologul teoretician german Max Weber, potrivit căreia „partidele sunt
acele asociaţii bazate pe agitaţie liberă, care au drept obiectiv dobândirea puterii pentru
conducătorii lor din interiorul comunităţii, oferind această cale militanţilor posibilităţi
(materiale şi spirituale) de atingere a scopurilor concrete”. În această definiţie depistăm drept
principal criteriu de diferenţiere a partidelor politice de alte structuri sociale orientarea spre
cucerirea puterii în interiorul acelui întreg a cărui parte este partidul. Considerăm că definiţia
care ar putea fi acceptată de mai mulţi politologi ar trebui să scoată în evidenţă principala
trăsătură a partidului şi anume : „partidul este o organizaţie politică, structurată, articulată şi
ierarhizată, al cărui obiectiv este de a cuceri şi exercita puterea de stat, distingîndu-se de alte
organizaţii care urmăresc doar să influenţeze puterea fără a încerca să o exercite”
De remarcat că în condiţiile unui regim democratic partidul politic îndeplineşte câteva
funcţii esenţiale: a) formulează ţeluri şi programe politice pe care le propune populaţiei în
vederea aplicării lor în catul obţinerii suportului electoral necesar; b) mobilizează masele de
cetăţeni în competiţia politică, acţionând ca un factor de socializare politică şi de orientare a
voturilor populaţiei; c) recrutează membrii elitei politice pe plan local şi naţional; d) îşi asumă
responsabilitatea guvernării societăţii în cazul obţinerii victoriei în alegeri; e) articulează
interesele populaţiei dându-le o expresie adecvată (prin convertirea lor în politici publice);f)
în cazul în care guvernează, acţionează pentru rezolvarea conflictelor politice şi sociale în
vederea realizării unui minim de consens al intereselor naţionale.
Menţionăm că sunt cunoscute mai multe clasificări sau tipologii ale partidelor politice.
Părintele politologiei moderne Alexis de Tocyueville în lucrarea ”De la Democratie en
Amerique” scrie despre „partide mari” şi despre „partide mici”: „Numesc partide politice mari
pe acelea care se ataşează mai mult principiilor decât consecinţelor lor; generalităţilor şi nu
cazurilor particulare; ideilor şi nu oamenilor... Partidele mici, dimpotrivă, sunt fără credinţă
politică. Cum ele nu sunt elevate şi susţinute de mari obiective, caracterul lor este impregnat
80
de un egoism care se produce făţiş, cu fiecare din actele lor. Ele se încălzesc mereu la frig,
limbajul lor este violent, iar mersul le este timid şi nesigur”.
Mai există şi o altă tipologie, elaborată în anii’50 ai sec. al XX-lea de către sociologul
francez Maurice Duverger. La baza ei este pus criteriul genezei partidelor politice. Conform
acestei tipologii, se deosebesc „partide de creaţie interioară” şi „partide de creaţie exterioară”.
Din prima categorie fac parte partidele contemporane din Maria Britanie (partidul laburist şi
partidul conservator) şi din SUA (partidul democrat şi partidul republican), care au evoluat şi
s-au dezvoltat pe baza grupărilor politice rivale din cadrul parlamentului englez (sfârşitul
secolului al XVII-lea – începutul secolului al XIX-lea) şi, respectiv, pe baza federaliştilor şi
democrat-revoluţionarilor americani (secolul al XVIII-lea). In a doua categorie intră partidele
constituite din grupurile parlamentare ce se aflau în afara sistemului politic: asociaţiile
profesionale, sindicatele etc. Alt criteriu elaborat de M. Duverger formează distincţia între
partide nu din dimensiunile şi numărul membrilor, ci din structura lor. Conform acestei
clasificări se mai disting.
a) Partide de cadre, ce preferă adeziunea unui număr mic de personalităţi, care
organizează şi susţin campaniile electorale în comitete locale. În acest caz contează în primul
rând calitatea şi nu numărul membrilor de partid. Se au în vedere partidele tradiţionale din
SUA (democrat şi republican) şi cele din Marea Britanie (conservator şi laburist). Partidele de
cadre apar după introducerea votului cenzitar.
b) Partide de mase, cuprind un număr mare de aderenţi, care plătesc cotizaţii şi au
posibilitatea de a-i promova în funcţiile elective ale organizaţiilor de partid. Ele au apărut
după introducerea votului universal. Din această categorie fac parte partidele social-
democrate, socialiste şi comuniste.
c) Partidul confesional, care recunoaşte o legătură mai mult sau mai puţin formală,
între principiile şi valorile susţinute şi anumite principii religioase (creştinism, islamism,
budism). În această categorie intră partidele creştin-democrate din Europa sau partidele
fundamentaliste din lumea arabă.
d) Partidul unic, formula sa a fost adoptată de regimurile totalitariste şi de unele ţări în
curs de dezvoltare.
e) Partidul verde, având ca obiectiv pragmatic principal – protecţia mediului
ambiant.69
69 Solomon C. „Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989-2000)”, CE USM, Chişinău, 2002, p. 173-176
81
În regimul politic democratic partidele guvernează în funcţie de regimul respectiv,
parlamentar sau prezidenţial. Primul stabileşte în mod oficial o separare foarte atenuată a
puterilor, al doilea corespunde unei rigide separări a guvernului şi parlamentului specializat
fiecare în propriile funcţii. Relaţiile interne de la partid la partid poate fi redusă la cele trei
poziţii de maximă generalitate:
a) cooperare, când interesele şi acţiunile sunt similare sau comune;
b) acomodare, când are loc modificarea sau ajustarea acţiunilor în vederea creşterii
gradului de compatibilitate;
c) opoziţia, când are loc competiţia sau conflictul, privind realizarea scopurilor sau
opţiunilor părţilor.
Amploarea transformărilor radicale şi existenţa factorilor presanţi nu au putut să nu
afecteze însuşi procesul de constituire şi evoluţia sistemului de partide din ţările
postcomuniste. În acest sens, se poate evidenţia, atât aspectul cantitativ, cât şi cel calitativ.
Deşi aspectul cantitativ în sine nu este semnificativ, totuşi condiţiile specifice societăţilor
respective face ca numărul de partide să reprezinte o caracteristică generală. Astfel, într-un
timp foarte scurt, de numai câteva luni înainte de primele alegeri libere care au avut loc în
1989 în Bulgaria, au luat naştere 40 de partide; în fosta Cehoslovacie 26, în fosta R.D.G. 35,
în Ungaria 50, în România 75. După destrămarea U.R.S.S., în Republica Moldova, în ajunul
primelor alegeri legislative pe bază de pluripartidism, desfăşurate pe 27 februarie 1994, erau
create deja 13 partide, în martie 1998 la scrutinul electoral au luat parte peste 40 de partide,
iar în cadrul alegerilor parlamentare anticipate din februarie 2001 s-au manifestat cu
programele lor politice aproximativ 30 de partide.
Treptat însă, aspectul cantitativ începe să cedeze celui calitativ. În acest sens aspectul
calitativ ar putea însemna:
1. Schimbarea relaţiilor dintre partidele politice. Or, sistemul de partide poate fi
constituit tocmai în baza unor relaţii stabile, amicale sau ostile, ce ar da vieţii politice caracter
unitar şi coerenţă.
2. Schimbarea relaţiilor dintre partidele politice şi putere. P.P.Negulescu în lucrarea sa
„Partidele politice” afirmă că partidele politice îşi dispută puterea, nu pentru a face din
cucerirea sa un scop în sine, ci pentru asigurarea bunului mers al treburilor publice.
3. Delimitarea partidelor prin baza socială. Partidele din ţările post-comuniste sunt în
căutarea identităţii sociale, mai exact, în căutarea acelei părţi a societăţii care e capabilă să o
reprezinte.
4. Delimitarea prin doctrină şi program. Aceasta ar presupune:
a) îmbrăţişarea unei doctrine politice explicite şi coerente;
82
b) deplasarea de la ecoul confuz şi efemer al sloganului la mesajul analitic adecvat şi
ancorat într-o comunicare stabilă cu un partener stabil;
c) înlăturarea discrepanţei între scopurile programului şi activitate.70
Apariţia partidelor politice în Republica Moldova este o urmare a transformărilor
socio-politice iniţiate în perioada gorbaciovistă şi continuate după dezintegrarea URSS.
Formarea sistemului de partide este în plină desfăşurare, definitivarea acestui proces
necesitând timp şi stabilitate politică. Este de aşteptat ca în viitorul apropiat sistemul de
partide să fie supus unor modificări semnificative, corelate cu transformările ce se produc
în structura socială. Premisele pluripartidismului au apărut într-un moment de criză al
sistemului totalitar-autoritar din fosta URSS.
Restructurarea iniţiată de Mihail Gorbaciov avea drept scop doar perfecţionarea
sistemului, admiţând cel mult modificarea lui cosmetică. Liberalizarea sistemului politic al
URSS a început în 1989 prin admiterea alegerilor parţial libere şi tolerarea instituţiilor
democraţiile parlamentare au început să se formeze în condiţiile puterii comuniste şi la
iniţiativa acesteia. Însă iniţiativa venea în contradicţie cu natura proprie a puterii comuniste.
S-a arătat deci că democraţia este incompatibilă cu comunismul, ea putând avea doar o
influenţă distrugătoare asupra comunismului. Primele tentative de modernizare a sistemului
totalitar au scos la suprafaţă toate contradicţiile etapelor precedente ale regimului, ele
găsindu-şi expresie într-o criză structurală profundă. Acest fapt a provocat eroziunea bazei
sociale a partidului, precum şi decadenţa sistemului totalitar. Tentativele de restructurare a
sistemului totalitar au eşuat, iar folosirea forţei în calitate de metodă de depăşire a impasului a
şi provocat dezintegrarea rapidă a statului unitarist, având drept consecinţă urmarea
transferarea proceselor de criză apărute în URSS în exteriorul lui. Falimentul comunismului a
avut ca efect dispariţia statului sovietic totalitar.71
Procesul formării partidelor politice şi mişcărilor social-politice în Republica Moldova
începe în a doua jumătate a anilor’ 80. Până la iniţierea procesului de restructurare în
Moldova unica organizaţie politică a fost Partidul Comunist al Moldovei (PCM). Până în anii
1987-1988, când în societate încă nu s-au format organizaţii social-politice alternative,
transformări radicale cantitative şi calitative în cadrul PCM nu se observau. Pe măsura
promovării problemei naţionale în centrul vieţii social-politice din republică, situaţia politică,
precum şi rolul şi locul PCM încep să depindă într-o măsură tot mai mare de caracterul
relaţiilor reciproce cu mişcarea naţională în curs de apariţie şi cu alte organizaţii obştesti şi
70 Cujbă V. “Partidele politice şi rolul lor în societatea contemporană”, Rezumatul tezei de doctorat, Universitatea Bucureşti, 1994, p. 12-18
71 Juc Victor „De la partidul unic la pluripartidism” Arena Politicii, Nr. 1, 1996, p. 10
83
politice. Pluralismul de orientări concepţionale, ce a venit în schimbul unităţii ideologice
impuse a inclus în sine un spectru larg de opinii: a) complexul de idei privind renaşterea
naţională; b) complexul de idei orientate spre realizarea socialismului democratic uman; c)
complexul ideilor de orientare liberal-capitalistă etc. Partidul Comunist a încetat de a mai fi
unicul centru de activitate politică. Încetează afluxul de noi forţe, din ce în ce se măreşte
numărul membrilor ce se retrag din rândurile acestui partid. PCM rămăsese unica instituţie
social-politică formal nedezbinată după criteriile etnice. Însă separarea societăţii moldoveneşti
după criteriul naţional a fost cea mai puternică lovitură asupra unităţii organizaţionale şi
ideologice a partidului. Partidul Comunist, până a fi interzis în august 1991, reuşea să
preîntâmpine dezbinarea, însă unele tendinţe ameninţătoare deja se manifestau. Odată cu
dispariţia Partidului Comunist din Moldova, de fapt unica şi ultima forţă politică puternic
organizată ce asigura activitatea integrativă şi coordonarea pe întreg teritoriul ţării, opoziţia în
Moldova s-a ridicat la cel mai înalt nivel al său.72
În calitate de primă organizaţie social-politică necomunistă a apărut Frontul Popular
din Moldova (F.P.M.). La 3 iunie 1988 a fost constituită Mişcarea Democrată pentru
Susţinerea Restructurării ce a debutat cu cererea de a proclama limba română ca limbă de stat
şi de a reveni la grafica latină. Au urmat un şir de mitinguri, demonstraţii, campanii
anevoioase pentru realizarea acestui deziderat. La mitingurile organizate de Mişcarea
Democratică şi Cenaclul muzical – literar „A.Mateevici” se cerea demisia unor demnitari din
nomenclatura de stat şi de partid. Apar mai multe organizaţii obşteşti, formaţiuni politice.
Iniţial, aceste formaţiuni se numeau „organizaţii neformale”, „formaţiuni obşteşti”, „Uniuni”,
„mişcări obşteşti” etc. La 20 mai 1989 a avut loc congresul de constituire a Frontului Popular
din Moldova, acesta fiind succesor al Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării.
La noua organizaţie social-politică au aderat, păstrându-şi statutul de formaţiuni
independente: Cenaclul „A.Mateevici”, Liga democrată a studenţilor din Moldova, Mişcarea
ecologistă „Alianţa verde” (AVE), Societatea istoricilor din Moldova, Societatea culturală
„Moldova” din Moscova. FPM a fost prima formaţiune de opoziţie apărută pe scena politică a
Moldovei, de orientare democratică şi proromână. Congresul III al FPM, care şi-a desfăşurat
lucrările la 15-16 februarie 1992, a luat decizia privind modificarea denumirii formaţiunii în
Frontul Popular Creştin Democrat (FPCD). La Congresul VI din 11decembrie 1999 titulatura
FPCD este preschimbată în Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) – modificare efectuată
la cererea Internaţionalei Democrat Creştin şi Populare, al cărei membru devenise FPCD.73
72 Mihailov V., Moşneaga V., Rusnac Gh., Rusnac V. „Partidele şi organizaţiile social-politice în Moldova”. Moldoscopie. (Probleme de analiză politică) Partea I, USM, Chişinău, 1994, p.12-18 73 Enciu N. „Frontul Popular”, Arena Politicii, Nr. 13, 1997, p.7-10
84
O altă formaţiune politică apărută în republică a fost Mişcarea pentru egalitate în
drepturi „Unitate – Edinstvo”, numită iniţial „Interfront”. Congresul de Constituire al Mişcării
a avut loc la data de 8 iulie 1989, la care au participat 467 delegaţi. La baza Mişcării s-a aflat
un nucleu de iniţiativă reunind cercetători de la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a
RSSM, în mare parte reprezentanţi ai unor minorităţi etnice. Această grupare a decis să apere
„conştiinţa de sine naţională moldovenească”, opunându-se încercărilor de a diminua statutul
limbii ruse.
La 21 mai 1989 a fost constituită Mişcarea Populară „Gagauz-Halcî”, iar de la 2 iulie
1989 – Societatea Cultural – Obştească Bulgară „Vozrojdenie”. Aceste formaţiuni, ca şi
Frontul Popular din Moldova şi Mişcarea pentru egalitate în drepturi „Unitate-Edinstvo”, la
început au susţinut cursul conducerii de vârf a PCUS în vederea realizării restructurării. Însă
treptat acestea au început să înainteze cerinţe politice. Sub presiunea maselor, la 25 august
1989 Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti a adoptat un Decret special „Cu
privire la modul provizoriu de înregistrare a asociaţiilor obşteşti ale cetăţenilor în RSS
Moldovenească”. Acest document a avut o mare importanţă politică, deoarece pentru prima
dată statul recunoştea dreptul la crearea şi activitatea unor formaţiuni social-politice de
alternativă în RSS Moldovenească. În octombrie 1989, prin Hotărârea Guvernului RSS
Moldoveneşti, au fost înregistrate primele patru formaţiuni politice: Frontul Popular din
Moldova, Mişcarea pentru egalitate în drepturi: „Unitate-Edinstvo”, Mişcarea Populară
„Gagauz-Halcî” şi Societatea Cultural – Obştească Bulgară „Vozrojdenie”. Astfel, s-a făcut,
de fapt, primul pas pe calea recunoaşterii pluripartidismului în republică. Aceste formaţiuni au
luat naştere din rândul maselor, fără careva directive din partea autorităţilor Uniunii RSS sau
ale republicii. Ulterior apar o mulţime de societăţi culturale, care de asemenea tind să
participe activ în politică, mai ales, dacă vom lua în considerare faptul că în republică în
perioada respectivă nu exista o organizaţie unică care să reprezinte interesele comune ale
populaţiei moldoveneşti.
Către octombrie 1992 în republică acţionau de acum următoarele partide, organizaţii
social-politice etc., care se evidenţiau într-un fel sau altul:
a. Partidul Democrat Agrar din Moldova
b. Partidul Social - Democrat din Moldova
c. Partidul Ecologist din Moldova
d. Asociaţia femeilor din Moldova
e. Asociaţia foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Represiunilor din Moldova
f. Liga Naţională a Tineretului din Moldova
g. Liga Democrat – Creştină a femeilor din Moldova.
85
h. Partidul Democrat
Alegerile deputaţilor poporului în toamna anului 1989 în Sovietul Suprem URSS,
precum şi în februarie – martie 1990 în Sovietul Suprem (Parlamentul) RSSM au demonstrat
că noile formaţiuni obşteşti au cucerit o susţinere serioasă a maselor. F.P.M. a obţinut mai
mult de 130 de mandate în Legislativul de la Chişinău şi a înaintat la toate posturile principale
din Parlament reprezentanţii săi, promovând în funcţia de vice-preşedinte a Parlamentului pe
scriitorul Ion Hadârcă. S-a introdus, pluralismul politic şi pluripartidismul, elemente inerente
ale unui stat democrat. Au fost întreprinse şi măsuri de lichidare a privilegiilor Partidului
Comunist în republică. La 27 iulie 1990 Legislativul a adoptat Decretul „Cu privire la puterea
de stat”, prin care se interzicea formarea organizaţiilor de partid la întreprinderi, în instituţiile
de stat. Decretul a stipulat că nici un partid politic, nici o organizaţie sau mişcare social-
politică, nici un grup de persoane, nici o persoană aparte nu are dreptul să formeze organe
alternative ale puterii de stat, să decidă în numele poporului, să se amestece în activitatea
organelor puterii de stat, a instituţiilor şi organizaţiilor.
Aceste cerinţe urmau să fie realizate de către toate formaţiunile politice din republică,
soluţie întreprinsă, în primul rând, în defavoarea comuniştilor. Cu interdicţiile acestui Decret
s-au ciocnit în septembrie 1990 şi liderii F.P.M., care au fost nevoiţi să aleagă între înalta
funcţie în Parlament şi calitatea de membru al FPM. De fapt mentalitatea deputaţilor din
Parlamentul anului 1990 era antipartinică. Ei pledau nu atât pentru pluripartidism, pentru
pluralismul politic, cât împotriva predominării partidului comunist şi a situaţiei lui privilegiate
în societatea moldovenească. Lupta cu situaţia privilegiată a partidului comunist şi-a găsit
dezvoltarea sa de mai departe şi sfârşitul în evenimentele din august 1991. Puciul din
Moscova a demonstrat că, deşi PCUS şi-a pierdut rolul de conducător consfinţit în societate şi
în stat, totuşi el şi-a păstrat destulă influenţă în structurile de stat şi, în anumite circumstanţe,
conducerea lui poate merge la acţiuni anticonstituţionale pentru acapararea puterii. În
Moldova ca şi în alte regiuni ale URSS, lupta cu situaţia specială a partidului comunist se
termină cu interzicerea activităţii organizatorice a PCM şi cu confiscarea patrimoniului lui.74
Obţinerea de către Republica Moldova a independenţei a dat un impuls nou formării
în ţară a pluripartidismului. Odată cu adoptarea Declaraţiei de independenţă a Moldovei şi în
condiţiile lichidării dominaţiei comuniste în societatea moldovenească şi în stat, sarcina
principală era formarea unui sistem politic democratic, pluripartid. Peste mai puţin de o lună
de la interzicerea partidului comunist şi declararea independenţei de stat, Parlamentul ţării
adoptă Legea „Despre partidele politice şi alte organizaţii social-politice” (17 septembrie
74 Moşneaga V., „Partidele politice şi mişcările social-politice pe fondul stabilirii independenţei politice a Republicii Moldova”, Moldoscopie (Probleme de analiză politică) Partea III, USM, Chişinău, 1994, p.66-94
86
1991). Adoptarea unei legislaţii speciale în domeniul partidelor politice a devenit momentul
cheie pentru instituţionalizarea juridică a formaţiunilor politice în Republica Moldova. În
această lege sunt stipulate locul şi rolul partidelor politice în sistemul politic al Moldovei,
căile lor principale de constituire, de funcţionare, de finanţare şi interacţiune cu alte institute
ale sistemului politic. Legea garanta dreptul la asociere ca o parte inalienabilă a drepturilor
omului şi cele ale cetăţeanului. Ea stabilea conceptul despre un partid politic, determina
trăsăturile specifice pe care trebuia să le îmbine această asociere. Conform legii, fiecare partid
era obligat să-şi elaboreze un program care să reflecte scopurile şi idealurile de bază, iar
aceste idealuri nu trebuiau să intre în contradicţie cu prevederile Constituţiei.
Referitor la aspectele etapei actuale, atenţia poate fi accentuată asupra următoarelor
puncte. Art.2 al Legii „Despre partidele politice şi alte organizaţii social-politice” interzice
cetăţeanului să fie în acelaşi timp membru al două sau mai multe partide. Art.3 stabileşte
apartenenţa fixată. Art.4 cere ca organele de conducere ale partidelor şi organizaţiilor social-
politice să se afle în mod obligatoriu pe teritoriul republicii. Pe teritoriul Moldovei nu se
admite crearea şi activitatea partidelor şi organizaţiilor social-politice ale altor state străine,
totodată şi a subdiviziunilor acestor partide şi organizaţii. Se interzice crearea şi activitatea
partidelor şi organizaţiilor social-politice militarizate, inclusiv a celor ce îşi pun scopul de a
răsturna sau schimba orânduirea statală, de a submina suveranitatea sau integritatea teritorială.
Art.8 al prezentei Legi limitează activitatea politică: militarii, lucrătorii organelor interne, ai
securităţii de stat, vamali, judecătorii şi arbitrii, controlorii de stat, lucrătorii presei şi
radioteleviziunii de stat nu pot fi membri de partid şi ai altor organizaţii social-politice.
Membrii partidelor şi ai altor organizaţii social-politice, chemaţi la serviciu militar, numiţi la
diferite posturi în organele securităţii, în organele afacerilor interne, procuraturii, controlului
de stat, suspendează apartenenţa lor pentru toată perioada serviciului. În corespundere cu
art.9, sistemul învăţământului se depolitizează: în instituţiile de învăţământ de toate nivelurile
se interzice predarea şi propaganda ideilor de program şi sarcinile partidelor politice.75
Un număr mic din totalitatea partidelor şi organizaţiilor social-politice enumerate mai
sus au putut să treacă înregistrarea şi reînregistrarea la Ministerul Justiţiei, conform cerinţelor
legii respective. Pentru multe partide piatra de încercare a devenit spre exemplu, cerinţa de a
avea 10000 de iscălituri pentru ca partidul sau organizaţia social-politică să fie înregistrată sau
reînregistrată. Majoritatea partidelor politice sunt foarte mici la număr, fără o bază socială
bine concepută, activează pe contul personalului aparatului sau al grupelor de entuziaşti. Sunt
foarte slabe din punct de vedere politic; despre aceasta ne mărturiseşte faptul că nici unul
75 Cernencu M., Galben A., Rusnac Gh., Solomon C. „Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000)”. Documente şi materiale. Vol. 1.. CE USM, Chişinău, 2000, p. 44-50
87
dintre ele n-a fost în stare să înainteze şi să întărească candidatul său în postul de Preşedinte
al Republicii Moldova. În majoritatea cazurilor, unicul domeniu de activitate al partidelor
politice sunt mijloacele de informare în masă, deoarece pentru a activa în alte sfere nu ajung
forţe şi surse materiale. Nucleul noilor partide se formează sub influenţa unuia sau câtorva
lideri, de aceea sunt frecvente sciziunile şi devierile. Cauzele instabilităţii sunt cunoscute:
lipsa unor tradiţii democratice în societate, lipsa necesităţii de a înainta programe pozitive (era
de-ajuns doar de a critica PCM şi pe adversari). Deoarece multe nişe cu spectru politic s-au
dovedit a fi necompletate a început acapararea locurilor libere pe orizontul politic. Astfel pe
arena politică a Republicii Moldova au apărut partide de orientare social-democrată, liberală,
democrat-creştină, socialistă. Însă în majoritatea cazurilor, partidele îşi dădeau singure
denumirea, deseori neadecvate programelor proprii. În lipsa unei baze sociale esenţiale ele se
declară apărători ai intereselor unor sau altor grupuri de populaţie. Procesul formării unor aşa
partide, care, în special, s-ar orienta spre realităţile economice, se tărăgănează. În general, nici
unul dintre partide n-a reuşit să prezinte şi să realizeze un program real de stabilizare a stării
social-politice şi renaştere economică a ţării. La elaborarea ideologiei şi direcţiei practice a
politicii statale ele participă puţin şi numai intermediar: la nivelul mijloacelor de comunicare
mass-media, în diferite organe consultative pe lângă Preşedintele Republicii. Cauza principală
a incapacităţii partidelor constă în faptul că procesul diferenţierii stabile a forţelor politice a
fost de la bun început blocat, deoarece pe prim-plan a fost pusă problema naţională. În aceste
condiţii, divizarea iniţială a societăţii după criteriul naţional nu a permis ca activitatea
eterogenităţilor sociale, economice ş.a. să se desfăşoare pe deplin. Cu toate că denumirile
unor partide coincid şi, în principiu, programele lor nu diferă esenţial (aproape toate şi-au pus
ca scop restabilirea proprietăţii private, formarea economiei de piaţă, etc.), însă în ceea ce
priveşte construcţia naţional-statală, aici sunt divergenţe. Spre exemplu, Liga Democrat -
Creştină a Femeilor din Moldova cerea reunirea imediată cu România. De rând cu ea,
activează Asociaţia Femeilor din Moldova, care e însă mai moderată, orientată spre
independenţa statală. Conform orientărilor naţional-statale, continuă să se păstreze divizarea
tuturor forţelor politice în trei grupuri principale: 1. Partidele şi organizaţiile social-politice
orientate spre reunirea cu România prin aprofundarea procesului de integrare europeană. 2.
Grupul de partide politice, ce se orientează spre restabilirea URSS prin colaborarea intensivă
cu structurile CSI (direcţia Nord – Răsărit). 3. Partidele politice orientate spre consolidarea
independenţei Republicii Moldova. Pe lângă triada de orientări ce determină viaţa politică din
Moldova sunt abordate şi asemenea probleme cum ar fi: caracterul cursului faţă de asigurarea
integrităţii teritoriale a republicii (prin acţiuni militare sau prin intermediul tratativelor);
88
relaţiile reciproce cu populaţia alolingvă (includerea deplină a ei în viaţa statului sau limitată)
etc.76
Adoptarea unei Legi speciale „Despre partidele politice şi alte organzaţii social-
politice” a contribuit la distingerea formaţiunilor politice şi sociale. Trebuie însă de menţionat
şi faptul că, dacă în perioada premărgătoare independenţei de stat se observă o minimalizare
conştientă absolut capabilă şi înţeleasă a rolului formaţiunilor politice în viaţa societăţii
moldoveneşti în folosul organizaţiilor obşteşti, apoi în această perioadă se constată un tablou
invers: are loc minimalizarea rolului organizaţiilor obşteşti nonpolitice. Pentru reglementarea
interacţiunii formaţiunilor politice cu statul şi cu instituţiile lui a şi fost adoptată legea, în timp
ce pentru reglementarea relaţiilor reciproce ale organizaţiilor obşteşti cu sistemul politic,
problema a fost soluţionată la nivelul deciziei guvernamentale prin Hotărârea Guvernului
despre regulamentul „Cu privire la asociaţiile obşteşti” adoptată la 8 septembrie 1992. Astfel,
prioritatea în dezvoltarea instituţiilor democrate a fost rezervată nu organizaţiilor obşteşti
nonguvernamentale, ci celor politice. Nivelul diferit de competenţă instituţională a organelor
care iau decizii, corespunzătoare şi importanţa actelor normative (legea parlamentului şi
decizia guvernamentală), ce reglementează mecanismele de funcţionare a formaţiunilor
politice şi a celor sociale nonguvernamentale, demonstrează, că procesul de formare a
societăţii civile în Moldova este pus bine la punct.
Pe lângă elaborarea unei legislaţii speciale şi adoptarea legii „Despre partidele
politice şi alte organizaţii social-politice”, Parlamentul Moldovei adoptată şi altele în care, în
mod indirect, este reglementată ordinea de funcţionare şi interacţiune a formaţiunilor politice
din Moldova cu institutele sistemului politic. În primul rând trebuie menţionată legea „Despre
alegerea Preşedintelui” (octombrie 1991). În această lege este stipulată ordinea de participare
a partidelor politice în cadrul alegerilor prezidenţiale. Însă, în perioada respectivă,
mecanismul de reglementare a activităţii partidelor politice, a candidaţilor la preşedinţie şi a
înseşi alegerilor a avut un caracter pur teoretic, pentru că la alegerile prezidenţiale din 1991 n-
a existat competivitate. În compania electorală a luat parte doar un singur candidat – M.
Snegur. Formaţiunile politice se aflau abia în curs de apariţie. Şi, în virtutea specificului
primelor alegeri prezidenţiale în Moldova, ele nu puteau să se manifeste în calitate de maşină
electorală, care practică lupta de concurenţă, nu puteau să utilizeze în competiţia politică anumite tehnici electorale, strategii şi tactici specifice ei. 76 Moşneaga V., Rusnac Gh. „Pluripartidismul în Moldova: etapele şi tendinţele de bază ale consolidării”. Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. Culegere de materiale. CAPTES, Chişinău, 2000, p. 103-115.
89
Paşii ulteriori, în instituţionalizarea pluripartidismului din Republica Moldova, au fost
înfăptuiţi la sfârşitul anului 1993. Pentru formarea unui mecanism eficient de funcţionare a
pluripartidismului în Moldova a avut o însemnătate esenţială adoptarea Legii „Despre
alegerile Parlamentului” (14 octombrie 1993). Totodată, anularea deciziei din august 1991 a
Prezidiumului Parlamentului Moldovei despre interzicerea PCM ca formaţiune politică
anticonstituţională (7 septembrie 1993), a creat o bază reală pentru instaurarea unor reguli
democratice, unice pentru toţi agenţii politici din Moldova, indiferent de orientările lor
politice. Anularea acestei decizii a demonstrat că în faţa legii sunt egale toate formaţiunile
politice care acţionează în câmpul constituţional al Republicii Moldova. Alegerile în
Parlamentul Republicii Moldova care au avut loc la 27 februarie 1994 au dat un impuls nou
consolidării bazelor legislative ale democraţiei pluraliste, formării pluripartidismului,
interacţiunii partidelor politice cu Parlamentul ţării.
Totodată trebuie de menţionat faptul că alegerile din februarie-martie 1990 n-au fost
efectuate după principiul pluripartidist. Deşi F.P.M., „Unitate-Edinstvo”, „Gagauz-Halcî” au
ieşit cu platformele electorale proprii, acestea erau platformele formaţiunilor obşteşti şi
nicidecum politice. Mai mult ca atât, acestea erau platforme electorale ale formaţiunilor
obşteşti în cadrul unui singur curs, ale cursului politic comunist. Aceste formaţiuni reieşeau
din poziţiile adâncirii restructurării, de susţinere, şi nu de negare a PCM. Astfel, efectuarea în
februarie 1994 a primelor alegeri parlamentare pluripartide în Republica Moldova a
demonstrat, că are loc procesul de consolidare a principiilor democratice în conducerea
politică a societăţii. Partidele politice devin un component necesar în procesul democratic,
sunt puse baze reale ale democratizării conducerii de stat. Partidele politice acumulează
experienţă de participare la alegerile parlamentare, aprobă diferite tehnologii electorale, se
obişnuiesc cu adevărata competivitate, cu „regulile jocului politic” democratic. Alegerile
parlamentare din 1994 au realizat în practică interacţiunea Parlamentului şi a partidelor
politice din Moldova, au legitimat reprezentarea partidelor politice în Parlament, au aprobat
mecanismul constituirii democratice, pe baza pluripartismului, a organului legislativ suprem
al ţării.
În perioada de după primele alegeri parlamentare pluripartide a fost definit şi
concretizat mecanismul interacţiunii Parlamentului şi a partidelor politice în Moldova. Un rol
important l-a jucat şi adoptarea de către Parlament a Legii „Despre regulamentul
Parlamentului” (31 martie 1994). În regulamentul Parlamentului sunt exprimate cu claritate
problemele activităţii fracţiunilor parlamentare, rolul lor în funcţionarea Parlamentului, în
formarea organelor sale lucrative. Un succes de netăgăduit al democraţiei poate fi recunoscută
constituţionalizarea partidelor politice ca institut democratic al statului moldovenesc
90
independent. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, a pus bazele
pluripartidismului în ţară, a determinat locul şi rolul partidelor politice în sistemul statalităţii
moldoveneşti. În conformitate cu Constituţia începe să se formeze piramida instituţionalizării
juridice a partidelor politice din Moldova. Dar pe lângă determinarea bazelor constituţionale
ale pluripartidismului, Parlamentul ţării a concretizat şi mecanismele instituţionalizării
formaţiunilor politice în sistemul politic al ţării. Adoptarea Legii „Cu privire la alegerile
locale” (7 decembrie 1994) şi efectuarea alegerilor în organele locale ale puterii (16 martie
1995) au demonstrat, că are loc consolidarea juridică a partidelor politice, de fapt,
instituţionalizarea lor la nivel local şi regional. În ţară se formează o verticală politică şi de
partide, unică. Adoptarea „Codului electoral” (21 noiembrie 1997) a însemnat unificarea atât
a procedurilor electorale la toate nivelurile de funcţionare a sistemului electoral al ţării, cât şi
unificarea interacţiunii partidelor politice şi ale organelor puterii la toate nivelurile.
Practica pluripartidismului în Republica Moldova arată că se stabileşte un mecanism
democratic de interacţiune a partidelor politice şi a organelor puterii de stat. Pentru aceasta a
fost creată o bază juridică corespunzătoare, se acumulează o experienţă bogată şi variată.
Totodată realităţile Moldovei confirmă că mai există multe puncte slabe în această colaborare,
condiţionate în primul rând de lipsa unei tradiţii democratice în societatea moldovenească.
Încă de la geneza sa, pluripartidismul moldovenesc a evidenţiat cele două coordonate
fundamentale ale evoluţiei sale: destructurarea mecanismului politic comunist-totalitarist, pe
de o parte, şi incapabilitatea de a găsi o dimensiune ideologică rezonabilă, definitorie pentru
partidul politic într-o societate democratică pluralistă, pe de altă parte. În aceeaşi măsură în
care condiţia destructurării politice se impunea cu necesitate, pluripartidismul şi confruntarea
politică nu aveau o existenţă autentică în absenţa pluralismului politic , a sistemului de idei şi
teorii, de valori şi norme specifice acestuia. Monolitismul „rolului conducător al partidului
unic” a explodat într-o descătuşare pluripartidistă ce a supradimenisionat cantitatea, a
minimalizat doctrina şi a maximalizat acţiunea politică imediată. Abia după şapte ediţii ale
scrutinelor populare - patru generale şi trei locale - dogmatismul începe să facă loc cu
raţionalismul rezervat politic.77
Constituirea pluripartidismului în Republica Moldova a început odată cu crearea
Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării. Spre deosebire de partidele politice,
_________________________ 77 Moşneaga V. „Partidele politice şi Parlamentul Moldovei: aspecte juridice ale interacţiunii”. Aspecte ale practicii parlamentare, relaţiile dintre Parlament şi Guvern (Republica Moldova). Culegere de materiale. East West parlamentary Practice Project, Chşinău, 1997, p.23-38
91
mişcările politice caută modalităţi mai radicale de soluţionarea a scopurilor propuse, morale şi
religioase. Asemenea mişcări încorporează grupuri foarte eterogene. Ulterior, datorită
compoziţiei neomogene, diversităţii intereselor, afilierii la diverse ideologii, strategii şi tactici
privind soluţionarea anumitor obiective etc., mişcările politice se dezintegreză, generînd mai
multe partide politice şi formaţiuni socio-politice. Constituit în baza Mişcării Democratice
pentru Susţinerea Restructurării, Frontul Popular din Moldova, de asemenea, a fost supus
dezintegrării, de altfel, ca şi Solidaritatea din Polonia, Forumul Civic Cehoslovac, Frontul
Popular Lituanian „Saiudis”, Frontul Salvării Naţionale din România.
Semnificativ este că în etapa iniţială de constituire a pluripartisimului extremele
spectrului politic, dreapta şi stânga, se reliefează, iar centrul – doar într-o măsură mică sau de
loc. Într-o fază incipientă de constituire a pluripartidismului pentru republicile ex-sovietice,
tipologia tradiţională occidentală de clasificare a partidelor politice este inaplicabilă.
Actualmente este dificil de definit o tipologie a partidelor din Republica Moldova, din
următoarele cauze:
- multe partide nu şi-au definit încă sub aspect ideologic identitatea, de regulă, făcând
uz de principii şi noţiuni generale;
- majoritatea partidelor nu dispun de programe socio-economice elaborate de pe
principii doctrinare;
- orientările în domeniul politicii extreme nu pot servi decât tangenţial drept criteriu de
clasificare a partidelor;
- majoritatea absolută a partidelor nu au un suport electoral sigur. Sufragiile electorale
din 1994, 1995, 1998, 1999, 2001, 2003 şi 2005 au demonstrat că numai câteva partide pot
beneficia de credibilitate şi susţinere.
Rezultatele alegerilor parlamentare din 27 februarie 1994, 22 martie 1998, 25
februarie 2001 şi 6 martie 2005, au oferit câteva concluzii sugestive pentru Republica
Moldova:
a) soarta alegerilor şi, în linii mari, a partidelor, este decisă în localităţile rurale;
b) „clasa muncitoare” nu influenţează decisiv rezultatele scrutinului parlamentar;
Muncitorii, de altfel, ca şi personalul de conducere a întreprinderilor industriale, şi-au
exprimat opţiunile în baza principiului etnic;
c) electoratul rusolingv, în virtutea intereselor sale etno-politice specifice, a dat dovadă
de o opţiune politică aproape unanimă;
d) problemele ecologice nu poartă un caracter prioritar pentru societate;
e) în societate nu există o mişcare feministă bine organizată, femeile nefiind, încă, o
forţă politică independentă;
92
f) clasa de mijloc încă nu s-a afirmat, formarea ei fiind la început de cale, ceea ce
imprimă o anumită retardare a evoluţiilor vieţii politice.
Aşa sau altfel, alegerile parlamentare din 1994, 1998, 2001 şi 2005, precum şi cele
locale din 1995, 1999, 2003 ilustrează că pluripartidismul în Republica Moldova a devenit o
realitate. El continuă să fie un fenomen în dezvoltare şi transformare, imanent unei societăţi
care tinde să se vindece de viruşii totalitari. Constituirea partidelor politice şi organizaţiilor
socio-politice reprezintă un indiciu al unei societăţi în care se instituie pluripartidismul de
opinii şi toleranţa ideologică. Important este ca partidele să-şi desfăşoare activitatea politică în
mod civilizat, iar pluralismul politic să contribuie la cultivarea valorilor democratice, la
edificarea societăţii civile.
Scopul societăţii civile din Republica Moldova trebuie să fie edificarea unor partide
politice puternice. Fără astfel de partide nu vom avea o societate democratică. Analizând
evoluţia vieţii social-politice din Republica Moldova în a doua jumătate a anilor 90 ai
secolului al XX-lea – începutul sec.XXI, putem constata că, în pofida unei maturităţi încă
insuficiente, sistemul pluripartidist în republică a devenit o realitate. În anul 2004 Ministerul
Justiţiei al Republicii Moldova a înregistrat 22 de partide şi organizaţii social-politice, de rând
cu care mai activează un număr mare de formaţiuni politice neînregistrate de organul
respectiv. Apariţia şi dezvoltarea numeroaselor partide politice au constituit, la o anumită
etapă, un factor necesar, obiectiv în stabilirea democraţiei parlamentare, acestea având, pe de
o parte, rolul de a atrage largi categorii sociale la o activitate politică conştientă, asigurând, pe
de altă parte, mai multe variante de realizare a progresului social, de conducere democratică a
societăţii.78
În concluzie, remarcăm că între partidism şi democraţie există o corelaţie directă, în
sensul că democraţia începe să se manifeste cu adevărat o dată cu apariţia şi dezvoltarea
partidelor politice. În perioada de tranziţie rolul partidelor politice ca organizaţii cu statut şi
programe bine determinat şi clar fundamentat, care activează permanent şi la care au acces
toate categoriile sociale, creşte simţitor. Actualmente, pluripartidismul, adevărata
competitivitate a partidelor politice în lupta pentru putere, participarea lor activă în procesele
reformatoare este una dintre condiţiile fundamentale ale democraţiei contemporane.
78 Crudu L. „Unele aspecte privind constituirea sistemului pluripartidist în Republica Moldova”. Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. Culegere de materiale. CAPTES, Chişinău, 2000, p. 42-46
93
CAPITOLUL III
Probleme şi perspective privind funcţionarea
regimului democratic din Republica Moldova
§3.1. Inconsecvenţe şi incertitudini în funcţionarea
regimului democratic din Republica Moldova
Democraţia reprezintă un set complex de idealuri şi posibilităţi. Asocierea clară a
democraţiei cu regimurile constituţionale liberale este destul de recentă şi, în aceeaşi măsură,
problematică. În primul rând democraţia liberală nu a triumfat. Ea se află în criză în toate
societăţile posttotalitare. După opinia lui Hannah Arendt pentru a instaura democraţia liberală,
instrumentele democraţiei liberale – partidele, mecanisme constituţionale – nu sunt
suficiente. În "On Revolution", H. Arendt respinge logica democraţiei de masă deoarece, în
pofida globalităţii sale, democraţia de masă este o formă de politică oligarhică, în care
partidele politice, prin monopolul pe care-l deţin asupra posturilor şi asupra dezbaterii
publice, reprezintă instrumente foarte eficiente prin intermediul cărora puterea poporului este
redusă şi controlată. Într-un asemenea sistem, dezbaterea publică se caracterizează printr-o
evidentă falsitate; în ciuda retoricii despre voinţa populară, alegătorul poate doar să aprobe
sau să refuze ratificarea unei alegeri care … se face şi fără el, o alegere înfrumuseţată prin
tehnici de propagandă şi reclamă politică, prin care "relaţia dintre alegător şi ales se
transformă în una dintre vânzător şi cumpărător". Democraţia liberală pare incapabilă să
susţină niveluri înalte de participare politică, chiar şi la vot. Ea impune o anumită distanţă
între cetăţeni şi stat, ceea ce generează probleme de legitimitate foarte serioase. Tipurile de
negociere încurajate de cultura politică liberal-democratică tind să aducă la o guvernare
dominată de interese speciale, care blochează politică publică eficientă şi-i îndepărtează şi mai
mult pe cetăţeni. Deci H.Arendt critică exact ceea ce apărătorii democraţiei ca Joseph
Schumpeter şi Robert Dahl au considerat a fi trăsăturile principale ale democraţiei moderne.
Toate aceste defecte ale funcţionării democraţiei liberale sunt destul de bine cunoscute şi au
fost mult discutate de politologi decenii de-a rândul. Dar oricât de importante ar fi, nici unul
din ele nu reprezintă un eşec normativ al democraţiei liberale.79
79 Jeffrey C.Isaac "Democraţia în vremuri întunecate". Editura "Polirom". Iaşi, 2000, p.33-40
94
Foarte multe dintre ţările în curs de dezvoltare, în special cele din Asia şi Africa, dar şi
câteva sud-est europene, cum ar fi Albania, Bosnia-Herţegovina şi Moldova, sunt copleşite de
probleme politice provocate de profundele devizări între segmente ale populaţiilor lor şi de
absenţa unui consens care să le unească. Literatura teoretică despre dezvoltarea politică,
formarea naţiunii şi democratizare în noile state tratează acest aspect într-un mod ambivalent.
Pe de o parte, mulţi autori refuză în mod implicit să-i recunoască importanţa. Walker Connor
acuză chiar că majoritatea teoreticienilor de frunte ai proceselor de formare a naţiunii au avut
tendinţa să neglijeze sau chiar să ignore în totalitate problemele legate de diversitatea etnică.
Dintr-un alt punct de vedere, autorii care tratează acest aspect cu seriozitate au
tendinţa de a-i acorda o importanţă mult prea mare. De exemplu, la Lucian W.Pye,
diversitatea etnică constituie cea dintâi dintre trăsăturile celebrului sindrom al celor 17
trăsături ce caracterizează, împreună, procesul politic non-occidental. El afirmă că sfera
politică nu este clar distinsă de sfera relaţiilor sociale şi personale în societăţile non-
occidentale. În lucrarea sa "The Non - Western Political Process", Lucian W.Pye susţine ideea
prin care cadrul fundamental al politicii non-occidentale este unul comunitar şi orice
comportament politic este profund influenţat de argumente ce se referă la identificarea
comunitarului. Astfel de legături constituie ceea ce Cliford Geertz numeşte în lucrarea sa
"The Integrative Revolution", "localităţi primordiale", care îşi pot avea fundamentul în limbă,
religie, tradiţie, regiune, rasă sau presupuse legături de sânge. J.S.Furnivalle în "Colonial
Policy and Practice" a inclus, în mod explicit, diferenţele culturale ca fiind una dintre
trăsăturile caracteristice societăţilor plurale: "Fiecare grup se conduce după propria lui religie,
propria cultură şi limbă, după ideile şi metodele sale". El defineşte o societate plurală drept
una în care diferite segmente ale comunităţii trăiesc alături, dar separat, în cadrul aceleiaşi
unităţi politice. Societatea plurală a lui Furnivall este una a îmbinării geografice, dar şi a
evitării sociale reciproce: "Este, în sensul cel mai strict, un amestec de popoare deoarece se
amestecă, dar nu se combină". J.S.Furnivall a aplicat conceptul de societate plurală la
teritoriile coloniale şi a motivat că unitatea lor era menţinută prin mijloacele non-democratice
ale dominaţiei coloniale. Acest aspect concordă cu afirmaţia lui John Stuart Mill în
"Considerations on Representative Government" privitor la şansele unei democraţii
reprezentative în societăţile pluraliste: "Instituţiile libere sunt aproape imposibile într-o ţară
formată din naţionalităţi diverse. Opinia publică unitară, necesară funcţionării guvernării
reprezentative, nu poarte exista între oamenii cărora le lipseşte solidaritatea, mai ales, dacă
citesc şi vorbesc limbi diferite".80
80Lijphart Arend "Democraţia în societăţile plurale". Editura "Polirom". Iaşi, 2002, p.55-62
95
Cunoscută anterior sub numele de Basarabia , Republica Moldova nu s-a bucurat decât
secvenţial de independenţă, fiind inclusă pe rând în componenţa Imperiului Rus, regatului
României Mari, şi în cadrul Uniunii Sovietice, în perioada recentă. Fluiditatea frontierilor şi a
conducătorilor, ca şi a politicii sovietice de industrializare, au constituit premisele unei
populaţii extrem de diverse sub aspect etnic. Relaţiile care se profilează între majoritatea
etnicilor moldoveni şi minoritatea etnicilor rusolingvi reprezintă caracteristica definitorie a
politicii actuale în Moldova. Minorităţile de pe malul drept al Nistrului au susţinut efortul
creării noului stat moldovenesc, în timp ce ruşii transnistreni continuă să urmărească
independenţa lor teritorială. Conducerea autohtonă a Moldovei, după exemplul altor state
succesoare ex-sovietice trebuie să liniştească minoritatea rusă, astfel riscând să perpetueze
conflictele interne interetnice şi pe plan extern cu Moscova.
Edificarea unui stat democratic este dificilă în situaţia când aspiraţiile naţionale nu-şi
pot găsi o expresie în cadrul unui proces politic legitim. Moldova oferă în acest sens un
exemplu edificator al eforturilor întreprinse de către liderii săi politici în scopul stabilirii unui
echilibru pozitiv între afirmarea majorităţii titulare şi drepturile grupurilor minoritare. Iniţial,
tendinţele naţionaliste din Republica Moldova au generat un comportament reactiv al
minorităţilor, primejduind atât dezvoltarea instituţiilor democratice, cât şi însăşi existenţa
tânărului stat. Mai apoi însă prin temporarea politicii şi luarea în consideraţie a intereselor
minorităţilor rusă, ucraineană, găgăuză ş.a., autorităţile din Moldova au întreprins paşi
importanţi în direcţia integrării acestor minorităţi în procesul edificării statului polietnic şi a
guvernării democratice, această politică realizând mai puţine succese în ceea ce priveşte
malul stâng al Nistrului. În ciuda acestor paşi democratici, conflictul ideologic şi interetnic cu
partea transnistreană s-a extins. Liderii secesionişti erau preocupaţi de ideea ce susţinea că
grupurile pro-moldoveneşti se opun intereselor populaţiei rusolingve. Şi dacă dimensiunile
acestui conflict pot fi văzute ca purtând un caracter ideologic între conservatorii comunişti de
pe malul stâng şi reformatorii democratici de pe cel drept, transnistrenii şi găgăuzii l-au tratat
mai degrabă ca pe un conflict interetnic. Intensificarea ostilităţilor din primăvara lui 1992 ,
l-au făcut pe preşedintele Mircea Snegur să nege caracterul interetnic al conflictului,
argumentând că liderii secesionişti încearcă să deghizeze natura militar comunistă a republicii
- fantomă nistrene pentru a câştiga suportul forţelor naţional-patriotice din Rusia şi astfel să
poată viola integritatea teritorială a Moldovei.
În cazul Moldovei "patria naţională externă" pentru a folosi terminologia lui Rogers
Brubaker "National Minorites and External Naţional Homelands in the New Europe",
cuprinde nu doar Rusia dar şi România, ceea ce complică mult politicele interetnice şi
interstatale. Moldova a fost unica republică sovietică în care naţiunea titulară avea legături
96
etnice cu o naţiune vecină din exteriorul URSS. Aceste relaţii sunt văzute într-un mod diferit
de Moldova şi România. Snegur şi Guvernul de la Chişinău şi-a declarat dezinteresul lor
pentru o unificare cu România şi la rezultatele referendumului din martie 1994 „ Moldova –
casa noastră comună” au avut capacitatea să demonstreze sprijinul popular masiv "în vederea
dezvoltării Moldovei ca stat independent, integru şi indivizibil, în cadrul frontierilor sale de la
data proclamării suveranităţii". O "Românie mare" ar însemna pentru ruşii şi găgăuzii din
Moldova reducerea statului lor în termeni numerici, politici şi culturali, de aceea
"românizarea" poate incita uşor aceste minorităţi, alimentând secesionisme teritoriale. În
ciuda eforturilor sovietice de a diferenţia pe moldoveni de români, cultura, limba şi istoria lor
sunt similare. Snegur a încercat să nuanţeze această chestiune pledând pentru formula "celor
două state româneşti".
Moldova oferă un exemplu elocvent pentru a observa congruenţa politicii interne şi
externe ruseşti. Evenimentele din Moldova după cum şi cele din Letonia, Krimeea ori
Kazahstan stimulează reacţiile forţelor conservatoare de la Moscova de a reconstitui viziunea
militaristă a Rusiei faţă de statele vecine, legăturile minorităţilor ruse cu Moscova vor
rămâne fireşti. Aproape două secole ruşii au migrat spre graniţele imperiului rus şi sovietic în
scopul asimilării noilor pământuri, înţelegând cu greu că locuiesc în străinătate. Această
atitudine favorizează, la rândul ei, o politică intervenţionistă externă a Rusiei; în timp ce
liderii din Moldova se arată îngrijoraţi de faptul că reacţia pasivă a Occidentului îi va împinge
din nou în sfera de control a Rusiei.81
După 1945 Europa s-a aflat într-un proces de restructurare economică, în timp ce
Occidentul a beneficiat de planul Marchal, Estul a rămas „ruda săracă” a continentului. Deşi,
după 1989, ţările ex-socialiste au adoptat standardele politice democratice, după expresia unor
analişti mai sceptici, aceasta sună "grozav în teorie", dar rămâne încă de descifrat "ce
înseamnă practic". Reforma economică pentru societăţile aflate în tranziţie se situează la
intersecţia a două macroprocese, reprezentată de destructurarea economiei hipercentralizate,
de comandă şi, totodată de restructurarea sistemului prin privatizare, inversul naţionalizării
realizate în Moldova după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În timp ce primul
macroproces a fost eminamente politic, al doilea nu poate fi decât economic sau, oricum,
dominat de criteriul eficienţei economice. Oricât de mult ar satisface politicul standardele
contemporane ale regimului democratic, progresele economice rămân cele decisive. Dar
prosperitatea economică şi socială nu poate fi aşteptată de la un fantomatic Plan Marchal.
Astfel durata perioadei de tranziţie în Republica Moldova se va prelungi, depăşind şi cele mai
81 Chinn Jeff "Republica Moldova. O privire de peste ocean". Arena Politicii, Nr.1, 1996, 29-31
97
pesimiste pronosticuri făcute în anii anteriori, cu atât mai mult, cu cât şi Uniunea Europeană
tinde să-şi reconsidere poziţia ei iniţial optimistă.82
Din păcate cu tot formalismul său democratic, regimul politic moldovean nu şi-a
îndeplinit rolul său de element reglatoriu al sistemului politic, pentru că la rândul lor,
mecanismele autoreglării politicului n-au funcţionat. Regimul politic din Republica Moldova
se defineşte prin trei trăsături caracteristice: partidocraţie, sistem clientelar şi ineficienţă
guvernamentală (politică). În aceeaşi situaţie se află şi alte ţări ex-sovietice care trebuie să
facă efortul pentru proiectarea unei strategii proprii, specifice de restructurare pe termen
mediu şi lung, pentru ca tranziţia să dea roade. Concentrarea atenţiei pe o strategie pe termen
scurt, chiar dacă atractivă, se dovedeşte a fi ineficientă, fapt uşor constatabil din actualul lor
impas de dezvoltare. Este indubitabil că societăţile tranzitorii reclamă cristalizarea unor
vectori politici alternativi, capabili să orienteze şi să conducă întregul proces de reformă.
Aparent, aceasta ar fi în contradicţie cu nevoile reale ale unei societăţi ieşite din chingile
monolitismului politic, nerăbdătoare să primească libertatea şi să păşească în era democraţiei.
Lucru greu de realizat, chiar imposibil, în lipsa constituirii, consolidării şi, mai ales, a
funcţionării optime a instituţiilor vieţii publice. "Cumătrismul politic", va rămâne încă un
anacronism inalienabil al moldovenilor. După cum s-a dovedit, atât în cazul Moldovei, cât şi
în celelalte ţări ex-socialiste, instituirea unui sistem electoral de reprezentare proporţională
(modelul italian postbelic) nu i-a asigurat societăţii o evoluţie coerentă, ci doar hegemonia
politicului în angrenajul sistemului social. Acest sistem este o autentică formă fără fond cu
tot arsenalul disfuncţionalităţilor sale. Din acest punct de vedere, regimul politic moldovenesc
funcţionează defazat în raport cu regimurile democratice vest-europene.83
Este un truism să afirmi că, odată cu avansarea dreptului universal la vot, condiţia
definitorie a democraţiei a devenit faptul că toţi indivizii se bucură de exercitarea drepturilor
cetăţeneşti. În acest context subscriem la observaţia lui Adam Przeworski în "Sustainable
Democracy" că dificultatea pe care o întâmpină regimurile democratice contemporane este
determinată de faptul că în timp ce democraţia reprezintă un sistem al drepturilor pozitive, ea
nu generează automat condiţiile necesare pentru exercitarea efectivă a acestor drepturi,
precum şi a obligaţiilor. Pe de altă parte, în noile democraţii indivizii aşteaptă să fie replicată
82 Guţu Ion "Republica Moldova: Economia în tranziţie", Editura "Literea". Chişinău, 1998, p. 22-28 83 Solomon C. "Începutul guvernării democratice în Republica Moldova". Symposia professorum, Seria "Istorie" ULIM, 2001, p. 144-148
98
situaţia Europei Occidentale în relaţia neconflictuală dintre aspectele normative şi empirice
ale democraţiei, în domeniul politic şi social. Adică instituţiile democratice să genereze seturi
de mecanisme, proceduri şi valori care să protezeje nu doar libertăţile, ci şi bunăstarea
materială. În cazul Republicii Moldova ca şi în alte state ex-sovietice, există un raport aparent
conflictual între neîncrederea pe care o au moldovenii faţă de instituţiile reprezentative, pe de
o parte, şi ataşamentul faţă de democraţie ca formă superioară de organizare a vieţii lor, pe de
alta.84
Există un raport direct, după cum a fundamentalizat pentru prima dată în 1960 Martin
Lipset în "Political Man", între democraţia durabilă şi nivelul dezvoltării economice, iar
evenimentele ulterioare, inclusiv mai recente, au confirmat teza în cauză. De asemenea, o
ipoteză relevantă a înaintat savantul argentinian Guillermo O'Donnell, care a examinat
regimul democraţiei din punctul de vedere al puterii executive. În democraţiile stabile aceasta
din urmă este conectată vertical la opinia publică, prin intermediul organizaţiilor
reprezentative şi orizontal, la alte puteri, prin intermediul sistemului de checks and balances.
În majoritatea democraţiilor noi însă structurarea intereselor este practic inexistentă, alte
organizaţii reprezentative sunt slabe şi, în acelaşi timp, nu există un parlament funcţional sau
instituţii juridice independente. Executivul devine nu reprezentativ, ci "delegat", suspendat
asupra societăţii şi nemonitorizat de alte instituţii. Asemenea democraţii "delegative" nu se
dezintegrează neapărat şi ar putea fi durabile în măsura în care au loc alegeri regulate.
Totodată, conducerea prin decretele, pe care de obicei le utilizează democraţiile în cauză,
devine ineficientă din punct de vedere economic, deoarece este un semn al slăbiciunii
instituţiilor de stat vizavi de societatea civilă.85
De la declararea independenţei sale, Republica Moldova nu a înregistrat succese în
cele trei dimensiuni:
1. behaviorală. Separatismul rus şi, parţial cel găgăuz încearcă să-şi realizeze
obiectivele prin crearea unui regim nedemocratic şi să folosească intervenţia străină pentru a
se secesiona de stat;
2. atitudinală. Electoralul comuniştilor, încă destul de numeros, dar şi majoritatea
constitutivă a opiniei publice nu manifestă încredere în faptul că instituţiile şi procedurile
democratice reprezintă modalitatea cea mai corectă de guvernare a vieţii colective în
societate;
3. constituţională. Atât forţele guvernamentale, cât şi cele neguvernamentale nu au
devenit, deocamdată, în mod tradiţional, subiecte ale reglementării conflictelor prin
84 Соловьев А. И. „Политология : Политическая теория политические технологии „ М. , 2003, стр. 65-72 85 Idem., стр. 82-84
99
intermediul legilor specifice, procedurilor şi instituţiilor stabilite de către noul proces
democratic; aplicarea preferenţială a unor abordări majoritare, şi nu a celor consensuale.
Nereuşitele în dimensiunile respective au fost reflectate de reculul democratic,
înregistrat după victoria parlamentară a comuniştilor în februarie 2001, precum şi în cadrul
alegerilor locale din mai 2003.86
Erodarea politicului reprezintă una din trăsăturile fundamentale ale societăţii post-
sovietice moldoveneşti. Aceasta se manifestă prin cronicizarea ineficienţei unui sistem politic
incapabil să producă partide decente, politicieni profesionişti şi politici publice, care să
reuşească implementarea reformei instituţional - economice. Erodarea politicului se
desfăşoară şi prin însuşirea abuzivă a ideilor şi maniera exclusivă de abordare a politicilor.
Interesul pentru ideologie în Republica Moldova este practic cvasiinexistent, din aceste
considerente şi diferenţele între partide sunt minime. Nici titlul partidelor nu este original,
politicienii trecând dintr-un partid în altul fără probleme pentru propria conştiinţă politică sau
cariera ulterioară. Partidele şi membrii acestora se află în continuă mişcare, dezertând în orice
moment, când circumstanţele politice nu favorizează interesele personale. Există un
asemenea comportament politic în Republica Moldova care instituie tradiţia "războiului" chiar
între partidele de aceeaşi orientare. Viziunea generală în multe din noile democraţii, inclusiv
în Republica Moldova, este că politica devine dominată de oligarhiile şi birocraţiile de partid,
care stabilesc liste închise şi se ocupă mai mult de gestionarea afacerilor proprii, decât de
interesele electoratului pe care pretind, o dată la patru ani, că îl reprezintă. Republica
parlamentară nu a schimbat prea multe în acest sens, deoarece listele de partid oricum se
întocmesc de lideri autoritari ai partidelor moldoveneşti, democraţia internă de partid lipsind
cu desăvârşire.
Schimbarea de cinci ori a formei de guvernare în 10 ani reprezintă o performanţă
remarcabilă prin frecvenţă, dar şi prin oportunismul politic. Aceasta deconspiră privatizarea
procesului constituţional în scopul consolidării puterii unor politicieni şi partide concrete.
Schimbările în cauză au fost efectuate cu puţin respect sau chiar în absenţa deplină a acestuia,
faţă de dreptul constituţional şi ştiinţele politice, izvoarele cărora nu au fost consultate de
experţii lui Snegur, Lucinschii sau, mai târziu, ai partidelor care s-au aliat pentru moment,
votând republica parlamentară la 5 iulie 2000. Dezbaterile, atâtea câte au fost, au deraiat
ireversibil spre o confruntare de interese politice de grup sau personale, iar opinia academică
___________________________ 86 Fruntaşu Iulian "O istorie etnopolitică a Basaabiei (1912-2002)". Editura "Cartier". Chişinău, 2002, p.435
100
şi cea publică nu a reuşit să formuleze teze şi poziţii de principiu în disputa constituţională,
lăsându-le pe seama politicienilor şi guvernaţilor care au căutat, în mare parte, să-şi
maximalizeze puterea şi influenţa politico – financiară.87
Nu este de mirare faptul că democraţia subdezvoltată în Republica Moldova este
reflectată de politica din domeniul economiei, prin care au fost ignorate economia mixtă şi
statutul social, fapt care reprezintă singurul cadru dezirabil al reformei economice. Unele
lacune negative ale guvernării în Republica Moldova în perioada postcomunistă s-au datorat,
adiţional lipsei de profesionalism politic, administrativ şi economic al elitei moldoveneşti, de
asemenea, corupţiei şi proliferării cartelurilor financiar-economice. Aceasta se exprimă
inclusiv prin selecţia pe principii dubioase a funcţionarilor publici, fapt care nu face decât să
confirme interesele oculte ale puterii postcomuniste. Cartelizarea economiei şi a politicii s-a
produs vertiginos odată ce politicienii ex-comunişti au început să realizeze, în timpul
restructurării lui Gorbaciov că politica poate reprezenta o sursă excelentă de îmbogăţire. S-a
produs în acest fel, o asemenea convergenţă între politic şi economic, încât, în tradiţiile
clientelismului, sunt distribuite resursele financiare ale statului prin intermediul creditelor
preferinţiale sau nerambursabile, o practică obişnuită devine implicarea în afaceri a rudelor
apropiate ale înalţilor funcţionari de stat. Doar după ce a însuşit patrimoniul de stat şi a distrus
ce nu a putut să sustragă, dar şi sub presiunea organismelor internaţionale, elita politică
necomunistă a demarat liberalizarea economiei, în mare parte, pentru a legaliza propriile
afaceri dubioase. Clasei de mijloc, inexistentă, i s-a luat speranţa de a se naşte.88
Experienţa perioadelor de tranziţie, inclusiv a Moldovei, demonstrează nu numai rolul
constructiv, interogator şi stabilizator al factorului politic, dar şi atribuţia sa distructivă. Încă
din anul 1996 s-a demarcat o perioadă de stagnare a reformelor, cauzată de disensiunile
apărute în relaţia dintre Preşedinte şi Guvern, iar mai apoi şi dintre Parlament şi Preşedinţie.
Desigur, ar fi nedrept să se menţioneze că în acest timp s-a bătut pasul pe loc. Dimpotrivă, a
continuat activitatea de creare a cadrului legislativ al reformelor, s-au elaborat şi aprobat
metode de restructurare a întreprinderilor, s-au trasat căi de stopare a crizei financiare şi de
lichidare a unităţilor economice insolvabile, au fost fundamentate direcţiile conceptuale de
reformare a complexului energetic, a sferei sociale şi a autoadministrării publice locale. Însă
această activitate s-a desfăşurat în condiţii dificile. Declinul economic continua. Multe
întreprinderi staţionau; la sate procesul de distrugere a bazei tehnico-materiale a căpătat
proporţii mari. O parte considerabilă a populaţiei s-a pomenit în categoria săracilor. Începând ________________________________ 87 Idem., p.445-447 88 Moşneaga V., Rusnac V., Rusnac Gh., Zavtur A. "Procesele sociale în Republica Moldova în analiza politică anglofonă (anii 1992-1993)", Partea I, USM, Chişinău, 1995, p.3-39
101
cu anul 1996, s-a aprofundat criza bugetară: s-a redus simţitor nivelul încasării veniturilor, au
continuat să crească datoriile la pensii şi salarii.
Spre deosebire de alte state independente din spaţiul ex-sovietic, Moldova are un
specific pronunţat în sensul că aici divirgenţele şi confruntările dintre partidele politice au loc
nu numai în problemele social-economice, dar şi în cele naţional-statale. Divirgenţele dintre
forţele politice în problemele reformelor, păstrării şi consolidării statalităţii destabilizează
situaţia social-politică în ţară, diminuează eficienţa puterii de stat, fac ca perioada de tranziţie
să fie de durată mai lungă. În condiţiile locale, procesul de democratizare şi gradul de
participare în sfera politică sunt diminuate de mentalitatea perimată a cetăţenilor, conform
căreia statul trebuie să intervină în toate problemele vitale şi la toate nivelurile. Această stare
însă contravine dezideratelor societăţii civile care, prin instituţiile şi structurile sale nestatale,
trebuie să rezolve o mulţime de probleme locale, ce ţin de domeniul economic, social,
cultural etc., şi, prin aceasta, să elibereze oamenii de psihologia tutelaristă.89
Încercările de a constitui în Republica Moldova un Stat de Drept (acest proces
continuă şi astăzi) întâmpină diverse obstacole, întârziind consolidarea instituţiilor
democratice. Constituirea acestor instituţii este inseparabilă de instituirea unei democraţii
constituţionale care impune limitarea arbitrariului puterii, garantează afirmarea
responsabilităţii publice, asigură desfăşurarea unei competiţii politice echitabile şi participarea
societăţii la treburile statului. Deşi Constituţia Republicii Moldova şi alte norme juridice
existente pot crea aparent impresia unui cadru legal favorabil dreptului de participare publică
a cetăţeanului, totuşi nu există încă un mecanism flexibil al exercitării acestui drept
fundamental. Plularismul politic, economic, social şi cultural este un principiu esenţial al
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, iar democraţia politică
modernă este un sistem de guvernare în care conducătorii răspund pentru actele lor publice în
faţa cetăţenilor, aceştia din urmă acţionând indirect, prin intermediul competenţei şi
cooperării dintre reprezentanţii lor aleşi.
Pentru Republica Moldova aceste principii nu sunt suficient asimilate. Cauza acestei
situaţii rezidă în multiplele schimbări survenite în modul tradiţional static de viaţă al
majorităţii populaţiei, însoţite de tensiuni şi conflicte grave care sunt de natură să producă
nelinişte şi insecuritate în rândul cetăţenilor. Cel mai adesea, cetăţenii se simt izolaţi,
manipulaţi, reduşi la un număr statistic, utilizabil doar pe parcursul campaniilor electorale,
ceea ce îi face să respingă iniţiativa de a participa la procesele decizionale, refuzând implicit
să mai poarte responsabilitate pentru evoluţiile societăţii. Această stare de lucruri a creat o
89 Tismăneanu Vl.“Reinventarea politicului”, Ed.“Humanitas”, Bucureşti, 1997, p.15-20
102
situaţie periculoasă, care ar putea da naştere unor evoluţii politice extrem de negative în
Republica Moldova. Tocmai de aceea, paralel cu asistenţa oferită procesului general de
tranziţie instituţională şi sectorală, este o mare importanţă necesitatea protejării dialogului
între societatea civilă şi instituţiile publice, respectului pentru drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului. Pentru a se şti protejată, societatea civilă trebuie să facă presiuni
sistematice prin asociaţii şi organizaţii voluntare asupra tuturor puterilor statului în vederea
reafirmării spaţiului public. Pentru ca regimul politic democratic al Republicii Moldova să
funcţioneze şi să supravieţuiască, reprezentanţii poporului sau cei delegaţi cu puteri executive
trebuie să tolereze şi să încurajeze instaurarea unor noi relaţii politice pozitive cu cetăţenii
ţării. Asociaţiile neguvernamentale se numără printre mediatorii cei mai abilitaţi să asigure un
contact viu între guvernanţi şi guvernaţi, acţionând prin forme directe şi voluntare de
participare politică. Calitatea democraţiei depinde foarte mult de iniţiativele sectorului de stat
de a asigura prin mijloace constituţionale un asemenea mecanism, care să ofere cetăţenilor
posibilitatea de a influienţa deciziile autorităţilor. Acest mecanism favorizează crearea unor
instituţii democratice care sunt antrenate în procesul de supraveghere a acţiunilor şi deciziilor
statului. Inexistenţa acestei instituţii în Republica Moldova sau nedorinţa instituţionalizăriii
acesteia, este un semnal că la noi democraţia reprezentativă se transformă într-una decorativă.
Actualele autorităţi se arată reticente faţă de iniţiativa creării acestei instituţii, poate din
ignoranţă sau poate din nedorinţa de a se supune unui control public, jenant pentru acţiunile
sale.90
Republicile ex-sovietice, deopotrivă cu ţările Europei Centrale şi de Est se aflau în
momentul destrămării lagărului socialist în condiţiile unei crize fără precedent, care după
profunzimea declinului depăşeşte Marea Depresie. O particularitate vădită a crizei date constă
în faptul că ea s-a copt în cadrul unei singure formaţiuni economice, în "adâncurile"
economiei administrative de comandă şi s-a "răvăşit" în perioada tranziţiei istorice spre
economia de piaţă. La începutul anilor 90, "declinul transformaţional" (noţiune pusă în
circulaţie de economistul ungar D.Cornay) a atins asemenea ţări europene prospere din cadrul
fostului lagăr socialist cum ar fi Ungaria, Cehia, Polonia. Concomitent cu lichidarea vechilor
instituţii economice, se rupeau şi relaţiile economice stabilite, lua o amploare inflaţia, scădea
nivelul de trai al populaţiei. Diminuarea rolului stabilizator al statului a generat haos în
economie şi a stimulat criminalizarea acesteia. În astfel de împrejurări, tabloul general al
declinului transformaţional în Republica Moldova are unele particularităţi caracteristice
evidente, condiţionate de faptul că economia sovietică se dezvolta într-o ţară uriaşă, cu un
90 A.Rosca, A. Zavtur „ Reformele politice - condiţie a constituirii statalităţii şi integrării societăţii ” , Socioanaliză, Revistă analitică independentă, Nr.1, 1996, p. 13-20
103
sistem economic unic. Fiind "înnodată" într-o reţea gigantică, Moldova nu avea nici
independenţa statală, dar nici o politică economică independentă. Nu e de mirare deci că după
destrămarea U.R.S.S., statul nostru s-a pomenit a fi parcă la o margine a acestui spaţiu
economic, cu care nu demult era legat prin mii de fire. În consecinţă, s-a produs o explozie a
creşterii vertiginoase a preţurilor la energie, preţuri care au devenit catastrofale pentru o
republică ce-şi satisface completamente necesităţile energetice din import. Pe lângă asta,
anume la începutul anilor '90 s-a declanşat conflictul militar de la Nistru, care a cauzat
destrămarea complexului teritorial - economic unic al republicii. Rămăşiţele acestui complex
bazat în mare parte pe agricultură suferă în continuare pierderi uriaşe produse de pe urma
cataclismelor naturale (secetă, îngheţuri ş.a.). Iată de ce, conform indicatorilor declinului în
producţie, Republica Moldova se află pe ultimul loc dintre ţările Comunităţii Statelor
Independente. În consecinţă, Moldova astăzi se află în faţa unei dileme: ori va urma calea
ţărilor din Europa Centrală şi de Est care au reuşit să-şi reducă dependenţa faţă de Rusia şi
să-şi reorienteze comerţul spre Vest şi acum sunt integrate în structurile UE şi NATO; ori
va urma să rămână o zonă tampon dintre instabilitatea politică orientală şi ascensiunea
economică occidentală. În problemele esenţiale, democraţia nu este posibilă, dacă politica de
stat este supravegheată şi îngrădită din exterior, sau coruptă din interior.91
Corupţia din ţările de dezvoltate şi cea din ţările în curs de dezvoltare sunt realităţi
complementare, la fel de nefaste democraţiei avansate şi democraţiei în fază embrionară; una
o presupune şi o determină pe cealaltă. De ambele părţi liderii deciziei politice primesc prin
intermediul oamenilor lor de "paie" sau al societăţilor-ecran comisioane serioase la marile
contracte de vânzare-cumpărare de apartamente, la lucrările publice, la exporturile
alimentare, la automobile, avioane de luptă, produse farmaceutice carburanţi etc.
Complicitatea împiedică instaurarea democraţiei acolo unde ea nu există şi slăbeşte
democraţia deja existentă, fie şi prin simpla necesitate de a minţi a guvernelor, de a-şi
ascunde contrabanda, de a cenzura sau opri informaţia, controlul parlamentar, anchetele
poliţiei şi cursul justiţiei. Pe lângă faptul că ea însăşi constituie un prejudiciu adus esenţei
democraţiei, corupţia determină fatalmente deteriorarea instituţiilor judiciară şi parlamentară,
pe care, dacă tinde ca mizeria să nu iasă la iveală, puterea executivă este nevoită să le
contracareze să vorbească. Dacă democraţia ajunge să nu mai poată fi practicată decât cu
condiţia de a autoriza hoţia, atunci ea devine un regim cleptocratic92.
91 Guţu I.” Republica Moldova: Economia în tranziţie”, Ed. „ Litera”, Chişinău, p-22-24 92 Braud Ph. "Grădina deliciilor democratici". Editura "Globus". Bucureşti, 1997, p.56-58
104
Educaţia electorală precară şi utopismul naiv au atins, de altfel, destule naţiuni
europene care, deşi respingeau cu tărie comunismul, nutreau încă destule iluzii în privinţa
acestuia, crezând, cu un simplism dezolant, în trecerea rapidă, în câteva luni, de la comunism
la prosperitatea capitalistă. Descompunerea de tip mafiot a regimurilor democratice,
convingerea cetăţenilor că drumul către eficacitate se pierde printre diversele puteri
instituţionale legitime; spectacolul oferit de aceste puteri (dedicate intereselor personale,
familiale, clientelare), au împins societăţile civile la descurajarea democrată. Ele au devenit
sceptice faţă de virtuţiile legalităţii. Tocmai în momentul în care omenirea resimte cel mai
acut necesitatea unei democraţi universale, dorind să extindă modelul democrat la scară
globală, acest model se corupe, se denaturează, se falsifică în chiar centrul său. Capitalismul
democratic nu va fi acceptabil de toţi, dacă nu va deveni moral. În Republica Moldova
democraţia ar fi foarte uşor de practicat dacă toate cauzele apărate în numele ei ar fi nişte
cauze realmente democratice. Toată lumea are nevoie de democraţie ca să trăiască ca să
renască. Dar numai nevoia nu-i de ajuns, iar democraţia nu se va putea aici instaura, dacă
societatea nu va elimina din organismele statale cele două maladii de care aceasta suferă în
prezent: minciuna şi imoralitatea. În prezent, în sistemul de guvernământ al Republicii
Moldova cleptocraţia încearcă să înlocuiască democraţia.93
După anul 1989, o bună parte dintre analizele politologice au înclinat către acreditarea
ideii potrivit căreia zona Europei Centrale şi de Est, zonă-tampon între Occident şi Russia,
s-ar afla, istoriceşte, într-un fel de "capcana" a modelelor preluate sau impuse, în funcţie de
raportul de forţe, de oscilaţiile geopoliticii. Unii politologi au contrazis însă atât teoria
modelelor, cât şi ipoteza unei " a treia" căi. Conform opiniei preşedintelui ceh, Vaclav Havel,
singura cale "a treia" este cea care duce la ... Lumea a Treia. Ideea că ar exista o a treia cale,
de mijloc, de trecere de la socialism la capitalism, nu este greşită doar în sens teoretic,
deoarece stârneşte potenţialul totalitarist al tuturor utopiilor; ea este eronată şi din punct de
vedere practic. În termeni constituţionali, nu există decât două căi: fie sistemele totalitare, fie
societatea deschisă. Din punct de vedere al politicii normale, există o sută de căi şi mereu
vom avea de învăţat unul de la altul în conturarea modelului propriu de progres economic şi
social. Nici unul dintre aceste modele nu devine un model pentru alţii şi cu atât mai puţin un
sistem. Realitatea este infinit mai variată..94
Zbigniew Brzezinski în "Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei" relata că
atunci când a început procesul tranziţiei, nu exista nici un model, nici un concept orientativ
demn de abordat. Nu exista nici o construcţie teoretică referitoare la transformare sistemelor
93 Ball Terence "Ideologii politice şi idealul democratic". Editura "Polirom". Iaşi, 2000, p.78-80 94 Radu M. "Universitatea tranziţiei". Arena Politicii, Nr.6, 1996, p. 24 100
105
etatiste în democraţii pluraliste, bazate pe piaţa liberă. Problema nu este doar descurajatoare
din punct de vedere intelectual, ci a fost şi rămâne imperativă din punct de vedere politic,
deoarece Occidentul, surprins de rapida dezintegrare a comunismului, nu a fost pregătit în
mod corespunzător pentru participarea la sarcina complexă a transformării fostelor sisteme de
tip sovietic şi instaurarea unor regimuri politice democratice. Politologul american desprinde
asemenea lecţii ale procesului de transformare: 1) aşteptările de ambele părţi, în Est şi în Vest,
au fost mult prea mari şi mai degrabă naive; 2) însuşi procesul de transformare nu se
desfăşoară în flux continuu, ci este o succesiune de etape distincte; 3) reforma politică
reprezintă baza unei reforme economice eficiente; 4) "terapia de şoc" este posibilă numai dacă
există toate condiţiile necesare, obiective şi subiective; 5) nu trebuie excluse strategiile de
transformare care implică o trecere mai lentă prin câteva etape necesare şi se bazează pe o
îndrumare permanentă din partea guvernului.95
Cert este faptul că, intrate sau nu, în grup sau individual, în capcana modelelor, ţările
din Europa Centrală şi de Est, abia ieşite din "tunelul integrării socialiste", deja au păşit, din
mai 2004, pe calea integrării europene , străduindu-se să rezolve ecuaţia cu mai multe
necunoscute a relaţiilor dintre reforma politică şi cea economică, generatoare de multe şi
continuie tensiuni. Efortul căutării soluţiilor a fost şi continuă a fi cu atât mai necesar, cu cât
nu se poate imagina o cale a progresului social şi prosperităţii fără ca viaţa politică
democratică şi mecanismul economic să evolueze armonios deşi, cum observă analiştii, între
cele două nu există o legătură directă şi nici nu se poate apela la o metodă standard sau un
model prefabricat pentru a le garanta pe amândouă. Orice analiză a tranziţiei postcomuniste,
care a acumulat deja o experienţă de peste un deceniu, arată că, aproape fără excepţie, forţele
politice din zonă şi liderii lor au ajuns relativ repede la concluzia că s-au angajat pe un drum
necunoscut, fiind nevoiţi, pentru a ieşi la liman, să inventeze un "continent politic nou", să
răspundă unei problematici noi.96
În această ordine de idei, experienţa moldovenească, asemenea celei acumulate în
toate ţările din Europa Centrală şi de Est, arată că diferitele faţete ale instaurării regimului
politic democratic, au trebuit şi, în parte, continuă încă să înfrunte dificultăţi obiective,
inevitabile, dar şi subiective, asumate de forţele politice aflate la putere sau în opoziţie.
Unele erori de apreciere au fost şi rămân “tributul” sau “reflexul condiţionat” al ieşirii din
totalitarism, dar şi concesinţa alunecării pe panta iluziilor ori a unei noi utopii. În acest caz,
ieşirea din utopia sovietică se concentrează prin armonizarea reformelor economice şi politice 95 Brzeezinski Zbigniew "Naţionalismul postcomunist. Europa Centrală şi de Est, în ciclonul tranziţiei". Editura "Diogene". Bucureşti, 1995, p.124-126 96 Moldovanu D. "Tranziţie: independenţa transformărilor sistemice şi a integrării în economia mondială". Editura "Litera". Chişinău, 1997, p. 54-56
106
cu alte cuvinte, se impune conştiinţa că nici o reformă politică nu este viabilă dacă nu s-au
împlinit reformele economice. În acest sens, nu este departe de realitate constatarea că o
adevărată şi profundă reformă este, pe de o parte, politică, pe de altă parte, economică, datoria
analistului obiectiv fiind aceea de a descifra ce fel de politici se află la baza reformei
economice. Experienţa acumulată relevă că instituirea unui regim democratic nu poate fi
echivalată cu o simplă succesiune de reforme în diverse domenii, ci rezultă dintr-un complex
de schimbări profunde, continue, cu eforturi interne, dar şi prin cooperarea internaţională. La
toate acestea se poate adăuga inconfundabila consecinţă negativă a "transplantului" artificial
al unor metode specifice altor stadii de dezvoltare, altor ţări, precum şi a iluziei, obstinat
cultivată, că nimic nu s-ar putea rezolva fără ajutor extren, însoţit, uneori şi de "îndemnul"
sau iniţiativa de a urma un anumit model.97
Transformările profunde ale lumii de la întâlnirea dintre secolele al XX-lea şi al XXI-
lea au consecinţe, de proporţii diferite asupra tuturor statelor, naţiunilor, popoarelor,
influenţând într-un fel sau altul evoluţia regimurilor politice specifice fiecărui stat ori a celor
similare pentru diverse grupări de state. Asemenea schimbări în plan naţional sunt, de fapt şi
oglinda evoluţiei mondiale, a cărei caracteristică social-politică este dată de ceea ce se
numeşte încheierea "războiului rece" şi încheierea unei istorii de peste şapte decenii a
sistemului politic generat de revoluţia din Rusia anului 1917, extins prin "transplant" de
model după 1945. După cel de-al doilea război mondial, în parte şi ca urmare a lui, lumea
devenea martoră a constituirii unui nou sistem social-politic, cel socialist, devenit rival al
sistemului capitalist, nici acesta scutit de semne ale crizelor proprii şi nevoii de reforme.
Oricum şi într-un caz şi în altul, procesele schimbării şi transformărilor relevă tendinţa
firească a aspiraţiilor către înalte performanţe sociale politice, economice. Dar pe câtă vreme
în sistemele tradiţionale ale economiei de piaţă şi democraţiei pluraliste, noile schimbări
survin în ordinea firească a dezvoltării, pe fondul relativei continuităţi, în cazul fostelor ţări
socialiste, în general, şi al Republicii Moldova, în special, schimbările de după 1990 poartă
amprenta unor evidente tensiuni între reforma politică şi cea economică, între centralism şi
democraţie.98
Unul din rapoartele Clubului de la Roma constată, la începutul anilor '90, că ţările care
se deschid spre libertate, spre economia liberei concurenţe, regimul democratic este introdus
în situaţii ce reclamă de la cetăţeni atitudini şi norme de comportament mult schimbate 97 Guţu I., Gudâm A., Cojocaru P., Morari N. "Reforma ecconomică. Rezultatele primei etape. Obiectivele primordiale", Editura "Ştiinţa". Chişinău, 1994, p.35-40 98 Idem., p.82-84
107
diametral opuse faţă de trecut. Astfel, inevitabilele probleme de tranziţie la democraţie în
statul de drept sunt dificile, fiind complicate si mai mult de starea economică, deoarece
regimul democratic nu creează automat o punte de trecere de la o economie birocratizată,
centralizată la o economie de piaţă bazată pe competiţie şi creşterea producţiei. Totodată,
situaţia de tranziţie, cu marile ei dificultăţi, necesită a fi depăşită cât mai repede posibil,
deoarece, dacă o asemenea situaţie este lăsată să continuie prea mult timp, probabil că regimul
democratic va ajunge să pară răspunzător de criza economică, penurie şi nesiguranţă. Însuşi
conceptul de democraţie ar putea fi pus la îndoială, ceea ce ar permite luarea puterii de către
extremiştii de o culoare sau alta.99
Intrate în valurile revoluţiilor bruşte, violente sau de "catifea", adoptând succesiv
reforme ori continuând pe cele începute cu ani înainte (Polonia,Cehia, Ungaria), ţările aflate
în tranziţie aduc în atenţia analizei politice noi teme de studiu şi reflecţie, experienţe şi
procese noi, inedite, imprevizibile, unele dintre ele provocând derută. Dar deruta umană este o
etapă normală a acestei mari tranziţii. Renaşterea nu poate avea loc imediat sau fără durere.
Ea nu poate neglija diversitatea societăţilor şi culturilor, dispreţui povara tradiţiilor sau uită că
în limbi diferite, cuvintele şi concepţiile nu au totdeauna acelaşi înţeles. Deosebirile de
interese sunt bineînţeles, tot atât de evidente la nivel internaţional ca şi în interiorul regiunilor
şi al ţărilor. Invită la o asemenea concluzie întreaga evoluţie a tranziţiei postsocialiste, cu
toate ezitările, întârzierile sau erorile de apreciere dintr-un moment sau altul, dintr-o ţară sau
alta. Pentru omul politic şi pentru politolog, devine sau ar trebui să devină deopotrivă evident
că, atât condiţiile succesului, cât şi concesinţele eşecului pe drumul spre societatea
democratică durabilă ţin de vitalitatea democraţiei, de guvernarea flexibilă şi adaptabilitatea
sistemului în formare, ca sistem care s-a eliberat de chingile centralizării politice rigide, al
ideologiei unice.100
Există, aşadar, diversitate şi specificitate naţională, dar şi un patrimoniu comun al
sistemelor politice naţionale şi regimurilor politice din cadrul acestora. Cazuri specifice de
evoluţie a sistemelor şi regimurilor politice se regăsesc în fiecare din zonele lumii: din
America de Sud până în Africa, din America de Nord până în Asia. Analiza politologică
relevă, mai ales prin comparaţie, că asemănările şi deosebirile dintre regimuri politice sunt
produsul istoriei, în general, dar şi al dezvoltării ideilor şi instituţilor politice, în special. 99 King A., Schineider B. "Prima revoluţie globală. O strategie pentru supravieţuirea lumii". Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p. 25 100 Darendorf Ralf "Reflecţii asupra revoluţiei din Europa". Editura "Humanitas". Bucureşti, 1993, p.45-47
108
Ele sunt, în fapt, şi în ultimă instanţă, rezultanta îmbogăţirii şi fructificării culturii politice în
cadrul fiecărei naţiuni, fiecărui stat sau fiecărei zone geografice, cultura politică fiind
"şlefuită", de tradiţiile istorice, ca şi de procesele în curs, ce acoperă activităţi sociale,
economice şi politice.
109
§3.2 Sporirea nivelului de cultură politică - condiţie
majoră a funcţionării eficiente a regimului politic
Un domeniu specific analizei politologice şi, în acelaşi timp, un indicator esenţial al
desfăşurării vieţii politice îl reprezintă cultura politică, cu semnificaţia de cultură a
democraţiei politice. Perfecţionarea regimului politic democratic şi eficientizarea funcţionării
lui depind în cea mai mare măsură de sporirea nivelului de cultură politică, aceasta fiind, în
ansamblu, produsul unei experienţe istorice a întregii societăţi, precum şi al experienţelor
personale ce contribuie la angajarea socială a fiecărui individ, la socializarea politică, iar
aceasta din urmă este, în felul său, o şcoală a perfecţionării vieţii democratice. Dacă, în
general, termenul de cultură are printre conotaţiile sale şi pe acela de ansamblu de modele
comportamentale însuşite şi transmise social, specifice unei societăţi, sintagma cultură
politică desemnează un fenomen complex, rezultatul unui sistem de atitudini, generat de
reprezentările, valorile, credinţele şi convingerile ideologico-politice împărtăşite. Astfel,
cultura politică cuprinde un mod de exprimare socială prin opinii şi comportamente de către
cetăţeni în raport cu viaţa politică. Într-un sens general, cultura, lat. colere, semnifică faptul
"de a pune în valoare, a cultiva" un spirit, de exemplu. În acest mod indirect, cultura a ajuns
să desemneze un ansamblu de norme colective, în timp ce rămâne valabil şi un alt sens al
cuvântului: cultura este astfel rafinamentul individual care deosebeşte un individ de semenii
săi. Cultura afiliată vectorului politic desemnează atitudinile, credinţele şi valorile care
sprijină funcţionarea unui regim politic. Acestea includ cunoştinţe şi deprinderi privind
funcţionarea regimului politic, sentimente pozitive şi negative faţă de acesta şi judecăţi de
valoare privind regimul. Pentru a înţelege apariţia şi evoluţia regimului politic, este de un real
folos a examina evoluţia şi gradul culturii politice, a populaţiei (alegătorilor) şi liderilor
(aleşilor). Când se vorbeşte de cultura politică a unei societăţi, se are în vedere regimul
politic, aşa cum a fost interiorizat în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale populaţiei sale.
Ansamblul de cunoştinţe despre regimul politic şi fenomenele politice constituie palierul
cognitiv al culturii politice, în vreme ce stările ce însoţesc atitudinile, independent de orice
judecată raţională asupra politicii, reprezintă trăsătura afectivă, pentru ca aprecierea
fenomenelor politice prin raportări la un sistem de valori să pună în lumină funcţia axiologică
a culturii politice. Cum regimurile politice sunt mobile, schimbătoare, orientările amintite
reflectă, în sfera culturii politice, grade diferite de fidelitate, apatie sau alienare faţă de
regimul politic. 101
101 Mitran Ion "Politologie". Editura Fundaţiei "România de Mâine". Bucureşti, 2000, p.60-64
110
Politologul francez Maurice Duverger nu este de acord cu termenul de cultură politică,
afirmând că există două aspecte politice ale culturii. A le califica drept cultură politică
înseamnă a genera confuzie . El susţine că, de fapt, există cultură sau subcultură economică,
politică şi estetică. Aceşti termeni ar fi valabili, dacă domeniile respective ar poseda valori
proprii, absolut distincte. Dar valorile care se manifestă în sferele fundamentale ale politicii,
ale economiei nu sunt altceva decât valori de bază ale societăţii globale aplicate la un
domeniu particular. Maurice Duverger arată că acest termen a fost folosit pentru prima dată
de antropologii englezi şi nord-americani pentru a desemna modurile de gândire şi acţiune,
credinţele, sistemele de valori, simboluri, tehnici al căror ansamblu caracterizează orice
societate. Antropologul englez E.B.Taylor, care a utilizat primul termenul de cultură în
cercetările sale, a definit-o ca fiind un ansamblu complex ce cuprinde cunoştinţele, artele,
morala, legile, credinţele şi toate celelalte aptitudini şi obiceiuri pe care le dobândeşte omul în
calitate de membru al unei societăţi.102
În ultimii 40 de ani s-au cristalizat două accepţiuni diferite ale acestui termen. Prima
este aceea care asociază cultura politică cunoaşterii ideilor, doctrinelor, programelor diferitor
partide politice, relaţiilor dintre instituţii politice şi mecanismele regimului politic,
interacţiunii dintre diferiţi agenţi politici etc. Apartenenţa cetăţeanului de o cultură politică
sau alta, se evidenţiază prin votul exprimat pentru un partid sau altul în urma analizei
programului , activităţii politice a acestuia etc. A doua accepţiune a termenului se referă la
aspectul afectiv-emoţional şi valoric al culturii politice. Cetăţeanul aflat în faţa urnelor
optează pentru un partid sau altul mai degrabă pe un fond apreciativ, necritic, determinat
fiind, în primul rând, de trăirile care îi aparţin, de opinia cristalizată în grupurile formale şi
informale pe care le frecventează şi de diferiţi factori emoţionali.103
La Congresul mondial al Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţe Politice de la Edinburg
(1976) cercetătoarea canadiană Glenda M.Patrick a prezentat o comunicare privind
investigaţiile pe care le-a întreprins în legătură cu conceptul de cultură politică. Pe baza
analizei a treizeci de definiţii, propuse între 1965 şi 1974, Glenda M.Patrick desprinde patru
tipuri de definiţii: psihologice, obiective, euristice şi comprehensive. Folosindu-se de
concluziile analizelor întreprinse, autoarea optează pentru următoarea caracterizare a
conceptului cercetat:
a) cultura politică se referă la un tip particular de standarde autoritare, care definesc
cadrul de conduită acceptabil pentru actorii dinăuntrul oricărui regim politic;
102 Duverger Maurice "Sociologie de la politoloque". PUF, Paris, 1973, p.75 103 Dicţionar de Sociologie. Editura "Babel". Bucureşti, 1993, p. 125
111
b) cultura politică constă dintr-o constelaţie de credinţe şi idei privind structura
autorităţii, norme (reguli şi legi), valori (scopuri şi obiective) şi simboluri încorporate
într-o constituţie formală ori cuprinse într-un set de moravuri şi deprinderi
informale.104
J.R.Gibbins, identifică în "Contemporary Political Culture" următoarele definiţii ale
conceptului de cultură politică.
1. psihologice, care pun accentul pe orientarea individuală spre obiective politice;
2. sociologice, care asociază orientările individuale şi comportamentele sociale, pe
care acestea le provoacă;
3. obiective, în care cultura politică apare în termenii normelor şi valorilor sociale;
4. euristice, care oferă un tip ideal unor fenomene parţiale (comportamet, credinţe
etc.);
5. lingvistice, cu înţelesuri pentru un grup determinat.
Politologii americani Rod Hague, Martin Harror şi Shaun Breslin în "Political
Science: A comparative introduction" definesc studiul culturii politice ca unul esenţial
psihologic, care se referă la ceea ce oamenii gândesc despre politică - la convingerile, valorile
şi emoţiile lor. Ei disting două moduri de abordare a culturii politice în ţările industriale
dezvoltate: abordarea liberală şi cea radicală. Abordarea liberală argumentează în favoarea
existenţei unei culturi politice naţionale în majoritatea ţărilor democratice. Acesta este un
produs al istoriei şi este transmisă prin generaţii; prin intermediul unor instituţii sociale cum
este familia. Alternativa radicală sau marxistă neagă această unitate neutră. Ea sugerează, că
cultura politică este produsul încercării clasei dominante de a-şi impune valorile sale
grupurilor subordonate, prin intermediul mecanismelor formale: mass media, sistemul
educaţional.105
Un model de interpretare liberală a culturii politice constituie lucrările politologilor
americani Gabriel Almond şi Sidney Verba, în special, cartea lor de notorietate internaţională
"The Civic Culture", în care, pe baza sondajelor făcute în 5 ţări democratice, disting 3 tipuri
de cultură politică: parohială, dependentă, participativă. După G.Almond şi S.Verba,
democraţia pare a fi cea mai stabilă în societăţile în care cultura politică participativă este
echilibrată de supravieţuirea culturii politice dependente şi de elemente ale culturii politice
parohiale. Aceasta este cultura civică, o cultură nici tradiţională, nici modernă, ci
împărtăşindu-se din amândouă, o cultură pluralistă bazată pe comunicare şi persuasiune, o
104 Trăsnea Ovidiu "Cultura politică şi stil politic". În: Conştiinţă şi progres. Editura "Junimea". Iaşi 1984, p.46 105 Bocancea C. „ Deontologia funcţiei publice: sinteză etico-juridică în contextul politic”, Editura „ Cantes”, Iaşi, 2004, p.23-25
112
cultură a consensului şi diversităţii, o cultură care permite schimbarea, moderând-o însă.
Clasificarea tipurilor de cultură politică, după G.Almond şi S.Verba, nu înseamnă că ar fi
vorba de omogenizări sau uniformităţi în sfera atitudinilor individuale ori de grup, acestea
diferiţiindu-se şi evoluând în funcţie de o multitudine de factor sociali, economici, politici,
religioşi, etnici etc. Cele trei tipuri de cultură politică: parohială - prin simplificare locală,
tradiţională, neconştientizată de un sistem politic centralizat; dependentă - conştiinţa unei
autorităţi guvernamentale specializate; participativă - implicarea în funcţionarea regimului
politic, se recompun şi se regăsesc în alte trei forme de culturi politice sistematic mixate:
cultura parohial - dependentă, dependent-participativă şi parohial-participativă. Cercetătorii
fenomenului au demonstrat că se disting diverse culturi politice naţionale, diferite orientări,
atitudini şi comportamente specifice unor zone şi ţări, ceea ce creează experienţe diferite, o
diversitate tipologică de sisteme şi regimuri politice. Prin urmare, nu există o cultură politică
unitară, sau omogenă, ci culturi politice diferenţiate, pe axul poziţiilor politice posibile
(dreapta, stânga, centru etc.) sau subculturi întemeiate pe deosebiri regionale, religioase,
etnice ori de statut social.106
Actualmente, în circuitul ştiinţific sunt puse peste 50 de definiţii ale noţiunii de cultură
politică, multitudinea lor fiind determinată de complexitatea acestei noţiuni. Concluzia
generală privitor la cultura politică este că ea poate fi înţeleasă ca o formă particulară a
culturii, în general, care reprezintă o sinteză a valorilor politice. Cultura politică este o parte
integră a culturii umane, care e strâns legată de activitatea politică a diferitelor comunităţi
sociale, naţiuni, partide şi mişcări politice, a anumitor personalităţi care se prezintă ca subiecţi
ai vieţii politice. Cultura politică îndeplineşte rolul unui transformator de conduite individuale
în conduite colective. Cultura politică nu poate fi înţeleasă ca funcţionând în afara, sau opusă
valorilor politice, sistemelor de valori pe care se bizuie. Dacă ne referim la domeniul
politicului, se pot distinge mai multe momente:
a) momentul gnoseologic (cognitiv), care presupune cunoaşterea realului, a faptelor, a
proceselor, cunoaşterea nu numai a prezentului, dar şi a trecutului, a culturii
politice, a istoriei etc;
b) momentul valoric (axiologic) care se constituie din valori politice centrice, din
valorile politice ca mijloc de transformare a individului în om-personalitate;
c) momentul creator, care presupune constituirea unor valori noi, restructurarea,
remodelarea elementelor trainice ale vechilor valori;
106 Almond Gabriel, Verba Sidney ,"Cultura Civică", Editura "Du Style", Bucureşti, 1996, p.25-35
113
d) momentul socializării şi comunicării valorilor, care instituie acţiunea practică,
paraxiologică a individului, a colectivului în realitatea prognozei sociale,
politice.107
Cultura politică, în plan social, presupune o cunoaştere a relaţiilor social-politice, a
structurilor şi instituţiilor politice, a sistemelor şi subsistemelor politice etc. În plan
organizaţional, cultura politică presupune cunoaşterea funcţionalităţii tuturor acestor sisteme,
structuri, organizaţii. Drept urmare, în acest caz ia naştere raportul dintre cultura politică şi
regimul politic. Cultura politică presupune totodată, în plan spiritual, cunoaşterea valorilor
politice: democraţie, pluralism, echitate, libertate etc., interferenţa acestora, prin excelenţă în
plan politic. În mod deosebit, cultura politică se referă la stilul politic, la maniera conducerii
social-politice, la limbajul folosit, la metafora utilizată în comunicare, în arta argumentării. De
asemenea, cultura politică presupune o delimitare a funcţiilor politice, a ştiinţei politice, o
delimitare şi o ierarhizare a valorilor politice, ordonării şi subordonării lor. În general, cultura
politică instituie o anume sistematizare, o angajare, o interiorizare a valorilor şi idealurilor pe
care le serveşte. Tocmai aceste multiple faţete fac pe cât de importantă, pe atât de necesară
cultură politică.109
În cadrul unei culturi, cultura politică este segmentul cel mai dinamic, cel mai angajat
în promovarea unor idealuri nobile, fiindcă cultura politică conştientizează lupta pentru
promovarea idealurilor care vizează propăşirea ţării, a statului de drept, pentru cunoaşterea
istoriei politice, a idealurilor şi valorilor de libertate, suveranitate, independenţă, egalitate,
democraţie. Între cultura politică şi democraţie s-a născut şi se dezvoltă o legătură intrinsecă
şi reciprocă. Cu cât gradul de cultură este mai înalt, mai bine consolidat şi susţinut în
întreaga societate, cu atât democraţia este mai eficientă, mai productivă, mai bine înţeleasă ca
o coordonantă esenţială a dezvoltării societăţii. La rândul ei, democraţia bine servită de
instituţiile politice, culturale, sociale etc., creează cadrul proprice unei substanţiale şi eficiente
culturi politice. Corelaţia cultură politică - democraţie pare a fi mai importantă şi mai
necesară în ţările ex-sovietice, care moştenesc şi din acest punct de vedere o zestre mai grea.
Ele sunt chemate a surmonta un handicap apreciabil comparativ cu statele mai dezvoltate
privind progresul social, politic, democtratic.110
Odată cu dezvoltarea relaţiilor de piaţă se modifică sursele şi mijloacele formării
culturii politice. Aceasta din urmă devine mai diferenţiată din punctul de vedere al
exponenţilor, subiecţilor şi al metodelor de exprimare. Concomitent, procesul formării culturii
107 Voiculescu M., "Cultura politică - sistem politic". În: Conştiinţă şi progres. Editura "Junimea". Iaşi, 1984, p.65-70 109 Idem., p.72 110 Voiculescu Marin, "Îndoeli şi certitudini", Casa Editorială "Odeon", Bucureşti, 1992, p.84-88
114
politice devine mai diversificat şi mai complicat, deoarece în perioada de tranziţie are loc o
polarizare adâncă a societăţii (în oameni bogaţi şi săraci), se intensifică mobilitatea socială a
populaţiei (mişcarea pe verticală şi orizontală a scării sociale ierarhice), alte fenomene de
ordin politic şi economic, ceea ce creează mari dificultăţi în dialogul dintre putere şi societate.
Cultura politică în Republica Moldova traversează aceleaşi procese ale reformelor economice
şi politice, se caracterizează prin următoarele particularităţi:
• un nivel minimal de convingere a populaţiei în posibilitatea regimului politic de a
reforma radical societatea;
• un nivel redus de încredere a cetăţenilor faţă de instituţiile şi organele de stat;
• acceptarea ideii pieţei libere cu toate incertitudinile de implementare a ei;
• o confuzie puternică în reflectarea şi interpretarea unor termeni ca: democraţie,
pluralism politic, separarea puterilor etc.111
În Republica Moldova, ani la rând se vorbeşte despre trecerea la economia de piaţă,
însă măsurile care se adoptă sunt în mare parte distanţate de aceasta. Astăzi şi-au pierdut
creditul unii termeni specifici ce desemnează realităţi economico-sociale sau politice, cum ar
fi: liberalizarea preţurilor - echivalentă cu ridicarea lor; economia de piaţă - asimilată
speculei, privatizarea - echivalată afacerilor dubioase, reforma - percepută exclusiv prin
şomaj şi sărăcie. Populaţia a înţeles că economia de piaţă şi raporturile concurenţiale aduc
avantaje, dar implică şi riscuri, că generează noi tipuri de probleme sociale, declanşează
conflicte. Transformările democratice din Moldova au provocat unele schimbări şi în
mentalitatea oamenilor, nu însă dintre cele radicale. Perioada de tranziţie în Republica
Moldova se caracterizează prin inconsecvenţă în promovarea reformelor economice,
accentuarea rivalităţii dintre reprezentanţii naţiunii române şi grupurile etnice rusolingve,
încetinirea desfăşurării proceselor democratice etc. Toate au avut o influenţă negativă asupra
evoluţiei vieţii politice, astfel că s-a ajuns la conflictul armat din Transnistria.112
Unii observatori occidentali sunt uimiţi de standardul coborât al politicului la
popoarele din Estul Europei, cazul Republicii Moldova fiind, din acest punct de vedere, unul
dintre cele mai impresionante. Ei consideră nefiresc acest standard pentru nişte societăţi în
care totul era "politizat" - de la programele grădiniţelor de copii la viaţa culturală şi de la
şedinţele de producţie din fabrici până la cele ale Academiei de Ştiinţe, totul fiind subordonat
politicului. Însă "politic" în Est înseamnă cu totul altceva decât în Vest. Istoria are cea mai
multă istorie în Est, însă aici politica include puţină politică. Într-o accepţiune generală, viaţa
politică, în sens propriu, începe cu recunoaşterea existenţei unor categorii, grupuri sociale,
111 Stănciugelu Şt. "Ideal - tipuri şi tipuri reale în cultura politică românească". Sfera Politicii, nr.21, 1994, p.6-8 112 Marin C. "Societatea civilă: între mit politic şi pledoarie socială". Editura "Cvitas". Chişinău, 2000, p. 55
115
diferite, având diverse interese, recunoscute şi agreate ca atare, cu posibilitatea funcţionării
unor tipuri diferite de discurs public. Începe deci cu pluralismul, adică, exact ceea ce a lipsit
în societăţile cu regimuri totalitare. Însă atunci când interesele şi cerinţele cetăţenilor nu sunt
luate în seamă de către structurile puterii, oamenii devin pasivi, demonstrează alienare şi
apatie politică. Cu atât mai mult că majoritatea populaţiei nu este ferm convinsă de faptul că
criza actuală poate fi depăşită în termen scurt. Cultura politică a societăţii moldoveneşti este o
sinteză a diverselor valori politice, orientări şi standarde ale activităţii politice. Desigur
valorile sovietice declarate n-au putut să asigure formarea rapidă la cetăţeni a unei culturi
politice democratice. Or, societatea civilă în spaţiile posttotalitare urmează a fi concepută ca
un macroproces al unui sistem societal polidimensional deschis, în cadrul căruia funcţionează
şi interacţionează subsisteme intrasociale fiecare fiind articulat în una dintre dimensiunile ei:
politică, economică, socială, juridică, instituţională, culturală, comunicaţională. 113
Nivelul culturii politice în Republica Moldova este demonstrat de votul alegătorilor.
Din 1990 până în prezent cetăţenii republicii au fost convocaţi la urne de nouă ori pentru a-şi
alege reprezentanţii instituţiilor puterii locale, în Parlament, Preşedintele Republicii. În toate
cazurile, prezenţa la urnă pentru exercitarea dreptului de vot a fost pozitivă, constituind în
medie 80%. Participarea activă a electoratului la vot denotă un interes sporit din partea
populaţiei faţă de politica ţării şi un nivel al culturii politice ce corespunde, în mare parte,
normelor democratice. Neregulile, anularea unui anumit număr de buletine de vot au reuşit să
compromită sau să degradeze fondul şi conţinutul acestui principiu al democraţiei. Faptul că
fiecare cetăţean care a dorit să voteze a putut să o facă neîngrădit, confirmă că, din acest punct
de vedere, climatul favorabil democraţiei este deja un bun câştig şi asumat. Însă ceea ce
trebuie de menţionat este că nu toţi alegătorii se prezintă la urnele de vot, în primul rând o
mare parte din tineretul ţării. Astfel, la alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001
nu şi-au dat votul 30,4% din alegători. O barieră importantă în calea tânărului alegător
constituie prevederile anticonstituţionale ale Codului Electoral, care limitează exercitarea
dreptului la vot, specificând că cetăţeanul poate să voteze numai dacă este inclus în listele
secţiei de votare în baza vizei sale de reşedinţă.114
De menţionat că subculturile regionale existente în societatea moldovenească sunt
determinate în mare parte de factorii geografici şi economici. Astfel, în zona de est a
republicii sunt amplasate majoritatea întreprinderilor industriale, în zona de sud predomină
cultura cerealelor, pentru zona de centru este specifică viticultura, iar în cea de nord -
creşterea animalelor. Cultura politică a maselor mai depinde foarte mult şi de influenţa pe
113 Idem., p.62-64 114 Electorala 2001. Documente şi cifre. Ediţia a Comisiei Electorale Centrale. Chişinău, 2001
116
care o produce activitatea partidelor şi mişcările social-politice asupra locuitorilor din zona
respectivă. Acest lucru e confirmat de practica şi rezultatele alegerilor parlamentare,
prezidenţiale şi locale. De exemplu, alegerile parlamentare din februarie 1994 şi 2001, martie
1998 şi 2005 au demonstrat că dacă locuitorii zonei de nord au preferat partidele
tradiţionaliste de centru-stânga, favorite fiind cele de stânga, iar locuitorii zonei de centru au
fost mai sensibili la mesajul partidelor naţional reformatoare de dreapta, apoi locuitorii zonei
de sud au susţinut formaţiunile politice de stânga ale eşchierului politic. De rând cu factorii
geografici şi economici, asupra orientării comportamentului electoral mai influenţează religia,
valorile transmise şi dobândite prin intermediul mecanismelor de socializare politică.115
Un fenomen important care modifică radical cultura politică a societăţii moldoveneşti
în perioada de tranziţie îl continue migraţiile. Procesele migraţioniste sunt detaliat cercetate şi
analizate de specialiştii în domeniu, din republică. În baza cercetărilor sociologice sunt
analizate situaţia social-economică, planurile migraţioniste ale tineretului studios din
Republica Moldova, ale cetăţenilor străini şi ale repatriaţilor care se află pe teritoriul ţării.
Actualmente, potrivit datelor neoficiale, la muncă peste hotarele republicii se află peste
1000.000 de persoane. Cetăţeanul pleacă peste hotare având o anumită cultură politică, iar la
întoarcere în ţară are deja altă cultură, în general, şi altă cultură politică, în special. Totodată,
mulţi dintre aceşti cetăţeni rămân acolo cu traiul permanent, obţinând cetăţenia ţării
respective. O altă realitate este determinată de situaţia social-economică destul de dificilă din
republică ce sporeşte migraţiile tineretului studios. Bunăstarea materială este apreciată de
către studenţi drept cel mai valoros şi chiar unic scop al existenţei. Tineretul studios îşi
orientează aspiraţiile spre a obţine o profesie, cu perspectiva unui venit material substanţial
sau cu mari dispoziţii migraţioniste, însă nicidecum cu cea a muncii în serviciul societăţii
moldave.116
Un rol important în formarea culturii politice îi revine ideologiei. Problemele
ideologiei nu pot fi separate de problemele ce se referă la autoritate, putere şi relaţii de
putere. Ea este chemată să acorde importanţă relaţiilor stabilite între cetăţeni, să explice
relaţiile politice în condiţiile concrete. Ideologia este un element constituitiv al politicii dar nu
este alternativa ei. Ideologia explică categoriile şi noţiunile, cu ajutorul cărora sunt justificate
sau respinse instituţiile politice, acţiunile politice, cursul politic, dar ea nu poate înlocui
cultura politică. Ideologiile sunt ansambluri articulate de norme, valori şi reprezentări
colective ce le oferă oamenilor o grijă coerentă de interpretare a lumii, ele organizând
115 Şofransky O. "Geografia electorală a Moldovei": patru alegeri libere şi democratice". Arena Politicii. Nr.7, 1998, p.16-18 116 Moşneaga V. "Migraţiile contemporane: studierea şi reglarea". CE USM. Chişinău, 2000, p. 60
117
perceperea raporturilor sociale, a fenomenelor de putere şi dominare, ordonându-le acţiunile.
Fiind un ansamblu de idei, reprezentări, mituri elaborate de formaţiunile politice în scopul
orientării comportamentului individului şi grupurilor sociale în problemele fundamentale ale
dezvoltării societăţii (forma şi modul de guvernare, natura şi conţinutul regimului politic,
obiectivele dezvoltării societăţii, valorile demne de urmat etc.), ideologia reprezintă un set
coerent de idei care ghidează acţiunea politică a cetăţenilor. Ea asigură perceperea valorică,
exprimarea intereselor politice de grup şi individuale, deprinderea de a analiza procesele
social-politice prin prisma intereselor şi scopurilor personale. Astfel, putem constata că
ideologia este o parte componentă a realităţii care asigură, sub diferite aspecte, existenţa
societăţii contemporane.117
Constituirea şi consolidarea unei societăţi democratice presupune elaborarea şi
acceptarea de către populaţie a unei culturi politice democratice, a valorilor şi normelor ei.
Două valori esenţiale ale societăţii democratice - Libertatea şi Responsabilitatea, care
presupun existenţă şi funcţionare în paralel, nu sunt pe deplin asimilate şi acceptate de către
populaţie. Oamenii au acceptat cu uşurinţă Libertatea, dar în acelaşi timp, au frică de
Responsabilitatea de a lua personal anumite decizii, de a-şi asuma anumite riscuri. Persistenţa
ideilor, a valorilor egalitariste face dificilă acceptarea celor individualiste. Continuă de aceea
să fie acceptat paternalismul şi prin aceasta, se susţine o cultură parohial - pasivă,
împiedicându-se crearea unei culturi participative, a democraţiei. Remunerarea proastă a
muncii intelectuale a condus la faptul că ştiinţa nu este apreciată la justa ei valoare, de aceea
importanţa unei asemenea valori cum ar fi cunoaşterea, acumularea cunoştinţelor, în perioada
de tranziţie a fost în mare măsură ştirbită. Acest fapt are o puternică influenţă asupra
dezvoltării culturii politice, deoarece cu cât cetăţenii unui stat au mai multe cunoştinţe, sunt
mai educaţi, cu atât mai clar este percepută de către ei realitatea politică, cu atât mai temeinică
este cultura lor politică, iar comportamentul lor, inclusiv în cadrul domeniului politic
favorizează dezvoltarea democraţiei. Cunoaşterea de către cetăţeni a drepturilor, libertăţilor şi
obligaţiunilor lor, la fel, influenţează pozitiv dezvoltarea culturii politice. Este adevărat că
apariţia şi funcţionarea unor instituţii politice democratice contribuie la răspândirea valorilor
democratice. Dar societatea nu este pe deplin pregătită pentru acceptarea acestor valori.
Conştiinţa oamenilor este într-o anumită măsură dedublată, ceea ce se manifestă prin
acceptarea unor valori contradictorii. Lipsa unor valori politice fundamentale şi a unor valori
general acceptate, a unui sistem integru de socializare politică creează dificultăţi vădite pentru
implementare unei culturi politice democratice. Constituirea, acceptarea şi funcţionarea unei
117 Vărzari P., Tănase R. "Unele considerente privind fenomenul ideologic". Revita de filosofie şi drept, Nr.1, 2000, p. 15-25
118
culturi politice democratice, participative, are loc doar în condiţiile depăşirii crizei sistemului
de valori din societate, prin crearea unui nou sistem de valori, fără goluri şi false valori.118
Un rol deosebit în avansarea culturii politice îl au simbolurile politice. Este vorba, în
primul rând, de Drapelul, Stema şi Imnul de Stat. Aceste simboluri se adoptă prin hotărâri
speciale şi confirmă autoritatea statului oriunde el ar fi reprezentat, devenind simbolurile lui
oficiale. În acest context mai evidenţiem emblemele siglele, uniformele, ceremoniile,
mitingurile, comemorările, defilările etc. Simbolurile existente şi utilizate redau vieţii politice
un colorit evident. Iniţiativa punerii în discuţie a problemei simbolurilor naţionale aparţine
populaţiei băştinaşe din Republica Moldova, care a devenit deosebit de activă, din punct de
vedere politic, la sfârşitul anilor '80 ai sec.XX şi a întreprins mai multe eforturi pentru a
restabili memoria etnoistorică. Interesul faţă de tradiţiile legate de simbolurile naţionale a
crescut mult şi s-a aprofundat. Simbolurile de stat ale Republicii Moldova: Drapelul -
Tricolorul, Stema de Stat cu capul de bour, Imnul de Stat - "Limba noastră" sunt expresia
fiinţei naţionale a poporului şi sunt apreciate ca forme superioare de exprimare a adevărului
istoric şi a sentimentelor poporului, exprimându-i aspiraţiile, reflectând prin limbaj plastic şi
imagini codificate înlănţuirea istorică dintre trecut şi prezent.119
Apariţia Republicii Moldova ca stat a pus în chip firesc problema culturii politice
pentru o societate, ce se înscria pe traiectoria unui amplu proces de transformare. Alegerea
culturii politice în calitate de factor determinant al procesului de democratizare a societăţii în
tranziţie, în particular, societatea moldovenească, este departe de a fi un fapt accidental.
Dezvoltarea şi menţinerea unei democraţii stabile depinde de un anumit set de atitudini
politice şi civice, de un anumit nivel al culturii politice a cetăţenilor. În multe ţări aflate în
tranziţie, inclusiv în Republica Moldova, se poate constata că, în ciuda adoptării unor modele
de constituţii democratice, în pofida pluralismului politic şi a prezenţei unor instituţii
democratice, nu există încă democraţie. Nu poate exista democraţie în afara unei culturi
politice, democratice. Aceasta din urmă este criteriul hotărâtor pentru a decide caracterul
democratic al unui regim politic. Astfel, cultura politică a devenit imperativul politic al ţărilor
care năzuiesc spre democraţie. Lipsa conducerii totalitare nu presupune încă existenţa
democraţiei autentice. Ea poate exista atunci când priorităţile acestei forme de guvernământ
sunt aduse la cunoştinţă şi educate în interiorul maselor largi, ca mai apoi acestea să o poată
dezvolta şi proteja. Conform viziunilor politologilor moldoveni Runac G. şi Fruntaşu P., în
cadrul culturii politice moldoveneşti se pot distinge următoarele categorii de subculturi:
118 Ţurcan Galina „Influenţa crizei sistemului de valori asupra dezvoltării culturi politice". Materialele Conferinţei Internaţionale "Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective". CE USM. Chişinău, 2003, p.336 119 Mânâscurtă Cezar "Simbolurile de stat - expresie a identităţii naţionale". Idem., p.315
119
a) etnolingvistice, se are în vedere subcultura politică ucraineană, rusă, romă, găgăuză,
bulgară etc.; b) socio-economice, adică diverse grupuri sociale cu statut economic şi social
diferit - muncitori, ţărani, oameni de afaceri; c) regionale - zona de nord, centru, sud. Starea
fragmentară şi conflictuală a culturii politice moldoveneşti se datorează moştenirii valorilor şi
orientărilor politice ce au stat la baza culturii politice comuniste. În Moldova epocii sovietice,
exista doar cultura identificării şi înstrăinării cu regimul politic şi nu o cultură a cetăţenilor, ci
a unor oameni dependenţi de regim.120
Din fericire, contextul politic actual oferă deja, ţărilor ex-comuniste, acele condiţii
esenţiale pentru făurirea şi dezvoltarea unei culturi politice noi şi instaurarea unei veritabile
democraţii, însă toate acestea rămân la discreţia fiecărui stat în parte. Experienţa americană
de constituire a culturii politice democratice a demonstrat că aceasta este o cale istorică lungă
şi că e imposibil de a crea o naţiune mai întâi de toate bogată economic şi apoi instruită
politic şi cultural, cum se pare gândesc mulţi din guvernanţii noştri. Educaţia rafinează
moravurile unei comunităţi, iar aceasta din urmă, aşa cum sublinia Alexe de Tocqueville,
servesc într-o mai mare măsură decât legile la consolidarea democraţiei. Cultura politică
democrată presupune un nivel ridicat de educaţie, informaţie, competenţă, fără de care este
imposibilă participarea complexă pe care o presupune viaţa politică a unui regim democratic.
Republica Moldova este obligată să surmonteze handicapul apreciabil de cultură politică prin
substituirea elitelor politice de factură comunistă, cu alte forţe noi, în baza unei compoziţii
loiale, ce vor dispune, de spirit de iniţiativă, creativitate şi responsabilitate, voinţă politică şi,
nu în ultimul rând, să posede sentimentul de patriotism, a cărui lipsă astăzi se simte în
societatea moldovenească. Printre priorităţile naţionale trebuie să figureze şi ideea reintregirii
ţării, coeziunii şi solidarităţii sociale. În pofida infantilismului culturii politice moldoveneşti,
evenimentele ultimilor ani, în special: stabilirea şi consolidarea treptată a sistemului de drept,
evoluţia statalităţii, constituirea bazelor socializării politice, funcţionarea sistemului
pluripartidist, ascensiunea societăţii civile, amplificarea şi diversificare mijloacelor de
comunicare în masă şi alte elemente pozitive permit să facem nişte pronosticuri optimiste
privind dezvoltarea culturii politice în Republica Moldova şi să constatăm că ea se dovedeşte
de o mare importanţă, de o mare actualitate şi de garanţie pentru viitor.121
Totodată, pentru o mai veridică percepere a esenţei culturii politice, a componentelor
ei, trebuie de conştientizat faptul că Republica Moldova este o societate polietnică, unde
convieţuiesc moldoveni, ruşi, ucraineni, romi, găgăuzi, bulgari, evrei, polonezi etc. De aceea,
subculturile etnolingvistice sunt legate nemijlocit de particularităţile etnice şi de limbă ale
120 Chiorescu Iurie "Cultura politică în Republica Moldova: studiu de caz". Idem., p.383 121 Solomon C. "Asp. ale culturii pol. în Rep. Moldova în per. de tranziţie".MOLDOSCOPIE. P.XVII,p.162-174
120
populaţiei. Asupra culturii politice a etniilor din republică, o influenţă deosebită exercită
conştiinţa etnică şi caracterul naţional. De altfel, valorile, preferinţele şi orientările politice ale
subculturilor menţionate sunt influenţate şi de unii factori din exterior. Unii politologi, printre
care Iurie Josanu, consideră că societăţii moldoveneşti îi corespunde o cultură politică,
fragmentară, segmentară, dispersată, conflictuală, că ea nu este o cultură integrată,
consensuală, ci una care îmbină elemente ale diferitelor subculturi, adesea opuse unele altora.
Însă cu toate neajunsurile sale, în Republica Moldova există totuşi o anumită cultură politică
care are în substanţă atât elemente conservatoare, cât şi inovatoare, iar populaţia ţării este
aptă, dispusă şi interesată să-şi structureze o cultură politică de factură democratică. La
formarea unei asemenea culturi politice democratice, integrate, neconflictuale pot contribui:
tendinţa cetăţenilor spre unitate; evoluţia spre omogenitate, în ce priveşte atitudinea faţă de
valorile democratice ale statului de drept; reducerea nivelului de conflictualitate şi de violenţă
politică; loialitatea faţă de regimul politic stabilit.122
Încheind analiza culturii politice din Republica Moldova, menţionăm că o anumită
cultura politică indică gradul de cunoaştere şi de creativitate în domeniul organizării şi
conducerii politice a societăţii, fiind acea valoare spirituală care este necesară atât societăţii
politice, cât şi societăţii civile. Funcţionarea unei societăţi, respectiv stabilitatea şi eficienţa ei
depind de existenţa şi afirmarea activă a unei anumite culturi politice favorabile mişcării
optime a mecanismelor sociale prin contribuţia participativă a cetăţenilor. Totodată, cultura
politică poate influenţa perfecţionarea regimului politic, poate facilita conştientizarea
necesităţii de acţiune pentru implementarea şi buna funcţionare a tuturor mecanismelor lui.
Totuşi în cadrul societăţii moldoveneşti nu s-a format deocamdată o cultură integrată,
consensuală, care să îmbine elemente ale diferitor subculturi. Stabilitatea politică a societăţii
şi dezvoltarea ei durabilă vor fi posibile odată cu transformarea culturii politice fragmentare
şi conflictuale într-o cultură nouă democratică, pluralistă, bazată pe deziderate şi opţiuni
comune ale populaţiei.123
122 Josanu Iurie "Cultura politică. Abordare de concept". Arena Politicii, nr.5, 1996, p. 7 123 Solomon C. "Cunoştinţe politice şi cultura politică". Cugetul, Nr.3-4, 2001, p.49-55
121
§3.3 Perspectiva evoluţiei regimului democratic
în Republica Moldova
Actualmente la începutul mileniului III trăim, cum s-a spus de atâtea ori, o perioadă de
criză sau de “moarte a ideologiilor”. Şi aceasta nu numai în felul de a gândi, ci şi din punctul
de vedere al realităţii de fapt. Ideologiile sunt false norme abstracte derivate de la miracolele
pe care a început să le înfăptuiască ştiinţa încă în sec. XVIII, numit didactic “al luminilor”. În
antichitate erau tiranii pur şi simplu, conducător atotputernici sau comandanţi de oşti, care
impuneau popoarelor setea lor imensă de putere. În epoca modernă am avut, în schimb,
dictatori “culţi”, adică autori de cărţi şi chiar de sisteme socio-politice, aspirând crearea
Omului Nou. Cât rău poate face omului şi societăţii abstracţiunea ideologică se poate vedea
şi din modul fals în care am ajuns să privim ideea de progres. În era calculatoarelor şi a
zborurilor spaţiale, oricât de discreditată ar fi politica, fără puţină analiză sintetică este
imposibil să schiţăm o cât de sumară ipoteză asupra noastră înşine şi a tot ceea ce ne
înconjoară.
Civilizaţia modernă apare în istorie ca o adevărată anomalie; dintre toate civilizaţiile
mai mult sau mai puţin cunoscute, aceasta este singura care s-a dezvoltat într-un sens pur
material, iar această dezvoltare monstruoasă a fost însoţită aşa cum era fatal să se întâmple, de
un regres intelectual corespunzător. Omul modern s-a grăbit să cucerească lumea exterioară
încrezându-se în maşini, iar această credinţă a fost justificată de realizări. El a proiectat visul
copilăresc al puterii nelimitate în societatea adultă şi a privit cu speranţă în viitor, anticipând
epoca în care o simplă apăsare de buton îi va aduce hrana la fel de uşor cum plânsul sugarului
îi aduce biberonul. Dar după patru secole de eforturi susţinute puterile sale mitice sunt în
continuare o iluzie în pofida maşinilor sale el suferă de foame în mijlocul belşugului; în ciuda
cunoştinţelor sale despre aştrii îndepărtaţi şi despre lumile infra-atomice, civilizaţia pe care a
făurit-o a dat naştere unei maladii care s-a răspândit astăzi pe întreaga planetă - terorismul. În
urma unei serii de războaie şi revoluţii mondiale, omul modern a ajuns, de fapt, la o dureroasă
sinucidere. Protagonişti ai acestei dileme au fost cele două supraputeri ideologice,
capitalismul şi comunismul (ambele de stat), ce s-au aruncat cu disperare în cursa înarmărilor
nucleare sau “războiul rece”, cum s-a numit până acum, duse parcă de o fatalitate
apocaliptică, dându-i dreptate istericului Hitler care, înainte de a se sinucide, a strigat: “după
mine nu vor fi nici învinşi nici învingători!"124.
124 Perloff James “În umbra puterii”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997, p.85-90
122
După cum se vede, există un conflict perpetuu în întreaga lume. A fost numită lupta
dintre grupurile de stânga şi cele de dreapta, dintre Cortina de Fier şi Lumea Liberă, dintre
comunismul ateist şi creştinătatea democratică. De fapt, această contradicţie a forţelor globale
nu este altceva decât un macrocosmos al luptei interioare a fiecărui om, un conflict dintre
valorile materiale şi spirituale, dintre dorinţă şi conştiinţă. Contrar doctrinei marxiste, viaţa nu
este o luptă de clasă, ci una spirituală. Oamenii pot alege o parte sau alta, fie că ei sunt bogaţi
sau săraci. În esenţă, istoria în sine este istoria acestui conflict. Cei care privesc istoria ca pe o
serie de accidente, de obicei cred că Universul însuşi a început ca un accident, un “big bang”
şi că omul a rezultat dintr-o coeziune întâmplătoare a moleculelor. Totuşi există printre noi şi
cei care îl acceptă pe Dumnezeu ca pe o cauzalitate. Apariţia a noi centre de putere economice
şi politice (SUA, Uniunea Europeană, China şi Japonia), a treia revoluţie tehnico-ştiinţifică,
restructurarea întregului sistem geopolitic, apariţia a noi mişcări şi clase sociale, polarizarea
revoltei popoarelor din lumea a treia (din Sud), explozia demografică, migraţia forţei de
muncă, găsirea unei noi strategii politice, iată problemele cu care se confruntă lumea astăzi,
după ce “cu ajutorul lui Dumnezeu, America a câştigat războiul rece”, după cum declara
George Busch, preşedintele Statelor Unite ale Americii125.
Pentru omenire se pune problema să gestioneze perioada de după războiul rece. Dar
globalizarea dă naştere la o repliere spre sine, adică cei care nu înţeleg procesul de
globalizare, care au nevoie să se simtă în siguranţă şi care se repliază spre valori importante,
precum familia, statul, naţiunea. Lumea a cunoscut 50 de războaie de la sfârşitul războiului
rece, iar în prezent sunt în curs de desfăşurare 40 de războaie. Asemenea situaţii conflictuale
dau naştere unei noi categorii de state, care nu sunt nici dezvoltate, nici în curs de dezvoltare,
nici în tranziţie, ci state care aparţin unei a patra categorii: cele care, fie poartă război între
ele, fie sunt victimele unui război local, sau se află într-o perioadă de tranziţie după un război
care a durat ani de zile. Prelungirea tendinţelor actuale este imposibilă. Se va petrece ceva,
ceva care va fi revoluţionar, fie brutal, fie într-o manieră controlată. În general, când imperiile
se prăbuşesc sau când iau sfârşit ordini mondiale, omenirea dispune doar de o scurtă perioadă
de timp pentru reorganizarea instituţiilor sale internaţionale. Aşa s-a întâmplat în 1648, în
1815, în 1920 sau în 1946. Din nenorocire, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în 1991, la sfârşitul
războiului rece. S-a crezut că Occidentul a câştigat, că valorile sale s-au impus definitiv, că
este suficient ca ele să fie generalizate pentru ca totul să meargă bine. Trăim cu ficţiunea că
economia de piaţă şi democraţia vor asigura în sec. XXI o ordine stabilă în mod ireversibil.
Dar o civilizaţie nu se întemeiază în mod durabil pe o asemenea apologie. Mai mult, piaţa şi
democraţia sunt contradictorii. Piaţa nu are nevoie de frontiere, în vreme ce democraţia are;
125 Huntington S.P. “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, Ed. “Antet”, Buc., 1998, p.125-132
123
astăzi, cea mai mare parte a statelor nu mai dispun din interiorul frontierelor lor de mijloacele
de a-şi exercita suveranitatea126.
Totuşi, în ciuda unor semnificative divergenţe de opinii, analiştii politici sunt de acord
că principala problemă în prezent este tranziţia către democraţia liberală. Eseul din 1989 a lui
Francis Fukuyama, exprima un sentiment de entuziasm liberal, destul de răspândit în rândul
politicienilor şi însuşi teoreticienii liberali, care au sesizat vulnerabilitatea istoricismului său,
nu s-au delimitat complet de prognoza lui în ceea ce priveşte sfârşitul ideologiei Fukuyama în
influentul său eseu “Sfârşitul istoriei” a proclamat că am ajuns la punctul final al evoluţiei
ideologice a omenirii şi la universalizarea democraţiei liberale occidentale ca formă finală a
guvernării umane. Marc Plattner în “The Global Resurgence of Democracy” i-a susţinut
punctul de vedere, declarând că acum ne găsim într-o lume cu un singur principiu dominant
de legitimare, democraţia. Un asemenea optimism hegelian a fost contestat de către mulţi
teoreticieni liberali-democraţi. Jean-Francois Revel în “Demorcacy against Itself: The Future
of the Democratic Impulse” a avertizat împotriva prea grăbitei presupuneri că mişcarea de
democratizare reprezintă un fel de milenarism inversat, sosirea împărăţiei eterne a istoriei.
După cum scrie Gale Stokes “Walls Come Tumbling Down”, evenimentele din Europa
Centrală şi de Est nu au constituit o revoluţie de înnoire totală, ci mai degrabă abandonarea
unui experiment eşuat în favoarea unui model deja existent: democraţia pluralistă. De aceea,
Bruce Ackerman identifică anul 1989 în “The Future of Liberal Revolution” cu reîntoarcerea
liberalismului democratic revoluţionar, renaşterea proiectului politic inaugurat de cei care au
formulat Constituţia Statelor Unite. Ralf Dahrendorf în “Reflections on the Revolution in
Europe” scrie că, în esenţa sa, revoluţia europeană din 1989 reprezintă respingerea unei
realităţi insuportabile care, nu se putea menţine şi, mai mult, reprezintă reafirmarea unor idei
vechi: democraţie, pluralism, cetăţenie ce nu sunt tocmai idei noi. Ceea ce a triumfat, insistă
Dahrendorf, nu este nimic altceva decât ideea unei “societăţi deschise”, o idee liberală,
printre ai cărei precursori s-au numărat Locke, Hume, Madison, Kant, şi mai recent, Raymond
Aron şi Karl Popper127.
În această ordine de idei, Adam Michnik în “After the Revolution” susţine că nu există
decât două alternative de viitor pentru Europa de Est: viitorul Occidentului, al democraţiei
liberale şi compromisul politic sau căderea în xenofobie şi tribalism turbulent. În apărarea
celui dintâi, el scrie că, în perioada postcomunistă, valorile liberale, codificate în scrierile lui:
John Stuart Mill şi Alexis de Tocqueville renasc cu adevărat. Prin rezistenţa lor împotriva
comunismului, ele redescoperă viziunea asupra libertăţii civile, vise de parlamentarism, de
126 B.Boutros-Ghali, Attali Jaques “Exerciţiu de visare: Secolul XXI”, Magazin istoric, nr. 4, 1999, p.16-19 127 Iliescu Adrian-Paul “Liberalismul între succese şi iluzii”, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p.85-90
124
pluralism politic şi cultural, de toleranţă şi aspiraţie către o ţară liberă de orice formă de
dictatură ideologică. Cei care subscriu la acest punct de vedere nu cred neapărat că triumful
democraţiei a fost deja asigurat. După cum observă Stephen Holmes (1992) în numărul
inaugural al East European Constituţional Review: “Din Albania până la Ţările Baltice şi, mai
recent, chiar până în Rusia, se fac încercări de a crea instituţii politice liberal-democratice.
Şansele de succes ale tranzacţiei către democraţia liberală variază de la ţară la ţară, dar crearea
instituţiilor va avea consecinţe importante de termen lung pentru stabilitatea şi eficienţa
guvernării democratice”. Într-o perioadă de agitaţie şi nesiguranţă, dificultatea în arta
guvernării constă în abilitatea de a folosi aceste momente trecătoare pentru a construi
fundamente noi şi mai solide pentru regimurile democratice. Analiştii occidentali şi-au
îndreptat atenţia către această dificultate în arta guvernării. O multitudine de monografii şi
articole ştiinţifice dezbat virtuţile şi viciile schemelor electorale alternative, riscurile
prezidenţialismului şi parlamentarismului, tipul controlului juridic asupra legislaţiei şi logica
constituţionalismului128.
Triumful capitalismului american asupra comunismului rusesc, renaşterea Germaniei
unite au creat şi o nouă ordine mondială. Ministrul de Externe american James Baker a
renunţat la “alianţa pentru progres” dintre Waschington şi Rio de Janeiro, dintre lumea întâi şi
a treia capitaliste, propagată în timpul războiului rece împotriva comunismului. El preconiza
pe viitor o alianţă a “emisferei nordice”, de la Vancouver la Vladivostok, dintre lumea întâia
şi a doua, creştine, pe bază de interese comune, pe o economie de piaţă fără graniţe şi pe
respectarea drepturilor omului. Trecerea de la bipolaritate la multipolaritate oferă însă şansa
unei “new World order Made in Japan” care, împreună cu China, ar putea controla economic
şi politic o treime din omenire, cu o altă religie, cu alte concepte privind drepturile omului, cu
o altă strategie. Aceasta este numai una din constelaţiile posibile, care poate, fiecare, genera
alte conflicte economice şi sociale astăzi greu de sesizat. Pe de altă parte, nu este exclusă şi o
alianţă nord-pacifică americano-japoneză în care va intra şi piaţa chineză în viitorul apropiat.
Europa răspunde acestor restructurări ale întregului sistem geopolitic prin lărgirea Pieţei
Comune spre est, realizarea unei pieţe de la “Atlantic la Ural” fără bariere vamale, a unei
monede unice (euro) şi evident integrând cât mai mult şi cât mai repede şi fostul lagăr
socialist, inclusiv republicile ex-sovietice. Vom avea poate în curând din nou două blocuri
economice şi politice de dimensiuni intercontinentale, de a căror evoluţie şi capacitate de
128 Huntington S.P. “Ordinea politică a societăţilor în schimbare”, Editura Polirom”, Iaşi, 1999, p.75-80
125
rezolvare a problemelor va depinde soarta lumii: blocul nord-pacific (SUA, Japonia şi China)
şi cel nord-atlantic (Uniunea Europeană, Rusia şi ţările dintre ele)129.
La începutul mileniului trei, treptat se va intensifica curentul izolaţionist. Şi cazul pare
să se aplice mai ales în Statele Unite. În urma unei dure confruntări în Coreea de Nord, S.U.A.
lovită de grave probleme financiare, va cunoaşte un declin al influenţei sale asupra restului
lumii, deşi va rămâne în termeni amicali cu Rusia. Ca răspuns, naţiunile şi blocurile
occidentale de forţă vor tinde însă să-şi concretizeze atenţia spre interior, opunând o rezistenţă
tot mai mare amestecului în conflictele altor popoare sau angajării tineretului lor în războaie
ce par a nu-i privi personal. În consecinţă, o acţiune dirijată va deveni tot mai greu de realizat.
Sigur, vor exista discuţii şi conferinţe, dar în pofida discuţiilor purtate, concret se va face
puţin. Ca şi în cazul actualei Bosnii, Albaniei sau a Transnistriei, „miopia diplomatică”, să
închizi un ochi la realităţile străine, cel puţin în afara zonei proprii, pare să devină o calitate
cerută politicienilor, indiferent de convingeri. Politicienii Uniunii Europene par a se concentra
mai mult asupra acţiunilor lor viitoare vizând integrarea structurilor puterii interne, decât
asupra ameninţării din afară. Este foarte posibil ca pura lăcomie materială alimentată de un
amestec de afront cultural, zel răzbunător religios, să ademenească popoarele musulmane spre
Occident, ca efect final al deschiderii accesului unor popoare asiatice oprimate şi sărace la
bunurile materiale oferite din această zonă. În esenţă, criza mondială ce se apropie, va fi
materială, şi va dura aproximativ 50 de ani (2005-2055). În ciuda progresului inteligenţei
artificiale, ea va produce un nou drog al umanităţii – sindromul virtualităţii. Structurile de
bază, ce susţin civilizaţia actuală, vor suferi lovituri grave: structura financiară, reţelele de
comunicaţie, aprovizionarea cu materie primă sunt în primejdie şi, în consecinţă, întreg
standardul nostru de viaţă este în pericol de a dispărea. Vom fi obligaţi să ne întoarcem câteva
decenii la un mod de viaţă mai primitiv, caracterizat printr-un sistem economic agrar închis,
suficient sieşi. Acest proces de transformare este însoţit de tulburări politice, conflicte etnice
şi dezintegrări sociale. Ieşirea din impasul creat se prevede în susţinerea ideii apropierii de
pământ. Pentru Republica Moldova această apropiere, cât n-ar fi de straniu, va fi de bun
augur, dacă va fi eficient realizat. Deoarece principala bogăţie a acestui plai este Pământul şi
Oamenii, ce sunt în stare să producă cele mai preţioase valori ale sec. XXI – produse
alimentare ecologic pure şi biologic naturale130.
Este adevărat că în prezent interesul pentru politică în Republica Moldova este practic
cvasiinexistent, din aceste considerente şi diferenţele ideologice dintre partide sunt minime.
129 Claval Paul “Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea”, Editura “Corint”, Bucureşti, 2001, p.105-110
130 Popişteanu Cristian “Previzibil-imprevizibil”, Magazin Istoric, nr. 7, 8, 9, 1999
126
La capitolul doctrine politicienii nu pledează prea mult, după cum obişnuiesc s-o facă despre
“binele poporului”. Politicile acestora practic nu se deosebesc, nici stilul partidelor nu este
original, politicienii trecând dintr-un partid în altul fără probleme pentru propria conştiinţă
politică sau carieră ulterioară. Partidele şi membrii acestora se află în continuă mişcare
dezertând în orice moment, când circumstanţele politice nu favorizează interesele personale.
Din aceste considerente, nu putem afirma că în ultimii 14 ani s-a produs o evoluţie politică a
regimului democratic din Republica Moldova sau o schimbare autentică; puterea
neocomunistă reprezentată de Snegur, Sangheli, Lucinschii, fiind înlocuită în 2001 de puterea
comunistă reprezentată de Partidul Comuniştilor în frunte cu Vladimir Voronin.
Astăzi, ca urmare a renunţării la comunism (nu şi la comunişti) la Moscova, Chişinău,
Bucureşti şi a încercărilor comune de a se apropia de Occident, relaţiile dintre cele două state
româneşti în lumea slavilor răsăriteni, pe de o parte, şi între ruşi, români şi occidentali, pe de
altă parte, sunt în plină restructurare. Nimeni nu ştie cum se va încheia acest proces de
tranziţie în curs şi nu totul este nou la prima vedere, comunismul fiind numai o formă laică a
credinţei pravoslavnice, iar relaţiile româno-ruse au avut întotdeauna o constantă apuseană.
Ruşii sunt direct interesaţi în bunele relaţii cu românii pentru că ei pot împiedica sau uşura
legătura slavilor de la răsărit cu cei din sud. Evident că ocuparea teritoriului dintre Prut şi
Nistru rămâne mărul discordiei ruso-române, peste care nu se poate trece uşor. Faptul că a 14-
a armată rusească a dus la secesiunea Moldovei, fac dificile legăturile dintre Comunitatea
Statelor Independente şi România sau Moldova. Este discutabil dacă în noile tratate moldo-
ruse şi româno-ruse, care constituie osătura noii ordini mondiale, România şi Moldova vor
deveni din nou “străinătate apropiată” moscovită. În eventualitatea că va avea loc o rezolvare
paşnică a chestiunii româneşti dintre Prut şi Nistru şi dacă Moscova şi Chişinăul vor depăşi
nivelul momentan de autoamăgire, privind modernizarea şi conlucrarea cu apusul, prin
începerea dialogului autentic cu Bruxellul la cel mai înalt nivel; este de aşteptat ca relaţiile
ruso-moldave să se alinieze la standardele Uniunii Europene, hotarele căreia se opresc
deocamdată pe Prut. Evident este faptul că atât Rusia, cât şi Moldova momentan nu au nici o
şansă de a se integra în spaţiul politico-economic apusean. Atât sistemul de referinţă religios,
circumstanţele politice, interesul geopolitic, cât şi realitatea economică le apropie acum mai
mult ca pe vremea URSS-ului. Totuşi moldovenii au un model demn de urmat în apropiata
vecinătate. Din martie 2004, România este membru NATO, iar în 2007 este preconizată
aderarea sa la Uniunea Europeană alături de Bulgaria. Lipsa unui tratat moldo-român, la
moment, nu anulează o apropiere culturală, economică şi politică între cele două state
127
româneşti, care pe aceast fundal îşi creează o bază solidă de plecare spre o reunificare
viitoare131.
Se pare totuşi că nici la Washinghton şi nici în marile cancelarii europene nu s-a
formulat o unitate de opinii asupra căii pe care ar trebui să păşească Republica Moldova mai
departe. Unii politicieni europeni consideră că locul Republicii Moldova ar fi în CSI (
Comunitatea Statelor Independente) şi nu există, pentru moment, o alternativă „căii europene”
a Republicii Moldova. Ei par convinşi de faptul că Uniunea Europeană ar fi un scop prea
puţin accesibil Chişinăului, indiferent de apartenenţa noastră la structurile CSI. Există,
bineînţeles, şi politicieni care afirmă fără echivoc că perspectivele integrării europene ale
Republicii Moldova sunt invers proporţionale gradului de integrare în CSI, cu alte cuvinte,
calitatea de membru al Comunităţii este calificată drept un impediment serios pentru
avansarea pe calea integrării europene. De altfel, acest aspect e încă neexplorat, tema unui
posibil impact al apartenenţei Republicii Moldova la structurile CSI pentru relaţiile ţării
noastre cu alte state, dar, mai ales, cu Uniunea Europeană, fiind dominată de declaraţii mai
curând sentimentale decât academice. Dacă e să vorbim în termeni strict juridici, atunci nu
există o legătură directă între calitatea de membru al CSI şi viitorul relaţiilor cu Uniunea
Europeană. Participarea Republicii Moldova la cooperarea multilaterală în cadrul CSI este
mai curând o urmare a ceea ce se numeşte „ voinţă politică”, a conjucturii geopolitice sau a
calităţii de stat mic, care trebuie să-şi găsească locul său în această regiune a Europei.
Mecanismul Comunităţii Statelor Independente, conceput la 8 decembrie 1991 pentru
dezintegrarea cât mai puţin dureroasă a fostei Uniuni Sovietice, cu toate eforturile celor care
l-au creat, l-au sprijinit şi l-au finanţat toţi aceşti ani, nu s-a mai transformat într-un mecanism
de integrare. Comunitatea rămâne în continuare un mecanism de dezintegrare graduală.
Evoluţia CSI a fost una neuniformă şi ambiguă; nici unul dintre liderii ţărilor membre nu
respingea proiectele comunitare, dar nimeni nu făcea, practic nimic pentru a insufla viaţă şi a
dinamiza activitatea CSI. Regimul de comerţ liber, care mult timp a fost considerat drept un
„colac de salvare” pentru CSI, un obiectiv comun, un imperativ al tuturor celor 12 state-
membre, nu s-a instituit. Astăzi rămân tot mai puţine domenii de activitate care ar fi cu
adevărat importante pentru toţi membrii şi care să fie în stare să-i convingă pe liderii acestor
state să-şi unească realmente eforturile. „Trecutul istoric comun” cedează în faţa prezentului
dur şi viitorului pragmatic. Fiecare dintre statele membre are interese proprii, a căror
realizare o percepe, mai degrabă, în afara structurilor CSI.
De altfel, analizând evoluţia Comunităţii Statelor Independepente în ultimii 14 ani,
constatăm că există câteva căi posibile de desfăşurare a acesteia:
131 Dima N. “Basarabia şi Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei”, Ed. “Sincron”, Cluj-Napoca, 1998, p.65-70
128
1) Exercitarea de către Federaţia Rusă a unui efort de proporţii, fie şi în detrimentelor
intereselor economice imediate, pentru menţinerea în viaţă a Comunitaţii în scopul păstrării
unui control politic, militar şi economic durabil asupra spaţiului ex-sovietic.
2) Erodarea treptată a acestui organism şi, implicit, recunoaşterea în termen scurt a
faptului că această Comunitate este neviabilă.
3) Disocierea treptată a CSI în organisme subregionale (Caucaz, Uninea Rusia-
Belarus-Kazahstanul, Asia Centrală) mai viabile şi mai dinamice, în virtutea dispariţiei
noţiunii de spaţiu economic unic-militar, politic ori de altă natură; conştientizarea faptului că
aceste noţiuni sunt deja depăşite132.
Perspectiva evoluţiei regimului politic democratic din Republica Moldova este
relevantă în acest sens. Situaţia se complică şi datorită faptului că timp de 14 ani ţara se află la
o răscruce şi factorul politic autohton nu s-a decis care este calea cea dreaptă. Actualmente,
Republica Moldova se găseşte într-o stare indecisă, o interminabilă oscilaţie a politicii
externe, o apatie şi o indiferenţă a societăţii faţă de de problemele social-politice cu care se
confruntă. Totodată, mai mulţi lideri politici autohtoni conştientizează faptul că experienţa
statelor Europei Centrale şi Ţărilor Baltice, recent devenite membre ale Uniunii Europene, ne
demonstrează că drumul pe care urmează să meargă Republica Moldova trebuie să fie doar
cel al integrării europene. Astăzi în Europa o nouă cortină de fier devine imposibilă; Uniunea
Europeană şi Alianţa-Nord Atlantică (NATO) sunt organizaţii spre care aspiră toate statele
din zonă. Numai integrarea în acest spaţiu politic, economic şi de securitate colectivă poate
asigura Republicii Moldova o dezoltare durabilă. Ţara noastră trebuie să participe activ la
procesele de globalizare şi integrare continentală şi regională. Republica Moldova trebuie să
respingă statutul de neutralitate statală, să se debaraseze de complexul de stat mic periferic şi
să refuze rolul de cordon sanitar între spaţiul euro-atlantic şi cel euro-asiatic. Speranţa în
revitalizarea relaţiilor şi a sistemului de valori din spaţiul euroasiatic este iluzorie.
Resemnarea şi contemplativitatea moldoveană izvorâte din izolarea milenară are nevoie în
noua constelaţie politică mondială de opţiuni majore care nu pot veni decât de la conducerea
politică şi religioasă a ţării. Baterea pasului pe loc, când toată lumea în noua ordine mondială
este în expansiune, în mişcare şi într-o concurenţă acerbă pentru pieţe şi resurse naturale, nu
poate avea decât urmări catastrofale, mai ales că o reizolare a Moldovei lipsită de o conducere
fermă este în curs. Înţelepciunea europeană afirmă că “Toate drumurile duc la Roma”, însă în
Moldova ea a fost mult timp contrată de ideea că “Lucoarea ne vine de la Răsărit”. O nouă
ordine în lumea veche se va constitui şi dilema moldovenilor va fi rezolvată probabil în 2010,
când după alegerile parlamentare în Republica Moldova va apărea o nouă elită politică ce va
132Oleg Serebrian „ Politică şi Geopolitică”, Ed. “Cartier”, Chişinău, 2004, p.40-43
129
găsi o nouă cale de dezvoltare prin edificarea regimului politic, democratic prezentat în
această teză. Maxima care va constitui programul ideologic al acestui nou curs politic: “A fi
stăpânul propriului pământ”, va renaşte patriotismul naţional şi va pune punct emigrărilor în
masă. Saltul politic atât de necesar Moldovei în sferele strategice ale dezvoltării social-
economice este posibil doar în condiţiile unui regim politic democratic. Pentru asigurarea
acestui salt sunt necesare coordonarea activităţii principalelor instituţii politice. Totul depinde
de cultura politică a societăţii în acel moment, de alegerea corectă, voinţa politică şi
maturitatea civică a societăţii. Altă alternativă nu există, fiindcă dacă vrem să progresăm, nu
trebuie să repetăm istoria, ci să făurim una nouă. În această ordine de idei, se poate de
accentuat că regimul politic democratic descris în primul capitol al tezei date nu este un
model actual, deoarece tot ce este actual cu timpul devine trecător, ci mai degrabă o aspiraţie
ce rămâne de realizat pe parcursul evoluţiei sale în viitorul apropiat.
130
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
În orice analiză a dezvoltării democraţiei, construcţia instituţională, legată de suportul juridic
fără de care un regim democratic nu poate fi conceput, ocupă un loc central. Investigarea
diferitor moduri în care s-au constituit regimurile democratice în ţările europene este, pentru
teza dată, un exemplu pentru a demonstra amestecul tradiţiilor conservatoare şi al ideilor
liberale în naşterea democraţiei. Ideea modelului unic al democraţiei devine o referinţă
teoretică utilă, dar periculoasă când este absolutizată. Succesiunea de cazuri pe care o
dezvăluie abordarea comparativă determină cercetarea diferitor sensuri pe care noţiunile de
stat, libertate sau suveranitate le-au avut în funcţie de locuri şi epoci. Se relativizează astfel
poziţia privilegiată în unele analize ale modelului parlamentarist englez, care prin caracterul
său elitist şi aristocratic, individualist şi inegalitar, dezvăluie o democraţie mefientă faţă de
capacitatea poporului de a-şi dovedi o reală competenţă politică. Dacă modelul anglo-saxon
valorizează, în primul rând, libertatea individuală, modelul francez pare să privilegieze, în
cadrul cuplului libertate-egalitate, mai mult, pe cea din urmă. De aceea, în consonanţă cu
tradiţiile raţionaliste şi luministe, dar şi cu perspectiva rousseau-istă, educaţia devine
principalul vector al democratizării. Democratizarea nu este un proces unilateral şi univoc,
diferenţele dintre state care apar la o analiză comparativă legitimează ideea unor trasee
diverse. Relativizând modelul anglo-saxon, lucrarea prezentă nu intenţionează să privilegieze
democraţia a la francaise cu toate contradicţiile şi limitele sale, ci avertizează asupra
consecinţelor unei viziuni unilaterale asupra proceselor contemporane de democratizare.
Riscurile unui eşec al modelului anglo-american ca unic etalon al democratizării pot
compromite tentativele de liberalizare din estul Europei, America Latină sau ceea ce, generic,
este denumit Sud.
Se admite un mod aproape unanim faptul că ideea democratică a fost asociată de-a
lungul istoriei, cu o multitudine de proiecte. Unul dintre acestea a fost cel liberal, iar
democraţia liberală, ca formă de autoritate publică, a devenit la sfârşitul secolului al XIX-lea
un vehicul al aspiraţiilor democratice. Ea a repurtat un incontestabil succes asupra tuturor
celorlalţi competitori, dovedindu-se cea mai validă formă de organizare a afacerilor publice şi
de distribuire a libertăţilor civile şi politice, la nivelul statului-naţiune. Însă acest binom
(democraţie liberală) nu a fost scutit niciodată de tensiuni interioare. Iar sfârşitul celui de-al
doilea război mondial, descalificarea totalitarismului în lumea civilizată şi succesul
proiectului politic liberal-democratic în Occident, au făcut din proiectul dat unul hegemonic,
generând probleme în conceptualizarea democraţiei. Democraţia a început să fie gândită
preponderent ca democraţie liberală, iar democraţia liberală să fie numită democraţie. Acest
131
proces a provocat reacţii critice din partea celor care au văzut în el o manevră ideologică,
reacţii concretizate în încercarea de a reda termenului un înţeles mai apropiat de cel originar:
democraţia liberală trebuia văzută pur şi simplu ca unul dintre proiectele democratice
posibile.
Există însă oameni care în schimbul prestigiului pe care şi-l câştigă în lumea
academică şi în societate, în general, au datoria de a medita la fundamentele şi destinul
politicii. Este vorba despre teoreticienii politici; printre ei, cei care, reuşind să impună
democraţia drept teren de reflecţie şi studiu, au ajuns să fie cunoscuţi sub numele de
teoreticieni ai democraţiei. Aşadar, fără a minimaliza în vreun fel aportul şi responsabilitatea
altor ramuri din spaţiul vast şi fragmentat al reflecţiei ştiinţifice asupra politicului, trebuie să
privim către teoria politică şi în primul rând către teoria democratică. Dincolo de poziţiile
filosofice, dincolo de opţiunile metodologice, de concluzii şi de alte lucruri care i-ar putea uni
sau despărţi, teoreticienii politici sunt cei care trebuie să ne amintească faptul că democraţia
nu este doar o soluţie, ci şi o problemă. Teza de faţă este nu doar o încercare de a descrie
evoluţia regimului politic democratic din Republica Moldova cu realizările, problemele şi
perspectivele sale, ci şi un apel la reafirmarea vocaţiei normative a teoriei politice, la
conştiinţa profesională a practicienilor ei. Dacă noi vorbim în primul rând despre democraţie,
atunci abordarea ştiinţifică a regimului democratic şi a politicii democratice este parte din
demersul politologilor. Pentru un politolog este esenţial ca în evaluarea cursului şi
semnificaţiei proceselor, fenomenelor, evenimentelor, situaţiilor şi personalităţilor politice, să
recurgă pertinent la exigenţele metodei ştiinţifice. Spre a descifra raţional mitul şi realitatea
politică. Spre deosebire de mit, care angajează şi acreditează automat, necritic şi integral o
idee, o imagine, un ideal presupus realizat sau realizabil în continuare, metoda ştiinţifică,
analiza politică propriu-zisă recurg la separarea mintală a unui proces, eveniment, subiect de
cercetare în părţile sale componente pentru a-i studia geneza, natura şi a determina relaţiile
dintre părţi, precum şi poziţia acestora faţă de “întreg”.
Teoretic, dar şi practic-politic, problemele democraţiei sunt strâns legate de
problemele guvernării, în sensul în care acestea constituie, mai ales din perspectiva
politologică, acţiunea de cârmuire, conducere, dirijare social-politică, de control asupra
afacerilor publice. Printre schimbările specifice lumii contemporane, un rol esenţial le-a
revenit şi le revine proceselor perfecţionării democraţiei, în deosebi a celei liberale. Antidotul
acesteia ar fi, potrivit multor politologi, democraţia modernă (poliarhia), văzută ca un stadiu
nou, superior de dezvoltare democratică prin afirmarea instituţiilor necesare unei amplificări
funcţionale a centrelor de decizie, prin asigurarea concretă a drepturilor şi libertăţilor
132
individuale garantate de prevederi constituţionale de legi şi instituţii juridice emancipate de
sub tutela politicii, instituindu-se consecvent ordinea socială, precum şi stabilitatea politică.
Este relevantă, pentru finalul aceste lucrări, concluzia la care ajunge părintele
poliarhiei Robert A.Dahl: “Studiul politicii ar trebui nu numai să ne ofere o mai bună
înţelegere a lumii politice, ci şi ar trebui să ne ajute să acţionăm cu mai multă inteligenţă,
pentru a ne atinge obiectivele, scopurile, speranţele, dorinţele. A acţiona în politică este,
inevitabil, o formă de acţiune morală”. Această idee, enunţată de un teoretician care a ştiut să
facă din democraţie atât un obiect de studiu, cât şi o profesiune de credinţă ne poate ajuta să
discernem cel mai important mesaj al marii teorii politice a secolului XX.
Practica istorică ne arată că instaurarea regimurilor politice democratice este un proces
obiectiv, inevitabil pentru toate ţările ex-socialiste. Dar în fiecare ţară aparte acest proces
complicat cu foarte multe contradicţii politice, sociale, economice şi spirituale se realizează în
baza legităţilor generale de dezvoltare a societăţii umane.
Realizând acest studiu, am constatat că regimul politic democratic este abordat din
diverse perspective şi preocupă analişti şi politicieni din lumea întreagă, inclusiv din
Republica Moldova. În baza cercetărilor efectuate au fost făcute unele concluzii şi
recomandări, după cum urmează:
1. Constituind o componentă a sistemului politic, regimul politic indică gradul de
organizare politică a societăţii la un moment dat. Astăzi devine tot mai vizibilă contribuţia
regimului politic democratic la edificarea unei democraţii pluraliste. Însă calea parcursă de
tinerele instituţii politice din Republica Moldova în anii tranziţiei nu este una rectilinie, ci în
salturi, marcată de enorme dificultăţi ale constituirii în condiţiile dependenţei economice. Pe
parcursul doar a zece ani în Republica Moldova s-au succedat cinci regimuri politice:
1. Parlamentar (27 aprilie-3 septembrie 1990).
2. Semiprezidenţial / semiparlamentar (3 septembrie 1990 – 5 martie 1991).
3. Prezidenţial (5 martie1991-28 iulie 1994).
4. Semiprezidenţial / semiparlamentar (29 iulie 1994 – 5 iulie 2000).
5. Parlamentar (5 iulie 2000…).
2. Un rol important în procesul de instaurare a regimului politic democratic în
republică îi revine factorului legislativ - Parlamentului, ca instituţie politică compusă din
reprezentanţii aleşi de popor. Însă deoarece democraţia nu constituie un sistem “perfect”, nici
Parlamentul, emanaţie a sa şi instrument al vieţii democratice, nu poate fi perfect. În ciuda
deficienţilor sale, Parlamentul Republicii Moldova poate asigura funcţionalitatea
pluralismului politic, reprezentarea diverselor interese, determinînd dezbateri pentru soluţii
eficiente, imprimând caracter public vieţii de stat şi permiţând realizarea controlului puterii.
133
3. În contextul guvernării prin separarea puterilor şi asigurarea unor relaţii de echilibru
între aceştia, puterii executive îi revin atribuţii legate de aplicarea politicilor şi legilor
adoptate de către puterea legislativă.
4. Partidismul ca fenomen politic reprezintă un element dinamic al vieţii democratice.
Partidismul şi democraţia se condiţionează reciproc atât într-un mod istoric, în sensul că
democraţia începe să se manifeste social o dată cu apariţia şi dezvoltarea partidelor ca
instituţii politice, cât şi funcţional, în sensul că partidele politice, desfăşurând o activitate
sistematică şi de amploare, dau consistenţă şi trăinicie regimului democratic.
5. Cultura politică în Republica Moldova exprimă nivelul activităţii practice a
oamenilor în sfera social-politică, capacitatea lor de a sesiza şi promova politica statului. Ea
determină comportamentul electoratului în campaniile electorale care, fiind influenţat de
diverse circumstanţe, a variat mult în cursul acestei perioade. Astfel, rezultatele multiplelor
scrutine au demonstrat atît dorinţa de a depăşi greutăţile perioadei de tranziţie, cât şi nostalgia
unei părţi a electoratului după trecutul sovietic.
6. Acceptarea unor noi entităţi statale, inclusiv a statului nostru, în calitate de subiecţi
ai dreptului internaţional, a fost condiţionată de ataşamentul lor faţă de valorile democratice şi
general umane. Locul Republicii Moldova în contextul internaţional, independenţa şi gradul
ei de suveranitate depind de capacitatea şi dezvoltarea propriei economii, care să asigure
populaţiei un trai decent.
În funcţie de obiectivele preconizate, în urma cercetării procesului de instaurare a
regimului politic democratic în Republica Moldova, au fost elaborate unele recomandări:
1. Pentru stabilirea unui mecanism eficient de realizare a puterii politice în cadrul
Republicii Moldova este necesară schimbarea sistemului electoral după modelul finlandez. În
prezent , în Republica Moldova este instituit sistemul proporţional electoral, în cadrul căruia
alegătorii votează lista integrală a unui partid politic. Este utilizat modelul unei liste
preordonate blocate, în care cea mai importantă decizie le aparţine aparatelor de partid pentru
desemnarea aleşilor. În Finlanda şi Suedia, sistemul electoral este acelaşi(proprţional), însă
alegătorii votează doar candidatul de pe lista unui partid politic, în funcţie de
profesionalismul şi decenţa acestuia. Acest sistem permite alegătorului să voteze pentru un
candidat în cadrul aplicării proporţionale. Astfel, decizia se face dublă, în raport cu
următoarele criterii:
a) În funcţie de orientarea politică a alegătorilor.
b) În funcţie de calităţile personale profesionale şi etice ale unui candidat la funcţia de
deputat, inclus pe lista electorală a partidului politic.
134
2. Pentru a îmbogăţi sistemul de valori etice şi spirituale în societate este necesară
introducerea obligatorie în cadrul curriculum-ului şcolar a disciplinelor umanitare:
politologie, filosofie, religie, etică şi estetică. Astfel, cultura politică din Republica Moldova
va evolua în urma unui angajament civic a populaţiei care ce va implica mai activ in procesul
electoral; numărul indecişilor va scădea vădit.
3. Într-o ţară cu regim politic parlamentar, funcţia de Prim-Ministru este mai
importantă în raport cu cea de Preşedinte al Republicii şi de Preşedinte al Parlamentului. Din
aceste considerente, Prim-Ministru trebuie să devină liderul partidului politic care câştigă
alegerile, iar în postul de Preşedinte al Republicii urmează să fie aleasă o persoană de
notorietate şi prestigiu deosebit în societate, fără apartenenţă politică, care să servească drept
factor de echilibru şi mediere între diverse ramuri ale puterii, precum şi între partidele
politice.
4. Integrarea europeană a Republicii Moldova se va realiza mai eficient în urma
stabilirii unor măsuri concrete:
a) Iniţierea negocierilor de asociere a Republicii Moldova la Uniunea Europeană
odată cu depunerea cererii oficiale de aderare la UE.
b) Armonizarea legislaţiei naţonale a Republicii Moldova cu cea a ţărilor Uniunii
Europene.
c) Abandonarea conceptului perimat de neutralitate permanentă a statului şi depunerea
instrumentelor oficiale de aderare la Organizaţia Tratatului Atlanticde Nord (NATO).
5. În scopul evoluţiei eficiente a regimului politic democratic în Republica Moldova
este necesară restabilirea unităţii teritoriale a ţării prin încetarea stării de ocupaţie şi evacuarea
trupelor şi arsenalului militar al Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, în deplin
acord cu Declaraţia de Independenţă şi Constituţia. Pentru realizarea acestui deziderat este
necesară elaborarea unei Strategii de Securitate Naţională, care să reflecte interesele majore
ale Republicii Moldova prin mecanismele de cooperare reciproc avantajoasă cu S.U.A.,
Uniunea Europeană, Ucraina şi România în vederea implicării lor directe în procesul de
reglementare a diferendului din Transnistria.
135
B I B L I O G R A F I E
1. Documente şi materiale
1. Constituţia Republicii Moldova. Adoptată la 29 iulie 1994. – Chişinău: Moldpres,
1994.
2. Constituţia Republicii Moldova. Cu modificările şi completările din 5 iulie 2000. –
Chişinău: Moldpres, 2000
3. Constituţia Republicii Moldova. Cu modificările şi completările din 12 decembrie
2002. – Chişinău: Moldpres, 2003
4. Codul Electoral. Ediţie Oficială ( Modificat şi completat prin Legea nr.268-XIV din
4 februarie 1999 // Monitorul Oficial. – 1999. – Nr. 22-23, art.93 ). – Chişinău, 1999.
5. Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova //
Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului Republicii Sovietice Socialiste Moldova.
(Chişinău ). – 1990.- Nr.8.
6. Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova // Republica Moldova. Monitor
Oficial. – 1991. – Nr. 11-12
7. Electorala” 94. Documente şi cifre. Ediţie a Comisiei Electorale Centrale. –
Chişinău, 1994.
8. Electorala” 98. Documente şi cifre. Ediţie a Comisiei Electorale Centrale. –
Chişinău, 1998.
9. Electorala” 2001. Documente şi cifre. Ediţie a Comisiei Electorale Centrale. –
Chişinău, 2001.
10. “ Legea RSS Moldova cu privire la Guvernul Republicii”, adoptată la 31 mai 1990
// Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului Republicii Sovietice Socialiste Moldova.
(Chişinău ). – 1990.- Nr.8.
11. .Legea „ Cu privire la instituirea funcţiei de Preşedinte al RSS Moldova şi la
introducera unor modificări şi completări în Constituţia RSS Moldova”, adoptată la 3
septembrie 1990 // Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului Republicii Sovietice
Socialiste Moldova. (Chişinău ). – 1990.- Nr.9
12. Legea “Cu privire la perfecţionarea puterii executive şi unele modificări şi
completări în Constituţia R.S.S. Moldova”, adoptată la 5 martie 1991 // Republica Moldova.
Monitor Oficial. – 1991. - Nr.11-12.
13. “ Legea privind partidele şi alte organizaţii socal-politice”, adoptată la 17
septembrie 1991 // Republica Moldova. Monitor Oficial. – 1991. - Nr.11-12.
136
14. Regulamentul provizoriu al Parlamentului Republicii Moldova din 18 iunie 1991 //
Legi, hotărîri şi alte acte adoptate de sesiunea a şasea a Parlamentului Republicii Moldova, de
legislatura a douăsprezecea. Vol.1. Ediţie a Parlamentului Republicii Moldova. – Chişinău:
Moldpres, 1991.
15. Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova din 29 martie 1994 // Legi şi
hotărîri adoptate de prima sesiune a Parlamentului Republicii Moldova, de legislatura a
treisprezecea. Vol.1. Ediţie a Parlamentului Republicii Moldova. – Chişinău: Moldpres, 1997.
16. Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova din 2 aprilie 1996 // Legi şi
hotărîri adoptate de sesiunea cincea a Parlamentului Republicii Moldova, de legislatura a
treisprezecea. Vol.XIV. Ediţie a Parlamentului Republicii Moldova. – Chişinău: Moldpres,
1997.
17. Regulamentul Parlamentului din 25 mai 2000 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. – 2000. – Nr. 59-62.
18. Cernencu M., Galben A., Rusnac Gh., Solomon C. Republica Moldova: Istoria
politică ( 1989-2000). Documente şi materiale. Vol. 1-2. – Chişinău: CE USM, 2000.
II. Monografii, lucrări şi articole ştiinţifice
1.Almond G., Verba S. „Cultura Civică: Atitudini politice şi democratice în cinci
naţiuni”, Bucureşti: Du Style, 1996, 392 p.
2. Andrieş A. „Politologie sau ştiinţă politică”, Bucureşti: Corint, 1997, 143 p.
3. Aristotel „Politica”, Oradea: Antet, 1996, 286 p.
4. Aristotel „Statul Atenian”, Iaşi: Agora, 1992, 96 p.
5. Arseni A., Barbalat P. ş.a. „Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu
articol”, Vol. 1, Titlul I. Principii generale, Chişinău: Civitas, 2000, 256 p.
6. Ball T., Dagger R. „Ideologii politice şi idealul democratic”, Iaşi: Polirom, 2000,
310 p.
7. Bocancea C. „Deontologia funcţiei publice: sinteză etico-juridică în contextul
politic”, Iaşi: Cantes, 2004, 136 p.
8. Boutros-Ghali B., Attali F. „Exerciţiu de visare: Secolul XXI”, Magazin Istoric, nr.
4, 1999.
9. Braud Ph. „Grădina deliciilor democraţiei”, Bucureşti: Globus, 1994, 234 p.
10. Braunstein F., Pepin J.-F. „Marile doctrine”, Bucureşti: Antet, 1997, 287 p.
11. Brucan S. „Îndreptar-Dicţionar de politologie”, Bucureşti: Nemira, 1993, 299 p.
12. Brzezinski Z. „Nationalismul postcomunist. Europa Centrală şi de Est, în ciclonul
tranziţiei”, Bucureşti: Diogene, 1995, 278 p.
137
13. Carpinschi A., Bocancea C. „Tratat de ştiinţa politicului”, Iaşi: Editura
Universităţii “Al. I.Cuza”, 1998, 215 p.
14. Chatelet F. „Concepţiile politice ale secolului XX”, Bucureşti: Humanitas, 1994.
15. Chiorescu Iu. „Cultura politică în Republica Moldova: studiu de caz”, Materialele
Conferinţei Internaţionale “Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective”,
Chişinău: CE USM, 2003, 185 p.
16. Chircă S. „Basarabia. Lupta continuă”, Chişinău: Arc, 2000, 347 p.
17. Cincota H. „Ce este democraţia”, Târgu-Mureş: ProEuropa, 1995, 54 p.
18. Claval P. „Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în
secolul al XX-lea”, Bucureşti: Corint, 2001, 175 p.
19. Constant B. „Despre suveranitatea poporului”, Arena Politicii, Nr. 10, 1997.
20.Соловьев А.И. „Полтология: Политическая теория политические
технологии”, Москва: Аспект Пресс, 2003, 558 cтр.
21. Cernovădeanu P. „Basarabia. Drama unei provincii istorice în context politic
internaţional”, Bucureşti: Albatros, 1993, 224 p.
22. Creţu V., coord. „Bazele Statului şi Dreptului în Republica Moldova”, Chişinău:
Cartier, 1997, 352 p.
23. Crudu L. „Unele aspecte privind constituirea sistemului pluripartidist în Republica
Moldova” // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. Culegere de materiale,
Chişinău: CAPTES, 2000, 150 p.
24. Cujbă V. „Geneza partidelor politice în contextul analizei comparative”, Moldova
şi Lumea, Nr. 7-8, 2000.
25. Cujbă V. „Partidele politice şi rolul lor în societatea contemporană”, Rezumatul
tezei de doctorat, Universitatea Bucureşti, 1994, 20p.
26. Darendorf R. „Reflecţii asupra revoluţiei din Europa”, Bucureşti: Humanitas,
1993, 284 p.
27. Dima N. „Basarabia şi Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei”, Cluj-Napoca:
Sincron, 1998, 276 p.
28. Dragomir C. „Tranziţia politică actuală: Metamorfoza unui sistem de semnificaţii”,
Cluj: Dacia, 1992, 288 p.
29. Dunleavy P., O’Leary B. „Teoriile statului. Politica democraţiei liberale”,
Chişinău: Epigraf, 2002, 342 p.
30. Enache M., Cimpoieşu D. „Misiunea diplomatică în Republica Moldova 1993-
1997 ”, Iaşi: Polirom, 2000, 431 p.
31. Enciu N. „Frontul Popular”, Arena politicii, Nr. 13, 1997.
138
32. Ермуратский В. «Кончепцииле сочиале-политиче але луй Д.Кантемир»,
Кишинэу: Картя Молдовеняскэ, 1957, 99 p.
33. Finn C. „Politica într-o societate liberă”, Târgu-Mureş: Pro Europa, 1996, 58 p.
34. Fisichella D. „Ştiinţa politică: probleme, concepte, teorii”, Chişinău: USM, 2000,
378 p.
35. Florea E. „Independenţa şi suveranitatea”, Bucureşti: Editura Politică, 1977, 160 p.
36. Florea I. „Mistica şi paradoxurile democraţiei”, Bucureşti: România de Mâine,
1996, 234 p.
37. Florian R. „Controversele secolului XX”, Bucureşti: Diogene, 1997, 358 p.
38. Fruntaşu Iu. „O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002)”, Chişinău: Cartier,
2002, 592 p.
39. Fruntaşu P., Rusnac Gh. „Republica Moldova pe calea democratizării (aspecte
procesului de constituire a unui sistem politic)”, Chişinău: USM, 1999, 226 p.
40. Guţu I. „Republica Moldova: Economia în tranziţie”, Chişinău: Litera, 1998, 447p.
41. Guţu I., Gudâm A., Cojocaru P., Moraru N. „Reforma economică. Rezultatele
primei etape. Obiectivele primordiale”, Chişinău: Ştiinţa, 1994, 155 p.
42. Helene Carrere d’Encause „Triumful naţiunilor sau sfârşitul imperiului sovietic”,
Bucureşti: Remember, 1993, 325 p.
43. Hermet G. „Poporul contra democraţiei”, Iaşi: Institutul European, 1995, 286 p.
44. Hinsley F.H. „Suveranitate”, Chişinău: Ştiinţa, 1998, 200 p.
45. Hobsbawm E. „Secolul Extremelor”, Bucureşti: Lider, 1997, 698 p.
46. Huntington S.P. „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”,Bucureşti:
Antet, 1998, 335 p.
47. Huntington S.P. „Ordinea politică a societăţilor în schimbare”, Iaşi: Polirom,1999,
322 p.
48. Iliescu V. „Statul – utopie şi realitatea: Antichitate, evul mediu, renaştere” Vol. 1,
Cluj-Napoca: Dacia, 1996, 256 p.
49. Istoria filosofiei moderne şi contemporane. Vol. 1 (De la Renaştere la epoca
“luminilor”), Bucureşti: Editura Academiei Române, 1984, 575 p.
50. Jeffrey C. Isaac „Democraţia în vremuri întunecate”, Iaşi: Polirom, 2000, 253 p.
51. Josanu Iu. „Cultura politică. Abordare de concept”, Arena Politicii, Nr. 5, 1996.
52. Juc V. „De la partidul unic la pluripartidism”, Arena Politicii, Nr. 1, 1996.
53. Juc V. „Constituirea statului Republica Moldova. Viaţa politică în anii 1989-1991”
, Revista de Filosofie şi Drept, Nr.2, 2001.
54. Karpinski Ia. „Independenţa şi suveranitatea”, Arena politicii, Nr. 4, 1996.
139
55. King A., Schneider B. „Prima revoluţie globală. O strategie pentru supravieţuirea
lumii”, Bucureşti: Editura „Tehnică”, 1993, 95 p.
56. King Ch. „Moldova post-sovietică: un ţinut de hotar în tranziţie”, Iaşi: Institutul
European , 1997, 232 p.
57. King Ch. „Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală”, Chişinău, Arc, 2002,
273 p.
58. Klipii I. „Separaţia puterilor în stat”, Arena Politicii, Nr. 10, 1997.
59. Лавриненко В. „Политология”, Москва, 1999
60. Lijphart A. „Modele ale democraţiei. Forma de guvernare şi funcţionare în treizeci
şi şase de ţări”, Iaşi: Polirom, 2000, 319 p.
61. Lijphart A. „Democraţia în societăţile plurale”, Iaşi: Polirom,2002, 293 p.
62. Luca I. „Politologie”, Timişoara: Helicon, 1995, 186 p.
63. Мальцев В. „Основы Политологии”, Москва, 1997, 478 p.
64. Marin C. „Societatea civilă: între mit politic şi pledoarie socială”, Chişinău:
Civitas , 2000, 226 p.
65. Marx K., Enghels Fr. „Opere. Vol. I.”, Bucureşti: Editura PLP, 1957, 385 p.
66. „Măştile Puterii”, Iaşi: Institutul European, 1996, 233 p.
67. Mânăscurtă C. „Simbolurile de stat – expresie a identităţii naţionale”, Materialele
Conferinţei Internaţionale “Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective”,
Chişinău: CE USM, 2003, 406 p.
68. Mihailov V., Moşneaga V., Rusnac Gh., Rusnac V. „Partidele şi organizaţiile
social-politice în Moldova”, Moldoscopie. (Probleme de analiză politică) Partea II, Chişinău:
USM, 1994, 168 p.
69. Muhuţ L. „Dilemele ştiinţei politice: Incursiune în studiul conceptelor”, Bucureşti:
Editura Enciclopedică , 1995, 160 p.
70. Mihuţ L. „Despre pluralism în America”, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997,
215 p.
71. Milon-Delsol Ch. „Ideile politice ale secolului XX”, Iaşi: Polirom, 2002, 205 p.
72. Mitran I. „Politologie”, Bucureşti: România de Mâine, 2000, 207 p.
73. Moldovanu D. „Tranziţie: interdependenţa transformărilor sistemice şi a integrării
în economia mondială”, Chişinău: Litera, 1997, 245 p.
74. Montesquieu “Scrisori persane. Caiete”, Chişinău: Hyperion, 1993, 368 p.
75. Moşneaga V., Rusnac V., Rusnac Gh., Zavtur A. „Procesele sociale în Republica
Moldova în analiza politică anglofonă (anii 1992-1993), Partea I, Chişinău:USM,1995, 188 p.
140
76. Moşneaga V., Rusnac Gh. „Partidele politice şi mişcările social-politice pe fondul
stabilirii independenţei politice a Republicii Moldova”. Moldoscopie. (Probleme de analiză
politică), Partea III, Chişinău: USM, 1995, 176 p.
77. Moşneaga V., Rusnac Gh. „Pluripartidismul în Moldova: etapele şi tendinţele de
bază ale consolidării” // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. Culegere
de materiale, Chişinău: CAPTES, 2000, 150 p.
78. Moşneaga V. “Partidele politice şi Parlamentul Moldovei: aspecte juridice ale
interacţiunii” // Aspecte ale practicii parlamentare, relaţiile dintre Parlament şi Guvern
(Republica Moldova). Culegere de materiale “East West parlamentary Practice Project”,
Chisinau, 1997, 187 p.
79. Moşneaga V. „Migraţiile contemporane: studierea şi reglarea”, Chişinău:CE USM,
2000, 132 p.
80. Munteanu I. „Itinerarii pentru o înţelegere a sistemului politic din Republica
Moldova”, Arena Politicii, Nr. 4, 1996.
81. Muscă V., Baumgarten A. „Filosofia politică a lui Aristotel”, Iaşi: Polirom, 2002,
342 p.
82. Muscă V. „Întroducere în filosofia lui Platon”, Iaşi: Polirom, 2002, 210 p.
83. Perloff J. „În umbra puterii”, Bucureşti: Editura Tehnică , 1997, 260 p.
84. Popisteanu C. „Previzibil – imprevizibil”, Magazin Istoric, nr. 7-9, 1999.
85. Pizzorno Al. „Partidele în pluralism”, Arena Politicii, Nr. 13, 1997.
86. Piţurca A. „Politica şi societatea”, Universitatea din Craiova, 1994, 148 p.
87. Politologie, Universitatea “Politehnica”, Bucureşti, 1996, 328 p.
88. Radu Al., Radu Gh., Porumb Ioana „Sistemul politic românesc – un sistem
entropic?”, Bucureşti: Editura Tehnică, 1995, 218 p.
89. Radu M. „Universalitatea tranziţiei”, Arena Politicii, Nr. 6, 1996.
90. Revel J.-F. „Revirementul democraţiei”, Bucureşti: Humanitas , 1996, 368 p.
91. Roşca A., Zavtur A. „Reformele politice – condiţie a constituirii statalităţii şi
integrării societăţii ” , Socioanaliza, Revista analitică independentă, Nr. 1, 1996.
92. Ruja N.M. „Controverse privind teoria separaţiei puterilor în stat”, Cluj-Napoca:
Cordial-Lex , 1995, 287 p.
93. Rusu I. „Forma de Guvernământ”, Bucureşti: Lumina Lex, 1997, 335 p.
94. Saca V. „Dialectica intereselor politice şi sociale şi consolidarea independenţei
Republicii Moldova”. Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Partea V, Chişinău: USM,
1995, 187 p.
95. Sartori G. „Teoria democraţiei reînterpretată”, Iaşi: Polirom, 1999, 507 p.
141
96. Serebrian O. „ Politică şi Geopolitică”, Chişinău: Cartier , 2004, 159 p.
97. Solomon C. “Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989-2000)”,
Chişinău: CE USM , 2002, 263 p.
98. Solomon C. „Începutul guvernării democratice în Republica Moldova” //
Symposia professorum. Seria: Istorie. Materialele sesiunii ştiinţifice, Chişinău: ULIM, 2001,
167 p.
99. Solomon C. „Aspecte ale culturii politice în Republica Moldova în perioada de
tranziţie”, MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), Partea a XVII-a, Chişinău: USM,
2001, 185 p.
100. Solomon C. „Contribuţii la studierea culturii politice în Republica Moldova în
perioada de tranziţie”, Buletin Ştiinţific, Academia Ecologică din România, Iaşi, 2001.
101. Solomon C. „Cunoştinţe politice şi cultura politică”, Cugetul, Nr. 3-4, 2001.
102. Stan V. „Partidele politice ca instituţie a socializării politice”// Pluripartidismul în
Moldova: esenţa şi specificul formării. Culegere de materiale, Chişinău:CAPTES, 2000,150p.
103. Stănciugelu Şt. „Ideal – tipuri şi tipuri reale în cultura politică românească”, Sfera
Politicii, Nr. 21, 1994.
104. Şofrannsky O. „Geografia electorală a Moldovei: patru alegeri libere şi
democratice”, Arena politicii, Nr. 7, 1998.
105. Tănase Gh. „Separarea puterilor în stat”, Bucureşti:Editura Ştiinţifică, 1994, 256p
106. Tănăsescu F. „Doctrine şi instituţii politice”, Bucureşti: România de Mâine, 2004,
224 p.
107. Terente R. „Politica: Dincolo de temeri şi tentaţii”, Bucureşti: ARA, 1993, 208 p.
108. Tham F. „Sfârşiturile comunismului”, Iaşi: Institutul European , 1996, 234 p.
109. Tismăneanu Vl. „Reinventarea politicului”, Iaşi: Polirom, 1997, 286 p.
110. Tocqueville A. „Despre democraţie în America”, Bucureşti: Humanitas, 1995,
456 p.
111. Tompea D., Şandru D., Pitulac T. „Concepte şi modele în ştiinţa politică”, Iaşi:
Institutul European , 2001, 230 p.
112. Trăsnea O. „Cultura politică şi stil politic” // Conştiinţă şi progres, Iaşi: Junimea,
1984, 322 p.
113. Ţurcan G. „Influenţa crizei sistemului de valori asupra dezvoltării culturii
politice”, Materialele Conferinţei Internaţionale “Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări,
implementări, perspective”, Chişinău: CE USM , 2003, 406 p.
114. Ţurcanu I. „Republica Moldova independentă, 1991-2001”, Chişinău: Ştiinţa,
2001, 185 p.
142
115. Ursu V. “Moldova pe calea suveranităţii reale şi independenţei statale”, Chişinău:
UTM, 1993, 22 p.
116. Vartic A. „Snegur”, Chişinău: Basarabia, 1996, 254 p.
117. Vărzari P., Tănase R. „Unele considerente privind fenomenul ideologic”, Revista
de filosofie şi drept, Nr. 1, 2000.
118. Vâlsan C. „Politologie”, Bucureşti: Editura Economică, 1997, 232 p.
119. Voicu G. „Pluripartidismul. O teorie a democraţiei”, Bucureşti: ALL, 1998, 195p.
120. Voiculescu M. „Politologie”, Bucureşti: Victor, 1998, 211 p.
122. Voiculescu M. „Cultura politică – sistem politic”// Conştiinţă şi progres, Iaşi:
Junimea , 1984, 322 p.
123. Voiculescu M. „Îndoieli şi certitudini”, Bucureşti: CE Odeon , 1992, 176 p.
124. Zapirtan L. „Repere în ştiinţa politicii”, Iaşi: Chemarea, 1992, 296 p.
125. Zavtur Al. „Conlucrarea ramurilor puterii – condiţie de bază a prosperării
Republicii Moldova”. Aspecte ale practicii parlamentare, relaţiile dintre Parlament şi Guvern
“Republica Moldova). Culegere de materiale. East-West parlamentary Practice Project.
Chişinău, 1997, 187 p.
III. Dicţionare – îndreptare
1. Chagnoulland D. Dicţionar al vieţii politice şi sociale, Bucureşti:ALL, 1999, 345 p. 2. Dicţionar explicativ al limbii romăne // Ediţia a II-a, Bucureşti: Univers
Enciclopedic, 1998, 1192 p.
3. Dicţionar de Sociologie, Bucureşti: Babel, 1993, 453 p.
4. Dicţionar de Politică, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2001, 526 p.
5. Dicţionar de probleme politice politice: 60 de mize ale Franţei contemporane”,
Chişinău, Museum, 2002, 272 p.
6. Dicţionar Politic, Bucureşti: Editura Politică, 1975, 661 p.
7. Filosofia de la A la Z // Dicţionar enciclopedic de filosofie, Bucureşti: ALL, 2000,
571 p.
8. Ghid de idei politice, Bucureşti: Pan-Terra , 1991, 127 p.
9. Mică enciclopedie de politologie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1977, 494 p.
10. Plano C. Jack, Riggs E. Robert, Robin S. Helenan. Dicţionar de analiză politică,
Bucureşti: Ecce Homo, 1996, 195 p.
11. Tămaş S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultură civică // Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Bucureşti: Sansa, 1996, 415 p.
.
143
LISTA DE ABREVIERI
1. U.R.R.S. – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
2. R.S.S.M. – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
3. P.C.U.S. – Partidul Comunist din Unuinea Sovietică
4. P.C.M. – Partidul Comunist din Moldova
5. F.P.M. – Frontul Popular din Moldova
6. U.E. – Uniunea Europeană
7. C.S.I. – Comunitatea Statelor Independente
8. N.A.T.O. – Organizaţia Tratatului Atlantic de Nord
144
REZUMAT
Duminica Ion „Instaurarea regimului politic democratic în Republica Moldova: realizări,
probleme, perspective”
Cuvintele – cheie: Democraţie, regim politic, regim democratic, regim totalitar,
formă de guvernământ, republică, societate civilă, stat, sistem politic, partid politic,
pluralism politic, cultură politică, putere politică, pluripartidism, independenţă,
suveranitate, separaţia puterilor în stat.
Practica istorică ne arată că tranziţia este un proces obiectiv, inevitabil pentru toate
ţările ex-sovietice. Dar în fiecare ţară aparte tranziţia ca fenomen istoric, complicat cu foarte
multe contradicţii politice, sociale, economice şi spirituale se realizează în baza legităţilor
generale de dezvoltare a societăţii umane. Totodată, procesul politic de instaurare a
regimurilor democratice are trăsăturile sale specifice, atât pozitive cât şi negative. Pentru
Republica Moldova este specific schimbarea priorităţilor în procesul instaurării regimului
politic democratic, însă politicile şi instrumentele operaţionale valorificate aici n-au adus la
rezultatele pozitive obţinute de alte ţări ex-sovietice.
Pentru aflarea unor răspunsuri adecvate la multiplele provocări ale modelelor
contemporane de guvernare democratică, trebuie să pornim de la premisa că imperfecţiunile
democraţiei dintr-un stadiu sau altul al ei pot fi rezolvate numai în cadrul democraţiei, prin
perspectiva valorilor şi normelor ei, a mijloacelor sale specifice pe care ea le implică.
Democraţia nu trebuie concepută ca un model de guvernare absolut, ca un regim care rezolvă
automat toate dificultăţile, contradicţiile economico-sociale dintr-o societate. Ci ca un regim,
care fiind circumscris unor condiţii determinate, include resursele necesare pentru a-şi depăşi
defectele, pentru a se perfecta. Bazându-se pe un bogat arsenal de date istorice şi valorificând
analiza comparativă, lucrarea dată relevă deopotrivă limitele şi contradicţiile modelului de
guvernare democratică moldovenesc. În ultimul timp, în societatea moldovenească s-au
înregistrat o diversitate de procese, între care cel mai important şi mai complex priveşte
democratizarea vieţii politice şi constituirea instituţiilor statului de drept. Tocmai aceste
procese obiective au determinat şi structura tezei, concepută pe 3 capitole şi 9 paragrafe.
Scopul principal urmărit de către lucrarea dată, este analiza procesului de instaurare şi
mecanismelor de guvernare a regimului politic din Republica Moldova. O mare parte din
lucrare este consacrată studierii problemelor şi realizărilor obţinute în acest proces politic.
Studierea evoluţiei sale este realizată în lucrarea dată în baza metodelor de analiză
interdisciplinare, cât şi prin corelarea metodelor comparativ-istorice, structural-funcţionale şi
instituţional-sistemice.
145
РЕЗЮМЕ
Думиника Ион “Установление политического демократического строя в Республике Молдова: достижения, проблемы, перспективы”.
Ключевые слова: Демократия, политический строй, демократический cтрой,
тоталитарный режим, форма государственного правления, республика, гажданское
общество, государство, политическая система, политическая партия, политический
плюрализм, политическая культура, политическая власть, миогопартийность,
независимость, суверанитет, государственное разделение ветвей власти.
Историческая практика показывает, что переходный период, является реальным
процессом, неизбежным для всех экс-советских стран. Но в каждой отдельной стране
переход, как историческое явление, очень запутан многочисленными политическими,
социальными, экономическими и духовными противоречиями, осуществляющие на
основании законодательства по развитию человеческого общества. В тоже время,
политический процесс по установлению демократических режимов имеет свои
специфические стороны, как положительные, так и отрицательные. Для Республики
Молдова специфично - перемена приоритетов в процессе установления политического,
демократического режима, тем не менее, политики и операционные инструменты
проверенные здесь, не привели к положительным результатам, приобретенным
другими экс-советскими странами.
Для поиска некоторых адекватных ответов на множественные провокации
современных моделей демократического управления, мы должны начать с исходного
пункта, что недостатки демократии в одной или другой стадии могут быть решены
только в рамках демократии, через ее перспективные ценности и нормы,
специфические методы которые она вовлекает. Демократия не должна быть понята как
модель абсолютного управления, как режим, который автоматически решает все
общественные сложности и социально-экономические противоречия. А как режим,
который, являясь ограниченным по отношению к некоторым установленным
условиям, включает необходимые ресурсы, для того чтобы перекрыть дефекты,
совершенствоваться. В последнее время в молдавском обществе были
зарегистрированы разнообразные процессы, среди которых самый важный и сложный
это демократизация политической жизни и основание государственных правовых
учреждений. Данные объекты определили структуру работы, которая состоит из 3 глав
и 9 параграфов.
Главной целью данной работы является анализ процесса формирования и
осуществления демократического устройства общества в Республике Молдова.
146
ABSTRACT
Duminica Ion “Establishment of the political democratic regime in the Republic of
Moldova: achievements, problems, perspectives”
Key words and expressions: Democracy, political regime, democratically regime,
totalitarian regime, form of governance, republic, civil society, state, political system,
political party, political plurality, political culture, political power, pluripartidisme,
independence, sovereignty, check and balance.
Practice proves transition is an inevitable and objective process for all ex-Soviet
countries. However, in each country the transition as a complicated historical phenomenon
with many political, social, economic and moral contradictions, is accomplished by virtue of
general rules of development of the human society. In the same time, the political process of
setting up democratic regimes has its specific features, both positive and negatives. It is
typical for the Republic of Moldova the change of priorities during the process of setting up
the political democratic regime, however the strategic policies and instruments applied here
failed to bring the positive results achieved in other ex-Soviet countries.
In order to identify the appropriate answers to the various challenges of the modern
models of democratic government, we need to start from the premise that democracy’s
imperfections, from one or another stage of democracy, can be solved within democracy only,
by means of its norms and values, it’s typically applied mechanisms. Democracy should not
be seen as an absolute model of governing, as a regime able to automatically solve all
economic and social contradictions and discrepancies in the society, but as a regime bound by
some well-determined conditions, which includes all necessary resources for overcoming it’s
blemishes and for bringing it to perfection. Being grounded on a great fund of historical data
and estimating the comparative analysis, this paper equally emphasizes the limits and the
contradictions of the Moldovan model of democratic government. Lately, we have notices
and registered a diversity of processes in the Moldovan society, among which the most
important and most complex regards the democratization of the political life and founding the
institutions of the lawful state. Namely these objectives have established the structure of the
thesis, which is composed of 3 chapters and 9 paragrap
147
Anexa 1
PARTIDELE ŞI ORGANIZAŢIILOR SOCIAL-POLITICE înregistrate la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova (1 noiembrie 1993)
Nr. crt.
Denumirea partidului,
organizaţiei social-politice
Data
înregistrării
Numărul
adeverinţei
Numărul membrilor la
momentul înregistrării
1. Liga Naţională a Tineretului din Moldova
18.10.1991 1 700
2. Partidul Democrat Agrar din Moldova 21.11.1991 2 8.928 3. Uniunea Tineretului din Moldova 21.11.1991 3 11.200 4. Asociaţia foştilor deţinuţi politici şi
victime ale represiunilor din Moldova 19.02.1992 4 300
5. Asociaţia Femeilor din Moldova 19.02.1992 5 10.000 6. Partidul Naţional-Creştin din Moldova 11.03.1992 6 3.450 7. Mişcarea Democratică “Demnitatea” 11.03.1992 7 370 8. Frontul Popular Creştin-Democrat 11.03.1992 8 18.000 9. Liga democrat-creştină a femeilor din
Moldova 26.03.1992 9 1.500
10. Partidul Democrat al Moldovei 26.03.1992 10 315 11. Partidul Democrat-Creştin din
Moldova 26.03.1992 11 1.050
12. Partidul Ecologist “Alianţa Verde” din Moldova (AVE)
09.04.1992 12 790
13. Mişcarea republicană pentru drepturi egale “Unitate-Edinstvo”
09.04.1992 13 340
14. Partidul Social-Democrat din Moldova 09.04.1992 14 300 15. Partidul Socialist din Moldova 11.08.1992 15 310 16. Organizaţia tineretului creştin-
democrat 02.09.1992 16 310
17. Mişcarea voluntarilor din Moldova 25.12.1992 17 316 18. Asociaţia victimelor regimului totalitar
comunist din republica Moldova 31.12.1992 18 413
19. Partidul Republican al Moldovei 18.02.1993 19 337 20. Organizaţia tineretului radical-
democrat din Moldova 26.03.1993 20 355
21. Partidul Democrat al Muncii din Republica Moldova
28.04.1993 21 367
22. Congresul Intelectualităţii din Republica Moldova
18.06.1993 22 349
23. Partidul popular al găgăuzilor 23.08.1993 23 304 24. Alianţa ţăranilor liberi 10.09.1993 24 1.467 25. Partidul Naţional-Liberal 10.09.1993 25 338 26. Partidul Reformei 28.09.1993 26 470
148
Anexa 2
LISTA PARTIDELOR ŞI ORGANIZAŢIILOR SOCIAL-POLITICE
înregistrate la Ministerul Justiţiei – 6 august 1997
Data înregistrării
Statutului şi nr. de înregistrare
Denumirea partidului
Numărul membrilor la momentul înregistrării
Conducătorul
18.10.91 Nr. 1 Liga Naţională a Tineretului din Moldova – 700 Valeriu Streleţ 21.11.91 Nr.2 Partidul Democrat Agrar din Moldova – 8.928 Dumitru Moţpan 21.11.91 Nr.3 Uniunea Tineretului din Moldova – 11.200 Petru Gafton 19.02.92 Nr.4 Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici (AFDPM), a
participanţilor la cel de-al doilea război mondial în cadrul armatei române (PRMCAR) şi a victimilor represiunilor din Moldova – 300
Alexandru Usatiuc
19.02.92 Nr.5 Asociaţia Femeilor din Moldova – 10.000 Liudmila Scalnîi 11.03.92 Nr.6 Partidul Naţional-Creştin din Moldova – 3.450 Andrei Melnic
(Vladimir Nicu) 11.03.92 Nr.7 Mişcarea Democratică “Demnitatea” – 370 Iurie Ivanov 11.03.92 Nr.8 Frontul Popular Creştin-Democrat – 11.800 Iurie Roşca 26.03.92 Nr.9 Liga Democrat-Creştină a Femeilor din Moldova –
1.500 Lidia Istrati +
Ala Mîndîcanu 09.04.92 Nr. 12 Partidul Ecologist “Alianţa Verde” din Moldova –
(AVE) – 790 Ion Dediu
09.04.92 Nr.13 Mişcarea republicană egalitate în drepturi “Unitate-Edinstvo” – 340
Piotr Şornicov
09.04.92 Nr.14 Partidul Social-Democrat din Moldova – 300 Anatol Ţaranu (Andrei Ţurcanu)
11.08.92 Nr.15 Partidul Socialist din Moldova – 310 Valeriu Seniuc 02.09.92 Nr.16 Organizaţia Tineretului Creştin-Democrat – 310 Valeriu Babără 26.03.93 Nr.20 Organizaţia Tineretului Radical-Democrat din
Moldova – 355 Mihai Ţăruş
28.04.93 Nr.21 Partidul Liberal din Moldova – 367 Mircea Rusu 18.06.93 Nr.22 Partidul Forţelor Democratice din Moldova – 349 Valeriu Matei 22.08.93 Nr.23 Partidul Popular al Găgăuzilor – 304 Constantin
Tusangi 10.09.93 Nr.24 Partidul Naţional-Ţărănesc din Moldova – 1.034 Simion Certan 10.09.93 Nr.25 Partidul Naţional-Liberal – 338 Andrei Iuri-
Apostol 28.09.93 Nr.26 Partidul Reformei – 470 Anatol Şalaru 11.11.93 Nr.27 Liga Pedagogilor din Moldova – 1.105 Petru Tarhon 14.01.94 Nr.30 Mişcarea Pacifiştilor din Moldova – 582 Efim Jucov 08.04.94 Nr.31 Partidul Comuniştilor din Rep. Moldova – 329 Vladimir Voronin 20.05.94 Nr.32 Partidul Ţărănesc-Creştin Democrat din Rep.
Moldova – 399 Constantin Lazari (Vladimir Reus)
27.01.95 Nr.33 Partidul Centrist Democrat al Renaşterii din Rep. Moldova – 315
Gheorghe Botnaru
09.02.95 Nr.34 Partidul Popular “Vatan” – 391 Boris Zlatov
149
25.02.95 Nr.35 Alianţa Tineretului Democrat din Moldova – 322 Ala Buceaţchi 11.08.95 Nr.36 Partidul Forţelor Progresiste ale Moldovei – 3335 Nicolae Chirilciuc 08.09.95 Nr.38 Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova –
400 Mircea Snegur
30.04.96 Nr.39 Mişcarea social-politică “Femeia Moldovei” – 321 Eugenia Toderaşcu
29.07.96 Nr.41 Partidul Asistenţei Sociale a Pensionarilor şi Şomerilor – 300
Oleg Colevatov
29.07.96 Nr.42 Organizaţia Republicană pentru Consolidarea Tineretului din Moldova – 318
Anatol Alexei
09.02.96 Nr.43 Partidul Civic din Moldova – 327 Vladimir Solonari 03.03.97 Nr.44 Mişcarea social-politică “Pentru o Moldovă
Democratică şi Prosperă” – 339 Dumitru Diacov
15.04.97 Nr.45 Partidul Social-Democrat Unit din Moldova – 339 Anatol Ţăranu, Aurel Cepoi, Eugen Sobor,
Gheoghe Maziliu, Vladimir Cechin
18.04.97 Nr.46 Partidul Unit al Muncii din Moldova – 324 A.Safonov 24.04.97 Nr.47 Partidul Democrat-Popular din Moldova – 930 S.Scripnic 30.04.97 Nr.48 Mişcarea profesioniştilor “Speranţa-Nadejda” –
315 Vladimir Florea
28.05.97 Nr.49 Uniunea Comuniştilor din Moldova – 306 Florin Hristev 28.05.97 Nr.50 Mişcarea social-politică “Forţa Nouă” Eduard Daniliuc 11.06.97 Nr.51 Mişcarea social-politică “Alianţa Civică pentru
Reforme” Sergiu Edu
(Adrian Usatîi) 30.06.97 Nr.52 Uniunea Creştină Democrată din Moldova Grigori Gurdîş 25.07.97 Nr.53 Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova Maricica Liviţchi 06.08.97 Nr.55 Partidul Socialiştilor din Republica Moldova Eduard Smirnov
150
Anexa 3
10.06.2003 Lista partidelor şi organizaţiilor social-politice înregistrate la
Ministerul Justiţiei
I. Partidele reînregistrate conform Legii privind partidele şi alte organizaţii
social-politice 1. Partidul Democrat din Moldova
Nr. de înregistrare -1, data înregistrării – 25 decembrie 1998
Preşedintele Partidului – Dumitru Diacov
2. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova
Nr. de înregistrare -2, data înregistrării – 15 ianuarie 1999
Preşedintele Partidului – Vladimir Voronin
3. Partidul Liberal
Nr. de înregistrare -3, data înregistrării – 22 aprilie 2002
Preşedintele Partidului – Veaceslav Untilă
4.Alanţa Social – Democrată din Moldova
Nr. de înregistrare - 4, data înregistrări - 29 ianuarie 1999
Preşedintele Partidului – Dumitru Braghiş
5. Partidul Democrat Agrar din Moldova
Nr. de înregistrare - 6, data înregistrării – 4 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Anatol Popuşoi
6. Partidul Socialist din Moldova
Nr. de înregistrare -7, data înregistrării – 11 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Victor Morev
7. Partidul Dreptăţii Social – Economice din Moldova
Nr. de înregistrare - 8, data înregistrării – 11 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Maricica Liviţchii
8. Partidul Popular Creştin Democrat
Nr. de înregistrare - 10, data înregistrării – 12 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Iurie Roşca
9. Partidul Forţelor Progresiste din Moldova
Nr. de înregistrare - 11, data înregistrării – 17 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Nicolae Chirilciuc
151
10. Mişcarea Profesioniştilor „ Speranţa – Надежда”
Nr. de înregistrare - 12, data înregistrării – 17 februarie 1999
Preşedintele Mişcării – Vladimir Florea
11. Partidul Reformei
Nr. de înregistrare - 13, data înregistrării – 17 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Mihai Ghimpu
12. Partidul Social – Liberal
Nr. de înregistrare - 14, data înregistrării – 17 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Oleg Serebrian
13. Noul Partid Naţional Moldovenesc
Nr. de înregistrare - 15, data înregistrării – 20 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Ion Ţurcanu
14. Partidul Social – Democrat din Moldova
Nr. de înregistrare - 16, data înregistrării – 20 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Oazu Nantoi
15. Partidul Democrat – Popular din Moldova
Nr. de înregistrare - 17, data înregistrării – 20 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Mihai Ceban
16. Mişcarea social – politică „ Forţa Nouă”
Nr. de înregistrare - 18, data înregistrării – 25 februarie 1999
Preşedintele Mişcării – Valeriu Pleşca
17. Partidul Socialiştilor din Republica Moldova
Nr. de înregistrare - 19, data înregistrării – 26 februarie 1999
Copreşedintele Partidului – Veronica Abramciuc, Eduard Smirnov
18. Mişcarea social – politică Republicană „ Равноправие”
Nr. de înregistrare - 21, data înregistrării – 26 februarie 1999
Preşedintele Mişcării – Valeriu Climenco
19. Partidul Ecologist „Alianţa Verde” din Moldova
Nr. de înregistrare - 22, data înregistrării – 26 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Ion Dediu
20. Partidul Naţional Român
Nr. de înregistrare - 23, data înregistrării – 5 martie 1999
Preşedintele Partidului – Ion Buga
152
II. Partidele şi organizaţiile social-politice nou constituite
21. Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova
Nr. de înregistrare - 25, data înregistrării – 20 mai 1999
Preşedintele Partidului – Valeriu Reus
22. Partidul Republican din Moldova
Nr. de înregistrare - 27, data înregistrării – 5 octombrie 1999
Copreşedinţii Partidului – Valerian Hortolomei, Ion Curtian
23. Partidul Demnităţii Civice din Moldova
Nr. de înregistrare - 28, data înregistrării – 5 octombrie 1999
Preşedintele Partidului – Ion Lipciu
24. Uniunea Muncii
Nr. de înregistrare - 29, data înregistrării – 12 noiembrie 1999
Preşedintele Uniunii – Gheorghe Sima
25. Uniunea Centristă din Moldova
Nr. de înregistrare - 30, data înregistrării – 17 mai 2000
Preşedintele Uniunii – Mihai Petrache
26. Organizaţia Social-Poitică „Alianţa Independenţilor din Republica Moldova”
Nr. de înregistrare - 32, data înregistrării – 18 octombrie 2001
Preşedintele Alianţei – Serafim Urecheanu
153
Anexa 4
29.12.2004. Lista partidelor şi organizaţiilor social-politice înregistrate la
Ministerul Justiţiei
I. Partidele reînregistrate conform Legii privind partidele şi alte organizaţii
social-politice
1. Partidul Democrat din Moldova
Nr. de înregistrare - 1, data înregistrării – 25 decembrie 1998
Preşedintele Partidului – Dumitru Diacov
2. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova
Nr. de înregistrare - 2, data înregistrării – 15 ianuarie 1999
Preşedintele Partidului – Vladimir Voronin
3. Alianţa „Moldova Noastră”
Nr. de înregistrare - 4, data înregistrării – 29 ianuarie 1999
Copreşedintele coordonator al Alianţei – Dumitru Braghiş
4. Partidul Agrar din Moldova
Nr. de înregistrare - 6, data înregistrării – 4 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Anatol Popuşoi
5. Partidul Socialist din Moldova
Nr. de înregistrare - 7, data înregistrării – 11 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Victor Morev
6. Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova
Nr. de înregistrare - 8, data înregistrării – 11 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Maricica Leviţchi
7. Partidul Popular Creştin Democrat
Nr. de înregistrare - 10, data înregistrării – 12 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Iurie Roşca
8. Mişcarea Profesioniştilor „ Speranţa – Надежда”
Nr. de înregistrare - 12, data înregistrării – 17 februarie 1999
Preşedintele Mişcării – Vladimir Florea
9. Partidul Reformei
Nr. de înregistrare - 13, data înregistrării – 17 februarie 1999
154
Preşedintele Partidului – Mihai Ghimpu
10. Partidul Social – Liberal
Nr. de înregistrare - 14, data înregistrării – 17 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Oleg Serebrian
11. Noul Partid Naţional Moldovenesc
Nr. de înregistrare - 15, data înregistrării – 20 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Ion Ţurcanu
12. Partidul Social – Democrat din Moldova
Nr. de înregistrare - 16, data înregistrării – 20 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Ion Muşuc
13. Partidul Democrat – Popular din Moldova
Nr. de înregistrare - 17, data înregistrării – 20 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Mihai Ceban
14. Mişcarea social – politică „ Forţa Nouă”
Nr. de înregistrare - 18, data înregistrării – 25 februarie 1999
Preşedintele Mişcării – Valeriu Pleşca
15. Partidul Socialiştilor din Republica Moldova
Nr. de înregistrare - 19, data înregistrării – 26 februarie 1999
Copreşedintele Partidului – Veronica Abramciuc, Eduard Smirnov
16. Mişcarea social – politică Republicană „ Равноправие”
Nr. de înregistrare - 21, data înregistrării – 26 februarie 1999
Preşedintele Mişcării – Valeriu Climenco
17. Partidul Ecologist „Alianţa Verde” din Moldova
Nr. de înregistrare - 22, data înregistrării – 26 februarie 1999
Preşedintele Partidului – Ion Dediu
18. Partidul Naţional Român
Nr. de înregistrare - 23, data înregistrării – 5 martie 1999
Preşedintele Partidului – Dionisie Guţu
155
II. Partidele şi organizaţiile social-politice nou constituite
19. Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova
Nr. de înregistrare - 25, data înregistrării – 20 mai 1999
Preşedintele Partidului – Nicolae Andronic
20. Partidul Republican din Moldova
Nr. de înregistrare - 27, data înregistrării – 5 octombrie 1999
Copreşedinţii Partidului – Valerian Hortolomei, Ion Curtian
21. Uniunea Muncii
Nr. de înregistrare - 29, data înregistrării – 12 noiembrie 1999
Preşedintele Uniunii – Gheorghe Sima
22. Uniunea Centristă din Moldova
Nr. de înregistrare - 30, data înregistrării – 17 mai 2000
Preşedintele Uniunii – Mihai Petrache
Anexa 5 GUVERNUL R.S.S. / REPUBLICII MOLDOVA (1990-2005)
FUNCŢIILE/NUMĂRUL
GEVERNELOR I II II IV V VI VII VIII IX
PRESEDINTELE CONSILIULUI DE MINISTRI AL RSSM – PRIM-MINISTRUL RM
MIRCEA DRUC MAI 1990 – IUNIE 1991
VALERIU MURAVSCHI IUNIE 1991 – IULIE 1992
ANDREI SANGHELI IULIE 1992 – MARTIE 1994
ANDREI SANGHELI II APRILIE 1994 – IANUARIE 1997
ION CIUBUC IANUARIE 1997 – MAI 1998
ION CIUBUC II IUNIE 1998 – MARTIE 1999
ION STURZA APRILIE-DECEMBRIE 1999
DUMITRU BRAGHIŞ DECEMBRIE 1999 – APRILIE 2001
VASILE TARLEV APRILIE 2001 – MARTIE 2005
PRIM-VICEPREŞEDINTE AL CM AL RSSM – PRIM-VICEPRIM-MINISTRU AL RM
ANDREI SANGHELI
CONSTANTIN OBOROC
NICOLAE ANDRONATI
X X X X X X
PRIM-VICEPREŞEDINTE, PRIM-VICEPRIM-MINISTRU CONSTANTIN OBOROC
X X X X X NICOLAE ANDRONIC
X X
PRIM-VICEPREŞEDINTE X VALERIU CEBOTARI
MIHAI COŞCODAN
VALENTIN CUNEV
VALERIU BULGARI ION STURZA ALEXANDRU MURAVSCHI
ANDREI CUCU ANDREI CUCU/ ŞTEFAN ODAGIU
VICEPRIM-MINISTRU X X VALENTIN CUNEV
ION GUŢU ION GUŢU VALENTIN DOLGANIUC
OLEG STRATULAT VALERIU COSARCIUC
VALERIAN CRISTEA
VICEPRIM-MINISTRU X X NICOLAE OLEINIC
VALERIU BULGARI
X OLEG STRATULAT
X LIDIA GUŢU DMITRI TODOROGLO
VICEPRIM-MINISTRU X X X X X NICOLAE ANDRONIC X X X MINISTRU AL AFACERILOR INTERNE ION COSTAŞ CONSTANTIN
ANTOCI CONSTANTIN ANTOCI
CONSTANTIN ANTOCI
MIHAI PLĂMĂDEALĂ
VICTOR CATAN VICTOR CATAN VLADIMIR ŢURCAN VASILE DRĂGĂNEL/ GHEORGHE PAPUC
MINISTRU AL AFACERILOR EXTERNE NICOLAE ŢÎU NICOLAE ŢÎU NICOLAE ŢÎU MIHAIL POPOV
MIHAIL POPOV
NICOLAE TĂBĂCARU (DIN 1997)
NICOLAE TĂBĂCARU
NICOLAE TĂBĂCARU/ NICOLAE CERNOMAZ
NICOLAE CERNOMAZ/ NICOLAE DUDAU/ ANDREI STRATAN
MINISTRU AL JUSTIŢIEI ALEXEI BARBĂNEAGRĂ
ALEXEI BARBĂNEAGRĂ
ALEXEI BARBĂNEAGRĂ
VASILE STURZA VASILE STURZA ION PĂDURARU ION PĂDURARU VALERIA ŞTERBEŢ ION MOREI/ VASILE DULGHERU/ VICTORIA IFTODI
MINISTRU AL APĂRĂRII X ION COSTAŞ PAVEL CREANGĂ
PAVEL CREANGĂ
VALERIU PASAT VALERIU PASAT VALERIU PASAT BORIS GAMURARI VICTOR GAICIUC/ VALERIU PLEŞCA
MINISTRU AL ECONOMIEI SI REFORMELOR CONSTANTIN TAMPIZA
CONSTANTIN TAMPIZA
SERGIU CERTAN VALERIU BOBUŢAC
ION GUŢU ION STURZA ALEXANDRU MURAVSCHI
ANDREI CUCU ANDREI CUCU/ ŞTEFAN ODAGIU/ MARIAN LUPU
MINISTRU AL RELAŢIILOR EXTERNE X X ANDREI CHEPTENE
X X X X X X
MINISTRU AL COMERŢULUI VALERIU BOBUŢAC
VALERIU BOBUŢAC TUDOR SLĂNINĂ X X X X X X
MINISTRU AL AGRICULTURII SI ALIMENTATIEI – INDUSTRIEI DE PRELUCRARE
ANDREI SANGHELI
ANDREI SANGHELI VITALIE GORINCIOI
VITALIE GORINCIOI
GHEORGHE LUNGU VALERIU BULGARI VALERIU BULGARI
ION RUSSU DMITRI TODOROGLO
MINISTRU AL INFORMATICII ŞI TELECOMUNICAŢIILOR
TIMOFEI ANDROS
TIMOFEI ANDROS ION CASIAN ION CASIAN ION CASIAN X X X X
MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI TELECOMUNICAŢIILOR
X X X X X TUDOR LEANCĂ VICTOR CHEIBAŞ AFANASIE SMOCHIN VICTOR ŢOPA/ ANATOL CUPTOR/ VASILE ZGÂRDAN
MINISTRU AL ŞTIINTEI SI ÎNVATAMINTULUI PUBLIC
NICOLAE MATCAŞ
NICOLAE MATCAŞ NICOLAE MATCAŞ
PETRU GAUGAŞ X X X X X
157
MINISTRU AL ÎNVĂŢĂMÎNTULUI, TINERETULUI ŞI SPORTULUI – EDUCAŢIEI ŞI ŞTIINŢEI
X X X X IACOB POPOVICI ANATOL GRIMALSCHI
ANATOL GRIMALSCHI
ION GUŢU ILIE VANCEA/ GHEORGHE SIMA/ VALENTIN BENIUC
MINISTRU AL INDUSTRIEI (ŞI ENERGETICII)
DUMITRU LEŞCENCO
DUMITRU LEŞCENCO
X GRIGORE TRIBOI X X X X X
MINISTRU AL ENERGETICII X X X X X X X ION LEŞANU ION LEŞANU/ IACOB TIMCIUC
MINISTRU MEDIULUI ŞI AMENAJĂRII TERITORIULUI
X X X X X ARCADIE CAPCELEA ARCADIE CAPCELEA
ARCADIE CAPCELEA GHEORGHE DUCA/ CONSTANTIN MIHAILESCU
MINISTRU AL INDUSTRIEI (SI COMERTULUI) X X X X GRIGORE TRIBOI ION TĂNASE ALEXANDRA CAN ALEXANDRA CAN MIHAIL GARŞTEA MINISTRU AL FINANŢELOR VALERIU
MURAVSCHI X CLAUDIA
MELNIC VALERIU CHIŢAN
ALEXANDRA CAN ANATOL ARAPU ANATOL ARAPU MIHAI MANOLI MIHAI MANOLI/ ZINAIDA GRECEANÎI
MINISTRU AL PRIVATIZARII SI ADMINISTRARII PROPRIETATII DE STAT
X X X CESLAV CIOBANU
CESLAV CIOBANU X X X X
MINISTRU AL SĂNĂTĂŢII GHEORGHE GHIDIRIM
GHEORGHE GHIDIRIM
GHEORGHE GHIDIRIM
TIMOFEI MOŞNEAGA
MIHAI MAGDEI EUGEN GLADUN EUGEN GLADUN VASILE PARASCA ANDREI GHERMAN
MINISTRU AL CULTURII (SI CULTELOR) ION UNGUREANU
ION UNGUREANU ION UNGUREANU
MIHAIL G. CIBOTARU
GHENADIE CIOBANU GHENADIE CIOBANU GHENADIE CIOBANU
GHENADIE CIOBANU ION PĂCURARU/ VEACESLAV MADAN
MINISTRU AL TINERETULUI, SPORTULUI SI TURISMULUI
X X PETRU SANDULACHE
X X X X X X
MINISTRU AL TRANSPORTURILOR (ŞI GOSPODĂRIEI DRUMURILOR)
VALERI KOZLOV
VALERI KOZLOV X VASILI IOVV VASILI IOVV GHEORGHE CUCU GHEORGHE CUCU X X
MINISTRU AL RESURSELOR MATERIALE CONSTANTIN IAVORSCHI
CONSTANTIN IAVORSCHI
X X X X X X X
MINISTRU AL SERVICIILOR COMUNALE, EXPLOATARII FONDULUI DE LOCUINTE
X X MIHAI SEVEROVAN
MIHAI SEVEROVAN
X X X X X
MINISTRU AL CONSTRUCTIILOR (SI DEZVOLTARII TERITORIALE, GOSPODARIEI COMUNALE)
GHEORGHE CĂLUGARU
GHEORGHE CĂLUGARU
VALERIU CEBOTARI
X MIHAI SEVEROVAN MIHAI SEVEROVAN MIHAI SEVEROVAN
X X
MINISTRU AL MUNCII SI ASIGURARII (PROTECTIEI) SOCIALE SI FAMILIEI
ANDREI SPINEI
ANDREI SPINEI DUMITRU NIDELCU
ANDREI SPINEI X VLADIMIR GURIŢENCO
VLADIMIR GURIŢENCO
VALERIAN REVENCO VALERIAN REVENCO
MINISTRU DE STAT GHEORGHE GAINDRIC
FILIP ZUBATÎI GHEORGHE GUSAC
GHEORGHE GUSAC
NICOLAE CERNOMAZ
NICOLAE CERNOMAZ VLADIMIR FILAT X X
MINISTRU PENTRU RELATII CU PARLAMENTUL X X X VICTOR PUŞCAŞ X X X X X PREŞEDINTE AL COMITETULUI PENTRU SECURITATEA STATULUI, MINISTERUL SECURITĂŢII NAŢIONALE, SERVICIUL SECURITATE ŞI INFORMAŢII
TUDOR BOTNARI
ANATOL PLUGARU VASILE CALMOI VASILE CALMOI TUDOR BOTNARI TUDOR BOTNARI TUDOR BOTNARI VALERIU PASAT VALERIU PASAT/ ION URSU
DIRECTOR GENERAL AL DEPARTAMENTULUI DE STAT PENTRU RESURSE ENERGETICE
VALERI ICONNICOV
DG AL DS PENTRU STANDARDE, METROLOGIE SI SUPRAVEGHERE TEHNICA
DUMITRU CIMPOIEŞ
DG AL DS PENTRU CONTROL VAMAL GHEORGHE HIOARĂ
DG AL DS PENTRU EDITURI, POLIGRAFIE ŞI COMERŢUL CU CĂRŢI
AUREL SCOBIOALĂ
DG AL DS AL LIMBILOR ION DUMENIUC
Anexa 6
Guvernul Republicii Moldova Numit în baza decretului prezidenţial Nr. 11-IV, 19 aprilie 2005
Guvernul Talev – 2
1. TARLEV Vasile – prim-ministru
2. CRISTEA Valerian – viceprim-ministru
3. STRATAN Andrei - viceprim-ministru, ministru Afacerilor Externe şi Integrării
Europene
4. LAZĂR Valeriu - ministru al Economiei şi Comerţului
5. GRECEANÎI Zinaida – ministrul al Finanţelor
6. ANTOSII Vladimir – ministru al Industriei şi Infrastructurii
7. GORODENCO Anatolie – ministru al Agriculturii şi Industriei Alimentare
8. GAGAUZ Miron – ministru al Transporturilor şi Gospodăriei Drumurilor
9. MIHAILESCU Constantin – ministru al Ecologiei şi Resurselor Naturale
10. ŢVIRCUN Victor – ministru al Educaţiei, Tineretului şi Sportului
11. REVENCO Valerian – ministru al Sănătăţii şi Protecţiei Sociale
12. COZMA Artur – ministru al Culturii şi Turismului
13. IFTODI Victoria – ministru al Justiţiei
14. PAPUC Gheorghe – ministru al Afacerilor Interne
15. PLEŞCA Valeriu – ministru al Apărării
16. MOLOJEN Vladimir – ministru al Dezvoltării Informaţionale
17. ŞOVA Vasili – ministru al Reintegrării
18. TABUNŞCIC Gheorghe – guvernator (başcan) al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)
19. DUCA Constantin – preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei
159
Anexa 7
Rezultatele alegerilor parlamentare, locale, prezidenţiale şi fluctuaţia elitei politice din Republica Moldova (1994 – 2003)
I. Alegerile Parlamentare, 27februarie 1994 Coeficientul de participare la alegeri = 79,31 %
1. Alianţa Frontului Popular Creştin Democrat a. Voturi – 133606; b. = 7,53 %; c. Mandate – 9 Componenţa: 1.1 Frontul Popular Creştin Democrat – Preşedinte, Iurie Roşca, jurnalist , nr.1; 1.2 Mişcarea Voluntarilor din Republica Moldova – Preşedintele Prezidiumului Consiliului, Sergiu Mocanu, pedagog, nr.5; 1.2 Organizaţia Tineretului Creştin – Democrat – Preşedinte, Valeriu Babără, jurist, nr. 17. Candidaţi: Nr. 2 Ilie Ilaşcu, economist, preşedintele filialei F.P.M. din Tiraspol, deţinut politic; Nr. 4 Sergiu Burcă, filolog, secretar executiv al F.P.M. Nr. 6 Vlad Cubreacov, jurnalist Nr. 7 Ştefan Secăreanu, jurnalist, redactor-şef publicaţia „Ţara” Nr. 8 Eugeniu Gârlă, economist Nr. 9 Dumitru Osipov, inginer-mecanic Nr.13 Ion Neagu, ingener-hidrotehnician Nr.16 Petru Buburuz, preot ortodox Nr.25 Petru Teodorovici, compozitor Nr.31 Gheorghe Vodă, scriitor 2. Asociaţia Victimelor Regimului Totalitar Comunist din Moldova a. Voturi – 16672; b. = 0,94%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Mihai Moroşanu, inginer-constructor 3. Partidul Naţional Creştin a. Voturi – 5878; b. = 0, 33%; Mandate - 0 Preşedinte – Vladimir Nicu, istoric 4.Blocul Electoral „ Blocul Social – Democrat ” a. Voturi – 65028; b. = 3, 66%; c. Mandate – 0 Componenţa: 4.1 Partidul Social – Democrat – Preşedinte, Oazu Nantoi, inginer–electrician, nr.1 4.2 Liga Naţională a Tineretului din Moldova – Preşedinte, Valeriu Streleţ, istoric-politolog, nr.44 4.3 Uniunea Tineretului din Moldova – Preşedinte, Petru Gafton, inginer-electrician, nr.21 Candidaţi: Nr. 2 Serafim Urecheanu, inginer-constructor Nr. 3 Anatol Ţaran, istoric Nr. 7 Vissarion Ceşuiev, economist Nr. 14 Vasile Şova, jurist Nr. 93 Alexei Tulbure, istoric
160
5. BE „Blocul Ţăranilor şi Intelectualilor” a. Voturi – 163513; b. = 9,21%; c. Mandate – 11 Componenţa: 5.1 Congresul Intelectualităţii din Republica Moldova – Preşedinte, Valeriu Matei, istoric, Director al Editurii „ Hyperion”, nr.9 5.2 Alianţa Ţăranilor Liberi – Preşedinte, Semion Certan, agronom, nr.1 5.3 Liga Democrat - Creştină a Femeilor din Moldova – Preşedinte, Lidia Istrati ( Ceban), agronom, scriitor, nr.3 Candidaţi: Nr.2 Alexandru Moşanu, istoric Nr.4 Vasile Nedelciuc, inginer Nr.6 Ion Hadârcă, scriitor Nr.7 Ala Mândâcanu, ziarist Nr.8 Mihai Ghimpu, jurist Nr.10 Ion Dediu, ecolog Nr.21 Mihai Cimpoi, filolog, critic literar, academician Nr.25 Anatol Gremalschi, inginer Nr.35 Ion Şişcanu, istoric Nr.37 Ion Bostan, inginer, rector UTM Nr.42 Efim Tarlapan, scriitor Nr.62 Vladimir Beşleagă, scriitor 6. Partidul Democrat din Moldova a. Voturi – 23368; b. = 1, 32%; Mandate - 0 Preşedinte – Gheorghe Ghimpu, pedagog, nr.1 Candidaţii: Nr.5 Nicolae Cojocaru, savant, doctor în filosofie Nr.25 Elena Postolachi, etnograf, doctor în istorie Nr.47 Valeriu Umaneţ, economist Nr.68 Vitalia Pavlicenco, jurnalist Nr.103 Ştefan Urâtu, pedagog 7. BE „ Partidul Socialist şi Mişcarea „Unitate - Eдинство” a. Voturi – 390584; b. = 22,0 %; c. Mandate – 28 Componenţa: 7.1 Partidul Socialist – Preşedinte, Valeriu Senic, pedagog 7.2 Mişcarea social-politică pentru egalitate în drepturi „Unitate – Eдинство” – Preşedinte, Piotr Şornicov, pedagog Candidaţii: Nr.3 Vladimir Solonari, pedagog Nr.4 Victor Morev, inginer Nr.5 Dumitru Zidu, pedagog Nr.8 Valentin Crîlov, inginer-militar Nr.9 Aurel Cepoi, istoric Nr.10 Vasile Iovv, inginer Nr.12 Artiom Lazarev, istoric Nr.19 Mihail Sidorov, jurist Nr.31 Dumitru Todoroglo, agronom Nr.32 Victor Stepaniuc, pedagog
161
8. Asociaţia Femeilor din Moldova a. Voturi – 50243; b. = 2,83%; Mandate - 0 Preşedinte – Ludmila Scalnîi , pedagog, nr.1 Candidaţii: Nr.7 Ninela Caranfil, actriţă Nr.8 Lidia Pânzaru-Noroc, actriţă Nr.41 Valentina Cojocaru, vocalistă Nr.45 Vera Garştea, dirijor 9. Partidul Ecologist „Alianţa Verde” din Moldova a. Voturi – 7025; b. = 0,40%; Mandate - 0 Preşedinte – Mircea Ciuhrii, biolog, nr.1 10. Partidul Democrat Agrar a. Voturi – 766589; b. = 43,18%; Mandate -56 Preşedinte – Dumitru Moţpan, tehnician, nr.1 Candidaţii: Nr.2 Petru Lucinschii, istoric, doctor în filosofie, Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova Nr.3 Andrei Sangheli, agronom, Prim-ministru al Republicii Moldova Nr.5 Nicolae Andronic, jurist Nr.7 Valentin Cunev, arhitector Nr.8 Ion Suruceanu, artist Nr.9 Marina Liviţchi, jurist Nr.11 Arhip Cibotaru, filolog-scriitor Nr.12 Valeriu Bulgari, agronom Nr.18 Dumitru Diacov, jurnalist Nr.52 Vasile Stati, istoric, expert PDAM Nr.61 Anatol Popuşoi, agronom Nr.43 Alexandru Muravschi, economist Nr.63 Leonid Tabără, filosof, doctor în filosofie Nr.73 Gheorghe Cucu, agronom 11. Partidul Republican din Moldova a. Voturi – 16529; b. = 0,93%; Mandate - 0 Preşedinte – Victor Puşcaş, jurist, nr.1 Candidaţii: Nr.2 Gheorghe Mazilu, critic literar Nr.35 Victor Ciobanu, economist Nr.57 Alexandru Zavtur, pedagog 12. Partidul Democrat al Muncii din Moldova a. Voturi – 49210; b. = 2,77%; Mandate - 0 Preşedinte – Mircea Rusu, inginer, nr.1 Candidaţii: Nr.2 Alexandru Arseni, jurist Nr.4 Ion Borşevici, politolog Nr.5 Gheorghe Ghidirim, medic Nr.25 Valeriu Muravschi, economist Nr. 31 Constantin Becciev, inginer
162
Nr.59 Vasile Zgârdan, inginer Nr.74 Mihai Volontir, actor 13. Partidul Reformei a. Voturi – 41980; b. = 2,36%; Mandate - 0 Preşedinte – Anatol Şalaru Candidaţii: Nr.1 Gheorghe Amihalachioae, jurist Nr.2 Constantin Tampiza, economist Nr.5 Vasile Colţa, inginer-constructor Nr.7 Petru Sandulache, politolog Nr.12 Mihai Camerzan, pedagog Nr.71 Valeriu Reniţă, ziarist Candidaţii Independenţi – 1994: 1. Chişerin Alexandru, Preşedintele firmei „Chişerin & K”, mun.Bălţi: a. Voturi – 6390; b. = 0,36%; Mandate - 0 2. Cojuhari Dumitru, fizician, profesor Universitatea de Stat din Moldova, mun. Chişinău: a. Voturi – 1516; b. = 0,09%; Mandate - 0 3. Platon Profir, maistru în construcţie, neangajat temporar, Chişinău: a. Voturi – 463; b. = 0,03%; Mandate - 0 4. Filat Gheorghe, economist, Director general al firmei „ Independent”, Chişinău: a. Voturi – 1540; b. = 0,09%; Mandate - 0 5. Antonov Mihai, jurist, neangajat temporar, or.Căuşeni: a. Voturi – 2848; b. = 0,16%; Mandate - 0 6. Zagorodnîi Vitalie, specialist militar, neangajat temporar, Chişinău: a. Voturi –937; b. = 0,05%; Mandate - 0 7. Sajina Elena, pedagog, Chişinău: a. Voturi –1339; b. = 0,08%; Mandate - 0 8. Gorban Victor, jurist, neangajat temporar, or.Nisporeni: a. Voturi –1594; b. = 0,09%; Mandate - 0 9. Cotună Vasile, agronom, angajat al Comitetului Executiv al raionului Cahul: a. Voturi –2496; b. = 0,14%; Mandate - 0 10. Ciorici Mihai, inginer-tehnolog, angajat al Comitetului Executiv al raionului Nisporeni: a. Voturi – 6092; b. = 0,34%; Mandate - 0 11. Plămădeală Mihai, jurist, patron al firmei „ Scut Ltd”, Chişinău: a. Voturi –1821; b. = 0,10 %; Mandate - 0 12. Draguţă Ion, jurist, nengajat temporar, or.Rezina: a. Voturi – 1086; b. = 0,06%; Mandate – 0
163
13. Ţurcan Ion, agronom, expert superior la Ministerul Economiei, Chişinău: a. Voturi – 713; b. = 0,04%; Mandate – 0 14. Filipschi Valentin, jurnalist, Chişinău: a. Voturi – 571; b. = 0,03%; Mandate – 0 15. Ciuntu Ion, slujitor al cultului ortodox, preot al Bisericii „ Sf. Teodora”, Chişinău: a. Voturi – 488; b. = 0,03%; Mandate – 0 16. Fandofan Sergiu, zootehnician, preşedintele Comisiei parlamentare pentru agricultură, Chişinău: a. Voturi – 3338; b. = 0,19%; Mandate – 0 17. Maimescu Sava, jurist, s. Cărpineni, r-n Hânceşti: a. Voturi – 1331; b. = 0,07%; Mandate – 0 18. Gologan Grigore, inginer-tehnolog, angajat al Comitetului Executiv al raionului Ialoveni: a. Voturi – 6111; b. = 0,34%; Mandate – 0 19. Gusac Pavel, doctor în medicină, preşedintele Comisiei parlamentare pentru ecologie, Chişinău: a. Voturi – 2022; b. = 0,11%; Mandate – 0 20. Cîrlan Gheorghe, jurist, Consilier al Preşedintelui Parlamentului, Chişinău: a. Voturi – 2456; b. = 0,14%; Mandate – 0 II. Alegerile Locale, 16 aprilie 1995 Coeficientul de participare la alegeri – 60,02% AP: Rezultatele privind mandatele obţinute pentru funcţia de primar 1. Partidul Democrat Agrar: a.Voturi – 568.756; b. Mandate – 520; c. = 64,76% 2. Candidaţi Independenţi: a.Voturi – 184.290; b. Mandate - 117; c. = 14,57%; 3. Alianţa Forţelor Democratice: a.Voturi – 170.824; b. Mandate – 83; c. = 10,34% Componenţa: 3.1 Alianţa Ţăranilor Liberi – Preşedinte, Semion Certan 3.2 Congresul Democrat Unit – Preşedinte, Valeriu Matei 3.3 Partidul Reformei – Preşedinte, Anatol Şalaru 3.4 Liga Democrat – Creştină a Femeilor din Moldova, Preşedinte - Lidia Istrati 3.5 Liga Pedagojilor din Moldova, Preşedinte - Petru Tarhon 3.6 Partidul Ţărănesc Creştin – Democrat, Preşedinte - Vladimir Reus 3.7 Partidul Ecologist din Moldova, Preşedinte – Ion Dediu 3.8 Partidul Democraţiei Liberale din Moldova, Preşedinte – Mircea Rusu 3.9 Partidul Naţional – Liberal, Preşedinte - Andrei Iuri-Apostol 4. Partidul Comuniştilor: a.Voturi – 82.072; b. Mandate – 43; c. = 5,35% 5. Partidul Social – Democrat: a.Voturi – 33.143; b. Mandate – 23 ; c. = 2,86%; 6. Blocul Unităţii Socialiste: a.Voturi – 29.274; b. Mandate – 13; c.= 1,62% Componenţa: 6.1 Partidul Socialist, Preşedinte – Valeriu Senic 6.2 Mişcarea pentru Egalitate în Drepturi „Unitate-Единство”, Preşedinte – P. Şornicov 7. Asociaţia Femeilor din Moldova: a.Voturi – 3.822; b. Mandate – 4; c.= 0,50% 8. Liga Naţională a Tineretului: a.Voturi – 409; b. Mandate – 0; c. = 0% 9. Partidul Renaşterii Economice: a.Voturi – 0; b. Mandate – 0; c.= 0%
164
ACR: Rezultatele mandatelor obţinute în consiliile raionale şi consiliul mun. Chişinău.
1. Partidul Democrat Agrar din Moldova: a. Voturi – 551.914; b. Mandate – 643; c.=
46,97% 2. Alianţa Forţelor Democratice: a. Voturi – 230.675; b. Mandate – 252; c.= 19,67% 3. Partidul Comuniştilor: a. Voturi – 184.627; b. Mandate – 206; c.= 15,74% 4. Blocul Unităţii Socialiste: a. Voturi – 84.139; b. c. Mandate – 82; c.= 7,17% 5. Candidaţi Independenţi: a. Voturi – 70.065; b. Mandate – 28; c.= 5,97%
6. Partidul Social – Democrat: a. Voturi – 41.803; b. Mandate – 39; c.= 3,56% 7. Asociaţia Femeilor din Moldova: a. Voturi – 7806; b. Mandate – 9; c.= 0,67% 8. Partidul Renaşterii Economice: a. Voturi – 1957; b. Mandate – 2; c.= 0,16%
9. Liga Naţională a Tineretului: a.Voturi – 1.028; b. Mandate – 1; c.= 0,08% ACL: Rezultatele mandatelor obţinute în consiliile locale.
1. Partidul Democrat Agrar din Moldova: a. Voturi – 597.173; b. Mandate – 6.504; c.=
61,38% 2. Alianţa Forţelor Democratice: a. Voturi – 238.271; b. Mandate – 2.333; c.= 22,02% 3. Partidul Comuniştilor: a. Voturi – 119.380; b. Mandate – 848; c.= 8,0% 4. Blocul Unităţii Socialiste: a. Voturi – 42.591; b. Mandate – 286; c.= 2,7% 5. Candidaţi Independenţi: a. Voturi – 70.065; b. Mandate – 273; c.= 5,97% 6. Partidul Social – Democrat: a. Voturi – 31.348; b. Mandate – 39; c.= 2,58% 7. Asociaţia Femeilor din Moldova: a. Voturi – 6.280; b. Mandate – 45; c.= 0,42% 8. Liga Naţională a Tineretului: a.Voturi – 612; b. Mandate – 8; c.= 0,08%
9. Partidul Renaşterii Economice: a. Voturi – 2; b. Mandate – 0; c.= 0 % III. Alegeri Prezidenţiale, 17 noiembrie/ 1 decembrie 1996 I tur. 17 noiembrie 1996 Coeficientul de participare la alegeri – 68,13% 1. Mircea Snegur: a. Voturi – 603.652; b.= 38.75% 2. Petru Lucinschi: a. Voturi – 430.836; b.= 27.66% 3.Vladimir Voronin: a. Voturi – 159.393; b.= 10.23% 4. Andrei Sangheli: a. Voturi – 147.555; b.= 9.47% 5.Valeriu Matei: a. Voturi – 138.605; b.= 8.90% 6.Marina Liviţchi: a. Voturi – 33.115; b.= 2.13% 7.Anatol Plugaru: a. Voturi – 28.159; b.= 1.80% 8.Iulia Gorea-Costin: a. Voturi – 9.926; b.= 0.64% 9.Veronica Abramciuc: a. Voturi – 6.619; b.= 0.42%
II tur. 1 decembrie 1996
Coeficientul de participare la alegeri – 71,61%
1. Petru Lucinschi: a. Voturi – 919.831; b.= 54,02% 2. Mircea Snegur: a. Voturi – 782.933; b. 45,98%
165
IV. Alegeri Parlamentare, 22 martie 1998 Coeficientul de participare la alegeri – 69,12% 1. Blocul Electoral „Convenţia Democrată din Moldova”: a. Voturi – 315.206; b. = 19,42%; c. Mandate – 26 Componenţa: 1.1 Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova – Preşedinte, M. Snegur, agronom, nr.1 1.2 Frontul Popular Creştin – Democrat – Preşedinte, Iurie Roşca, jurnalist, nr.2 1.3 Partidul Ecologist din Moldova – Preşedinte, Ion Dediu, biolog, academician, nr.9 1.4 Liga Democrat -Creştină a Femeilor din Moldova - Preş. Ala Mândâcanu, filolog, nr.10 1.5 Partidul Ţărănesc Creştin – Democrat – Preş. Vladimir Reus, inginer-constructor, nr.12 Candidaţii: Nr.3 Nicolae Andronic, jurist, PRCM Nr.4 Valentin Dolganiuc, preşedintele Cartelului Ţărănesc „Sfântul Gheorghe”, FPCD Nr.6 Sergiu Burcă, filolog, FPCD Nr.8 Ion Neagu, inginer-hidroameliorator, FPCD Nr.14 Eugeniu Gârlă, economist, FPCD Nr.16 Vlad Cubreacov, jurnalist, FPCD Nr.17 Andrei Strâmbeanu, scriitor Nr.18 Sergiu Mocanu, redactor la publicaţia „Ţara”, FPCD Nr.19 Alecu Reniţă, preş. Mişcării Ecologiste din Moldova, red.-şef al rev.„Natura”, PEM Nr.24 Mihai Cimpoi, doctor habilitat în filologie Nr.25 Mihai Ciorici, inginer-tehnolog, PRCM Nr.26 Ştefan Secăreanu, jurnalist, redactor şef al publicaţiei „Ţara”, FPCD Nr.27 Vasile Cotună, agronom, PRCM Nr.28 Dumitru Osipov, inginer-tehnician, FPCD Nr. 32 Tudor Tătaru, regizor de teatru şi film, director general al Asociaţiei de Creaţie „Buciumul”, FPCD Nr.33 Ion Suruceanu, muzician, artist al poporului, PRCM Nr.37 Valeriu Nimerenco, jurist, pretor al sectorului Buiucani mun. Chişinău, PRCM Nr.38 Petru Grozavu, jurnalist, preşedinte al Societăţii Culturale „Dunărea şi Marea”, FPCD Nr.67 Mircea Guţu, profesor de muzică, şomer, FPCD Nr.76 Vladimir Guriţenco, inginer, pretor al sectorului Centru mun. Chişinău, PRCM 4. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova: a. Voturi – 487.002; b. = 30,01%; Mandate - 40 Preşedinte – Vladimir Voronin, inginer-economist, politolog, jurist, nr.1 Candidaţii: Nr.2 Vasile Iov, inginer-tehnolog, Ministru al Transporturilor şi Gospodăriei Drumurilor Nr.3 Andrei Neguţa, chimist, politolog, secretar al CC al PCRM Nr.11 Dmitri Todoroglo, agronom-savant Nr.16 Vadim Mişin, jurist, şef al Depart. de Transport, al Ministerului Afacerilor Interne Nr.17 Victor Stepaniuc, filolog Nr.20 Iulian Magaleas, profesor de istorie Nr.21 Vasile Stati, profesor de limbă şi literatură moldovenească, preşedinte al Consiliului Republican al Mişcării „Pro-Moldova” Nr.25 Ivan Calin, agronom-savant, doctor habilitat în economie, activitate creativă
166
Nr.26 Gheorghe Madan, filolog Nr.27 Eugenia Ostapciuc, inginer-tehnolog, director-adjunct al Asociaţiei „Logos” Nr.28 Vladimir Ţaranov, istoric, doctor habilitat în istorie, membru-corespondent al AŞM Nr.29 Maria Postoico, jurist, judecător la Judecătoria Economică a Republicii Moldova Nr.37 Victor Ciobanu, economist, doctor habilitat în sociologie, director al Institutului de Cercetări în Domenii Economice al AŞM Nr.38 Iacob Timciuc, inginer pentru tehnică electronică, director al F.S.P. „Conti” Nr.39 Ilie Vancea, profesor de istorie şi sociologie, director general al învăţământului public din raionul Leova 5. Partidul Forţelor Democratice: a. Voturi – 143.428; b. = 8,24%; Mandate - 11 Preşedinte – Valeriu Matei, istoric, scriitor, nr.1 Candidaţii: Nr.2 Vasile Nedelciuc, inginer, doctor în ştiinţe tehnice Nr.3 Alexandru Moşanu, istoric, doctor habilitat în ştiinţe istorice Nr.4 Nicolae Dabija, filolog, scriitor, redactor-şef al ziarului „ Literatura şi Arta” Nr.5 Ilie Ilaşcu, economist, deţinut politic al regimului separatist de la Tiraspol Nr.7 Vitalia Pavlicenco, filolog, doctor în filologie, redactor-şef al ziarului „Mesager” Nr.11 Valeriu Ghileţchii, inginer, şef de studii la Colegiul Teologic Pedagogic din Chişinău Nr.12 Gheorghe Străisteanu, jurist, director-general al Asociaţiei „Catalan” Nr.15 Valeriu Frumusachi, filolog, ziarist, director al Studioului Independent „Catalan TV” Nr.20 Ion Şişcanu, istoric, doctor habilitat în ştiinţe istorice. 4. BE „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă”: a. Voturi – 294.691; b. = 18,16%; c. Mandate – 24 Componenţa: 4.1 Mişcarea social-politică „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă” – Preşedinte, Dumitru Diacov, jurnalist, nr.1 4.2 Partidul Civic din Moldova – Preşedinte, Solonari Vladimir, pedagog, nr.5 4.3 Mişcarea social-politică „Forţa Nouă” – Preşedinte, Valeriu Pleşca, jurist, nr.15 Candidaţii: Nr.2 Eugen Gladun, medic, academician Nr.3 Ion Sturza, economist, preşedinte al Consiliului de observatori al BC „ Fincombanc” Nr.4 Valeriu Muravschii, economist, preşedinte al Asociaţiei Băncilor din Republica Moldova Nr.7 Gheorghe Duca, chimist, academician, director al Centrului de Cercetări pentru Chimie Aplicată Ecologică al USM Nr.10 Elena Burcă, inginer-tehnolog, preşedinte ONG „ Femeia întru salvarea copilului” Nr.11 Mihail Camerzan, pedagog, director general al SA „ Moldova Tur” Nr.13 Mihai Petrache, jurist, consilier al Preşedintelui Republicii Moldova Nr.14 Grigore Eremei, agronom, doctor în filosofie, ambasador al Rep. Moldova în România Nr.16 Ion Morei, jurist, procuror al municipiului Bălţi Nr.17 Alexandru Muravschii, economist, doctor în economie Nr.18 Alexei Tulbure, istoric Nr.32 Arhip Cibotaru, filolog, scriitor Nr.53 Andrei Ţurcanu, filolog, Consilier al Preşedintelui Republicii Moldova Nr.60 Oleg Babenco, pedagog, rector al Universităţii Slavone din Moldova 5. Partidul Socialiştilor din Republica Moldova: a. Voturi – 9.514; b. = 0,59%; Mandate - 0 Preşedinte – Eduard Smirnov, inginer-mecanic, nr.2 Candidaţii:
167
Nr.1 Veronica Abramciuc, istoric Nr.4 Valentin Krîlov, inginer-militar în electronică 6. BE „Unitatea Socialistă”: a. Voturi – 29.647; b. = 1,83%; c. Mandate – 0 Componenţa: 6.1 Partidul Socialist din Moldova – Preşedinte, Valeriu Senic, filolog, nr.1 6.2 Mişcarea republicană pentru egalitate în drepturi „ Unitate-Единство” – Preşedinte, Piotr Şornicov, istoric, nr.2 6.3 Uninea Comuniştilor din Moldova – Preşedinte, Florin Hristev, inginer-constructor Candidaţii: Nr.4 Victor Morev, inginer, PSM Nr.5 Dumitru Zidu, pedagog, PSM 7. Partidul Democrat Agrar din Moldova: a. Voturi – 58.874; b. = 3,63%; Mandate - 0 Preşedinte – Dumitru Moţpan, tehnician-mecanic, nr.1 Candidaţii: Nr.2 Valeriu Bulgari, agronom Nr.3 Andrei Sangheli, agronom Nr.4 Anatol Popuşoi, agronom Nr.52 Ala Buceaţchii, pedagog, preşedintele Alianţei Tineretului Democrat din Moldova Nr.70 Eugenia Toderaşcu, actriţă de teatru şi cinema, preşedintele Mişcării social-politice „Femeia Moldovei” 8. BE „ Alianţa Forţelor Democratice”: a. Voturi – 36.344; b. = 2,24%; c. Mandate – 0 Componenţa: 8.1 Partidul Naţional-Ţărănesc din Moldova – Preşedinte, Semion Certan, agronom, nr.1 8.2 Partidul Liberal din Moldova – Preşedinte, Mircea Rusu, inginer-electromecanic, nr.18 8.3 Partidul Naţional-Liberal – Preşedinte, Andrei Iuri-Apostol, matematician, nr.13 Candidaţii: Nr.2 Ion Borşevici, pedagog, PLM Nr.8 Vladimir Darie, istoric-politilog, PLM Nr.10 Vasile Colţa, inginer-constructor, PLM Nr.21 Arcadie Gherasim, jurnalist, PLM Nr.45 Valeriu Umaneţ, economist, PLM Nr.78 Ion Sârbu, filosof, PLM 9. Partidul Social-Democrat din Moldova: a. Voturi – 30169; b. = 1,86%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Oazu Nantoi, inginer, nr.1 Candidaţii: Nr.3 Valeriu Opincă, politolog Nr.4 Gheorghe Sima, profesor de biologie şi geografie 10. BE „ Alianţa Civică „Furnica”: a. Voturi – 53.338; b. = 3,29%; c. Mandate – 0 Componenţa: 10.1 Mişcarea social-politică „Alianţa Civică pentru Reforme” – Preşedinte, Adrian Usatîi, politolog, nr.1
168
10.2 Partidul Forţelor Progresiste ale Moldovei – Preşedinte, Nicolae Chirilciuc, jurist, nr.4 10.3 Mişcarea „Unitatea-Civică” – Preşedinte, Serghei Gradinari, jurist, nr. 8 Candidaţii: Nr.2 Ion Muşuc, inginer-telecomunicaţii, ACR Nr.3 Ion Guţu, economist, ACR Nr.7 Valeriu Munteanu, inginer-mecanic, ACR 11. BE Blocul Social – Democrat „ Speranţa”: a. Voturi – 21. 282; b. = 1,31%; c. Mandate – 0 Componenţa: 11.1 Partidul Social-Democrat Unit din Moldova – Preşedinte, Anatol Ţăranu, istoric, nr.1 11.2 Mişcarea profesioniştilor „Speranţa-Nadejda” – Preşedinte, Vl. Florea, inginer, nr. 48 11.3 Asociaţia Femeilor din Moldova – Preşedinte, Ludmila Scalnîi, psiholog, nr. 8 Candidaţii: Nr.3 Eugen Sobor, politolog Nr.7 Visarion Ceşuiev, inginer-mecanic 12. Partidul Unit al Muncii din Moldova: a. Voturi – 3.124; b. = 0,19%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Andrei Safonov, istoric, nr.1 13. Uniunea Democrat – Creştină din Moldova a. Voturi – 8.342; b. = 0,5%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Grigore Gurdîş, economist, nr.1 14. Partidul Reformei a. Voturi – 8.844; b. = 0,54%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Mihai Ghimpu, jurist, nr.1 15. Partidul Dreptăţii Social – Economice din Moldova a. Voturi – 31.663; b. = 1,95%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Marina Liviţchi, jurist, nr.1 Candidaţii Independenţi – 1998: 1. BoicencoValeriu, economist, or.Ialoveni: a. Voturi – 15. 245; b. = 0,94%; Mandate - 0 2. Plugaru Anatol, jurist, mun.Chişinău: a. Voturi – 17.736; b. = 1,09%; Mandate - 0 3. Repede Alexei, jurnalist, or.Nisporeni: a. Voturi – 1.153; b. = 0,07%; Mandate - 0 4. Guţul Nicolai, profesor de istorie, Chişinău: a. Voturi – 1.899; b. = 0,12%; Mandate - 0 5. Creangă Pavel, ofiţer, Chişinău: a. Voturi – 2. 573; b. = 0,16%; Mandate - 0 6. Lipciu Ion, jurnalist, Chişinău: a. Voturi – 2.132; b. = 0,13%; Mandate - 0 7. Zastavneţchi Eugen, jurnalist, Chişinău: a. Voturi – 1.461; b. = 0,09%; Mandate - 0
169
8. Cabanciuc Mihail, mecanic-electrician, or.Anenii-Noi: a. Voturi – 769; b. = 0,05%; Mandate - 0 9. Frecăuţanu Grigore, economist, Chişinău: a. Voturi – 4.615; b. = 0,28%; Mandate - 0 10. Petrica Nicolae, specialist militar, Chişinău: a. Voturi – 979; b. = 0,06%; Mandate - 0 11. Ursu Petru, jurist, or.Anenii-Noi: a. Voturi – 651; b. = 0,04%; Mandate - 0 12. Zaraf Tihon, inginer-mecanic, or.Căuşeni: a. Voturi – 1.831; b. = 0,11%; Mandate - 0 13. Porcescu Gheorghe, agronom, Chişinău: a. Voturi – 2.892; b. = 0,18%; Mandate - 0 14. Şuşu Mihai, jurist, Chişinău: a. Voturi – 1.272; b. = 0,08%; Mandate - 0 15. Coca Andrei, jurist, Chişinău: a. Voturi – 943; b. = 0,06%; Mandate - 0 16. Gurău Victor, inginer-constructor, PLM, Chişinău: a. Voturi – 919; b. = 0,06%; Mandate - 0 17. Bologan Ana, pedagog, LDCFM, Chişinău: a. Voturi – 1.460; b. = 0,09%; Mandate - 0 18. Udrea Gheorghe, învăţător, s.Borosenii Noi, r-n Râşcani: a. Voturi – 590; b. = 0,04%; Mandate - 0 19. Lupacescu Pavel, zootehnician, or.Sângerei: a. Voturi – 1.968; b. = 0,12%;Mandate - 0 20. Ungurean Anatolii, agronom, Chişinău: a. Voturi – 796; b. = 0,05%; Mandate - 0 21. Barbov Stepan, medic-neuropatolog, s.Tvardiţa, r-n Taraclia: a. Voturi – 2.382; b. = 0,15%; Mandate - 0 22. Corj Mihai, jurist, Chişinău: a. Voturi – 1081; b. = 0,07%; Mandate - 0 23. Praniţchi Ion, agronom, Chişinău: a. Voturi – 481; b. = 0,03%; Mandate - 0 24. Revin Mihail, agrochimist-pedolog, s.Copanca, r-n Slobozia: a. Voturi – 612; b. = 0,04%; Mandate - 0 25. Constantinov Gheorghe, medic-veterinar, or.Comrat: a. Voturi – 392; b. = 0,02%; Mandate - 0 26. Dariev Boris, jurist, or. Orhei: a. Voturi – 335; b. = 0,02%; Mandate - 0 27. Calinici Iulius, inginer-mecanic, Chişinău: a. Voturi – 4.617; b. = 0,28%; Mandate - 0 28. Verejan Renata, economist, Chişinău: a. Voturi – 933; b. = 0,06%; Mandate - 0 29. Reniţă Valeriu, filolog, Chişinău: a. Voturi – 2.983; b. = 0,18%; Mandate - 0
170
30. Djugostran Vladimir, medic-veterinar, s. Maximovca, r-n Anenii Noi: a. Voturi – 500; b. = 0,03%; Mandate - 0 31. Samofalov Nestor, istoric, Chişinău: a. Voturi – 857; b. = 0,05%; Mandate - 0 32. Batcu Ion, istoric, Chişinău: a. Voturi – 250; b. = 0,02%; Mandate - 0 33. Odainic Ion, istoric, Chişinău: a. Voturi – 2.065; b. = 0,13%; Mandate - 0 34. Munteanu Lidia, agronom, or.Făleşti: a. Voturi – 500; b. = 0,03%; Mandate - 0 35. Popa Serghei, inginer-hidroamelior, Chişinău: a. Voturi – 818; b. = 0,05%;Mandate - 0 36. Gradinar Stepan, jurist, or.Comrat: a. Voturi – 271; b. = 0,02%; Mandate - 0 37. Nicorici Vladimir, jurnalist, or.Drochia: a. Voturi – 188; b. = 0,01%; Mandate - 0 38. Melnic Valentina, medic-pediatru, Chişinău: a. Voturi – 521; b. = 0,03%; Mandate - 0 39. Borta Tudor, pedagog, s.Costeşti, r-n Ialoveni: a. Voturi – 640; b. = 0,04%;Mandate- 0 40. Nour Dan, inginer-cadastral, Chişinău: a. Voturi – 517; b. = 0,03%; Mandate - 0 41. Frunze Alexei, jurist, Chişinău: a. Voturi – 227; b. = 0,01%; Mandate - 0 42. Socol Tamara, agronom, or.Rezina: a. Voturi – 298; b. = 0,02%; Mandate - 0 43. Boţan Feodor, inginer-electrician, Chişinău: a. Voturi – 675; b. = 0,04%; Mandate - 0 44. Pleşca Petru, inginer-hidrotehnic, Chişinău: a. Voturi – 734; b. = 0,05%; Mandate - 0 45. Cucerenco Leonid, lemnar, Chişinău: a. Voturi – 222; b. = 0,01%; Mandate - 0 46. Cicala Evstafii, medic, Chişinău: a. Voturi – 947; b. = 0,06%; Mandate - 0 47. Pravdin Nicolai, militar, PCRM, Chişinău: a. Voturi – 229; b. = 0,01%; Mandate - 0 48. Balmuş Gheorghe, jurist, Chişinău: a. Voturi – 909; b. = 0,06%; Mandate - 0 49. Neculce Vasile, contabil-economist, Chişinău: a. Voturi – 305; b. = 0,02%;Mandate - 0 50. Boiciuc Mihail, pedagog, s.Sărăteni, r-n Leova: a. Voturi – 477; b. = 0,03%;Mandate -0 51. Certan Aftenie, jurist, or.Glodeni: a. Voturi – 126; b. = 0,01%; Mandate - 0 52. Kulev Mihail, inginer-mecanic, Chişinău: a. Voturi – 277; b. = 0,02%; Mandate - 0 53. Morari Raisa, economist, s.Rădoaia, r-n Sângerei: a. Voturi – 252; b. = 0,02%; Mandate - 0 54. Viţu Anatol, jurist, Chişinău: a. Voturi – 424; b. = 0,03%; Mandate - 0
171
55. Danici Valeriu, inginer-mecanic, Chişinău: a. Voturi – 165; b. = 0,01%; Mandate - 0 56. Cernei Boris, jurist, Chişinău: a. Voturi – 290; b. = 0,02%; Mandate - 0 57. Cepoi Aurel, îvăţător de istorie şi sociologie, Chişinău: a. Voturi – 468; b. = 0,03%; Mandate - 0 58. Harciuc Oleg, biolog, Chişinău: a. Voturi – 81; b. = 0,00%; Mandate - 0 59. Ilie Chiril, jurist, Chişinău: a. Voturi – 1.251; b. = 0,08%; Mandate - 0 60. Popistaş Nicolae, jurist, Chişinău: a. Voturi – 335; b. = 0,02%; Mandate - 0
V. Alegerile Locale, 23 mai 1999
AP: Rezultatele privind mandatele obţinute pentru funcţia de primar Coeficientul de participare la alegeri – 62,70% 1. Blocul comuniştilor, agrarienilor şi socialiştilor: a.Voturi – 251.647; b. Mandate – 124; c. = 19,71% Componenţa: 1.1 Partidul Comuniştilor din Republica Moldova – Preşedinte, Vladimir Voronin 1.2 Partidul Democrat Agrar din Moldova – Preşedinte, Dumitru Moţpan 1.3 Partidul Socialiştilor din Republica Moldova – Preşedinte, Eduard Smirnov 2. Alianţa Centristă din Moldova: a.Voturi – 168.896; b. Mandate – 93; c. = 14,78% Componenţa: 2.1 Mişcarea social – politică „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă” – Preşedinte, Dumitru Diacov 2.2 Mişcarea social – politică „Forţa Nouă” – Preşedinte, Valeriu Pleşca 2.3 Partidul Forţelor Progresiste din Moldova – Preşedinte, Nicolae Chirilciuc 3. Convenţia Democrată din Moldova: a.Voturi – 131.322; b. Mandate – 87; c. = 13,83% Componenţa: 3.1 Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova – Preşedinte, Mircea Snegur 3.2 Liga Democrat – Creştină a Femeilor din Moldova – Preşedinte, Ala Mândâcanu 3.3 Partidul Ecologist „Alianţa Verde” din Moldova – Preşedinte, Ion Dediu 4. Partidul Forţelor Democratice: a.Voturi – 85.390; b. Mandate – 51; c. = 8,11% 5. Frontul Popular Creştin Democrat: a.Voturi – 53.148; b. Mandate – 24; c. = 3,82% 6. Uniunea social-democrată „Furnca-Speranţa”: a.Voturi – 42.377; b. Mandate – 18; c. = 2,86% Componenţa: 6.1 Mişcarea Profesioniştilor „Speranţa-Nadejda” – Preşedinte, Vladimir Florea 6.2 Partidul Social -Democrat din Moldova – Preşedinte, Oazu Nantoi 6.3 Mişcarea social-politică „Alianţa Civică pentru Reforme” – Preşedinte, Ion Muşuc 7. Partidul Naţional Liberal: a.Voturi – 38.220; b. Mandate – 21; c. = 3,34% 8. Partidul Socialist din Moldova: a.Voturi – 21.835; b. Mandate – 5; c. = 0,79%
172
9. Partidul Naţional Ţărănesc din Moldova: a.Voturi – 17.535; b. Mandate – 13; c. = 2,07% 10. Partidul Democrat - Popular din Moldova: a.Voturi – 5.289; b. Mandate – 0; c. = 0 % 11. Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie”: a.Voturi – 952; b. Mandate – 0; c. = 0 % 12. Partidul Dreptăţii Social – Economice din Moldova: a.Voturi – 698; b. Mandate – 1; c. = 0,16% 13. Noul Partid Naţional Moldovenesc: a.Voturi – 361; b. Mandate – 0; c. = 0% 14. Liga Naţională a Tineretului din Moldova: a.Voturi – 72; b. Mandate – 0; c. = 0% 15. Candidaţi independenţi: a.Voturi – 314.828; b. Mandate – 191; c. = 30,37% ACJ: Rezultatele privind mandatele obţinute în consiliile judeţene şi consiliul municipiului Chişinău Coeficientul de participare la alegeri – 58,45% 1. Blocul comuniştilor, agrarienilor şi socialiştilor: a.Voturi – 405.063; b. Mandate – 118; c. = 37,82% 2. Alianţa Centristă din Moldova: a.Voturi – 223.570; b. Mandate – 64; c. = 20,51% 3. Convenţia Democrată din Moldova: a.Voturi – 149.078; b. Mandate – 42; c. = 13,46% 4. Frontul Popular Creştin Democrat: a.Voturi – 93.979; b. Mandate – 24; c. = 7,69% 5. Partidul Forţelor Democratice: a.Voturi – 85.911; b. Mandate – 24; c. = 7,69% 6. Uniunea social-democrată „Furnca-Speranţa”: a.Voturi – 69.150; b. Mandate – 16; c. = 5,13% 7. Partidul Naţional Liberal: a.Voturi – 45.747; b. Mandate – 11; c. = 3,53% 8. Partidul Naţional Ţărănesc din Moldova: a.Voturi – 19.270; b. Mandate – 4; c. = 1,28% 9. Partidul Socialist din Moldova: a.Voturi – 18.378; b. Mandate – 2; c. = 0,64% 10. Partidul Democrat - Popular din Moldova: a.Voturi – 9.285; b. Mandate – 0; c. = 0 % 11. Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie”: a.Voturi – 9.092; b. Mandate – 1; c. = 0,32 % 12. Liga Naţională a Tineretului din Moldova: a.Voturi – 2.927; b. Mandate – 0; c. = 0% 13. Noul Partid Naţional Moldovenesc: a.Voturi – 1.873; b. Mandate – 0; c. = 0% 14. Partidul Dreptăţii Social – Economice din Moldova: a.Voturi – 1.544; b. Mandate – 0; c. = 0% 15. Candidaţi independenţi: a.Voturi – 83.137; b. Mandate – 6; c. = 1,92% ACL: Rezultatele privind mandatele obţinute în consiliile locale orăşeneşti şi comunale (săteşti) Coeficientul de participare la alegeri – 62,69% 1. Blocul comuniştilor, agrarienilor şi socialiştilor: a.Voturi – 355.562; b. Mandate – 2.235; c. = 36,61% 2. Alianţa Centristă din Moldova: a.Voturi – 204.756; b. Mandate – 1.214; c. = 19,89% 3. Convenţia Democrată din Moldova: a.Voturi – 141.300; b. Mandate – 859; c. = 14,07% 4. Partidul Forţelor Democratice: a.Voturi – 90.487; b. Mandate – 505; c. = 8,27% 5. Frontul Popular Creştin Democrat: a.Voturi – 68.604; b. Mandate – 341; c. = 5,59% 6. Uniunea social-democrată „Furnca-Speranţa”: a.Voturi – 54.536; b. Mandate – 249; c. = 4,08% 7. Partidul Naţional Liberal: a.Voturi – 44.227; b. Mandate – 227; c. = 3,72%
173
8. Partidul Naţional Ţărănesc din Moldova: a.Voturi – 19.069; b. Mandate – 102; c. = 1,67% 9. Partidul Socialist din Moldova: a.Voturi – 17.586; b. Mandate – 40; c. = 0,66% 10. Partidul Democrat - Popular din Moldova: a.Voturi – 5.429; b. Mandate – 25; c. = 0,41 % 11. Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie”: a.Voturi – 1.880; b. Mandate – 4; c. = 0,07 % 12. Partidul Dreptăţii Social – Economice din Moldova: a.Voturi – 1.099; b. Mandate – 8; c. = 0,13% 13. Noul Partid Naţional Moldovenesc: a.Voturi – 743; b. Mandate – 4; c. = 0,07% 14. Liga Naţională a Tineretului din Moldova: a.Voturi – 347; b. Mandate – 0; c. = 0% 15. Candidaţi independenţi: a.Voturi – 99.666; b. Mandate – 292; c. = 4,78% VI. Alegeri Parlamentare, 25 februarie 2001 Coeficientul de participare la alegeri – 67,52% 1. Partidul Popular Creştin Democrat: a. Voturi – 130.810; b. = 8,24%; c. Mandate – 11 Preşedinte: Iurie Roşca, jurnalist, nr. 1 Candidaţii: Nr.2 Nicolae Alexei, jurist, doctor în drept, şef al Departamentului Combaterii Crimei Organizate şi Corupţiei Nr.3 Vlad Cubreacov, jurnalist Nr.6 Eugeniu Gârlă, informatician, economist Nr.8 Ştefan Secăreanu, jurnalist, director al publicaţiei periodice „Ţara” Nr.9 Iulian Glavan, neurochirurg, doctor în medicină Nr.17 Dumitru Osipov, inginer-fizician Nr.40 Alexandru Arseni, jurist, doctor în drept 2. Blocul Electoral „Credinţă şi Dreptate”: a. Voturi – 10.686; b. = 0,67%; c. Mandate – 0 Componenţa: 2.1 Partidul Reformei – Preşedinte, Mihai Ghimpu, jurist, nr.1 2.2 Partidul Naţional Român – Preşedinte, Ion Buga, doctor habilitat în istorie, profesor USM, nr.2 Candidaţii: Nr.3 Nicolae Glib, dirijor coral, solist-vocal, Artist Emerit al Moldovei, primar al comunei Pepeni, judeţul Bălţi Nr.8 Ion Hadârcă, filolog, scriitor 3. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova: a. Voturi – 794.808; b. = 50,07%; c. Mandate – 71 Preşedinte: Vladimir Voronin, inginer-economist, politilog, jurist, prim-secretar al Comitetului Central al PCRM, nr. 1
174
Candidaţii: Nr.2 Andrei Neguţa, pedagog, politolog, secretar al CC al PCRM Nr.3 Ilie Vancea, pedagog, ministrul Educaţiei şi Ştiinţei Nr.4 Vadim Mişin, jurist Nr.5 Dmitrii Todoroglo, agronom-savant Nr.6 Vasile Iovv, inginer-tehnolog, politolog, doctor în economie Nr.7 Ivan Calin, agronom-savant, politolog, diplomat, doctor în economie Nr.8 Eugenia Ostapciuc, inginer-tehnolog Nr.11 Victor Stepaniuc, pedagog Nr.30 Iacob Timciuc, inginer-electronist Nr.32 Tatiana Necoară, psiholog-manager, prim-secretar al CC al Uniunii Tineretului Comunist din Moldova Nr.34 Maria Postoico, jurist 4. Partidul Naţional Liberal: a. Voturi – 44.548; b. = 2,81%; c. Mandate – 0 Preşedinte: Mircea Rusu, inginer-electrician, preşedinte al Uniunii industriaşilor şi antreprenorilor, doctor în economie, nr. 1 Candidaţii: Nr.3 Vladimir Darie, pedagog, jurnalist, director al studioului „Catalan” Nr.6 Anatol Ţăranu, istoric, director al Centrului de politologie şi istorie politică al Universităţii de Studii Umanistice Nr.8 Anatol Plugaru, jurist, ziarist, pedagog, cineast, neangajat în câmpul muncii Nr.9 Ion Borşevici, pedagog, doctor în filosofie, academician, conferinţiar la ULIM Nr.11 Vasile Năstase, ziarist, redactor-şef la „Glasul Naţiunii” Nr.15 Vitalia Pavlicenco, jurnalist Nr.18 Anatol Petrnco, istoric, conferenţiar USM Nr.23 Andrei Iuri-Apostol, pedagog, consultant „Cap*s CGL”S.R.L.,doctor în ştiinţe fizico-matematice Nr.25 Ala Mândâcanu, economist, doctor în economie 5. Mişcarea social-politică „Pentru Ordine şi Dreptate”: a. Voturi – 23.099; b. = 1,46%; c. Mandate – 0 Preşedinte: Veaceslav Untilă, jurist, doctor în drept, secretar naţional TRACECA, nr. 1 Candidaţii: Nr.2 Iurie Colesnic, scriitor, directorul editurii „Museum” Nr.3 Tudor Botnaru, pedagog, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, general de divizie în rezervă Nr.4 Valentin Bodişteanu, arhitect, director general „Valiex – Chimp” Nr.6 Grigore Belostecinic, economist, doctor habilitat în economie, rector ASEM Nr.41 Viorel Cibotaru, jurnalist, doctor în filologie, coordonator de programe la Institutul de Politici Publice 6. Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova: a. Voturi – 91.894; b. = 5,79%; c. Mandate – 0 Preşedinte: Mircea Snegur, agronom-savant, doctor în agricultură, nr. 1 Candidaţii: Nr.2 Nicolae Andronic, jurist, doctor în filosofie Nr.3 Vladimir Ciobanu, inginer-mecanic Nr.7 Vladimir Guriţenco, inginer-hidroameliorator Nr.8 Constantin Tampiza, inginer-economist Nr.9 Victor Catan, jurist, general-maior de poliţie
175
Nr.18 Mihai Severovan, inginer-constructor, preşedintele Asociaţiei patronale din gospodăria comunală de locuinţe Nr.20 Valeriu Nemerenco, jurist, pretor al sectorului Buiucani, mun. Chişinău Nr.21 Andrei Strâmbeanu, pedagog, scriitor 7. Partidul Democrat din Moldova: a. Voturi – 79.757; b. = 5,02%; c. Mandate – 0 Preşedinte: Dumitru Diacov, jurnalist, nr. 5 Candidaţii: Nr.1 Ion Sturza, economist, consultant la Banca Comercială pentru Finanţe şi Comerţ Nr.2 Alexandru Muravschii, economist, doctor în economie Nr.4 Gheorghe Cimpoieş, agronom, academician, rectorul Universităţii Agrare de Stat din Moldova Nr.21 Alexei Tulbure, istoric Nr.102 Oleg Babenco, pedagog, doctor în filosofie, rectorul Universităţii Slavone din Moldova 8. Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova: a. Voturi – 4.288; b. = 0,27%; c. Mandate – 0 Preşedinte: Vladimir Reus, inginer-constructor, nr. 1 Candidaţii: Nr.11 Victor Grebenşcicov, pedagog, profesor ASEM 9. Blocul Electoral „Alianţa Juriştilor şi Economiştilor”: a. Voturi – 14.810; b. = 0,93%; c. Mandate – 0 Componenţa: 9.1 Noul Partid Naţional Moldovenesc – Preşedinte, Valeriu Zubco, jurist, doctor în drept, nr.5 9.2 Partidul Demnităţii Civice din Moldova – Preşedinte, Ion Lipciu, jurnalist, politolog, doctor în politologie, nr.6 Candidaţii: Nr.1 Pavel Barbălat, jurist, Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova Nr.2 Alexei Barbăneagră, avocat, doctor în drept, directorul Centrului de Drept Nr.3 Iurie Sedleţchi, jurist, doctor în drept, decan al facultăţii de drept USM Nr.4 Gheorghe Avornic, jurist, doctor în drept, decan al Academiei de Drept 10. Blocul Electoral „Edinstvo”: a. Voturi – 7.277; b. = 0,46%; c. Mandate – 0 Componenţa: 10.1 Partidul Socialiştilor din Republica Moldova – Preşedinte, Valentin Krîlov, inginer-militar în electronică, redactor-şef la ziarul „Alternativa”, nr.1 10.2 Partidul Republican din Moldova – Preşedinte, Valeriu Efremov, inginer-electrician, doctor în filosofie, directorul publicaţiei PRM „Respublica”, nr.2 10.3 Partidul Forţelor Progresiste din Moldova – Preşedinte, Nicolai Chirilciuc, jurist, preşedintele consiliului judeţean Bălţi, nr.3 Candidaţii: Nr.6 Eduard Smirnov, inginer-mecanic, doctor în istorie, PSRM Nr.8 Veronica Abramciuc, pedagog, PSRM Nr.42 Alexandru Raiu, muzician, director „RIM-co” S.R.L., PRM Nr.53 Alexandru Cosovan, profesor de muzică, artist de estradă, PRM
176
11. Mişcarea Social – Politică Republicană „Ravnopravie”: a. Voturi – 7.023; b. = 0,44%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Valerii Klimenko, ziarist, doctor habilitat în istorie, nr.1 12. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova: a. Voturi – 27.575; b. = 1,74%; c. Mandate – 0 Preşedinte: Valeriu Muravschi, economist, nr. 1 Candidaţii: Nr.3 Gheorghe Ghidirim, medic-chirurg, academician al Academiei de Ştiinţe a Moldovei Nr.4 Simion Certan, agronom, economist, doctor habilitat în economie, preşedinte de onoare al PNŢCD Nr.5 Nicolae Ţâu, inginer, doctor în economie, director executiv al Centrului pentru implementarea Programelor şi Proiectelor în Moldova, PNUD Nr.45 Silviu Fusu, regizor de teatru dramatic, director artistic al Teatrului Etnofolcloric „Ion Creangă” Nr.83 Alexandru Cupcea, actor de teatru, temporar neangajat în câmpul muncii 13. Partidul Forţelor Democratice: a. Voturi – 19.405; b. = 1,22%; c. Mandate – 0 Preşedinte: Valeriu Matei, istoric, scriitor, nr. 1 Candidaţii: Nr.2 Alexandru Moşanu, istoric, doctor habilitat în istorie Nr.3 Nicolae Dabija, filolog, scriitor, redactor-şef al ziarului „Literatura şi Arta” Nr.5 Nicolae Botgros, dirijor de orchestră, director artistic al orchestrei „Lăutarii” Nr.9 Alecu Reniţă, jurnalist, preşedinte al Mişcării Ecologiste din Moldova, redactor-şef al revistei „Natura” Nr.15 Boris Vieru, jurnalist, director al AP „Flux” Nr.43 Anatol Gremalschi, inginer, doctor habilitat în ştiinţe tehnice Nr.101 Valentin Dolganiuc, jurist, inginer, temporar neangajat în câmpul muncii 14. Partidul Democrat Agrar din Moldova: a. Voturi – 18.473; b. = 1,16%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Anatol Popuşoi, agronom, nr.1 15. Blocul Electoral „Alianţa Braghiş”: a. Voturi – 212.071; b. = 13,36%; c. Mandate – 19 Componenţa: 15.1 Mişcarea Social – Politică „Forţa Nouă” – Preşedinte, Valeriu Pleşca, jurist, nr.16 15.2 Mişcarea Profesioniştilor „Speranţa-Nadejda” – Preşedinte, Vitalie Mrug, inginer-constructor, nr.9 15.3 Partidul Socialist din Moldova – Preşedinte, Victor Morev, inginer, primarul municipiului Bălţi, nr.18 15.4 Uniunea Muncii – Preşedinte, Gheorghe Sima, pedagog, neangajat în câmpul muncii, nr.15 15.5 Uniunea Centristă din Moldova – Preşedinte, Mihai Petrache, jurist, consilierul principal al Preşedintelui Republicii Moldova, nr.20 15.6 Partidul Democraţiei Sociale „Furnica” – Preşedinte, Ion Guţu, economist, doctor habilitat în economie, vicepreşedinte al Consiliului BCA „Unibanc”, nr.11 Candidaţii: Nr.1 Dumitru Braghiş, inginer-energetician, Prim-ministru al Republicii Moldova Nr.2 Lidia Guţu, economist, viceprim-ministru al Republicii Moldova
177
Nr.3 Dumitru Zidu, pedagog, preşedinte al organizaţiei veteranilor din Republica Moldova, PSM Nr.6 Valeriu Cosarciuc, economist, viceprim-ministru al Republicii Moldova Nr.7 Mihail Sidorov, jurist, avocat parlamentar Nr.12 Ion Morei, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, UCM Nr.13 Mihail Plămădeală, jurist, copreşedinte coordonator, organizaţia obştească „Republica” Nr.14 Mihail Camerzan, pedagog Nr.17 Ion Untu, inginer, director al Cancelariei de Stat Nr.19 Alexandru Oleinic, inginer-mecanic, director general al Agenţiei naţionale pentru atragerea investiţiilor, PDS „Furnica” Nr.22 Valeriu Bulgari, agronom, director-coordonator al Centrului pentru business-ul privat, UCM Nr.24 Iacov Popovici, fizician-matematician, şeful aparatului Preşedintelui Republicii Moldova, UCM Nr.32 Gheorghe Duca, chimist, preşedinte al Comisiei cultură, ştiinţă, învăţământ a Parlamentului Republicii Moldova Nr.40 Valeriu Muntean, inginer-mecanic, prefectul mun. Chişinău, PDS „Furnica” Nr.41 Valeriu Reniţă, pedagog, primarul satului Suruceni, jud. Chişinău, MSP „Forţa Nouă” 16. Blocul Electoral „Plai Natal”: a. Voturi – 25.009; b. = 1,58%; c. Mandate – 0 Componenţa: 16.1 Mişcarea social - politică „Plai Natal” – Preşedinte, Vladimir Babii, inginer-mecanic, doctor în economie, nr.1 16.2 Liga Naţională a Tineretului din Moldova – Preşedinte, Valeriu Streleţ, pedagog, nr.6 Candidaţii: Nr.2 Emil Loteanu, regizor de film, Uniunea Cineaştilor din Moldova Nr.26 Grigore Grigoriu, actor, studioul „Moldova – film” 17. Partidul Social Democrat din Moldova: a. Voturi – 39.247; b. = 2,47%; c. Mandate – 0 Preşedinte: O. Nantoi, inginer, coordonator de program la Institutul de Politici Publice, nr. 1 Candidaţii: Nr.3 Valeriu Opincă, istoric, colaborator ştiinţific superior la Institutul de Filosofie, Sociologie şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, doctor în istorie, vicepreşedinte al PSDM Nr.4 Ludmila Morari, inginer, preşedinte Uniunea Social Democrată a Femeilor din Moldova Candidaţii Independenţi – 2001: 1. Ghileţchii Valeriu, inginer, profesor de teologie, mun. Chişinău: a. Voturi – 27.511; b. = 1,73%; Mandate - 0 2. Mogoreanu Iacob, inginer-electrician, vicemanager general al întreprinderii mixte moldo-elene „Terminal” S.A., mun.Chişinău: a. Voturi – 971; b. = 0,06%; Mandate - 0 3. Donică Ilie, agronom-savant, doctor habilitat în ştiinţe agricole, prim-vicedirector general al Institutului de Cercetări Ştiinţifice pentru Pomicultură, preşedinte al Asociaţiei producătorilor de fructe din Republica Moldova, mun. Chişinău: a. Voturi – 1.475; b. = 0,09%; Mandate - 0
178
4. Pomană Ion, economist, doctor în economie, neangajat în câmpul muncii, mun.Chişinău: a. Voturi – 582; b. = 0,04%; Mandate - 0 5. Golubenco Ana, contabil-financiar, director al staţiei de emisie TV „Elita”, or.Rezina: a. Voturi – 1053; b. = 0,07%; Mandate - 0 6. Lapinschi Valeriu, radioinginer, consultant în probleme economice şi de dezvoltare, S.R.L. „Diames – Group”, or.Cricova, mun. Chişinău: a. Voturi – 1.332; b. = 0,8%; Mandate - 0 7. Severin Vasile, manager în administraţia publică, director al ÎI „Convoi Post Severin”, mun. Chişinău: a. Voturi – 1.025; b. = 0,06%; Mandate - 0 8. Solomon Dumitru, inginer programator, doctor habilitat în ştiinţe tehnice, rector al Academiei de Transporturi, Informatică şi Comunicaţii, mun. Chişinău: a. Voturi – 478; b. = 0,03%; Mandate - 0 9. Trofim Vasile, preot, paroh la biserica din satul Goian, mun. Chişinău: a. Voturi – 975; b. = 0,06%; Mandate - 0 10. Kulev Mihail, inginer-mecanic, doctor în ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar UTM, mun. Chişinău: a. Voturi – 1.075; b. = 0,07%; Mandate - 0
V. Alegerile Locale, 25 mai 2003
Coeficientul de participare la alegeri – 58,66% AP: Rezultatele privind mandatele obţinute pentru funcţia de primar 1. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova: a. Mandate – 368; b. = 40,98% 2. Blocul Electoral „Alianţa Social – Liberală Moldova Noastră”: a. Mandate – 191; b. = 21,27% Componenţa: 2.1 Alianţa Independenţilor din Republica Moldova - Preşedinte, Serafim Urechean 2.2 Alianţa Social-Democrată din Moldova – Preşedinte, Dumitru Braghiş 2.3 Partidul Liberal - Preşedinte, Veaceslav Untilă 2.4 Partidul Ecologist „Alianţa Verde” din Moldova – Preşedinte, Ion Dediu 2.5 Partidul Democrat-Popular din Moldova - Preşedinte, Mihai Ceban 2.6 Partidul Reformei - Preşedinte, Mihai Ghimpu 3. Partidul Democrat din Moldova: a. Mandate – 73; b. = 8,13% 4. Blocul Electoral „PSD-PSL”: a. Mandate – 44; b. = 4,90% Componenţa: 4.1 Partidul Social – Democrat din Moldova – Preşedinte, Oazu Nantoi 4.2 Partidul Social – Liberal – Preşedinte, Oleg Serebrian 5. Partidul Popular Creştin Democrat: a. Mandate – 20; b. = 2,23%
179
6. Partidul Democrat Agrar din Moldova: a. Mandate – 18; b. = 2,00% 7. Uniunea Centristă din Moldova: a. Mandate – 17; b. = 1,89% 8. Partidul Socialist din Moldova: a. Mandate – 3; b. = 0,33% 9. Mişcarea Profesioniştilor „Speranţa-Nadejda”: a. Mandate – 3; b. = 0,33% 10. Partidul Socialiştilor din Republica Moldova: a. Mandate – 2; b. = 0,22% 11. Mişcarea social – politică republicană „Ravnopravie”: a. Mandate – 2; b. = 0,22% 12. Mişcarea social – politică „Forţa Nouă”: a. Mandate – 0; b. = 0% 13. Partidul Republican din Moldova: a. Mandate – 0; b. = 0% 14. Candidaţi independenţi: a. Mandate – 157; b. = 17,48% ACR: Voturile acumulate şi mandatele obţinute de concurenţii electorali la alegerile consiliilor municipale şi raionale 1. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova: a. Voturi – 595.289; b. Mandate – 615; c. = 54,62% 2. Blocul Electoral „Alianţa Social – Liberală Moldova Noastră”: a. Voturi – 247.205; b. Mandate – 227; c. = 54,62% 3. Partidul Democrat din Moldova: a. Voturi – 95.030; b. Mandate – 92; c. = 8,17% 4. Partidul Popular Creştin Democrat: a. Voturi – 109.822; b. Mandate – 82; c. = 7,28% 5. Blocul Electoral „PSD-PSL”: a. Voturi – 54.838; b. Mandate – 38; c. = 3,37% 6. Partidul Democrat Agrar din Moldova: a. Voturi – 32.198; b. Mandate – 31; c. = 2,75% 7. Uniunea Centristă din Moldova: a. Voturi – 19.707; b. Mandate – 13; c. = 1,15% 8. Mişcarea social – politică republicană „Ravnopravie”: a. Voturi – 10.495; b. Mandate –3; c. = 0,27% 9. Mişcarea Prof. „Speranţa-Nadejda”: a. Voturi – 2.227; b. Mandate – 2; c. = 0,18% 10. Partidul Socialist din Moldova: a. Voturi – 2.514; b. Mandate – 0; c. = 0% 11. Partidul Republican din Moldova: a. Voturi – 960; b. Mandate – 0; c. = 0% 12. Candidaţi independenţi: a. Voturi – 67.233; b. Mandate – 23; c. = 2,04% ACL: Rezultatele privind mandatele obţinute în consiliile locale orăşeneşti şi comunale (săteşti) 1. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova: a. Voturi – 473.411; b. Mandate – 5.416; c. = 49,96% 2. BE „Alianţa Social – Liberală Moldova Noastră”: a. Voturi – 216.150; b. Mandate – 2.402; c. = 22,16% 3. Partidul Democrat din Moldova: a. Voturi – 90.852; b. Mandate – 936; c. = 8,63% 4. Partidul Popular Creştin Democrat: a. Voturi – 66.958; b. Mandate – 570; c. = 5,26% 5. Blocul Electoral „PSD-PSL”: a. Voturi – 49.729; b. Mandate – 500; c. = 4,61% 6. Partidul Democrat Agrar din Moldova: a. Voturi – 27.874; b. Mandate – 268; c. = 2,47% 7. Uniunea Centristă din Moldova: a. Voturi – 19.155; b. Mandate – 167; c. = 1,54% 8. Mişcarea social - politică republicană „Ravnopravie”: a. Voturi – 4.557; b. Mandate –35; c. = 0,32% 9. Partidul Socialiştilor din Rep. Moldova: a. Voturi – 1.814; b. Mandate – 22; c. = 0,20% 10. Partidul Socialist din Moldova: a. Voturi – 1.951; b. Mandate – 21; c. = 0,19% 11. Mişcarea Prof. „Speranţa-Nadejda”: a. Voturi – 2.297; b. Mandate – 19; c. = 0,18% 12. Partidul Republican din Moldova: a. Voturi – 626; b. Mandate – 4; c. = 0,04% 13. Mişcarea social – politică „Forţa Nouă”: a. Voturi – 162; b. Mandate – 2; c. = 0,02% 14. Candidaţi independenţi: a. Voturi – 98.932; b. Mandate – 479; c. = 4,42%
top related