studiul urmelor de picioare cararea de pasi
Post on 18-Jun-2015
1.018 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Capitolul I - Noțiunea de urmă în criminalistică
Interacțiunea om-mediu înconjurător dă naștere la cele mai diferite urme, care la
nevoie, pot fi utile la stabilirea timpului sau succesiunii producerii anumitor evenimente,
precum si la determinarea comportamentului uman în acest proces. Din cele mai vechi
timpuri tainele acestor ”martori muți” au fost folosite la descoperirea faptelor
antisociale.1
Reputatul criminalist francez, Edmond Locard, afirma: ”este imposibil pentru un
răufăcător să acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o presupune
acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale”. 2
Așadar prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile
săvarșirii unei fapte penale, intre faptă și reflectarea ei materială existand un raport de
cauzalitate.3
Notiunea de urmă poate să aibă două înțelesuri. Intr-un sens mai restrans, urma este
reproducerea constructiei exterioare a unui obiect pe suprafata sau in volumul obiectului
cu care a venit in contact in mod nemijlocit. Urmele care intra in acesta categorie
formeaza obiectul de studiu al traseologiei. Traseologia studiaza numai o categorie de
urme acelea care se produc prin imprimarea conturului sau detaliilor unor obiecte mai
dure, pe suprafata sau substanta unor obiecte mai slaba.4 Asfel sunt: urmele ale
instrumentelor de spargere, urme ale impuscaturii, urmele de maini, picioare, dinti, ale
instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport. In sens mai larg, prin urma se
intelege orice schimbare ce intervine in mediul inconjurator, ca rezultat al activitatii
nemijlocite a omului, si care, sub un aspect sau altul, intereseaza cercetarea
criminalistică. Prin urmare, in afara de urmele cu care se ocupa traseologia, in acesta
categorie mai sunt incluse si diferite obiecte, secretii, mirosuri si diverse stari, ce
prezinta utilitate la descoperirea faptelor socialmente periculoase si la identificarea
1 Ion Mircea, ”Criminalistică, curs universitar”, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 552 Edmond Locard, Manuel de technique policieré, Edit. Payot, Paris, 1948, p.68 3 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Edit. Universul Juridic, București, 2007, p. 103 4 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuta, ”Criminalistica”, Edit. Junimea, Iasi, 2001, p. 36
1
persoanelor vinovate de savarsirea lor. Daca in timpul savarsirii infractiunii s-au
imprimat zgomotele si dialogul dintre persoanele implicate, ne aflam in prezenta unui
mijloc material de proba important, asa cum prevad dispozitiile art. 94 – 95 C. proc. civ.,
intrucat poarta o urma evident a savarsirii faptei, desi este o urma sonora si nu o urma
de mana, de dinti sau de sange.
Sectiunea I - Criterii de clasificare a urmelor
Clasificarea generala a urmelor faptelor penale se face dupa o serie de criterii, care
difera in functie de factorii sau elementele de diferentiere avute in vedere de autorii de
specialitate, de destinatia sau de intiderea lucrarii in care sunt abordate, precum sid e
importanta ei pe plan theoretic sau practic.
Intr-o opinie mai veche, promovata de criminalistii francezi, clasificarea era facuta in
amprente (digitale, corporale, de imbracaminte) intre care amprentele papilare ale
corpului uman care ocupau o pozitie privilegiata si in, urme extreme de variate (obiecte
lasate de infractor, instrumente de sparger, fire de par). De asemenea se face distinctia
intre urme si pete. In literature nostra de specialitate, urmele sunt impartite in doua
categorii: ”urmele formate prin reproducerea constructiei exterioare a obiectelor (urme
de maini, picioare) si urme formate de resturi de obiecte si de materii organice si
anorganice (resturi de imbracaminte, de alimente). La randul lor aceste se subdivid in
functie de procesul de miscare in care s-au format si de modificarile aduse suportului
lor. Criteriile de clasificare a urmelor se ridica la cinci:
factorul creator (om, animale);
esenta lor (urme, forma, materie);
marimea (macro si micro - urme);
posibilitatile de identificare (urme care servesc la lamurirea unor
imprejurari ale faptei);
urme indeterminate si urme determinate
Clasificarea urmelor dupa diferite criterii are drept scop cresterea gradului de precizie si
claritate al formularii concluziilor cercetarilor criminalistice in solutionarea cauzelor
2
penale, parchetele si instantele de judecata fiind chemate sa vegheze la realizarea
acestui deziderat.
In esenta, criteriile generale de clasificare a urmelor sunt urmatoarele:
factorul creator de urma – raportat la acest criteriu factorii care au determinat
aparitia urmelor pot fi diversi: corpul uman, obiecte si instrumente, animale,
fenomene cum sunt incendiul, explozia.
tipul sau natura urmei:
Obiectul care lasa, prin contact direct, pe suprafata sau in volumul celuilalt obiect, urma
actiunii sale se numeste obiect creator de urma iar cel pe care se afla urma se numeste
obiect primitor de urma. Formarea si pastrarea urmei pe o durata utila de timp se
realizeaza daca cele doua obiecte au o anumita consistenta si stabilitate. Pe langa
aceste insusiri comune, obiectul creator mai trebuie sa aiba suficienta duritate pentru a
modifica volumul obiectului primitor, ori sa contina o anumita substanta, din care o parte
sa adere la suprafata acestuia. In schimb, obiectul primitor trebuie sa fie apt de a primi
si de a pastra un timp mai indelungat urma cu toate caracteristicile ei.
Urmele de reproducere se impart, dupa diferite criterii, in mai multe grupe:
Dupa modul de actiune al unui obiect asupra celuilalt, urmele sunt statice
si dinamice
- Urmele statice se formeaza prin actiunea de lovire, ciocnire sau de
apasare a cel putin doua obiecte, fara sa se produce alunecarea unei
suprafete pe cealalta. Ele redau in forma negativa constructia
exterioara a obiectului creator. Ca urme statice amintim: urmele de
picioare, create in mersul obisnuit, fara alunecari, urmele rotilor
autovehiculelor.
- Urmele dinamice se creeaza prin alunecarea unui obiect pe suprafata
celuilalt. Elementele caracteristice ale obiectului creator sunt redate pe
suprafata sau in volumul celui primitor sub forma de linii paralele,
denumite striatii. Astfel, o anumita proeminenta de pe obiectul creator
lasa, prin alunecare, pe obiectul primitor, o striatie, o dara. In aceasta
3
grupa mentionam: urmele lasate de sanii sau de schiuri pe zapada,
urmele rotilor franate ale autovehiculelor, striatiile create de lama
toporului pe lemn.
Dupa modul de plasticitate a celor doua obiecte (creator, primitor) urmele
sunt de adancime si de suprafata.
- Urmele de adancime se formeaza cand obiectul primitor este mai putin
consistent decat cel creator si are oarecare plasticitate. Ele reprezinta
o reproducerea a trasaturilor exterioare de pe partea de contact a
obiectului creator in volumul obiectului primitor si pot fi: de picioare in
pamant afanat, de sanii in zapada, de maini pe unt, argila, plastilina.
- Urmele de suprafata redau pe suprafata obiectului primitor trasaturile
exterioare ale partii de contact a obiectului creator. Crearea lor are loc
prin depunerea de substanta de pe obiect pe suprafata celuilalt.
Datorita acestui mod de reproducere, urmele de suprafata sunt de
stratificare si de destratificare. Urmele de stratificare se formeaza prin
desprinderea de substanta de pe obiectul creator si depunerea ei pe
suprafata obiectului primitor. Substanta astfel desprinsa de pe obiectul
creator si depusa pe obiectul primitor poate sa provina din continutul
insusi al acestuia cum ar fi, de exemplu, secretiile pielii in formarea
urmelor de maini, ori sa fie de provenienta straina.
In functie de culoarea substantei desprinse fata de culoarea obiectului primitor,
urmele de stratificare sunt vizibile si invizibile sau latente, cum li se mai spune
acestora din urma. Cand substanta depusa pe obiectul primitor este incolora ori
de aceeasi culoare cu suprafata acestuia, urmele create vor fi latent, daca este
de alta culoare decat obiectul vor fi vizilbile.
- Urmele de destratificare se creeaza prin desprinderea de substanta de
pe obiectul primitor si aderenta ei la suprafata obiectului creator. Lipsa
de substanta de pe obiectul primitor reda dimensiunile, forma si alte
trasaturi de pe partea de contact a obiectului creator.
In literatura de specialitate, urmele se mai clasifica in locale si periferice.
4
Dupa natura obiectului creator, urmele studiate de traseologie se impart
in: urme de maini, urme de picioare, de unghii, de dinti, urme ale
instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport.
Capitoliul III - Studiul urmelor lasate de picioare
Urmele lăsate de picioare reprezintă o categorie importantă de urme create inevitabil la
locul faptei. Cu toate acestea, ele sunt descoperite sau folosite în cercetarea de
identificare relativ mai rar, considerându-se că au mai puţine posibilităţi de
individualizare, datorită numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepţia
celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului. Urmele de picioare sunt lasate
de piciorul descult sau incaltat al omului. Urmele lasate de piciorul descult, denumite si
plantare, uneori prezinta si detalii ale desenului papilar de pe talpa. Desi desenul papilar
de pe talpa are caracteristici asemanatoare cu cel de pe maini si este apt de a conduce
pana la identificarea persoanei, practica cunoaste cazuri extreme de de rare, deoarece,
din cauza tocirii crestelor papilare si a substantelor straine de pe talpa, urmele create de
piciorul descult nu redau urmele desenului papilar respectiv. Urmele lasate de piciorul
incaltat sunt cele mai intalnite in practica cercetarii criminalistice si de afla la locul faptei
fie izolate, fie sub aspectul cararii de urme. Urmele lasate de picioare, dupa plasticitatea
obiectului primitor sunt: de adancime si de suprafata. Urmele de adancime se formeaza
in terenuri argiloase, noroi vascos, nisip umed, zapada, iar cele de suprafata se creeaza
pe obiecte de consistent mare, mai dure decat incaltamintea sau piciorul descult. Cand
pe incaltaminte sau pe piciorul descult se afla substante straine, se creeaza urme de
stratificare, iar daca pe suprafata obiectului primitor sunt substante straine, in stare
pulverulenta sau vascoasa prin aderarea acestei substante la talpa piciorului descult
sau a incaltamintei ce formeaza urmele de destratificare.
Descoperirea şi relevarea urmelor piciorului gol nu diferă cu mult de cercetarea urmelor
de mâini, în alternativa formării lor ca urme latente, pe suprafeţe de genul linoleumului,
parchetului, cimentului etc. Metodele de descoperire şi de relevare sunt practic
aceleaşi. Diferenţele substanţiale nu există nici în privinţa urmelor vizibile de stratificare,
sau a urmelor de încălţăminte.
5
Urmele de încălţăminte, în măsura în care nu sunt vizibile, sunt ceva mai greu de
descoperit, căutarea lor făcându-se într-un mod apropiat de cel al urmelor latente de
mâini şi de cele ale piciorului gol, respectiv cu ajutorul unei raze incidente de lumină. Pe
urmele pe suprafeţe de genul covoarelor, mochetelor ş.a. se folosesc dispozitive ce pot
pune în evidenţă urme pe baza electricităţii statice .
O măsură de primă urgenţă necesară a fi luată imediat după descoperire este aceea a
conservării urmelor supuse acţiunii unor factori de natură să le distrugă. De exemplu, în
caz de ploaie, urma va fi acoperită cu un vas mai mare sau cu o folie de polietilenă,
evitându-se o deformare a acesteia. Urmele aflate în spaţii deschise trebuie protejate
de acţiunea vântului, îndeosebi dacă s-au format prin stratificare. De asemenea, ele
trebuie protejate şi de valul curioşilor ori de prezenţa prea multor persoane la faţa
locului. După descoperirea şi relevarea lor, o cerinţă importantă, care nu trebuie
neglijată, în cadrul investigării, priveşte necesitatea măsurării urmelor, inclusiv
măsurătorii fotografice bidimensionale. Interesând lungimea acestora, lăţimile în
regiunea metatarsiană şi tarsiană, lăţimea călcâiului, poziţia degetelor ş.a., pe lângă
dimensiunile generale şi particularităţile desenului tălpii şi tocului, anumite caracteristici
de uzură care pot conduce cel puţin la identificări de gen sau de grup.
Dupa modul de formare, urmele de picioare sunt statice si dinamice.
Urmele statice de picioare redau in volumul sau pe suprafata obiectului primitor
trasaturile generale si uneori chiar particulare, de detaliu, ale incaltamintei ori piciorului
descult, pe cand cele dinamice se prezinta sub forma de dare paralele. Din aceasta
cauza, urmele statice de picioare sunt mai utile cercetarii criminalistice, ajutand chiar si
la identificarea obiectului creator, pe cand cele dinamice contribuie cel mai mult la
stabilirea obiectului creator si la determinarea modului de savarsire a faptei.5
Urmele de picioare se descopera cu usurinta, deoarece in majoritatea cazurilor sunt
vizibile cu ochiul liber. Ele se gasesc la locul faptei izolate sau in grup compact. Grupul
de urme, daca are aspectul unei carari, prezinta importanta pentru stabilirea locurilor de
intrare sau de parasire a locului faptei.
5 Ion Mircea, ”Criminalistică, curs universitar”, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 75
6
Secţiunea I - Formarea urmelor de picioare
Are loc în condiţii relativ apropiate urmelor de mâini, în sensul că pot fi întâlnite sub
formă statică sau dinamică, de suprafaţă sau de adâncime, vizibile sau latente. De
asemenea ele se întâlnesc fie sub formă izolată, mai ales dacă ne raportăm la calitatea
lor, fie sub forma unei cărări de urme .
Caracteristicile pentru această categorie de urme poate fi faptul că între urmele aceleaşi
persoane, purtând aceeaşi încălţăminte, pot apărea în privinţa dimensiunilor anumite
deosebiri, tipice stării de mişcare ori de repaus în care s-au aflat în momentul formării.
Astfel o urmă a piciorului aflat în mişcare este mai puţin lungă decât o urmă formată
într-un repaus relativ (stând pe loc).
Pe măsură ce viteza de deplasare se măreşte, se scurtează şi urma, astfel încât la o
urmă formată în alergare, pe lângă o arcuire mai pronunţată a fundului urmei, vor
apărea mai pregnant şi formale regiunii metatarsofalangiană, metatarsiană şi regiunea
vârfului încălţămintei, aceasta în funcţie şi de plasticitatea obiectului primitor de urmă. În
legătură cu urmele de picioare ţinem să precizăm că nu trebuie confundată o urmă
dinamică (prin excelenţă o urmă de alunecare), cu urma creată de piciorul aflat în
mers, urmă de natură statică. Precizarea este valabilă şi pentru alte categorii de urme,
cum sunt, de exemplu, cele ale mijloacelor de transport.
Secţiunea II - Clasificarea urmelor de picioare
Din categoria urmelor de picioare în accepţiunea sa largă, fac parte urmele plantei
piciorului ( ale piciorului gol), urmele piciorului semiîncălţat sau urmele de ciorapi,
precum şi urmele de încălţăminte. Cu privire la urmele de încălţăminte, precizăm că unii
autori le consideră ca făcând parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alţi
autori, cărora ne alăturăm, iau în considerare factorul creator principal: piciorul omului.
La aceasta se poate adăuga şi argumentul că urmele de picioare, sub forma urmelor de
încălţăminte, prezintă, în cazul cărării de urme, o serie de elemente specifice mersului
unei persoane, indiferent dacă este sau nu încălţată.
7
Urmele plantei piciorului, respectiv formate de piciorul descălţat, sunt cele mai
valoroase pentru individualizare, întrucât amprenta plantară (amprenta tălpii piciorului) -
cu caracteristicile sale papilare proprii, precum şi cu particularităţile morfofiziologice -
poate servi la o identificare cetă a individului, echivalentă cu identificarea bazată pe
amprente digitale.
Plante piciorului se-mpart în patru regiuni distincte:
Regiunea metatarsofalangiană, cea mai valoroasă sub raportul identificării,
datorită caracteristicilor desenului papilar, ca şi frecvenţei cu care se imprimă
la faţa locului;
regiunea metatarsiană, şi ea întâlnită frecvent;
regiunea tarsiană, imprimată parţial;
regiunea călcâiului, caracterizată îndeosebi prin alterări ale desenului papilar,
ca urmare a bătăturilor sau cicatricelor.
Urmele piciorului semiîncălţat sau ale ciorapilor reproduc forma generală a plantei
piciorului, a regiunilor sale şi a ţesăturii. Ele pot servi la determinări de grup şi chiar la
identificare, dacă prezintă elemente de individualizare, cum ar fi cusăturile sau unele
uzuri specifice.
Urmele de încălţăminte, dacă sunt formate de condiţii corespunzătoare(cum ar fi, de
pildă, urmele statice, de adâncime, în pământ moale), pot reflecta elemente
caracteristice utile identificării, deşi prezintă elemente particulare mai puţine.
Secţiunea III – Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare
În procesul – verbal de cercetare la faţa locului se procedează la o descriere detaliată a
numărului şi tipurilor de urme de picioare descoperite, a formei şi particularităţilor
acestora, a naturii suportului în care s-au format, precum şi a elementelor cărării de
urme, dacă ele există. Totodată se menţionează modul de relevare, de fotografiere, de
ridicare prin mulaj, de ambalare ş.a.
Fotografierea urmelor de picioare, impune, pe de o parte, fixarea imaginii de
ansamblu, a grupului de urme, în scopul redării elementelor mersului persoanei,
8
iar, pe de altă parte, fixarea imaginii urmei care conţine cele mai multe şi cele
mai clare elemente de individualizare a obiectului creator.
Frecvent înaintea fotografierii este necesară o pregătire a urmei, îndeosebi a celor de
adâncime. Pregătirea constă, de exemplu, din scoaterea cu o pensetă a eventualelor
frunze, a altor resturi materiale căzute în urmă (după formarea ei), din scoaterea apei
cu ajutorul unei pipete, al sugativei ori al vatei. Pregătirea se face cu multă atenţie,
evitându-se distrugerea detaliilor. De pildă, dacă prin ridicarea unei frunze, îngropate pe
jumătate, se alterează o parte a fundului urmei, aceasta va fi lăsată pe loc. Aparatul de
fotografiere se instalează perpendicular pe urmă. Sursele de lumină sunt dispuse, de
regulă, lateral, pentru evidenţierea detaliilor, potrivit regulilor fotografiei de umbre. La
urmele formate de zăpadă este necesar folosirea filtrelor galbene, sau eventuala
pudrare uşoară a lor cu praf de grafit, pentru înlăturarea strălucirilor prea puternice.
Dacă urma nu prezintă un contrast suficient faţă de fond, se recurge la varianta
fotografiei separatoare de culori prin alegerea filtrelor complementare culorii urmei.
Urmele de suprafaţă insuficient de bine conturate sunt marcate cu cretă albă de jur
împrejur, pentru o evidenţiere mai clară. La fixarea urmelor de picioare este important
să se execute, o dată cu fotografierea propriu-zisă, şi măsurarea liniară sau
bidimensională, prin aşezarea de-a latul urmei a unei rigle gradate ori a unui centimetru.
9
Acest gen de fotografiere se execută potrivit regulilor amintite la punctul consacrat
măsurătorilor fotografice .
Ridicarea prin mulaj a urmei formate în adâncime este o etapă importantă, care
se desfăşoară imediat după fotografierea şi eventual, după desenarea urmei pe
o coală de tals, aşezată pe o bucată de geam, deasupra urmei. În linii mari, un
mulaj se obţine în felul următor: urma se pregăteşte, în sensul scoaterii apei şi a
corpurilor străine căzute în ea, după care se înconjoară cu o bandă de tablă,
pentru a se preveni revărsarea pastei peste mulaj, mai ales dacă urma nu este
suficient de adâncă. În continuare se prepară compoziţia, prin turnarea treptată a
prafului de ghips într-un vas de cauciuc sau de plastic în care se află apa. După
ce compoziţia ajunge la consistenţa smântânii, se toarnă un prim strat în urmă
astfel încât să acopere toate detaliile, după care se armează cu beţişoare şi se
adaugă şi o bucată de sfoară pentru prinderea etichetei cu date despre mulaj. În
continuare se mai adaugă praf de ghips în vas, până când compoziţia capătă o
consistenţă mai mare, şi se toarnă în urmă, iar mulajul ajunge la o grosime de
peste 3 cm. În momentul în care mulajul începe să se încălzească înseamnă ca
ghipsul face priză. Se spală într-un jet de apă călduţă, fără a se freca sau lăcui,
după care este lăsat să se usuce.
Alături de ghips, ca substanţe de mulare se pot folosi diverse materiale, în funcţie de
natura urmei, cum sunt: plastilina, parafina, amestecul de ghips cu ciment, latexul,
diverşi polimeri (stomalgina sau stielast).
Potrivit diverselor împrejurări întâlnite la faţa locului, se impune o pregătire specială a
urmei şi a mulajului, mai ales în condiţiile formării acestora în nisip, în pământ
zgrunţuros sau moale, în zăpadă etc.
Astfel :
urmele formate în nisip necesită o întărire prin pulverizarea unui strat subţire de
sarlac sau colodion, precum şi pulverizarea de ulei, pentru a preveni aderarea
nisipului la mulaj;
10
la urmele formate în pământ zgrunţuros se astupă găurile pin presarea de
parafină răzuită, care se încălzeşte şi se întinde uniform, oprind scurgerea pastei
de ghips în pământ;
urmele care prezintă prea multă umiditate sunt întărite prin presarea unui strat
foarte subţire de ghips, după care se pulverizează un strat fin de ulei în urmă,
pentru prevenirea aderării la mulaj a unor bucăţi de pământ;
după urmele de zăpadă se poate efectua un mulaj de sulf topit, datorită
proprietăţii acestuia de a se răci rapid, fără a-şi pierde repede fluiditatea. Urma
de zăpadă se poate ridica şi cu un mulaj de ghips sau mai nou, cu materiale
plastice. O altă metodă constă din pulverizarea prealabilă a unui strat de talc,
întărit ulterior prin pulverizare de colodion sau fixativ de păr, operaţie repetată
până când se obţine o peliculă a cărui consistenţă poate suporta un mulaj de
ghips.
Secţiunea IV – Topografia plantei piciorului (talpa)
Planta piciorului se imparte în patru regiuni distincte:
Regiunea metatarsofalangiană, cea mai valoroasă sub raportul identificării,
datorită caracteristicilor desenului papilar, ca şi frecvenţei cu care se imprimă
la faţa locului; este cuprinsă între vârful degetelor şi o linie imaginară
perpendiculară pe axul longitudinal al plantei care trece prin articulaţia situată
între falanga a doua a degetului mare şi metatars;
regiunea metatarsiană, şi ea întâlnită frecvent este cuprinsă între regiunea
metatarsofalangiană şi o linie imaginară perpendiculară pe axul longitudinal al
plantei, care trece prin articulaţia tarsului cu metatarsul;
regiunea tarsiană ( imprimată parţial ) corespunzătoare osului tarsului, este
cuprinsă între regiunea metatarsiană şi călcâi, respectiv de-a lungul
cavităţii(scobiturii) tălpii piciorului;
regiunea călcâiului, este partea superioară a tălpii, corespunzătoare osului
calcaneu, se caracterizează îndeosebi prin alterări ale desenului papilar, ca
urmare a bătăturilor sau cicatricelor.
11
Urmele piciorului semiîncălţat sau ale ciorapilor reproduc forma generală a plantei
piciorului, a regiunilor sale şi a ţesăturii. Ele pot servi la determinări de grup şi chiar la
identificare, dacă prezintă elemente de individualizare, cum ar fi cusăturile sau unele
uzuri specifice.
Urmele de încălţăminte, dacă sunt formate de condiţii corespunzătoare(cum ar fi, de
pildă, urmele statice, de adâncime, în pământ moale), pot reflecta elemente
caracteristice utile identificării, deşi prezintă elemente particulare mai puţine.
Secţiunea V – Urmele izolate de picioare
Dupa descoperire, urmele izolate de picioare se examineaza, se fixeaza prin diferite
metode dupa care se transporta la laboratorul de criminalistica.
Fixarea trasaturilor generale si particulare, de detaliu se realizeaza prin descrierea in
procesul – verbal de cercetare a locului faptei, in care se specifica felul urmei, forma
generala, lungimea si latimea in centimetri, iar la urmele de adancime si inaltimea
tocului. In acest scop, urmele de incaltaminte se masoara de la varful talpii pana in
partea proeminenta a tocului, latimea, lungimea si inaltimea lui. La urmele plantare se
stabileste in grade unghiul care se formeaza din linia ce uneste degetul mic sic el mare
al piciorului cu dreapta trasa tangent la interiorul calcaiului sau al talpii, modul de
prezentare a pozitiei degetelor, lungimea de la calcai pana la varful degetelor, latimea
talpii si a calcaiului. Deasemenea desenarea trasaturilor generale si particulare ale
urmei, astfel incat sa-I redea dimensiunile reale si anumite detalii de pe suprafata ei
sunt o parte importanta din cercetarea criminalistica. Inainte de pregatirea pastei de
mulaj, urma de adancime se curata de toate impuritatile si corpurile straine. Apa din
urma se scoate cu o para de cauciuc, pipeta iar restul cu hartie sugativa. Corpurile
straine dure se scot cu penseta. Daca urma nu este destul de adanca, se inconjoara cu
o banda de tabla sau fasii de carton, spre a obtine un mulaj mai gros, mai rezistent.
Pasta de mulaj se prepara, de obicei, din pulbere fina de ghips si apa. Foarte rar se
recurge la prepararea ei din ceara rosie, parafina sau sulf. Pentru prepararea pastei
este necesara o capsula de cauciuc, de 2 – 3 litri capacitate in care se toarna cantitatea
12
necesara de ghips curat la care se adauga treptat apa necesara pana la formarea
pastei corespunzatoate, de consistent smantanii.
In situatia in care urma este imprimata in teren argilos si de granulatie marunta, pasta
de ghips poate sa fie mai fluida pentru a lua forma urmei in toate detaliile, redandu-I
cele mai fine particularitati. Urmele de adancime imprimate in sol nisipos, cu granulatie
mare, dup ace sunt curatate de eventuale corpuri straine trebuie preparate special in
vederea mularii lor. Spre a evita scurgerea pastei in golurile de structura, deformand
astfel mulajul, se aplica mai multe metode de acoperire.
Una din metodele aplicate in acest scop consta in pulverizarea in interiorul urmei
a unui strat subtire de parafina, ceara rosie sau rasina, care apoi se topeste cu ajutorul
unui izvor de caldura, cum sunt, de pilda, radiatoarele electrice portative. Dupa de
pojghita astfel create se raceste complet se pregateste pasta de ghips si se toarna in
urma. Alta metoda mai simpla de pregatire a urmei aflata in sol cu goluri de structura
consta in pulverizarea in urma a unui strat subtire de ghips, peste care, daca urma nu
este umeda, se pulverizeaza usor putina apa spre a-l transforma intr-o crusta. Dupa
intarirea ghipsului pulverizat se poate trece la turnarea in urma a pastei ce formeaza
mulajul propriu – zis.6
Turnarea pastei de mulaj se face in doua etape, inatai se toarna din pasta pana la
jumatatea inaltimii urmei, se aseaza armature, formata din fire de sarma sau bete
subtiri, spre a face mulajul mai rezistent la transport si manuire, dupa care se toarna
restul de pasta. Pentru intarirea mulajului este nevoie de 15 – 25 de minute. Fixarea
urmelor de adancime cu ceara, parafina sau rasina se face dupa de urma a fost
pregatita in mod corespunzator. Pregatirea urmei se face prin turnarea unui strat foarte
subtire de parafina sau ceara topita, iar dup ace acest strat este racit se pulverizeaza
pe suprafata urmei pudra de talc, pentru ca stratul de parafina sa nu adere la mulaj.
Pasta de mulaj din parafina sau din ceara se toarna in urma peste stratul de pudra de
talc. Urmele de adancime formate in zapada se ridica prin mulaje de ghips sau din sulf
topit. Urma in zapada, dupa ce a fost curatata de corpurile straine, se pulverizeaza cu
un strat subtire de ghips, care in contact cu zapada, se transforma intr-o crusta subtire
ce protejeaza urma. Fixarea cu sulf topit a urmelor de adancime din zapada da rezultate
6 Ion Mircea, ”Criminalistica”, Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978, p. 77
13
foarte bune daca se lucreaza cu multa grija. Caldura pastei de sulf topit poate sa
modifice detaliile urmei. Spre a evita alterarea urmei sulful se topeste la o temperature
nu prea ridicata. Dupa topire se lasa putin sa se raceasca si tot timpul se amesteca
pentru a nu se forma cristale la suprafata. Cand este suficient de rece inainte de intarire
se toarna intr-un rezervor format inainte in zapada in asa fel incat in acesta sulful topit
sa se scurga printr-un sant in urma. Datorita granulatiei fine a sulfului topit, mulajul
obtinut va reda cu fidelitate caracteristicile urmei. Ridicarea mulajului dupa ce s-a intarit
bine se face prin saparea pamantului din jurul sau, a ghetii sau zapezii, si numai dupa
aceea se ridica cu amandoua mainile. Nu se curate cu peria sau alte mijloace, care ar
putea distruge detaliile.
Examinarea urmelor de picioare in laborator se face pe baza desenelor, si a mulajelor
folosindu-se si descrierea din procesul – verbal de la locul faptei. Examnul de laborator
parcurge doua faze: intai se cerceteaza urmele de la locul faptei si apoi se compara cu
cele luate experimental. In procesul examinarii se tine seama se structura materialului
in care a fost descoperita urma, precum si de procesul de formare. De substanta
obiectului primitor depind detaliile obiectului creator, iar la urmele de adancime natura
substantei si viteza mersului, de exemplu influenteaza lungimea urmei si modul ei de
formare. In procesul de formare al urmelor de picioare criminalistica distinge trei faze:
- Prima faza incepe in momentul atingerii calcaiului pe sol. Ea consta in
impingerea solului in fata. Se termina cand piciorul trece in pozitie
perpendiculara fata de sol.
- A doua faza se realizeaza cand piciorul apasa asupra obiectului
primitor sub un unghi drept. In mersul obisnuit, in aceasta faza intregul
corp se sprijina pe un picior, moment caracterizat prin imprimarea pe
sol a tuturor trasaturilor talpii.
- A treia faza incepe cand piciorul trece de la pozitia perpendiculara fata
de sol la cea oblica. In aceasta faza terenul este impins cu varful
degetelor in spate si se termina prin ridicarea piciorului.
Datorita acestui proces, urmele de adancime sunt putin mai scurte decat lungimea
talpii, au arcada mai curbata. Ele sunt cu atat mai scurte decat obiectul creator cu cat
viteza de miscare a fost mai mare si obiectul primitor mai plastic.
14
Datorită naturii urmelor de picioare - avem în vedere inevitabilitatea lor şi locul în care
se pot forma - acestea se pot înscrie în categoria urmelor care se caută printre primele
la faţa locului.
Descoperirea presupune, cu prioritate, cercetarea suprafeţelor pe care este posibil să
se calce ( parchet, linoleum, covoare, sol ş.a.) cu atât mai mult cu cât pe suprafeţele
menţionate pot fi descoperite şi alte categorii de urme, cum sunt, de exemplu, fire de
păr, urme organice ş anorganice, diverse resturi de materiale şi, bineînţeles, microurme,
La căutarea urmelor de picioare nu trebuie neglijat faptul că această activitate poate fi
asociată cu căutarea şi prelucrarea urmelor de miros de către câinele de urmărire,
urmele olfactive putând suplini lipsa elementelor de identificare din urmele propriu-zise
de picioare. În plus, mirosul oferă indicii suplimentare privitoare la împrejurările
săvârşirii faptei.
Capitolul IV – Cercetarea cărării de urme
Cărarea de urme constituie, de asemenea, obiectul unei cercetări atente la faţa locului,
datorită reflectării unor caracteristici individuale ale persoanei. În legătură cu aceste
caracteristici ale mersului, facem precizarea că ele pot oferi indicii preţioase, în ceea ce
priveşte persoana infractorului, chiar şi-n ipoteza în care urmele, luate în parte, nu s-au
format în condiţii bune. Este semnificativ în acest sens, un exemplu relativ recent în
practica noastră de specialitate, în care autorul unui omor a fost identificat inclusiv pe
baza elementelor cărării de urme, formate de piciorul semiîncălţat, pe cimentul unui
culoar.
Principalele elemente ce caracterizează o cărare de urme sau mersul unei persoane
sunt următoarele:
direcţia de mişcare, sau axa cărării de urme, este linia mediană ce trece prin
intervalul cuprins între două şiruri de paşi, indicând direcţia de deplasare
linia mersului, reprezentată de o linie frântă, ce uneşte aceleaşi puncte ale
urmelor consecutive lăsate de piciorul stâng şi respectiv de piciorul drept si
constituie linia după care se deplasează corpul o dată cu fiecare pas. Aceste
15
puncte sunt centrele exterioare ale călcâielor, iar rezultatul unirii este o linie în
zig-zag. Unghiurile astfel formate sunt mai mici sau mai mari, în funcţie de
lungimea pasului
lungimea pasului, determinată de distanţa dintre două urme consecutive,
măsurată la partea din spate sau din faţă a lor; se foloseşte pentru a stabili dacă
persoana care a făcut urme fugea sau mergea, transporta o greutate.
lăţimea pasului, se măsoară între laturile interioare ale tocului(călcâiului), de la
urma piciorului stâng şi până la urma piciorului drept. Acest element ne ajută să
restrângem cercul celor bănuiţi a fi produs cărarea de urme, deoarece putem să
stabilim vârsta aproximativă a lor, starea de sănătate, viteza de mers şi, cu
anume probabilitate chiar sexul. La o vârstă înaintată, omul simte nevoia de a-şi
asigura echilibrul în timpul mersului şi de aceea merge cu picioarele mai
îndepărtate. La fel se întâmplă şi cu cel care transportă o greutate. Pentru a
evita căderea în faţă, îşi asigură baza de susţinere prin deschiderea pasului.
Pentru a străpunge mai uşor aerul şi a-şi asigura viteza, omul reduce lăţimea
pasului. Reprezentantele sexului feminin tind la reducerea ei până la inexistenţă;
spre deosebire de bărbaţi, care nu dau importanţă acestui element, fetele îşi
studiază mersul, păşind cu un picior în faţa celuilalt, încât calcă cu ambele
picioare pe aceeaşi linie.
unghiul în mers, măsurat între axa cărării de urme şi axa longitudinale a tălpii,
este dat de locul de întâlnire a liniei imaginare ce trece prin diametrul
longitudinal al urmei cu linia mersului. Deschiderea unghiului este direct
proporţională cu viteza. În fugă unghiul se închide foarte mult, în timp ce la pas
normal sau de plimbare, unghiul pasului este pozitiv şi are o deschizătură foarte
mare.
Interpretarea urmelor la faţa locului priveşte atât urmele luate izolat, cât şi întreaga
cărare de urme. Astfel din interpretarea unor urme izolate, pot fi desprinse date privind
numărul persoanelor, sexul, talia şi vârsta, greutatea aproximativă, viteza de deplasare.
Cărarea de urme conţine în plus, date referitoare la direcţia de deplasare, la
caracteristicile mersului sau la eventualele defecte anatomice, la înălţime, la starea
psihifizică etc. Spre pildă, lungimea pasului este mai mare la bărbaţi decât la femei cu
16
cca 20 cm ( 70-90 cm faţă de 50-60cm). Unghiul pasului este mai mic la femei, copii şi
bătrâni, spre deosebire de persoane obligate, prin natura preocupărilor, să-şi menţină
echlibrul (marinarii, constructorii).
Neregularităţile apărute în mers pot indica nu doar o anumită stare psihică sau
patologică (boală, beţie, nelinişte), dar chiar şi încercări de derutare a cercetărilor,
constând din mersul cu spatele (reflectat de lungimea şi unghiul mic al pasului), sau de
cărarea în spate a unei persoane, ori a unei greutăţi, împrejurare posibil de dedus prin
adâncimea mai mare a urmei, din uşoare alunecări, din unghiul mic al pasului, purtarea
unor pantofi mai mici sau mai mari etc. De asemenea, se mai poate stabili dacă
persoana cunoştea locul, dacă s-a folosit de o luminiţă pe timpul nopţii, dacă a stat la
pândă ş.a.
Capitolul V – Expertiza criminalistică a urmelor de picioare
Pe lângă urmele de picioare produse în timpul mersului pe şosea asfaltată, pe drum
de ţară nepavat, sau de câmp, există o altă categorie de un real interes practic: urmele
imprimate pe corpul uman în împrejurări din cele mai diferite, folositoare pentru
identificarea autorului sau victimei. Urmele de picioare se concretizează în modificări
anatomo-patologice produse la nivelul organismului victimei, ca urmare a exercitării
unei violenţe: vătămări la nivelul diferitelor organe externe sau interne ori la nivelul
tegumentelor( eriteme, echimoze, excoriaţii, tumefieri).7
De asemenea, urmele contactului agresor-victimă se pot materializa şi prin transferul
unidirecţional sau reciproc de materie, creându-se astfel premisele apariţiei unor urme
de stratificare ori de destratificare. În cele mai multe cazuri, urmele create de picior( fie
el încălţat, semiîncălţat sau descălţat) pe corpul uman animat sau inanimat vor fi
fragmentare, reproducând doar în parte construcţia exterioară a piciorului (sau a
încălţămintei).
Aceasta se datoreşte – în primul rând - conformaţiei zonei de contact, faptului că
suprafaţa corpului este lipsită de zone plane, apte de a reţine în integritatea sa o urmă
7 Ioan Iacobuţă, Giorgică-Sorin Apetrei, „Criminalistică”, Casa de Editura Venus, Iasi, 2008, p. 46
17
de picior. Prin excepţie, vor putea fi întâlnite integrale doar în zona trunchiului, atât
anterior, cât şi posterior.
Pe de altă parte, în cazul cazurilor heteroagresiunilor, făptuitorul intenţionează punerea
în dificultate a victimei prin aplicarea de lovituri cu piciorul. În astfel de cazuri, el va
intenţiona - in principiu- concentrarea unor forţe mari pe o suprafaţă de contact redusă
ca întindere, prin amplificarea efectului dureros ori producerea unei dezechilibrări.
În lucrarea susmenţionaţă, expertul criminalist Bogdan Florescu îşi susţine observaţiile
teoretice cu un caz în care urma de picior constatată pe corpul victimei a contribuit la
identificarea autorului (agresorului).
Organele de poliţie au făcut cercetări în legătură cu moartea suspectă a minorului
D.A.E. , decedat la 8 iulie 2003. La autopsie a fost descrisă în zona capului, frontal
median, o echimoză roşietică de 2,5/4cm, cu desen regulat sub formă de dungi
orizontale discontinue, paralele între ele, la o distanţă de 0,2 cm, lăţimea dungilor fiind
de cca 0,1 cm.8
La verificarea încăperii unde locuiau copilul, mama sa şi concubinul acesteia, s-a ridicat
o pereche de pantofi mărimea 41, marca „ BIT”, a căror talpă prezenta un desen
regulat, sub formă de piramidă. Constatarea tehnico- ştiinţifică efectuată pe loc a stabilit
că pantofii aparţineau concubinului care, din dorinţa de a-i aplica minorului o corecţie, l-
a lovit cu piciorul încălţat asupra capului, producându-i hematom subdural parietal
bilateral, care i-a cauzat moartea.
În îndelungata noastră activitate de cercetare a infracţiunilor de omor, am întâlnit două
situaţii când urmele de pe fruntea victimei au fost determinante pentru deosebirile ce
trebuie făcute între un accident de circulaţie şi un omor intenţionat, chiar dacă faptele s-
au produs pe un drum public, unde au fost găsite şi cadavrele victimelor.
Primul caz a fost constatat în noaptea de 11/12 ianuarie 1998, când trecătorii au fost
chemaţi de şoferul unei dubiţe să-l ajute să urce victima în maşină, pentru că încă era în
viaţă şi dorea să îl transporte la spital.
8 Ioan Iacobuţă, Giorgică-Sorin Apetrei, „Criminalistică”, Casa de Editura Venus, Iasi, 2008, p. 46
18
Un grup de tineri l-au reţinut pe şofer până la sosirea poliţistului chemat de unul din ei.
Au plecat cu toţii spre Spitalul de Urgenţe din Iaşi, însă pe traseu, victima a decedat. S-
au fotografiat urmele bănuite a fi fost produse de pneuri pe fruntea celui lovit, însă, din
cercetările ulterioare, a rezultat că erau făcute de un agresor încălţat cu cizme grele de
cauciuc. Acesta a fost identificat şi trimis în judecată pentru omor.
Un alt caz ce putea fi la fel ca primul, s-a constatat că victima, căzută pe şosea,
călătorise în partea din spate a unui tractor, fiind agăţată de roata din dreapta şi
proiectată în faţă, apoi călcată, urmele pneurilor fiind foarte clar imprimate pe frunte. S-
au confruntat aceste urme cu cele lăsate de cizmele de cauciuc ale locuitorilor, pentru
că, la primele cercetări, fapta rămăsese cu autori necunoscuţi. Numai la confruntarea
urmelor pneurilor de la tractoarele din zonă a fost identificat autovehiculul bănuit, iar
tractoristul ce-l conducea atunci când s-a produs accidentul a fost trimis în judecată
pentru ucidere din culpa şi părăsirea locului evenimentului rutier.
Problemele principale pe care le poate rezolva expertiza criminalistică a urmelor de
picioare, indiferent dacă este vorba de urma piciorului gol ori de cea a încălţămintei,
sunt în funcţie de faptul dacă expertului i se trimite spre examinare numai urma (în
sensul mulajului, fotogramei sau desenului) ridicată de la faţa locului, sau şi urma şi
modelele tip de comparaţie (printre care incluzând şi încălţămintea ridicată de la
persoanele suspecte). Astfel dacă expertului i se trimite numai urma, acesta poate să
soluţioneze următoarele probleme: determinarea sexului, vârstei, taliei şi greutăţii
aproximative a persoanei, particularităţile anatomo- patologice, mecanismul de formare
şi vechimea urmei, alte date rezultate din interpretarea elementelor cărării de urme.
Referitor la urma plantei piciorului, prin expertiză se poate stabili piciorul şi regiunea sa
anatomică care a format-o, precum şi prezenţa caracterisitcilor de identificare. În
privinţa urmei de încălţăminte, este posibilă determinarea tipului de încălţăminte, pe
baza comparării cu tălpile aflate în colecţiile laboratoarelor de criminalistică, precum şi a
diferitelor particularităţi, uzuri specifice, ce pot fi exploatate în vederea restrângerii
cercului suspecţilor, ajungându-se finalmente chiar la identificarea încălţămintei
creatoare de urmă. Desigur, dacă ipoteza în care expertului i se pun la dispoziţie
modele de comparaţie, respectiv impresiunea plantei piciorului sau încălţămintea
19
suspectă, se poate ajunge la identificarea persoanei sau obiectului creator de urmă.
Această reclamă obţinerea de modele de comparaţie, pentru ca examinarea
comparativă să se efectueze prin modele având aceeaşi provenienţă; fotograma cu
fotogramă, mulaj cu mulaj etc.
În obţinerea modelelor, îndeosebi la urmele de adâncime, trebuie să se ţină seamă de
condiţiile în care s-a creat urma. Cu toate astea, date fiind greutăţile fireşti apărute în
astfel de expertize, apreciem că foarte utilă este recomandarea făcută în literatura de
specialitate ca, în luarea modelelor de comparaţie de la persoanele suspecte, să se
folosească un material mai plastic, capabil să reţină toate detaliile, iar individul bănuit să
fie pus să efectueze mai multe impresiuni.
Totodată se impune ca organul de urmărire penală care a solicitat expertiza să-l
avertizeze pe expertul criminalist dacă are anumite suspiciuni sau indicii privind
eventualele încercări ale făptuitorului de a deruta cercetările prin purtarea unei alte
perechi de încălţăminte ori prin crearea de urme false etc.
Identificarea după urmele de picioare este perfect posibilă şi-n ipoteza piciorului încălţat
cu ciorapi, nu atât după particularităţile materialului din care sunt confecţionaţi aceştia
(posibilă şi asta), cât după morfologia piciorului, ponderea deţinând-o caracteristicile
regiunilor matatarsofalangiană şi metatarsiană. Practic, în aceste situaţii ne aflăm în
faţa unei expertize complexe traseologice şi antropologice.
20
top related