politics school

Şcolile politologice contemporane În sec. XX, în perioada a doua şi a treia de dezvoltare a ştiinţei politice contemporane, se evidenţiază numeroşi savanţi ca R. Wright, R. Dali, C. Mencet, D. Sartoni, R. Darendorf, R. Aron, M. Duvenger, H. Burdeau, M. Krozal etc. Toţi aceşti savanţi au influienţat îndeosebi de formarea si dezvoltarea şcolilor politologice, printre care cele mai impunătoare sunt şcoala anglo-americană, şcoala franceză, şcoala germană, şcoala italiană etc

În general şcoala franceză se specializează pe studierea regimurilor politice. Reprezentanţii săi au desfăşurat teoria legitimităţii infrastructurii partinice. Un reprezentant al acestei şcoli franceze este M. Duverger (n. 5 iunie 1917) care este un jurist, sociolog şi politician cu renume mondial. El care în lucrarea ―Partidele Politice‖, demonstrează că apariţia şi afirmarea partidelor politice merge paralel cu asa fenomen ca afirmarea parlamentarismului şi a democraţiei reprezentative. El crede că partidele 11 politice apar datorita procedurilor parlamentare. De exemplu principiul alegerii a creat condiţii pentru concurenţa diferitor mişcări şi interese care ulterior s-au unit în partide pentru atingerea scopurilor. El critica mult fascismul, deoarece după părerea lui, anume acest regim a fost cel mai inegal din foarte multe puncte de vedere, nu respecta drepturile şi libertăţile omului, nu crea premise favorabile pentru concurenţă liberă, persista discriminarea, represarii, deportări, violenţă etc. În ce priveşte guvernarea, el înţelege prin acest termen un exerciţiu de influenţă şi control prin lege şi contrîngere asupra cetăţenilor unui stat. El evidenţiază mai multe feluri de guvernare: tradiţională şi neconstituţională; guvernare absolută şi limitată; guvernare politică şi nepolitică. El consider că cel puţin la început puterea este limitată de constituţie. Multe guverne pretend a fi mai mult sau mai puţin constituţionale, ceea ce se reflecta în Constituţia acelei ţări. Un alt reprezentant al şcolii politologice franceze este Georges Burdeau (n. 1905, d. 1988) fost jurist, sociolog şi politolog; care în lucrarea ―Democraţia‖ susţine că: ―democraţiile numite occidentale, sunt pluraliste în sensul strict noţiunii, ele apreciază natura şi varietatea sociologică a mediului politic, ele evidenţiază valoarea eminamente responsabilă a autonomiei fiecărei persoane umane. Acest pluralism este aşadar, concomitent social şi spiritual…‖. Potrivit sociologului francez Burdeau(Tratat de stiinta politcă, Paris, 1966), primele manifestări ale puterii au apărut în faza trecerii de la societăţile primitive, egalitare în care autoritatea aparţinea unui şef comunitar, cu prerogative tradiţional-cutumiare, la societăţile divizate, inegalitare, unde grupurile sociale apărute impun, în actul conducerii, reguli dictate de interese specifice, rezultate din poziţiile lor sociale diferite: „În

societăţile politice vine un moment în care calitaţile personale ale unui sef, oricât de considerabile ar fi ele, sunt neputincioase în a explica autoritatea pe care o exercita. Conştiinţa politică a guvernanţilor, devenita mai exigenta, refuza sa considere că orice organizare sociala se bazeaza pe voinţa unei singure persoane. Coincidenţa între ideile şefului si aspiratiile masei nu mai este suficientă pentru a fundamenta puterea sa faţă de grup‖. Georges Burdeau a încercat, să demonstreze că trecerea de la puterea politică individualizată la cea statală s-ar fi datorat modificării de către guvernanţi a modului de transmitere a autorităţii, ca urmare a necesitaţii de a gestiona dezechilibrele şi instabilitatea produse de dezvoltarea rapidă a societaţii: prin intervenţia guvernanţilor, statul a devenit, la un moment dat, titularul puterii, producându-se astfel o disociere între individ si autoritatea pe care o exercita. Apariţia puterii politice (statului) ar fi condus, pe cale de consecinţă, la micşorarea sau aplanarea rivalitaţilor alimentate de competiţia sociala. Se cuvine remarcat caracterul speculativ al concepţiei sociologului francez, care presupune că evolutia vieţii politice si a puterii s-au produs în conformitate cu o aşa-numita cauză internă a acestora, situaţie neconformă cu realitatea. De fapt, apariţia statului a fost cauzata de fenomene exterioare relaţiilor politice propriu-zise: ea nu a pus capat rivalitaţilor pentru putere, care, dimpotriva, s-au amplificat, si nici nu a determinat o rezolvare a conflictelor sociale, oferind doar grupurilor dominante instrumentul eficace al supremaţiei lor politice. Un alt reprezentant al acestei şcoli este Raymond Aron (s-a nascut la 14 martie 1905 la Paris) a fost un filosof, sociolog si politolog evreu francez. În 1963 a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (Académie des Sciences Morales et Politiques). A murit în 1983, lăsând o operă bogată în care a respins cu fermitate ideologiile totalitare şi a căutat explicaţii pentru atracţia maladivă pe care comunismul a exercitat-o asupra intelectualităţii franceze. El în lucrările sale studiază destul de mult regimurile politice, modul de funcţionare a lor, puterea etc. Puterea politică se defineşte prin capacitatea de a lua decizii si stabilirea, modificarea legilor. Functia executivă sau politică este ceea ce juriştii numesc executiv si legislativ. Aceste două tipuri de funcţii sunt exercitate de doua tipuri de oameni, întruchipate în două organizaţii: funcţionarii si birocraţia, pe de alta parte oamenii politici si sistemul electoral. Sistemul politic determină raporturile între cei guvernaţi , stabileşte modul de cooperare al oamenilor in gestionarea afacerilor publice, orientează acţiunea statului, organizează înlocuirea guvernanţilor. Sistemul politic este cel care ne va permite să recunoaştem trăsăturile originale, specifice fiecărui regim. De cînd mai multe partide au dreptul de a exista în mod legal, ele sunt în mod inevitabil in

competiţie pentru exerciţiul puterii. Fiindca există mai multe partide în concurenţă, trebuie emise reguli cărora să se desfăşoare această concurenţa. Scriitorul prezintă două tipuri de regimuri politice: cu partid monopolist si cu partiduri multiple. Precizează în unele lucrări în egală măsură că este vorba despre doua tipuri ideale. Vorbeşte simultan despre pluralitatea partidelor , regulile constituţionale ale alegerii guvernanţilor, caracterul constituţional al exercitării autoritaţii. Apare o a doua categorie de regimuri cu partid monopolist : partidul fascist, care nu urmărea iniţial răsturnarea ordinii sociale. Esenţa ideologiei fasciste era afirmarea autoritaţii statului, necesitatea unui stat puternic. R. Aron considera că „Partidele sunt esentiaţe pentru îndeplinirea unei funcţii a tuturor regimurilor politice, alegerea guvernantiilor. Legitimitatea traditionala dispare. Principiul legitimitatii pe care il reclama astăzi aproape toate regimurile este democratic. Filosofia clasică a stabilit intotdeauna o clasificare a regimurilor dupa numărul deţinătorilor suveranităţii: monarhia – unul singur deţine suveranitatea, oligarhie – mai mulţi deţin suveranitatea, democraţie – toţi sau poporul deţine suveranitatea. Puterea poate fi exercitată intr-o maniera contituţională, fără partide multiple sau democratizare‖. Raymond analizează regimurile de democraţie occidentală, regimurile pluralisteconstituţionale. In acelaşi timp prezintă comparaţiile posibile între diferitele exemple de regimuri pluraliste. Regimurile constituţionale-pluraliste sunt oligarhice la fel ca toate regimurile politice, dar mai puţin decît majoritatea regimurilor cunoscute. În acest sens el se întreba: ―Cei care exercita funcţiile cele mai importante din punct de vedere politic nu sunt ei insăşi oameni care deţin poziţiile cele mai importante din punct de vedere social?‖. Deasemenea el analizează problema coruperii regimurilor constituţionale-pluraliste şi a formulat trei ipoteze: autodistrugere, vulnerabilitate crescîndă a regimului, absenţa unei evoluţii orientate într-un sens determinat. La nivel politic, regimurile slăbesc datorita uzurii, dar se consolidează datorita obişnuinţei.