spovedania rezumat motoc
Post on 31-Oct-2015
142 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢAFACULTATEA DE TEOLOGIE
REZUMAT AL TEZEI DE DOCTORAT CU TITLUL:
TAINA SFINTEI MĂRTURISIRINORME ŞI DISPOZIŢII ALE LEGISLAŢIEI CANONICE ORTODOXE
ŞI ROMANO-CATOLICE. EVALUARE ECLEZIOLOGICO-CANONICĂ
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:PROF. UNIV. DR. PR. NICOLAE V. DURĂ
Doctorand: Pr. Moţoc Gh. Nicolae
2007
REZUMAT AL TEZEI DE DOCTORAT CU TITLUL:
Taina Sfintei Mărturisiri.Norme şi dispoziţii ale legislaţiei canonice ortodoxeşi romano-catolice. Evaluare ecleziologico-canonică
Teza de doctorat prezentată în proiectul cu titlul Taina Sfintei Mărturisiri. Norme şi
dispoziţii ale legislaţiei canonice ortodoxe şi romano-catolice. Evaluare ecleziologico-
canonică este structurată în trei părţi mari precedată de o introducere şi urmate de concluzii
şi bibliografie. In Introducere cititorul este familiarizat cu conţinutul temei lucrării, cu
terminologia specifică precum şi cu principalele izvoare folosite pentru Biserica Ortodoxă şi
pentru Biserica Romano Catolică.
Starea morală şi religioasă jalnică a vremurilor de astăzi, în care omul se înstrăinează
tot mai mult de Dumnezeu, poate fi restaurată sau cel puţin ameliorată prin intensificarea
eforturilor slujitorilor Sfintei noastre Biserici în toate activităţile pastorale printre care Taina
Sintei Taine a Mărturisirii ocupă un loc de frunte.
Este important să precizăm faptul că validitatea Tainei Sfintei Spovedaniei, ca de
altfel validitatea oricărei Sfinte Taine a Bisericii dreptmăritoare, se află în strânsă
dependenţă atât de conţinutul ei dogmatic, păstrat neschimbat de la instituirea acestora de
către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât şi de administrarea corectă de către săvârşitorul
văzut, care trebuie să aibă în mod neîndoielnic harul primit prin succesiune apostolică
neîntreruptă.
Credinciosul ortodox nu poate avea nădejdea dobândirii vieţii veşnice fără împlinirea
poruncilor Evangheliei, fără lucrarea virtuţilor prin fapte bune şi conlucrarea cu harul lui
Dumnezeu şi în acelaşi timp, numai prin Taina Mărturisirii poate avea deschisă calea spre
unirea cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos realizată în mod real în Taina Sfintei Euharistii.
Pentru o administrare corectă a Sfintei Taine a Mărturisirii, Biserica a stabilit norme
şi dispoziţii canonice prin Sfinţii Părinţi şi Părinţii bisericeşti. Aceste norme şi dispoziţii
canonice au fost păstrate şi respectate cu mare grijă de către Biserica Ortodoxă, în timp ce
Biserica Apuseană în mod progresiv s-a desprins tot mai mult de dreapta învăţătură pe care
ea însăşi a propovăduit-o în timpul primului mileniu.
Marele merit al Bisericii Ortodoxe constă aşadar în faptul că, Taina Sfintei
Spovedanii a fost păstrată nealterată de inovaţii dogmatice sau liturgice, rămând statornică
2
normelor şi principiilor canonice stabilite de către Sfinţii Părinţi la sinoadele ecumenice sau
locale precum şi cele alcătuite de Părinţii Bisericii, preluate apoi de întreaga Biserică.
Este important de asemenea să reţinem că Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, deci
şi Taina Sfintei Spovedanii şi-au păstrat vadilitatea încă de la instituirea lor de Însuşi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, rămânând Taine vii, reale şi adevărate, prin păstrarea
neschimbată şi nealterată a conţinutului dogmatic, canonic şi liturgic, până în ziua de astăzi.
Potrivit aprecierii unui ierarh al Bisericii noastre, „în societatea contemporană, omul
trece printr-o amnezie spirituală”1. Înstrăinarea progresivă a oamenilor de Dumnezeu scoate
în relief starea morală şi religioasă decăzută în vremurile de azi, în care omul, se mai poate
salva doar cu ajutorul Sfintei Biserici. În afara celor care se află în Biserică, o altă categorie
o constituie cei care nu ascultă de rânduielile Bisericii Ortodoxe, stabilite de Sfinţii Părinti,
devenind schismatici sau eretici. Şi în sfârşit, mai există şi cei care sunt stăpâniţi de credinţe
deşarte, superstiţii, vrăjitorii, spiritism care fac fapte satanice şi care „trăiesc în înşelare şi se
întrăinează de Biserica cea dreptmăritoare”2. Un cunoscut şi apreciat teolog român din
secolul trecut, în acest sens, arată că: „Din punct de vedere spiritual, omul civilizat al
secolului nostru redevine un primitiv şi un păgân. Este rezultatul firesc al culturii sale
ştiinţifice şi tehnice, fără îndoială, dar care sacrifică necesitătăţile sufleteşti pentru cele
trupeşti şi preferă satisfacţiile prezente, pământeşti, fericirii viitoare, cereşti. Căci omul
modern trăieşte pentru pământ, pentru astăzi, crede în existenţa sa somatică şi limitată,
profesează indiferenţa religioasă şi morală; îl uită pe Dumnezeu şi viata de dincolo, îşi uită
ţelul său duhovnicesc care depăşeşte limitele vieţii acesteia, îşi crează idoli, are cultul
plăcerii, al interesului, al forţei, devine egoist, dur, fără scrupule, urmăreşte doar câştigul şi
satisfacerea instinctelor şi poftelor sale”3. Aşadar, din cele aratate, desprindem importanţa
pentru viaţa noastră a rămânerii în adevărul dreptei credinţe fără abatere.
În Partea întâi a lucrării am prezentat Sfânta Taină a Mărturisirii în Biserica Ortodoxă
unde în Capitolul I au fost arătate succint importanţa şi rolul Sfintelor Taine în viaţa
credincioşilor, deoarece aceştia intră în comuniune cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cu
celelalte mădulare ale Bisericii, numai cu ajutorul Sfintelor Taine. În Biserica Ortodoxă se
foloseşte în mod uzual termenul taină, iar în Biserica Romano-Catolică termenul
corespunzător consacrat este acela de sacrament.
1 Teodosie Petrescu, Materia mediu de manifestare a harului, în volumul „Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 ani”, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, 2006, p. 147.2 Nicolae V. Dură, La Duminica XXI după Rusalii - Datoriile faţă de Dumnezeu, în Glasul Bisericii, XXXIX (1980), nr. 10-11., p. 7103 Teodor M. Popescu, Biserica şi cultura, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Române, Bucureşti, 1996, p. 218.
3
În viaţa de toate zilele întâlnim mulţi oameni care se consideră ei înşişi a fi buni
creştini care socotesc că au multă credinţă, fac fapte bune spre a fi văzuţi şi lăudaţi de
oameni, se roagă lui Dumnezeu cu făţărnicie şi nu recunosc vreodată a face păcate sau a
greşi înaintea lui Dumnezeu şi faţă de ceilalţi. Despre această categorie de credincioşi, un
teolog ortodox din secolul trecut afirmă că „în realitate trebuie să admitem că toţi cei care nu
se spovedesc, nu se împărtăşesc, nu se roagă şi nu ţin poruncile Bisericii care sunt porunci
sfinte, nu sunt creştini după regula şi rânduiala Bisericii, ci sunt oameni cu credinţa stinsă, cu
inima rece, cu cugetul nelămurit, cu voinţa robită păcatului”4.
Tainele Bisericii se săvârşesc numai celor aflaţi întru dreapta credinţă, deci numai
celor din Biserică. Totodată tainele săvârşite în afara Bisericii nu sunt Taine. În acest sens
Canoanele 46, 47, 68 Apostolic, 19 I Ecumenic., 7 II Ecumenic, 95 Trulan, 7, 8 Laodiceea,
1, 47 Vasile cel Mare afirmă faptul că tainele ereticilor nu sunt Taine adevărate deoarece
aceştia „au pierdut succesiunea apostolică, deci şi continuitatea preoţiei, tainele lor nu sunt
valide, ei înşişi nemaifăcând parte din Biserică, iar clericul care le va socoti totuşi valide este
supus caterisirii”5. De asemenea, validitatea Tainelor săvârşite în Biserica mai e condiţionată
şi de săvârşitorii văzuţi şi anume dacă aceştia, episcopii şi preoţii, au primit harul prin
succesiune apostolică neîntreruptă. Biserica cunoaşte şapte Taine instituite de Însuşi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însă numărul acestora a fost precizat după primul mileniu,
atunci când au început să apară primele contestări din partea ereticilor. Între Sfintele Taine,
un loc deosebit de important pentru mântuirea credincioşilor îl are Taina Sfintei Mărturisiri.
Date fiind aşa după cum vom vedea, unele deosebiri majore cu privire la învăţătura
despre Taina Mărturisirii, existente între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică,
este vădită actualitatea şi importanţa temei noastre, mai ales pentru faptul că o evaluare
ecleziologico-canonică a Tainei Sfintei Mărturisiri în cadrul celor două Biserici, în lumina
normelor şi dispoziţiilor canonice, aduce o contribuţie, fie ea cât de mică, la sporirea
numărului de studii canonice de specialitate. Aşadar, motivaţia alegerii temei noastre o
constituie dorinţa sinceră de a evidenţia potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, importanţa
administrării corecte a Tainei Sfintei Mărturisiri şi totodată a semnala implicaţiile negative
în viaţa credincioşilor a abaterilor cu privire la dreapta credinţă.
În Capitolul II al lucrării noastre am arătat atât necesitatea pocăinţei în viaţa
creştinilor, deoarece fără pocăinţă nici un om nu poate să se mântuiască, cât şi rolul ei
pregnant în vederea primirii Tainei Sfintei Mărturisiri, Taină mântuitoare şi ziditoare, numită
4 Teodor M. Popescu, Despre pocăinţă, în B.O.R., XCVIII (1980), nr. 5-6, p. 573.5 Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. I, Partea I, traducerea Uroş Kovincici şi Nicolae Popovici, Tipografia Diecezană, Arad, 1930, p. 256.
4
şi „al doilea Botez”. Prin această Sfântă Taină credincioşii care mărturisesc înaintea
preotului duhovnic, cu căinţă sinceră, păcatele săvârşite, având hotărârea de a părăsi definitiv
păcatul, prin rugăciunea de dezlegare făcută de către preot primesc iertare de la Dumnezeu.
Aşadar, prin Taina Sfintei Mărturisiri se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu
Dumnezeu, al reintegrării în sfinţenie a credincioşilor.
O dovadă elocventă a săvârşirii Tainei Sfintei Spovedanii, încă de la începutul
creştinismului o constituie dispoziţia Canonului 52 Apostolic care prevede ca episcopul sau
prezbiterul, dacă nu îl primeşte pe cel care se întoarce de la păcat, să se caterisească.
O confuzie frecventă pe care o fac chiar şi unii teologi ortodocşi, influentaţi de
învăţătura Romano-Catolică, este aceea în legătură cu pocăinţa publică practicată în Biserica
primară. Despre aceasta, vorbesc Canoanele 4, 5, 6, 7, 8, ale Sinodului de la Ancira, anul
314, Canoanele 11, 12, 13 ale Sinodului I Ecumenic, Canoanele 34, 73 ale Sfântului Vasile
cel Mare şi cele ale Sfântului Grigorie de Nyssa. Astfel, penitenţa publică era organizată în
patru trepte până să poată fi primiţi penitenţii la Sfânta Împărtăşanie. Concluzia care se poate
trage constă în faptul că penitenţa publică este confundată cu mărturisirea publică, fapt cu
totul greşit, deoarece pocăinţa publică era întotdeauna stabilită după mărturisirea secretă a
penitentului6. Este important de menţionat faptul că Taina Mărturisirii individuală a
păcatelor a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos şi aplicată de către Sfinţii Apostoli şi
prin succesiunea apostolică de către episcopii şi preoţii Bisericii până în zilele noastre7.
Pocăinţă adevărată pentru păcatele săvârşite există doar atunci când creştinul ia
hotărârea nestrămutată de îndreptare făgăduind duhovnicului şi prin acesta, lui Dumnezeu,
întoarcerea definitivă de la păcat. Numai pocăinţa nu este însă suficientă, aşa cum ne arată
Sfinţii Părinţii, deoarece ea trebuie urmată de mărturisirea individuală şi de dezlegarea
păcatelor de către părintele duhovnic.
Fără mărturisirea periodică a păcatelor, credincioşii nu pot să aibă nădejdea arvunii
vieţii veşnice. Dintre motivele care îi îndepărtează pe credincioşi de Taina Sfintei
Spovedanii amintim ruşinea şi teama pentru păcatele săvârşite, precum şi frica de a nu fi
destăinuite. Taina Sfintei Spovedanii ne dă posibilitatea apropierii de Taina Sfintei Euharistii
şi a unirii cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Întâistătătorii Bisericii noastre, credincioşi poruncii şi învăţăturii Mântuitorului, au
considerat dintotdeauna o mare datorie a învăţa poporul dreapta credinţă şi tot ceea ce
6 Dumitru Stăniloae, Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii, în B.O.R. LXXIII (1955), nr. 3-4, p. 238.7 N. Chiţescu, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1952, p. 901.
5
trebuie să facă pentru mântuire, arătând deopotrivă necesitatea şi importanţa Tainei Sfintei
Mărturisiri în viaţa credincioşilor şi modul cum să fie administrată potrivit canoanelor
Bisericii pentru folosul deplin al spovedaniei8.
Cu privire la vârsta la care creştinii încep să se spovedească, canoanele Bisericii
potrivit rânduielii canonice statornicite de tradiţia Bisericii arată că aceasta se face la
împlinirea vârstei de 7 ani, înainte de Taina Sfintei Euharistii potrivit Canoanelor 9
Apostolic, 2 Antiohia, ş.a.. Este necesar în legătură cu aceasta să facem precizarea că
datorită decăderii morale şi religioase în care se află societeatea contemporană, vârsta primei
spovedanii este în continuă scădere, astfel încât preoţii duhovnici întâlnesc situaţii în care,
copii de 5 ani şi chiar mai mici, cer cu deplină responsabilitate şi maturitate să se
spovedească.
În Capitolul III al lucrării au fost evidenţiate necesitatea, rolul şi importanţa Sfintelor
Canoane în viaţa Bisericii şi a normelor, reglementărilor şi dispoziţiilor canonice care
asigură administrarea corectă a Sfintelor Taine, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi şi a
Tradiţiei apostolice şi patristice. În acest sens, un teolog ortodox contemporan arată că în
Biserica Ortodoxă ecumenică a existat întotdeauna o strânsă legătură între rânduielile
dogmatice, canonice şi cultice, iar dogmele şi canoanele Bisericii Ortodoxe reprezintă un al
doilea element esenţial al constituţiei Bisericii9. Un alt teolog ortodox afirmă că alături de
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, canoanele Bisericii constituie „al doilea stâlp de nădejde
al ei”10.
Arătând importanţa cunoaşterii canoanelor pentru viaţa credincioşilor Sfântul Vasile
cel Mare ne îndeamnă să cunoaştem şi să respectăm canoanele Bisericii deoarece „de la
bărbaţi sfinţi ni s-au transmis nouă legiuirile”(cf. Canonul 87 Sfântul Vasile cel Mare)11. Aşa
cum se precizează în Canonul 2 al Sinodului V-VI Ecumenic care consfinţeşte şi întăreşte
adevăratele canoane, scopul principal al Sfintelor Canoane este ca acestea „să rămână tari şi
statornice spre tămăduirea sufletelor şi vindecarea suferinţelor”12. Pentru viaţa Bisericii,
Sfintele Canoane au un „caracter curativ şi terapeutic, nicidecum legalist şi juridic”13.
Sfintele Canoane au fost alcătuite de către Sfinţii Părinţii şi Părinţii Bisericii pentru a preveni
8 Nicolae V. Dură, Preocupări canonice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române din secolele XVII – XIX, în lumina „Pravilelor mici” (Pravilioarelor), în Biserica Ortodoxă Română, CII (1984), nr. 3-4, p. 225.9 Nicolae V. Dură, Canoanele Sinodului II Ecumenic şi obligativitatea mărturisirii şi a păstrării neschimbate a credinţei niceo-constantinopolitane, în Ortodoxia, XXXIII (1981), nr. 3, p. 445.10 Liviu Stan, Tăria nezdruncinată a Sfintelor Canoane, în Ortodoxia, XXII (1970), nr. 2. p. 301.11 Nicolae Milaş, Op. cit., vol. II, Partea I, p. 126.12 Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Ediţia a III-a îmbunătăţită, Sibiu, 2005, p. 109.13 Christos Yannaras, Libertatea moralei, Editura Anastasia, 2002., p. 89.
6
sau sancţiona anumite înţelegeri greşite sau încălcări ale legii creştine şi care să constituie
dreptare şi călăuză pentru credincioşi.
Necesitatea cunoaşterii de către preoţii duhovnici a Sfintelor Canoane ale Bisericii
este evidenţiată şi de către Sfinţii Părinţi şi Părinţii Sinodului VII ecumenic care în Canonul
1 precizează: „Alcătuirile aşezămintelor canoniceşti le sunt spre mărturie şi spre îndrumare
celor ce au primit demnitatea ieraticească”14. Aşadar, este o mare datorie a duhovnicilor să
cunoască şi să păstreze cu mare sfinţenie normele şi dispoziţiile Sfintelor Canoane ale
Bisericii dreptmăritoare, spre a putea fii călăuze sigure şi de nădejde celor păstoriţi. Referitor
la valoarea canoanelor în viaţa Bisericii, un teolog contemporan arată că acestea reprezintă
din totdeauna „forţa, garantul şi străjerul păstrării tradiţiei Bisericii noastre”15. Pentru
întreaga Biserica Răsăriteană rămân ca obligativitate generală canoanele stabilite de către
Sfinţii Părinţi în Canonul 2 al sinodului VI ecumenic.
Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, constatăm că Biserica Romano-Catolică după
Schismă a inclus decretaliile şi colecţiile papale în noua tradiţie canonică a Bisericii fără însă
ca aceasta să aibă ca fundament tradiţia autentică a Bisericii primului mileniu.
Biserica Ortodoxă a avut preocuparea statornică pentru ca Sfintele Canoane să fie
cunoscute şi aplicate, iar Taina Sfintei Mărturisiri să fie administrată în conformitate în
normele şi dispoziţiile canonice. Cea mai bună şi cea mai completă colecţie canonică a
Bisericii Ortodoxe este considerată Colecţia canonică Sintagma Ateniană, publicată de G.A.
Rallis şi M. Potlis între anii 1852-1859 care este primită în consens de toate Bisericile
Ortodoxe autocefale16.
Principiul codificări canoanelor într-un cod valabil în întreaga Biserică Romano-
Catolică a fost adoptat de către această Biserică la sfârşitul secolului al XIX-lea, spre
deosebire de Biserica Ortodoxă, care nu a fost de acord cu acest principiu şi a păstrat cu
sfinţenie Sfintele Canoane ale Bisericii ecumenice din primul mileniu.
În Capitolul IV al lucrării noastre, am abordat principalele aspecte privind Sfânta
Taină a Mărturisirii în lumina Sfintelor Canoane, structurate în următoarele subcapitole : 1.
Pregătirea credincioşilor pentru primirea Tainei; 2. Săvârşitorul Tainei în lumina Sfintelor
Canoane; 3. Administrarea Tainei Sfintei Mărturisiri; 4. Epitimia în Biserica Ortodoxă după
Sfintele Canoane; 5. Spovedania şi postul - condiţii pentru primirea Sfintei Împărtăşanii. În
subcapitolul 1 am evidenţiat atât necesitatea pregătirii credincioşilor în vederea primirii
14 Nicodim Milaş, Op. cit., vol. I, Partea II, p. 490.15 Nicolae V. Dură, Receptarea textelor rezultate din dialogurile teologice ecumeniste. Consideraţii ecleziologico-canonice, în Mitropolia Banatului, XXXIV (1984), nr. 11-12, p. 696.16 Idem, Taina Sfintei Mărturisiri în lumina dispoziţiilor şi normelor canonice ale Bisericii Ortodoxe, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LIX (1983) nr. 4-6, p. 256.
7
Sfintei Taine a Mărturisirii şi deopotrivă rolul şi necesitatea duhovnicului în călăuzirea
acestora pe calea mântuirii. Ascultarea faţă de duhovnic înseamnă o cale nerătăcită în care se
ajunge la vindecare şi mântuire. Prin ascultare, omul îşi taie voia sa care este pricinuitoare
mândriei, care este principala cauză a bolilor sale sufleteşti17. Ascultarea de duhovnic nu este
totuna cu o supunere oarbă faţă de acesta, ci ea se întemeiază pe credinţă, pe încredere
desăvârşită şi îndeosebi pe „iubire smerită”. Totodată, duhovnicul trebuie să manifeste un
respect deplin faţă de libertatea fiiilor săi duhovniceşti.
Pentru primirea Sfintelor Taine ale Bisericii credincioşii trebuie să aibă o anumită
pregătire şi care constă „la vârstnici în credinţa şi simţirea propriei stări păcătoase şi în
dorinţa după ajutorul dumnezeiesc...”18. De aceea, spovedania trebuie să fie făcută înaintea
duhovnicului „cu smerenie, cu frică de Dumnezeu, cu sinceritate, cu precizie şi fără
exagerări”19. Spre deosebire de Biserica Romano-Catolică, unde mărturisirea păcatelor
uşoare nu este necesară, deşi este recomandată în ultima vreme, în Ortodoxie credincioşii
sunt datori să mărturisească toate păcatele săvărşite de la ultima spovedanie.
În ceea ce priveşte vârsta primitorului, aceasta diferă de la o perioadă istorică la alta.
Având ca bază Sfintele Canoane, teologii arată că prima mărturisire la Taina Spovedaniei
„trebuie să înceapă la vârsta de 7 ani, ceea ce corespunde cu practica actuală a Bisericii”20.
În vremurile noastre, potrivit rânduielii canonice statornicite de Tradiţia Bisericii,
Taina Spovedaniei se administrează în mod obligatoriu înainte de Sfânta Euharistie,
începând de la vârsta de 7 ani, potrivit Canonului 9 Apostolic, 2 Antiohia, ş.a. ţinând seama
că de la această vârstă există şi în rândul copiilor „o înţelegere raţională a responsabilităţii
pentru păcatele săvîrşite”21.
Sfinţii Părinţi recomandă cu insistenţă pentru progresul duhovnicesc al creştinilor,
practicarea postului atât cel de bucate cât şi cel de păcate, în vederea înfrânării poftelor şi
crearea unei stări de linişte şi concentrare pentru rugăciune. Postul este recomandat
penitenţilor deoarece este „un colaborator de seamă al înţelepciunii”22. Totodată, postul are
rolul „să descătuşeze credincioşii de sub robia patimilor”23.
17 Jean Claude Larset, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 408.18 Nicolae Chiţescu, Sfintele Taine (Temeiuri biblice şi patristice), în Studii Teologice, I (1949), nr.7-8, p. 520.19 Nectarie Antonopoulos, Nectarie Antonopoulos, Spovedania, calea învierii sufleteşti, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 9.20 Ibidem.21 Nicolae Dură, Consideraţii canonico-ecleziologice asupra Documentului de la Lima (B.E.M.), în Ort., XXXVIII (1986), nr. 1-2, p. 129.22 Ioan G. Coman, Sfinţii Părinţi ca îndrumători ai duhovniciei, în M.B., XVI (1996), nr. 4-6, p. 198.23Dumitru Popescu, Pocăinţa ca refacere a legăturii credincioşilor cu Dumnezeu şi cu semenii, în B.O.R., LXXXIX (1971), nr. 9-10, p. 1026.
8
Canonul 19 al Sinodului al treilea local de la Gangra, anul 340 anatemizează creştinii
care nu respectă posturile rânduite de Biserică24. Dispoziţiile Canonului 69 Apostolic prevăd
obligaţia clerului şi a laicilor de a posti, iar prin neîmplinirea acestei îndatoriri atât clericii
cât şi laicii sunt pedepsiţi: „Dacă vreun episcop, presbiter, diacon, citeţ sau cântăreţ, nu
posteşte Sfânta patruzecime a Paştilor, sau miercurea sau vinerea, să se caterisească, afară
numai dacă ar fi împiedicat de slăbiciunea trupească, iar dacă ar fi laic să se afurisească”.
Tot în acest sens au fost rânduite şi canoanele 29, 56, 89 Trulan; 19 Gangra; 49, 50, 51
Laodiceea; 1 Dionisie Alexandrinul, 15 Petru Alexandrinul; 8, 10 Timotei Alexandrinul
ş.a.25. Canonul 69 Apostolic arată în legătură cu posturile de peste an şi obligativitatea şi
felul ţinerii acestora de către clerul bisericesc şi de credincioşi.
În continuarea Capitolului IV al lucrării, în subcapitolul 2, am tratat în lumina
Sfintelor Canoane, normele şi dispoziţiile canonice cu privire la săvârşitorul văzut al Tainei
Sfintei Mărturisirii. În legătură cu fixarea vârstei pentru hirotonie, prima dispoziţie canonică
a fost prevăzută de Sinodul de la Neocezareea. Astfel, în Canonul 11 al acestui sinod se
spune: „Prezbiterul mai înainte de 30 de ani să nu se hirotonească, de ar fi bărbat vrednic în
toate, ci să aştepte. Căci Iisus Hristos la 30 de ani S-a botezat şi a început să înveţe”26.
Acelaşi lucru este confirmat şi întărit şi de sinoadele de mai târziu precum Canonul 15 de la
Sinodul IV Ecumenic sau Canonul 14 Trulan. Vârsta canonică a episcopilor potrivit
Aşezămintelor Apostolice a fost fixată la 50 de ani, apoi în mod practic, a fost redusă la 30
de ani. Acest lucru s-a datorat faptului că, prin multe pilde din istoria Bisericii, au fost
consideraţi vrednici de episcopat candidaţi în vârstă de 3o de ani.
Prin administrarea corectă a Tainei Sfintei Mărturisiri duhovnicul contribuie la
îndreptarea şi însănătoşirea celui care părăseşte păcatul şi prin pocăinţă se întoarce la
Dumnezeu. De altfel, ca săvârşitor văzut al Sfintelor Taine, duhovnicul este organul prin
care Dumnezeu împărtăşeşte credincioşilor harul său. Un duhovnic adevărat este acela care,
ca adevărat doctor duhovnicesc, aduce vindecarea bolilor fiiilor duhovniceşti.
Dintre numeroasele canoane care fac referire la duhovnic şi la activitatea acestuia, un
loc de seamă îl ocupă Canonul 102 Trulan care scoate în evidenţă măiestria de care trebuie
să dea dovadă duhovnicul în legătură cu aplicarea epitimiilor celor care încălca legea morală
şi canonică a Bisericii27. Teologii ortodocşi sunt de părere că mustrarea duhovnicului trebuie
să fie făcută cu multă delicateţe şi blândeţe şi aceasta numai în situaţia de excepţie potrivit
24 Nicodim Milaş, Op. cit., vol. II, Partea II, p. 50.25 Ibidem, vol. I, Partea I, p. 290.26 Ibidem, vol. II, Partea I, p. 36. 27 Nicolae V. Dură, Taina Sfintei Mărturisiri în lumina …, p. 265.
9
îndemnului Sfântului Apostol Pavel «Fraţilor, chiar de va cădea vreun om în vreo greşeală,
voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luînd seama la tine
însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită» (Galateni 6, 1)28.
Sfântul Vasile cel Mare prin Canoanele 3 şi 4 sfătuieşte pe duhovnic să chibzuiască
întotdeauna când aplică epitimiile, să evite totodată pedepsele prea aspre sau aplicate în mod
mecanic29. Ca vindecător de suflete, părintele duhovnicesc trebuie el însuşi să fie eliberat de
orice patimă deoarece dacă «orb pe orb va călăuzi amândoi vor cădea în groapă» (Matei 15,
14).Totodată, un duhovnic adevărat are sentimentul că el este mai păcătos decât cel care se
spovedeşte. De altfel, pentru duhovnicul adevărat, viaţa şi învăţătura pe care o predică se află
într-o armonie deplină.
Grija deosebită a Sfintei Biserici pentru a avea preoţi şi duhovnici buni a fost întărită
prin Canoanele 25 Apostolic, 9 I Ecumenic 4, 21, 23, Trulan 3, 32, 51,70, 82, 89, Vasile cel
Mare şi altele care stabilesc sancţiuni aspre celor care vor să ajungă preoţi sau care au
săvârşit păcate grele după hirotonie30. Pentru a fi un bun duhovnic, preotul trebuie să aibă
permanent în vedere că preoţia nu este o profesie, ci este o misiune31.
O caracteristică de seamă a duhovniciei este aceea că un bun duhovnic este dator atât
ca om cât şi ca preot să se spovedească des deoarece preotul nu este scutit de slăbiciuni,
căderi, de greşeli şi de păcate inerente firii omeneşti32.
Potrivit canoanelor şi pravilelor Sfintei Biserici, dintre care amintim Canoanele 23 VI
Ecumenic, 4, 29 Apostolic, 2 IV ecumenic, 22 Trulan 4, 5 Sinodul VII 7 Ecumenic,
duhovnicul nu trebuie să primească bani pentru săvârşirea lucrărilor sfinte. Acelaşi lucru ne
povăţuieşte Sfântul Antim Ivireanu în Pravila Bisericească şi anume preoţii să nu ceară bani
la săvârşirea Tainelor şi ierurgiilor. (cf. C. Erbiceanu, Învăţătura bisericescă, în Biserica
Ortodoxă Română, XVII (1893), nr. p. 134. )33.
În continuarea Capitolului IV, în subcapitolul 3 a fost tratată succint problema
administrării Sfintei Taine a Mărturisirii. În legătură cu administrarea corectă a Sfintelor
Taine putem spune că în Biserica noastră ierarhii au fost întotdeauna cei care i-au îndrumat
pe preoţi şi duhovnici să păstreze cu sfinţenie învăţătura dogmatică şi canoanele Sfintei
Bisericii şi să săvârsească Sfintele Taine conform prescripţiilor şi dogmatice, canonice şi
liturgice. De asemenea, remarcăm faptul că dintotdeauna Întâistătătorii şi ierarhii Bisericii
28 Jean Claude Larset, Op. cit., p. 402.29 Liviu Stan, Concepţia canonică a Sfinţilor Trei Ierarhi ..., p. 14.30 Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995, p. 45.31 Nicodim Belea, Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane, în S.T., Seria a II-a, III (1951), nr. 9-10, p. 483.32 Ene Branişte, Despre preoţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p.78.33 Nicolae V. Dură, Preocupări canonice ale ierarhilor Bisericii …, p. 223.
10
noastre, prin activitatea cărturărească deosebită prin pravilioare, pastorale şi alte lucrări
canonic-pastorale au adus o contribuţie preţioasă la dezvoltarea dreptului canonic
românesc34.
Modul cum trebuie să procedeze duhovnicul în scaunul de mărturisire este
reglementat prin normele şi prescripţiile canonice prevăzute în Canonul 12 I Ecumenic; 2, 5,
7 Ancira ; Canonul 102 Trulan; Canoanele 2, 3, 74, 84, 85 Vasile cel Mare ; 4, 5, 7, 8
Grigorie de Nyssa şi altele. Mărturisirea în Biserica Ortodoxă este numai individuală şi
niciodată colectivă. În acest sens, Sintagma lui Vlastare interzice ca mărturisirea să fie
publică, ci numai fiecare în mod individual trebuie să-şi mărturisească păcatele înaintea
duhovnicului. (cf. Sintagma lui Vlastare M 8, Sintagma Ateniană, 6, p. 270)35. De asemenea,
în Canonul 85 Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă episcopii Bisericii să stea ferm şi categoric
„în temeiul învăţăturii Bisericii şi a Sfintelor Canoane privind pe păcătoşii care nu se întorc
de la păcatele lor având grijă a nu fi aduşi împreună cu răutăţile lor. În legătură cu aceasta,
Sfântul Vasile cel Mare, are prin Canonul 3 al prescripţiunilor sale canonice, un adevărat
îndreptar privind viaţa preotului şi modul în care trebuie să săvârşească Sfintele slujbe şi
îndeosebi Sfânta Liturghie. Prin acest canon, preoţii sunt îndemnaţi să chibzuiască bine pe
cine primesc la Sfânta Împărtăşanie, potrivit rânduielelor Sfintelor Canoane.
O altă datorie de seamă a duhovnicului constă în păstrarea cu severitate a secretului
spovedaniei. Încălcarea acestei mari obligaţii, este condamnată de Sinoadele Sfintei Biserici,
între care se numără Canonul 132 Cartagina, 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul şi altele.
În ceea ce priveşte spovedania preoţilor cu toate că în Canoanele Bisericii nu se face
referire directă, prin sancţiunile pe care le primesc preoţii pentru săvârşirea unor păcate
grele, reiese în mod indirect necesitatea acesteia. În acest sens pot fi menţionate Canoanele
25, 51, 53, 55, 65, 66, 69 Apostolice, Canonul 17 I Ecumenic, 10 VI Ecumenic, 4 Laodiceea
9, 20 Cartagina, 1 Ancira, 1, 9 Neocezareea, 32, 51 Sfântul Vasile cel Mare, 8 Patriarhul
Nicolae al Constantinopolului, 5 Sfântul Grigorie de Nyssa, 10 Sfântul Ioan Postnicul36.
Rânduiala Sfintei Taine a Mărturisirii cuprinde rugăciunea de iertare, mărturisirea
propriu-zisă a păcatelor, rugăciunea de dezlegare şi punerea mâinilor pe capul penitentului,
precum şi epitimia dată pentru siguranţa părăsirii definive a păcatelor celor care se
spovedesc37. Credinciosul este dator să aibă căinţă puternică pentru păcatele săvârşite,
dorinţă sinceră de întoarcere la Dumnezeu, iar mărturisirea să fie completă şi fără să
34 Ibidem, p. 217.35 Nicodim Milaş, Dreptul Bisericesc Oriental, traducere I. Mihălcescu, Tipografia „Gutenberg”, Bucureşti, 1915, p. 462.36 Nicodim Milaş, Op. cit., vol. II, Partea I, p. 34.37 Liviu Streza, Despre rânduiala şi semnificatia Sfintei Taine a Mărturisirii în Biserica Ortodoxă, în Mitropolia Olteniei, XLI (1989), nr. 4, p. 25.
11
învinuiască pe alţii în legătură cu păcatele săvârşite. Potrivit Canoanelor 8 I Ecumenic, 66
Cartagina, 49 Cartagina, rugăciunea de dezlegare se face de către preot prin punerea mâinilor
pe capul celui care se spovedeşte.
În subcapitolul 4 am tratat în mod sintetic sensul şi rolul epitimiei în Taina Sfintei
Spovedanii, în lumina Sfintele Canoane. În Biserica Ortodoxă rolul epitimilor nu este ca în
Biserica Romano-Catolică de ispăşire sau pedeapsă de păcatele săvârşite, ci de îndreptare şi
vindecare, având deci un rol pedagogic şi terapeutic, motiv pentru care, nu face parte din
fiinţa Tainei. În legătură cu epitimia care se dă în Biserica Ortodoxă celor care se spovedesc,
menţionăm faptul că, în Biserica primară potrivit Canonului 39 Apostolic, aceasta era dată
numai de către episcop şi nu de preoţi38.
Canonul 43 al Sinodului de la Cartagina acordă episcopului posibilitatea stabilirii
timpului de penitenţă, precizând că preotul doar în lipsa episcopului sau în caz de necesitate
poate face acest lucru. Aceeaşi problemă a modului în care se stabileşte epitimia după
mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului este tratată şi în Canonul 102 Trulan, Canonul
57 Laodiceea şi altele, precum şi în Canonul 6 al Sinodului de la Cartagina.
Prin epitimii, preotul duhovnic urmăreşte vindecarea rănilor lăsate de păcat şi
călăuzirea credinciosului pe drumul mântuirii având grijă ca antidotul să fie opus păcatului.
Sfinţii Părinţi au formulat şi practicat în terapeutica spirituală principiul metodic „contraria
contraris curantum” (contrariu prin contrariu se vindecă) determinând pe penitent în vederea
vindecării, să practice virtutea opusă păcatului respectiv39. În Biserica Ortodoxă epitimia nu
este considerată ca făcând din fiinţa Sfintei Taine a Mărturisirii aşa încât aceasta poate fi
scurtată de către duhovnic sau în anumite cazuri înlăturată complet, fără a influenţa
eficacitatea Tainei40. Deoarece canoanele Sfântului Vasile cel Mare au asprime mai mare
faţă de celelalte, Părinţii Bisericii au hotărât ca acestea să reprezinte limita maximă de
pedeapsă bisericească pornind de la un minim stabilit de duhovnic. Chiar Sfântul Vasile cel
Mare în Canonul 3 arată că scopul epitimilor este să vindece boala penitentului, nu acesta să
fie pedepsit41. Rolul terapeutic al epitimiei este evidenţiat şi de canonistul bizantin Zonaras
în comentariul său la Canonul 102 Trulan. Duhovnicul trebuie să aibă ca scop „să aducă
înapoi oaia cea rătăcită şi pe cea otrăvită de către şarpe să o vindece şi nu să o împingă prin
asprime în prăpastia deznădejdei”42. Întotdeauna duhovnicul trebuie să aibă în vedere să fie
canonisit păcatul cel mai mare dintre cele mărturisite, iar oprirea de la Sfânta Împărtăşanie,
38 Nicodim Milaş, Op. cit., vol. I, Partea I, p. 247.39 Nicolae V. Dură, Taina Sfintei Mărturisiri în lumina dispoziţiilor …, p. 257.40 Grigore Pătrulescu, Epitimiile canonice şi ascetice în general, în Studii Teologice, Seria a II-a, XXXII (1980), nr. 3-6, p. 539.41 Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, …, p. 45.42 G.A. Ralli, M. Potli, Sintagma Ateniană, vol. 2, Tesalonic, 2002, p. 550.
12
aşa cum precizează Sfântul Nicodim Aghioritul se face socotind anii de împlinire a
canonului de la care a părăsit săvârşirea păcatului. În cazul în care duhovnicul dă canon prea
aspru pentru a-l îndrepta pe cel care a greşit în multe situaţii, în loc să-l ridice pe cel căzut
poate face mai mult rău.
Episcopul are deci dreptul potrivit Canoanelor 12 Ecumenic, 16 IV ecumenic, 102 VI
Ecumenic, 2, 5, 7 Ancira, 6, 43 Cartagina, 3, 54, 74, 84, 85 Sfântul Vasile cel Mare, 4, 5, 7
Grigorie de Nyssa, 3 Sfântul Atanasie cel Mare, 3 Sfântul Ioan Postitorul43 să scurteze timpul
timpul de penitenţă al credincioşilor care manifestă multă râvnă duhovnicescă şi au o
hotărâre fermă de a nu se mai întoarce la săvârşirea de păcate.
Biserica Romano-Catolică socoteşte epitimiile ca pedepse ispăşitoare şi care aduc
satisfacţie dreptăţii dumnezeieşti. Caracterul ispăşitor al epitimiilor a condus la generarea
teoriilor greşite cu privire la iertarea de păcate, Purgatoriu, indulgenţe şi tezaurul meritelor
prisositoare ale Sfinţilor44.
În teologia romano-catolică păcatul este „ofensă adusă lui Dumnezeu”45, iar prin
aceasta a fost deformat şi sensul epitimiei în Taina Spovedaniei. În viziune catolică canonul
nu mai apare drept normă de viaţă sau medicament care îl întăreşte pe credincios
duhovniceşte şi în acelaşi timp îl îndepărtează de păcat, ci apare ca o ispăşire şi pedeapsă
pentru „cel ce prin păcat a ofensat pe Dumnezeu”46.
Ultima parte a Capitolului IV, în subcapitolul 5 se referă la faptul că în Biserica
Ortodoxă, potrivit tradiţiei milenare a acesteia, primirea credincioşilor la Sfânta Împărtăşanie
este condiţionată de săvârşirea mai întâi a Tainei Sfintei Spovedanii, în urma dezlegării şi a
postului corespunzător. Potrivit Canonului 73 al Sfântului Vasile cel Mare, chiar şi bolnavii
aflaţi în primejdie de moarte, în vederea primirii Sfintei Impărtăşanii, trebuie în prealabil să
se mărturisească47. Necesitatea postului şi a spovedaniei înainte de primirea Sfintei
Impărtăşanii este arătată în mod pregnant de Sfinţii Părinţi şi Părinţii Bisericii. Aşadar,
înainte de Sfânta Impărtăşanie, numai copiii sub 7 ani pot fi primiţi fără spovedanie şi post48.
Canonul 9 Apostolic, care orânduieşte obligativitatea credincioşilor de a rămâne până
la sfârşitul Sfintei Liturghii şi a se cumineca, se referă numai la credincioşi care s-au
spovedit, au ţinut post şi au primit dezlegare de la episcop sau preot să se împărtăşească49.
43 Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, …, Sibiu, 2005, p. 178.44 Sânică T. Palade, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoraţie individuală, Ed. Sfântul Mina, Iaşi, 2002, p. 160.45 Viorel Sava, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1999, p. 21246 Ibidem.47 Nicolae V. Dură, Consideraţii canonico-ecleziologice asupra Documentului de la Lima ..., p. 134.48 Petre Vintilescu, Spovedanie şi duhovnicie, ..., p.197. 49 Nicodim Milaş, Op. cit., vol. I, Partea I, p. 206.
13
Există şi cazuri izolate întâlnite în Biserica Ortodoxă în care, preoţii îi împărtăşesc pe
credincioşii fără spovedanie, fără post, fără pregătire înainte de aceasta. Preoţii duhovnici
care folosesc această practică fără nicio susţinere scripturistică sau canonică, fac aceasta fie
din necunoaşterea Sfintelor Canoane, fie sub influienţa unor învăţături străine Ortodoxiei,
îndeosebi de la romano-catolici50.
După cum precizează un canonist şi teolog ortodox contemporan, efectul canonic al
nedezlegării de păcate constă în oprirea penitentului de la Sfânta Împărtaşanie pentru o
perioadă limitată de timp sau excuderea din Biserică, potrivit Canoanelor 10 I Ecumenic, 16,
IV, Ecumenic, 102 Trulan, 2, 5, 7 Ancira, 6, 43 Cartagina, 2, 54, 74, 84, 85, Sfântul Vasile
cel Mare, 4, 5, 7 Sfântul Grigorie de Nyssa, 3 Sfântul Atanasie cel Mare, 3 Sfântul Ioan
Postitorul ş.a.51.
Capitolul V privitor la Sfânta Taină a Mărturisirii cuprinde prezentarea succintă a
unor abateri cu caracter sporadic întâlnite în administrarea acesteia, în Biserica Ortodoxă.
Dacă în Ortodoxie statornicia credinţei reprezintă o caracteristică esenţială pentru
garantarea păstrării adevărului revelat nealterat, se constată că pe alocuri şi în vremurile
noastre, ca şi odinioară, au apărut anumite abateri mai mult sau mai puţin grave în legătură
cu administrarea corectă a Tainei Sfintei Spovedanii. Abaterile cele mai reprezentative
prezentate sunt întâlnite doar sporadic în Ortodoxie, şi ele sunt cauzate fie de influenţele
străine de dreapta credinţă, fie de necunoaşterea în profunzime de către slujitori sau
credincioşi a dreptei învăţăturii. Se poate spune că de-a lungul istoriei au existat adeseori
tendinţe mai mult sau mai puţin grave de abatere de la dreapta credinţă şi în legătură cu
modul de administrare al Tainei Sfintei Spovedanii după pravila Bisericii.
Constatăm în zilele noastre că, mulţi dintre duhovnici sunt superficiali atât în
administrarea Tainei Sfintei Spovedanii, cât şi în relaţia părinte duhovnicesc - ucenic. Acest
lucru nu face decât să descurajeze pe mulţi dintre credincioşi şi chiar să-i dezorienteze cu
privire la drumul pe care trebuie să meargă spre mântuire. Sunt duhovnici care, fie din cauza
timpului scurt pe care îl au la dispoziţie, fie datorită mulţimii credincioşilor, săvârşesc Taina
Sfintei Spovedanii în mod mecanic, formal, neglijând atât conţinutul cât şi forma acesteia.
De asemenea, se întâmplă deseori ca păcatele mărturisite de credincioşi să fie ascultate de
către preot, în grabă sau în stare de plictiseală sau indiferenţă. Acest fapt, de cele mai multe
ori descurajează pe cel care găseşte în spovedanie o ancoră salvatoare pentru scaparea de
patimile şi păcatele în care a căzut.
50 Nicodim Belea, Op. cit., p. 488.51 Nicolae V. Dură, Taina Sfintei Mărturisirii în lumina dispozitiilor ..., p. 270.
14
O altă abatere în cadrul administrării Tainei Sfintei Spovedanii este aceea legată de
formula de dezlegare în care unii dintre duhovnici o scurtează în mod necanonic sau doar fac
semnul Sfintei Cruci şi murmură o formulă de dezlegare incompletă şi formală. Este
cunoscut că, formula de dezlegare atât în conţinutul ei, cât şi prin actul vizibil pe care îl face
preotul, punând mâinile în formă cruce peste capul credinciosului şi spunând formula de
dezlegare întreagă, clară şi în mod solemn, este un element esenţial al Tainei Sfintei
Mărturisiri. Prin modificarea sau scurtarea acestuia, credinciosului i se reduce certitudinea
iertării păcatelor şi poate rămâne cu îndoieli şi mustrări de conştiinţă.
O abatere întâlnită uneori în legătură cu această Taină, o reprezintă spovedania făcută
superficial, de formă şi în grabă. Este cunoscut că duhovnicul este numit doctor al sufletelor,
ori un astfel de doctor care-şi tratează pacienţii formal, în grabă şi superficial, nu numai că
nu aduce vindecare celor bolnavi sufleteşte, dar riscă să le agraveze şi mai tare boala.
Această formă de spovedanie este întâlnită tocmai atunci când ea ar trebui să fie
săvârşită cu cea mai mare atenţie şi anume în Săptămâna Patimilor din Postul Mare şi uneori
înainte de Praznicul Naşterii Domnului. Multimea credincioşilor care se spovedesc nu
trebuie să diminueze sau să altereze importanţa şi administrarea corectă a Tainei Sfintei
Spovedanii.
Altă abatere întâlnită în Biserica Ortodoxă, deşi foarte rară, este spovedania în grup,
cu dezlegare colectivă. Sunt preoţi care din aşa-zise motive obiective, mulţi credincioşi, timp
puţin pentru spovedanie cad în ispita de a spovedi în grup credincioşii, chiar dacă de multe
ori ei sunt copii. Acest fapt este chiar deosebit de grav deoarece există mari şanse ca un copil
care a beneficiat de o astfel de spovedanie să se îndepărteze de Biserică şi de această Sfântă
Taină pentru multă vreme sau chiar să cădă din credinţă, ajungând să fie atras de credinţe
eretice. Spovedania înseamnă mărturisirea individuală a păcatelor (cf. Sintagma lui Vlastare,
M, 8 Sintagma Ateniană, VI, 270)52, înseamnă dialog între duhovnic şi ucenic, înseamnă
cântărirea faptelor fiecăruia şi aplicarea unui tratament specific fiecărui credincios. Obiceiul
acestui mod de spovedanie este preluat fie de la Biserica Romano-Catolică, fie din
înţelegerea greşită sau necunoaşterea istoricului Tainei Sfintei Spovedanii în viaţa Bisericii.
Prin această formă de mărturisire se denaturează grav Taina Sfintei Spovedanii, atât în
conţinutul ei, prin faptul că păcatele pot fi mărturisite doar personal şi în mod individual, cât
şi prin formă văzută, în sensul că în spovedania colectivă, la rugăciunea de dezlegare, preotul
duhovnic nu mai poate pune mâinile pe capul credincioşilor.
O abatere practicată de unii preoţi şi în Biserica Ortodoxă este aceea a săvârşirii
Tainei Sfintei Spovedanii condiţionând sau acceptând primirea de bani din partea 52 Nicodem Milaş, Dreptul Bisericesc Oriental, …, p. 462.
15
credincioşilor. Acest lucru este întâlnit oficial la catolici în care credincioşii potrivit
Canonului 848 din Codul de drept canonic latin53 trebuie să plătească o taxă la săvârşirea
oricărei taine. Biserica Ortodoxă a interzis dintotdeauna primirea de bani pentru săvârşirea
Sfintelor Tainelor, aşa cum reiese din Canonul 23 Trulan, care interzice cu desăvârşire
primirea de bani celor care se împărtăşesc : „S-a rânduit ca nici unul, fie dintre episcopi, fie
dintre prezbiteri sau diaconi, împărtăşind cu preacurata cuminecătură, să nu ceară de la cel
care se împărtăşeşte bani sau ceva asemănător pentru o astfel de împărtăţire. Căci harul nu se
poate vinde şi nici sfinţenia Duhului nu o împărtăşim pentru bani, ci ea trebuie dată fără
viclenire, celor vrednici de darul acesta”54. Prin extensie, în mod similar, nici pentru celelalte
Taine preotul nu trebuie să primească bani. Sfântul Antim Ivireanu, asemenea tuturor
Întâistătătorilor cărturari şi cu viaţă sfântă ai Bisericii noastre îi povăţuieşte pe preoţi să nu
ceară bani când săvârşesc Sfintele Taine şi ierurgii ale Bisericii şi mai cu seamă la Taina
Spovedaniei55. Prin această practică de primire de bani, Taina Sfintei Spovedanii este
micşorată deoarece credinciosul fie pleacă nemulţumit că a trebuit să plătească, fie pleacă
încrezător că dacă a plătit i se iartă în mod sigur păcatele.
Un alt tip de abateri întâlnite frecvent în rândul duhovnicilor din Biserica noastră o
constituie canonisirea păcatelor după rânduieli proprii, nu după învăţătura Sfinţilor Părinţi şi
a Sfintelor Canoane ale Bisericii.
Întâlnim astăzi frecvent duhovnici care dau canoane care întrec cu mult pe cele ale
Sfântului Vasile cel Mare, cunoscut fiind că era considerat cel mai aspru în canonisirea
păcătoşilor. Aşa cum odinioară unii preoţi sub influenţa învăţăturii catolice dădeau canoane
considerate de ispăşire a păcatelor, tot aşa unii duhovnici stăpâniţi de duhul acriviei îi
îndepărtează pe mulţi dintre credincioşi pentru toată viaţa de la Sfânta Împărtăşanie. Prin
această exagerare se diminuează nădejdea credinciosului pentru mântuire şi nu de puţine ori
se poate întâmplă ca acesta să găsească refugiul la o religie care îi oferă gratuit aşa-zisa
mântuire sigură, de altfel iluzorie. Asemenea duhovnici, fie nu cunosc, fie privesc cu dispreţ
atât canoanele Sfântului Ioan Postitorul intrate în uzul general al Bisericii Ortodoxe
considerându-le prea blânde, cât şi canoanele Sfinţilor Părinţii şi în special ale Sfântului
Vasile cel Mare.
53 Codul de Drept Canonic, Textul oficial …, p.535.54 Ioan N. Floca, Op. cit., p. 130.55 Nicolae V. Dură, Preocupări canonice ale ierarhilor Bisericii …, p. 223. În acest sens, Sfântul Antim Ivireanu spune: „Bani să nu ceară pentru ispovedanie, ca şi pentru celelalte Taine..., fără numai.... de-i va da cel ce se ispoveduiaşte de voia lui, în loc de milostenie, şi asupra ispovedaniei să nu se ruşineze de nici un om, nici să nu facă făţărie, ce numai pre fieşte carele după cum îi vor fi păcatele să-l îndrepteze şi să-l canonească după învăţătura Sfintelor Pravili”, (cf. Cf. Erbiceanu, Învăţătura bisericească, în B.O.R., XVII (1893) nr. 2, p. 134).
16
Capitolul VI al lucrării se referă la rolul Tainei Sfintei Mărturisiri în păstrarea dreptei
credinţe în lumina normelor şi prescripţiilor Sfintelor Canoane ale Bisericii.
Cu privire la această problemă se impune amintirea în primul rând a Canonului 58
Apostolic care prescrie episcopilor şi preoţilor Bisericii datoria sfântă de a predica poporului
Evanghelia propovăduită de Domnul nostru Iisus Hristos56. În acelaşi timp o datorie de
seamă atât a clerului cât şi a credincioşilor este aceea de a păzi cu sfinţenie învăţătura
Mântuitorului transmisă Sfinţilor Apostoli şi prin aceştia Bisericii dreptmăritoare. În legătură
cu Taina Sfintei Mărturisiri se poate afirma cu tărie că Biserica Ortodoxă a păstrat nealterată
structura acesteia încă din perioada apostolică până în zilele noastre57.
În Partea a doua a lucrării, am prezentat principalele caracteristici ale Tainei Sfintei
Mărturisiri în Biserica Romano-Catolică şi anume: 1. Învăţătura dogmatică şi canonică
despre Sacramentul Pocăinţei; 2. Sacramentul Spovezii în Lumina Codului canonic latin; 3.
Confesorul Sacramentului; 4. Penitentul; 5. Epitimia în Sacramentul Spovezii după Codul
Canonic latin; 6. Dezlegarea de păcate, secretul spovedaniei şi efectele Sacramentului.
Potrivit Canonului 959 al Codului de drept canonic, în Sacramentul Pocăinţei,
credincioşii care îşi mărturisesc păcatele unui slujitor sacru legitim manifestând căinţă şi
hotărâre de îndreptare dobândesc iertarea păcatelor de la Dumnezeu, prin dezlegarea dată de
slujitor şi se reconciliază cu Biserica pe care au rănit-o prin păcatele săvârşite58.
Un element nou care apare în Sacramentul Pocăinţei în raport cu învăţătura Bisericii
Ortodoxe îl constituie faptul că Dumnezeu iartă păcatele mărturisite, iartă şi pedeapsa
veşnică, dar numai o parte din pedeapsa vremelnică59. Aşadar, teologii catolici susţin fără
nici un temei scripturistic sau patristic la bază faptul că „prin taina spovedaniei nu se şterg
decât pedepsele veşnice, adică pedeapsa iadului, iar cele vremelnice se şterg doar o parte”60.
Explicaţia în legătură cu pedeapsa veşnică şi pedepsa vremelnică pentru păcatele
săvârşite din Sacramentul Pocăinţei o aflăm în Catehismul Bisericii Romano-Catolice în care
se arată că prin păcatele grele omul se face incapabil de viaţa veşnică, iar privarea de aceasta
se numeşte pedeapsă veşnică a păcatului, în timp ce păcatele uşoare „antrenează un
ataşament nesănătos faţă de făpturi”, fapt care determină necesitatea unei purificări, fie aici
pe pământ, fie după moarte în starea numită Purgatoriu61.56 Nicolae V. Dură, Învăţarea dreptei credinţe după canoanele Bisericii Ortodoxe, în B.O.R., XXXII (1980), nr. 5-6, p. 665.57 Liviu Streza, Op. cit., p. 31. 58 Codul de drept canonic, Textul oficial şi trad. Pr. Ioan Tamaş, Ed. Sapientia, Iaşi, 2004, p. 587.59 Isidor Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, vol. II, Bucureşti, 2003. p. 14.60 Iuliu Maior, Iuliu Maior, Taina Spovedaniei, (Reediditare după ediţia Blaj, 1928), Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2003, p. 16.61 Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 1993, p. 322.
17
Biserica Romano-Catolică consideră pocăinţa „un act de ispăşire pentru păcatele
săvârşite”. Prin dezlegarea păcatelor sunt reparate toate dezordinele pe care păcatul le-a
provocat, dar pentru recâştigarea deplină a sănătaţii spirituale credinciosul trebuie „să
îndestuleze cum se cuvine, să ispăşească păcatele proprii”62. În legătură cu celebrarea
Sacramentului Spovezii, Codul de drept canonic latin face referire în Canoanele 960-964.
Canonul 982 penitentul manifestă o pocăinţă adevărată dacă aduce satisfacţie prin
fapte bune reparând pagubele semenilor şi onoarei lui Dumnezeu63.
Potrivit codului canonic, Sacramentul Penitenţei sau Reconcilierii este legiferat în
Canoanele 958-997, iar pentru celelalte Biserici catolice, prin Codul de drept canonic al
Bisericilor orientale, în Canoanele 718 şi 736. Cele două coduri de drept canonic constituie
sursele principale ale dreptului bisericesc catolic şi au valabilitate universală64.
Ca şi în Biserica Ortodoxă, teologia romano-catolică arată că pentru penitent este
esenţială căinţa (contritio) care înseamnă respingerea păcatelor şi dorinţa de a nu le mai
repeta65. În Sacramentul Pocăinţei potrivit directivelor Conciliului Vatican II sunt prevăzute
trei forme de administrare a acestuia. Prima formă o constituie reconcilierea individuală a
penitenţilor, a doua, reconcilierea mai multor penitenţi cu spovadă şi dezlegare individuală şi
reconcilierea mai multor penitenţi cu mărturisire şi dezlegare. Această ultimă formă de
spovedanie are un caracter de excepţie şi este limitată prin reglementări speciale.
Reconcilierea colectivă a fost introdusă după Conciliul Vatican II, având ca motivare
„caracterul comunitar al penitenţei”66.
Prin Canoanele 961- 963 din Codul de drept canonic se aduc precizări în legătură cu
cea dea treia formă de reconciliere şi anume cu mărturisire şi dezlegarea generală.
Biserica Ortodoxă nu cunoaşte şi nici nu poate fi de acord cu astfel de mărturisire
colectivă şi dezlegare generală. Teologii romano-catolici recunosc că această formă de
reconciliere este întâlnită numai în Biserica Romano-Catolică, dar o motivează pentru
situaţiile când există pericol iminent de moarte sau, când datorită numărului mare de
penitenţi şi a numărului mic de preoţi, penitenţii fără vina lor ar rămâne nespovediţi67.
Potrivit Canonului 962, privind reconcilierea colectivă şi dezlegare generală, pentru
ca un credincios să fie pe de-o parte „dispus cum se cuvine”68, pe de altă parte „să se şi
62 Ibidem, p. 319.63 Isidor Mărtincă, Dreptul Canonic. Comentariul Codicelui bisericesc 1983 pe înţelesul tuturor, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2005, p. 328. 64 Patrick Valdrini, Principii ale organizării Bisericii Catolice, în Biserica Ortodoxă Română, CXVIII (2000), nr. 4-6, p.132.65 Ibidem, p. 84.66 Idem, Op. cit., p. 230.67 Ibidem, p. 231.68 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 589
18
hotărască să facă la timpul potrivit mărturisirea individuală a păcatelor pe care deocamdată
nu a putut s-o facă”69.
Catehismul Bisericii Romano-Catolice învaţă că toţi cei care au fost trimişi să
ispăşească în Purgatoriu pot beneficia de meritele dobândite de credincioşi care au ajuns în
rai, Biserica depozitând surplusul faptelor bune într-un tezaur al ei. Această teorie străină
Ortodoxiei a dus la credinţa în Purgatoriu şi la doctrina şi practica indulgenţelor prin care
omul îşi poate cumpăra mântuirea.
Potrivit Canonului 992 din Codul de drept canonic indulgenţa este iertarea pedepsei
temporare de către Dumnezeu cauzată de păcatele săvârşite prin dobândirea cu ajutorul
Bisericii a acestei iertări care în calitate de slujitoare a răscumpărării „ împarte şi aplică cu
autoritatea ei, tezaurul meritelor lui Cristos şi ale Sfinţilor”70. Aşadar, prin spovedanie este
ştearsă vina păcatelor săvârşite prin iertarea dată de Dumnezeu şi pedeapsa veşnică, dar nu şi
pedeapsa vremelnică aceasta putând fi răscumpărată cu ajutorul indulgenţelor. În acest fel,
credinciosul obţine dezlegarea de păcate de la Dumnezeu în urma intervenţiei Bisericii prin
deschiderea tezaurului „meritelor lui Cristos” şi ale Sfinţior 71.
Potrivit Canonului 993, indulgenţele sunt parţiale, dacă eliberează o parte din
pedeapsa vremelnică sau plenare, dacă eliberează în totalitate de pedeapsa vremelnică72. Pot
beneficia de indulgenţe, potrivit Canonului 994, atât credincioşii în viaţă cât şi cei răposaţi73.
Cu privire la confesorul sau săvârşitorul sacramentului, potrivit Canonului 630
credincioşii se mărturisesc unui slujitor sacru legitim şi anume episcopul şi preoţul. Ca şi în
Biserica Ortodoxă, episcopul administrează disciplina penitenţială, iar preotul, numai prin
mandat primit de la episcop sau de la un superior, sau direct de la Papă 74. Conform
Canoanelor 959 şi 965 din Codul canonic catolic, săvârşitorul văzut al Sacramentului
Pocăinţei este preotul75, pe baza facultăţii de exercitare a puterii de săvârşire a Sacramentului
Pocăinţei, echivalentul duhovniciei din Biserica Ortodoxă76.
Referitor la secretul spovedaniei la fel ca şi în Biserica Ortodoxă, potrivit Canonului
983 Biserica Romano-Catolică arată că sigiliul sacramental este inviolabil77, iar în cazul în
care confesorul violează direct sigiliul sacramental, acesta cade în cenzura ex-comunicării
rezervate Sfântului Scaun78.69 Ibidem.70 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 602.71 Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi, …, p. 322.72 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 600.73 Isidor Mărtincă, Op. cit., p. 332.74 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 587.75 Ibidem, p. 591. 76 Isidor Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice, …., vol. II, p. 68.77 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 594. 78 Isidor Mărtincă, Drept canonic. Curs pentru studenţi, …, p. 123.
19
În legătură cu ritualul săvârşirii Tainei Sfintei Spovedanii în Biserica Romano-
Catolică, amintim principalele etape ale celebrării acesteia, salutul şi binecuvântarea
preotului, citirea cuvântului lui Dumnezeu pentru trezirea şi luminarea conştiinţei, trezirea
căinţei penitentului, îndemnul la pocăinţă, mărturisirea propriu zisă a păcatelor, impunerea şi
acceptarea pocăinţei adică a epitimiei dezlegarea dată de preot, lauda şi aducerea de
mulţumire şi trimiterea însoţită de binecuvântarea preotului79.
Codul de drept canonic prin Canonul 970 prevede dispoziţii cu privire la facultatea de
a asculta mărturisirile credincioşilor. Aceasta poate fi acordată numai preoţilor recunoscuţi
ca posibili în urma unui examen sau a căror aptitudine poate fi dovedită prin alte mijloace80.
În pofida crizei ce afectează societatea, Conciliul II Vatican a accentuat importanţa şi
valuarea direcţiunii spirituale în viaţa credincioşilor, directorul spiritual având un rol
formator de neînlocuit în cadrul seminariilor teologice81.
Un lucru interesant este faptul că, deşi în Biserica Catolică nu se poate vorbi de
duhovnicie sau de duhovnic, cu toate acestea în terminologia folosită teologii catolici din
ţara noastră, folosesc des cuvântul „duhovnic”, sau „duhovnicie”, fără ca acestea să aibă
corespondent în realitate.
Tot o trăsătură caracteristică Bisericii Romano-Catolice o constituie potrivit Codului
canonic latin şi Catehismului romano-catolic, faptul că unele păcate sunt rezervate a fi
dezlegate numai de către „Sfântul Scaun” respectiv de către Papă, printre acestea păcate
numărându-se cei ce „profanează speciile Preasfântului sacrament”, cei ce „fac uz de
violenţă împotriva Sfântului Părinte”, în timp ce episcopii au rezervat dezlegarea pentru
păcatul avortului sau a complicelui păcatului avortului. Păcatele obişnuite nu sunt cenzurate,
deci ele pot fi dezlegate de către orice preot şi oricând82. Păcatele rezervate în Biserica
Romano-Catolică pot fi dezlegate doar în anumite perioade de timp şi la anumite ore:
Advent, Postul Mare, Timpul Pascal, la Hram, de la ora 12 din ajun şi până seară, în timpul
misiunilor83. În prezent, această practică ciudată a rezevării dezlegării păcatelor cunoaşte o
diminuare progresivă84.
În legătură cu primirea de bani pentru săvârşirea Sacramentului Spovedaniei, Biserica
Romano-Catolică stabileşte o anumită taxă şi opreşte preoţii să ceară mai mult decât este
79 Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi,…, p. 324.80 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 593.81 Cristian Fodor, Op. cit., p. 62.82 Isidor Mărtincă, Drept canonic, Curs pentru studenţi, Institutul catolic „Sfânta Tereza”, Bucureşti, 1995, p. 71.83 Idem, Drept canonic. Comentariul Codicelui bisericesc …, p. 325.84 Ibidem.
20
prevăzut în această taxă. În cazul în care penitentul nu are posibilitatea să o plătească, se
recomandă renunţarea la toată suma85.
Referitor la primitorii Sacramentului Pocăinţei, Codul de drept canonic latin potrivit
Canonului 962, arată că pentru a beneficia în mod valid de dezlegarea sacramentală, în cazul
spovedaniei colective este necesar ca aceştia să fie „dispuşi cum se cuvine” şi totodată să
hotărască timpul la care urmează să se spovedească individual. Reconcilierea penitenţilor se
poate face în orice timp şi în orice zi mai puţin în timpul Sfintei Liturghii 86.
Obligaţia canonică de mărturisire a credincioşilor începe la vârsta priceperii, ca şi în
Biserica Ortodoxă87. Penitentul care merge la spovedanie trebuie să aibă „căinţă şi propunere
adevărată cel puţin când preotul îi dă dezlegarea păcatelor”88. Potrivit Canonului 987 din
Codul canonic, primitorul sacramentului este necesar să aibă o anumită dispoziţie şi să
respingă păcatele grele săvârşite, totodată trebuie să manifeste hotărârea de a se întoarce la
Dumnezeu89. Cu toate că mărturisirea păcatelor veniale potrivit învăţăturii Bisericii Romano-
Catolice nu este obligatoriu să se facă, este totuşi recomandată. De asemenea, este
recomandată primirea deasă a Sacramentului Pocăinţei ca şi în Biserica Ortodoxă.
În legătură cu epitimia în Sacramentul Spovezii, potrivit Canonului 981 din Codul de
drept canonic rezultă că aceasta este dată pentru ispăşirea păcatelor (satisfacţia)90. Unii
teologi catolici afirmă că scopul penitenţei în Biserica primară era nu numai „de a da
satisfacţie lui Dumnezeu şi Bisericii, dar şi pentru a fi pildă şi pentru alţii”91. Prin Canoanele
981 şi 982 din Codul canonic catolic, penitentul are obligaţia să împlinească personal
penitenţa primită de la confesor. Învăţătura romano-catolică arată despre această penitenţă că
se manifestă „prin împlinirea satisfacţiei făcând fapte bune, reparând pagubele făcute
apropiaţilor Bisericii şi onoarei lui Dumnezeu. Prin Canonul 980 sunt aduse precizări în
legătură cu dezlegarea pe care preotul o dă penitentului, dar numai atunci când consideră că
penitentul este căit 92.
Formula actuală de dezlegare folosită în Biserica Romano-Catolică prin înlocuirea
formulei vechi: „Eu te dezleg” este apropiată în conţinut şi exprimare formulei din Biserica
Ortodoxă, cu accent mărit pus pe săvârşitorul văzut 93.
85 Idem, Drept canonic, Curs pentru studenţi, …, p. 109.86 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 589.87 Ibidem, p. 601.88 Isidor Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice …, p.18.89 Codul de drept canonic, Textul oficial …, p. 600.90 Reconciliatio et paenitentia, Indemn apostolic al Papei Ioan Paul al II-lea, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti, 1984, p. 92.91 Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. II, Tipografia Seminarului Teologic Greco-Catolic, Blaj, 1908, p. 324.92 Isidor Mărtincă, Op. cit., p. 73.93 Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi, …, p. 317.
21
Teologia romano-catolică consideră un prim efect al Sacramentului Pocăinţei,
iertarea păcatelor, iar un al doilea efect iertarea pedepsei datorată păcatelor iertate, deoarece,
omul prin păcat îl supără pe Dumnezeu meritând pedeapsă. Pedeapsa veşnică este iertată în
urma mărturisirii prin „vredniciile lui Isus Cristos”, iar atunci când căinţa penitentului este
nedesăvârşită, mai rămâne o pedeapsă pe care trebuie neapărat ispăşită pe pământ sau în
Purgatoriu. Al treilea efect al sacramentului îl constituie primirea harului sfinţitor de către
credincios94.
Partea a treia a lucrării, care de fapt reprezintă chintesenţa temei lucrării noastre,
cuprinde o evaluare ecleziologico-canonică, privind modul de administrare al Sfintei Taine a
Mărturisirii în cele două Biserici: Ortodoxă şi Romano-Catolică. În Capitolul I am evidenţiat
asemănările dintre Taina Sfintei Mărturisiri din Biserica Ortodoxă şi Sacramentul Spovezii
din Biserica Romano-Catolică.
În acest sens, amintim faptul că ambele Biserici recunosc caracterul de Taină, scopul
precum şi efectele acesteia în viaţa credincioşilor. Asemănările existente între cele două
Biserici cu privire la Taina Spovedaniei întăresc concluzia că până la începutul mileniului al
doilea, mai precis, până la Schismă, Biserica Romano-Catolică era încă păstrătoare a tradiţiei
celei adevărate95.
În ambele Biserici, săvârşitorul văzut al Tainei este preotul, totodată ambele Biserici
recunosc că Sfintele Taine nu depind de vrednicia săvârşitorului văzut şi de starea morală a
acestuia, fiind acceptat principiul „ex opere operato”96. Asemănătoare sunt şi rugăciunile de
dezlegare în cadrul săvârşirii Tainei Sfintei Spovedanii în cele două Biserici, cu deosebirea
că Biserica Romano-Catolică pune accentul pe partea declarativă a acesteia: „Eu te
dezleg”97. Biserica Romano-Catolică, asemenea celei Ortodoxe, recunoaşte faptul că numai
Dumnezeu iartă păcatele, iar în virtutea autorităţii sale le dă putere oamenilor ca să o
exercite în numele Său98.
În Partea a treia, în Capitolul II al lucrării noastre, am dezbătut problema abaterilor
de la Tradiţia canonică, ortodoxă, privind administrarea Sfintei Taine a Mărturisiri în
Biserica Romano-Catolică. Aşadar, în cele ce urmează vom descrie în mod succint
principalele abateri din Biserica Romano-Catolică în legătură cu administrarea Tainei
Spovedaniei. În primul rând este necesar să arătăm caracterul predominant juridic care stă la
baza învăţăturii dogmatice în legătură cu Sacramentul Pocăinţei. Astfel, păcatul săvârşit de
94 Isidor Mărtincă, Op. cit., p. 14.95 Ene Branişte, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în Ortodoxia, XX (1968), nr. 1, p. 512.96 Ibidem, p. 514.97 Viorel Sava, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale …, p. 203.98 Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi, ..., p. 315.
22
om este considerat o infracţiune juridică, urmarea fiind că această infracţiune trebuie
condamnată, pedepsită sau iertată. Biserica Ortodoxă înţelege doar că prin păcat omul se
îmbolnăveşte sufleteşte, iar prin Taina Sfintei Spovedaniei se eliberează de povara păcatelor
şi sufletul se vindecă99.
Chiar teologii romano-catolici sunt nevoiţi să recunoască faptul că în Biserica
Romano-Catolică, în trecutul acesteia, aspectul juridic are un caracter foarte pronunţat100.
Datorită caracteristicii predominat juridice a dreptului canonic catolic, s-a ajuns la
formularea unui nou lanţ de învăţături, dar totul strâns legate de învăţatura cea dreaptă, pe
care şi romano-catolicii şi-au însuşit-o vreme de o mie de ani. Aşa au apărut teoria meritelor
prisositoare, indulgenţele, Purgatoriul, spovedania colectivă, spovedania auriculară, inovaţii
străine de dreapta credinţă. Datorită acestei gândiri scolastice şi a influenţelor juridice s-a
ajuns până la situaţia în care se consideră că păcatele mici veniale (lesne iertătoare) nu mai
este nevoie să fie mărturisite la Taina Sfintei Spovedanii în faţa preotului. Acest fapt însă a
fost condamnat cu multe sute de ani înainte de către Sfântul Grigorie cel Mare, care arată că
săvârşirea păcatelor mici şi dese are urmări la fel de mari ca şi păcatele grele101.
Una dintre abaterile cele mai păgubitoare pentru Biserica Romano-Catolică este
aceea că după Schismă, aceasta a renunţat la folosirea canoanelor Sfintei Biserici, canoane
pe care însă Biserica Ortodoxă le păstrează neschimbate încă de la adoptarea lor102.
Mărturisirea auriculară este de asemenea o altă abatere care la prima vedere pare
nesemnificativă, însă în realitate această este de mare gravitate, întrucât slăbeşte Taina
Spovedaniei şi în acelaşi timp slăbeşte încrederea dintre penitent şi duhovnic. Existenţa unei
gratii între penitent şi preot, este considerată ca: „act de călcare peste mândrie”103,
spovedania transformându-se într-un dialog steril şi superficial104. Teologii romano-catolici
recunosc faptul că spovedania auriculară a apărut în Biserica Romano-Catolică după
Schismă, (iar generalizarea confesionalelor închise prevăzute cu gratii a avut loc în sec. XVI,
devenind obligatorii în întreaga Biserică Romano-Catolică)105. Totodată romano-catolicii
sunt nevoiţi să recunoască faptul că, prin spovedanie auriculară Biserica Romano-Catolică, a
renunţat la una din cele mai importante elemente ale Tainei Sfintei Spovedanii şi anume la
punerea mâinilor pe capul penitentului de către preot atunci când spune formula de dezlegare 99 John Meyendorff, Teologia bizantină, Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 20. 100 Patrick Valdrini, Op. cit., p. 133.101 Sfântul Grigorie cel Mare Dialogul, Cartea regulilor pastorale (Cartea grijii pastorale), Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 193. 102 Nicolae V. Dură, Codul de drept canonic (latin) Principiile ecleziologico-canonice enunţate de Constituţia apostolică „Sacrae disciplinae leges”, în Ortodoxia, LIII (2002), nr. 1-2, p. 27.103 Nicolae Chiţescu, Teologia Dogmatică şi Simbolică ..., p. 900104 Ibidem.105 Claudiu Dumea, Simboluri Liturgice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2003, p. 36.
23
a păcatelor. Acest lucru nu mai este posibil din cauza gratiilor aflate între preot şi penitent.
Astfel, dialogul direct purtat în timpul spovedaniei între duhovnic şi penitent este necunoscut
Bisericii Romano-Catolice, spovedania rămânând astfel anonimă106.
În lanţul abaterilor din Biserica Catolică în legătură cu Taina Sfintei Spovedanii,
mărturisirea publică ocupă de asemenea un loc în frunte. Abaterea este legată de
neînţelegerea şi necunoaşterea realităţilor legate de săvârşirea Tainei Sfintei Spovedanii în
Biserica primară. În acest sens, teologii catolici susţin faptul că în primele veacuri
mărturisirea păcatelor era publică neţinând seama de faptul că, aceasta era precedată de
mărturisirea individuală. În plus, pocăinţa publică se făcea cu aprobarea episcopului, în
general o dată sau cel mult de câteva ori în viaţă107.
Este adevărat că în Biserica Romano-Catolică credincioşii care apelează la
mărturisirea colectivă au obligaţia de a recurge ulterior şi la mărturisirea individuală, însă,
prin aceasta se pune tocmai în evidenţă, lipsa de eficienţă a mărturisirii colective108.
Referitor la practica mărturisirii publice atât în Biserica Romano-Catolică, cât şi
întâlnită sporadic în Biserica Ortodoxă, un teolog ortodox arată că această formă de
mărturisire publică rămâne o practică străină de Biserică109. Aşadar, mărturisirea individuală
a fost instituită ca Taină de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi pusă în practică de Sfinţii
Apostoli şi prin succesiune apostolică neîntreruptă de către episcopii şi preoţii Bisericii până
în zilele noastre110. Menţionăm faptul că în Biserica apuseană, Papa Leon cel Mare (461) s-a
ridicat categoric împotriva mărturisirii publice, solicitând ca mărturisirea să fie conform
mărturisirii apostolice, adică mărturisire secretă, contestând pe cei care citeau în mod public
păcatele111.
O altă abatere a Bisericii Romano-Catolice în legătură cu Taina Spovedaniei este
legată de teoria meritelor prisositoare. Prin această doctrină se denaturează sensul epitimiilor
şi anume acestea sunt înţelese ca mijloace de ispăşire, ca pedepse pentru păcat, în loc de
medicamente duhovniceşti de vindecare a bolilor penitentului112. În Biserica Apuseană
epitimiile sunt considerate necesare pentru satisfacerea dreptăţii divine113. Teoria meritelor
prisositoare şi practica indulgenţelor au produs dealungul istoriei, reacţii violente şi critici
foarte aspre, mai ales în legătură cu comercializarea acestora. Astfel, Taina Mărturisirii apare
106 Jean Claude Larset, Op. cit., p. 168.107 Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Pronostic SRL, 1995, p. 205.108 Isidor Mărtincă, Drept canonic. Curs pentru studenţi, ..., p. 121.109 Antonie Plămădeală, Op. cit., p. 211.110 N. Chiţescu, Op. cit., p. 900.111 Spiridon Cândea, Mărturisirea păcatelor, în Mitropolia Olteniei, VI (1954), nr. 9-10., p. 471.112 Ene Branişte, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, ..., p. 513.113 Silvestru, Episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. V, Editura Credinţa Strămoşească, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Petru Vodă, 2001, p. 41.
24
ca fiind instituită de Mântuitorul nedesăvârşit, iar indulgenţele având rolul să completeze
această lipsă114. Opinia teologilor ortodocşi în legătură cu doctrina catolică despre meritele
prisositoare ale sfinţilor exprimă clar faptul că aceasta e întrutotul lipsită de fundament şi de
logică. Faptele bune săvârşite de cineva nu pot fi împărţite ca simple obiecte altora115. Oricât
de mari ar fi meritele sfinţilor, potrivit învăţăturii ortodoxe, acestea nu pot fi niciodată
considerate prisositoare şi cu atât mai mult nu pot fi atribuite altor oameni, păcătoşi pentru a
fi socotiţi îndreptaţi.116.
Învăţătura ortodoxă arată că faptele bune pe care le săvârşesc oamenii sunt numai din
iubire, nu pentru răsplată. O consecinţă directă a abaterii legate de meritele prisositoare în
Biserica Romano-Catolică o constituie învăţătura Bisericii Apusene despre indulgenţe.
Această inovaţie este necunoscută în Biserica veche şi nu are nici o justificare şi nici un temei
scripturistic sau patristic117. Cu ajutorul indulgenţelor, aşa cum arată un teolog ortodox,
iertarea păcatelor şi deci mântuirea devine sigură, spre deosebire de concepţia ortodoxă, prin
care omul nu poate fi niciodată sigur de mântuire, aceasta fiind dar de la Dumnezeu, nu
răsplată118.
Uşurinţa cu care pot fi obţinute indulgenţele plenare arată tocmai fragilitatea acestei
învăţături. Astfel, indulgenţele plenare se dobândesc în ziua primei împărtăşanii prin recitirea
Sfântului Rozariu în Biserică sau în familie, prin participarea la diferite misiuni sau exerciţii
spirituale, ş. a.119. În legătură cu învăţătura despre indulgenţe teologul ortodox grec, Hristu
Andruthos arată că această este întrutotul lipsită de o bază reală fiind „un amestec de
învăţături adevărate şi mincinoase care constituie o îndepărtare de la învăţătura creştină
autentică”120. Aşadar, doctrina indulgenţelor împreună cu cea a meritelor prisositoare din care
a derivat rămân neîntemeiate şi arbitrare, constituind simple inovaţii doctrinale ale Bisericii
Apusene121.
Şirul abaterilor în legătură cu Taina Sfintei Spovedanii, legat totodată de doctrina
meritelor prisositoare şi cea a indulgenţelor continuă cu o altă abatere de la dreapta credinţă,
de asemenea, de mare gravitate în viaţa credincioşilor şi anume învăţătura despre Purgatoriul.
Pentru Biserica Răsăriteană ideea de Purgatoriu nu există şi nici nu poate fi concepută,
deoarece existenţa acestuia nu poate fi demonstrată pe baza unor izvoare scripturistice sau
114 Viorel Sava, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale …, p. 210.115 N. Chiţescu, Op. cit., p. 734.116 Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale, înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 290.117 Silvestru, Episcop de Canev, Op. cit., p. 39.118 Ene Branişte, Op. cit., p. 514.119 Isidor Mărtincă, Sacramentele Bisericii Catolice, …, vol. II, p. 79.120 Hristu Andruthos, Teologia Simbolică, …, p. 303.121 Silvestru, Episcop de Canev, Op. cit., p. 40.
25
patristice122. Romano-catolicii afirmă că în Purgatoriu ajung sufletele care „n-au satisfăcut
încă pentru păcatele lor, roade vrednice de penitenţă”123. Datorită Purgatoriului a fost
dezvoltat sistemul de indulgenţe având ca rezultat mari câştiguri de putere şi de bani, dar în
timp devenind o armă periculoasă care se va întoarce împotriva Bisericii124. Este de remarcat
faptul că în timp ce Biserica Ortodoxă consideră Purgatoriul o inovaţie a Bisericii Romano-
Catolice, catolicii au convingerea că ortodocşii nu au o teologie dezvoltată în acest sens care
să le permită să înţeleagă învăţătura cea adevărată despre Purgatoriu125. Conciliul de la Trident
a confirmat în mod simplu existenţa Purgatoriului, fără însă să definească în detaliu învăţatura
despre acesta126.
Dacă s-ar admite ca realitate Purgatoriul, acest lucru ar duce la concluzia că jertfa
Mântuitorului nu a avut eficacitate deplină, ceea ce este cu totul greşit şi a fost nevoie de
intervenţia umană pentru a corecta ceea ce nu a făcut Mântuitorul. Prin pocăinţă, învăţătura
ortodoxă arată că Dumnezeu şterge odată cu păcatele şi pedeapsa pentru acestea în care
vameşul se întoarce îndreptat la casa sa (Luca 18, 14) ş.a.127. Aşadar, a admite că omul trebuie
să aducă satisfacţie lui Dumnezeu pentru păcate şi după Taina Spovedaniei, aceasta ar
micşora valoarea acestei Sfintei Taine şi în acelaşi timp ar fi contrazise cuvintele
Mântuitorului la instituirea Tainei în care arată că toate câte vor dezlega pe pământ Sfinţii
Apostoli, vor fi dezlegate şi în cer: «Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi
ţine, vor fi ţinute» (Ioan 20, 23).
La fel ca şi învăţătura despre indulgenţe, învăţătura despre Purgatoriu nu poate aduce
credinciosului catolic decât mari neajunsuri datorită stării de indiferenţă a credincioşilor faţă
de viaţa lor, ştiind că se mântuiesc cu siguranţă, chiar dacă trec un timp şi prin Purgatoriu.
Doctrina despre Purgatoriu, învaţă deci greşit că omul are posibilitatea mântuirii sigure şi se
aseamănă cu învăţătura originistă despre apocatastază, învăţătură care a fost condamnată la
Sinodul V Ecumenic. Aşadar, această învăţătură, este în contradicţie atât cu logica cât şi cu
istoria deoarece în viaţa civilă nu se întâlnesc exemple în care este pedepsit cel ce a fost
iertat128. Mai târziu, după o naştere anevoiasă care a durat câteva secole, această inovaţie a
Bisericii Romano-Catolice a reuşit să atragă admiraţia multor amatori de mântuire sigură.
122 Jaques le Goff, Naşterea Purgatoriului, vol. II, Editura Meridiane, 1995, p. 179.123 Vasile Suciu, Op. cit., p. 415.124 Jaques le Goff, Op. cit., p. 102.125 Antonie Plămădeală, Ca toţi să fie una, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 380.126 Hristu Andruthos, Teologia Simbolică, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1953, p. 307.127 N. Chiţescu, Op. cit., p. 966.128 Ibidem, p. 967.
26
O altă abatere care denaturează sensul real al Tainei Sfintei Spovedanii în Biserica
Romano-Catolică o constituie modul în care sunt înţelese epitimile pentru păcatele
mărturisite. În timp ce Biserica Ortodoxă arată că epitimia nu face parte din fiinţa Tainei şi că
aceasta are un rol pedagogic şi terapeutic, epitimia în Biserica Romano-Catolică este înţeleasă
ca având un caracter ispăşitor, aducând în acelaşi timp lui Dumnezeu satisfacţie pentru
păcatele iertate129.
Epitimia ca ispăşire de păcate nu are ca sprijin nici o referinţă în Sfânta Scriptură sau
Sfânta Tradiţie. Este de asemenea, de neînţeles, cum Dumnezeu iartă păcatele mari şi grele
care presupun pedeapsă veşnică şi nu iartă pedepsele temporale pentru păcatele mult mai mici
şi mai uşoare130. Aşadar, în timp ce epitimiile în învăţătura ortodoxă sunt considerate mijloace
pedagogice în vederea îndreptării penitentului precum şi medicamente duhovniceşti,
învăţătura catolică atribuie în mod greşit epitimiilor caracter de pedeapsă pentru păcat,
mijloace de ispăşire sau de satisfacţie a dreptăţii dumnezeieşti131.
Deoarece atât catolicii cât şi ortodocşii recomandă ca epitimii citirea Sfintei Scripturi,
fapte de milostenie, rugăciunea, postul ş.a, devine cu totul de neînţeles cum pot fi considerate
acestea „pedepse pentru ispăşirea păcatelor” sau „satisfacţii aduse lui Dumnezeu pentru
păcate”132. Aşadar, epitimia în învăţătura ortodoxă, pe lângă faptul că nu face parte din fiinţa
Tainei are un caracter de medicament duhovnicesc şi este un mijloc pedagogic de întoarcere
de la păcat şi de părăsire definitivă a păcatului.
În finalul lucrării noastre sunt elaborate concluziile importante care se desprind, în
urma tratării temei referitor la administrarea Tainei Spovedaniei în cele două Biserici,
privite în lumina normelor şi dispoziţiilor canonice ortodoxe şi romano-catolice.
Principala concluzie pe care o desprindem este aceea că Biserica Ortodoxă a rămas
statornică învăţăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi nu s-a abătut cu nimic de la
aceasta, iar Biserica Romano-Catolică a găsit de cuviinţă să schimbe dogme să facă chiar
altele noi, să adauge învăţături greşite sau să renunţe la unele bune, ajungându-se la situaţia
de astăzi, în care, între cele două Biserici care odinioară aveau aceeaşi credinţă, Biserica
Romano-Catolică să se îndepărteze în mod vădit de învăţătura cea adevărată.
Păstrătoare cu sfinţenie fără nici cea mai mică schimbare, adăugire sau renunţare, „a
tezaurului de credinţă apostolică şi patristică, Biserica noastră Ortodoxă trăieşte bucuria că
fiii ei credincioşi,...de-a lungul secolelor au stat «neclintiţi» şi au ţinut «predaniile pe care le-
129 Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi, …, p. 233.130 N. Chiţescu, Op. cit., p. 908.131 Ene Branişte, Despre preoţie, …, p. 132.132 Viorel Sava, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, ..., p. 212.
27
au învăţat...» (II Tesaloniceni 2,15)”133, stăruie «în învăţătura propovăduită de Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, transmisă Sfinţilor Apostoli», iar aceştia, episcopiilor şi preoţiilor
hirotoniţi valid, prin succesiune apostolică neîntreruptă până în zile noastre. Totodată, Taina
Sfintei Mărturisiri, pe lângă efectele cunoscute, constituie pentru creştinii ortodocşi,
reprezintă prilejul optim de exprimare a dreptei credinţe sau examenul pe care credinciosul îl
dă în legătură cu păstrarea nealterată a acesteia.
Finalitatea lucrării elaborate constă în aducerea unei cât de neînsemnate contribuţii la
sporirea precizărilor privind modul corect de administrare a Sfintei Taine a Mărturisirii, în
Biserica dreptmăritoare, precum şi cele referitoare la abaterile grave în legătură Biserica
Romano-Catolică a părăsit după schismă Tradiţia adevărată a Bisericii ecumenice şi prin
aceasta a renunţat la Sfintele Canoane. De aceea, toţi marii părinţi duhovniceşti învederează
faptul că Biserica Ortodoxă este singura păstrătoare a adevăratei învăţături venite de la Însuşi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Modul raţionalist în care au fost interpretate şi înţelese Sfintele Taine sau
Sacramentele în Biserica Romano-Catolică, inclusiv Taina Sfintei Spovedanii, precum şi
caracterul pronunţat juridic care le definesc, au avut ca principală consecinţă îndepărtarea de
normele, prescripţiile şi canoanele Bisericii Ecumenice din primul mileniu, şi mai direct
spus, îndepărtarea de învăţătura cea adevărată propăvăduită de Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, predicată apoi de Sfinţii Săi Apostoli şi ucenici şi păstrată cu deosebită grijă în chip
nealterat de către Sfinţii Părinţi şi părinţii Bisericii dreptmăritoare.
Aşadar, creştinul ortodox, preot sau mirean, are datoria sfântă atât să cunoască
pericolele căderii de la credinţă prin abaterea de la adevăr, cât şi să păstreze comoara
nepreţuită a dreptei credinţe adusă nouă de către Sfântul Andrei134 - necesitate imperioasă
impusă de vremurile pe care le trăim - iar Taina Sfintei Mărturisiri, administrată potrivit
Sfintelor Canoane ale Bisericii constituie prilejul cel mai bun în vederea împlinirii acestui
deziderat.
In final este potrivit să amintim câteva din izvoarele şi lucrările cele mai
reprezentative care au stat la baza elaborării tezei noastre de doctorat:
Izvoare şi lucrări de specialitate
133 † Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele creştine, vol. V, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996. p. 660.134 Nicolae V. Dură, „Scythia Minor” (Dobrogea) şi Biserica ei apostolică. Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Tomisului (Sec.IV-XIV), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006, p.16. A se vedea şi † Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Pastorală chiriarhală la Naşterea Domnului 2005, în GlasulBisericii, LXIV (2005), nr. 9-12, p. 19.
28
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1982.
Sintagma sfintelor şi dumnezeieştilor canoane, (Sintagma Ateniană), vol. 2, 3 şi 4 de G.A.
Ralli, M. Potli, Tesalonic, 2002. (Γ.Α. Ραλλυ και Μ. Ποτλυ, Συνταγμα των Ξειων και Ιερων
Κανονων των τε Αγιων και Πανευφημων Αποςτολων, και των Ιερων Оικουηενικων και
τοπικων Συνοδων και των κατα μερος Αγιων Πατερων, Αθηνησіν, Τομος δευτερος, Τομος
τριτος, Τομος τεταρτος, Άκριβής ανατύπωσις άπό τήν πρωτην έκδοσιντο έτους, 1852, 1853,
1854, Θεςςαλονικη, 2002).
Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, de Dr. Nicodim Milaş, vol. I, II şi III,
Partea I şi a II-a, traducerea Uroş Kovincici şi Nicolae Popovici, Tipografia Diecezană,
Arad, 1930 – 1936.
Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Floca, Ediţia a
III-a îmbunătăţită, Sibiu, 2005.
Codul de drept canonic, Textul oficial şi traducerea în limba română, Institutul Teologic
Romano-Catolic, traducere I. Tamaş, Editura Sapientia, Iaşi, 2004.
Codul canoanelor Bisericilor Orientale, Pro manuscriptio Text paralel latin-român,
traducere şi editare Pr. Drd. Iuliu Vasile Muntean, Editura Presa Universitară Clujeană,
2001.
Catehismul Bisericii Catolice, Partea întâi, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de
Bucureşti, 1993.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.
Nicodim Aghioritul, Sfântul, Carte folositoare de suflet, Editura Bunavestire, Bacău, 2001.
Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu Aşezămintele şi Canoanele Apostolice,
traducere de Pr. Ioan Mihălcescu, economul Matei Pâslaru şi Economul G. N. Niţu, Editura
Facultăţii de Teologie din Chişinău, 1927-1928.
29
Nicolae V. Dură, Le régime de la synodalité selon la législation canonique conciliaire,
oecumenique, du I ER millénaire, Editura Ametist 92, Bucarest-Roumanie, 1999.
Ioan N., Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I şi II,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.
Histoire des Conciles, d’apres les documents originaux, Charles Joseph Hefele, Charles
Joseph, trad. de H. Leclercq, Tome I, Premiére Partie; Deuxième Partie, Letouzey et ané,
Éditeurs, Paris, 1907.
Isidor Mărtincă, Dreptul Canonic. Comentariul Codicelui bisericesc 1983 pe înţelesul
tuturor, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005.
— Sacramentele Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano- Catolice, vol. I şi II,
Bucureşti, 2003.
Silvestru, Episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. V, Editura Credinţa
Strămoşească, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Petru Vodă, 2001.
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977.
Nicolae V. Dură, Îndatorirea credincioşilor privind viaţa creştină în lumina Sfintelor
Canoane, în Altarul Banatului, XLIII (1993), nr. 10-12.
— Învăţarea dreptei credinţe după canoanele Bisericii Ortodoxe, în Biserica Ortodoxă
Română, XXXII (1980); nr. 5-6.
— Taina Sfintei Mărturisiri în lumina dispoziţiilor şi normelor canonice ale Bisericii
Ortodoxe, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LIX (1983) nr. 4-6.
Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995.
Liviu Stan, Tăria nezdruncinată a Sfintelor Canoane, în Ortodoxia, XXII (1970), nr. 2.
30
31
top related