neutralitatea republicii moldova prin prisma … · statelor neutre europene; ... noutatea şi...
Post on 07-May-2018
230 Views
Preview:
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 327.5 (478+4) (043.3)
MIJA VALERIU
NEUTRALITATEA REPUBLICII MOLDOVA PRIN PRISMA POLITICILOR DE SECURITATE ALE UNOR STATE
EUROPENE NEUTRE
SPECIALITATEA 562.03 – PROBLEME ŞI STRATEGII ALE DEZVOLTĂRII GLOBALE ŞI REGIONALE
Teză de doctor în ştiinţe politice
Conducător ştiinţific: Valentina TEOSA, doctor habilitat în ştiinţe politice, profesor universitar Autorul:
CHIŞINAU, 2016
2
© Mija, Valeriu, 2016
3
CUPRINS
ADNOTARE (în română, rusă şi engleză).….......………………….…………………..……. 5
LISTA ABREVIERILOR ….….……….………………………………………….…..…… 8
INTRODUCERE …………………………………………………………………..………... 9
1. ANALIZA ISTОRIОGRAFICĂ A STATELOR NEUTRE EUROPENE …………… 16
1.1. Istoriografia cercetării statelor neutre în știinţa politică…………...…...…….…………... 17
1.2. Apariţia problematicii statelor neutre în cadrul dezvoltării conceptului de neutralitate … 31
1.3. Concluzii la capitolul 1 ...………...………………………………………………………. 45
2. BAZELE TEORETICO-CONCEPTUALE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII STATELOR NEUTRE ………………………………………………………….…………..
46
2.1. Factorii de influenţă ai securităţii internaţionale asupra evoluţiei statelor neutre în
cadrul teoriei relaţiilor internaţionale …...…………………….………………………..…
47
2.2. Metodologia cercetării analitico-aplicative a statelor neutre europene în contextul
securităţii internaționale ……..............................................................................................
60
2.3. Concluzii la capitolul 2 ...………...………………………………………………………. 75
3. EVOLUŢIA STATELOR NEUTRE EUROPENE DREPT EXPERIENŢĂ PENTRU REPUBLICA MOLDOVA ...…………………...…………………………..........
76
3.1. Tendinţele în schimbarea politicii și statutului de neutralitate al Austriei, Finlandei și
Suediei în condiţiile Războiului Rece …..………………………………….......................
77
3.2. Readaptarea strategică a Austriei, Finlandei și Suediei la transformările internaţionale
în perioada post-Război Rece ………………………………………………..................... 92
3.3. Specificul statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova ………....………. 106
3.4. Concluzii la capitolul 3. ……………...………..…………………...………...................… 114
4. IMPACTUL SCHIMBĂRILOR DIN SECURITATEA INTERNAŢIONALĂ ASUPRA STATELOR NEUTRE EUROPENE: CONSIDERENTE PENTRU REPUBLICA MOLDOVA ...…….………………………………………….……….……...
115
4.1. Efectele structurilor sistemice noi ale securităţii internaţionale contemporane asupra
statelor neutre europene ………………….…….................................................................
116
4.2. Perspectivele manifestării Austriei, Finlandei și Suediei în cadrul securităţii
internaţionale contemporane ca previziune pentru Republica Moldova ............................
129
4.3. Funcţionalitatea statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova în
asigurarea securităţii naţionale ……....................................................................................
138
4
4.4. Concluzii la capitolul 4 ..…………………………………………………………………. 147
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI ………………….…………………….. 148
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………….......................... 152
ANEXE ...…………………………………………………………...…………………….….. 167
Anexa 1. Sistematizarea istoriografiei privind subiectul neutralităţii .………...……....... 167
Anexa 2 Periodizarea istoriografiei privind subiectul neutralităţii ..……….……….….. 168
Anexa 3. Mecanismul cauzativ și metodologia cercetării statelor neutre europene .......... 169
Anexa 4. Mecanismul de feedback al neutralităţii ca idee instituţională……………........ 170
Anexa 5. Efectele globale asupra structurii sistemului de securitate internaţională.....…. 171
Anexa 6. Formarea structurilor de securitate în cadrul sistemului internaţional european .............................................................................................................
172
Anexa 7. Mecanismul de formare a politicii externe și de securitate în cadrul structurii internaţionale cu regim internaţional neoliberal………...…………..
173
Anexa 8. Aranjamentul social al securităţii globale .........................………………….… 174
Anexa 9. Extras din Tratatul UE de la Lisabona din 2007 (în vigoare din 2009) privind aspectele securităţii şi apărării comune .................................................
175
Anexa 10. Bazele politico-juridice internaţionale ce reglementează neutralitatea statelor …………………………………………………………………………
176
Anexa 11. Bazele politico-juridice naţionale ale statelor neutre europene studiate …...…
179 Anexa 12. Bazele politico-juridice ale performanţei istorico-politologice ale statelor
neutre europene…………………..……………………..……………….……. 181
Anexa 13. Natura structurii sistemului internaţional în arealul european ………………... 182
Anexa 14. Considerente esenţiale pentru neutralitatea Republicii Moldova ……...…....... 183
Anexa 15. Particularităţile statelor neutre în timp de pace ……………………...……….. 184
Anexa 16. Evoluţia statelor neutre ……………………………………………...……….. 185
Anexa 17. State considerate a fi neutre ………………………………………...………... 186
Anexa 18. Evoluţia arhitecturii sistemului internaţional în Europa ………………...…… 187
Anexa 19. Tendinţele dezvoltării statelor neutre europene în condiţiile Războiului Rece.. 188
Anexa 20. Readaptarea statelor neutre europene în perioada post-Război Rece ……...… 189
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII …………………….…………
191
CV-ul AUTORULUI ………………………………………………………..…………….… 192
5
ADNOTARE la teza de doctor în știinţe politice Neutralitatea Republicii Moldova prin prisma
politicilor de securitate ale unor state europene neutre, autor Valeriu Mija, Specialitatea 562.03 – Probleme şi strategii ale dezvoltării globale şi regionale. Chişinău, 2016.
Structura tezei: introducere, patru capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografia din 290 titluri, 20 anexe, 151 pagini de text de bază. Rezultatele tezei au fost expuse în 10 articole publicate în culegeri şi reviste de specialitate din Republica Moldova și străinătate. Cuvintele-cheie: neutralitate, statut și politică de neutralitate, state neutre europene, sistem internaţional, securitate internaţională, comunitate de state, securitate cooperativă. Domeniul de studiu. Științe politice, studii strategice și de securitate în contextul teoriei relaţiilor internaţionale. Scopul lucrării constă în cercetarea teoretico-conceptuală și analitico-aplicativă a neutralității Republicii Moldova prin prisma studiului locului, rolului și perspectivelor statelor neutre europene în contextul securităţii internaţionale, ca un considerent strategic pentru determinarea funcționalității politicii de neutralitate a Republicii Moldova. Scopul cercetării presupune realizarea următoarelor obiective: analiza istoriografiei şi ale bazelor teoretico-conceptuale ale statelor neutre europene; analiza comparativă și istorică a statelor neutre europene şi determinarea noilor tendinţe în politicile de neutralitate; evaluarea reconfigurării structurii sistemului internaţional în spaţiul european şi postsovietic; prognozarea perspectivelor statelor neutre europene în cadrul structurilor securităţii internaţionale transformate; formularea considerentelor esenţiale pentru neutralitatea Republicii Moldova. Noutatea şi originalitatea ştiinţifică rezidă în abordarea conceptuală și analitico-comparativă a studiului neutralității Republicii Moldova prin prisma cercetării multidimensionale a evoluţiei statelor neutre europene în contextul transformărilor paradigmatice ale sistemului internaţional şi ale mediului de securitate internaţională contemporană, care continuă să producă efecte nemijlocit asupra statutului de neutralitate și politicilor de securitate ale statelor neutre europene. Problema ştiinţifică importantă soluţionată în rezultatul cercetării efectuate o constituie determinarea perspectivelor de funcţionalitate a neutralității permanente a Republicii Moldova prin prisma performanţei și incertitudinilor statelor neutre europene în mediul contemporan al securității internaţionale care pot servi drept considerente strategice pentru asigurarea politicii naționale de securitate a Republicii Moldova. Semnificaţia teoretică derivă din contribuția autorului la dezvoltarea studiilor strategice de securitate prin abordarea politologică, teoretico-conceptuală și analitico-aplicativă în formă de studiu de caz al manifestărilor statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova și studiu comparativ al politicilor de securitate ale statelor neutre europene în constrângere directă de dezvoltare a structurii sistemului de securitate internaţională în contextul teoriei relaţiilor internaţionale. Valoarea aplicativă a lucrării rezidă din evaluarea specificului manifestării și funcţionalității neutralității permanente a Republicii Moldova. Rezultatele cercetării, concluziile și recomandările sintetizate pot servi ca un punct de reper pentru factorii de decizie în elaborarea politicii externe și de securitate și pot fi utilizate de cadrele didactice drept un suport teoretic şi empiric la elaborarea cursurilor universitare. Implementarea rezultatelor ştiinţifice este reflectată în tezele conferinţelor naţionale şi internaţionale, în articolele publicate în reviste naționale de specialitate și internaționale, în lecțiile susținute, precum și în activitatea în calitate de lector, de consilier de securitate în cadrul misiunilor OSCE, de șef de direcție în cadrul Ministerului Apărării al Republicii Moldova și de expert în politică de securitate în cadrul organizaţiilor non-guvernamentale „Centrul Pro Marshall” și „Fundaţia PRISA”.
6
АННОТАЦИЯ к диссертации на соискание ученой степени доктора политологии Нейтралитет
Республики Молдова через призму политик безопасности некоторых eвропейских нейтральных государств, автор Валериу Мижа. Специальность: 562.03 - Проблемы и
стратегии глобального и регионального развития. Кишинев, 2016.
Структура работы: введение, 4 главы, общие выводы и рекомендации, библиография из 290 источников, 20 приложений, 151 страниц основного текста. Результаты диссертации были изложены в 10 статьях в различных научных журналах. Ключевые слова: нейтралитет, нейтральный статус, политика нейтралитета, нейтральные страны, международная система, международная безопасность, сообщество государств. Область исследования. Политические науки, стратегические исследования в области международной безопасности в контексте теории международных отношений. Цель работы состоит в теоретико-концептуальном и аналитико-прикладном исследовании нейтралитета Республики Молдова посредством изучения места, роли и перспектив европейских нейтральных государств в контексте международной безопасности в качестве стратегического аргумента для определения функциональности политики нейтралитета Республики Молдова. Исследование включает задачи: анализ историографии и теоретических основ нейтралитета; сравнительный и исторический анализ европейских нейтральных государств и определение новых тенденций в политике нейтралитета; оценка реконфигурации структуры международной системы в европейском и постсоветском пространствах; прогнозирование перспектив европейских нейтральных государств в контексте трансформированной системы безопасности; формулировка основных подходов к нейтралитету Республики Молдовы. Научная новизна и оригинальность состоят в концептуальном и аналитико-сравнительном подходе в исследовании нейтралитета Республики Молдовы в свете многомерного анализа эволюции европейских нейтральных государств в контексте парадигматических изменений международной системы и среды современной международной безопасности, которые оказывают непосредственные воздействия на статус нейтралитета и политики безопасности европейских нейтральных стран. Важная решенная научная проблема исследования это обоснование перспектив функциональности постоянного нейтралитета Республики Молдовы путем определения успехов и вызовов европейских нейтральных государств в современной системе международной безопасности, что может служить в качестве стратегических детерминант для формирования политики безопасности Республики Молдова. Теоретическое значение работы вытекает из вклада автора в разработку стратегического исследования в области безопасности посредством политологического, теоретико-концептуального и аналитико-прикладного подходов в виде кейс-стади проявлений нейтрального статуса Республики Молдовы и сравнительного анализа политики безопасности европейских нейтральных государств во взаимосвязи с развитием структуры системы международной безопасности в контексте теории международных отношений. Практическая значимость исследования состоит в оценке функциональности постоянного нейтралитета Республики Молдовы. Результаты исследования, выводы и рекомендации могут служить ориентиром для лиц, определяющих развитие внешней политики и безопасности, и могут быть использованы преподавателями в качестве теоретической и эмпирической поддержки в разработке университетских программ. Внедрение научных результатов представлено в тезисах на национальных и международных конференциях, в научных статьях, а также, в работе в качестве лектора, советника по вопросам безопасности в миссиях ОБСЕ, как начальника Департамента внешних связей Министерства обороны Молдовы и эксперта политики безопасности в неправительственных организациях «PRISA Foundation» и «Centrul ProMarshall».
7
ANNOTATION оf the PhD thesis in political science entitled: Neutrality of the Republic of Moldova through
the prism of security policies of some European neutral states, author Valeriu Mija. Specialization 562.03 – Problems and strategies of global and regional development. Chisinau, 2016.
Work structure: introduction, 4 chapters, conclusions and recommendations, bibliography of 290 sources, 20 annexes, and 151 pages of basic text. Thesis results have been reflected in 10 scientific articles, published in academic Moldovan and international magazines. Keywords: Neutrality, neutrality status and policy, European neutral states, structure of the international system, international security, community of states, cooperative security. Area of research represents political science’s international security strategic studies in the framework of international relations theory. The aim of the study is to present a theoretical-conceptual and analytical-applicative research of neutrality of the Republic of Moldova by studying the European neutral states’ roles, functions and prospects in the framework of international security as a strategic consideration for determining the functionality of the neutrality policy of the Republic of Moldova. The research goal implied the following objectives: the analysis of historiography and theoretically-conceptual foundations of the neutrality concept and European neutral states; comparative and historical analysis of European neutral states to identify new trends in their foreign policies; evaluation of reconfiguration of the international system structure in the European and post-Soviet areas; indentifying the perspectives of European neutral states in the context of the transformation of the international security system and in this regard formulating the main approaches toward the Republic of Moldova’s neutrality. The scientific uniqueness and originality resides in the presentation of the conceptual and analytical-comparative approach of studying the neutrality of the Republic of Moldova with a multidimensional research of European neutral states’ evolution in the context of the paradigms’ transformations of the international system and the contemporary security environment that continues to directly affect the neutrality status and security policies of European neutral states. The important resolved scientific problem in the research is establishing the perspective of the functionality of the Republic of Moldova's permanent neutrality by identifying challenges and determining the effective performance of the European neutral states in the contemporary international security that can serve as strategic considerations to formulate the security policy of the Republic of Moldova. The theoretical significance of the research derives from the author's contribution to developing strategic security studies by means of political science, theoretical-conceptual and analytical-applicative approaches toward case study of the Republic of Moldova neutral status’ manifestations and comparative research of European neutral states’ security policies, constrained by the development of international security systemic structure in the framework of international relations theory. Practical study value consists in evaluating the specific nature of the performance and functionality of the Republic of Moldova's permanent neutrality. Research results, conclusions and synthesized recommendations can serve as a foundation for the foreign and security policy developers, for the professors as a theoretical and empirical support to develop or complement university courses and programs. Implementation of scientific results. The research results are reflected in academic papers that were presented at national and international conferences as well as articles published in scientific professional journals. The added value of the results’ approval serves the author’s activities as a lecturer, as a security adviser in OSCE field missions, as a head of the Foreign Policy Department of the Ministry of Defense of the Republic of Moldova, and as a security policy expert in non-governmental organizations "PRISA Foundation" and "Pro Marshall Center".
8
LISTA ABREVIERILOR
CE (CoE) – Consiliul Europei
CSI (CIS) – Comunitatea Statelor Independente
CICR (ICRC) – Comitetul Internaţional al Crucii Roșii
NATO – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
ONU (UN) – Organizaţia Naţiunilor Unite
OTSC (ОДКБ) – Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă al CSI
OSCE – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
PpP (PfP) – Programul Parteneriat pentru Pace al NATO
PESC (CFSP) – Politica Externă și de Securitate Comună a UE
PSAC (ESDP) – Politica de Securitate şi Apărare Comună a UE
RM – Republica Moldova
TRI – Teoria Relaţiilor Internaţionale
TFACE (CFE) – Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa
UE (EU) – Uniunea Europeană
ULIM – Universitatea Liberă Internaţională din Moldova
USM – Universitatea de Stat din Moldova
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
9
INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Un loc deosebit printre factorii, care
asigură independența Republicii Moldova pe parcursul a 25 de ani, aparține statutului de
neutralitate permanentă, stipulat în Constituția Republicii Moldova (art. 11). În această perioadă,
dezbaterile privind necesitatea acestui articol și statut juridic pentru Republica Moldova nu au
încetat. Nici clasa politică, nici politologii, nici juriștii nu au reușit să formuleze o poziție
comună consolidată pe acest subiect, ce rămâne un element discutabil în agenda asigurării
securităţii naţionale din motive interne, ideologice și geopolitice.
Actualmente statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova influențează esențial
asupra politicii externe și politicii de securitate, devenind un factor de dezintegrare socială și
națională a Republicii Moldova. Un alt argument al actualității temei propuse spre cercetare este
dinamica conflictelor din Republica Moldova și Ucraina care demonstrează fragilitatea și
vulnerabilitatea statelor neutre în fața provocărilor geopolitice contemporane.
De menționat, că statele europene, statutul de neutralitate ale cărora anterior a fost
justificat în relațiile internaționale, în condițiile actuale, când securitatea europeană nu a devenit
una stabilă, au început să simtă efectele evoluţiei mediului de securitate internațională. Printre
savanți și politicieni europeni a apărut viziunea că neutralitatea în sens clasic nu mai este
justificată și necesită a fi conceptual readaptată. Corespunzător, devine actuală și necesară
efectuarea unui studiu științific axat pe investigarea manifestării statutului de neutralitate
permanentă a Republicii Moldova și experienței de asigurare a securității ale statelor neutre
europene sub influența schimbărilor din sistemul internațional contemporan de securitate.
La etapa actuală, în rândul mai multor cercetători în domeniul știinţei politice, R. Bissell,
C. Gasteyger [178]; Iu. Chifu [22] J. Kruzel, M. Haltzel [238]; Ul. Moller, U. Bjereld [250], K.
Waltz [280] etc., predomină viziunea că politica de neutralitate în sens clasic nu mai este
justificată structural. Ca exemplu, obiectivele tradiţionale ale politicilor de securitate naţională în
majoritatea statelor europene se reconfigurează. Conform teoriei sistemice a savantului K. Waltz
[280], procesele sistemice din arealul european, dezvoltarea și avansarea Uniunii Europene, au
influenţat statele neutre europene să se readapteze la mediul noului sistem internaţional.
Reieşind din practica politico-juridică, astfel de state neutre europene cum sunt Austria,
Finlanda şi Suedia, ca obiect de studiu, continuă să fie neutre din punct de vedere militar, dar
politic active și solidare cu UE şi, parţial, cu NATO. Respectiv, analiza ambiguităților statelor
neutre europene în scopul formulării perspectivelor lor în cadrul structurii sistemului nou
internaţional cu securitate internaţională corespunzătoare poate servi ca bază de reper pentru
10
determinarea perspectivei funcţionalităţii statutului de neutralitate permanentă a Republicii
Moldova în asigurarea securităţii naţionale.
Prin urmare, devine important de cercetat procesul apariţiei noilor provocări
transnaţionale de securitate cu efecte globale, precum şi a transformării arhitecturii de securitate
în spaţiile european, euroatlantic şi postsovietic care contestă politica de neutralitate a statelor
europene prin necesitatea de a activa într-o securitate cooperativă comună în Europa, ceea ce
constituie un imperativ al UE. Totodată, experienţa istorică ale unor state europene precum
Austria, Finlanda și Suedia este aplicabila pentru Republica Moldova, care astăzi se află din
punct de vedere geopolitic la frontiera a două structuri internaţionale sistemice și competitive,
fapt ce produce tendinţe similare cu perioada Războiului Rece.
În Republica Moldova, precum și în spațiul postsovietic, acest subiect a fost mai larg
abordat ca obiect al dreptului internaţional, al politicii externe sau al politicii de securitate a
statului independent (Gh. Rusnac [7], O. Dorul [32], V. Gămurari [39], N. Osmochescu [72], V.
Krujkov [128], A. Kondakov [121], E. Troiekurov [162]), și mai puțin din perspectiva studiului
politologic comparat în contextul securității internaționale prin paradigmele teoriei relațiilor
internaționale. Rezultatele cercetării din această perspectivă ar putea servi drept un argument în
formă de considerent privind neutralitatea Republicii Moldova.
Scopul studiului constă în cercetarea teoretico-conceptuală și analitico-aplicativă a
neutralității Republicii Moldova prin prisma studiului locului, rolului și perspectivelor statelor
neutre europene în contextul securităţii internaţionale, ca un considerent strategic pentru
determinarea funcționalității politicii de neutralitate a Republicii Moldova. Scopul studiului
presupune spre cercetare următoarele obiective:
- determinarea situaţiei în jurul statelor neutre întru identificarea similitudinilor,
divergenţelor și limitărilor în cercetările desfăşurate şi concluziilor acceptate, reieșind din analiza
istoriografică a statelor neutre pentru formularea problemei cercetării;
- identificarea, explicarea şi interpretarea tendinţelor istorice şi moderne ale statelor neutre
europene, `a conceptului de neutralitate întru sistematizarea lacunelor şi problemelor acestei
categorii politico-juridice prin efectuarea analizei bazelor teoretico-conceptuale ale neutralităţii
în cadrul securităţii internaţionale europene;
- formularea contextului de studiu al statelor neutre europene prin reflectarea aspectelor
paradigmatice ale securităţii internaţionale în cadrul teoriei relaţiilor internaţionale, ce va corela
statele neutre cu securitatea internaţională întru trasarea scopului și obiectivelor de cercetare;
- formularea bazelor teoretico-metodologice aplicative la cercetarea statelor neutre în
contextul de securitate întru studierea factorilor, care influenţează obiectul de studiu în prezent;
11
- efectuarea analizei comparative și politologice a statelor neutre europene în structura
bipolară a sistemului internaţional în perioada Războiului Rece pentru identificarea problemelor
și cauzelor sistemice ale neutralităţii Austriei, Finlandei și Suediei;
- determinarea noilor tendinţe sistemice ale statelor neutre europene în cadrul securităţii
internaţionale post-Război Rece pentru a înţelege particularităţile moderne ale neutralității;
- analiza reconfigurării structurilor sistemului internaţional în spaţiile european,
euroatlantic şi postsovietic pentru determinarea naturii și efectelor respective ale sistemului
regional asupra Austriei, Finlandei, Suediei, precum și Republicii Moldova;
- estimarea perspectivelor statelor neutre europene, inclusiv ale Republicii Moldova, în
cadrul structurilor securităţii internaţionale transformate cu un regim internaţional corespunzător;
- formularea considerentelor strategice pentru Republica Moldova, reieșind din experienţa
și perspectivele identificate ale statelor neutre europene, pentru a sintetiza recomandările
autorităţilor moldovenești în scopul evidenţierii funcţionalităţii politicii de neutralitate în
asigurarea securităţii naţionale.
Ipoteza tezei de doctorat pledează că structura transformată a sistemului securității
europene, ce derivă din paradigmele principale ale teoriei relaţiilor internaţionale, va influenţa în
mare măsură politica statelor europene neutre spre o cooperare şi răspundere colectivă în Europa,
precum și funcţia lor în cadrul securităţii internaţionale, pe când Republica Moldova va avea în
continuare sensibilități în jurul neutralității sale permanente declarate.
Noutatea științifică a rezultatelor obținute rezidă în abordarea conceptuală și analitico-
comparativă a studiului neutralității Republicii Moldova prin prisma cercetării
multidimensionale a evoluţiei statelor neutre europene în contextul transformărilor paradigmatice
ale sistemului internaţional şi ale mediului de securitate internaţională contemporană, care
continuă să producă efecte nemijlocit asupra statutului de neutralitate și politicilor de securitate
ale statelor neutre europene. Corespunzător, problema ştiinţifică importantă soluţionată o
constituie determinarea perspectivelor de funcţionalitate a neutralității permanente a Republicii
Moldova prin prisma performanţei și incertitudinilor statelor neutre europene în mediul
contemporan al securității internaţionale care pot servi drept considerente strategice pentru
asigurarea politicii naționale de securitate a Republicii Moldova.
Importanţa teoretică a lucrării derivă din contribuția autorului la dezvoltarea studiilor
strategice de securitate prin abordarea politologică, teoretico-conceptuală și analitico-aplicativă
în formă de studiu de caz al manifestărilor statutului de neutralitate a Republicii Moldova și
studiu comparativ al politicilor de securitate ale statelor neutre europene în constrângere directă
12
de dezvoltare a structurii sistemului de securitate internaţională în contextul teoriei relaţiilor
internaţionale.
Valoarea aplicativă a lucrării rezidă din evaluarea specificului manifestării și
funcţionalității neutralității permanente a Republicii Moldova. Rezultatele cercetării, concluziile
și recomandările sintetizate pot servi drept un punct de reper pentru factorii de decizie în
elaborarea politicii externe și de securitate și pot fi utilizate de cadrele didactice drept un suport
teoretic şi empiric la elaborarea cursurilor universitare: „Teoria relaţiilor internaţionale”,
„Securitatea internaţională”, „Organizaţiile internaţionale”, „Conflictologia”, „Diplomaţia
Internaţională”.
Aprobarea rezultatelor. Rezultatele ştiinţifice obţinute au fost reflectate în cadrul a trei
conferinţe şi foruri internaţionale şi a două conferinţe naţionale, printre care conferinţa
internaţională „The EU as a model of soft power in the Eastern neighbourhood”, Iași, România,
15-17 mai 2013; conferinţa ştiinţifică „Integrare prin Cercetare și Inovare”, Chişinău, Republica
Moldova, 26-28 septembrie 2013; conferinţa ştiinţifico-practică internaţională „Teoria şi practica
administrării publice”, Chişinău, 23 mai 2014; conferinţa internaţională „Political Science,
International Relations and Security Studies”, Sibiu, România, 23-25 mai 2014 și conferința
științifică internațională dedicată celei de-a 20-a aniversări a Facultății Relații Internaționale,
Științe Politice și Administrative ”Știința politică și societatea în schimbare”, 13 noiembrie 2015.
Rezultatele studiului, concluziile şi recomandările efectuate pe parcursul investigaţiei, precum și
concepţiile de bază au fost expuse în 10 articole ştiinţifice publicate în reviste de specialitate
naționale și internaționale. Pe parcursul a mai multor ani, problematica statelor neutre și a
securităţii internaţionale a fost discutată în cadrul Facultăţii Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice
şi Administrative a Universității de Stat din Moldova, precum și cursurilor universitare.
Drept aprobare a rezultatelor tezei serveşte şi activitatea autorului în calitate de lector la
Academia de Administrare Publică și la Institutul de Stat de Relaţii Internaţionale din Republica
Moldova în 2009-2010, în calitate de consilier de securitate în misiunile OSCE din Azerbaidjan,
Georgia, Kazahstan, Kîrgîzstan, Ucraina și Uzbekistan pe parcursul a 6 ani, de specialist și șef al
Direcţiei de politică militară și relaţii externe a Ministerului Apărări al Republicii Moldova pe
parcursul a 10 ani, precum și în calitate de expert în politică de securitate în cadrul organizaţiilor
nonguvernamentale „Centrul Pro Marshall” și „Fundaţia PRISA”.
În conformitate cu procedura studiilor de doctorat, teza a fost discutată la Departamentul
Relaţii Internaţionale şi în cadrul Seminarului știinţific de profil desfășurat la Facultatea Relații
Internaționale, Științe Politice și Administrative, Universitatea de Stat din Moldova.
13
Sumarul compartimentelor tezei. Lucrarea este constituită din introducere, patru
capitole, concluzii-recomandări, bibliografie din 290 titluri, 20 anexe, 151 pagini de text de bază.
În primul compartiment – ANALIZA ISTОRIОGRAFICĂ A STATELOR NEUTRE
EUROPENE – se realizează analiza istoriografiei şi a situaţiei în domeniul cercetării, evoluției
abordărilor teoretico-conceptuale privind obiectul de cercetare - statele neutre europene.
În primul subcapitol, Istoriografia cercetării statelor neutre în știinţa politică, accentul se
pune pe evaluarea situaţiei în domeniul de cercetare, analiza, periodizarea şi clasificarea
istoriografiei cercetării statelor neutre în știinţa politică și teoria relaţiilor internaţionale. În baza
studiului istoriografic realizat sunt vizualizate și analizate apariţiile diferitor abordări, idei,
concepte academice și ideologice privind statele neutre și conceptul de neutralitate, identificate
similitudinile și divergenţele în teoriile şi analizele desfăşurate, precum şi concluziile acceptate.
Subcapitolul identifică problema principală a fenomenului studiat.
În al doilea subcapitol, Apariţia problematicii statelor neutre în cadrul dezvoltării
conceptului de neutralitate, accentul se pune pe cercetarea teoretico-conceptuală a evoluţiei
conceptului de neutralitate și instituţionalizarea lui în formă de stat neutru în spaţiul european.
Cercetând comparativ statele neutre europene și conceptul neutralităţii, se identifică, explică şi
interpretează tendinţele istorice şi moderne ale statelor neutre europene, conceptul neutralităţii,
în contextul securităţii internaţionale. Subcapitolul identifică similitudinile şi divergenţele
concluziilor existente întru a sistematiza lacunele, problemele și limitările acestui fenomen.
În cel de-al doilea compartiment – BAZELE TEORETICO-CONCEPTUALE ȘI
METODOLOGIA CERCETĂRII STATELOR NEUTRE – se realizează o analiză a conceptelor
securităţii internaţionale în calitate de context al manifestării statelor neutre europene, respectiv,
se formulează metodologia cercetării statelor neutre prin prisma paradigmelor teoriei relaţiilor
internaţionale.
În primul subcapitol, Factorii de influenţă ai securităţii internaţionale asupra evoluţiei
statelor neutre în cadrul teoriei relaţiilor internaţionale, se evidenţiază și sistematizează
factorii ce influenţează neutralitatea și aspectele paradigmatice ale securităţii internaţionale în
baza teoriei relaţiilor internaţionale, în cadrul cărora interacţionează statele neutre europene.
Stabilirea cadrului teoretico-conceptual al structurii sistemului internaţional, cu o anumită formă
de securitate, prin paradigmele existente de neorealism, neoliberalism și neoconstructivism,
permite înţelegerea mai profundă a manifestărilor statelor neutre pe arena internaţională.
În al doilea subcapitol, Metodologia cercetării analitico-aplicative a statelor neutre
europene în contextul securităţii internaționale, accentul se pune pe definirea metodologiei
cercetării analitico-aplicative a studiului realizat de autor, care cuprinde un set de metode menite
14
să analizeze, interpreteze şi să explice evoluţia, tendinţele şi perspectivele statelor neutre
europene studiate. În acest subcapitol se analizează şi se selectează metodele fezabile pentru
obiectul și contextul de cercetare, luând în considerare gândirea academică ale diferiţilor savanţi
ai şcolilor principale în domeniul teoriei relaţiilor internaţionale, precum şi gândirea ideologică
ale experţilor şi politicienilor la diferite etape de dezvoltare a relaţiilor internaţionale și a
securităţii internaţionale. Adăugător, se definesc abordările, principiile şi paradigma care sunt
aplicate la studierea obiectului de cercetare. Scopul principal al acestei abordări constă în crearea
cadrului metodologic prin care se studiază obiectul de studiu şi dominantele, care îl influenţează.
Aceasta permite să se descopere particularităţile statelor neutre cercetate pentru desfășurarea
investigaţiilor comprehensive la diferite etape istorice. Respectiv, sunt formulate subiecte
înaintate spre susținere.
În cel de-al treilea compartiment – EVOLUŢIA STATELOR NEUTRE EUROPENE
DREPT EXPERIENŢĂ PENTRU REPUBLICA MOLDOVA – se realizează în baza studiilor de
caz o investigaţie comparativă sub aspect analitico-aplicativ a statelor neutre, Austria, Finlanda,
Suedia și Republica Moldova, în cadrul structurii sistemului de securitate internaţională
contemporană, ce permite de a scoate în evidență dimensiunile europene ale neutralității
Republicii Moldova prin prisma evoluției statelor neutre europene.
În primul subcapitol, Tendinţele în schimbarea politicii și statutului de neutralitate al
Austriei, Finlandei și Suediei în condiţiile Războiului Rece, metodele selectate se aplică din
punct de vedere comparativ și istoric asupra studierii tendinţelor în dezvoltarea statelor neutre în
Europa, Austria, Finlanda şi Suedia, în condiţiile Războiului Rece. În teză nu sunt abordate alte
state neutre europene, inclusiv Elveţia şi Republica Irlanda. Motivul limitării constă în faptul
cunoscut că neutralitatea Republicii Irlanda este una bilaterală în raport cu Regatul Unit al Marii
Britaniei şi Irlandei de Nord. Iar neutralitatea Confederaţiei Elveţiene este recunoscută ca una
internă și istorico-tradiţională, care apare mai mult ca un fenomen simbolic, fără sesizarea
efectelor negative ale schimbărilor securităţii internaţionale, fiind virtual protejată de aspectele
UE şi NATO.
În al doilea subcapitol, Readaptarea strategică a Austriei, Finlandei și Suediei la
transformările internaţionale în perioada post-Război Rece, se analizează similitudinile şi
divergenţele problemelor şi tendinţelor statelor neutre selectate spre investigarea readaptării
strategice în cadrul securităţii internaţionale post-Război Rece. Scopul subcapitolului, din punct
de vedere metodologic, constă în analiza problemelor principale ale fenomenului studiat întru
identificarea cauzelor sistemice, care vor contribui la definirea concluziilor necesare pentru
testarea ipotezei tezei de doctor.
15
În al treilea subcapitol, Specificul statutului de neutralitate permanentă a Republicii
Moldova, sunt cercetate bazele politico-juridice care stabilesc statutul de neutralitate permanentă
a Republicii Moldova. Sunt analizate pozițiile organizațiilor internaționale, precum și abordările
experților din domeniul juridic și politic privind necesitatea și condiționalitatea existenței,
funcționalitatea și perspectivele viitorului acestui statut în condițiile contemporane.
Cel de-al patrulea compartiment – IMPACTUL SCHIMBĂRILOR DIN SECURITATEA
INTERNAŢIONALĂ ASUPRA STATELOR NEUTRE EUROPENE: CONSIDERENTE PENTRU
REPUBLICA MOLDOVA – este de factură aplicativă și de pronostic, care testează ipoteza
lucrării şi anume – că statele neutre europene, având o capacitate geopolitică modestă, sunt
influenţate de schimbările paradigmatice ale structurii sistemului internaţional.
În primul subcapitol, Efectele structurilor sistemice noi ale securităţii internaţionale
contemporane asupra statelor neutre europene, sunt analizate rezultatele transformării
structurii sistemului internaţional şi a mediului de securitate internaţională contemporană prin
aplicarea paradigmelor relaţiilor internaţionale. Se identifică nivelul de efect al ameninţărilor
globale apărute asupra structurii paradigmatice a sistemului internaţional și mediului de
securitate internaţională în Europa. Respectiv, se concluzionează asupra naturii structurii
sistemului internaţional și modului de influenţare a politicii de neutralitate în Europa.
În al doilea subcapitol, Perspectivele manifestării Austriei, Finlandei și Suediei în cadrul
securităţii internaţionale contemporane ca previziune pentru Republica Moldova, se identifică
perspectivele statelor neutre europene în cadrul schimbărilor mediului securităţii internaţionale și
structurii transformate a sistemului european în contextul paradigmei neoliberale și principiilor
neoconstructiviste ale comunităţii de state, ce vor influenţa identitățile neutre ale statelor
europene spre o identitate colectivă de solidaritate, respectiv spre modificarea politicii de
neutralitate. Aceasta structură este reflecţia regimului internaţional, care constrânge statele
neutre în acţiunile lor privind politica externă.
În al treilea subcapitol, Funcţionalitatea statutului de neutralitate permanentă a
Republicii Moldova în asigurarea securităţii naţionale, reieșind din analiza concluziilor
investigaţiilor statelor neutre europene, se efectuează un studiu comparativ în vederea
determinării funcţionalităţii politicii de neutralitate a Republicii Moldova în asigurarea securităţii
naţionale. Ca rezultat, se propune strategia optimă pentru politica de securitate a Republicii
Moldova.
În compartimentul „CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI” sunt prezentate
generalizările teoretice; rezultatele cercetărilor analitico-aplicative pentru experţi; elaborate
recomandările pentru Republica Moldova; perspectivele de cercetare ale problemei ştiinţifice.
16
1. ANALIZA ISTОRIОGRAFICĂ A STATELOR NEUTRE EUROPENE
Noţiunea de stat neutru provine de la categoria de neutralitate, iniţial percepută ca o normă
morală - sens comun de a fi executată în relaţiile interstatale ale Europei medievale. Conceptul
de neutralitate, ca o categorie instituţionalizată anume în statele neutre, apare la Congresul de la
Viena în 1815, când prin tratate și înţelegeri internaţionale, au fost formulate garanţiile
internaţionale și respectul faţă de neutralitatea Elveţiei și Suediei. Dreptul internaţional consideră
acest moment istoric drept un punct de pornire pentru elementele legale ale neutralităţii, stipulate
în Convenţiile V și XIII de la Haga din 1907, care prevedeau juridic stabilirea statutului neutru.
Însă, statele neutre europene, în calitatea lor de categorie a știinţelor politice, s-au manifestat în
sec. al XX-lea, fiind dezvoltate mai mult în cadrul bipolarităţii.
Cercetările asupra problematicii statelor neutre de către știinţele sociale demonstrează că
tratarea noţiunii de stat neutru depinde de experienţa istorică a interacţiunii interstatale în cadrul
sistemului de securitate, care determină natura relaţiilor internaţionale. Astfel, un stat neutru în
cadrul sistemului internaţional este perceput de știinţa politică și de drept internaţional distinct.
Statutul juridic de neutralitate a fost stipulat prin legi internaţionale începând cu sec. al XIX-lea,
care presupunea declararea oficială a războaielor interstatale și instituţionalizarea obligaţiunilor
și drepturilor statelor neutre. Faptul nejustificării pe deplin a funcţionalităţii statutului de
neutralitate al mai multor state în urma celui de-al Doilea Război Mondial impune cercetarea
experienţelor istorice ale statelor neutre pentru a percepe distincţii conceptuale între statutul de
neutralitate și politica de neutralitate.
Știinţa politică contemporană se referă la statul neutru prin categoria politicii de
neutralitate, ca un comportament politic al guvernului privind diferite tensiuni geopolitice. În
sec. al XX-lea, statele neutre au devenit larg răspândite și testate în practică, dar fără a avea
clarificarea internațională precisă. În acest context, studiul istoriografiei statelor neutre europene,
ca actori strâns legaţi de sistemul internaţional de securitate, se va axa pe sistematizarea,
compararea, diferenţierea şi gruparea concluziilor pronunţate asupra obiectului de studiu de către
mediile academice: occidental, inclusiv românesc, ex-sovietic şi al Republicii Moldova.
Periodizarea efectuată sistemic va demonstra etapele evoluţiei statelor neutre şi punctele istorice
de transformare, care au influenţat considerabil categoria cercetată. Această abordare va permite
descrierea evoluţiei perceperii statelor neutre drept o categorie a știinţelor sociale la diferite etape
de către mediul academic, precum și identificarea problemelor ce vizează statele neutre europene
în cadrul securităţii internaţionale.
17
1.1. Istoriografia cercetării statelor neutre în știinţa politică
În relaţiile internaţionale contemporane, este imperativ de a analiza justificările unor state
europene de a păstra statutul sau politica de neutralitate, atunci când sistemul internaţional de
securitate colectivă interzice, din punct de vedere juridic, războiul interstatal și presupune
teoretic asigurarea securităţii naţionale a statelor.
Istoriografia statelor neutre europene va începe cu cercetarea situaţiei în mediul academic
occidental din următoarele motive. În primul rând, statele neutre europene au la bază conceptul
de neutralitate, care a apărut, a fost dezvoltat și instituţionalizat în Europa [6]. În al doilea rând,
studiile de securitate susţin că conceptul de neutralitate este legat de conceptul suveranităţii
statului, care, în modul contemporan de percepere, pornește de la Tratatul de la Westfalia din
1648, ce conceptual a lansat procesul de stabilire a sistemului de state naţionale cu frontiere şi
suveranitate, ulterior doctrinal dezvoltat în teoria relaţiilor internaţionale [14].
Astfel, savanţii şi experţii occidentali au tratat statele neutre prin prisma şcolilor teoriei
relaţiilor internaţionale din motivul dilemei de securitate, punând accentul pe confruntările
politico-militare de pe continentul european în ultimele două secole. În baza sistematizării
cercetării conceptului de neutralitate și statelor neutre prin câteva puncte istorice remarcabile,
care pot fi nominalizate ca momente de transformare a dezvoltării continentului european,
autorul propune o periodizare care include următoarele etape conceptuale (Anexa I):
1. Perioada preistorică a neutralităţii a durat până la finalizarea procesului formării
sistemului de state naţionale și constituie o etapă conceptuală (1648-1814) când Tratatul de la
Westfalia din 1648 a stabilit sistemul internaţional în Europa cu definiţii clare ale suveranităţii
statelor cu frontiere stabilite. În perioada dată fenomenul neutralităţii a fost perceput ca o idee,
normă morală și un sens comun de executat în timpul confruntărilor interstatale.
2. Perioada istorică a instituţionalizării statelor neutre a avut următoarele etape:
- etapa care începe cu Congresul de la Viena din 1815, când a fost garantată în mod oficial
neutralitatea Confederaţiei Elveţiene și a Regatului Suediei, ulterior Regatului Belgiei, până la
Primul Război Mondial în 1914 [287]. În perioada respectivă s-a manifestat un interes deosebit
pentru dezvoltarea juridică şi testarea conceptuală a regulilor de război. Aceasta etapă a finalizat
cu adoptarea Regulilor de la Haga în 1907 (1899) şi câteva Convenţii de la Geneva, care
instituţionalizau conceptul neutralităţii ca statut juridic al statelor neutre, devenind subiect al
dreptului internaţional în timpul războaielor interstatale;
- în etapa cuprinsă între anii 1914-1941, statele neutre și conceptul neutralităţii nu se
bucură de interes major pentru cercetare din motivul că prevederile dreptului internaţional nu au
18
putut asigura securitatea statelor neutre în timpul confruntărilor din Europa, dând preferinţă
realismului politic al statelor puternice, unele dintre care nu au respectat statutul statelor neutre;
- în etapa specială, numită Războiul Rece din perioada 1948-1990, conceptul de
neutralitate, atrăgând un interes sporit, a evoluat în mai multe forme, fiind, practic, testat în
statele neutre în timp de pace în Europa, arena confruntărilor bipolare. În perioada respectivă
savanţii occidentali au tratat acest subiect mai mult din perspectiva paradigmei neorealismului
pentru a estima mai exact posibilităţile strategice în confruntările eventuale între cele două
blocuri politico-militare. Etapele enumerate pot fi considerate drept o perioadă comună a
cercetării statelor neutre din motivul similitudinilor sistemului internaţional de securitate și a
procesului instituţionalizării conceptului de neutralitate în statele neutre.
3. Perioada istorică contemporană, de transformare, cuprinde următoarele etape:
- etapa de studii ce o reprezintă anii 1991 – 2000, reflectă timpul începerii și continuării
transformării ordinii mondiale, a sistemului internaţional, precum și a mediului securităţii
internaţionale, care s-a manifestat prin sfârșitul Războiului Rece, dezvoltarea instituţiilor
securităţii colective și transformarea NATO, precum şi prin apariţia noilor ameninţări şi riscuri
transnaţionale la adresa securităţii internaţionale în contextul globalizării. În această perioadă,
savanţii au manifestat interes pentru statele neutre din cauza crizei conceptului de neutralitate și
promovării conceptelor de securitate colectivă și cooperativă în Europa. Evident că statele neutre
europene au trecut printr-o criză conceptual-identitară în perioada respectivă din motivul
sesizării inutilităţii în sistemul internaţional transformat. Interesul academic și politic occidental
faţă de subiectul neutralităţii a sporit din cauza predominării viziunilor paradigmelor
neoliberalismului şi neoconstructivismului asupra evoluţiei mediului de securitate internaţional;
- etapa contemporană cuprinsă între anii 2001-2013 prezintă un interes major mai mult
pentru școala dreptului internaţional și sociologie, care studiază statele neutre, din motivul
imprevizibilităţii evoluţiei sistemului internaţional mondial și fluctuaţiei mediului securităţii
internaţionale. Însă, din motivul structurii unitare a sistemului internaţional în Europa, savanţii
știinţelor politice sunt mai puţin interesaţi de statele neutre europene și mai mult de aspectele
solidarităţii politice în mediul de securitate european. Perioada contemporană poate fi numită și
drept o perioadă a ambiguităţilor perspectivelor statelor neutre europene din motivul că sistemul
de securitate internaţională s-a transformat în urma sfârșitului Războiului Rece;
- etapa, marcată de criza din Ucraina din 2014, reprezintă un test pentru sistemul actual de
securitate colectivă internaţională, precum și pentru ordinea mondială. Corespunzător, perioada
ambiguităţilor perspectivelor statelor neutre europene se va finaliza prin reformularea acestor
categorii în sistemul internaţional.
19
Actualmente, anume cercetările perioadei contemporane prezintă un interes sporit din
motivul că apariţia Organizaţiei Naţiunilor Unite în 1945, din punctul de vedere al dreptului
internaţional, a schimbat conţinutul sistemului internaţional de securitate. Totodată, astăzi
conţinutul ameninţărilor şi riscurilor mediului de securitate internaţional, comparativ cu perioada
Războiului Rece, la fel, s-a schimbat considerabil, având ca precedent și criza din Ucraina din
2014-2015, ceea ce solicită reevaluarea rolului, locului și funcţiilor statelor neutre.
Evident că în analiza factorului de neutralitate a statelor europene contemporane s-a pus
accentul pe problema supravieţuirii statelor naţionale în cadrul Războiului Rece. Astfel de
savanţi precum G. Lundestad, B. Huld, N. Andren, K. Birnbaum, S. Lindberg, K. Mottola, H.
Neuhold, precum diplomaţii W. Siegl și H. Thalberg, au dedicat interesul lor acestui subiect. Un
element elocvent de suport sunt cercetările profesorului G. Lundestad, care, în 1980, a analizat
politica şi paşii Statelor Unite ale Americi şi ale statelor scandinave în perioada iniţială a
Războiul Rece, 1945-1949 [240]. Savantul G. Lundestad a constatat că SUA au încercat să
depună un efort pentru ca statele scandinave neutre, Suedia și Finlanda, să fie atrase în sfera de
cooperare occidentală, în special, a NATO şi a Planului Marshall, ceea ce, de fapt, nu a fost
totalmente succesiv în acea regiune. SUA respingea iniţial neutralitatea statelor scandinave, în
special a Suediei, fiind numită de G. Lundestad un stat cu „o politica tradiţională și imperativă de
neutralitate auto-suficientă” [240, p. 88]. Ultima sintagmă completează categoria de stat neutru
cu noţiunea de politică de neutralitate.
În același context, savanţii B. Huld și A. Lejins au analizat, în 1985, împreună cu un grup
de savanţi, relaţiile dintre statele neutre europene și URSS. De rând cu ei, savanţii N. Andren, K.
Birnbaum, S. Lindberg, K. Mottola, H. Neuhold, precum diplomaţii W. Siegl și H. Thalberg au
evaluat capacitatea supravieţuirii statelor neutre europene în cazul diferitelor confruntări majore.
Acești savanţi numesc statele neutre europene ca fiind „europeni neutri,” ceea ce a devenit o
denumire răspândită în cercurile politice și academice, vizând mai mult politica de neutralitate
[221]. Iar B. Huld consideră că „din punct de vedere juridic, neutralitatea este un statut în timp
de război și nu în timp de pace. Caracterul unical al Războiului Rece cu alianţe și confruntări
strategice a creat situaţia când neutralitatea în timp de pace a obţinut o importanţă politică ce nu
putea constitui formule legale” [221, p. 4] În aceeași ordine de idei, N. Andren considera că
„termenul nealiniat a fost tratat diferit, dar a fost perceput în Suedia ca o politica de neutralitate
în timp de pace cu scopul de a fi neutru în timp de război. Ca rezultat, nealinierea
(militară/alianţe) este o componentă importantă a politicii de neutralitate” [221, p. 60].
Istoriografia occidentală cu privire la subiectul statelor neutre europene a demonstrat că
metoda studiului de caz a fost larg utilizată prin prisma dilemei de securitate. În perioada de până
20
la 1990, majoritatea savanţilor şi experţilor occidentali au studiat statele neutre europene mai
accentuat prin prisma paradigmelor neorealismului şi neoliberalismului ale teoriei relaţiilor
internaţionale. Drept exemple elocvente pot servii cercetările lui A. K. Kronin, H. Neuhold, M.
Koivisto. Așadar, A. K. Kronin a cercetat modul desfășurării luptei actorilor principali ai
sistemului internaţional asupra destinului Austriei în anii 1945-1955, care a finalizat cu stabilirea
unui statut juridic de neutralitate permanentă a Austriei [189]. Savantul A. K. Kronin a
descoperit mecanismul dialectic și cauzativ al neutralităţii austriece, însă fără a prevedea obiectiv
transformările în structura mediului securităţii internaţionale, după anul 1990.
Un interes deosebit pentru cercetarea noastră prezintă lucrările savantului marcant H.
Neuhold din Austria, care analizând extensiv problematica statelor neutre europene în timpul
Războiului Rece, s-a axat pe fenomenul adaptării strategice a statelor neutre, Austria și Suedia, la
schimbările mediului internaţional, în timpul lansării dialogului între adversarii Războiului Rece.
El susţine ca în procesul asigurării securităţii naţionale, statele neutre europene sunt nevoite să
dezvolte o politică de securitate de alternativă, care ar rezerva prevederea readaptării strategice la
schimbările mediului securităţii internaţionale [252]. Pentru Republica Moldova actualitatea
constă în studierea evoluţiei politicilor de securitate ale statelor neutre europene pentru obţinerea
funcţionalităţii statutului de neutralitate permanentă în asigurarea securităţii naţionale.
Conform H. Neuhold, un stat devine neutru printr-un act unilateral sau tratat internaţional
cu garanţii internaţionale sau prin act legislativ naţional, care declară neutralitatea permanentă
chiar și fără garanţii internaţionale. Savantul determină că statele neutre au o „funcţie
geostrategică de a slăbi tensiunile între polurile rivale” [252, p. 225]. Pentru ca un stat să devină
neutru din punct de vedere politic, având respectul neutralităţii de facto, sunt necesare trei
precondiţii esenţiale: un agrement geostrategic între puterile rivale vizavi de un stat neutru,
credibilitatea forţelor armate ale statului neutru de a respinge o agresiune eventuală, statele
neutre trebuie să convingă părţile conflictuale că ele beneficiază, de asemenea, de neutralitatea
statului respectiv.
Un loc deosebit din punctul de vedere al abordării sistemice a rolului și locului statelor
neutre europene în cadrul securităţii internaţionale în sec. al XX-lea reprezintă concluziile
sistematizate de cercetătorii R. E. Bissell şi C. Gasteyger, care au readus în anii ‘90 ai secolului
trecut discuţia despre evoluţia statelor neutre europene, numindu-le „vest-europeni neutri” [178,
p. 203]. De rând cu ei, savanţii occidentali, printre care H. Vetschera, P. Jarvenpaa și L. B.
Wallin, au prezentat studiile de caz vizând Austria, Elveţia, Finlanda, Suedia şi fosta Iugoslavie,
prin evaluarea performanţei neutralităţii din punct de vedere politic, militar și al dreptului
internaţional în cadrul securităţii regionale europene.
21
Totodată, s-a evidenţiat că din punct de vedere metodologic, savanţii menţionaţi s-au axat
mai mult pe studiile diplomatice şi mai puţin pe teoria relaţiilor internaţionale. Deși concluziile
savanţilor respectivi prezintă o valoare a timpului reflectat, în opinia noastră, ea nu a trasat
concluzii şi recomandări ferme privind perspectivele statelor neutre europene din motivul
neclarităţii căilor posibile de dezvoltare a mediului securităţii internaţionale după anii ’90 ai sec.
al XX-lea, fapt demonstrat şi de evoluţia arhitecturii securităţii internaţionale contemporane.
În același context, cercetătorii M. H. Haltzel și J. Kruzel au abordat aspectele de
performanţă ale statelor neutre în cadrul bipolarităţii [238, p. 327]. De rând cu ei, savanţii G.
Hinteregger, P. Joenniemi, N. Andrén, S. Widmen, R. Vukadinovic şi Ph. Windsor au analizat
profund esenţa statelor neutre europene și nealiniate în Europa anume drept o categorie politică a
securităţii internaţionale. În aceste studii au fost dezvăluite aspectele militare ale statelor neutre
europene până în anii ’90 și perspectivele dezvoltării neutralității în Europa. Concluzia
predominantă a fost că, din punct de vedere politic, prevederile neutralităţii statelor europene,
fiind politice sau juridice, vor fi contestate în viitor de dezvoltarea sistemului de securitate
internaţională. Totodată, subiectul respectiv a fost analizat mai mult prin prisma fenomenelor
Războiului Rece şi ale globalizării, acordând puţină atenţie aspectelor paradigmelor relaţiilor
internaţionale şi structurii posibile a mediului de securitate internaţională.
Cercetările occidentale au demonstrat că interesul faţă de statele neutre europene a fost
manifestat periodic în funcţie de schimbările contextuale ale securităţii internaţionale la diferite
etape. În acest sens, din 2001 și până în 2014, savanţii şi politicienii occidentali își axează
cercetările pe posibilitatea aderării statelor neutre europene la NATO şi UE (integral) cu
perspectiva utilizării capacităţilor militare întru sporirea securităţii internaţionale.1 O astfel de
abordare nu ia în considerare perspectiva transformării paradigmei relaţiilor internaţionale în
Europa contemporană, securitatea internaţională a căreia a devenit fragilă în urma conflictului
din Ucraina din 2014 și, drept rezultat, apariţia tensiunilor în relaţiile dintre Occident și Federaţia
Rusă. Perioada 2000-2014 prezintă un interes deosebit pentru studiul nostru pentru că vizează
probleme și viziuni noi ale statelor neutre europene la etapa modernă și identificarea
considerentelor strategice pentru Republica Moldova de a asigura securitatea naţională.
Așadar, T. Forsberg și T. Vaahtoranta analizează perspectivele statutului politic al
Finlandei și Suediei în raport cu UE și NATO. Acești savanţi pun întrebarea retorică, dacă
Finlanda și Suedia sunt „state neutre din punct de vedere politic sau au devenit postneutre sau
prealiate” [205, p. 44]. Cercetătorii analizează dacă transformările sistemului internaţional în
Europa au contribuit tendenţios spre o schimbare statutară a statelor neutre europene. În același
context, G. Herolf și R. Lindahl au studiat evoluţia politicii de neutralitate a Suediei, care
22
continuă să joace un rol activ în relaţiile geostrategice [217]. Savanţii accentuează că în pofida
popularităţii enorme a neutralităţii în societate, Suedia promovează o cooperare strânsă cu
structurile europene, din considerentul că identitatea europeană este la fel de importantă și
populară în rândul populaţiei. În același context au abordat subiectul neutralităţii cercetătorii D.
Keohane [232], L. Karvonen, B. Sundelius [231], Y. Hirose [220], F.F. Tepe [273].
Din altă perspectivă, profesorul M. af Malbmorg a analizat dezvoltarea în Suedia a
conceptelor de neutralitate și statalitate [241]. Autorul consideră că menţinerea păcii din 1814 a
condus la păstrarea neutralităţii ca o doctrină populară în Suedia, astfel neutralitatea devenind o
piatră de temelie a identităţii naţionale. Cu toate acestea, M. Malbmorg încearcă să răspundă la
întrebarea dacă Suedia a fost vreodată neutră de facto. Concluziile savantului prezintă un interes
pentru studiul nostru deoarece este analizată apariţia, instituţionalizarea și reevaluarea
conceptului de neutralitate, precum și dezbaterea privind aderarea Suediei la NATO.
În acelaşi context, savantul H. Ojanen a realizat un studiu ştiinţific colectiv privind
tendinţele contemporane ale statelor neutre, Austria, Finlanda, Irlanda, Suedia și Elveţia [254].
Astfel, mai mulţi savanţi în domeniu neutralităţii, cum ar fi M. Kruger, H. Neuhold, H. Himanen,
A. Bjurner, B. Huld, P. Welti, prezintă analize vizând efectele conceptelor sensibile ale UE
privind politica externă și de apărare comună (PESC/PSAC) asupra statelor neutre europene.
Concluzia principală a studiului respectiv este că opinia publica în statele neutre se pronunță
puternic în favoarea păstrării statutului sau politicii de neutralitate, care a devenit o cultură
naţională în unele state, cum ar fi Austria, Elveţia și Suedia. Conform concluziilor, statele
neutre-membre ale UE manifestă o atitudine pozitivă faţă de dezvoltarea UE, cea ce poate fi
considerat şi ca o contradicţie între viziunile convenţionale ale teoriei relaţiilor internaţionale.
Totodată, savanţii studiului, editat de H. Ojanen, introduc alte categorii politice în raport cu
conceptul de neutralitate, cum ar fi „europenii neutri, politica de neutralitate activă, politica de
neutralitate și nealiniere militară, stat militar nealiniat, politica de neparticipare în alianţe
militare, de la neutralitate la solidaritate” [254, p. 9-52]. De fapt, Austria, Finlanda și Suedia se
manifestă actualmente prin prisma categoriilor nominalizate în cadrul UE, fără abordarea altui
subiect sensibil internaţional în Europa – factorul NATO. La fel ca şi în alte lucrări, autorii
nominalizaţi analizează statele neutre europene și organizaţiile europene de securitate, abordând
insuficient de profund transformările în sistemul internaţional ca variabilă independentă.
De asemenea, savantul E. Munro a realizat un studiu comprehensiv privind riscurile și
ameninţările în adresa statelor neutre – Austria, Finlanda, Irlanda, Suedia și Elveţia în Europa și
în afara ei [251]. În aceasta cercetare, diplomaţii din statele neutre, R. Kunz, T. Hajnoczi, K.
Mottola, K. McBean, A Bjurner, P. Seger și savanţii din statele neutre europene, H. Neuhold, T.
23
Vaahtoranta, P. Keatinge, B. Huld, F. Tanner, E. Windmar, au prezentat în calitate de experţi
estimările efectelor provocărilor globale asupra statelor neutre și statelor nealiniate din Europa,
precum şi au analizat politicile externe şi de securitate ale statelor neutre pe arena internaţională.
Concluzia generală exprimată de savantul W. Windmar este că statele neutre europene activează
ca state-membre ale UE, fiind „nealiniate militar faţă de angajamentul apărării mutuale, dar fiind
angajate să participe la managementul crizelor internaţionale” [251, p. 57].
Totodată, cercetătorii studiilor de caz au constatat că suportul public atât pentru
neutralitate, cât şi pentru UE este foarte înalt, ceea ce constituie un paradox social al timpului.
Însă perspectivele statelor neutre studiate în cazul aplicării apărării colective a UE au rămas
nedezvăluite şi nedescoperite în această perioadă din motivul că există o dilemă politica între
prevederile neutralităţii și clauza solidarităţii a UE. Ca urmare, se efectuează o modificare
doctrinară pentru a soluţiona această dilemă în politica nouă de neutralitate, conotând o „formă
de nealiniere militară,” care presupune solidaritatea cu UE prin angajamente prestabilite pentru
securitatea internaţională, însă fără o participare la alianţele militare [251, p.17]. O altă formulă
nouă propusă de H. Neuhold a fost „de a fi solidari în cadrul UE, dar neutrii în afara Europei”,
care completează categoria politicii neutre de nealiniere militară [251, p. 16].
O valoare deosebită pentru studiul nostru, în scopul înţelegerii specificului statelor neutre
europene contemporane, prezintă analiza statelor neutre prin metoda identitară și ideea de
neutralitate instituţionalizată, dezvoltată și prezentată de către U. Moller şi U. Bjereld la
Convenţia Anuală nr. 48 a Asociaţiei Internaţionale de Studii (ISA) de la Chicago din 28 martie
2007 [250]. Savanţii suedezi au determinat că Austria, Finlanda și Suedia au devenit mai mult
„state postneutre,” iar politica oficială de neutralitate, fiind mai mult ca o „nealiniere militară,”
va exista atât timp, cât va exista legătura pozitivă între ideea de neutralitate instituţionalizată ca
identitate naţională, variabilă independentă, şi politica externă neutră, variabilă dependentă,
care vor aduce beneficii interesului naţional. Originalitatea cercetării constă în abordarea
problematicii statelor neutre prin paradigma neoconstructivismului, care nu privește politica
externă ca fiind influenţată de către interesul naţional, dar mai mult de către structura socială a
societăţii cu ideologie internă și identitate naţională.
Determinând respectul faţă de statutul sau politica de neutralitate aleasă de statele
europene, majoritatea savanţilor occidentali consideră o astfel de politică în Europa ca una
învechită în cadrul mediului securităţii internaţionale contemporane, care se confruntă tot mai
mult cu ameninţări transnaţionale comune, ele necesitând un efort comun de solidaritate.
Studiile istoriografice ale problemei în cauză din România au demonstrat specificul de
abordare a subiectului statelor neutre europene, mai mult prin prisma analizei aplicării dreptului
24
internaţional şi a evoluţiei arhitecturii securităţii internaţionale în Europa în contextul extinderii
NATO şi UE. Un interes mai mare al cercurilor academice române a fost manifestat la aplicarea
analizelor menţionate privind neutralitatea permanentă a Republicii Moldova şi eficacitatea sa
pentru supravieţuire ca stat suveran, precum şi soluţionarea conflictului transnistrean.
Din punct de vedere istoric, subiectul statelor neutre în România a fost abordat iniţial
pentru a studia aspectele neutralităţii României, în perioada Primului Război Mondial din 1914-
1916. Conceptul de neutralitate a fost analizat în contextul regulilor internaţionale de conduită a
războiului. De exemplu, savantul D. Daşcovici, studiind neutralitatea ca mijloc de constrângere
dintre state în timpul războiului, a atras atenţia asupra faptului că statele neutre și conceptul de
neutralitate au devenit parte componentă a dreptului internaţional şi a regulilor desfăşurării
acţiunilor militare legitime [26]. Ulterior, savanţii A. Bolintineanu şi J. Herşcovici [11] au
prezentat o analiză normativă a statutului neutralităţii permanente în calitate de concept juridic
internaţional, efectuând, totodată, o corelaţie cu politica de neutralitate, pe care ei o tratează
astfel: „politica de neutralitate este parte componentă a politicii internaţionale” [11, p. 301].
Ulterior, tematica neutralităţii nu a mai prezentat un interes pentru mediul academic al României.
În perioada contemporană, problematica neutralităţii a devenit obiectul studiilor de
securitate ale cercetătorilor români. Astfel, savantul A. Oprescu a analizat perspectivele statelor
neutre europene în interacţiunea cu NATO [255]. În acelaşi context, cercetătorul A. Androne a
analizat atitudinea statelor neutre europene faţă de dezvoltarea procesului de apărare comună în
Europa, din punct de vedere instituţional [3]. A. Androne este de părere că astăzi „elementul
esenţial al statutului de neutralitate rămâne cel de nealiniere, adică neparticipare la alianţe
militare” [3, p. 64]. Concluziile ambilor cercetători sunt de valoare pentru că abordează noile
provocări de securitate pentru statele neutre europene, la fel și efectul posibil al dezvoltării
dimensiunii militare a UE şi NATO, în contextul securităţii internaţionale contemporane.
Cercetătorii L. Banu şi O. Ionescu au reevaluat legătura statelor neutre cu dreptul
internaţional, trecând în revistă modelele de neutralitate din punctul de vedere al dreptului
internaţional [6]. Savanţii reafirmă că „neutralitatea este fondată pe suveranitatea statelor”, având
și opţiuni politice [6, p. 287], considerând că „în perioada 1950-1990, în condiţiile existenţei a
două blocuri militare, a fost promovată instituţia nealinierii, denumită și neutralitatea pozitivă”,
care se referea mai mult la statele noi, apărute după cel de-al Doilea Război Mondial [6, p. 295].
Studiul lor nu se axează pe evaluarea evoluţiei structurale a securităţii internaționale.
Din alt punct de vedere, savantul I. Chifu abordând problematica statelor neutre europene
[22] şi a conceptului de neutralitate a prezentat analiza aspectelor de neutralitate a Republicii
Moldova prin prisma teoriilor normative [21]. Analiza respectivă prezintă interes pentru
25
Republica Moldova pentru că savantul contestă valabilitatea neutralităţii ca statut efectiv al
statelor neutre europene prin demonstrarea contradicţiilor teoretico-conceptuale, cu exemple
istorice. I. Chifu susţine că „există o confuzie ce se face între politica de neutralitate și legea
neutralităţii. Politica de neutralitate cuprinde acţiuni voluntare în timp de pace ale unui stat
declarat neutru. Politica de neutralitate este foarte flexibilă și poate fi adaptată la circumstanţe”
[22, p. 9]. În acelaşi timp, I. Chifu a analizat critic şi empiric evoluţia statutului de neutralitate
permanentă a Republicii Moldova, prezentând concluziile și recomandările respective. Însă
savantul nu abordează comprehensiv legătura statelor europene neutre cu efectele structurale ale
evoluţiei mediului securităţii internaţionale, precum și interesul naţional al Republicii Moldova.
Comparând natura structurii sistemului securităţii internaţionale contemporane cu cele
precontemporane, în lucrările academice din Rusia2 a fost evidenţiată o percepţie diferită privind
conceptul de neutralitate și statele neutre europene. Iniţial, subiectul neutralităţii în Rusia a fost
abordat mai mult prin prisma dreptului internaţional, care a fost considerat de către savanţii ruşi
un pilon al relaţiilor internaţionale pentru a fi respectat cu stricteţe. Astfel, profesorul B. E.
Nolde poate fi considerat unul dintre primii savanţi, care a abordat ştiinţific fenomenul de
neutralitate în Rusia. Evaluând ideile dezvoltate după Congresul de la Viena privind conceptul
de neutralitate, B. E. Nolde a prezentat concluzii academice privind apariția în relaţiile
internaţionale a categoriei juridice de „stat cu statut de neutralitate permanentă” [156, p. 5]. B.
Nolde a prezentat o cercetare din punct de vedere juridic a conceptului de neutralitate,
accentuând că neutralitatea este strict legată de aspectul teritoriului statului şi, corespunzător,
garantarea neutralităţii este egală cu asigurarea integrităţii teritoriale a statului [156].
Problematica statelor neutre, a fost analizată, de asemenea, de savanţii ruși D. I.
Kocenovski, V. A. Nezabitovski, F. F. Martens, A. M. Ladîjenski, V. P. Danevski, care au
anticipat dezvoltarea instituţiei de neutralitate ca fiind o categorie juridică internaţională în
știinţa Rusiei [166]. Însă, din punctul de vedere al știinţelor politice, tematica neutralităţii nu a
fost abordată extensiv după Primul Război Mondial şi după revoluţiile ruse (1905 şi 1917) până
la cel de-al Doilea Război Mondial, pentru că nu a prezentat un interes în Rusia.
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și declanşarea Războiului Rece, în
contextul apariţiei mai multor state neutre în Europa, conceptul de neutralitate, din nou, a început
să fie studiat intens de către astfel de savanţi ruşi, precum L. A. Modjorian, V. N. Durdenevski,
B. M. Klimenko, O. N. Hlestov, B. V. Ganiușkin, I. M. Prusakov, prin prisma dreptului
internaţional și securităţii colective. De exemplu, savantul L. A. Modjorian a abordat subiectul
statelor neutre permanente în contextul dreptului internaţional [140], dezvoltând categoria de
politică de neutralitate ca un factor important în lupta popoarelor pentru independenţă [141] și
26
politică de neutralitate ca un factor de extindere a zonei de pace [142]. L. A. Modjorian a ajuns la
concluzia că politica de neutralitate a devenit o categorie a relaţiilor internaţionale [142, p. 56].
Încă în anii ‘50 ai secolului trecut, în cercetările profesorului V. N. Durdenevski apare
aspectul neutralităţii mai larg, ca un factor nou al sistemului de securitate colectivă, reieșind din
structura sistemului internaţional, stabilit după cel de-al Doilea Război Mondial cu elemente de
securitate colectivă, având pilonul principal ONU [116, p. 35]. La rândul său, savantul B. M.
Klimenko a analizat astfel de categorii noi ale dreptului internaţional precum „demilitarizarea şi
neutralizarea” [126], pornind de la bazele stabilirii neutralităţii în Austria şi în Finlanda. Iar
savantul O. N. Hlestov considera că prevederile Acordului Internaţional de la Geneva privind
neutralitatea Laosului, din 1962,3 a fost un precedent pentru formarea bazei politico-juridice care
ar determina funcţiile și obligaţiunile statelor neutre în timp de pace, ce sunt clasificate de savant
ca neutralism „ state, care au ales statutul neutru în timp de pace” [158, p. 96].
Mai apoi, s-a stabilit ca tendinţă, că problematica statelor neutre a fost cercetată mai
profund în continuare de către astfel de savanţi ruși ca O. I. Tiunov, B. V. Ganiușkin, I. M.
Prusakov, prin viziunea dreptului internaţional și a știinţelor politice, fără abordarea legăturii cu
evoluţia structurii mediului securităţii internaţionale. Astfel, O. I. Tiunov a abordat conceptul de
neutralitate sistemic în cadrul dreptului internaţional [161]. Contrar acestuia, B. V. Ganiușkin a
prezentat un studiu privind evoluţia conceptului de neutralitate prin stabilirea politicii de
neutralitate şi a statutului de neutralitate permanentă în condiţii de luptă pentru pace [111];
ulterior, a prezentat formarea altei categorii politice a neutralităţii sub formă de nealiniere, care a
devenit o categorie nouă a relaţiilor internaţionale [112]. Tot B. V. Ganiușkin consideră că
garantarea internaţională pentru un stat neutru poate fi numai în condiţiile în care statul este unul
permanent neutru şi nu se abate în politica sa de la statutul juridic asumat.
La rândul său, I. M. Prusakov a reevaluat originea juridică a neutralităţii permanente pentru
justificarea rolului acesteia în sistemul de securitate colectivă [148]. Tot în acest context, M.
Maher a abordat validitatea conceptului de neutralitate instituţionalizat în state neutre în cadrul
sistemului de securitate colectivă, considerând că „numărul de state neutre în confruntarea
bipolară poate să crească, inclusiv în jurul URSS” [138, p. 10].
Istoriografia rusă din acea perioadă a demonstrat că experienţa traumatică ca urmare a
celui de-al Doilea Război Mondial, a Războiului Rece şi a Războiului din Afganistan a dominat
percepţia savanţilor Rusiei privind agravarea elementelor dilemei de securitate şi posibilităţii
izbucnirii unor noi războaie la hotarele sale, în special, spre direcţia Vest. În acest context, se
poate deduce că la un moment dat al Războiului Rece geostrategii ruşi au presupus şi au început
să aplice două metode pentru asigurarea securităţii naţionale: crearea statelor aliate în jurul
27
frontierei sale prin susţinerea conducerilor prietenoase; și diplomaţia coercitivă privind
stabilirea/păstrarea statutului de neutralitate permanentă în statele în care nu s-a reuşit a fi
aplicată prima metodă. Din acest motiv, în studiile ruse problema securizării anumitor zone
amortizatoare la hotarele sale a devenit un laitmotiv al politicii externe în perioada 1991-2013.
În consecinţă, în perioada 1991-2013, majoritatea politicienilor şi experţilor ruşi examinau
aspectele neutralităţii mai mult prin astfel de viziuni, iar orice schimbare a situaţiei în jurul
statutului de neutralitate al statelor vecine ale Rusiei trezea suspiciuni la Moscova. În perioada
contemporană, savanții și cercetătorii ruși V. A. Krujkov, I. A. Umerenko, P. Cerniakov, M. E.
Kucinskaia, E. V. Korunova, A. B. Kondakov, E. Grigoriev, A. Kuranov, E. T. Usenko, A.
Popov, G. Peşkov, P. V. Șcerbinin încep să analizeze anume problematica statelor neutre în
cadrul dezvoltării sistemului internaţional și asigurării securităţii naţionale a Rusiei.
De exemplu, cercetătorul V. A. Krujkov a analizat evoluţia conceptului neutralităţii și
statelor neutre ca obiect al dreptului internaţional în arealul politic european [128], axându-se pe
transformările și perspectivele neutralităţii permanente a Austriei [127]. De menţionat că V. A.
Krujkov este unul dintre savanții care a cercetat extensiv problematica statelor neutre în urma
transformării sistemului internaţional de după anul 2000. Anume V. A. Krujkov a atras atenţia
asupra faptului că „definiţia neclară a conţinutului neutralităţii permanente în dreptul
internaţional a permis manevrarea în interpretarea cerinţelor legale internaţionale faţă de acest
concept” [127, p. 4]. Drept rezultat, V. A. Krujkov a demonstrat posibilitatea statelor neutre „de
a manevra pe arena internaţională prin trecerea de la o neutralitate absolută
(completă/permanentă) la o neutralitate diferenţiată (selectivă)” [127, p. 19], având în vedere
clauza solidarităţii internaţionale „până când în Europa și în lume nu va fi creat un sistem efectiv
de securitate colectivă comprehensivă” și a recomandat ca Federaţia Rusă să susţină instituţia de
neutralitate în Europa din punct de vedere sistemic [127, p. 27].
Savantul A. V. Kondakov, dimpotrivă, reevaluând formarea statelor cu statut juridic de
neutralitate permanentă, conclude că în sec. al XX-lea s-au creat premise pentru stabilirea
definiţiei clare a conceptului de neutralitate permanentă în raport cu statul. A.V. Kondakov
consideră că neutralitatea permanentă este „un statut juridic internaţional al unui stat suveran,
care, în virtutea voinţei unilaterale sau a tratatului internaţional, are obligaţia de a nu participa la
orice război, cu excepţia cazurilor de autoapărare, dar în timp de pace – de a promova politici
care să împiedice implicarea în război, adică să nu adere la alianţe militare, să evite dislocarea pe
teritoriul său a bazelor militare străine, precum și să nu încheie acorduri care ar promova
pregătirea economică și politică pentru război” [121, p. 7]. Dar I. A. Umerenko consideră că
statutul de neutralitate a unui stat are diferite conţinuturi și funcţii. Conform savantului,
28
„conceptul de neutralitate în esenţă are natură politico-juridică și dialectică. Din punctul de
vedere al dreptului internaţional, neutralitatea se subînţelege ca recunoașterea juridică de către
alte state a unui statut legal al statului suveran, care are drepturi și obligaţiuni” [166, p. 26].
Studiul istoriografic realizat confirmă că în cercurile academice ruse există opinii mai
liberale privind fenomenul neutralităţii în Europa. Astfel, cercetătorul G. Peşkov a abordat
politica de securitate în Suedia într-un context comprehensiv al securităţii internaţionale cu
concluzii balansate, fără a se axa numai pe dilema de securitate a Rusiei [147, p. 2-6]. De
menţionat că aceste cercetări au prezentat interes major până la producerea atentatului din 11
septembrie 2001 în SUA şi a Crizei din Ucraina din 2014-2015, care au schimbat percepţia
mondială a securităţii internaţionale contemporane, precum şi a neutralităţii.
În contextul schimbărilor mondiale ale mediului de securitate, P. V. Șcerbinin a reevaluat
rolul statelor neutre în formarea sistemului de securitate europeană, încercând sa facă o legătură
dintre categoria de state neutre europene și mediul securităţii internaţionale contemporane.
Așadar, P. V. Șcerbinin consideră că în timpul bipolarităţii din punctul de vedere al
funcţionalităţii geopolitice „statele neutre creau o zonă de stabilitate, jucau un rol pozitiv în
cadrul promovării păcii, dezarmării și descreșterii nivelului general de militarizare, dar astăzi
funcţia statelor neutre este de a juca un rol de intermediar în soluţionarea conflictelor interstatale
și promovarea stabilităţii internaţionale” [170, p. 9]. Cercetătorul M. E. Kucinskaia a analizat
[133], de asemenea, evoluţia politicilor de securitate a statelor neutre, Finlanda şi Suedia, după
aderarea la UE, prezentând efectele posibile pentru securitatea Federaţiei Ruse în cadrul
dimensiunii nordice.4 E. V. Korunova a analizat problemele neutralităţii în politica externă a
Suediei, considerând că „instituţia de neutralitate este una dintre formele răspândite ale strategiei
de politică externă a statelor […] și, totodată, o formă de soluţionare a conflictelor” [125, p. 2].
Abordarea subiectului neutralităţii europene de către cercetătorii ruşi devine mai intensivă
în această perioadă din cauza încercărilor sporite atât din partea UE, cât şi din partea NATO de a
promova conceptele şi politicile lor de securitate şi de apărare colectivă cu partenerii europeni,
inclusiv statele neutre, care sunt însuşi privite de Federaţia Rusă mai mult prin prisma dilemei de
securitate, decât prin aspectul ideologic de securitate colectivă.
Chiar și analiza succintă a denumirilor articolelor privind neutralitatea confirmă automat
concluziile pronunţate mai sus, ca, de exemplu: „Americanii atrag suedezii în NATO”;
„Stockholmul își ia rămas bun de la tradiţie și deschide pentru sine și pentru alte state neutre
ușile în NATO” [114]; „Un nou Anschluss al Austriei? Se agită activ pentru integrarea ţării în
structurile militare ale NATO și UE” [146], „Cancelarul austriac a obosit de neutralitate” [132];
„Subminarea neutralităţii, ce poate provoca o discuţie cu privire la statutul Austriei” [165].
29
Astfel, mediul rusesc devine îngrijorat de tendinţa alarmantă de transformare a statelor neutre
europene, care au fost privite ca state amortizatoare, în state aliate ale NATO, ceea ce, eventual,
va schimba balanţa de securitate în regiunea apropiată nemijlocit de Federaţia Rusă.
În lumina crizei din Ucraina din 2014-2015, perioada care urmează să fie cercetată,
viziunile convenţionale privind conţinutul și funcţia statelor neutre au eșuat și rămân a fi
reevaluate. Însă este important să prezentăm opinia cercetătorului A. Popov, care atenţiona cu
privire la aspectul statutului de nealiniere al Ucrainei în legătură cu lipsa de garanţii reale pentru
securitatea naţională comparativ cu statele neutre europene [145].
Analiza cercetărilor știinţifice a problemei în cauză din Republica Moldova demonstrează
că conceptul de neutralitate a fost examinat periodic, existând un număr modest de studii
academice privind statele neutre în cadrul securităţii internaţionale și în arealul european.
Definirea şi descrierea conceptului de neutralitate şi a formelor de neutralitate cunoscute în
cadrul relaţiilor internaţionale se regăsesc în dicţionarul conceptelor și noţiunilor de bază ale
diplomaţiei, elaborat de savanții V. Beniuc și Gh. Rusnac. Totodată, savanţii consideră că
politica de neutralitate a Republicii Moldova poate avea următoarele caracteristici: „neutralitatea
politică, diplomatică, militară, economică și în cadrul organizaţiilor internaţionale” [7, p. 95-98].
Este important să menţionăm cercetările efectuate de N. Osmochescu, care atrage o
deosebită atenţie asupra problematicii neutralităţii permanente stabilind raportul între instituţia
de drept constituţional şi de drept internaţional public, o problemă mai rar întâlnită în practica
internaţională [71]. Tot N. Osmochescu a făcut legătura aspectelor juridice ale statutului de
neutralitate permanentă a Republicii Moldova cu relaţiile internaţionale [72]. Un alt savant, care
s-a preocupat de domeniul neutralităţii, este V. Gămurari, care a reevaluat aspectele conceptului
de neutralitate permanentă în cadrul dreptului internaţional contemporan [39] și a afirmat că
instituţia neutralităţii este baza suveranităţii statului [38]. V. Gămurari a accentuat că tratarea
neutralităţii permanente ca un concept al dreptului internaţional în relaţiile internaţionale
contemporane a devenit insuficientă pentru că nu invocă specificul securităţii internaţionale.
Cercetătorul-jurist O. Dorul extinde problematica neutralităţii prin legătura cu securitatea
internaţională. Astfel, O. Dorul a analizat conceptul de neutralitate permanentă din punct de
vedere juridic [33] şi din punct de vedere al dezvoltării sistemului securităţii internaţionale [30].
Ca urmare, O. Dorul a evaluat comparativ viziunile statelor neutre europene vizavi de politica de
securitate în cadrul integrării în UE, ceea ce este legat deja de aspectele practice ale securităţii
cooperative a UE [31]. Savantul O. Dorul, efectuând un studiu minuţios în domeniul dreptului
internaţional dedicat caracterului neutralităţii, ajunge la concluzia că conceptul de neutralitate a
devenit parte componentă a sistemului de securitate colectivă [32].
30
Subiectul statelor neutre a fost analizat din punct de vedere politologic de următorii
savanți: V. Saca, S. Cebotari, A. Lavric, A. Ilașciuc. Ca exemplu, V. Saca și S. Cebotari au
analizat compatibilitatea statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova cu o politică
eventuală de aderare la NATO, considerând că există un spectru mai larg în aspectele politice ale
unui stat neutru și un caracter absolut al statutului juridic de neutralitate permanentă, pe care
Republica Moldova şi le-a asumat [16]. Iar A. Lavric a reevaluat problematica neutralităţii
Republicii Moldova ca element al asigurării securităţii naţionale. Dumnealui a constatat că
Republica Moldova nu a obţinut garanţii de securitate pentru statutul de neutralitate permanentă
[55]. Pe de altă parte, cercetătorul știinţific A. Ilașciuc a analizat aspectele teoretico-conceptuale
ale statelor neutre europene în cadrul relaţiilor internaţionale [47].
Astfel, cercetările din Republica Moldova demonstrează că aspectele de neutralitate nu au
fost studiate minuţios de către mediul academic. Conceptul de neutralitate a atras mai mult
atenţia savanţilor din domeniul dreptului internaţional; însă experienţa statelor neutre europene
în cadrul securităţii internaţionale nu a fost scoasă în evidenţă de cercetătorii moldoveni. Această
rămâne să fie examinată pe viitor de către cercetătorii relaţiilor internaţionale.
Istoriografia pe segmentul mai multor medii academice și perioade istorice a demonstrat că
statele neutre europene, ca o categorie a știinţelor politice, au fost dezvoltate mai mult în
perioada Războiului Rece, în care conceptul de neutralitate a fost, practic, testat în cadrul
bipolarităţii (Anexa 15). În acea perioadă, s-a evidenţiat faptul că un stat neutru operează în
cadrul sistemului internaţional cu două categorii diferite, dar complementare: statutul de
neutralitate permanentă cu principiul obligativităţii juridice absolute în timp de război și politica
de neutralitate, cu principiul selectiv, care reflecta strategia statului privind păstrarea neutralităţii
credibile în faţa potenţialului conflict internaţional. Este de menţionat că definiţiile statelor
neutre studiate au reflectat natură statutului juridic de neutralitate, dar nu realitatea politică.
Totodată, în a doua jumătate a sec. al XX-lea s-au creat premise pentru criza conceptului
de neutralitate din punct de vedere juridic și focusarea atenţiei asupra categoriei de stat neutru
care a manifestat funcţii politice noi în cadrul securităţii internaţionale contemporane, cum ar fi
diminuarea tensiunilor geopolitice, intermedierea între părţile conflictuale interstatale,
intermedierea (în calitate de lider al coaliţiei) în soluţionarea crizelor interne ale unui stat,
precum și a criteriilor de comparare, cum ar fi cele politice, economice și militare (Anexa 15). În
scopul determinării esenţei problematicii statelor neutre ca o categorie politică a relaţiilor
internaţionale contemporane este important să fie analizată evoluţia conceptului de neutralitate și
instituţionalizarea în stat neutru anume în cadrul sistemului internaţional de securitate.
31
1.2. Apariţia problematicii statelor neutre în cadrul dezvoltării conceptului de neutralitate
Statele neutre, ca concept politico-juridic, au apărut în sec. al XIX-lea și au evoluat
proeminent în Europa anume în perioada confruntării bipolare din secolul trecut. Pe parcursul
acestei perioade de distanţare dintre cele două blocuri adverse, mai multe state europene, cum ar
fi Austria, Finlanda, Republica Irlanda, Liechtenstein, Malta, Suedia au reuşit să-şi menţină
statutul de neutralitate sau să devină state cu o politică neutră, fiind numite state neutre. Conform
experienţei istorice, aceste state au promovat diferite politici de neutralitate (Anexa 17).
De fapt, majoritatea statelor neutre europene deja acţionează pe arena internaţională mai
mult timp ca actori nealiniaţi din punct de vedere militar. Astfel de politici oferă statelor neutre
avantajul de a fi membri ai diferitelor organizaţii internaţionale şi de a beneficia de promisiuni
oficiale de a fi consultate în probleme importante de securitate, fără a împărţi povara securităţii
colective. Din acest motiv, pentru a înţelege particularităţile problematicii contemporane ale
statelor neutre europene, este necesar de a analiza baza teoretico-conceptuală a statelor neutre și
a conceptului de neutralitate prin abordarea istorică, politico-juridică și cea a teoriei relaţiilor
internaţionale cu paradigmele principale. Ultimele mai exact determină structura sistemului
internaţional, cu efecte geopolitice asupra statelor neutre.
Efectuând o analiză amplă, a fost evidenţiat faptul că în cadrul studiilor politice și de
securitate nu există o definiţie politico-juridică universală sau stabilită clar a statelor neutre în
timp de pace, comparativ cu conceptul de neutralitate, care este definit clar de dreptul
internaţional. Cea mai răspândită noţiune de stat neutru, în cercul academic, îl tratează ca un stat
care îşi asumă un statut de neutralitate în timp de război/conflict militar sau al unor altor
confruntări, cum ar fi cele politico-economice. De exemplu, reieșind din prevederile
Convenţiilor V și XIII de la Haga, adoptate în 1907, în care sunt stipulate mai multe prevederi
politico-juridice privind drepturile și obligaţiunile puterilor neutre, în timp de război terestru și
maritim, reiese că „o ţară neutră, într-un anumit război, este un stat suveran, care se declară
oficial a fi neutru faţă de beligeranţi” (Anexa 10, 12). La rândul său, dicţionarul savanţilor V.
Beniuc și Gh. Rusnac [7], dicţionarele american „Merriam-Webster” [248], englez – „Oxford”
[257], român – „Dex” [29] și rus – „Lumea Dicţionarelor” [137] se referă mai mult la noţiunea
de neutralitate ca principiu moral, concept și stare politico-juridică.
Analizând conţinutul statelor neutre europene, se stabilește că instituţia de neutralitate a
constituit preocuparea dreptului internaţional prin faptul că Congresul de la Viena (1815) a
instituţionalizat juridic conceptul de neutralitate în state naţionale prin tratat internaţional cu
garanţii. După cum am menţionat, în relaţiile internaţionale conceptul de neutralitate a fost
32
instituţionalizat mai clar, din punct de vedere juridic, în Convenţiile de la Haga din 1907, care
reglementa modul desfășurării acţiunilor de luptă în timpul războaielor. Astfel, convenţiile V(1)
și XIII (2) stipulează drepturile și obligaţiile unei puteri neutre: „O putere neutră permanent este
un stat suveran, care este legat printr-un tratat internaţional să fie neutru faţă de beligeranţii
tuturor războaielor viitoare” (Anexa 12). Corespunzător, bazele politico-juridice ale statelor
neutre europene contemporane au fost puse în cadrul evoluţiei conceptului neutralităţii.
În urma unor analize academice se descoperă că noţiunea de neutralitate, în calitate de
principiu de neparticipare la război, apare în sec. al XV-lea. Astfel, în opinia savanţilor L. Banu
și O. Ionescu, un astfel de termen se „întâlneşte într-un document oficial din 1408 în cadrul unui
decret (1378) al unui rege francez, care arată că şi el îşi păstrează neutralitatea în lupta dintre
papa de la Roma şi papa de la Avignon. În aceasta perioadă încep să fie încheiate unele tratate de
neutralitate, evident – în sens militar (1478, Liege)” [6, p. 288]. În acea perioadă, în relaţiile
internaţionale apare un element conceptual, precum că părţile beligerante nu mai forţau statele
terţe să se situeze alături de una dintre părţi şi nu se consideră ilicită poziţia unui stat că se
menţine imparţial sau se abţine de la participarea într-un conflict armat [6].
Ca urmare istorică, după cum susţine savantul englez, M. Wight, dezvoltarea legii
internaţionale în Europa sec. XVI-XVIII, stabilirea noţiunii de război just – casus belli şi a
sistemului de state europene cu modurile lor de interacţiune în sec. XVIII-XIX, mai ales a
conceptului echilibrul puterilor, au dat naştere conceptului legal de neutralitate statală [287, p.1].
Savantul S. Widmen considera că „recunoaşterea legală a neutralităţii a stimulat interesul faţă de
pacea mondială, acceptată ca o lege universală, care a făcut ulterior posibilă diferenţierea dintre
legea şi politica de neutralitate” [285, p. 17]. Corespunzător, în calitate de categorie politico-
juridică din domeniul relaţiilor internaţionale, tratarea neutralităţii poate fi mai exactă prin
corelarea sa cu formele istorice de interacţiune în cadrul sistemului de state europene.
Din punct de vedere istoric, dezvoltarea europeană a demonstrat că statele, care aveau un
statut juridic de neutralitate sau urmau o politică de neutralitate, au supravieţuit în trecut datorită
forței statelor puternice preocupate de echilibrul securităţii în regiune. După cum argumentează
Ph. Windsor, „în perioada în care neutralitatea a început să fie mai mult o normă morală,
alianţele şi coaliţiile au constituit înţelegeri de scurtă durată îndreptate spre obiective specifice”
[286, p. 3]. Astfel, neutralitatea a prezentat o atitudine de sens comun/normă morală faţă de state
neimplicate în război.
Însă, în acea perioadă, susţine Ph. Windsor, „statele neutre europene din sec. al XIX-lea,
erau respectate dacă Marile Puteri se angajau să intervină pentru menţinerea echilibrului puterii
cu scopul de a-şi proteja interesele proprii” [286, p. 4]. De exemplu, vizavi de păstrarea
33
echilibrului de securitate europeană, Regatul Unit a fost unul dintre arbitrii neutralităţii. Astfel,
neutralitatea Belgiei (1831), Luxemburgului şi Elveţiei (1815) reprezintă cazuri elocvente ale
înţelegerilor dintre Marile Puteri privind garanţiile, deoarece legalitatea internaţională a
neutralităţii era încă în proces de evoluţie. De altfel, cazurile anexării Regatului Savoia şi
dispariţiei Poloniei, pentru aproape două sute de ani, au demonstrat vulnerabilitatea unui statut
de neutralitate neinstituţionalizat internaţional și fără garanţii din partea Marilor Puteri.
Din punct de vedere al dreptului internaţional, definiţia neutralităţii a fost stabilită prin
Declaraţia de la Paris din 1856 privind Legea Maritimă, ca un rezultat al Războiului din Crimeea
şi a progresat legal la cea de-a Doua Conferinţă de la Haga din 1907 [287]. În plus, Convenţiile
V şi XIII de la Haga au stipulat statutul neutralităţii pentru statele aflate în războaiele terestre şi
maritime. Corespunzător, conceptul de neutralitate a fost prevăzut juridic de a fi implementat
numai în caz de conflict armat, fapt acceptat iniţial în relaţiile internaţionale. Necesitatea unei
astfel de legalizări a derivat din faptul că sistemul de securitate europeană, de la sfârşitul sec. al
XIX-lea, a fost afectat de dezvoltarea rapidă a unui nou stat puternic – Germania unificată de O.
V. Bismarck. În acea perioadă istorică structura sistemului internaţional nu prevedea o astfel de
categorie ca stat neutru în timp de pace, deoarece conceptul de război a fost unul legal și ca o
opţiune a politicii externe în sens comun.
Bazându-se pe acest factor, statele europene au convenit să limiteze maximal posibilitatea
izbucnirii războaielor şi, totodată, să fie aplicate anumite reguli legale în cazul declanșării
conflictelor militare. După cum susţine savantul Ph. Windsor, noile acorduri europene specificau
că „[…] alianţele nu mai reprezentau activităţi de subordonare în cadrul unui sistem mai mare,
dar constituiau sistemul însuşi […]” [286, p. 4]. La acel moment, conceptul de neutralitate nu se
mai încadra în structura sistemului internaţional transformat. Mai mult ca atât, statele, care şi-au
declarat neutralitatea la acea etapă, apăreau ca o excepţie ce impunea clarificarea legală a
statutului, drepturilor şi responsabilităţilor.
La începutul sec. al XX-lea, structura sistemului internaţional în Europa a creat consecutiv
premise pentru exploatarea vulnerabilităţilor conceptului de neutralitate din motivul că alianţele
au devenit polarizate cu scopul de a se contesta una pe alta deja la nivel global. De exemplu,
datorită preocupării statelor puternice de menţinerea status quo în contextul ordinii internaţionale
și garanţiilor pentru unele state neutre europene, agresiunea asupra unor state neutre a fost cauza
izbucnirii războaielor mondiale din 1914 (Belgia) şi 1939 (Polonia). Cu toate acestea,
intervenţiile Regatului Unit şi Franţei în războaie nu au restabilit statutul de neutralitate garantat.
Continuând firul raţionamentelor, instituţia de neutralitate, folosită de statele neutre, s-a
manifestat prin caracterul complex și multidimensional politico-juridic, care are la temelie
34
conceptele de neutralitate dezvoltate istoric și descrise mai sus. După cum susţin savanţii G.
Evans și J. Newnham, potrivit aspectelor politice și ale dreptului internaţional, conceptul de
neutralitate poate fi clasificat în neutralism, neutralitate şi neutralizare [200, p . 365].
Prin neutralism, care este tratat și ca nealiniere, este reprezentată o stare de politică de
abţinere de la participarea la un conflict specific şi care presupune tratarea egală și imparţială a
tuturor părţilor. Însă chiar şi statele care promovează neutralismul pot interveni în alte conflicte
armate, care sunt considerate vitale pentru securitatea lor regională. Mai mult ca atât,
neutralismul nu exclude participarea statelor în instituţiile sau aranjamentele regionale politico-
economice. Neutralismul este considerat o trăsătură a statelor slabe în situaţiile de bipolaritate,
aflându-se între două antisisteme internaţionale şi cu o situaţie internă instabilă [60].
Neutralitatea propriu-zisă în sens restrâns este prezentată ca un statut juridic stabilit de
legi și tratate, care restricţionează legal statul de la implicarea în război şi obligă părţile
beligerante să respecte integritatea statului neutru [59]. Neutralitatea poate fi proclamată
unilateral printr-o declaraţie oficială a conducerii statului, fiind recunoscută de mediul
internaţional (SUA, 1793), multilateral – prin recunoașterea și respectarea acestui statut juridic
de către un grup de state la nivel regional (Elveţia la Congresul de la Viena, 1815, reafirmat de
Tratatul de la Versailles – 1919 și de Liga Naţiunilor – 1933; Belgia – la Conferinţa de la
Londra, 1830, și Tratatul de la Londra, 1839) şi internaţional, fiind adoptat în formă de lege/act
internaţional, ce prevede să fie îndeplinit (Regulile de la Haga, 1907) [200, p. 366]. Conceptul
de neutralitate prevede și alte subconcepte, cum ar fi teritoriile neutre și zonele neutre. Primul se
referă la teritoriile disputate sau nepopulate, statutul cărora rămâne să fie reglementat pe viitor.
Al doilea se referă la zonele de securitate în timpul conflictelor armate, din care nu se evacuează
oamenii, de exemplu, zonele de neutralitate din timpul conflictului din Bosnia și Herţegovina și
Irak, declarate de ONU pentru scopuri umanitare. În sistemul internaţional contemporan, numai
Consiliul de Securitate al ONU poate să se pronunţe asupra statutului de neutralitate în caz că se
aprobă acţiunile împotriva unui agresor. În Europa, acesta este reflectat și în documentele
principale ale OSCE: Actul Final de la Helsinki din 1975 și deciziile adunărilor șefilor de state.
Neutralizarea este cea mai puternică formă politico-juridică, care exclude totalmente
participarea statului în organizaţii internaţionale sau interguvernamentale, mai ales, la alianţele
militare. Neutralizarea poate fi recunoscută de înţelegerile internaţionale (cazul Elveţiei) sau
impusă (cazul Austriei), care la fel necesită acorduri externe [200, p. 367]. Neutralizarea a
reprezentat o metodă atractivă de efectuare a managementului conflictelor pe timpul sistemului
echilibrul puterilor în Europa în sec. al XIX-lea. În sec. al XX-lea, statele au preferat asumarea
formelor de neutralitate mai flexibile decât neutralizarea cum ar fi nealinierea sau neutralismul.
35
În fine, cele trei dimensiuni ale conceptului de neutralitate permit distingerea statutului sau
politicii neutre, care la nivel internaţional acţiona în raza definită.
Formele de neutralitate a unui stat au fost condiţionate de circumstanţele istorice.
Evenimentele legate de războaiele de proporţii din Europa au permis evidenţierea factorilor, care
susţin neutralitatea statelor naţionale. În opinia lui S. Widmen „marile puteri respectă integritatea
statelor neutre din trei motive: nu este în interesul lor de a ataca, costul invaziei şi pacificării este
mai mare decât beneficiile şi abuzarea neutralităţii vine în contradicţie cu principiile legii
internaţionale” [238, p. 310]. Evident că Suedia şi Elveţia au evitat să se implice în cel de-al
Doilea Război Mondial din cauza unuia sau mai mulţi din acești factori. Din contra, încălcarea
dublă a statutului de neutralitate a Belgiei, în secolul trecut, şi împărţirile Poloniei, în sec. al
XVIII-lea şi al XX-lea, au dovedit rolul major al factorului sferei de interese a marilor puteri.
Astfel, sec. al XX-lea a reconfirmat că statutul de neutralitate a unui stat este eficient doar
dacă marile puteri îl recunosc mutual şi aleg să nu destrame status quo şi echilibrul de securitate.
După cum susţin cercetătorii politici din sec. al XX-lea, precum savantul S. Widmen, „[…]
neutralitatea a fost concepută original în contextul sistemului de stat european” [285, p. 17].
Conceptul de neutralitate, cunoscut astăzi, îşi are originea în confruntarea permanentă pentru
menţinerea echilibrului de putere în Europa multipolară. De exemplu, Suedia şi Elveţia îşi
păstrau, în mod tradiţional, neutralitatea pe o lungă perioadă de timp, fiind oficial recunoscute
din 1815. Neutralitatea lor a fost respectată pretutindeni datorită caracterului conflictelor din
trecut şi similarităţii puterii militare şi economice a acestor state în sec. al XIX-lea. Din punct de
vedere politico-militar, neutralitatea statelor europene a fost onorată doar în situaţiile în care
locaţia statului respectiv nu se afla la intersecţia sferelor de interese ale Marilor Puteri.
Așadar, definitorii statelor neutre europene (variabile) atât externi, cât şi interni, sunt
esenţiali să fie analizaţi pentru a înţelege multidimensional formele de neutralitate și
particularităţile statelor neutre. De exemplu, analiza problematicii neutralităţii în Republica
Irlanda a fost efectuată de către savantul elveţian S. Widmen. Astfel, conform opiniei lui
Widmen, „neutralitatea Irlandei se bazează pe relaţia sa specifică istorică cu Marea Britanie,”
care este principalul factor extern [285, p. 19]. Republica Irlanda a devenit un stat independent în
1921. În acest context, Irlanda de Nord este variabila predominantă, care determină relaţia
specifică dintre Regatul Unit şi Republica Irlanda. Aceasta reiese mai mult și din faptul că
Republica Irlanda, fiind în sfera ideologică europeană, nu are contradicţii cu alte state europene,
cu excepţia Regatului Unit. De asemenea, un alt factor care nu se află la punctul de tangenţă sunt
două sisteme internaţionale rivale. Din motivul evitării unui potenţial conflict pe marginea
regiunii Irlanda de Nord, Republica Irlanda a preferat o politică externă de neutralitate. Spre
36
deosebire de neutralitatea Irlandei, neutralitatea elveţiană rezultă parţial din factorii interni. Ca
un stat multicultural, Elveţia şi-a declarat şi a menţinut neutralitatea permanentă pentru echilibrul
stabilităţii interne, fiind mult timp considerată drept un stat tradiţional neutru [199].
În acelaşi timp, autorul conchide că preponderent factorul extern în formă de sistem
internaţional bipolar din timpul Războiului Rece ca o variabilă independentă ajută la explicarea
esenţei neutralităţii Austriei, Finlandei şi Suediei, ceea ce constituie obiectul cercetării în cauză.
Anume confruntarea dintre cele două tabere rivale pe perimetrul european a contribuit la
neutralitatea adoptată și menţinută de către aceste state în sec. al XX-lea.
Studiind statele neutre europene prin prisma analizelor politice și de securitate, s-au scos în
relevanţă similitudini și diferenţe în formele și cauzele de neutralitate ale acestor state. În opinia
savantului A. Kronin, neutralitatea Austriei, cu statut politico-juridic, a fost un act de înţelegere
dintre cele două tabere de adversari în cadrul Războiului Rece în 1955, condiţionat de adoptarea
Legii Constituţionale de Neutralitate când ultimele trupe de ocupaţie au părăsit teritoriul Austriei
[189]. În acest context, savantul rus V. Krujkov afirmă că autorităţile sovietice aveau, iniţial,
intenţii să domine Austria pentru a menţine un stat-amortizator în posibile confruntări pe viitor
[127, p. 13]. La rândul său, ex-președintele Finlandei, M. Koivisto, conchidea că „[…]
neutralitatea Finlandei îşi are originile în confruntările istorice dintre Finlanda şi Rusia, precum
şi în consecinţele celui de-al Doilea Război Mondial” [236, p. 30].
În același timp, savantul E. Einhorn a descoperit că URSS în scopul de a avea o zonă
tampon la Nordul său, a impus neutralitatea Finlandei în schimbul independenţei sale. Ca
urmare, Finlanda şi Suedia (tradiţional neutră) au devenit o zonă largă de neutralitate [194]. În
același timp, analiza conţinutului neutralităţii Suediei a demonstrat că, în pofida existenţei
factorului politicii neutre tradiţionale din 1815, există dovezi precum că Suedia şi-a dat acordul
tacit de aliniere la NATO, în caz de confruntare gravă în timpul Războiului Rece [205, p. 8].
Astfel, alegerea sau menţinerea statutului sau politicii de neutralitate de către statele
europene, Austria, Finlanda și Suedia, în perioada anilor 1945-1991, se bazau în mare parte pe
doi factori/variabile independente: Războiul Rece dintre Blocul Sovietic şi cel Occidental cu
ameninţarea pericolului comunist (ameninţarea factorului extern pentru factorul intern), precum
şi izbucnirea unui potenţial focar de rivalitate în Europa. Totodată, având o formă și un conţinut
de neutralitate diferit, Elveţia, Irlanda, Vaticanul, Malta au avut mai puţină implicare în lupta
bipolară, fiind protejate de natura structurii sistemului internaţional, în care au fost plasate.
În rezultatul confruntărilor internaţionale istorice, în opinia politicianului şi savantului H.
Kissinger, au fost elaborate diferite concepte strategice ale interacţiunilor interstatale în cadrul
relaţiilor internaţionale de la Raison d’etat, Realpolitik, Echilibrul Puterii şi până la conceptul
37
universal kantian-wilsonian de securitate cooperativă [235]. Astfel, statele europene, prin
declararea neutralităţii, s-au exclus sau au fost excluse din confruntările internaţionale, care au
fost dominate de unul dintre conceptele strategice ale perioadei respective.
Conform savantului R. Vukadinovic, „cuvântul neutralitate provine de la adjectivul latin
neuter şi înseamnă niciuna din cele două” [277, p. 29]. Reiese că statele care şi-au declarat
intenţia de neutralitate au fost siguri că viitoarele războaie vor avea elemente de respectare a
legii. În acelaşi timp, după cum a menţionat I. Chifu, există o distincţie între statut și politica de
neutralitate [22]. Conform savantului, „statutul neutru al unui stat, declarat oficial și stipulat prin
tratat internaţional, limitează manevra politică a guvernului, pentru că este subiectul dreptului
internaţional” [22, p. 9]. Totodată, ONU nu prevede conceptual dreptul la război interstatal, fapt
ce intră în contradicţie cu prevederile statutului de neutralitate, prevăzut de dreptul internaţional
ca o categorie juridică anume în război. Dimpotrivă, politica de neutralitate este flexibilă şi ea
poate fi interpretată astăzi vizând și prevederile ONU.
În urma studiului istoriografic, s-a evidenţiat că statele cu statut sau politică neutră sunt
dependente de categoria securitatea internaţională, care a evoluat ca concept în Europa. După
cum susţine savantul englez M. Wight, datorită evoluţiei conceptului echilibrului puterii,
conceptul de neutralitate a suportat, de asemenea, nişte evoluţii istorice [287]. Respectiv, formele
și conţinutul neutralităţii s-au bazat pe o serie de factori importanţi cum ar fi cei externi, interni
şi tradiţionali, alături de schimbarea naturii mediului de securitate internaţional, care se tratează
în teza de disertaţie ca structură a sistemului internaţional.
În legătură cu evoluţia conceptuală a noţiunii de securitate internaţională, formele specifice
și conţinutul de neutralitate s-au schimbat istoric şi sunt cunoscute în mediul academic ca
neutralitatea supraputerii, neutralitatea activă (sau nealinierea militară), neutralitatea ad hoc şi
neutralitatea permanentă, neutralitatea impusă, neutralitatea integral permanentă, neutralitatea
eventuală, neutralitatea imparţială, neutralitatea diferenţială, neutralitatea locală, neutralitatea
temporară, neutralitatea maritimă, terestră şi aeriană. Astăzi, creşterea provocărilor globale, cum
ar fi dilemele strategice şi de securitate, confruntările ideologice, dilemele economice, eforturile
colectiv-cooperative de securitate şi noile ameninţări netradiţionale cu probabilitate înaltă pot
contribui la modificarea conţinutului de neutralitate în Europa [222].
Conform concluziilor cercetării reiese că statele neutre și conceputul de neutralitate sunt în
dependenţă directă de evoluţia naturii structurii sistemului internaţional și a mediului de
securitate internaţională. De exemplu, structura sistemului internaţional după cel de-al Doilea
Război Mondial s-a transformat într-o o altă competiţie globală cu alianţe mai mari, în care
38
statele europene neutre şi nealiniate au devenit actori politici marginali. Însă statele europene
neutre nu au fost afectate din diferite motive.
În primul rând, statele tradiţional neutre, cum ar fi Suedia şi Elveţia, au reprezentat un
factor istoric neutru, care diminua tensiunile bipolare. Mai mult, invulnerabilitatea geografică şi
capacitatea militară relativ puternică au permis consolidarea puternică a statutului neutru. În al
doilea rând, alte state, ca Austria şi Finlanda, au reflectat înţelegerea nescrisă a alianţelor privind
incapacitatea de câştig într-o situaţie de impas. Cu alte cuvinte, costul invaziei era mai mare
decât avantajele stării actuale de lucruri. În al treilea rând, marile puteri nu au considerat
schimbarea statutului de neutralitate al unor astfel de state ca Andora, Islanda sau Liechtenstein
ca o ameninţare la status quo-ul securităţii internaţionale.
Astfel, marile puteri, la general, şi-au demonstrat respectul pentru legea internaţională în
cadrul bipolarităţii cu anumite clauze morale. Ca exemplu pot servi descoperirile savantului Ph.
Windsor, care afirmă că SUA considerau neutralitatea ca un aspect imoral în cadrul relaţiilor
internaţionale, dar o respecta din cauza prevederilor dreptului internaţional. Fosta Uniune
Sovietică demonstra o atitudine pozitivă faţă de neutralitate, însă considera imorală nealinierea
militară (cazul Iugoslaviei). Savantul britanic a identificat faptul că neutralitatea însăşi era strict
justificată de URSS, dar nu şi respectată permanent de conducerea sovietică, fapt demonstrat de
cazurile de violare a apelor teritoriale ale Suediei [286, p. 6].
Pe de altă parte, în perioada confruntărilor din timpul Războiului Rece, Belgia a decis să
nu-şi mai păstreze statutul de neutralitate în urma şocului suferit în cel de-al Doilea Război
Mondial, când neutralitatea sa a fost încălcată, în ciuda garanţiilor din partea Regatului Unit. Tot
în acest context, Norvegia și Danemarca nu au dorit să experimenteze cu politica sau statutul de
neutralitate și, la fel ca Belgia, au devenit membre ale NATO. Iar fostele membre ale Pactului de
la Varșovia nu au dorit să devină state neutre sau nealiniate militar în anii ‘90 și, invers, au
devenit membre ale alianţei militare NATO. Astfel, reiese că consecinţele dezvoltării structurii
sistemului internaţional bipolar au influenţat consecvent evoluţia formelor și conţinutului
conceptului de neutralitate, precum și a politicii de neutralitate ale statelor europene actuale.
Totodată, faptul că Ucraina avea statut nealiniat din 2010 și garanţii de securitate din partea
Federaţiei Ruse, Regatului Unit și SUA, conform Memorandumului de la Budapesta din 1994,
nimeni nu a putut să securizeze integritatea ţării și să evite anexarea Crimeei de către Federaţia
Rusă,5 dezvoltându-se conflictul în estul Ucrainei, cu suportul Rusiei.
Având la bază concluziile evoluţiei conceptului de neutralitate în studiile de securitate,
devine importantă reflectarea documentelor și mecanismelor care reglementează fundamentele
politico-juridice ale statelor neutre studiate, precum și interacţiunea lor, la nivel global, regional
39
și naţional, de asemenea, a criteriilor de performanţă în mediul de securitate internaţională. În
acest context, la nivel global putem reafirma că Organizaţia Naţiunilor Unite, fondată ca
organizaţie de securitate colectivă în 1945, prin prevederea Capitolului I (art. 1, 2) al Cartei
ONU, abrogă posibilităţile războaielor interstatale în perioada contemporană. Corespunzător,
ONU nu reglementează statutul sau politica de neutralitate a statelor. Totodată, unii experţi ai
dreptului internaţional apelează la Rezoluţia ONU nr. A/RES/56/83, care stipulează
responsabilitatea statelor pentru actele ilegale la nivel internaţional, considerând că abuzul
statutului de neutralitate este abuzul legii internaţionale [166, p. 16].
În rezoluţiile ONU se aplică numai principiul neutralităţii în cazurile de criză, de exemplu,
operaţiunile umanitare sau de menţinere a păcii (Anexa 10). Iar rezoluţia declarativă nr.
A/RES/50/80/A privind neutralitatea permanentă a Turkmenistanului este un precedent
internaţional nou, care recunoaște statutul de neutralitate permanentă a Turkmenistanului, fără
stipularea unor garanţii internaţionale. Totodată, reiese că ONU, promovând aceasta rezoluţie,
avea dubii faţă de existenţa securităţii colective internaţionale de facto, ceea ce, de fapt, are loc
în sistemul internaţional. Din punctul de vedere al securităţii, articolul 51 din Carta ONU permite
statelor neutre dreptul la autoapărare, până ce Consiliul de Securitate va întreprinde măsuri
pentru restabilirea securităţii. Acest articol permite statelor neutre dreptul la posesia forţelor
armate și a sectorului de securitate naţională pentru autoapărare.
Continuând firul raţionamentelor, la nivel global, Comitetul Internaţional al Crucii Roșii
este considerat a fi o structură internaţională neutră, care menţine politica de neutralitate și
imparţialitate, privind orice situaţie de conflict, tratamentul și protecţia prizonierilor în
conflictele militare. În cazul conflictelor armate, CICR abordează neutralitatea bazându-se pe
prevederile Convenţiilor de la Geneva din 1949 vizavi de protecţia civililor, răniţilor și
tratamentul prizonierilor în război (Anexa 10). Tot la nivel global, multe state continuă să
perceapă Regulile de la Haga din 1907 ca unele viabile pentru eventualele conflicte armate.
Evident că anume Convenţiile V și XIII de la Haga (Anexa 10), din punctul de vedere al
dreptului internaţional, continuă să servească ca bază de reper pentru statele neutre în sistemul
internaţional (Anexa 12). În ciuda faptului că Convenţiile V și XIII de la Haga parţial intră în
contradicţie cu Carta ONU, de facto mai mulţi actori internaţionali le consideră ca temei pentru
eventualele conflicte armate ce ţin de neutralitate.
La nivel regional, Organizaţia pentru Securitate și Cooperare în Europa, fiind un produs al
sfârșitului Războiului Rece, prevede dreptul la neutralitate prin prisma politico-juridică și de
securitate. Așadar, Actul Final al OSCE din 1975, capitolul I, stipulează că statele au dreptul să
fie neutre [73]. Mai multe decizii ale Adunărilor șefilor de state OSCE (Anexa 10) reafirmă că
40
statele au dreptul să fie neutre, precum și să aleagă aranjamente, alianţe sau tratate de securitate.
Totodată, multe rezoluţii OSCE conţin noţiunea de principiu de neutralitate și imparţialitate în
acţiunile membrilor organizaţiei.
Securitatea Uniunii Europene se bazează pe conceptul securităţii cooperative, manifestând
solidaritate cu clauza apărării mutuale. Statele neutre europene cunosc că aspectul de neutralitate
este reflectat numai parţial în Tratatul UE. Astfel, articolul 42 (2) stipulează că „politica Uniunii
nu trebuie să aducă prejudicii caracterului specific al politicii de securitate și apărare a anumitor
state-membre.” Sintagma „anumitor state-membre” este numită și clauză irlandeză, ceea ce
presupune că UE va respecta politica statelor neutre ale UE [272, p. 446].
Pe de altă parte, Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, fiind o alianţă de apărare colectivă,
nu prevede folosirea conceptului de stat neutru. Statele-membre ale NATO își asigură securitatea
prin eforturi de apărare colectivă, fapt stipulat în articolul 5 al Tratatului. În același timp, fiind o
alianţă transformată din anii ’90 ai secolului trecut, NATO a stabilit mecanismul cooperării cu
statele nealiate prin Programul Parteneriatul pentru Pace din 1994, inclusiv cu statele neutre pe
segmentul securităţii internaţionale fără obligaţiuni juridice. Respectiv, Consiliul Parteneriatului
Euroatlantic, stabilit în 1997, este o platforma de cooperare cu alte state, inclusiv statele neutre
europene. Evident, că în astfel de cooperare, în multiple decizii privind operaţiunile de menţinere
a păcii, conduse de NATO cu partenerii, se stipulează principiul de neutralitate [75].
În arealul ex-sovietic, numit și euroasiatic, geopolitic apropiat statelor neutre europene,
inclusiv Republicii Moldova, Comunitatea Statelor Independente, ca organizaţie și spaţiu
ideologic, nu a avut o experienţă îndelungată cu categoria statelor neutre. De fapt, unul dintre
documentele oficiale ale CSI este decizia Consiliului șefilor de state CSI din 26.08.2005 privind
principiile esenţiale de participare a Turkmenistanului ca stat neutru în CSI [153]. Conform
prevederilor deciziei respective, Turkmenistanul este tratat ca membru asociat al CSI. Este de
menţionat că CSI a fost nevoită să adopte o astfel de decizie, deoarece avea ca bază rezoluţia
ONU. Cu toate că Republica Moldova este un stat neutru prin prevederile constituţiei sale,
clauza neutralităţii permanente a fost folosită mai mult declarativ de către autorităţile
moldoveneşti, decât membrii CSI. Motivul iniţial al nerespectării principiului de neutralitate în
spaţiul CSI consta în ideea construirii comunităţii fostelor state ale URSS pe baza cooperării,
fapt reflectat iniţial în Acordul de constituire a CSI din 08.12.1991, care a fost susţinut de
Declaraţia șefilor de state CSI la Alma-Ata din 21.12.1991 privind formarea CSI [154]. În
practică, evenimentele din ultimii 20 ani confirmă că multiplele conflicte pe perimetrul
frontierelor CSI nici nu prevedeau aplicarea principiului neutralităţii sau statutului neutru al
statelor.
41
În același context, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă în cadrul spaţiului CSI,
fiind o alianţă de apărare colectivă, la fel nu prevedea în documentele sale clauza de stat neutru
[144]. OTSC folosește noţiunea de neutralitate în Acordul privind activităţile de menţinere a
păcii ale Tratatului de Securitate Colectivă din 06.10.2007, care prin art. 5 stipulează ca Forţele
Colective de Menţinere a Păcii îşi desfășoară activitatea în spiritul neutralităţii faţă de părţile
conflictelor. Totodată, operaţiunile de menţinere a păcii ale CSI nu au beneficiat de mandatul
ONU sau suportul OSCE. Din aceste argumente reiese că CSI și OTSC nu prevăd clar prezenţa
statelor neutre în structurile lor, cu excepţia modului de interacţiune bilaterală.
Astfel, constatăm că instituţia neutralităţii este juridic reglementată prin Convenţiile V și
XIII de la Haga din 1907 și Convenţia de la Geneva din 1949. Totodată, statele neutre sunt mai
larg abordate prin prisma politico-juridică sau de securitate prin principiul de jure și de facto,
precum și apelând la mecanisme de asigurare a securităţii internaţionale. Corespunzător, în astfel
de condiţii, statele neutre europene își formează politica externă pe baza politico-juridică proprie.
Continuând firul raţionamentelor, din punctul de vedere al bazelor politico-juridice
internaţionale, devine evidentă necesitatea de a reflecta criteriile de evaluare a performanţei
statelor neutre pe arena internaţională. În acest context, dreptul internaţional prevede unele
condiţii prin principiul de obligativitate pentru statele care își asumă statutul de neutralitate
(Anexa 12). Respectiv, statutul neutru asumat de sine stătător (dreptul internaţional prevede o
astfel de abordare) sau impus unui stat (există precedente istorice anterioare), presupune astfel de
prevederi politico-juridice, cum ar fi drepturile, obligaţiunile și restricţiile. Evident, că în timp de
război, respectarea acestor prevederi și menţinerea statului neutru ca o suveranitate este un
criteriu de performanţă succesivă. Totodată, menţinerea statului neutru în sistemul internaţional
contemporan fără izolare diplomatică și fără implicare în conflicte, asigurând propria securitate
naţională, poate fi considerată ca un criteriu de performanţă succesivă în timp de pace.
Anterior, neutralitatea ţinea mai mult de fenomenul războiului militar, ce presupunea două
principii fundamentale obligatorii: abţinerea și imparţialitatea. Convenţia V de la Haga din 1907
stipulează ca abţinerea este o obligaţiune a statului neutru să nu participe la conflict, război sau
operaţiuni militare interstatale, precum și să nu acorde ajutor statelor beligerante participante la
astfel de confruntări (Anexa 12). Totodată, tot aceeași convenţie stipulează că imparţialitatea
este obligaţiunea statelor neutre de a trata părţile conflictului sau războiului egal și fără
prejudecăţi. Este evident că în urma evoluţiei sistemului internaţional și creării ONU, care
conceptual a interzis războaiele interstatale, aceste principii s-au modificat. Așadar, Carta ONU
din 1945, capitolul VII și VIII, permite statelor neutre să suspende imparţialitatea, fără
abandonarea statutului sau politicii de neutralitate, când un stat este declarat agresor sau au
42
apărut premise pentru orice tip de ameninţare la adresa păcii și, respectiv, Consiliul de Securitate
ONU impune măsuri de sancţionare a agresorului sau de restabilire a păcii internaţionale [184].
Conform obligaţiunilor tehnice ale statelor neutre stipulate în Convenţia V de la Haga
(1907), Capitolul I și II, un stat neutru este obligat (Anexa 12): să nu permită traversarea trupelor
și logisticii beligerante prin teritoriul său; să nu permită formarea centrelor de recrutare pentru
suportul unuia dintre beligeranţi; să trateze prizonierii și refugiaţii beligeranţilor conform
Convenţiei de la Geneva; să izoleze trupele beligerante sosite pe teritoriu său. Tot Convenţia V
de la Haga (1907) impune anumite restricţii pentru statele neutre: prezentarea infrastructurii
statului (cale ferată, aeroport, port maritim etc.) pentru folosirea de către beligeranţi; permiterea
folosirii teritoriului său în scopul pregătirii către război; dislocarea trupelor, infrastructurii străine
pe teritoriul său; neaderarea la alianţe militare ce pot conduce la ostilităţi.
Ultima restricţie este adaptată la condiţiile actuale ale securităţii internaţionale
contemporane. Așadar, neaderarea la alianţe militare este un principiu, care nu va permite
statelor neutre într-un eventual conflict să rămână neutre. De exemplu, articolul 5 al NATO
stipulează obligaţiunea apărării colective pentru toţi membrii Alianţei. Aceasta nu va permite
oricărui membru NATO să rămână neutru într-un eventual conflict militar.
Totodată, statele neutre au drepturi clar definite. Astfel, Convenţia V de la Haga din 1907
(Capitolul I/art. 1, Capitolul II) stipulează că teritoriul statului neutru este inviolabil, ceea ce
înseamnă că alte state nu au dreptul să exercite presiuni asupra lui. Corespunzător, statul neutru
are dreptul să permită tranzitul numai bolnavilor și răniţilor beligeranţilor prin teritoriul său.
Evident că astfel de drepturi sunt formulate pentru un eventual război sau conflict, ceea ce este
interzis de Carta ONU de jure, dar nu este exclus de facto. În sistemul contemporan de securitate
colectivă, conform Cartei ONU, statul neutru are drepturi: de autoapărare; de menţinere a
forţelor armate; de a avea relaţii politice și economice cu toate statele care nu sunt sub
sancţiunile ONU; de a promova o politică externă, economică și de securitate proprie [184].
În condiţiile actuale, când securitatea internaţională este subminată, Carta ONU (Capitolul
VII, VIII) acordă statului neutru dreptul la atitudine (aspectul militar nu se aplică) faţă de un stat
declarat de către ONU ca stat agresor sau că violează dreptul internaţional, ceea ce presupune
neaplicarea imparţialităţii asupra cazului respectiv [184]. În același context, urmărind experienţa
istorică, precedentele securităţii internaţionale precontemporane și viziunile asupra construirii
securităţii internaţionale contemporane, statele europene, prin Actul Final de la Helsinki din
1975 (Capitolul I) [186], precum și prin nenumărate decizii ale Summitelor OSCE de la
Budapesta (1994/art.11) [190], Istanbul (1999/art. 9) [224], Astana (2010/art.3) [176], au
beneficiat de dreptul să fie neutre sau să-și aleagă aranjamentele de securitate proprii.
43
Rezultatele cercetărilor istoriografice demonstrează că statele neutre contemporane au
devenit o categorie politico-juridică a relaţiilor internaţionale contemporane, fiind reflectarea
istorică a ideii de neutralitate ca normă morală, instituţionalizată prin dreptul internaţional ca un
concept de neutralitate (Anexa 16). În cadrul evoluţiei istorice a conceptului de neutralitate și,
respectiv, a statelor neutre în arealul european în conjuncţie cu evoluţia securităţii internaţionale,
s-au format câteva subcategorii cu care operează statele neutre astăzi: statut de neutralitate,
politică de neutralitate și structura sistemului de securitate internaţională. În sec. al XX-lea, în
urma schimbării conceptuale a prevederilor dreptului internaţional privind interzicerea
războiului, statele neutre au fost clasificate în două forme: stat neutru în timp de război și stat
neutru în timp de pace, fiecare având funcţii proprii în cadrul relaţiilor internaţionale.
Funcţia statului neutru în timp de război este neparticiparea la război. Funcţia statului
neutru în timp de pace este slăbirea tensiunilor geopolitice și intermedierea soluţionării
conflictelor internaţionale. Cât priveşte formele politicii de neutralitate, acestea au fost
influenţate istoric de factorii interni, externi şi tradiţionali, îndeosebi în adresa securităţii.
Comparativ cu statele neutre în timp de război, statele neutre în timp de pace au neclarităţi
privind criteriile de supravieţuire ca stat suveran, care rămâne să fie cercetat de studiul în cauză.
Performanţa istorică a statelor neutre a fost condiţionată de câţiva factori geopolitici.
Primul: dacă statele neutre se află sau nu la intersecţia de rivalitate a marilor puteri. Doi: statele
neutre trebuie să aibă un potenţial mare de descurajare pentru apărarea neutralităţii. Trei:
neutralitatea poate fi susţinută declarativ (Elveţia, 1815; Turkmenistanul, 1995) pentru că nu
încurcă statelor supraputere să-şi atingă obiectivele lor, ceea ce poate să se schimbe cu timpul
(Belgia, 1914; Ucraina cu statut nealiniat militar din 2008 până 2014).
În contextul continuării analizei problematicii statelor neutre europene în cadrul securităţii
internaţionale contemporane, autorul propune definiţia statelor neutre. Astfel, un stat neutru
poate fi un stat naţional recunoscut ca unul neutru în cadrul sistemului internaţional
contemporan având la bază statut juridic de neutralitate permanentă sau politică externă de
neutralitate, care în cadrul relaţiilor internaţionale prevede abţinerea de la componenta militară
a tensiunilor interstatale, precum și evitarea acţiunilor care ar provoca încordări geopolitice.
Totodată, cercetarea statelor neutre demonstrează că această categorie a fost tratată și din
perspectiva paradigmelor relaţiilor internaţionale (Anexa 2). Respectiv, evaluarea problematicii
statelor neutre europene poate fi efectuată mai exact prin aprecierea nivelului de garantare a
neutralităţii în cadrul securităţii internaţionale, care este privită anume prin paradigmele teoriei
relaţiilor internaţionale.
44
Astăzi, conflictele interstatale, în structura sistemul internaţional european, nu mai rămân
doar o chestiune exclusivă a parţilor implicate în conflict, dar au devenit şi subiect de îngrijorare
legitimă pentru întreaga comunitate de state, un fenomen contemporan european. Astfel,
problema studiului constă în faptul că statele neutre europene nu mai sunt justificate din punct de
vedere structural, politic și militar. Anume transformarea structurii sistemului internaţional
bipolar a eliminat cauzele de bază/contextul formării (menţinerii) statelor neutre în Europa.
În această ordine de idei, ipoteza studiului consideră că structura transformată a sistemului
european de securitate și noile dileme ale securităţii internaţionale contemporane vor modifica în
mare măsură politica statelor neutre europene – Austria, Finlanda și Suedia, spre o cooperare şi o
răspundere colectivă în Europa, precum și funcţia în cadrul securităţii internaţionale, pe când
Republica Moldova va avea în continuare sensibilități în jurul neutralității sale permanente.
În general, scopul studiului constă în cercetarea teoretico-conceptuală și analitico-
aplicativă a neutralității Republicii Moldova prin prisma studiului locului, rolului și
perspectivelor statelor neutre europene în contextul securităţii internaţionale, ca un considerent
strategic pentru determinarea funcționalității politicii de neutralitate a Republicii Moldova.
Astfel, este necesar de a studia nivelul de influenţă din partea schimbărilor paradigmelor
relaţiilor internaţionale asupra statelor neutre europene. Aceasta reiese din reflectarea aspectelor
paradigmatice ale securităţii internaţionale, care vor ajuta la formularea bazelor teoretico-
metodologice aplicative în cercetarea statelor neutre. Efectuarea analizei comparative a
performanţei statelor neutre europene în cadrul structurii bipolare, cauza formării/menţinerii unor
state neutre europene, efectul, sunt importante pentru evidenţierea experienţei istorice pentru
perioada contemporană. Iar determinarea noilor tendinţe ale statelor neutre europene în arhitectura
internaţională post-Război Rece și în perioada contemporană, când nu există un pericol de
bipolaritate, va deveni un considerent strategic pentru Republica Moldova la etapa actuală.
Considerăm necesar de a identifica paradigma sistemului regional actual în care sunt
poziţionate statele neutre, Austria, Finlanda și Suedia, precum și a sistemului regional în care se
află Republica Moldova. Aceasta va permite prognozarea perspectivelor statelor neutre europene
în cadrul securităţii internaţionale contemporane, care va servi ca bază pentru identificarea
perspectivelor neutralității permanente a Republicii Moldova.
În final se vor prezenta experienţa și perspectivele statelor neutre europene autorităţilor
Republicii Moldova pentru reevaluarea esenţei statutului de neutralitate permanentă, ce rămâne
un element discutabil în agenda asigurării securităţii naţionale din motive interne, ideologice și
geopolitice. Reieșind din aceasta, vom formula recomandări pentru determinarea funcţionalităţii
politicii de neutralitate a Republicii Moldova în vederea asigurării securităţii naţionale.
45
1.3. Concluzii la capitolul 1
1. Studiul istoriei cercetării problematicii statelor neutre a demonstrat diferite abordări
conceptuale și ideologice care au dominat starea securităţii internaţionale la diferite etape:
- cercetători occidentali au manifestat respect faţă de alegerea statutului de neutralitate de
către statele europene, însă considerând acest concept ca unul învechit în mediul internațional;
savanți din România au examinat acest subiect prin intermediul factorului raţionalităţii
supravieţuirii statului naţional, prin evoluţia NATO şi UE, precum şi prin estimarea eficacităţii
statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova;
- în studiile academice din Rusia crearea statelor neutre este tratată ca un avantaj pentru
diplomaţie şi ca element de securizare a frontierelor pe direcţiile geostrategice;
- în Republica Moldova în majoritatea sa subiectul neutralităţii a fost abordat prin prisma
factorului sfârşitului Războiului Rece, destrămării URSS şi a conflictului transnistrean.
2. Cercetările evoluției bazelor teoretico-conceptuale ale statelor neutre demonstrează că
apariția problematicii statelor neutre rezidă din experienţa istorică a interacţiunii interstatale în
cadrul sistemului de securitate, care determină natura relaţiilor internaţionale.
3. Un stat neutru în cadrul sistemului istoric internaţional operează cu două categorii
politico-juridice distincte:
- statutul juridic de neutralitate stipulat prin legi internaţionale, ce şi-a pierdut parţial esenţa
din motivul că dreptul internaţional din a doua jumătate a sec. al XX-lea nu mai permite
declararea oficială a războaielor interstatale, care a fost contextul statutului de neutralitate;
- politica de neutralitate, fiind o categorie politologică, se referă la un comportament politic
al guvernului privind păstrarea neutralităţii credibile în faţa potenţialului conflict internaţional,
diversificată anume în sec. al XX-lea.
4. În cadrul bipolarităţii au fost formulate mai multe categorii politice legate de statele
neutre, considerând că ele au fost testate în practică pe terenul confruntării bipolare în Europa și
în cadrul transformării sistemului european de securitate.
5. Studiile științifice ale experienţei statelor neutre demonstrează că neutralitatea a devenit
mai mult o opţiune de politică externă pentru asigurarea securităţii naţionale, când ea nu poate fi
garantată pe deplin de actualul sistem internaţional de securitate colectivă.
6. Astfel, analiza statelor neutre contemporane, devenind o categorie politologică, necesită
să fie efectuată prin prisma securităţii internaţionale, care a fost interpretată mai obiectiv prin
intermediul paradigmelor relaţiilor internaţionale. Aplicarea factorilor paradigmatici pentru
interpretarea securităţii internaţionale contribuie mai precis la identificarea perspectivelor
statelor neutre.
46
2. BAZELE TEORETICO-CONCEPTUALE ȘI METODOLOGIA
CERCETĂRII STATELOR NEUTRE
Identificarea bazelor teoretico-conceptuale ale statelor neutre europene și ale factorilor care
influenţează formarea și manifestarea statelor neutre contemporane necesită abordarea lor prin
prisma securităţii internaţionale, interpretată în contextul paradigmelor principale ale teoriei
relaţiilor internaţionale. Corespunzător, stabilirea modului de interacţiune a obiectului și
contextului de studiu în cadrul securităţii internaţionale prin relaţia stat naţional – structura
sistemului internaţional permite determinarea nu numai a performanţei, dar și a perspectivelor
statelor neutre europene. Elementele principale ale școlilor paradigmatice ale teoriei relaţiilor
internaţionale – neorealism, neoliberalism și neoconstructivism – sunt necesare de a fi prezentate
și aplicate în cadrul investigării și determinării naturii structurii sistemului internaţional la
diferite etape istorice, în care interacţionează Republica Moldova, precum Austria, Finlanda și
Suedia ca punct de reper.
Astfel, metodologia cercetării statelor neutre în cadrul securităţii internaţionale trebuie să
justifice conceptual și procedural efectuarea unei cercetări comparative a performanţei statelor
neutre europene, Austria, Finlanda şi Suedia, la diferite etape istorice și contemporane.
Respectiv, primul obiectiv al abordării metodologice este investigarea problemelor evoluţioniste
ale statelor neutre europene în cadrul securităţii internaţionale în perioada Războiului Rece, unde
paradigma realismului a dominat structura sistemului internaţional în formă de bipolaritate. Iar al
doilea obiectiv important teoretic și metodologic este descoperirea similitudinilor şi
divergenţelor problemelor şi tendinţelor contemporane ale acestor state în perioada post-Război
Rece, transformarea bipolarităţii (realismul politic) într-o paradigmă diferită. Un loc deosebit în
cercetarea teoretico-aplicativă aparține studiului de caz al specificului statutului de neutralitate
permanentă a Republicii Moldova.
Finalitatea principală a studiului teoretico-aplicativ este identificarea problemelor
principale ale statelor neutre europene pentru elucidarea cauzelor sistemice la diferite etape de
dezvoltare, care vor contribui la definirea perspectivelor în cadrul sistemului internaţional
european și, respectiv, formularea considerentelor strategice pentru determinarea perspectivei
funcționalității politicii de neutralitate a Republicii Moldova în asigurarea securității naționale.
47
2.1. Factorii de influenţă ai securităţii internaţionale asupra evoluţiei statelor neutre în
cadrul teoriei relaţiilor internaţionale
În cadrul studiului istoriografic s-a evidenţiat de mai mulţi savanţi că problematica statelor
neutre este abordată multidimensional, cum ar fi: statele neutre – pacea; statele neutre – aspectele
geopolitice; statele neutre – aspectele politico-juridice; statele neutre – dreptul internaţional;
statele neutre – securitatea; statele neutre – politica externă; statele neutre – UE/NATO.
Totodată, statele neutre rămân influenţate considerabil și de alt fenomen al relaţiilor
internaţionale, securitatea, care, în epoca globalizării predomină în toate domeniile
internaţionale, datorită specificului şi legităţilor de funcţionare a sistemului internaţional.
În analiza multor definiţii ale noţiunii de securitate, s-a scos în evidenţă cea oferită de
savantul B. Buzan, considerând-o mai apropiată pentru studiul statelor neutre europene. Așadar,
B. Buzan tratează noţiunea de securitate, chiar fiind şi un concept ambiguu, ca „o stare de lipsă a
ameninţărilor și pericolelor” [13]. Tradiţional, securitatea internaţională este analizată în
contextul aspectului securităţii militare care, istoriceşte, a și produs cele mai multe ameninţări
militare pentru statele neutre. B. Buzan oferă securităţii, pe lângă dimensiunea militară, și altele:
„securitate politică, economică, socială și a mediului,” ce devine drept o securitate
comprehensivă [13, p. 386].
Astfel, analiza conexiunii statelor neutre cu securitatea internaţională, precum analiza
provocărilor contemporane la adresa statelor neutre europene, sunt mai complexe, pentru că baza
teoretico-conceptuală a conceptului securităţii este tratată prin paradigme ale teoriei relaţiilor
internaţionale. Respectiv, pentru a înţelege particularităţile statelor neutre europene în perioada
contemporană, este necesar de a percepe particularităţile paradigmelor principale ale relaţiilor
internaţionale, care caracterizează esenţa structurii sistemului internaţional. Ultima formează
mediul securităţii internaţionale, care influenţează statele neutre.
Sistematizarea bibliografiei a stabilit că abordarea neutralităţii prin paradigma
neorealismului teoriei relaţiilor internaţionale a permis evaluarea mai exactă a posibilităţilor
strategice ale celor două blocuri politico-militare, create în perioada Războiului Rece, în
confruntările eventuale (Anexa 2). Etapele istorice cuprinse între anii 1991-2013 sunt unele
marcante, pentru că savanţii şi politicienii au devenit interesaţi în transformările din Europa prin
evoluţia OSCE, UE, CSI și NATO, precum şi apariţia noilor ameninţări şi riscuri transnaţionale
atât în adresa securităţii naţionale, cât şi a celei internaţionale. Interesul știinţific faţă de statele
neutre a sporit din cauza materializării viziunilor şi concluziilor adepţilor neoliberalismului şi
neoconstructivismului privind evoluţia mediului de securitate internaţională contemporană.
48
Totodată, interesul faţă de statele neutre și instituţia de neutralitate rămâne a fi reevaluat din
motivul crizei sistemului de securitate colectivă în urma conflictului recent din Ucraina.
Astfel, fără a ţine seama de apartenenţa naţională şi politică, savanţii și experţii în relaţiile
internaţionale, care abordează chestiunile privind securitatea internaţională și fenomenul statelor
neutre, pot fi clasificaţi în trei şcoli academice majore – neorealismul, neoliberalismul și
neoconstructivismul, care, de fapt, reflectă paradigmele principale ale teoriei relaţiilor
internaţionale. În calitate de suport teoretico-conceptual există diversă literatură academică ce
explică aceste fundamente. Ca suport metodologic sunt utilizate, printre altele, și concluziile
emise de savantul R. S. Ungureanu privind fenomenele securităţii internaţionale [96], de P. A.
Ţâgankov – privind sistemul relaţiilor internaţionale [168], care descriu și explică paradigmele
principale ale teoriei relaţiilor internaţionale și a conceptului de securitate. Pentru a înţelege
caracterul multidimensional al conceptului de securitate, vor fi folosite concluziile sistematizate
ale savanţilor L. A. Ghicu și M. Zulean în privinţa politicii de securitate [37].
Așadar, reprezentanţii primei şcoli moderne, ai neorealismului, cum ar fi J. Herz, R. Jervis,
H. Morgentau, M. Kaplan, K. Waltz, R. Gilpin, I. Wallerstein, H. Bull, H. Kissinger, S.
Huntington, P. Duţu, N. A. Kosolapov, A. V. Avilova, urmând curentul realismului politic,
consideră că statul naţional este un actor principal al sistemului de securitate internaţională, care,
în relaţiile internaţionale şi în ordinea mondială, este considerat a fi un mediu anarhic sau anarhic
restrâns. Respectiv, mai mulţi savanţi ai acestui curent abordează necesitatea sporirii securităţii
statului naţional ca un imperativ al dezvoltării mecanismelor internaţionale necesare, cum ar fi
alianţele militare și coaliţiile politice în baza principiului de apărare colectivă, pentru a menţine
balanţa puterilor sau echilibrul statelor aliate în sistemul de securitate internaţională.
Paradigma neorealismului argumentează, din punct de vedere conceptual, că relaţiile
internaţionale sunt o stare de interacţiune a statelor naţionale, ca actori principali în cadrul
mediului internaţional cu un caracter anarhic, corespunzător, fără securitate internaţională
garantată. Problema principală a acestei stări este condiţia insecurităţii sau problema războiului
(conflictelor) versus pace/stabilitate. În cadrul paradigmei în cauză, statele naţionale sunt
preocupate de asigurarea securităţii naţionale şi de sporirea interesului naţional (variabile
independente), care determină politica externă a statelor naţionale (variabile dependente). În
mare măsură, politicile externe sunt construite în modelul zero-sum, ceea ce înseamnă că orice
acţiune care avantajează un stat naţional (grupuri de state naţionale), de fapt, dezavantajează
relativ alt stat (grupuri de state). În studiul dat, ideile Școlii Engleze a relaţiilor internaţionale,
dezvoltate de savanţii M. Wight și H. Bull, sunt privite mai îndeaproape de viziunile știinţifice
ale neorealismului.
49
Adepţii paradigmei date, savanţii americani J. Herz [218], în 1950, și R. Jervis [226], în
1978, au definit și au conceptualizat clar fenomenele numite dilema de securitate și regimul de
securitate, ca unele imperative ale securităţii internaţionale [227]. Așadar, neorealismul susţine
că anume din cauza dilemei de securitate, agenda politicii externe a statelor neutre este dominată
primar de aspectele securităţii naţionale. În viziunea adepţilor acestei paradigme, anume politica
determină interesul economic pentru a maximaliza profitul interesului naţional. Această
paradigmă este considerată una tradiţională şi adepţii săi sunt numiţi conservatori.
Evident că unii dintre cei mai mari susţinători ai acestei gândiri pot fi nominalizaţi experţii
occidentali, printre aceștia fiind profesorii H. Morgentau, care a pus bazele conceptuale ale
realismului internaţional în 1948 [68]; M. Kaplan, care, în 1957, a argumentat că sistemul
internaţional este unul anarhic sub formă structurală [230]; K. Waltz, care, în 1979, a dezvoltat
neorealismul structural prin analizele sistemice și reductive ale politici internaţionale [280]; H.
Bull, care a delimitat, în 1977, distincţia între esenţa ordinii mondiale și internaţionale [14] şi H.
Kissinger, care a contribuit, în 1994, la susţinerea şi promovarea acestei gândiri în politica
externă a statelor naţionale [235]. Profesorul S. Huntington vedea dezvoltarea relaţiilor
internaţionale printr-o confruntare permanentă, prezicând ciocnirea între civilizaţii în sec. XXI
[222]. Astfel, neorealismul argumentează existenţa spaţiilor mari cu structuri funcţionale care se
confruntă mereu din punct de vedere geopolitic, unde există și statele neutre.
În același context, putem evidenţia ideile savanţilor români P. Duţu [34, p. 48] şi Gh.
Iordache, care argumentează necesitatea apărării colective pentru susţinerea suveranităţii statului
și, respectiv, importanţa organizaţiilor internaţionale de securitate colectivă în menţinerea
stabilităţii internaţionale [48]. Prin același vizor, subiectul securităţii internaţionale este abordat
de către savanţii din Federaţia Rusă. De exemplu, savanţii N. A. Kosolapov [124], A. V.
Avilova, S. I. Bolișakov [102] privesc aspectele securităţii Federaţiei Ruse prin prisma dilemei
de securitate și a dilemei economice ca interacţiuni dialectice contemporane.
Pe de altă parte, reprezentanţii școlii neoliberalismului, de exemplu, J. Nye, R. Keohane,
A. Carter, J. Steinbruner, W. Perry, R. Cohen, M. Mihalka, S. Krasner, F. Fukuyama, G.
Alexandrescu, G. I. Ciufrin, urmând curentul liberalismului clasic, sunt de acord cu ideea că
mediul relaţiilor internaţionale nu este unul securizat, pentru că există conflicte. Astfel, statul
neutru este nevoit să-şi asigure securitatea naţională pentru supravieţuire. Totodată, adepţii
acestei gândiri consideră că în mediul relaţiilor internaţionale există şi fenomenul cooperării.
Astfel, neoliberalii justifică poziţia că mediul relaţiilor internaţionale a evoluat şi, astfel, a creat,
începând cu Tratatul de la Westfalia (1648), diferite regimuri şi mecanisme internaţionale, care
au drept scop stimularea cooperării şi, eventual, securizarea mediului de securitate internaţională.
50
Motivul principal al neoliberalilor reprezintă promovarea regimurilor, instituţiilor și
organizaţiilor internaţionale pentru stabilizarea cooperării și sporirii securităţii internaţionale.
Astfel, paradigma neoliberalismului conceptual prevede că relaţiile internaţionale
constituie o stare de interacţiune a mai multor actori, cum ar fi statele naţionale, organizaţiile
internaţionale şi nonguvernamentale, precum şi transnaţionale, partidele politice şi mass-media
în cadrul mediului internaţional cu un caracter anarhic constrâns. Acest mediu al sistemului
internaţional are un regim de securitate internaţională, asigurat în funcţie de constrângerile
internaţionale și de mecanismele politico-juridice. Pornind de la argumentele respective, vom
constata că problema principală a unei astfel de stări este condiţia asigurării securităţii
internaţionale prin sisteme de cooperare şi regimuri internaţionale de constrângere pentru
rezolvarea problemei conflictului prin cooperare. Astfel, statele neutre pot fi securizate numai în
cadrul unor organizaţii internaţionale de securitate sau beneficiind de garanţii internaţionale.
În paradigma în cauză, interesele politice transnaţionale şi compromisurile internaţionale,
precum şi interesele personale (variabile independente), determină politica externă a statelor
naţionale (variabile dependente). Politicile externe sunt construite după modelul pozitive-sum,
ceea ce înseamnă că orice acţiune care avantajează un actor internaţional avantajează, reciproc şi
absolut, alt actor internaţional în temeiul principiului interdependenţei complexe. Din aceste
motive, agenda politicii externe a statelor şi actorilor nonstatali este dominată de aspectele
socioeconomice în legătură strânsă cu securitatea internaţională. În viziunea adepţilor acestei
paradigme, politica strâns corelată cu economia, determină interesul naţional. Această paradigmă
este considerată una reformatoare, iar adepţii ei sunt numiţi reformatori.
Încercările conceptuale contemporane ale diferiţilor savanţi de a reforma și constrânge
mediul de securitate internaţional și de a contracara provocările în adresa statului sunt asociate
mai mult cu efectele fenomenului Revoluţiei Franceze din 1789, care, ulterior, au contribuit la
afirmarea în practică a paradigmei liberale privind mediul internaţional, reglementat de corelarea
fenomenelor interstatale conflict și cooperare. Ideile filozofilor C. Montesquieu, J. Locke, J.
Rousseau, H. Grotius şi I. Kant au fost recunoscute ca realităţi existente și abordări practice.
După cum susţine astăzi savantul american E. Rothchild, „[…] securitatea indivizilor cu sensul
de libertate, dar și frică faţă de violenţe, a fost mereu preocuparea gândirii politice liberale”
[260]. Liberalismul stabilește că deoarece statul poate fi o sursă de securitate și insecuritate, fiind
și despotic (conceptul Leviatanul lui T. Hobbes), securitatea individuală poate fi obţinută numai
prin aranjamente colective internaţionale.
O idee revoluţionară în acest sens a fost lansată istoriceşte de către filozoful german I.
Kant, potrivit căruia indivizii și statul ar trebui să dispună de un concept de securitate publică cu
51
legi, care va deveni un fundament ideologic esenţial pentru securitatea colectivă. Aceasta este
important pentru studiul în cauză deoarece se apelează la securitatea colectivă contemporană în
cadrul corelării statelor neutre europene cu securitatea europeană. Astfel, I. Kant considera că
anarhia internaţională a perioadei respective poate fi constrânsă în practică numai print-un sistem
de drept internaţional, bazat pe ordinea publică, care trebuie să fie susţinut de state [229, p. 70].
Considerăm acest fapt un moment important, dacă analizăm când fenomenul de neutralitate a
devenit parte componentă a dreptului internaţional.
În general, I. Kant pune acele accente, care vor deveni fundamentul pentru conceptul
securităţii colective și reformării ordinii mondiale a paradigmei realiste. În primul rând, accentul
se pune pe puterea morală a opiniei publice iluminate. În al doilea rând, se consideră că războiul
sau actul de oprimare ar trebui să fie important pentru fiecare cetăţean și stat prin principiul
indivizibilităţii securităţii internaţionale. În al treilea rând, efectul promovării păcii prin spiritul
de comerţ va influenţa mai devreme sau mai târziu pe fiecare să abolească războaiele. În al
patrulea rând, există imperativul că diplomaţia și negocierile internaţionale vor fi publice și
transparente, fără politici, care favorizează conflictul. În al cincilea rând, imperativul de
dezarmare și de desfiinţare eventuală a armatelor este unul la fel de esenţial [290, p. 10-11].
Autorul susţine că aceste idei vor deveni, cu timpul, elemente de bază pentru conceptele
neoliberale și neoconstructiviste ale securităţii colective, securităţii cooperative, comunităţii
statelor și regimurilor internaţionale, multe dintre care există astăzi în Europa.
În general, analizând mediul de securitate și provocările din perioada respectivă, se
constată că s-a lărgit baza teoretico-conceptuală a relaţiilor internaţionale prin dezvoltarea
conceptului structurii sistemului internaţional cu noi abordări și principii. În contextul
promovării acestor idei, în prezent, pot fi remarcaţi savanţii R. Keohane şi J. Nye, care, în 1977,
au argumentat noţiunea de interdependenţă complexă în relaţiile internaţionale ca una
indiscutabilă. Ei, de fapt, au început să promoveze încrederea că mediul securităţii internaţionale
este unul relativ stabil și nu anarhic, care ulterior a şi influenţat filozofia mai multor politici
externe [234]. La rândul său, profesorii A. Carter, J. Steinbruner [183], R. Cohen, M. Mihalka
[185, p. 79], precum și ex-ministrul apărării al SUA, W. Perry, argumentează crearea şi
dezvoltarea securităţii cooperative, care este menită să fie un factor stabilizator în cadrul
relaţiilor internaţionale. În Europa contemporană, acest concept este promovat pe parcursul
ultimilor douăzeci de ani și urmează a fi studiat, în ce mod securitatea cooperativă influenţează
statele neutre europene.
Alt imperativ al neoliberalismului este teoria de câştiguri, descrisă de savantul J. M.
Grieco, care argumentează că în condiţiile existenţei unor constrângeri într-o instituţie
52
internaţională, statele naţionale sunt atomiste, astfel, au câştiguri absolute, în proporţie de
contribuţii naţionale (paradigma neoliberală) [214]. Iar în cazul în care într-o structură
internaţională există statele hegemoniste nerestrânse, atunci statele naţionale devin poziţionate şi,
respectiv, au câştiguri relative, în funcţie de cum le permit statele hegemoniste (paradigma
neorealistă). Aceasta creează o inegalitate şi, în acest fel, motive pentru conflicte internaţionale.
Corespunzător, devine important de a analiza natura paradigmei relaţiilor interstatale în Europa,
ce ajută la determinarea efectelor securităţii internaţionale asupra statelor neutre europene.
Pentru a completa argumentele expuse, savantul S. Krasner, fiind considerat unul dintre
primii, a sistematizat baza teoretică pentru dezvoltarea conceptului de regim internaţional.
Fenomenul respectiv este important pentru descrierea conceptuală a mediului securităţii
internaţionale a statelor neutre europene. Așadar, S. Krasner a argumentat, cu un grup de savanţi,
cum ar fi E. Haas, O. Young, A. Stein, R. Keohane, R. Jervis, Jh. Ruggie, promovarea
regimurilor internaţionale în sistemul internaţional pentru menţinerea stabilităţii securităţii
internaţionale și diminuării efectelor dilemei de securitate [237]. Acești savanţi au ajuns prin
diferite metode la concluzia că un regim internaţional cu valori, principii, norme, reguli și
proceduri de luare a deciziilor, cu timpul, structurează relaţiile interstatale intru-un model-cadru,
care cu timpul începe să joace un rol important în menţinerea stabilităţii internaţionale [237, p. 3-
5]. Evident, că pentru statele neutre europene este important de a estima natura regimului
internaţional în Europa pentru a determina efectele asupra stabilităţii regionale contemporane.
În acest context, savantul neoliberal F. Fukuyama accentua necesitatea promovării ideilor
liberale pentru dezvoltarea relaţiilor internaţionale cu accentul pe paradigma neoliberalismului.
Savantul consideră că anume astfel va avea loc dezvoltarea statelor democratice, care, în opinia
sa, sunt universale în menţinerea condiţiilor pentru stabilitatea internaţională [210]. Cu timpul,
savantul F. Fukuyama și-a revizuit tezele din 1992, argumentând necesitatea promovării
asistenţei internaţionale pentru statele în curs de dezvoltare și în tranziţie, cu scopul de a construi
state democratice, de drept și cu o piaţă de economie liberă. Este de menţionat faptul că astfel de
idei și intenţii sunt contrabalansate de către unii actori internaţionali, care sunt în contradicţie
sistemică cu principiile neoliberalismului, de exemplu, state cu temeliile teologice. Respectiv,
devine important de analizat situaţia statelor neutre europene și din această perspectivă.
La rândul lor, savanţii români G. Alexandrescu și V. Popa abordează puterea cooperării şi
posibilităţile instituţiilor europene de a menţine actuala situaţie de stabilitate în Europa [1, p. 48].
La fel, doctorul A. Sarcinschi [83] şi generalul de brigada Gh. Văduva, analizând dinamica
parteneriatelor, sistematizează cauzele şi efectele securităţii şi cooperării internaţionale în
Europa, precum şi tendinţele dezvoltării pentru România, ce poate servi ca niște considerente și
53
pentru Republica Moldova [90]. Iar savantul rus G. I. Ciufrin, cercetând caracterul nou al ordinii
mondiale, a ajuns în anul 2000 la concluzia că paradigma relaţiilor internaţionale s-a schimbat în
așa fel încât lumea a devenit o comunitate globală. Dumnealui a conchis că securitatea
internaţională nu mai reprezintă o arena anarhică de rivalitate a statelor naţionale, dar sistemul
internaţional cu instituţiile şi cooperarea internaţională s-a globalizat, ceea ce, la rândul său,
conduce la schimbarea paradigmelor [159]. Respectiv, a devenit esenţial de a demonstra cum
mediul din arealul statelor neutre europene a evoluat din punct de vedere paradigmatic.
Din alt punct de vedere, savanţii școlii neoconstructiviste, cum ar fi A. Wendt, G.
Gusteanu, E. Rothschild, B. Buzan, J. Wilde, O. Waever, M. Ciocea, pledează pentru o corelare
strânsă a politicii interne a statului, care este una socială și umană, cu sistemul internaţional și
pilonul important – securitatea internaţională. Adepţii acestei şcoli susţin că, de fapt, sistemul
internaţional a devenit unul global, în care astfel de fenomene ca interesul social, economic şi
cooperarea au devenit transnaţionale şi interconectate prin intermediul diferiţilor actori naţionali
și internaţionali. Securitatea internaţională s-a transformat, astfel, în una mai constrânsă, care
evită producerea unui război de proporţii mari.
Astfel, paradigma neoconstructivismului, fiind numită istoriceşte marxism, idealism,
radicalism și constructivism social, consideră din punct de vedere conceptual că relaţiile
internaţionale sunt o stare de dezvoltare dialectică în baza principiului de dominare şi
subordonare. Comparativ cu primele paradigme definite, adepţii acestei şcoli consideră că clasele
politice sunt actori principali ai mediului internaţional, care are un caracter pur capitalist, având
o anumită stare istorică dialectică la etapa de dezvoltare. Din aceste considerente, problema
principală a acestei stări este condiţia maximalizării profitului economic şi intereselor claselor
politice, care domină mediul internaţional. Securitatea internaţională nu este stabilă şi poate fi
asigurată prin identificarea intereselor comune, care vor elimina divergenţele de la baza
conflictelor între clasele politice. În paradigma în cauză, tangenţele/lipsa intereselor (variabile
independente) determină acţiunile claselor politice (variabile dependente) pe arena mondială.
În neoconstructivism, ca şi în neorealism, politicile externe ale statelor sunt construite, în
mare măsură, după modelul zero-sum, ceea ce înseamnă că orice acţiune care avantajează un
stat/clasă politică, de fapt, poate avantaja sau dezavantaja relativ altă clasă politică în funcţie de
tangenţa sau lipsa concordanţei intereselor identificate. Din aceste motive, agenda politicii
externe a claselor politice este dominată, pur şi simplu, de aspectul economic/profit. În viziunea
susţinătorilor acestei paradigme, anume economia, fiind interesul principal al statului, determină
politica externă pe arena internaţională. Această paradigmă este considerată, în mare măsură, una
de transformare şi, astfel, adepţii săi sunt numiţi transformatori.
54
Drept exemplu teoretico-conceptual pot servi savanţii occidentali A. Wendt care, în 1995,
a argumentat modul social și economic al construirii politicilor internaţionale [282] şi G.
Gusteanu, care, în 1999, a analizat sensibilităţile politicii europene comune de securitate și
apărare pentru statele „post-neutre în Europa” [215, p. 12]. Se consideră că PSEC/PSAC al UE
prevede indirect influenţa cooperării îndelungate asupra creării identităţii comune europene, care
va influenţa potenţialmente şi statele neutre europene. La rândul său, savantul român M. Ciocea
a pus accentul, în 2005, pe necesitatea promovării securităţii identitare, care este un fundament al
securităţii naţionale [17]. Respectiv, M. Ciocea considera necesar de a dezvolta identitatea
internaţională comună pe bază de valori, care devine fundament pentru identitatea politică şi de
securitate în relaţiile internaţionale. Aceasta, ca factor intern și extern, rămâne a fi evaluată în
jurul statelor neutre europene, inclusiv a Republicii Moldova.
Altfel abordează conceptul securităţii savantul E. Rothchild, care, în 1995, a argumentat
necesitatea promovării conceptului securităţii ca factor uman pentru că problema istorică
principală a constituit-o corelarea securităţii individuale cu securitatea statului, și cadrul în care
poate fi realizată bunăstarea colectivă [260, p. 53]. E. Rothchild ajunge la concluzia că anume
sfârșitul Războiului Rece a creat premise pentru revenirea la idealurile filozofilor sec. al XVII-
lea de abordare a securităţii comune și securităţii umane.
O astfel de abordare a securităţii internaţionale se încadrează și în Școala de la Copenhaga,
reprezentanţii căreia sunt renumiţii savanţi B. Buzan, J. Wilde şi O. Waever. În 1996, savantul B.
McSweeney readuce în dezbatere elementele sociale ale securităţii internaţionale, identitatea ca
baza securităţii, pe care le susţine Şcoala de la Copenhaga [249]. Reprezentanţii acestei școli de
gândire neoconstructivistă consideră că în pofida supremaţiei statului în cadrul securităţii
internaţionale, aspectul societăţii și identităţii naţionale, precum și identităţii colective este
interdependent și va juca un rol important în securitatea comprehensivă [249, p. 81]. Respectiv,
devine important de a evalua existenţa identităţii colective, factor extern, în jurul statelor neutre
europene, ca efect pentru identitatea naţională, factor intern pentru neutralitate.
Un alt factor extern al constructivismului, considerat important de statele neutre, este
noţiunea de comunitate de cooperare, care a fost justificată în arealul european de mai mulţi
savanţi. De exemplu, savantul O. Waever argumentează și justifică fenomenul de comunitate de
state securizate, cu condiţia că există un mediu cu densitate înaltă de interacţiuni între state
[278]. De menţionat, că noţiunea de interacţiune interstatală cu densitate înaltă a fost lansată de
savantul german K. W. Deutch în 1957, care a analizat evoluţia organizaţiilor internaţionale de
securitate și alianţelor militare și, respectiv, a argumentat necesitatea dezvoltării NATO în formă
de comunitate politică [191].
55
În rândul experţilor arealului ex-sovietic, după destrămarea URSS, nu a fost observată o
dezvoltare majoră a acestei şcoli de gândire. Motivele principale au constituit-o consecinţele
politico-sociale negative ale destrămării URSS, care au adus în prim-plan necesitatea
supravieţuirii naţionale.
Continuând firul raţionamentelor, este de menţionat faptul că problematica studiilor în
domeniul securităţii, comparativ cu cel al neutralităţii, este mai intens studiată de cercetătorii
autohtoni. În cadrul Republicii Moldova se evidenţiază două abordări știinţifice ale fenomenului
securităţii: sistem – stat și stat – sistem. De exemplu, savantul V. Juc a elaborat, în 2011, aspecte
teoretico-metodologice şi replieri geostrategice privind metodologia nouă de abordare a relaţiilor
internaţionale, pe care le consideră transformate în urma încheierii Războiului Rece [51].
Profesorul V. Juc analizează sistemic și comparativ acest proces și conchide că relaţiile
internaţionale au devenit indispensabil legate de securitatea internaţională și factorul sociouman
al statului. Această metodologie nouă justifică abordarea securităţii internaţionale
multidimensionale și structurale în condiţiile globalizării relaţiilor internaţionale.
În același mod, savantul V. Ungureanu analizează interesele geopolitice ale marilor puteri
şi impactul lor asupra asigurării dimensiunilor securităţii naţionale a Republicii Moldova [97]. V.
Ungureanu propune analiza securităţii naţionale a Republicii Moldova prin vizualizarea a „două
hărţi” [97]. Prima vizează poziţionarea geopolitică a Republicii Moldova, iar a doua se referă la
cartografierea conflictelor secesioniste din spaţiul postsovietic. Tot într-un astfel de context,
cercetătorul I. Josanu identifică riscurile şi ameninţările în adresa securităţii Republicii Moldova,
prin dimensiunea geopolitică europeană [50, p.14]. Comparativ cu alţi cercetători, I. Josanu
pornește de la analiza esenţei sistemului de securitate internaţională spre analiza esenţei
securităţii naţionale şi neutralităţii Republicii Moldova. Pe de altă parte, savanţii E. Ciobu [18] și
V. Saca [79] analizează fenomenul securităţii, punând accentul pe dezvoltarea conceptului de
interes naţional în Republica Moldova, ca stat neutru, în cadrul sistemului internaţional. Prin
aceeași viziune, savantul C. Eșanu analizează rolul, conţinutul și strategia politicii externe a
Republicii Moldova în cadrul integrării europene [36].
În alt context, savantul A. Burian, analizând fenomenul securităţii din perspectiva
geopolitică, face o conexiune între termenii de interes naţional, securitatea naţională și
securitatea internaţională [9]. Totodată, esenţa statutului de neutralitate permanentă, care este
reflectat în politica externă a Republicii Moldova, este analizată în condiţiile necesităţii
manevrării geopolitice, ce devine un laitmotiv pentru mediul politic moldovenesc. În același
context, este analizată problema securităţii internaţionale de către savanţii Gh. Rusnac și V.
Sakovici, estimând efectele proceselor de globalizare pentru menţinerea stabilității [152].
56
În procesul integrării europene a Republicii Moldova, cercetătorul V. Varzari analizează
priorităţile sectorului naţional de securitate a Republicii Moldova prin identificarea diferitelor
opţiuni de dezvoltare [91]. Cercetătorul identifică principalele ameninţări şi vulnerabilităţi la
adresa securităţii naţionale a statului nostru, precum și impactul extinderii europene şi
euroatlantice asupra consolidării sistemului naţional de securitate a Republicii Moldova,
evaluând iniţiativele şi aportul UE în soluţionarea conflictului transnistrean. Statutul de
neutralitate permanentă a Republicii Moldova este un element de decizie în aceste procese.
O abordare știinţifico-colectivă a securităţii a fost demonstrată în cadrul conferinţei
știinţifice organizate la Universitatea de Stat din Moldova pe 25 octombrie 2003 [88], unde
savanţii din domeniul relaţiilor internaţionale, D. Ilașciuc, R. Gorincioi, A. Nistrean, au analizat
terorismul politic, securitatea internaţională în condiţiile globalizării, precum și evoluţia
concepţiilor securităţii naţionale. De asemenea, mai mulţi savanţi ai Asociaţiei Moldoveneşti de
Știinţe Politice de la USM (coordonator – savantul V. Teosa), s-au pronunţat asupra fenomenelor
recente în cadrul integrării europene și cooperării internaţionale a Republicii Moldova [87].
De exemplu, savantul C. Eşanu a analizat strategiile conceptuale privind crizele
internaţionale, pe când savantul D. Ilașciuc a analizat rolul organizaţiilor internaţionale în
formarea politicii statelor-membre, factor important pentru statele neutre. Savantul V. Juc a
analizat marile dezbateri în procesul fundamentării teoriei relaţiilor internaţionale, iar savanţii N.
Afanas, G. Căldare, G. Vasilescu şi S. Cebotari au analizat problemele, perspectivele, riscurile și
avantajele pentru Republica Moldova în cadrul integrării europene.
Un interes deosebit pentru cercetarea noastră prezintă analizele din revista ştiinţifică a
USM „Studii internaţionale: viziuni din Moldova,” în care se evidenţiază dezvoltările din cadrul
sistemului internaţional şi multitudinea factorilor externi ce influenţează securitatea naţională.
De exemplu, C. Eşanu analizează perspectiva politicii de securitate a Republicii Moldova, în
plan regional, identificând vulnerabilităţile şi riscurile existente în spaţiul Sud-Est european [35].
O sursă ştiinţifică din Republica Moldova, în care este abordat fenomenul securităţii, este
revista știinţifică trimestrială „Moldoscopie” a USM. În revista respectivă putem găsi o
multitudine de probleme ce ţin de domeniul studiilor de securitate. Astfel, putem menţiona
analizele savanţilor V. Juc, I. Rusandu, V. Ungureanu privind consolidarea securităţii politice a
Republicii Moldova prin prisma aspectelor geopolitice [52]. În acest sens, cercetătorul M.
Bencheci, studiind evoluţia politicii de securitate a Republicii Moldova și evidenţiind problemele
existente, a propus etapele elaborării politicii de securitate şi apărare a Republicii Moldova
pentru sporirea securităţii naţionale [8].
57
Un aport special la dezvoltarea studiilor de securitate a adus şi societatea civilă. Este de
menţionat, în acest sens, colectivul de experţi din cadrul Institutului de Politici Publice, printre
care I. Pîntea, V. Cibotaru etc., care, în 2002, au prezentat noi viziuni asupra sistemului naţional
de securitate, prin aceasta accentuând problemele actuale ale securităţii naţionale. Diplomatul O.
Serebrian, analizând perspectivele geostrategice ale Republicii Moldova, accentuează tendinţa
dezvoltării vectorilor geopolitici, ce va influenţa statutul de neutralitate [84].
O contribuţie interesantă prezintă analizele evoluţiei politicii externe a Republicii Moldova
în perioada 1998-2000, realizate, în 2009, de Asociaţia pentru Politica Externă din Republica
Moldova. Astfel de experţi ai societăţii civile ca V. Chirilă, V. Boian, R. Vrabie, E. Revenco, I.
Stavilă, L. Grâu au prezentat viziunile lor referitor la politica externă și de securitate a Republicii
Moldova. O abordare specifică a securităţii a fost prezentată de T. Busuncian, care, în 2014,
cercetând ameninţările terorismului internaţional pentru securitatea naţională și internaţională, a
argumentat necesitatea aprofundării colaborării internaţionale a serviciilor speciale în
combaterea terorismului [12].
O contribuţie aplicativă pentru studiile de securitate prezintă concluziile studiului privind
consolidarea sectorului de securitate al Republicii Moldova, editat de experţii R. Sportel şi S.
Faltas cu suportul Centrului pentru Studii Europene de Securitate din Olanda [85]. Contribuţiile
principale ale studiului, dedicat în întregime sectorului de securitate moldovenesc, au fost
efectuate de către experţii V. Lungu, V. Lupan, I. Pintea, I. Boţan, V. Palade, V. Bugai.
Cercetătorii în cauză au prezentat o abordare instituţională a gestionării sectorului de securitate
naţională într-un stat democratic, în condiţiile ameninţărilor şi riscurilor transnaţionale.
La cercetarea temei studiului, un segment important a aparţinut cercetătorilor și experţilor
societăţii civile, care, implementând diferite proiecte sub egida diferitelor iniţiative, programe și
organizaţii internaţionale, au prezentat analize privind problema, tendinţele și perspectivele
securităţii naţionale a Republicii Moldova în contextul geopolitic. Aceasta a ajutat la analiza
funcţionalităţii statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova de a asigura
securitatea naţională.
În linii generale, s-a stabilit că savanţii și experţii moldoveni au abordat securitatea
naţională dintr-o perspectivă mai mult practică, tratând problemele curente cu care se confruntă
statul. Subiectele de interes major constau în identificarea unor soluţii pentru contracararea
ameninţărilor la adresa existenţei şi dezvoltării Republicii Moldova ca stat independent,
încheierea Războiului Rece şi impactul acestuia asupra securităţii naţionale, soluţionarea
conflictului transnistrean, precum şi fortificarea securităţii economice şi energetice naţionale.
58
Astfel, dispunând de viziunile mai multor cercuri academice și bazându-ne pe prevederile
paradigmelor principale ale relaţiilor internaţionale, devine important de a identifica factorul
extern principal din punctul de vedere al securităţii internaţionale comprehensive, care joacă un
rol nemijlocit în mecanismul cauzativ al formării sau menţinerii statelor neutre europene. Este
evident că statele neutre europene sunt supuse anumitor efecte ale structurii sistemice a relaţiilor
internaţionale (Anexa 5), care creează premise pentru natura securităţii internaţionale. În rezultat,
statele neutre europene formează politica lor externă în cadrul relaţiilor internaţionale din câteva
motive principale: interesul naţional legat de bunăstarea și securitatea naţională, rolul statului în
cadrul structurii sistemului internaţional și, corespunzător, puterea distribuită de structura
sistemului internaţional, care permite raza de manevră a politicii externe.
La rândul lor, ideologia și identitatea statală/naţională cu preferinţe și motive joacă un rol
important în acest proces. Însă aceasta depinde de nivelul capacităţilor statului de a le promova
efectiv în cadrul structurii sistemului internaţional. Astfel, statele au diferite capacităţi și
potenţiale, fiind clasificate ca supraputernice, puternice, medii și slabe, ceea ce și determină rolul
și funcția lor în cadrul structurii sistemului internaţional.
Continuând firul raţionamentelor, în perioada Războiului Rece, structura sistemului
internaţional bipolar, pericolul de război nuclear și ameninţările convenţionale ar putea depista
consecinţele potenţiale pentru securitatea statelor neutre europene, care au decis că cursul de
neutralitate a fost o opţiune raţională din considerentul realismului politic. Dat fiind faptul că
două poluri de putere mondiale au ajuns la o înţelegere de pace, în urma căreia fosta URSS, un
pilon al ordinii mondiale, s-a autodizolvat, prognozarea modelului viitor al mediului de
securitate a devenit necesară. Conform teoriei sistemice a lui K. Waltz, acest moment istoric a
transformat natura structurii sistemului internaţional privind aranjamentul, regulile de
interacţiune și concepţia distribuirii capabilităţilor de putere [280].
În cadrul securităţii internaţionale transformate se crea iniţial o iluzie că în relaţiile
internaţionale s-a conturat ordinea mondială unipolară ca structură a sistemului internaţional,
ceea ce, de fapt, conform adepţilor neorealismului, R. Gilpin şi I. Wallerstein, este una dintre
cele mai stabile prin fenomenul hegemoniei mondiale [213]. Pe de altă parte, teza filozofului
german C. Schmitt din 1922 [265, p. 6], privind conceptul politic fenomenologic prieten –
adversar/inamic, încă nu a fost contraargumentată de adepţii neorealismului pentru că ea
continuă și astăzi să influenţeze relaţiile internaţionale. Mai mult ca atât, conceptul gradual
prieten-adversar fragmentează unipolaritatea virtuală prin procesul gravitării statelor prietenoase
în faţă unui inamic/pericol sau statelor adversare.
59
De mai mulţi ani de existenţă a structurii sistemului internaţional multipolar sau bipolar,
ideea neoliberalilor și neoconstructiviștilor că relaţiile internaţionale au intrat în stadiul final al
dezvoltării mondiale și s-a stabilit o lume unipolară cu ideologia și valorile democraţiei liberale
nu s-a realizat. Dimpotrivă, omenirea a devenit martorul diferitelor conflicte pe linie etnică,
religioasă, precum și izbucnirea a câtorva războaie cu intensitate înaltă în Afganistan, Balcani,
Cecenia (Federaţia Rusă), Georgia, Indonezia, Irak, Libia, Somalia, Siria, Ucraina. În același
timp, conflictele istorice, cum ar fi Israel – Palestina, Orientul Mijlociu, India-Pakistan, Coreea
de Nord - Coreea de Sud, la fel nu au dispărut, dar continuă în faza latentă. În viziunea
savantului G. Văduva, „după 1990, în jur de 4 milioane de oameni, dintre care 90% civili, și-au
pierdut viaţa în conflicte militare, iar 10 milioane și-au părăsit căminele și ţările” [90, p. 6].
Atentatele sângeroase de la 11 septembrie 2001, în SUA, au impus experţii de securitate
internaţională să reevalueze dezvoltarea structurii sistemului internaţional și mediului de
securitate internaţională pentru a înţelege ameninţările și riscurile noi.
Către sfârșitul sec. al XX-lea, mediul academic și politic susţinea că relaţiile internaţionale
au devenit ciclic dominate de globalizare, un concept fenomenologic promovat de către
neoliberali și neconstructiviști. Conform savanţilor R. Keohane și J. Nye, globalizarea, având
interdependenţa complexă, ar trebui să restrângă statele naţionale, respectiv, să submineze
securitatea internaţională [234, p. 270]. Adepţii globalizării sunt convinși că limitarea
monopolismului statului faţă de aplicarea puterii militare va constrânge și securiza mediul
relaţiilor internaţionale. După cum afirmă savantul rus G. Ciufrin, paradigmele relaţiilor
internaţionale s-au schimbat și apar alte abordări ale relaţiilor internaţionale din motivul
transformării lumii în societate globală [159]. Elementul de bază al globalizării contemporane
este și identitatea globală formată pe valorile teoriei politice ale liberalismului clasic și efectele
societăţii postmoderniste [168, p. 212-225].
Globalizarea contemporană creează percepţia că modernismul ca liberalismul, asociat de
valori occidentale, este universal. În pofida faptului că multe valori politice, economice, umane
și sociale sunt avansate, globalizarea agravează concomitent conflictele ideologice între statele
cu tipuri de guvernare și ideologie socială diferite (Anexa 5). Exemplu sunt unele state cu sistem
de guvernare sau identitate antisistemică globalizării. În același timp, competiţiile economice ale
statelor în structura sistemului internaţional, fără un regim de reglementare, produc rivalităţi.
Totodată, conform neoliberalismului și neoconstructivismului fără o identitate universală
mondială ferm stabilită, statele naţionale continuă să evolueze în cadrul parametrilor identităţilor
sale politice, geografice, etnice, culturale (civilizaţionale) și religioase în jurul cărora și se
grupează. În cursul dezvoltării istorice, multe poluri de puteri internaţionale, precum și statele
60
naţionale, au și în prezent conflicte de interes nesoluţionate. Din astfel motiv, unii actori nu sunt
satisfăcuți de status quo-ul internaţional și au intenţii revizioniste.
Analiza securităţii naţionale a fost bazată tradiţional pe procesul evaluării ameninţărilor și
riscurilor care exploatează vulnerabilităţile statului. Corespunzător, statele elaborau și
implementau măsurile de contracarare a ameninţărilor și diminuare a vulnerabilităţilor sub formă
de politică externă și de securitate, ceea ce presupunea acţiuni militare și diplomatice, ca
exemplu de politică de neutralitate. Astăzi, este evident că o capabilitate mare a puterii
distribuite, în actuala structură transformată a sistemului internaţional, aparţine statelor care
promovează valori liberale ce formează și o identitate respectivă. Astfel, putem vorbi și de
schimbările din cadrul procesului analizei securităţii internaţionale și naţionale. Analiza bazelor
teoretico-conceptuale și a tendinţelor statelor neutre europene în cadrul securităţii internaţionale
stabilește că, datorită schimbării paradigmelor relaţiilor internaţionale, respectiv a naturii
structurii sistemului internaţional, securitatea internaţională și naţională contemporană în Europa
au fost abordate sistemic și social.
Astăzi, transformările majore în sistemul de securitate euroatlantic, destrămarea URSS,
procesul de extindere a NATO şi UE, procesul de globalizare cu efecte în sfera politică,
economică şi socială, evoluţia unui nou sistem interdependent de securitate europeană, precum şi
evoluţiile neprevizibile în spaţiul postsovietic, riscul privind posibila schimbare a status quo-ului
internaţional au modificat politica strict neutră a unor state europene spre una mai flexibilă și
selectivă. Astfel, securitatea statelor neutre europene depinde şi de abilitatea lor de a împărţi
greutăţile politice şi financiare ale securităţii regionale, care a devenit interdependentă.
Oricum, cauzele principale ale menţinerii statelor neutre europene în sec. al XX-lea au
constituit natura structurii sistemului internaţional bipolar, pericolul comunist şi teama de un
război mondial nou. Totodată, transformările sistemice în Europa pot contribui la schimbarea
percepţiei acestor state privind politica sau statutul de neutralitate. După cum susţine savantul
Ph. Windsor, „[…] în trecut, neutralitatea a fost o normă. Astăzi este o excepţie” [286, p. 3].
2.2. Metodologia cercetării analitico-aplicative a statelor neutre europene în contextul
securităţii internaționale
Metodologia cercetării analitico-aplicative a statelor neutre europene în sistemul de
securitate internaţională se bazează pe mai multe abordări teoretico-metodologice ale savanţilor
K. Waltz, R. Jervis, S. Krasner, R. Keohane, J. Nye, U. Moller, U. Bjereld, A. D. Bogaturov, V.
Ţopoc, care şi-au adus contribuţia la analiza paradigmelor teoriei relaţiilor internaţionale. După
cum menţionează savantul K. Waltz „[…] teoriile politicilor internaţionale, fiind reductive sau
61
sistemice, abordează evenimentele la toate nivelurile, de la subnaţional până la supranaţional”
[280, p. 60]. Savantul V. Ţopoc susţine că ştiinţele contemporane „[…] studiază metodele şi
procedeele utilizate în ştiinţă şi principiile de organizare a cunoaşterii, prin prisma acceptării sau
respingerii lor” [89, p. 147]. Considerând concluziile teoretico-conceptuale, precum că statele
neutre sunt strâns legate de natura mediului securităţii internaţionale, care reflectă structura
sistemului internaţional, autorul propune studierea a două fenomene internaţionale
interdependente – statele neutre şi securitatea internaţională, cu diferite abordări.
Abordarea propusă rezultă din două argumente, primul fiind că aceste două categorii
internaţionale studiate sunt dialectic interdependente în formă de variabile/dominante ştiinţifice,
care se afectează reciproc. Al doilea argument reiese din teoria că structura transformată a
sistemului internaţional european cu un regim internaţional nou, respectiv, mediul nou de
securitate internaţională, ce derivă din paradigmele principale ale teoriei relaţiilor internaţionale,
vor influenţa politica statelor europene neutre spre o cooperare şi răspundere colectivă în Europa.
O astfel de metodologie este propusă ca o abordare nouă de înţelegere și explicare a paradoxului
existenţei statelor neutre europene astăzi, precum și proiectarea perspectivelor în cadrul
securităţii internaţionale contemporane, deoarece știinţele politice nu explică clar acest fenomen.
În timpul investigaţiilor efectuate privind statele neutre europene și securităţii
internaţionale, autorul se va baza pe următoarele prevederi şi lucrări ale autorilor, care au
demonstrat teoriile şi tezele ce prezintă importanţă şi relevanţă pentru ipoteza studiului. Pentru
analiza descriptivă, istorică şi comparativă a statelor neutre europene vom folosi investigaţiile şi
concluziile sistematizate de savanţii R. E. Bissell şi C. Gasteyger, H. Vetschera, P. Jarvenpaa și
L. B. Wallin privind evoluarea performanţei Austriei, Elveţiei, Finlandei, Suediei şi a fostei
Iugoslavii din punctul de vedere politic, militar și al dreptului internaţional în cadrul securităţii
regionale europene [178]. Totodată, concluziile sistematizate privind tendinţele statelor neutre în
cadrul bipolarităţii ale cercetătorilor M. H. Haltzel și J. Kruzel [238], precum şi ale lui G.
Hinteregger, P. Joenniemi, N. Andrén, S. Widmen, R. Vukadinovic, Ph. Windsor, vor fi
analizate pentru demonstrarea mecanismului cauzativ al neutralităţii europene, care a fost o
reflectare predominată a Războiului Rece. Totodată, se va ţine cont de concluziile acestor savanţi
precum că prevederile politico-juridice ale neutralităţii statelor europene vor fi contestate în
viitor de dezvoltarea sistemului de securitate internaţională în procesul de transformare.
De asemenea, pentru a studia experienţa istorică, se vor folosi studiile de caz ale statelor
neutre europene. De exemplu, savantul A. K. Kronin a descoperit mecanismul cauzativ al
neutralităţii austriece, cum ar fi influenţa conflictologiei asupra conceptului de neutralitate și
lupta actorilor principali ai sistemului internaţional privind destinul Austriei în 1945-1955 [189].
62
Argumentele ex-preşedintelui Finlandei, M. Koivisto, sunt necesare pentru a percepe esenţa
neutralităţii Finlandei, care susţinea că politica de neutralitate a fost necesară pentru stabilitatea
geopolitică în timpul respectiv, având și o funcţie de neamestec în conflictele puterilor mari
[236, p. 87-92]. Totodată, un element de suport în analiza politicii de neutralitate a Suediei sunt
cercetările savantului G. Lundestad, care conchide că Suedia fost un stat cu o politică neutră
tradiţională [240, p. 88]. Un interes deosebit pentru studiul nostru prezintă concluziile savantului
H. Neuhold privind adaptarea strategică a statelor neutre europene la schimbările mediului
internaţional, în timpul lansării dialogului între adversarii Războiului Rece [252].
Pentru a evidenţia unele aspecte ale dreptului internaţional, vor fi folosite investigaţiile
istorice ale savanţilor B. E. Nolde privind dezvoltarea statutului de neutralitate permanentă în
relaţiile internaţionale, care este strict legată de suveranitatea și independenţa statului [156]; D.
Daşcovici privind neutralitatea ca mijloc de constrângere în timpul războiului [26]; L. Modjorian
privind esenţa statelor neutre permanente în dreptul internaţional [140]; I. M. Prusakov privind
formele de neutralitate în dreptul internaţional contemporan [148]; şi ale savanţilor din
Republica Moldova, V. Gămurari și O. Dorul, care consideră că concepţia neutralităţii
permanente în dreptul internaţional [39] este legată de baza suveranităţii statului [38].
În scopul de a evalua tendinţele noi ale statelor studiate, se vor analiza şi compara
investigaţiile și metodologia savanţilor Ul. Moller şi Ul. Bjereld, care din punct de vedere
neoconstructivist ajută la înţelegerea paradoxului existenţei statelor neutre europene astăzi, din
punct de vedere identitar [250]. Investigaţiile profesorilor Ul. Moller şi Ul. Bjereld în formă de
teorie (Anexa 4), prin metoda inductivă şi de interpretare, demonstrează că cauza identitară la fel
joacă un rol important în relaţia sistem internaţional – stat neutru [250, p. 7]. Aşadar, statele
neutre europene, pe parcursul a mai multor ani, au instituţionalizat ideea neutralităţii ce a creat
efectul de dependenţă a memoriei sociale de calea de dezvoltare istorico-tradiţională, noţiune
fenomenologică nouă. Această metodologie va ajuta studiului nostru de a determina
perspectivele statelor neutre europene din punct de vedere identitar.
Concluziile cercetărilor ale mai multor savanţi, editate de către profesorii E. Munro [251]
și H. Ojanen [254], privind esenţa categoriilor neutralităţii și nealinierii în Europa contemporană
vor servi drept instrument de pronostic pentru perspectivele statelor neutre europene. Așadar,
conform opiniilor acestor savanţi, statele neutre europene folosesc categorii noi în politica
externă, cum ar fi politica de neutralitate activă, politica de nealiniere militară în baza
principiului de la neutralitate la solidaritate [254, p. 9-52]. Totodată, concluzia generală
exprimată de savantul W. Windmar este că statele neutre europene, devenind membre ale UE,
din punct de vedere politic sunt solidare cu UE, dar rămân nealiniate din punct de vedere militar
63
faţă de angajamentul apărării, ceea ce se presupune mai mult pentru condiţiile interne [251, p.
57]. După cum menţionează savantul H. Neuhold, statele neutre europene sunt solidare în
Europa, dar neutre în afară Europei [251, p. 16].
În cadrul analizei, vor fi abordate şi alte puncte de vedere ale oponenţilor schimbării
neutralităţii, cum ar fi ale savanţilor V. A. Krujkov, M. E. Kucinskaia, E. V. Korunova, A. B.
Kondakov, E. Grigoriev, A. Kuranov, E. T. Usenko, G. Peşkov, P. V. Șcerbinin, care analizează
problematica statelor neutre anume în cadrul dezvoltării și asigurării securităţii naţionale a
Federaţiei Ruse. Conform savantului V. A. Krujkov, sistemul internaţional permite statelor
neutre europene să manevreze în relaţiile interstatale prin adoptarea politicii de neutralitate
selectivă, având în vedere clauza solidarităţii UE. Se va atrage atenţia că savantul recomandă
autorităţilor ruse să menţină instituţia de neutralitate în Europa din punct de vedere sistemic
[217, p. 19, 27]. Iar savantul P. V. Șcerbinin consideră că în timpul bipolarităţii statele neutre
aveau funcţia de a menţine o zonă de stabilitate, pe când astăzi funcţia statelor neutre este de a
promova stabilitatea internaţională [170, p. 9]. Totodată, savantul E. V. Korunova consideră ca
statele neutre sunt un model în soluţionarea diferitelor conflicte geopolitice [125, p. 2].
Argumentele experţilor români A. Oprescu, privind interacţiunea statelor neutre europene
și NATO [255], ca un pilon de apărare colectivă în Europa; A. Androne, privind diferenţierea
politicii externe și de securitate a statelor neutre europene [3]; precum şi a savanţilor L. Banu şi
O. R. I. Ionescu, privind rolul statelor neutre în dreptul internaţional [6], vor fi folosite pentru
abordarea empirică a statelor neutre din punct de vedere istoric și al dreptului internaţional.
Un interes aparte, inclusiv pentru determinarea funcţionalităţii statutului de neutralitate
permanentă a Republicii Moldova, prezintă tezele savantului I. Chifu, care consideră că aspectele
politice și juridice ale statelor neutre au început să difere [22]. La fel, vor fi analizate în
ansamblu investigaţiile cercetătorilor A. Lavric [55] şi I. Pîntea, care, evaluând funcţionalitatea
statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova în asigurarea securităţii naţionale, au
conchis că nu există garanţii internaţionale pentru acest statut [5]. Argumentele savantului O.
Dorul, precum că conceptul de neutralitate a devenit parte componentă a sistemului de securitate
colectivă, vor fi folosite pentru a demonstra aspectele dreptului internaţional în analiza raportului
neutralităţii faţă de sistemul de securitate colectivă [32].
Trebuie de remarcat faptul că în cadrul diferitelor studii ale relaţiilor internaţionale, în pofida
existenţei materialelor ample privind statele neutre, practic, nu a fost identificată o analiză a statelor
neutre europene în cadrul sistemului internaţional de securitate prin paradigmele teoriei relaţiilor
internaţionale. Acest fapt subliniază necesitatea altei abordări în vederea determinării tendinţelor
statelor neutre moderne din perspectiva paradigmelor, care caracterizează relaţiile interstatale.
64
Astfel, pentru studierea statelor neutre europene în cadrul securităţii internaţionale
contemporane, este esenţial de a percepe paradigmele, promovate de către şcolile principale ale
teoriei relaţiilor internaţionale. Paradigma știinţelor are mai multe definiţii, însă, după cum
stabilește savantul V. Ţopoc, „paradigma constituie mediul în cadrul căruia ştiinţa se dezvoltă în
mod firesc[…], paradigma presupune situarea concret istorică a ştiinţei în spaţiul problemelor şi
tehnologiilor de abordare a acestora, moştenite din trecutul istoric al acesteia” [89, p. 54-55].
Analizând școlile relaţiilor internaţionale, autorul tratează paradigma relaţiilor internaţionale ca
un concept distinct, un set larg de fenomene politice pe arena internaţională, care determină
modelul-cadru de interacţiune a actorilor internaţionali, inclusiv a statelor neutre. În prezent, în
cadrul relaţiilor internaţionale sunt recunoscute trei paradigme distincte: neorealismul,
neoliberalismul și neoconstructivismul, care la, rândul lor, au şi subforme adiţionale.
Continuând firul raţionamentelor, studiul statelor neutre europene se va baza pe noţiunile
conceptuale ale şcolilor principale ale teoriei relaţiilor internaţionale definite în primul capitol şi
recunoscute de majoritatea savanţilor în domeniul ştiinţelor politice. Evident, că aceste şcoli
abordează natura raţională, sistemică (structura) și identitară a relaţiilor internaţionale, precum şi
fenomenul important – securitatea internaţională – care este tratată în lucrarea în cauză ca
context și efect al statelor neutre europene.
În această ordine de idei, este de menţionat că securitatea internaţională are, respectiv, mai
multe concepte și definiţii stabilite, numite tradiţionale (neorealism: K. Waltz) și comprehensive
(neoliberalism/neoconstructivism: R. Keohane, J. Nye/B. Buzan, O. Waever). Aceste dezbateri
sunt bine cunoscute și descrise de savanţii R.-S. Ungureanu [96, p. 13-30], V. Varzari [91, p. 17-
29] și Gh. Tătaru [86]. Totodată, autorul tezei de doctorat privind analiza neutralității Republicii
Moldova prin prisma politicilor de securitate ale unor state europene neutre consideră necesară
aplicarea următorului conţinut al conceptului de securitate, care rezumă mai multe școli ale
relaţiilor internaţionale.
Așadar, securitatea internaţională este o stare de stabilitate în cadrul sistemului
internaţional, în care lipsesc ameninţările directe la adresa actorilor internaţionali, dar riscurile
sunt clar definite, corespunzător controlate, gestionate sau minimalizate la nivel global, regional
şi naţional. Corespunzător, în cadrul securităţii „vulnerabilitatea este o condiţie de destindere
structurală, pe când pentru o ameninţare/pericol va fi necesară o percepţie a faptului că ceva este
ameninţat din afară și ar trebui securizat printr-o poziţie activă” [96, p. 20]. În securitatea
internaţională, provocarea este tratată mai mult ca o ameninţare indirectă la care va trebui de
răspuns, de exemplu, migrarea masivă sau deteriorarea ecologiei. Evident, că un risc este tratat
în cercetare ca o ameninţare potenţială care poate să exploateze vulnerabilitatea statului.
65
În acest context, înainte de a demonstra și a selecta paradigmele care vor fi utilizate pentru
analiza statelor neutre europene și a securităţii internaţionale, stabilim noţiunile de bază care vor
fi folosite în metodologia lucrării. Aşadar, vom folosi noţiunea de neutralitate, definită ştiinţific,
în capitolul I, ca însemnând nici una din cele două părţi, care este atât un concept politico-juridic,
cât și unul de drept internaţional, fiind folosit de mai mulţi actori în cadrul relaţiilor
internaţionale. În abordarea noastră, acest concept este folosit pentru a defini statele neutre
europene, care sunt de tipul statului naţional, care au ales statutul sau politica de neutralitate.
Corespunzător, statul naţional înseamnă, în studiul de bază, un actor politic şi legal al sistemului
internaţional sau al ordinii mondiale, stabilite istoric în cadrul relaţiilor internaţionale [264, p.
197]. Astfel, baza studiului îl va constitui modelul de state naţionale stabilite în Europa, care sunt
clasificate până în prezent ca state de tip Westfalie. Ele au originea în Tratatul de la Westfalia
(1648), ulterior dezvoltate de evenimentele Tratatului de la Utrecht (1713), Revoluţiei Franceze
(1789) și Congresului de la Viena (1815) [96, p. 50-52].
Totodată, ştiinţele politice cunosc şi acceptă existenţa diferitelor tipuri şi caracteristici ale
statelor neutre pe arena internaţională. Însă autorul tezei se va limita, în exclusivitate, la entitatea
europeană, în care anume statul naţional este predominant. Evident că, din punctul de vedere al
teoriei relaţiilor internaţionale, statul naţional s-a format în cadrul unui sistem internaţional, fiind
numit neformal, după cum susţine savantul R. Cox, şi al ordinii mondiale, care, istoriceşte, a
determinat statutul (poziţia) statelor naţionale, fiind hegemonice, aliate, neutre, nealiniate militar
sau autoizolate [187, p. 220, 249]. În acest context, studiul se va fundamenta pe ideea că
noţiunea de ordine mondială, existând mai mult ca un sens comun acceptat și dezbătut academic
în cadrul teoriei relaţiilor internaţionale, este un concept neformal care defineşte ierarhia între
statele naţionale pe arena internaţională, fiind o structură ierarhică transnaţională virtuală [280].
După cum afirmă savantul K. Waltz, în cadrul ordinii mondiale există polurile de puteri, în
jurul cărora gravitează majoritatea statelor naţionale fiind aliate, precum şi alţi actori
internaţionali/transnaţionali [280]. La rândul său, polul de putere în cadrul ordinii mondiale
înseamnă un stat supraputere (actor internaţional) sau câteva state relativ puternice fiind în
alianţă/coaliţie, care au capacitatea independentă de a dezvolta şi a promova integral politica
proprie, adică de a influenţa şi a menţine status quo-ul acestei ordini mondiale.
Pe de altă parte, autorul afirmă că sistemul internaţional este definit ca o reflectare a
ordinii mondiale în forma organizaţiilor internaţionale existente, stabilite prin documente
politico-juridice, care sunt recunoscute legitim de majoritatea statelor. Actualmente, putem
constata că la nivel mondial sistemul internaţional este constituit de către ONU cu
66
agenţiile/organizaţiile satelit şi, la nivel regional european, de către OSCE, Consiliul Europei,
NATO, UE şi CSI, unde, evident, există mai multe organizaţii regionale.
În acest context, înainte de a demonstra tendinţele noi ale statelor neutre europene, în
cadrul securităţii internaţionale contemporane, este important de reafirmat argumentul principal
al studiului că structura sistemului internaţional post-Război Rece este una transformată din
cauza că bipolaritatea și-a pierdut esenţa, pentru că nu există structural în relaţiile internaţionale.
După cum susţinea K. Waltz, „[…] sistemele sunt sau menţinute, sau transformate” [280, p.
199]. Conform ideilor aceluiași savant, sistemele internaţionale sunt cunoscute din punct de
vedere structural în trei forme: multipolare, bipolare şi unipolare [250]. Totodată, savantul a
argumentat că în pofida acestor forme, sistemul internaţional are două elemente-cheie: structura
şi unităţile de interacţiune din acest sistem, ceea ce presupune statele naţionale în majoritate.
În acest context, K. Waltz a pledat pentru ideea că structura sistemului internaţional este
definită din aranjamentul părţilor acesteia şi principiile de interacţiune dintre ele. Conform
prevederilor lui K. Waltz, această formulă se aplică la perceperea structurii sistemului
internaţional atât din partea neorealismului, cât şi a neoliberalismului sau neoconstructivismului.
Numai schimbarea aranjamentului sau principiului interacţiunii, în sistemul internaţional, este
considerat ca modificare structurală. De fapt, structura sistemului internaţional este un element
virtual care poate fi numit şi ordine mondială. K. Waltz, ca şi mulţi alţi adepţi ai școlii
neorealiste, consideră că politica externă sau statutul juridic a unui stat naţional este, de fapt,
reflectarea stării structurale a sistemului internaţional care impune anumite condiţii
aranjamentelor sale (statelor neutre europene) vizavi de politicile externe.
Totodată, politicile externe ale statelor sunt formulate în funcţie de criteriul distribuirii
diferitelor capabilităţi între statele naţionale, care sunt parte a acestei structuri. Potrivit lui K.
Waltz, „structura politică a sistemului internaţional influenţează procesele politice interne” [280,
p. 81-82]. Reiese că similitudinile sau divergenţele din cadrul politicii externe a statelor neutre
europene depind, în mare măsură, de raza de permisiune a structurii sistemului internaţional al
perioadei istorice. Cu alte cuvinte, natura structurii sistemului internaţional este cauza
principală a manifestării politicii externe a statului naţional şi, respectiv, a politicilor și
statutului neutru al statelor europene studiate. Conform prevederilor lui K. Waltz, statele neutre
europene au selectat din mai multe opţiuni o astfel de politică din motivul supravieţuirii ca stat
independent în structura sistemului internaţional, care a fost de natură neorealistă [280, p. 102].
În această ordine de idei, K. Waltz susţine că structura sistemului internaţional este una
anarhică cu o anumită ierarhie, care impune anumite subordonări și constrângeri pentru părţile
acestei structuri, cu alte cuvinte, conţine elemente de ierarhie politică clasică [280, p. 102-128].
67
Astfel, structura sistemului internaţional are şi o ierarhie neoficială și virtuală, numită ordine
mondială. În acest context, constatăm că structura bipolară a sistemului internaţional în timpul
Războiului Rece, bazându-se pe ierarhia stabilită, a distribuit capabilităţile de putere între statele-
participante şi a influenţat politicile externe ale statelor neutre europene.
Autorul consideră, de asemenea, că mecanismul cauzativ al apariţiei și menţinerii statelor
neutre europene, în perioada 1945-1990, nu mai este funcţional. Pentru vizualizarea conceptuală
a explicaţiei cauzative a apariţiei statelor neutre europene vezi figura A3.1 (Anexa 3), care derivă
din studiul istoriografic și teoretico-conceptual. Concluziile respective au fost argumentate de
conceptele neorealismului, care au dominat o mare parte din perioada Războiului Rece, stabilind
natura bipolară a structurii sistemului internaţional și, astfel, a mediului securităţii internaţionale
care a produs și a menţinut statele neutre europene. Luând în consideraţie faptul, că structura
sistemului de securitate internaţională contemporană a fost supusă transformării, este necesar de
a stabili noile particularităţi, conţinutul și efectele acestora asupra statelor neutre europene.
Reieșind din aceasta, se propune ca baza studiului să constituie efectuarea analizei legăturii
dintre statul neutru și sistemul internaţional în Europa prin analizele paradigmelor selectate.
Aceasta este important pentru a determina care dintre paradigme s-a aflat sau se află la baza
securităţii internaţionale, ce influenţează statele neutre europene. Pentru vizualizarea conceptuală
a explicaţiei cauzative a perspectivelor statelor neutre europene, în sistemul internaţional
contemporan, vezi figura A3.2 (Anexa 3), care a fost dezvoltată de autor pe baza concluziilor
teoretico-conceptuale și metodologice. O astfel de abordare va permite stabilirea mai exactă a
naturii structurii sistemului internaţional și a mediului securităţii contemporane transformate și
efectele acestora asupra statelor neutre europene.
Autorul afirmă că procesul dezvoltării relaţiilor internaţionale este interpretat mai exact
prin intermediul diferitelor paradigme ale relațiilor internaționale, una dintre ele fiind dominantă,
care reflectă natura structurii sistemului internaţional și mediului securităţii internaţionale al unei
perioade istorice, care creează premise pentru statut și politică ale statelor naţionale, inclusiv
neutralitate. Evident că statele neutre pot contribui la modelarea sistemului internaţional. În
realitate, mai multe state supraputere sau polurile de putere pot să-și permită acest lucru, iar
statele neutre europene au opţiunea de adaptare strategică la transformările mediului de
securitate internaţională. În majoritatea cazurilor, aceste interacţiuni au fost realizate prin
dominarea paradigmei neorealismului.
Astfel, autorul susţine că analiza interacţiunii statelor neutre europene în cadrul securităţii
internaţionale, prin prisma diferitelor paradigme ale teoriei relaţiilor internaţionale, va fi mai
obiectivă. Din acest motiv, analiza comparativă a statelor neutre europene și a securităţii
68
internaţionale va fi efectuată prin modele paradigmatice ale sistemului internaţional cu o
securitate internaţională corespunzătoare care influenţează statele neutre europene.
Bazându-se pe cadrul teoretic privind aspectul sistemic al relaţiilor internaţionale,
dezvoltat de profesorul K. Waltz, autorul susţine teoria că transformarea structurii sistemului
internaţional paradigmatic de la una neorealistă la una neoliberală cu elemente
neoconstructiviste, respectiv, și a mediului securităţii internaţionale, va crea premise pentru alte
perspective ale statelor neutre europene pe arena internaţională, ce va servi drept un considerent
strategic pentru analiza funcţionalităţii neutralităţii permanente a Republicii Moldova.
Analiza comparativă și istorică a acestor două dominante fundamentale ale relaţiilor
internaţionale (sistem internaţional - stat) în procesul de evoluţie se va desfăşura prin abordarea
structural-funcţională a statelor neutre europene și prin abordarea paradigmatică a securităţii
internaţionale, care este tratată ca contextul neutralităţii. Această abordare teoretico-conceptuală
nouă va determina mai exact natura structurii sistemului internaţional cauzată de criteriile
paradigmelor relaţiilor internaţionale care, respectiv, au dominat sau domină perioada studiată a
statelor neutre europene. Studiul va fi realizat prin prisma relaţiilor structură (sistem de
securitate internaţională) – actor (stat neutru european); de la nivel general, securitate
internaţională fiind contextul neutralităţii, la nivel particular, statele neutre europene, ce este
determinat ca o abordare sistemică. Pentru facilitarea şi valorificarea abordărilor selectate se
folosește și un set de procedee logice universale, cum ar fi inducţia şi deducţia.
În cazul investigaţiilor va fi aplicat principiul obiectivităţii, care permite efectuarea
analizei normative şi critice a particularităţilor statelor neutre europene. În acelaşi timp,
principiul determinismului se află la baza analizei evoluţiei sistemului securităţii internaţionale şi
stabilirii rolului și funcţiilor statelor neutre în acest sistem.
În scopul abordării paradigmatice şi structural-funcţionale, studiul în cauză se va baza pe
prevederile savanţilor cunoscuţi care împărtăşesc conceptele principale ale relaţiilor
internaţionale, în care interacţionează statele neutre europene. Astfel, pentru a demonstra
elementele principale ale abordării sistemice în cadrul paradigmei neorealiste, vor fi analizate
argumentele savantului K. Waltz privind teoria sistemică și reductivă a politicii internaţionale,
explicate anterior [280]. La fel, vor fi folosite tezele similare ale altor profesori care abordează
conceptul menţionat cum ar fi cele ale lui E. Ciobu privind necesitatea formulării interesului
naţional în cadrul politicii externe a Republicii Moldova [18], ale lui V. Ungureanu privind
impactul intereselor geopolitice asupra securităţii naţionale a Republicii Moldova [97], ale lui A.
Burian privind natura geopoliticii contemporane [9] și ale lui N. A. Kosolapov privind relaţiile
dialectice contemporane ale dezvoltării securităţii cu instabilitatea [124].
69
În scopul abordării paradigmei neoliberale, vor fi utilizate doctrinele expuse de către
profesorii R. Keohane şi J. Nye privind stabilirea naturii interdependente a puterii în cadrul
relaţiilor internaţionale, în care a fost argumentată interdependenţa complexă, noţiunea care se
află la baza paradigmei neoliberale [234]. Investigaţiile unor adepţi ai acestei paradigme, cum ar
fi savanţii R. Cohen și M. Mihalka – privind crearea și dezvoltarea conceptului de securitate
cooperativă în Europa [185], G. Alexandrescu şi V. Popa – privind evoluţia arhitecturii
instituţionale în Europa [1], Gh. Văduva – privind dinamica pozitivă a dezvoltării parteneriatelor
în Europa vor fi folosite pentru demonstrarea interdependenţei sistemului internaţional în Europa
[90]. Concluziile academicianului G. I. Ciufrin privind schimbarea paradigmelor relaţiilor
internaţionale ce modifica, respectiv, ordinea mondială spre o comunitate globală vor fi utilizate
pentru demonstrarea evoluţiei relaţiilor internaţionale [159].
Concomitent, pentru abordarea aspectelor paradigmei neoconstructiviste, vor fi folosite
noţiunile şi concluziile unor astfel de savanţi ca M. Ciocea – privind dezvoltarea securităţii
identitare ca un fundament al statului naţional, ce evidenţiază influenţa politicii interne asupra
politicei externe şi securităţii internaţionale [17]; A. Wendt – privind natura politicilor
internaţionale ca fenomen social [282] şi G. Gusteanu – privind provocările pentru statele
postneutre europene din partea politicii europene comune de securitate și apărare [215], care vor
fi luate drept exemple de influenţă a cooperării îndelungate şi multidimensionale asupra creării
interdependenţei complexe; ultima are un potenţial de influenţă asupra statelor neutre europene.
În procesul aplicării metodologiei selectate, se vor folosi prevederile tuturor paradigmelor
descrise. Totodată, punând la bază concluziile istoriografice și teoretico-conceptuale privind
statele neutre din Europa și natura mediului securităţii internaţionale, accentul principal se va
pune pe baza paradigmei neoliberale, cu analiza particularităţilor paradigmei neoconstructiviste,
care ajută astăzi la explicarea mai detaliată a paradoxului statelor neutre prin efectuarea analizei
regimului internaţional, precum şi a identităţii internaţionale și naţionale.
Astfel, întru a testa ipoteza disertaţiei, a fost utilizată colecţia studiilor, editată de savantul
S. Krasner, privind conceptul regimului internaţional, care se află la baza mediului de securitate
internaţional în Europa contemporană. Există diversă literatură academică vizavi de acest
concept, însă se va utiliza anume această colecţie de cercetări, deoarece a fost prima în studiile
contemporane care a lansat dezbateri asupra fenomenului respectiv.
Profesorul S. Krasner definește regimul internaţional ca o categorie a relaţiilor
internaţionale având „un set de principii, norme, reguli și proceduri de luare a deciziilor,
implicite sau explicite, în jurul căruia așteptările actorilor converg într-un anumit domeniu de
relaţii internaţionale” [237, p. 2]. În același timp, S. Krasner definește „principiile drept
70
convingeri în fapte, legătura de cauzalitate; normele ca standarde de comportament vizavi de
drepturi și obligaţii; regulile ca prescripţii sau interdicţii pentru acţiuni; procedurile decizionale
ca practici predominante pentru a pune în aplicare alegerea colectivă” [237, p. 2].
În abordarea sistemică a statelor neutre europene și a securităţii internaţionale
contemporane, este important de a percepe categoria de regim internaţional, care are mai multe
componente. Drept exemplu, instituţia internaţională este o birocraţie/organizaţie internaţională,
în care statele și alţi actori investesc în legitimitate supranaţională pentru a susţine, promova și
controla regimul internaţional, stabilit și recunoscut internaţional. Prin metoda funcţională, S.
Krasner susţine că „regimul internaţional are scopul de a promova principiile, normele și
valorile, care sunt acceptate de state, iar instituţia internaţională are scopul de a materializa acest
regim prin stabilirea regulilor tehnice și a mecanismului clar de luare a deciziilor” [237, p. 2-4].
În relaţiile internaţionale contemporane există mai multe forme și dimensiuni ale
regimurilor internaţionale cu instituţii internaţionale funcţional-reflective. În acest sens, autorul
disertaţiei selectează conceptul regimului de securitate, dezvoltat de către savantul R. Jervis, ce
contribuie la explicarea impacturilor provocărilor internaţionale asupra structurii securităţii
internaţionale, în care majoritatea statelor, inclusiv statele neutre europene, sunt nevoite să se
adapteze strategic la transformările internaţionale [227]. Cercetătorul susţine că „[…] regimul de
securitate permite naţiunilor să restrângă codul de conduită în convingerea că alţii vor proceda la
fel” [227, p. 173]. Profesorul R. Jervis, efectuând o comparaţie a argumentelor regimurilor
economic liberal și marxist cu alte regimuri, consideră că nu numai normele și principiile
facilitează cooperarea internaţională, dar și forma de cooperare.
Savantul R. Jervis ajunge la această concluzie din câteva considerente. Primul,
competitivitatea în securitate este mai mare decât în economie, pentru că costurile pentru erorile
din cadrul dilemei de securitate pot fi dezastruoase pentru stat. Al doilea, motivele ofensive și
defensive ale statelor pot fi oprimate numai în cadrul aranjamentului internaţional al regimului
de securitate. Altfel, ele conduc la înarmare și conflict potenţial de război. Al treilea, greșeala în
timpul competiţiei în cadrul dilemei de prizonieri din punctul de vedere al securităţii poate fi
fatală comparativ cu aspectele politic, economic sau social. Al patrulea, identificarea motivelor
altor state este dificilă, fără o cooperare și un regim de securitate internaţional. Aceasta creează
incertitudini care exploatează dilema de securitate prin impunerea statelor să acţioneze
unilateral, relativ competitiv și nu cooperativ absolut. Ca urmare, R. Jervis consideră că
conceptul regim de securitate nu este atractiv pentru statele naţionale din cauza că solicită
restrângeri și abandonarea unilateralităţii.
71
Pentru formarea unui regim de securitate, savantul stabilește următoarele. În primul rând,
statele-supraputere trebuie sa dorească stabilirea regimului, adică să prefere un mediu
internaţional reglementar faţă de unul individualist. Pentru ca aceasta să se întâmple, statele-
supraputere trebuie să fie rezonabil satisfăcute de status quo-ul internaţional. În al doilea rând,
toţi actorii trebuie să creadă că și alte state împărtășesc aceleași valori privind securitatea și
cooperarea mutuală. În al treilea rând, toate statele, nu numai cele supraputere, trebuie să accepte
că în cadrul regimului de securitate nu este loc pentru aspectul de extindere a frontierelor. Altfel,
revizionismul compromite securitatea internaţională. În al patrulea rând, formarea regimului de
securitate, în percepţia statelor, trebuie să devină o necesitate a timpului. În cazul regimului de
securitate internaţională apare problema costurilor evident mai mari ale securităţii individuale
decât în cadrul eforturilor colective, al costurilor mai predominante ale unui război faţă de
mediul de securitate internaţională restrâns [227, p. 173-194].
Totodată, după cum susţine savantul R. Keohane, cerinţa statelor de a negocia un regim
internaţional în cadrul relaţiilor internaţionale de tip alegere constrânsă, este bazată pe
următoarele cauze: absenţa unui cadru legal de răspundere, imperfecţiunea schimbului de
informaţie și costurile de tranzacţie (relative) [237, p. 154]. Aceasta rămâne să fie examinată în
cadrul mediului de securitate contemporană, care este contextul statelor neutre europene.
În sensul dat, vor fi luate în consideraţie tezele savanţilor neoliberali R. Keohane și J. Nye
privind dezvoltarea structural-funcţională a sistemului internaţional. Ei definesc dezvoltarea
modernă globală ca o interdependenţă complexă: „lumea a devenit interdependentă în economie,
în comunicare, în aspiraţie umană […] Vom argumenta că interdependenţa complexă, uneori, este
mai aproape de realitate decât realismul […] Interdependenţa complexă are trei caracteristici
principale: 1. Canale multiple de comunicare; 2. Lipsa ierarhiei între problemele internaţionale; 3.
Forţa militară nu este aplicată de către guverne faţă de alte guverne din regiune sau, în contextul
problemelor, atunci când interdependenţa complexă predomină” [234, p. 3, 23, 25]. Astfel,
principalul argument al savanţilor respectivi este că interdependenţa complexă face ca lumea să fie
interdependentă din punct de vedere politic, social, economic și militar; prin urmare, se schimbă
natura politicii internaţionale, normele, valorile, principiile. Ei au demonstrat acest fapt printr-o
analiză sistemică, stabilind faptul că principalii actori internaţionali nu sunt numai statele-naţiune,
ci, de asemenea, și organizaţiile internaţionale, economice, precum și grupurile transnaţionale.
Aceste fenomene sunt susţinute atât de neorealism, cât și de neoliberalism, dar prin diferite
abordări. Neoconstructivismul continuă să susţină că identitatea, motivele și preferinţele statului
sunt primare faţă de sistemul internaţional cu regimuri și instituţii internaţionale, care pot
falimenta în lipsa identităţii comune. În acest context, în studiul de faţă vom analiza încercările
72
istorice și contemporane privind valorificarea principiilor și normelor unui regim instituţionalizat
prin organizaţie cu reguli și mecanisme de luare a deciziilor care ar constrânge și obliga statele la
respectarea angajamentelor internaţionale. Aceasta este important, deoarece statele neutre
europene se află în cadrul structurii sistemului internaţional european care dispune de
caracteristicile studiilor, consolidate de savantul S. Krasner.
Respectiv, pentru examinarea ipotezei, în procesul de cercetare, se folosește un complex de
metode general-ştiinţifice, politologice şi al teoriei relaţiilor internaţionale, care permite
combinarea câtorva metode universale și particulare pentru a avea un caracter comprehensiv al
studiului şi o semnificaţie teoretică. În cadrul aplicării abordării interdisciplinare, pentru
investigarea statelor neutre europene și mediului de securitate internaţională se vor utiliza
metode filozofice și general-ştiinţifice:
- metoda dialectică permite cercetarea condiţiilor stabilirii sistemului internaţional în
Europa și statelor neutre europene, precum și relaţia acestora cu mediul securităţii internaţionale
în baza principiului determinismului, sub formă de variabile. Respectiv, se va reflecta logica
universală acceptată şi se va identifica obiectivitatea din jurul statelor neutre europene şi
securităţii internaţionale;
- metoda descriptivă se utilizează pentru a demonstra continuitatea şi schimbările rolului,
locului și tendinţelor statelor neutre europene, în condiţiile de conflict şi cooperare în cadrul
sistemului internaţional, al perioadei bipolarităţii și post-Război Rece;
- metoda istorică permite vizualizarea procesului instituţionalizării statelor neutre în
Europa, în special Austria, Finlanda şi Suedia, precum și Republica Moldova. În acelaşi timp,
această analiză se aplică în strânsă legătură cu analiza istorică a dezvoltării mediului securităţii
internaţionale în diferite perioade istorice;
- metoda contrafactuală permite reconstruirea şi remodelarea unor situaţii în jurul statelor
neutre europene în perioada Războiului Rece, pentru a confirma concluziile dialectice vizavi de
originea şi cauzele neutralităţii statelor europene, precum şi evaluarea perspectivelor istorice.
Având în vedere faptul că problematica statelor neutre europene în cadrul securităţii
internaţionale contemporane este analizată din perspectiva relaţiilor internaţionale, autorul a
aplicat, mai mult, următoarele metode ale știinţei politice și teoriei relaţiilor internaţionale:
- metoda paradigmatică, cu bazele determinate ale şcolilor principale ale teoriei relaţiilor
internaţionale, se aplică pentru analiza caracterului structurii sistemului internaţional, care
determină mediul securităţii internaţionale, ce produce, respectiv, efecte asupra statelor neutre
europene. De asemenea, această metodă permite modelarea şi analiza interacţiunii statelor neutre
europene în cadrul sistemului internaţional și, astfel, testarea ipotezei. Aceasta metodă nu a fost
73
aplicată până acum în analizele statelor neutre europene. Respectiv, metoda paradigmatică va
determina mai obiectiv natura securităţii internaţionale, contextul neutralităţii, care va ajuta la
predicţia perspectivelor statelor neutre europene;
- metoda structural-funcţională permite să fie determinat caracterul structurii sistemului
internaţional, precum și rolul statelor neutre europene. Metoda respectivă contribuie la
vizualizarea deplină a interacţiunii statelor neutre europene în cadrul sistemului internaţional,
având o anumită funcţie în arhitectura securităţii internaţionale;
- metoda instituţională contribuie inductiv la cercetarea conţinutului statelor neutre
europene, prin analiza structurii, modului de organizare şi funcţionalităţii politicii de neutralitate
a Austriei, Finlandei, Suediei și Republicii Moldova;
- metoda comparativă îmbinată cu studiul de caz al Austriei, Finlandei, Suediei va fi
aplicată pentru identificarea similitudinilor şi divergenţelor statelor neutre europene studiate în
manifestarea în cadrul securităţii internaţionale pentru sistematizarea cauzelor, regularităţilor şi
tendinţelor în perioada bipolară și perioada post-Război Rece, ce vor servi drept considerente
strategice pentru statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova;
- metoda prospectivă oferă posibilitatea modelării diferitelor scenarii, precum și estimarea
perspectivelor statelor neutre din Europa în structura sistemului internaţional contemporan, ce va
servi ca un reper pentru estimarea funcţionalităţii politicii de neutralitate a Republicii Moldova în
asigurarea securităţii naţionale.
Caracterul interdisciplinar al studiului efectuat a fost unul complementar, ceea ce a
presupus cercetarea statelor neutre europene prin prisma metodelor particulare a mai multor
ştiinţe. Astfel, opiniile publice în statele neutre europene referitor la politica de neutralitate și
opţiunea de aderare la UE sau NATO sunt studiate în baza rezultatelor aplicării metodei
sociologice, fapt care influenţează, în mare măsură, politica externă a unui stat. La rândul lor,
statele neutre europene sunt analizate și prin intermediul aspectelor dreptului internaţional, care
tratează conceptul de neutralitate prin categoria juridică de statut de neutralitate.
Astfel, metodologia cercetării aplicate prevede efectuarea unui studiu al problematicii
statelor neutre europene în cadrul relaţiilor internaţionale, din perspectiva categoriei securităţii
internaţionale. În acest context, devine important de evidenţiat avantajele şi dezavantajele
statelor neutre europene în cadrul securităţii internaţionale contemporane. La fel, identificarea
caracterului arhitecturii securităţii europene devine o prioritate a studiului în cauză, care, de fapt,
influenţează statele neutre în Europa. În ansamblu, identificarea efectelor structurii sistemice
europene și securităţii internaţionale contemporane asupra statelor neutre europene va contribui
74
la identificarea tendinţelor contemporane și perspectivelor statelor neutre europene, în baza
cărora se vor formula considerentele esenţiale pentru neutralitatea Republicii Moldova.
În scopul soluţionării problemei știinţifice, sunt înaintate următoarele teze pentru
investigare și susţinere:
- cauzele politicii de neutralitate, precum și tendințele Austriei, Finlandei și Suediei,
studiate în condiţiile Războiului Rece, au fost asemănătoare. Cauza principală comună a fost
structura sistemului internațional bipolar, care a fost de natură neorealistă. Aceasta importă
pentru determinarea rolului și locului statelor neutre în cadrul securităţii internaţionale
contemporane;
- tendinţele statelor neutre europene studiate în condiţiile structurii sistemului european și
securităţii internaţionale post-Război Rece, când nu mai există bipolaritate, sunt similare.
Experienţa istorică a statelor neutre europene analizată comparativ servește drept considerent
strategic pentru Republica Moldova, care are mai mult de douăzeci de ani statut de neutralitate
permanentă, ceea ce constituie un aspect discutabil în societate și în rândul clasei politice;
- schimbările paradigmelor relaţiilor internaţionale şi segmentului său principal, securitatea
internaţională, contribuie la schimbarea structurii sistemului internaţional, care, în funcţie de
regimul internaţional stabilit, influenţează direct statele neutre în Europa;
- în arealul european, structura sistemului internaţional s-a transformat, având un regim
internaţional neoliberal cu interdependenţă complexă și cu elemente identitare comune.
Respectiv, acest regim internaţional schimbă caracterul mediului de securitate regională, care
contribuie la modificarea politicii de neutralitate în Europa prin dilema politică – neutralitatea
versus solidaritatea europeană;
- totodată, în arealul geopolitic al Republicii Moldova se intersectează două structuri
sistemice internaţionale competitive, europeană și postsovietică. Aceasta impune autorităţile
moldoveneşti să identifice o politică externă adecvată pentru utilizarea statutului de neutralitate
permanentă mai efectiv din motivul că el nu este garantat internaţional; precum și statul nu are
pârghii efective pentru un răspuns colectiv adecvat al unui actor internaţional la provocările
mediului de securitate internaţională contemporană, precum și la presiunile externe;
- specificul poziţiei Republicii Moldova, în contextul dezvoltării securităţii internaţionale
contemporane, constă în identificarea nivelului funcţionalităţii politicii de neutralitate pentru
asigurarea securităţii naţionale și interesului naţional.
75
2.3. Concluzii la capitolul 2
1. Analiza bazelor teoretico-conceptuale ale neutralităţii în studiile politice şi de
securitate demonstrează că statele neutre europene sunt parte componentă a mediului de
securitate internaţională, care provine din esenţa structurii sistemului internaţional.
2. Corelarea conceptului neutralităţii și statelor neutre cu securitatea internaţională este
argumentată din definițiile și conținutul acestor fenomene, scopul și condițiile de apariție.
Securitatea internațională se manifestă ca factor principal de influență asupra evoluției statelor
neutre și rezidă din natura structurii sistemului de securitate internațională în dependență de
paradigma dominantă, ea fiind:
- mediul internațional anarhic constrâns cu dilema de securitate;
- dominarea instituționalismului internațional cu factorul regimului internațional;
- identitatea națională și internațională, care devine un element de ideologie unificatoare.
3. Statele neutre europene mai mult au opţiunea de adaptare strategică la transformările
mediului de securitate internaţională. Respectiv, criteriile de performanţă identificate ale statelor
neutre europene au fost condiţionate de câţiva factori ai securității internaționale:
- statele neutre trebuie să nu se afle la intersecţia de rivalitate a marilor puteri;
- statele neutre trebuie să aibă un potenţial de descurajare pentru apărarea neutralităţii;
- neutralitatea poate fi declarativă, dacă nu încurcă supraputerilor.
4. Transformarea structurii sistemului internaţional bipolar a eliminat cauzele de bază ale
formării neutralității în statele neutre europene. Iar schimbările paradigmelor internaţionale, cu
riscurilor noi, în arealul european și postsovietic vor stabili noile particularităţi, conţinutul și
efectele acestora asupra Austriei, Finlandei și Suediei, precum și asupra Republicii Moldova.
5. Viziunea predominantă în rândul politicienilor europeni este că neutralitatea nu mai este
justificată din punct de vedere politico-militar pe motivul că conflictele interstatale în structura
sistemului european contemporan au devenit un subiect de îngrijorare legitimă pentru întreaga
comunitate de state – un fenomen contemporan european. Astfel, întru a testa ipoteza disertaţiei,
se folosește conceptul regimului internaţional al paradigmei neoliberale, care se află la baza
mediului de securitate internaţional în Europa contemporană.
6. Este indispensabil de a analiza nivelul de impact al riscurilor internaţionale asupra
structurii sistemice internaţionale europene, precum paradigma și efectele respective asupra
formării tendinţelor și perspectivelor statelor neutre europene la etapa contemporană. Din aceasta
va rezulta considerentele strategice pentru estimarea caracterului structurii sistemului
internaţional care influenţează neutralitatea permanentă a Republicii Moldova.
76
3. EVOLUŢIA STATELOR NEUTRE EUROPENE DREPT EXPERIENŢĂ
PENTRU REPUBLICA MOLDOVA
În cadrul dezvoltării relaţiilor interstatale, un stat neutru a devenit o categorie politico-
juridică ferm stabilită în relaţiile internaţionale contemporane. Pe parcursul istoriei sunt
identificate 31 de state neutre pe arena internaţională, dintre care o majoritate absolută de 24 de
state neutre s-a dezvoltat în Europa. Totodată, majoritatea statelor neutre s-au format sub efectele
Războiului Rece cu structura sistemică de bipolaritate, ceea ce ca şi context al securităţii
internaţionale s-a transformat în anii ’90 ai sec. al XX-lea. În prezent, din 14 state neutre
existente 10 sunt în Europa. Însă, conform prevederilor teoriei sistemice a savantului K. Waltz,
contextul internaţional contemporan nu impune statele europene să fie neutre. Acest paradox
necesită reevaluarea rolului și tendinţelor statelor neutre europene în sistemul de securitate
internaţională contemporană.
Factorii ce influenţează statele neutre europene în cadrul securităţii internaţionale, fiind
contextul neutralităţii, sunt necesari de a fi studiaţi în baza abordărilor noi prin prisma
paradigmelor teoriei relaţiilor internaţionale. Austria, Finlanda și Suedia au fost selectate din
statele neutre europene pentru că s-au aflat pe linia virtuală de contact în structura de
bipolaritate, în care paradigma neorealismului a dominat relaţiile interstatale. În această
paradigmă, mecanismul cauzativ al neutralităţii acestor state neutre a fost similar. Corespunzător,
strategiile statelor studiate de a fi strategic importante pe arena internaţională, fiind platforme de
intermedieri, au fost asemănătoare. Studiul nu va cerceta alte state neutre europene, cum ar fi
Elveţia și Republica Irlanda, pentru ca atât mecanismul cauzativ al neutralităţii, cât și tendinţele
în cadrul bipolarităţii au fost diferite și specifice, care nu sunt utile pentru Republica Moldova.
Totodată, în cadrul structurii post-Război Rece în Europa, care este dominată de un regim
internațional neoliberal cu principii de solidaritate și securitate cooperativă, Austria, Finlandă și
Suedia au trecut prin crize identitare simţind inutilitatea neutralităţii pe arena internaţională,
păstrând-o mai mult pentru audienţa internă. În aceste condiţii dilema statelor neutre rămâne una
între solidaritatea cu securitate cooperativă a UE și prevederile politico-juridice ale neutralităţii,
care în statele respective a devenit parte componentă a culturii și identității naţionale, ca o idee
instituţionalizată, privită pozitiv de public.
La rândul său, în Republica Moldova se evidențiază alte tendinţe din cauza situării
geopolitice la frontiera a două structuri de securitate – UE/NATO și CSI. Respectiv,
perspectivele funcţionalităţii statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova în
asigurarea securităţii naţionale pot fi diferite de cele ale statelor neutre propuse pentru cercetare.
77
3.1. Tendinţele în schimbarea politicii și statutului de neutralitate al Austriei, Finlandei
și Suediei în condiţiile Războiului Rece
În scopul cercetării politologice a noilor tendinţe a manifestării statelor neutre europene
în cadrul securităţii internaţionale contemporane, este necesar de reevaluat empiric şi comparativ
similitudinile şi divergenţele statelor neutre, Austria, Finlanda şi Suedia, în cadrul sistemului
internaţional în perioada Războiului Rece. În acelaşi timp, abordarea neorealistă a bipolarităţii
din această perioadă în corelarea cu starea securităţii internaţionale contemporane, va răspunde la
întrebarea, în ce măsură tendinţele statelor neutre sunt sistemice sau particulare. Sistemul
internaţional influenţează dezvoltarea statelor neutre, care, fiind mai vulnerabile la presiunile
externe, demonstrează o capacitate statală modestă de a conduce o politică externă independentă.
Astfel, perioada Războiului Rece este considerată o perioadă de confruntări și tensiuni
între două blocuri politico-militare, conduse de două state supraputere, SUA, ca lider al NATO,
și URSS, ca lider al Pactului de la Varșovia, cu ideologii și sisteme politice diametral opuse, care
a luat amploare la nivel global în perioada 1948-1990. Precondiţia apariţiei Războiului Rece a
fost rezultatul celui de-al Doilea Război Mondial, care a creat condiţii pentru transformarea
sistemului internaţional de către statele învingătoare, care au avut interese geopolitice și
ideologice diametral opuse privind reconstrucţiile postbelice în Europa. Ulterior, încordările
politico-militare au fost numite politic „Război Rece,” ceea ce presupunea o stare de relaţii
interstatale neprietenoase prin promovarea tensiunilor politice, evitând conflictului militar direct.
Din punctul de vedere al teoriei relaţiilor internaţionale, perioadă bipolarității este
importantă pentru studiul statelor neutre din câteva considerente. Pentru prima dată în relaţiile
internaţionale moderne anume două coaliţii internaţionale politico-militare adverse, NATO și
Pactul de la Varșovia, au reușit să extindă zonele de influenţă ideologică la nivel global,
devenind și parte componentă a structurii sistemului internaţional, respectiv divizând-o și
creând bipolaritatea, în care, practic, toate statele au simţit efectele presiunii externe (Anexa 18).
Coaliţiile bipolare luptau nu numai din raţionalitatea realismului politic de a domina, dar și prin
metode neconvenţionale cu extinderea și promovarea ideologiei comunismului și a
liberalismului, ceea ce schimba forma de luptă în una ideologică (factorul constructivismului
social). Revoluţia tehnologică și crearea armelor de distrugere în masă au putut să producă efecte
distructive devastatoare în cazul unui eventual război de proporţii. Statele care se aflau pe linia
de contact a bipolarităţii în Europa aveau pentru prima data două opţiuni geostrategice: să se
alăture la una dintre coaliţii sau să devină un stat neutru în timp de pace. Ignoranţa ultimei
78
opţiuni ducea la posibilitatea pierderii suveranităţii, divizarea geopolitică (ex. Germania), sau
desfășurarea luptelor neconvenţionale geostrategice (ex. Afganistanul, Angola).
Natura structurii sistemului internaţional bipolar în cadrul Războiului Rece a reflectat
factorii de influență neorealiste și, totodată, abordările neoliberale (Anexa 13). Prin crearea
alianţelor militare în formă de NATO în 1949 și Pactul de la Varșovia în 1955 se evidenţia că
dilema de securitate domina comportamentul majorităţii statelor, creând neîncrederi, incertitudini
și curse ale înarmării. Totodată, fondarea ONU în 1945, a Consiliului Europei în 1949 și
lansarea procesului CSCE/OSCE în 1975 au avut scopul de a dezvolta sistemul de securitate
colectivă, orientat spre diminuarea efectelor dilemei de securitate a bipolarităţii și sporirea
încrederii interstatale, precum şi crearea unui regim internaţional de constrângere a securităţii
internaţionale pe viitor. Într-un astfel de context paradigmatic, Austria, Finlanda și Suedia, care
se aflau pe linia de contact a bipolarităţii, au fost influenţate de către factorii externi și interni,
care au determinat tendinţele și funcţia lor în cadrul sistemului internaţional (Anexa 19).
Analizând baza politico-juridică a statelor neutre europene studiate, au fost identificate
documentele ce reglementau neutralitatea (Anexa 11). Așadar, ca stat neutru, Austria are la bază
Legea Federală Constituţională din 26 octombrie 1955, în care se afirmă neutralitatea,
recunoscută oficial de Franţa, Regatul Unit, SUA și fosta URSS. Articolul I (1) al acestei legi
accentuează explicit statutul juridic de neutralitate permanentă, prin care Austria se angaja să
menţină și să-l apere cu orice mijloc disponibil. Totodată, art. I (2) al Legii Federale stipula că
„pentru a asigura aceste scopuri Austria niciodată în viitor nu va aderă la orice alianţe militare,
nici nu va permite stabilirea bazelor militare străine pe teritoriul sau” [202]. Acest articol conţine
multe dintre prevederile Convenţiei V de la Haga din 1907 privind obligaţiunile și drepturile
statelor neutre, în timp de război. În pofida contradicţiei de jure cu Carta ONU din 1945, această
lege, de facto, se încadra în dreptul internaţional la timpul adoptării, fiind recunoscută de statele
învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, Tratatul de stat privind restabilirea
Austriei independente și democratice, semnat la 15 mai 1955, a fost introdus în registrul
Secretariatului ONU privind evidenţa documentelor: nr. 2949, vol. 217, 27.09.1955 [266].
În acest context, cercetarea politică a Austriei, în perioada 1945-1990, a permis de a
diferenţia contextul și factorii formării ideii neutralităţii pentru politica externă. Apariţia
neutralităţii Austriei reprezintă o coincidenţă a mai multor evenimente, anume după cel de-al
Doilea Război Mondial şi începutul Războiului Rece. Cauzele adoptării Actului de Neutralitate a
Austriei reprezintă o combinare a factorilor externi și interni. Așadar, factorii externi, care au
influenţat Austria să devină stat neutru, au fost următorii: participarea în coaliţie cu Germania
nazistă în cel de-al Doilea Război Mondial, consecutiv, ocuparea teritoriului de către statele
79
învingătoare, locaţia geopolitică importantă, imposibilitatea alinierii la un bloc militar al
bipolarităţii, teama de precedentul divizării Germaniei ca analogie, posibilitatea aderării la Planul
Marshall, presiunile externe asupra autorităţilor austriece, vulnerabilitatea geografică la un atac
armat.
Analizând natura structurii sistemului internaţional, s-a stabilit că la Conferinţa de la
Yalta din 1945, aliaţii şi-au reafirmat intenţia de a elibera Austria de ocupaţia nazistă şi de a
susţine eforturile poporului austriac în restabilirea statului independent [189, p. 18]. De fapt,
soarta Austriei, iniţial, a fost direct legată de factorul Germaniei, fapt ce constituia o îngrijorare
pentru statele occidentale. Însă Austria a avut un statut nedefinit după sfârşitul războiului în
1945, fiind considerată și ca victimă a anexării din partea Germaniei naziste în 1938 – Anschluss.
Totodată, posibilitatea reunificării austro-germane, de după război, la fel a fost un factor de
considerare și pentru URSS. În fine, Austria reprezenta un punct geostrategic la intersecţiile
Europei Centrale, care reprezenta o îngrijorare pentru toţi aliaţii.
În cadrul investigaţiilor s-a demonstrat că autorităţile austriece căutau modul de retragere
a forţelor aliate de pe teritoriul său. În acest scop, diferite forţe politice au încercat să promoveze
teza cu privire la oportunitatea de a declara neutralitatea ţării, care a fost inspirată de experienţa
Elveţiei. Potrivit unui studiu, realizat de autorităţile de ocupaţie americane în 1947, pentru a
proba neutralitatea similară celei elveţiene și-au exprimat aderenţa 78% din populaţia austriacă.
Cu toate acestea, nici Occidentul, nici Uniunea Sovietică, iniţial, nu au manifestat suficient
interes pentru această idee, deoarece au avut intenţia să păstreze Austria în sfera influenţei lor
[127, p. 13]. În același timp, aflarea Austriei la intersecţia geopolitică și strategică importantă în
Europa solicita definirea statutului său prin compromis internaţional. Ca urmare, acești factori au
contribuit la negocierile de durată şi profiturile de pe urma statutului viitor al Austriei.
Însă declanşarea Războiului Rece, în 1948, a stopat identificarea statutului Austriei. În
consecinţă, din punctul de vedere al paradigmei neorealismului, Austria a devenit mai mult un
subiect de negociere în cadrul stabilirii structurii sistemului internaţional nou de distribuire a
puterii și aranjamentelor, decât un obiectiv al marilor puteri de a ameliora consecinţele
postbelice, asumate la Yalta în 1945. Din cauza interesului sporit pentru teritoriul Austriei,
autorităţile austriece nu au reușit alinierea statului la un pol de putere internaţional în contextul
procesului de transformare a structurii sistemului internaţional. Totodată, pentru Franţa, Regatul
Unit, SUA și URSS costul, în eventuala luptă pentru un stat mic ca Austria, a fost imprevizibil.
În contextul politic european din acea perioadă, precedentul recent privind scenariul de
partiţie a Germaniei i-a influenţat pe aliaţi să nu repete o astfel de situaţie în Austria, ce putea, la
fel, să aducă la pierderea multor resurse şi eforturi fără a atinge soluţia problemei. Totodată,
80
transformarea sistemului de securitate internaţională, prin dezvoltarea Tratatului de la Bruxelles
(Uniunea vest-europeană, 1948), NATO (1949) şi Pactul de la Varşovia (1955), însoţit de
imposibilitatea adversarilor ideologici de a profita mai mult de situaţia status quo-ului european
de după război, a redus interesul strategic pentru Austria. URSS, profitând la maximum de
situaţia creată, a folosit exemplul Austriei pentru a influenţa o situaţie similară în Germania, ceea
ce a fost respins de Occident [189, p. 162]. Astfel, urmare a tendinţelor bipolarităţii, reiese că în
situaţia postbelică de după 1945, în statele mici, în care polurile de putere aveau pârghii
puternice de influenţă, se foloseau toate metodele pentru atragerea în zona sa de influenţă
ideologică, iar unde nu se reușea, se aplica metoda neutralizării sau susţinerii neutralităţii
istorice.
Migrarea centrului de gravitate a Războiului Rece din Europa către ţările din lumea a
treia6 a reafirmat status quo-ul european. Aceasta i-a permis Austriei să devină un stat neutru,
reducând tensiunile din Europa. În consecință, Tratatul de stat privind restabilirea Austriei
independente, semnat la Viena la 15 mai 1955 de statele învingătoare în cel de-al Doilea Război
Mondial şi guvernul Austriei, a reprezentat nu doar un document de independenţă, ci şi o
înţelegere nescrisă a marilor puteri de a evita o confruntare în Austria şi de a interzice unirea
Austriei cu Germania (art. 4), precum și de a restricţiona Austria (art. 13) de a produce și a avea
în posesie arme strategice [266]. Totodată, Tratatul (art. 20/3) stipula că trupele aliate vor părăsi
Austria în timp de 90 de zile după ratificare, dar nu mai târziu de 31 decembrie 1955.
În acel context internaţional, neutralitatea a fost considerată a fi o decizie consolidată,
exprimată în Legea Federală Constituţională privind neutralitatea permanentă, adoptată de
Parlamentul Austriei la 26 octombrie 1955, după ce ultimele forţe aliate au părăsit teritoriul
Austriei [219, p. 274]. Investigând Lega Federală, s-a constat că acest statut de neutralitate
permanentă nu a avut garanţii internaţionale şi nu însemna o ideologie, dar a fost mai mult o
înţelegere a marilor puteri privind principiul sensului comun de neutralizare [202]. Un astfel de
statut juridic nu-i permitea Austriei să se alăture alianţelor militare, pentru că, posibil, avea să
provoace rivalităţi, care s-a dorit de a fi evitate. Ca urmare, Austria a devenit un stat-tampon
între două blocuri militare pe direcţiile geostrategice importante, unde nu se putea obţine
avantaje asimetrice și, totodată, se dorea evitarea confruntărilor politico-militare.
Ca factor extern, Austria a reușit să adere la Programul de recuperare europeană,
„Marshall Plan”, care a permis într-un timp scurt să amelioreze situaţia social-economică
postbelică. Conform diferitelor surse, reiese că Austria primea anual ajutor material de circa 200
milioane dolari SUA în cadrul acestui program și al altor programe de asistenţă internaţională.
Acest factor extern, i-a permis Austriei să recupereze și devină în cadrul Războiului Rece un stat
81
economic independent. Ultimul factor i-a oferit Austriei o flexibilitate de cooperare economică
internaţională, care reducea posibilitatea izolării statelor neutre pe arena internaţională.
În ceea ce priveşte factorii interni, care au influenţat starea neutralităţii Austriei, putem
menționa următoarele: capacitatea puternică a statului de a rezista la presiuni externe, situaţia
politică stabilă, fiind un stat democratic consolidat, invulnerabilitatea ideologică, atitudinea
negativă faţă de comunism, teamă de confruntările statelor mari în Austria. Așadar, vizând
situaţia internă, spre sfârşitul Războiului al Doilea Mondial, Austria a fost capabilă să stabilească
un guvern naţional, care s-ar ocupa efectiv şi autonom de situaţia internă. Aceasta a fost posibil
datorită stabilităţii politice interne, care a permis Austriei să reziste presiunilor externe, precum
și ideologice. După cum demonstrează investigaţiile, atât puterile occidentale, cât şi sovieticii au
încercat să extindă influenţa asupra Austriei în măsura capacităţilor şi mijloacelor de care
dispuneau ca forţe de ocupaţie. Astfel, autorităţile sovietice au încercat să instaureze un guvern
comunist cu simpatii prosovietice, în frunte cu K. Renner, un cunoscut gânditor socialist [189, p.
30]. Luând în consideraţie consecinţele tragice ale Războiului al Doilea Mondial, inexistenţa
Războiului Rece în acea perioadă, omogenitatea ideologică din Austria, guvernul lui K. Renner a
fost incapabil să efectueze schimbări radicale sau să promoveze o politică externă adecvată.
Mai mult decât atât, factorul încrederii manifestat de o mare parte a populaţiei faţă de
ideile pluralismului democratic a fost demonstrat la primele alegeri libere din toată ţara din
noiembrie 1945 la care Partidul Popular a acumulat 49,9 procente, Partidul Socialist – 44,6
procente și Partidul Comunist – 5,42 procente [219, p. 269-270]. Încercările statelor occidentale
de a asista guvernul austriac, la fel, nu a contribuit la atragerea Austriei în sfera lor de influenţă.
În consecinţă, factorii de omogenitate a societăţii şi profesionalismul birocraţiei austriece s-au
dovedit a fi importanţi prin prevenirea încadrării pe cale ideologică și procese democratice (lupta
ascunsă externă în Austria) în sfera de influenţă occidentală sau a URSS. În ansamblu, Austria a
fost invulnerabilă ideologic la presiunile externe, fiind un stat democratic şi naţional consolidat
istoric, având o capacitate naţională puternică de rezistență.
În temeiul celor expuse, reanalizând toţi factorii, reiese că începutul Războiului Rece ca
element de transformare a sistemului internaţional în bipolaritate rivală cu paradigma
neorealismului şi, respectiv, a mediului securităţii internaţionale rival, neclarităţile
angajamentelor Franţei, Marii Britanii și SUA pentru Austria, precum și diplomaţia coercitivă a
URSS la negocieri, au marcat destinul Austriei prin alegerea impusă de a rămâne un stat
independent cu condiţia stabilirii unei neutralităţi permanente, în acel moment istoric. Deoarece
Austria nu a mai avut anterior o asemenea experienţă statutară, neutralitatea sa a devenit un
element pur al Războiului Rece în contextul bipolarităţii. În particular, „Estul şi Vestul au
82
neutralizat Austria prin exercitarea unui control şi, totodată, prin negarea propriei dominanţe
asupra Austriei” [276, p. 60]. De asemenea, considerăm că factorii externi, în special natura
structural-funcţională neorealistă a sistemului internaţional din perioada respectivă, au jucat un
rol mai mare comparativ cu factorii interni.
Ca urmare, specificul neutralităţii Austriei a trasat următoarele tendinţe în cadrul
Războiului Rece: justificarea locaţiei geografice importante, consolidarea internă privind
neutralitatea, promovarea politicii de neutralitate militară, participarea efectivă la organizaţiile de
securitate internaţională, de exemplu, în cadrul ONU și, totodată, promovarea politicii externe de
evitare a scenariilor negative pentru securitatea naţională și pentru sporirea rolului activ al
Austriei pe arena internaţională, evitarea implicării în confruntările statelor mari [276, p. 61].
La rândul său, din punct de vedere politico-juridic, aspectele neutralităţii Finlandei au
fost reglementate de către Tratatul de Pace, Cooperare și Asistenţă Mutuală cu URSS din 6
aprilie 1948 [271]. Este de menţionat că Finlanda a fost considerată ca stat care a pierdut
războiul și practica internaţională din acea perioadă determina astfel de impunere ca un fel de
sens comun. După destrămarea URSS, Finlanda a denunţat tratatul. Alte documente politico-
juridice privind neutralitatea nu există în Finlanda.
Analiza materialelor studiului de caz al evoluţiei Finlandei descoperă că „Finlanda este
unul dintre cele mai deviante cazuri printre statele neutre” [228, p. 49]. În esenţă, atât factorii
externi, cât și factorii interni au jucat un rol important în stabilirea politicii de neutralitate a
Finlandei, precum și au trasat tendinţele ca stat neutru în cadrul Războiului Rece. Din punctul de
vedere al factorilor externi, care au jucat un rol de impact asupra destinului Finlandei, putem
afirma următoarele: participarea în coaliţie cu Germania la cel de-al Doilea Război Mondial,
situaţia geopolitică de după cel de-al Doilea Război Mondial şi lupta istorică pentru Finlanda,
atitudinea specială manifestată de către URSS, caracterul structurii sistemului regional neorealist
stabilit în contextul Războiului Rece, locaţia geostrategică sensibilă pentru URSS, presiunile
externe ale URSS și invulnerabilitatea geografică pentru desfășurarea un război militar pe acest
teritoriu. Astfel, putem face o paralelă cu esenţa neutralităţii permanente a Republicii Moldova,
care are cam același motiv ca şi Finlanda – necesitatea echilibrării relaţiilor cu Rusia.
Conform analizei structural-funcţionale a sistemului internaţional, reiese că Suedia și
Rusia, istoric, au luptat pentru dominaţie în Finlanda, considerând acest teritoriu de o importanţă
geostrategică. Aceasta a rezultat din rivalitatea ruso-suedeză cu anexări repetate ale Finlandei
[236, p. 30]. Ulterior, precondiţiile, cum ar fi apropierea geografică a Finlandei de URSS,
memoria Războiului de iarnă din 1939-1940, alianţa cu Germania în cel de-al Doilea Război
Mondial au determinat funcţia geopolitică a Finlandei în sistemul internaţional după cel de-al
83
Doilea Război Mondial. La baza formării neutralităţii în Finlanda s-au aflat factorii internaţionali
postbelici: ieșirea din război prin capitulare, presiunea externă din partea tuturor aliaţilor după
război, condiţia de posesie a forţei militare postbelice reduse, precedente de așa tip în Europa. În
acest context, studiind memoriile ex-preşedintelui Finlandei, M. Koivisto, privind dezvoltarea
acestui stat scandinav, vedem că „Finlanda s-a exclus pe sine din starea de război prin încheierea
unui armistiţiu cu URSS şi Marea Britanie la Moscova, la 18 septembrie 1944” [236, p. 36].
Tratatul de Pace cu Finlanda, semnat de către statele aliate la Paris, la 10 februarie 1947,
a reglementat suveranitatea postbelică a Finlandei, cu condiţii cum ar fi reducerea (art.13/a/b/c)
capacităţii de apărare până la 41.900 persoane limită, interzicerea (art. 17-19) producerii de
armament nuclear, precum şi a resurselor pentru producerea armamentului mai mult decât
necesită limita stabilită pentru armată [274]. Consecutiv, refuzul URSS de a permite participarea
Finlandei la Planul Marshall, lovitura comunistă în Cehia și blocada Berlinului din 1948, precum
și presiunea sovietică au convins autorităţile Finlandei să accepte un compromis cu URSS. Ca
urmare, Finlanda a semnat Tratatul de Pace, Cooperare şi Asistenţă Mutuală cu URSS în 1948,
în care art. 4 stipula că „Înaltele părţi contractante confirmă angajamentul lor, în conformitate cu
art. 3 din Tratatul de Pace semnat la Paris la 10 februarie 1947, de a nu încheia nici o alianţă sau
de a adera la orice coaliţie îndreptată împotriva celeilalte părţi contractante” [271].
Din punct de vedere structural-funcţional al sistemului internaţional, care se forma ca
bipolaritate în timpul declanşării Războiului Rece, această decizie poate fi considerată ca o
condiţie a paradigmei neorealismului şi anume – impunerea deciziei de neutralitate de un actor
supraputere ca una optimă pentru păstrarea suveranităţii finlandeze. Tratatul părea a fi avantajos
pentru ambele părţi prin stipularea că Finlanda nu va fi o cale de tranzit pentru un atac contra
URSS, iar URSS nu se va implica în politica internă a Finlandei. În acelaşi timp, tratatul (art. 1)
stipula că, dacă Finlanda nu va fi în stare să-şi apere integritatea teritorială singură, „ar putea
face acest lucru, la necesitate, cu ajutorul sau împreună cu Uniunea Sovietică” [271]. Aplicată de
diplomaţia timpul respectiv ca sens comun, această prevedere evidenţia necesitatea consultării cu
URSS în chestiunile geostrategice importante.
După cum consideră experţii E. Einhorn și Jh. Logue, tratatul obliga „Finlanda sa obţină
aprobarea Moscovei pentru relaţiile politice și economice cu Occidentul și, practic, a acordat
Moscovei așa-numitul droit de regard7 să examineze politica externă finlandeză[...] și să impună
veto asupra anumitor politicieni finlandezi” [194, p. 227]. Oricum, Tratatul nu împiedica
restabilirea şi funcţionarea democraţiei parlamentare, a economiei de piaţă şi dezvoltarea
independentă ca atare, ceea ce a fost cel mai important pentru Finlanda. Cu alte cuvinte, Tratatul
84
cu URSS din 1948 impunea indirect autorităţile Finlandei să promoveze o politică de
neutralitate.
Din punct de vedere sistemic, politica de neutralitate a Finlandei este un alt exemplu al
încercărilor marilor puteri de a promova interesele geopolitice și de a-şi asigura securitatea
naţională, neutralizând un pericol potenţial în proximitatea sa geografică. În acelaşi timp,
politicienii finlandezi au avut mai multe opţiuni şi scenarii şi, totodată, au selectat una, cea mai
beneficiară pentru interesul naţional în cadrul sistemului internaţional cu natura realismului
politic al timpului istoric. Acest precedent are puncte analogice în formă de considerente pentru
Republica Moldova care, actualmente, se află într-o situaţie similară.
Efectuând o analiză comparativă a statelor neutre europene, ajungem la concluzia că,
lupta puterilor mari pentru influenţă în cadrul Războiul Rece, ca şi în cazul Austriei, a fost o
forţă dominantă, care a insistat în formarea politicii de neutralitate a Finlandei. În acest context
internaţional, Finlanda, chiar devenind un stat-tampon între două poluri de putere, rămânea un
teritoriu neatrăgător pentru unele coliziuni posibile în cadrul Războiului Rece. Invulnerabilitatea
geografică a Finlandei, cu un spaţiu complicat şi o climă severă, amintirile negative despre
implicarea sovietică din 1940, forţele armate relativ puternice şi dezvoltate ale NATO şi Pactului
de la Varşovia au convins adversarii Războiului Rece să evite confruntările directe şi indirecte
privind acest teritoriu. Cu alte cuvinte, situarea Finlandei întru-n colţ al spaţiului european
nongeostrategic, a creat premise structurale internaţionale pentru ca Finlanda să evite încordările
de pe linia de contact între marile puteri pe direcţiile geostrategice importante.
Analizând factorii interni, care au contribuit la stabilirea politicii de neutralitate și a
tendinţelor Finlandei în perioada Războiului Rece, putem menţiona următoarele: situaţia internă
politică complicată, polarizarea partidelor politice, demonizarea comunismului și a URSS în
rândul populaţiei, abilitatea autorităţilor finlandeze să promoveze o politică externă înţeleaptă.
Astfel, investigaţiile privind esenţa politicii externe a Finlandei demonstrează că
neutralitatea pentru politicienii finlandezi a fost un instrument de manevră în cadrul paradigmei
neorealiste în acea perioadă de distanţare şi evitare a cooperării militare cu URSS și Occidentul,
în caz de război [205, p. 39]. Putem trata că autorităţile finlandeze, înţelegând intenţia
adversarilor Războiului Rece de a evita o confruntare asupra Echilibrului Nordic8, au promovat o
politică neutră pentru evitarea provocărilor privind teritoriul său. Adiţional, situaţia geografică
invulnerabilă a Finlandei şi armata relativ puternică s-au numărat printre factorii care au
contribuit la o stabilitate regională îndelungată în cadrul Războiului Rece. În același timp,
situaţia internă rămânea una complicată. În primul rând, partidele politice s-au divizat şi s-au
polarizat extrem [194, p. 204]. Al doilea factor constă în faptul că perspectivele ideologice ale
85
comunismului au avut întotdeauna o asociere negativă şi demonizată cu Rusia, care a pierdut
Finlanda după Primul Război Mondial.
Analiza multidimensională efectuată stabilește că din punct de vedere finlandez,
neutralitatea a fost un rezultat inevitabil, care a condus de la tranziţie la o independenţă stabilă.
Istoriceşte, Finlanda a devenit de câteva ori victima Echilibrului Puterii şi Sferei de Influenţă, ce
au lăsat amintiri dureroase finlandezilor. În același timp, după cum menţionează P. Joenniemi,
incapacitatea structurală a Cooperării Nordice9 de a ajuta Finlanda a convins autorităţile
finlandeze să-şi creeze propriul sistem adecvat de securitate [228, p. 55]. Astfel, precedentele
istorice, lupta adversarilor Războiului Rece în Europa, precum şi presiunile sovietice asupra
Finlandei au influenţat politicienii finlandezi să retragă ţara lor din cadrul echilibrului bipolar de
putere în curs de dezvoltare. După cum afirmă T. Vaahtoranta și T. Forsberg, ”scopul Finlandei,
fiind parţial în sfera sovietică de influenţă, a fost raţional să evite confruntarea în timp de pace şi
cooperarea cu URSS în caz de război potenţial al marilor puteri” [205, p.10].
În ansamblu, în formarea politicii de neutralitate și a tendinţelor Finlandei în cadrul
Războiului Rece au fost predominanţi factorii externi, determinaţi de natura structurii sistemului
internaţional în proces de transformare cu lupta marilor puteri bipolare privind sferele de interes
în cadrul Războiul Rece. În acelaşi timp, din punct de vedere instituţional, o astfel de politică a
fost și o decizie internă, aleasă din mai multe opţiuni existente, care i-a permis Finlandei să-şi
menţină şi să-şi consolideze independenţa. Însă politica de neutralitate i-a permis Finlandei, în
circumstanţele paradigmei neorealismului, să-şi păstreze ideologia, valorile naţionale și
securitatea naţională de lungă durată. Ca rezultat, specificul neutralităţii Finlandei a trasat
următoare tendinţe în cadrul Războiului Rece: promovarea politicii de neutralitate militară și
neutralitatea armatei (pentru apărare); participarea efectivă la organizaţiile de securitate
internaţională, de exemplu, în cadrul ONU; promovarea politicii externe pentru a evita scenariile
negative pentru securitatea naţională; promovarea imaginii pozitive pe arena internaţională,
precum și evitarea implicării în confruntările statelor mari. Politica externă constructivă în relaţia
cu URSS, precum şi cu restul Europei și cu statele nord-americane i-a permis Finlandei să nu
devină arena critică de confruntare a Războiului Rece.
Situaţia în Suedia, ca stat neutru, este mai specifică pentru că prevederile neutralităţii nu
sunt reflectate juridic. Mai multe surse afirmă că Suedia a declarat verbal politica de neutralitate
la Congresul de la Viena din 1815, unde majoritatea statelor au luat act, dar fără garanţii
internaţionale formale. Conform aspectelor politico-juridice, neutralitatea Suediei este
considerată o poziţie de politică selectivă faţa de crizele internaţionale. Alte documente politico-
juridice, care ar sta la baza neutralităţii Suediei, nu există.
86
Comparativ cu neutralitatea Austriei şi Finlandei, esenţa neutralităţii Suediei reprezintă o
politică de neutralitate aleasă de sine, care nu este specificată în Constituţie, dar a ajuns să fie
considerată drept una tradiţională [279, p. 11]. Investigând cauzele politice ale neutralităţii
Suediei, s-a descoperit că o astfel de politică de neutralitate a fost influenţată de câţiva factori
geopolitici istorici, printre care bătăliile Baltice cu Rusia din trecut, participarea Suediei la
războaiele napoleoniene, pierderea Finlandei (1809) şi decăderea graduală a Regatului Suedez ca
o mare putere în cadrul sistemului internaţional din perioada istorică menţionată, structura
multipolară a sistemului internațional, din punctul de vedere al paradigmei realismului.
Prin declararea neutralităţii, Suedia a obţinut două avantaje strategice în perioada
respectivă. Mai întâi de toate, fiind în declin economic, uman și teritorial, Suedia a readaptat din
punct de vedere strategic statutul său politic de la o putere mare, fiind mai mult timp un pol de
putere, centru de gravitate al sistemului internaţional, la un stat regional cu o capacitate medie,
dar puternică de a continua promovarea interesului naţional și de a influenţa geopolitica
internaţională. Totodată, prin acest pas, Suedia s-a exclus din confruntările polurilor de putere
occidentale cu Rusia [174, p. 177]. Analizând factorii internaţionali, și, anume, pierderile Suediei
în multiple războaie napoleoniene și cu Rusia, precum și factorii interni și, expres, lovitura de
stat din 1812, devine evident că politica de neutralitate a fost o preferinţă și o opţiune internă. O
astfel de politică permitea păstrarea statutului politic de putere importantă în relaţiile
internaţionale care se aflau în proces de transformare. Astfel, politica externă nouă a noului
monarh suedez Jean Baptiste Bernadotte, numită și politica din 1812, a avut un concept de
autorestrângere militară în mediul internaţional.
Oficial, începând cu Congresul de la Viena din 1815, o astfel de politică de neutralitate i-
a permis Suediei să rămână în afara marilor confruntări şi războaie din Europa și de pe arena
mondială. Oricum, schimbările radicale ale relaţiilor internaţionale din sec. al XX-lea (Războiul
Rece), dezvoltarea tehnologiilor avansate (factorul nuclear) şi dilema securităţii în jurul Suediei
(factorul Finlandei) au permis politicienilor suedezi să-şi continue politica de neutralitate deja
tradiţională şi, concomitent, să caute soluţii militare posibile, cu alianţe militare, în caz de un
război major. Corespunzător, acești factori geopolitici istorici au determinat comportamentul și
tendinţele Suediei ca stat neutru în cadrul Războiului Rece.
Totodată, în situaţia postbelică, atât factorii externi, cât și factorii interni i-au permis
Suediei să evite glisarea şi implicarea sa în luptele bipolare prin continuarea poziţionării ca stat
neutru tradiţional. Așadar, putem nominaliza următorii din factorii externi, care au determinat
tendinţele Suediei în perioada Războiului Rece: transformarea structurii sistemului internaţional
spre bipolaritate; politica externă flexibilă și activă faţă de polurile bipolarităţii, dar alinierea
87
ideologică cu Occidentul; dilema de securitate legată de factorul nuclear; locaţia geopolitică
importantă în Scandinavia; imposibilitatea aderării la un bloc politico-militar al Războiului Rece;
aderarea la Planul Marshall; presiunile externe; rolul de lider regional tradiţional; îndepărtarea de
centrul de gravitate al Războiului Rece în Europa; relațiile tradiţional sensibile cu Finlanda.
Investigaţiile asupra Suediei au constatat că, în primul rând, în timpul declanşării
tensiunilor politico-militare postbelice, cortina de fier, identificată virtual de William Churchill
în 1946, nu includea Scandinavia în prognozarea rivalităţilor în Europa, cu toate că Finlanda, un
stat scandinav, a devenit totuşi vulnerabilă la viitoarele tensiuni bipolare. În al doilea rând,
Suedia a aprovizionat URSS postbelică cu nişte credite economice generoase, care pot fi
considerate drept recompensă pentru atitudinea lejeră faţă de neutralitatea sa în timpul războiului
și situaţia postbelică [194, p. 227]. În al treilea rând, Suedia a aderat fără impedimente la Planul
Marshall în 1947, demonstrându-şi preferinţele ideologice şi, totodată, politica de neutralitate
tradiţională prin factorul nealinierii militare la orice rivalităţi potenţiale [174, p. 178].
De fapt, în cadrul analizelor politice s-a identificat că adversarii Războiului Rece aveau
dubii faţă de politica de neutralitate a Suediei [279, p. 31]. De exemplu, experţii URSS
considerau că Suedia a fost un aliat neutru al Germaniei, iar experţii occidentali au fost
îngrijoraţi de prezenţa postbelică a armatei sovietice pe teritoriul Danemarcei, Finlandei şi
Norvegiei, ce nu excludea și ocuparea Suediei [240, p. 339]. Luând în consideraţie aspectele
geostrategice şi, anume, că Suedia se afla la intersecţia geostrategică a Scandinaviei, statutul său
postbelic prezenta o îngrijorare crucială pentru viitorii adversari din Războiul Rece. În
circumstanţe geopolitice de dezvoltare noi, Suedia a decis de sine stătător să-şi continue politica
de neutralitate tradiţională ca să calmeze tensiunile internaţionale în jurul factorului scandinav.
Continuând firul raţionamentelor în ceea ce priveşte analiza structural-funcţională a
regiunii Scandinaviei, s-a constatat că Suedia, fiind un lider tradiţional al Scandinaviei, a înţeles
că politica proprie de neutralitate de succes, din perioada celui de-al Doilea Război Mondial,
asigurată de existenţa unor forţe militare puternice, va face prea costisitoare o eventuală invazie
externă, ceea ce ar constitui o principală raţiune a stabilităţii în Scandinavia. Astfel, Suedia a
invitat Norvegia şi Danemarca să formeze o alianţă scandinavă de apărare, fiind numită de
experţi Balanţa Nordică pentru distanţare de centrul instabilităţii în Europa. O condiţie
importantă înaintată a fost ca toţi membrii alianţei să urmeze modelul politicii de neutralitate a
Suediei [174, p. 179]. Astfel, strategia autorităţilor suedeze a fost de a se distanţa de
confruntările continentale şi de a convinge adversarii potenţiali că o eventuală invazie ar fi prea
costisitoare, care ipotetic trebuia să menţină stabilitatea în Scandinavia. În acest context, analiza
caracterului sistemului internaţional bipolar descoperă că ceea ce nu se înţelegea la timpul
88
respectiv de către politicienii suedezi este că natura războiului s-a schimbat în mod radical, încât
factorul armelor nucleare a devenit totalmente distructiv comparativ cu războaiele continentale
din trecut, care reduceau eficacitatea unor asemenea tipuri de strategii și alianţe.
În acelaşi timp, trei factori externi au împiedicat dezvoltarea unui astfel de model. În
primul rând, rivalitatea din trecut în regiunea dată a continuat să joace un rol sensibil în memoria
statelor nominalizate. În al doilea rând, la timpul lansării acestei propuneri Finlanda deja
semnase, în 1948, Tratatul cu URSS, care, în asemenea circumstanţe, cu o mare probabilitate,
avea să conteste o astfel de configuraţie cum ar fi Balanţa Nordică la proximitatea sa geografică.
În al treilea rând, experienţa dramatică a celui de-al Doilea Război Mondial, a convins
autorităţile Danemarcei şi Norvegiei să devină membre ale NATO. Astfel, Cooperarea Nordică
a avut doar o dimensiune economică, ceea ce, de fapt, a şi jucat un rol pozitiv pentru regiune.
Ca rezultat, studierea mai multor surse privind politica de neutralitate a Suediei,
descoperă că politicienii suedezi au conclus pe baza analizei mediului de securitate internaţională
apărut, precum că presiunile permanente ale URSS şi ale Occidentului, tehnologiile nucleare şi
un nou conflict global ipotetic în perioada Războiului Rece nu i-ar fi permis Suediei să rămână
un stat neutru intact. Din aceste motive, politicienii suedezi au decis să menţină neutralitatea
activă, dar și să coopereze în secret cu NATO în cazul unui eventual scenariu de război.
Totodată, politica de neutralitate suedeză, fiind o alegere naţională, a fost mereu analizată în
contextul paradigmei relaţiilor internaţionale, care dominau Europa în acea perioadă. Aşadar, se
constată că anume structura securităţii internaţionale de natură neorealistă, din acea perioadă,
plasa Suedia în calea coliziunilor eventuale între polurile de putere ale bipolarităţii.
Ca urmare, una dintre tendinţele evoluţiei Suediei l-a constituit comportamentul său ca
stat neutru prin nealinierea militară la blocurile adversarilor bipolarităţii pentru stabilitatea
Scandinaviei, dar ideologic a pretins alinierea Occidentului în scopul cooperări în cazul unui
eventual război. După cum s-a constatat, „în 1994, Comisia pentru Politica de Neutralitate a
publicat raportul pentru anii 1946-1969. Potrivit Comisiei, Suedia înţelegea că va avea nevoie de
ajutorul Occidentului în cazul unui atac sovietic şi Vestul susţinea probabilitatea să ofere ajutor
Suediei din propriul interes” [205, p. 8]. Reiese că Suedia a obţinut ajutor din partea NATO în
perioada menţionată. De exemplu, contactele periodice între personalul de rang înalt; stabilirea
sistemului de comunicare securizat cu Norvegia şi Danemarca; coordonarea în comun a unor
operaţiuni militare, monitorizarea aeriană şi cooperarea militară în sfera serviciilor secrete cu
NATO; extinderea pistelor de decolare pentru bombardierele strategice; prezenţa reprezentanţilor
Suediei la cartierele secrete ale Regatului Unit (guvernare potenţială în exil) demonstrează că
politica de neutralitate a Suediei a fost una cooperativă în direcţia pro-occidentală [205, p. 8-9].
89
Din punctul de vedere al neorealismului, reiese că în situaţia securităţii postbelice, când
structura securităţii internaţionale a fost una bipolară, Suedia a reuşit să promoveze o politică de
neutralitate pentru echilibrul Balanţei Nordice dintre NATO şi Pactul de la Varşovia. Această
politică a avut elemente de neutralitate cooperativă tacită cu Occidentul şi elemente ale
paradigmei neoliberale ale relaţiilor internaţionale, prin promovarea caracterului economic şi
social al cooperării regionale de interes vital pentru Suedia. Acest echilibru al zonei scandinave
i-a permis concomitent şi Finlandei să rămână neutră faţă de eventualele rivalităţi între URSS şi
Occident [194, p. 202]. Reiese că politicienii suedezi înţelegeau caracterul sistemului
internaţional bipolar şi estimau posibilitatea unor conflicte militare. După cum susţin experţii T.
Vaahtoranta și T. Forsberg, „Suedia a promovat o politică de neutralitate în timp de pace, cu
tendinţa de a se alinia la NATO în cazul izbucnirii unui război” [205, p. 12].
Analizând factorii interni, care au determinat tendinţele politicii de neutralitate a Suediei,
putem nominaliza următoarele: politica externă raţională; politica neutră flexibilă; convingerea
populației că neutralitatea este o preferinţă naţională; capacitatea de a rezista la presiunile
externe; invulnerabilitatea ideologică; politica constructivă faţa de URSS; stat democratic
consolidat și stabil; economie puternică; mișcări civice puternice; sectorul de apărare puternic.
Cercetând situaţia internă și evaluând natura structural-funcţională a sistemului internaţional
transformat după 1945, s-a constatat că politicienii din Suedia au făcut câteva presupuneri
strategice pentru păstrarea securităţii regionale. Aşadar, pentru a-şi proteja propria neutralitate,
Suedia avea nevoie de o armată puternică şi de o influenţă redusă a marilor puteri în
Scandinavia. Apoi, Suedia urma să devină economic complet independentă sau, cel puţin, să se
implice în interdependenţa economică globală. De asemenea, Suedia trebuia să fie capabilă să-şi
apere propria populaţie şi teritoriul [279, p. 22-25].
În acest context, în cadrul analizelor instituţionale ale Suediei s-a stabilit că această ţară a
fost un stat puternic, cu un aparat de guvernare profesionist, care avea, tradiţional, un corp de
funcţionari publici profesionişti, ce i-au permis să evite cataclismele sociale din Europa în
perioada postbelică. Totodată, Suedia, fiind o monarhie cu o democraţie parlamentară stabilă, a
creat un element de tradiţionalism politic prin neutralitate susţinut de majoritatea populaţiei, care
și astăzi este popular. Existenţa diferitelor mişcări civice făcea Suedia invulnerabilă la presiunile
ideologice externe. Cu alte cuvinte, Suedia a dispus de premisele politice structural-funcţionale
pentru a preveni scenariile revoluţionare din Europa de Est la ea acasă [194, p. 205]. În plus,
experienţa războaielor din trecut a convins populaţia că politica de neutralitate este una benefică
pentru stabilitatea naţională, care, cu capacitatea statului de a rezista pe filiera internă la presiuni
ideologice externe, s-a aflat la baza continuării politicii tradiţionale de neutralitate.
90
Ca urmare, Suedia a promovat în perioada Războiului Rece o politică de neutralitate
activă, flexibilă și balansată. Scopul politicii de neutralitate a constat în menţinerea rolului
important de lider al Scandinaviei, implicarea activă în organizaţiile și iniţiativele internaţionale,
devenirea unui stat strategic important pentru adversarii Războiului Rece.
În rezultatul investigaţiilor cauzelor, care s-au aflat la baza formării neutralităţii Austriei,
Finlandei și Suediei, s-a stabilit că 80 la sută din factori au fost similari, legaţi mai mult de natura
sistemului internaţional, pe când numai 20 la sută au fost diferiţi (Anexa 19).
În cadrul determinării tendinţelor de dezvoltare ale Austriei, Finlandei şi Suediei,
aplicând prevederile teoriilor savanţilor K. Waltz, U. Moller şi U. Bjereld privind analiza
comparativă și sistemică a perioadei anilor 1945-1990, stabilim că, în timpul Războiului Rece,
statele neutre europene, de fapt, au beneficiat de statutul politic privilegiat neutru, din motivul că
ele au fost privite şi acceptate pe arena internaţională ca elemente de destindere a tensiunilor
geopolitice și ca platforme de facilitare a interacţiunii între două blocuri ostile. Evident că o
astfel de poziţionare a creat și o imagine pozitivă în societăţile statelor neutre europene. Acest
argument este susţinut de mai mulţi experţi. De exemplu, în opinia expertului F. Tepe, Suedia a
stipulat, din aprilie 1963 până în 1990, că politica sa externă este o politică de neutralitate activă,
care a fost îndreptată spre promovarea reformei sistemului global [273, p. 190].
De menționat că şi URSS a revizuit atitudinea față de statele neutre şi a hotărât să
îndrepte eforturile în direcţia stabilizării situaţiei în Europa. De exemplu, semnarea în 1975 a
Actului Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare din Europa la Helsinki a reafirmat
atitudinea pozitivă a adversarilor pentru astfel de platforme existente. Iar negocierile vizavi de
viitorul Tratat pentru Forţele Convenţionale în Europa, precum şi CSCE, au fost desfăşurate la
Viena, care au suportat adiţional teza privind promovarea măsurilor de încredere prin intermediul
platformelor neutre pentru negocieri [220, p. 212]. Totodată, după cum s-a constatat, a existat
grupul statelor „N+N” (neutre) în cadrul CSCE care a jucat rolul de facilitare a procesului de
negocieri între adversarii Războiului Rece [252]. În acelaşi timp, doi din opt secretari generali ai
ONU Dag Hammarskjöld (d) (Suedia – 1953-1961) şi Kurt Waldheim (Austria – 1972-1981) au
fost nominalizaţi din statele europene neutre, în perioada tensiunilor între adversarii Războiului
Rece.
În acest context, de exemplu, Austria a servit ca platformă pentru promovarea dialogului
dintre Est şi Vest. Aşadar, Summit-ul pentru întrevederea liderului sovietic N. S. Hrușciov şi a
liderului american J. F. Kennedy s-a desfăşurat în iunie 1961 la Viena, pentru a promova
dialogul de diminuare a tensiunilor americano-sovietice. Adiţional, Austria a depus eforturi
pentru a invita organizaţiile internaţionale să-şi stabilească cartierele sale în Viena. Astfel, la
91
Viena au fost stabilite cartierele principale ale Agenţiei pentru Energie Atomică Internaţională în
1957, Organizaţiei Statelor pentru Exportul Petrolier în 1965, Organizaţiei pentru Dezvoltare
Industrială a ONU în 1967, secretariatul OSCE în 1993 şi alte [220, p. 212].
Evident că Austria, Finlanda şi Suedia au promovat o politică de neutralitate activă de a
se angaja în organizaţii internaţionale. Investigaţiile tendinţelor au stabilit că eforturile Austriei,
Finlandei şi Suediei pentru o politică de neutralitate activă au contribuit la avansarea prestigiului
lor în rândul comunităţii internaţionale. Aceasta a permis păstrarea obiectivelor naţionale pentru
menţinerea securităţii naţionale şi flotarea la nivelul strategic al structurii sistemului internaţional
pentru a fi la curent cu toată informaţia şi cu procesele decizionale ale actorilor principali ai
sistemului internaţional în perioada Războiului Rece. Astfel, statele neutre au avut două funcţii
geopolitice în timpul bipolarităţii: slăbirea tensiunilor geopolitice și soluţionarea sau prevenirea
conflictelor geopolitice. La sfârșitul Războiului Rece, statele neutre ca tendinţe au obţinut o
funcţie adiţională de intermediar în soluţionarea conflictelor internaţionale (Anexa 16).
Studiul efectuat a demonstrat că structura sistemului internaţional, în perioada 1945-
1990, a fost de natură neorealistă, cu bipolaritate, ce a adus la consecinţele şi efectele
respective pentru statele neutre europene. Argumentul principal pentru adoptarea și menţinerea
politici şi statutului de neutralitate au fost presiunile şi riscurile externe ale sistemului
internaţional asupra statelor naţionale pentru supravieţuire ca state suverane (Austria și
Finlanda), sau menţinere la nivelul statutar istoric şi tradiţional, cum ar fi cazul Suediei. Conform
aspectelor politice, se constată că Războiul Rece, cu elementul bipolar şi pericolul
comunismului, a constituit cauza convenţională pentru justificarea unei astfel de politici şi a unui
statut de neutralitate, pe plan intern. Din punctul de vedere sistemic al relaţiilor internaţionale,
plasamentele geopolitice ale acestor state au ajuns să fie puncte de coliziune între două poluri de
putere nou formate ale bipolarității, care au devenit însăși parte a sistemului internaţional.
În această ordine de idei, evoluţia statelor neutre studiate nu putea să aibă alte scenarii
pozitive din punctul de vedere al analizei contrafactuale. De exemplu, o altă politică şi un alt
statut, decât neutralitatea, în sistemul internaţional din acea perioada, în eventualitatea unui
conflict de proporţii, cu o mare probabilitate ar fi putut conduce la pierderea independenţei
Austriei, Finlandei şi, parţial, a Suediei. Alt scenariu putea fi căderea lor în zona de influenţă
totală a unuia dintre cele două poluri de putere care ar fi greu de prezis astăzi. În perioada
Războiului Rece, statele neutre, Austria, Finlanda și Suedia, au schimbat percepţia asupra
conceptului de neutralitate, devenind o categorie politico-juridică a relaţiilor internaţionale ca
stat neutru în timp de pace cu funcţii geopolitice respective (Anexa 16).
92
3.2. Readaptarea strategică a Austriei, Finlandei și Suediei la transformările
internaţionale în perioada post-Război Rece
În perioada contemporană de dezvoltare a securităţii internaţionale în Europa, din 1990
până în prezent, obiectivele tradiţionale ale politicilor naţionale de securitate s-au reconfigurat,
practic, în toate statele europene. Aceasta este determinată de faptul transformării sistemului
internaţional în rezultatul încheierii Războiului Rece, când adversarii în cadrul bipolarităţii au
ajuns la un compromis de a evita confruntările și de a încerca construirea unui sistem de
securitate colectivă comună în Europa.
Actualmente, analizând în mod aplicativ relaţiile internaţionale contemporane prin cadrul
teoretic al lui K. Waltz [280], putem afirma că structura sistemului internaţional s-a transformat
în perioada anilor ’90 ai secolului trecut, din considerentul că principiile şi aranjamentele în
cadrul acestei structuri s-au schimbat. În primul rând, foştii adversari ai Războiului Rece au
semnat Carta de la Paris la 19 noiembrie 1990, trasând căile pentru o Europă unificată şi un
concept de securitate cooperativă regională sub forma de OSCE. Acest pas a stabilit că
principiile interacţiunii între actorii sistemului internaţional s-au schimbat. Pactul de Varşovia,
un pilon al rivalităţii bipolare, a fost oficial desfiinţat la întrevederea miniştrilor afacerilor
externe şi apărării ai statelor-membre la Budapesta pe data de 25 februarie 1991.
În acelaşi timp, Consiliul Nord-Atlantic, un alt pilon al rivalităţii bipolare, la întrevederea
şefilor statelor NATO la Roma pe data de 8 noiembrie 1991 a lansat o strategie nouă de
securitate prin dezvoltarea „arhitecturii de securitate europeană nouă cu următorii piloni –
NATO, CSCE [OSCE], Comunitatea Europeană, Uniunea Europeană Occidentală şi Consiliul
Europei care se complementează reciproc. Totodată, NATO accentuează că şi cadrul regional de
cooperare va fi, de asemenea, unul important” [192]. Acţiunile acestui aranjament de asemenea
pun baza transformării internaţionale. Un rol important l-a jucat şi decizia diplomatică a URSS
de a diminua tensiunile în dezvoltarea proceselor descrise. Spre final, desfiinţarea URSS, pe data
de 25 decembrie 1991, a contribuit la dispariţia unui pilon principal al sistemului bipolar, care,
conform teoriei lui K. Waltz, nu este altceva decât transformarea structurii sistemului
internaţional. Ca rezultat, evenimentele nominalizate au transformat esenţial aranjamentele
sistemului internaţional, precum modul de interacţiune între actorii sistemului internaţional, care
confirmă că structura sistemului internaţional s-a transformat.
Perioada anilor 1990 – 2013, numită ca post-Război Rece, poate fi caracterizată ca fiind
căutarea unui compromis internaţional privind dezvoltarea unei Europe comune prin promovarea
ideilor neoliberale privind securitatea cooperativă, securitatea colectivă, comunitatea de state,
93
securitatea comunitară, valorile umane internaţionale, principiul de solidaritate. Evident că
aceasta perioadă a avut și provocări de securitate cu elemente de crize internaţionale, cum ar fi
crizele din Balcani, conflictele în spaţiul postsovietic, precum și actele teroriste din SUA (11
septembrie 2001), din Spania (11 martie 2004) și Regatul Unit (7 iulie 2005), care la fel au
schimbat percepţia asupra naturii securităţii internaţionale post-Război Rece. Astfel, contextul
securităţii internaţionale din 1990 până în 2013 poate fi numit ca o perioada post-Război Rece de
transformare cu ambiguităţi și provocări transnaţionale noi, precum și cu eforturi de a promova
securitatea cooperativă în baza principiului de solidaritate în Europa.
În această perioadă, statele neutre studiate, cum ar fi Austria, Finlanda şi Suedia, continuă
să rămână neutre şi, totodată, active pe arena internaţională. Astfel de politici externe pot fi
numite un paradox sau anomalie a relaţiilor internaţionale, cauzele formării neutralităţii
dispărând în rezultatul transformării structurii sistemului internaţional. Ultima, conform lui K.
Waltz, direcţionează statele europene să se readapteze la situaţia existentă pentru a păstra rolul
strategic important, obţinut în condiţiile Războiului Rece. Din analiza factorilor politici ai
Războiului Rece s-a conchis anterior că contextul format al sistemului internaţional a impus
Austria, Finlanda şi Suedia să aleagă varianta de funcţionalitate în structura bipolară şi a oferit o
anumită capabilitate distribuită. În perioada contemporană, devine imperativ necesar să fie
descoperite și demonstrate cauzele dezvoltării acestor tendinţe în formă de politică de
neutralitate activă, în pofida faptului că paradigma sistemului internaţional în Europa, precum şi
ordinea mondială, s-au reconfigurat după Războiul Rece.
În cadrul investigaţiilor perioadei post-Război Rece, în baza teoriei sistemice a lui K.
Waltz, s-a determinat că structura sistemului internaţional s-a reconfigurat și nu mai impune
strict opţiunea de neutralitate ca cea mai beneficiară pentru supravieţuirea statului în Europa,
stabilitatea geopolitică sau menţinerea statutului important pe arena internaţională. Conform
prevederilor neorealismului, în arealul european s-a creat o stabilitate internaţională, ce
presupune că contextul neutralităţii - rivalităţile bipolare au dispărut. Din acest motiv reiese că în
cadrul mediului de securitate internaţională europeană există un fenomen politic paradoxal.
În conformitate cu principiile neoliberalismului, în prezent statele europene nu ar trebui
să fie îngrijorate de o politică sau un statut de neutralitate. Conform postulatelor
neoliberalismului, mediul internaţional european politic şi de securitate, prin arhitectura
internaţională OSCE, Consiliului Europei, UE și NATO, a devenit interdependent ce exclude
conflictele interstatale majore în arealul european. Însă această contradicţie este explicată mai
bine de către adepţii şcolii neoconstructivismului, Ul. Moller şi Ul. Bjereld, la care apelăm
pentru explicarea fenomenului paradoxal identificat în acest subcapitol [250].
94
Deci, aplicând comprehensiv cadrul teoretic a lui K. Waltz și Ul. Moller/Ul. Bjereld
asupra arealului european, s-a constatat că structura sistemului internaţional bipolar a
determinat interesul naţional şi, respectiv, o funcţie geopolitică pe arena internaţională pentru
statele neutre europene, care a contribuit la formarea identităţii naţionale neutre a Austriei,
Finlandei şi Suediei în condiţiile Războiului Rece. În ansamblu, anume structura internaţională
rivală a produs ideea politicii externe în formă de neutralitate. Conform argumentelor sistemice
ale lui K. Waltz, deducem că atât condiţiile antecedente, cât şi cauzele principale ale neutralităţii
s-au epuizat prin faptul că Războiul Rece s-a încheiat şi structura sistemului internaţional bipolar
s-a transformat într-o unipolaritate în Europa și o multipolaritate mondială.
În același timp, statele europene neutre continuă să se simtă confortabil, cu o astfel de
politică, considerând-o una beneficiară pentru interesul naţional, fapt ce limitează teoriile
descrise mai sus. Mai mult ca atât, apar alte state neutre, ca, de exemplu, Republica Moldova în
Europa sau Turkmenistanul în Asia Centrală. Pentru a clarifica acest paradox, vom demonstra
(Anexa III) influenţa mediului de securitate internaţional transformat asupra statelor neutre
europene prin abordarea sistemică a mediului internaţional [280]. Totodată, vom demonstra
(Anexa IV) cauzele interne înrădăcinate în identitatea de neutralitate şi calea de dezvoltare
dependentă a statelor europene cercetate de identitate neutră evoluată cu timpul [250]. Ţinând
seama de aceste investigaţii în ansamblu, vom demonstra cum Austria, Finlanda și Suedia s-au
readaptat la transformările mediului securităţii internaţionale în perioada post-Război Rece.
Astfel, din prisma neoliberalismului, abordarea aspectelor de securitate internaţională în
arealul european a devenit conceptual importantă anume prin principiul instituţional. În arealul
european, majoritatea actorilor internaţionali au realizat că rolul principal în structura sistemului
internaţional nou, mai ales în Europa, gravitează spre organizaţiile internaţionale de securitate
colectivă cum ar fi ONU, OSCE, NATO şi UE. În cadrul acestor aranjamente internaţionale,
rolul neutralităţii nu este accentuat din motivul principiului de securitate cooperativă, de
securitate şi apărare colectivă şi solidaritate (Anexa 8). Cu alte cuvinte, rolul tradiţional al
instituţiilor existente de securitate internaţională a început să devină mai important în raport cu
statele neutre, fostele platforme de destindere a tensiunilor bipolarităţii.
În condiţiile noi, statele neutre s-au pomenit a nu mai fi strategic importante și, respectiv,
în stare de criză identitară neutră în raport cu euforia eforturilor europene şi atlantice comune
de a construi un sistem nou de securitate cooperativă. După cum a afirmat expertul în probleme
de neutralitate H. Neuhold, Austria, Finlanda şi Suedia au simţit că rolul de neutralitate nu mai
este justificat din motivul conceptual (geopolitic), militar (costuri) şi funcţional (geografic).10 În
acelaşi timp, s-a identificat că elitele statelor neutre europene au sesizat că neutralitatea nu mai
95
reprezintă un instrument efectiv pentru a promova o politică externă beneficiară în mediul
internaţional nou [275, p. 23]. Ca rezultat, diplomaţii statelor neutre europeni s-au focusat în
direcţia devenirii actorilor activi în aceste structuri multilaterale transformate, cu alte cuvinte pe
căutarea modului de readaptare a rolului geopolitic - readaptarea strategică.
Analiza sistemică a mediul internaţional a determinat că în procesul transformării
arhitecturii securităţii internaţionale în anii ’90 ai sec. al XX-lea, în arealul european au evoluat
câteva poluri politice şi de securitate importante (Anexa 6). Respectiv, două concepte astăzi
influenţează statele neutre europene: eurocentrismul sub formă de diferite organizaţii
multilaterale, principală fiind Uniunea Europeană, și euroatlantismul sub formă de NATO. În
aceste condiţii, s-a constatat prin mai multe analize empirice, comparative şi sociologice ale
acestor state că ideea eurocentrismului a fost una mai populară şi mai acceptabilă în rândul
populaţiei statelor studiate [127, p. 18]. Totodată, analizele conţinutului strategiilor de securitate
naţională ale Austriei [172], Finlandei [204] și Suediei [253] demonstrează că statele neutre
europene au reevaluat mediul de securitate, noile ameninţări şi riscuri în adresa securităţii
naţionale şi internaţionale şi, corespunzător, au conchis că un pericol convenţional care ar
submina independenţa şi integritatea teritorială nu mai există în viitorul apropiat.
Bazându-se pe acest argument strategic şi percepând că politica de neutralitate nu mai
este una funcţională tradiţional, Austria, Finlanda şi Suedia, păstrând clauză neutralităţii, au
iniţiat promovarea politicilor externe noi: angajarea activă în mediul de securitate, solidaritatea
în Europa şi neutralitatea în afara Europei; promovarea mai multor aranjamente de cooperare de
securitate internaţională fără angajamente de apărare; neutralitate cu solidaritate; neutralitatea
cooperativă (cu Europa); angajament activ în promovarea stabilităţii şi securităţii internaţionale;
armonizarea cu securitatea europeană comună. Toate aceste politici au avut scopul să re-
încadreze mai profund statele menţionate în arealul comun european de securitate cooperativă
fără denunţarea neutralităţii. Cauza anumitor abordări este că ideea neutralităţii, din punct de
vedere identitar, a devenit o cultura naţională şi o idee instituţionalizată în percepţia internă.
Evident că existau şi anumite divergenţe între statele investigate. De exemplu, după cum
s-a constatat, Austria promova o astfel de politică pentru a fi reîncadrată în zona valorilor
tradiţionale şi pentru a-şi apăra interesul său naţional [172, p. 7]; Finlanda aprecia o astfel de
politică ca un angajament în mediul de securitate comun şi acceptarea garanţiilor noi pentru
securitatea sa naţională la frontiera cu Federaţia Rusă [204, p. 23, 32]; şi Suedia privea acest tip
de politică ca o aşteptare strategică în deschiderea oportunităţilor noi în arhitectura securităţii
internaţionale în arealul european [254]. În acest context, Austria, Finlanda şi Suedia au aderat la
UE în 1995, susţinând ideile privind politica externă şi de securitate comună europeană [269].
96
În general, în pofida faptului că rolul principal de organizaţie de securitate cooperativă în
Europa a fost acordat OSCE, statele neutre europene, la fel, au dat preferinţă UE pentru a
promova stabilitatea regională. Reiese că aceste state au considerat platforma UE ca una viabilă
pentru a atrage actorii Războiului Rece în cooperarea politică şi economică comună. Totodată,
având la bază principiul solidarităţii securităţii europene comune, statele neutre au aderat la
Programul Parteneriatul pentru Parce al NATO, lansat în 1994. Cercetând aceste tendinţe, s-a
descoperit că în acea perioadă existau trei argumente ale unei astfel de politici. Primul, conform
neoliberalismului şi neoconstructivismului, astfel de aranjamente promovau o cooperare şi un
regim de securitate comună de lungă durată întru formarea şi consolidarea interdependenţei
complexe şi stabilităţii în Europa. Al doilea, conform neorealismului, prin aderarea la UE și
cooperarea cu NATO, Austria, Finlanda şi Suedia au promovat interesele naţionale în cadrul
mediului internaţional transformat. Al treilea, conform neorealismului, Austria, Finlanda și
Suedia s-au readaptat la sistemul internaţional transformat, prin readaptarea rolului strategic
(geopolitic) în structurile internaţionale ale spaţiului european.
În contextul dat, expertul H. Neuhold considera că Austria ca stat neutru a fost geografic
în centrul Europei, politic şi economic – mai mult legată de Vest şi militar – în afara Europei prin
angajamentele faţă de ONU [254, p. 14]. Având în vedere aceşti factori, conchidem că Austria a
folosit această oportunitate geopolitică istorică pentru a se reîncadra complet în arealul vest-
european și, totodată, pentru a promova interesele naţionale. Ca argument este faptul că mai mult
de 50% din comerţul internaţional al Austriei a fost stabilit cu statele Comunităţii Europene
(viitoarea platformă a UE). Aderarea la UE a fost una logică, care a formalizat starea de lucruri
în evoluţiile din jurul Austriei. În ciuda acestor fapte, analizând evoluţia securităţii naţionale a
Austriei, s-a determinat din punct de vedere structural-funcţional că ea depindea şi de securitatea
şi stabilitatea Europei Centrale şi de Sud-Est. După cum confirmă expertul Y. Hirose, Austria își
vedea rolul său în UE ca unul de avocat al regiunilor de interes naţional pentru a promova
stabilitatea în Balcani şi în jurul frontierelor sale din Est. Ca rezultat, Austria lansează, în 1989,
Iniţiativa Central-Europeană şi contribuie la promovarea Pactului pentru Stabilitate în Europa de
Sud-Est în anii 2000. Chiar şi din punct de vedere economic, Austria a dublat comerţul cu statele
din Centrul şi Sud-Estul Europei [220, p. 213].
La rândul său, Finlanda a privit aceste oportunităţi geopolitice şi geostrategice prin
prisma posibilităţilor reajustării la mediul nou de securitate internaţională. După cum s-a
constatat în studiu, scopul readaptării finlandeze a fost evitarea presiunilor externe din trecut în
viitor, având poziţii internaţionale mai puternice prin încadrarea statului în interdependenţa
complexă a OSCE, UE şi PfP/NATO. Cauza unei astfel de abordări a fost că, politic,
97
neutralitatea în Finlanda, comparativ cu cea din Austria şi Suedia, nu a devenit o cultura
naţională puternică pentru că a fost un element condiţional de supravieţuire a statului
independent tânăr din motivul presiunilor externe mari în timpul rivalităţilor bipolare. Din acest
motiv, în anii ’90 ai secolului trecut, Finlanda denunţă prevederile Tratatului de Pace de la Paris
(1947), care punea restricţii pe suveranitatea sa, şi recunoaşte rapid dezintegrarea URSS, având
interesul ca Tratatul bilateral de asistenţă cu URSS (1948) să-şi piardă valabilitatea [254, p. 20].
Din punct de vedere structural-funcţional al sistemului internaţional, Finlanda privea sporirea
securităţii naţionale prin creşterea stabilităţii geopolitice în Scandinavia şi pe viitor – în Europa
comună şi unită. Totodată, politicienii finlandezi continuă să monitorizeze reacţia autorităţilor
ruse la acţiunile sale pentru a nu provoca destabilizare în relaţiile bilaterale şi relaţiile Rusia –
UE, Rusia – NATO, alte organisme multilaterale.
Comparativ cu Austria şi Finlanda, readaptarea Suediei la transformările internaţionale
post-Război Rece a diferit pentru că politica de neutralitate îndelungată a creat o identitate şi
cultură naţională similară celei din Elveţia. Dat fiind acest lucru, după cum s-a stabilit,
politicienii suedezi au promovat atent prin aderarea la structurile noi multilaterale, în special
UE, o politică de tranziţie de la strategia ajustării geopolitice (Războiul Rece) la strategia de
schimbare în cadrul noii structuri internaţionale geopolitice în Europa spre o neutralitate de
cooperare şi solidaritate cu factorul nealinierii militare la alianţele militare [241, p. 161-162].
Potrivit opiniilor mai multor politicieni suedezi, neutralitatea ca identitate de stat are o
popularitate mare în rândul populaţiei Suediei, la fel ca şi identitatea europeană. Reiese că
Suedia dorea să-și păstreze poziţia influentă în structurile noi internaţionale geopolitice şi să
promoveze interesul naţional. Oportunitatea aderării la OSCE, UE şi PfP/NATO a fost privită de
Suedia ca o posibilitate de a contribui la procesul europenizării, stabilităţii internaţionale şi de a
se integra adecvat în structura sistemului internaţional nou păstrând clauză neutralităţii şi având
un rol internaţional important, pe care îl avea pe parcursul istoriei. După cum s-a exprimat ex-
Prim-Ministrul Suediei, C. Bild, în 1991, „noţiunea de politică de neutralitate nu mai poate fi
aplicată adecvat ca o descripţie generală a politicilor externe, pe care noi dorim să le promovăm
în cadrul Europei. Noi vom promova o politică cu o identitate clară europeană” [217, p. 177].
Luând în consideraţie sporirea platformelor eurocentriste și euroatlantice în perioada
post-Război Rece în Europa, în cadrul analizelor politicilor de neutralitate ale Austriei, Finlandei
şi Suediei, accentul a fost pus pe UE şi NATO. Motivul abordării a fost că anume aceste
organizaţii în întregime invocă aspectul de securitate colectivă. Din punct de vedere politico-
juridic, aderând la UE în 1995, statele neutre studiate au devenit neoficial numite ca postneutre,
subînţelegându-se că ele deja nu mai sunt clasic neutre. Evident că autorităţile statelor neutre
98
europene au conştientizat aspectele Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC), un pilon al
Tratatului UE, şi Misiunile de la Petersberg (umanitare/pacificatoare), lansate în 1992 şi legal
încorporate în Tratatul UE de la Amsterdam din 1996. După cum menţionează U. Moller şi U.
Bjereld, majoritatea statelor europene au anticipat că se vor produce schimbări importante în
cursul de dezvoltare a politicilor externe ale Austriei, Finlandei şi Suediei în vederea stabilirii
diferitelor forme de colaborare pe segmentul securităţii [250, p. 3].
Însă s-a constatat că Austria, Finlanda şi Suedia au fost mai rezervate în ceea ce priveşte
semnarea integrală a Politicii de Securitate şi Apărare Europeană (PSAC), lansate la Summit-ul
UE de la Cologne în 1999, și aprofundarea relaţiilor cu NATO, care are la bază Articolul 5 –
apărarea colectivă. În rezultatul mai multor dezbateri naţionale, aceste state au promovat o
politică de nealiniere militară în cadrul PSAC al UE şi o politică activă în cadrul Parteneriatului
pentru Pace al NATO. Conform teoriei sistemice a lui K. Waltz, statele neutre europene studiate
au fost nevoite să contribuie la formarea structurii noi a sistemului internaţional în Europa, fiind
părţile aranjamentelor şi principiilor noi de solidaritate ale acestei structuri. În acelaşi timp, în
opinia lui U. Moller şi U. Bjereld, statele neutre europene au avut viziuni separate în procesul
angajării în cadrul PSAC şi colaborării militare cu NATO prin PfP din motive interne [250, p. 4].
Pentru a ilustra divergenţele pe acest domeniu, s-a determinat că în cadrul promovării
politicii de securitate „Austria şi Finlanda au folosit mai explicit parteneriatele ca o cale de
îmbunătăţire a securităţii naţionale, pe când Suedia descrie parteneriatul ca o un mijloc de a
contribui la structura de securitate europeană” [250, p. 4-5]. Austria a pus accentul pe pregătirea
forţelor militare, ca ele să fie accesibile pentru NATO întru participarea la misiunile
internaţionale de susţinere a păcii. Finlanda a pus accentul pe pregătirea şi instruirea forţelor
armate de a fi interoperabile cu forţele NATO, unde majoritatea sunt state-membre ale UE, iar
Suedia a pregătit forţe militare specializate pentru fi accesibile de fi implicate în cadrul PfP.
La fel stau lucrurile în cadrul statelor europene neutre, când se abordează conceptul UE
PSAC. După cum s-a stabilit, pe de o parte, Austria, Finlanda şi Suedia salută politica de
securitate şi apărare europeană comună cu rezerva prevederii apărării mutuale. În acest context,
politica de neutralitate impune clauzele neparticipării la alianţe militare şi conflicte militare
interstatale, fapt susţinut de opinia publică din statele investigate. Pe de altă parte, statele
nominalizate au interese naţionale în acest domeniu. De exemplu, Austria şi Finlanda se
pronunţă ca PSAC să dispună de elemente de garanţie ale securităţii reciproce, pe când Suedia,
fiind foarte activă în UE, a demonstrat rezerve fată de această clauză în Tratatul UE. Bazându-se
pe concluziile analizelor desfășurate, reiese că motivul principal al Suediei constă în ideea că
UE, cu PSEC şi PSAC, devine un actor puternic în promovarea stabilităţii internaţionale, în
99
special, de a răspunde la ameninţările şi problemele securităţii globale [254, p. 44]. De exemplu,
Declaraţia (concepţia) politicii externe a Suediei din 2014 stipulează solidaritatea cu UE, faptul
că Suedia nu va fi indiferentă dacă un membru al UE, o ţară nordică, va suferi un dezastru.
Totodată, „Suedia trebuie să fie o parte a unei Europe puternice, unite și deschise” [179, p. 3].
Analizând evoluţia UE cu aplicarea metodologiei savantului S. Krasner, s-a constatat că
fundamentul UE constă din principiile neoliberale și neoconstructiviste care presupun că, prin
formarea unui regim internaţional, instituţionalizat ca o organizaţie a Europei Unite, va fi
formată o cultură de interacţiune nouă [237, p. 372]. După cum susţine filozoful I. Kant, „în
cazul în care unele persoane puternice și luminate formează o republică, acest lucru ar servi ca
centru de uniune federală pentru alte state, în conformitate cu ideea dreptului legii naţionale.
Treptat, prin diferite uniuni de acest gen, federaţia se va extinde mai departe și mai departe”
[229]. Cultura și regimul internaţional UE vor contribui la schimbarea percepţiilor statelor
naţionale privind mediul de securitate internaţional şi naţional.
În condiţiile mediului de securitate cooperativ, Austria, la rândul său, a realizat că nu este
cazul să asigure securitatea naţională singură. Din acest motiv, adoptând o doctrină de securitate
şi apărare nouă în 1991, Guvernul austriac a permis Forţelor Armate interacţiunea cu statele
aliate în scopuri umanitare. Prin aceasta Austria a trecut de la politica de neutralitate absolută la
neutralitatea selectivă, promovând şi o politică de neaderare la alianţele militare și interzicere a
staţionării trupelor străine pe teritoriul său. Totodată, Strategia securităţii naţionale a Austriei din
2013, cap. I, art. 2.2, 4.3, stipulează că „Austria, fiind un stat neutru permanent, este solidară și
interconectată cu politica UE și promovează stabilitatea internaţională” [172]. Iar Constituţia
Federală readaptată a Austriei conţine clauza neutralităţii în art. 9 (a): „Austria subscrie la
apărarea naţională comprehensivă. Sarcina sa este de a păstra independenţa externă, precum și
inviolabilitatea și unitatea sa în ceea ce privește menţinerea și apărarea neutralităţii permanente”
[201]. Clauza neaderării la alianţe militare pe viitor este omisă. După cum s-a stabilit, în cadrul
analizei politicilor de securitate ale statelor neutre europene, Austria a început să vadă garanţiile
pentru securitatea naţională și în mecanismele politico-militare ale UE [127, p. 20].
La rândul lor, autorităţile finlandeze înţelegeau incompatibilitatea politicii de neutralitate
cu clauza principală a Tratatului UE, solidaritatea privind securitatea şi apărarea comună. Din
acest motiv, Finlanda priveşte cu rezerve participarea la conceptele UE – PSEC şi PSAC ca un
proces de formare a unei identităţi europene comune. Din punctul de vedere al neorealismului,
după cum menţionează mai mulţi experţii din cadrul Institutului Finlandez de Relaţii
Internaţionale, Finlanda vede garanţiile pentru securitatea sa naţională anume în UE, pe când
politica de neutralitate şi nealiniere militară este mai mult o umbrelă pentru politica şi opinia
100
publică internă [254, p. 27]. În acest context, se constată că Finlanda privește fortificarea UE ca
o contribuţie la stabilitatea din Europa de Nord, ceea ce reprezintă interesul naţional vital. Însă,
dilema principală pentru autorităţile finlandeze rămâne cum se va proceda în cazul apariţiei unui
conflict între UE şi o parte terţă. Analizând opinia publică a Finlandei, conchidem că poziţia
politicienilor finlandezi este axată mai mult pe ameninţările şi riscurile neconvenţionale. Cu toate
acestea, Finlanda este mai flexibilă pentru PSAC, precum şi pentru participarea la o eventuală
apărare comună, în cazul aprobării de Consiliul European [251, p. 19].
În această ordine de idei, s-a constatat că pentru statele neutre europene cooperarea cu
UE şi NATO a fost determinată, iniţial, ca nişte provocări şi eforturi pentru a se reîncadra în
structura nouă a sistemului internaţional de securitate în proces de transformare sau, cu alte
cuvinte, readaptarea strategică la transformările mediului internaţional nou. Totodată, o
necesitate pentru statele neutre europene, impusă de aranjamentele şi principiile noi ale structurii
sistemului internaţional transformat, a fost încadrarea în procesele decizionale strategice noi în
arealul european. Evident, o astfel de politică poate fi considerată şi ca rezistenţă la provocările
externe noi prin folosirea oportunităţilor noi. Însă limitările neutralităţii, în formă de cultură
identitară şi idee instituţională naţională, au impus statelor neutre europene şi constrângeri în
politica externă, cum ar fi nealinierea militară la blocuri militare internaţionale.
Perioada contemporană, 1999-2014, a reprezentat o provocare sensibilă pentru
neutralitatea Austriei, Finlandei şi Suediei din cauza amplitudinii majore a schimbărilor şi
turbulenţelor în mediul de securitate internaţională, la nivel global şi regional. În primul rând,
statele neutre europene au fost surprinse de viteza de extindere a pilonilor noi de securitate şi
apărare în spaţiul european, UE şi NATO, după 1999. În al doilea rând, crizele din Balcani au
devenit un test pentru mediul european de securitate, care nu au putut fi rezolvate nici prin
mecanismul securităţii cooperative al OSCE, nici prin abilităţile politico-militare ale UE. Anume
impunerea păcii prin mecanismele de forţă ale NATO a ameliorat, parţial, situaţia. Ultima a
provocat o rivalitate tacită din partea Federaţiei Ruse care s-a simţit umilită, fiind incapabilă să
ajute Serbia, aliatul tradiţional în Balcani.
Aceste evenimente, la rândul lor, au îngrijorat politicienii austrieci și finlandezi care
monitorizează mereu opinia politică rusă privind acţiunile sale în cadrul UE şi NATO. Totodată,
este evident că evenimentele din Kosovo din 1999, atacul terorist din SUA din 11 septembrie
2001, războaiele din Afganistan din 2001 şi din Irak din 2003, atacurile teroriste din Spania din
2004 și Regatul Unit din 2005, războiul din Georgia din august 2008, evenimentele din Orientul
Mijlociu din 2011-2013, conflictul în estul Ucrainei din 2014 au schimbat percepţia statelor
101
neutre europene privind caracterul mediului de securitate internaţional contemporan, al
instituţiilor internaţionale de securitate şi securităţii naţionale.
În cadrul investigaţiilor politicilor de securitate s-a stabilit că, pe de o parte, politica de
neutralitate nu este un obstacol pentru integrarea statelor în structurile europene şi, parţial, în
arealul euroatlantic. Pe de altă parte, evoluţia imprevizibilă a mediului de securitate
internaţională şi mecanismul feedback care testează opinia publică constrângeau guvernele
austriac, finlandez și suedez să promoveze anume o politică de neutralitate sub formă de
nealiniere militară pe timp de pace, pentru a fi neutre pe timp de război. Pentru statele neutre
europene aspectul de solidaritate europeană şi evitarea indiferenţei, în caz dacă vecinii vor fi
afectaţi de un pericol de securitate, rămâne o dilema morală în perioada contemporană.
În acest context, Austria, Finlanda şi Suedia au întreprins acţiuni practice în cadrul
politicilor externe şi de securitate ale UE, în cadrul Parteneriatului pentru Pace al NATO,
totodată, rămânând ca state neutre active. Astfel, la apelul SUA şi Consiliului Parteneriatului
Euroatlantic al NATO, guvernele de la Helsinki, Stockholm şi Viena, în perioadele respective, au
adoptat decizii de a contribui cu trupe militare la Forţele de Stabilizare în Kosovo – KFOR şi
Forţele de Stabilizare Internaţională ale NATO în Afganistan – ISAF, care activează cu mandatul
ONU prin rezoluţiile Consiliului de Securitate ONU numărul UNSCR-1244 şi UNSCR-1510
[74].
Contribuţia statelor neutre europene la eforturile internaţionale menţionate ale NATO și
partenerilor au depins de posibilităţile financiare şi aspectul politicii interne în perioada
respectivă. În acelaşi timp, este de menţionat că la data de 01 decembrie 2013, în KFOR activau
388 de militari din Austria, 23 – din Finlanda şi 21 – din Suedia şi în ISAF activau 3 militari din
Austria, 100 – din Finlanda şi 279 – din Suedia [74]. Evident că astfel de contribuţii de securitate
militară în cadrul Parteneriatului pentru Pace, ca şi altele, ca, de exemplu, Forţele de Stabilizare
din Bosnia şi Herţegovina - SFOR sau Suport de Asigurare Domestică (Host Nation Support –
engl.), au fost conduse în spiritul solidarităţii internaţionale, sub mandatul ONU şi respectând
prevederile neutralităţii sale. În ansamblu, suportul militar menţionat și politica externă nu se
axau pe un element sensibil – apărarea colectivă sau mutuală în Europa.
În sensul dat, semnarea Tratatului UE de la Lisabona în 2007, în vigoare din 2009, a fost
un examen palpabil de solidaritate europeană, în care au fost introduse aspectele legale şi
instituţionale ale securităţii şi apărării mutuale. Uniunea Europeană, ca entitate politică
internaţională nouă după structură şi aspect politico-juridic, seamănă foarte mult cu o comunitate
transnaţională de state naţionale cu valori, angajamente şi obligaţiuni comune. În acest context,
Tratatul UE de la Lisabona, din 2007, a stipulat mai multe prevederi în domeniul politicii
102
comune de securitate şi apărare. După mai multe negocieri, ce vizează aspectul securităţii şi
apărării comune, anume formula din art. 42(1) că „politica comună în domeniul de securitate și
apărare trebuie să fie o parte integrantă a politicii externe și de securitate comună,” a fost
indicată în Secţia II a Tratatului (Anexa 9). Analizând prevederile Tratatului UE, s-a constatat că
politica comună de securitate şi apărare constituie o încercare de a instituţionaliza şi fundamenta
niște parametri clari pentru viitoarea securitate şi apărare mutuală [272].
Actualmente, statele UE beneficiază mai mult de scutul apărării colective al NATO prin
faptul că majoritatea statelor UE sunt, concomitent, şi state-membre ale NATO. Totodată, toate
deciziile (art. 42/4) privind apărarea comună europeană sunt adoptate unanim de către Consiliul
UE, ceea ce nu subminează politica sau statutul neutru. Adițional, clauză că acţiunile vor fi
conduse în conformitate cu prevederile art. 51 al Cartei ONU, la fel garantează legitimitatea
internaţională în acţiunile politice. Mai mult ca atât, UE (art. 43) a specificat concret că, „în caz
de necesitate, pot fi folosite mijloacele civile și militare pentru acţiunile comune de dezarmare;
misiunile umanitare și de salvare; consultanţa militară și sarcinile de asistenţă; prevenirea
conflictelor și sarcinilor de menţinere a păcii; gestionarea crizelor, inclusiv de menţinere a păcii
și operaţiunile de stabilizare postconflict” [272]. Toate aceste misiuni ale UE pot contribui şi la
combaterea terorismului, inclusiv cu sprijinul acordat ţărilor terţe în această problemă.
Alte elemente, cum ar fi stabilirea Agenţiei de Apărare Europeană (art. 45), au ca scop
facilitarea dezvoltării şi interoperabilităţii industriilor militare ale statelor UE, fapt ce convine şi
statelor neutre. În acest context, Austria, Finlanda şi Suedia sunt solidare cu dezvoltarea UE,
inclusiv cu politica de securitate şi apărare comună, pentru că se înţelege foarte bine că în cadrul
transformărilor internaţionale UE va juca un rol geopolitic important. Pe de altă parte, statele
neutre europene, având la bază mecanismul feedback, care demonstrează satisfacţia populaţiei în
legătură cu politica actuală de neutralitate, sunt atente la implicările depline în apărarea comună.
Un aspect de îngrijorare este reacţia eventuală a Federaţiei Ruse la integrarea în structurile
militare ale NATO şi UE. Din aceste motive, până la semnarea Tratatului de la Lisabona,
guvernele austriac, finlandez și suedez au negociat angajamentele lor privind apărarea mutuală
care presupune mai mult contribuţia la industria militară şi securitatea internaţională şi nu
prevede clauza atacului extern asupra unui stat al UE (Anexa 9).
În cadrul dezvoltării bipolarității, un pilon al fostului sistem internaţional, URSS, a fost
interesat în menţinerea şi dezvoltarea statelor neutre în Europa deoarece considera aceasta un
element de securitate naţională, prin construirea zonelor tampon de-a lungul hotarelor sale. În
cadrul actualului sistem internaţional, care poate fi clasificat ca unul unipolar și parţial
multipolar, Federaţia Rusă nu ar trebui să fie îngrijorată de acţiunile Austriei, Finlandei şi
103
Suediei în mediul european de securitate. Motivul legal ar fi scopul declarat al statelor europene
şi nord-americane de a construi un spaţiu comun de securitate cooperativă de la Vancouver până
la Vladivostok. Aceasta, de fapt, părea a fi intenţia comunităţii internaţionale în anii ’90 ai
secolului trecut, după cum menţionează R. Asmus, ex-viceasistentul Secretarului de Stat
american pentru afacerile europene în administraţia preşedintelui Clinton [175, p. 3-6].
Însă analiza empirică constată că Federaţia Rusă, după criza din Kosovo din 1999, a
reevaluat tacit poziţia sa strategică faţă de paşii Occidentului. În pofida faptului că Rusia avea,
ipotetic, relaţii privilegiate cu NATO, prin semnarea Actului fondator NATO – Federaţia Rusă în
1997 și crearea Consiliului NATO – Rusia în 2002, atitudinea sa faţă de mediul de securitate
europeană şi euroatlantică s-a schimbat după 2003 și 2014. Această modificare a fost legată de
evoluţia războiului din Irak în 2003, care a fost unul din aliaţii Rusiei în Orientul Mijlociu, de
acţiunile Occidentului în Balcani în 1995 și 1999, unde Rusia a fost ignorantă în ambele cazuri;
şi pașii NATO și UE în Caucazul de Sud şi Asia Centrală, pe care Rusia le consideră sfera sa de
influenţă geopolitică; și, nu în ultimul timp, de lărgirea NATO cu 7 state până în 2004, în care au
fost încorporate 3 state baltice, care au frontieră comună cu Rusia.
Ultimii factori provoacă alarma în cercurile militare ruse, care nu exclud posibilitatea
amplasării din partea NATO a armelor convenţionale și nucleare, precum și a scutului de apărare
antirachete balistice. Pentru Rusia, implementarea în practică a acestor posibilităţi în
proximitatea sa geografică va neutraliza potenţialul militar strategic al său și va spori
vulnerabilitatea militară astfel încât se va schimba dilema de securitate în defavoarea sa. În acest
sens, teoretic, Rusia poate fi marginalizată ca un stat regional vulnerabil pentru a conduce o
politică externă avantajoasă. Evident, că, actualmente, atenţia Federaţiei Ruse este îndreptată, din
punct de vedere geostrategic, în direcţia Ucrainei (ultima barieră în apărarea mintală rusă, numită
„linie roșie”), Caucazului de Sud, Asiei Centrale şi, parţial, a regiunii Oceanului Pacific și
Oceanului Arctic, unde se presupune că vor fi viitoarele ciocniri geostrategice.
Monitorizarea flancurilor de securitate naţională în direcţia Vestului, la fel, rămâne în
atenţia Moscovei pe trei elemente strategice: neamplasarea armamentului nuclear şi a scutului
apărării antirachete balistice, neamplasarea trupelor NATO, neamplasarea oricărei altei
infrastructuri militare, de exemplu, radare electronice de spionaj şi apărare antiaeriană, pe
teritoriile vecine Rusiei, în special, în Ucraina. Precedentul statelor baltice, când forţele aeriene
NATO au început să survoleze spaţiul statelor în cauză, conform angajamentelor apărării
colective, a devenit din start un factor iritant pentru Rusia. Amplasarea unităţilor militare NATO
în statele baltice în rezultatul crizei din Ucraina din 2014 deja devine un element sensibil.
104
Din acest motiv, Finlanda prezintă un stat în care Moscova a urmărit cu atenţie
dezvoltarea militară şi integraţionistă euroatlantică. Din punctul de vedere politico-juridic,
Constituţia Finlandei, art. 94, stipulează că transferul suveranităţii la UE și altor organizaţii
internaţionale se acceptă cu votul a două treimi din Parlament (Anexa 11). Strategia securităţii
naţionale în formă de Strategie Comprehensivă privind Managementul Crizelor din 2009,
stipulează multe clauze ce ţin de respectarea principiului de neutralitate în misiunile umanitare
internaţionale, însă nu invocă neutralitatea ca dogmă [203]. Totuși, oficiali ruşi nu reacţionează
agresiv la astfel de dezvoltări în Finlanda și alte state neutre europene. De exemplu, în 2013,
analistul militar din Federaţia Rusă, I. Korotenko, comentând întrebarea „cum va reacţiona
Federaţia Rusă la eventuală integrare totală a Austriei, Finlandei şi Suediei în UE,” a răspuns
foarte succint că autorităţile ruse, cel mai probabil, vor reacţiona foarte calm.11
Tot în acest context, expertul rus B. Mejuev, fondatorul site-ului Terra Americii și
editorialist al ziarului rus „Izvestia,” a estimat, în 2013, că interesul Federaţiei Ruse este
soluţionarea cât mai rapidă a problemelor bilaterale cu SUA pentru că următoarea administraţie
americană va avea o atitudine mai critică faţa de Rusia. De aceea politicienii de la Moscova se
axează mai mult pe spaţiul CSI, Oceanului Pacific şi nu pe UE. În spaţiul UE, în viziunea lui,
experţii de securitate ruși monitorizează mai mult nu atât statele europene neutre, precum
Polonia, care, fiind stat NATO/UE, are ambiţii politice mari şi, deseori, extrem de rusofobe.12
De fapt, s-a stabilit că statele neutre europene estimează sociologic și analitic reacţia
Federaţiei Ruse la paşii săi integraţioniști în spaţiul european şi euroatlantic [258, p. 59]. Pe de o
parte, procesele integraţioniste sunt privite ca unele de socializare, când procesul adaptării
valorilor și principiilor UE este condus pasiv. Pe de altă parte, procesele date sunt privite ca o
platformă, în care statele neutre vor fi integrate în mecanismele decizionale ale sistemului
internaţional transformat. Evident, că anume memoria istorică negativă impune statele neutre
studiate să monitorizeze efectele paşilor acestora în cadrul UE şi NATO, în raport cu relaţia
bilaterală cu Federaţia Rusă. De exemplu, Raportul Institutului Finlandez de Afaceri
Internaţionale din Helsinki, din 2002, face o analiză a declaraţiilor și poziţiilor politice a mai
multor oficiali ruşi, privind acţiunile Finlandei în cadrul UE şi NATO [258, p. 54-58]. Analizând
concluziile raportului nominalizat, putem conchide că, în mare parte, autorităţile Federaţiei Ruse
sunt satisfăcute de politica de neutralitate militară (nealiniere militară), când statele neutre
europene contribuie la stabilitatea şi securitatea internaţională.
În acelaşi timp, după cum constată experţii Ch. Pursiainen și S. Saari, autorităţile militare
ruse monitorizează cu atenţie acţiunile militare ale Finlandei, Suediei şi Norvegiei în
proximitatea lor geografică [258, p. 60]. Diplomaţia rusă confirma, de nenumărate ori,
105
autorităţilor de la Helsinki şi Viena, că Rusia apreciază pozitiv solidaritatea europeană şi
contribuţia statelor neutre la stabilitatea europeană. Totodată, diplomaţia rusă accentua că, dacă
statele neutre vor deveni membre ale NATO, atunci Federaţia Rusă va fi nevoită să promoveze o
politică de contrabalansare. Referitor la Austria, s-a stabilit că autorităţile Federaţiei Ruse
monitorizează mai mult dezvoltarea politicii interne, care este divizată în două tabere: partidele
de stânga care pledează pentru menţinerea politicii de neutralitate şi partidele de dreaptă care
pledează pentru integrarea în NATO [127, p. 160]. În ansamblu, Federaţia Rusă nu se pronunţă
negativ faţă de eurocentrism, însă este îngrijorată mai mult de polul euroatlantic, în special, de
armamentul şi infrastructura strategică militară, care este dirijată de autorităţile NATO.
În acelaşi timp, statele neutre europene estimează, prin mecanismul feedback, opinia
publică privind beneficiile politicii de neutralitate în cadrul dezvoltării mediului de securitate
internaţională nou. Aşadar, analiza mai multor concluzii privind atitudinea publicului statelor
neutre europene privind politica de neutralitate şi dezvoltarea securităţii internaţionale constată
că există similitudini și divergenţe. În Austria, Finlanda şi Suedia, integrarea în UE a fost privită
pozitiv de o mare majoritate a populaţiei, ce a rezultat în aderarea la UE. În acelaşi timp, cea mai
mare parte a populaţiei acestor state susţine ideea menţinerii neutralităţii militare (nealinierea
militară) cu clauza solidarităţii în cadrul Europei şi neutralitatea în afara Europei.
Analizând atitudinea și opinia publicului faţă de alte aspecte ale securităţii internaţionale,
vedem că o mare majoritate a populaţiei din statele investigate (de la 40% până la 70%), nu
susține procesul aderării la NATO [250, p. 23-27]. Din punct de vedere politic şi practic, în toate
statele partidele de stânga sprijin ideea menţinerii politicii de neutralitate în continuare, iar
partidele de dreapta susţin ideea integrării mai profunde în UE şi NATO. Majoritatea populaţiei
consideră procesul de integrare în UE ca un proces de europenizare socială (occidentalizare
identitară). Referitor la divergenţele depistate, constatăm că atitudinea faţă de NATO este mai
pozitivă în Austria şi Finlanda, unde această organizaţie se consideră ca una de perspectivă în
arealul euroatlantic pentru susţinerea stabilităţii securităţii internaţionale.
În urma transformării sistemului internaţional de la bipolaritate la unipolaritate cu
solidaritate în Europa în anii ’90 ai secolului al XX-lea, statele neutre europene au trecut printr-o
perioadă de criză identitară din câteva cauze. Prima a fost pierderea importanţei strategice a
neutralităţii în urma dispariţiilor polurilor de putere între care neutralitatea a fost menţinută ca
element strategic important. A doua a fost procesul dezvoltării și promovării securităţii
cooperative şi colective cu clauza de solidaritate cu două poluri puternice - UE şi NATO, fiind
numite eurocentrism şi euroatlantism. Încercările de a dezvolta securitatea cooperativă regională,
promovată în comun cu OSCE, a constituit un factor complementar. A treia cauză a fost modul
106
de evoluţie comunitară a sistemului internaţional în Europa, având la bază principiile
paradigmelor neoliberale și neoconstructiviste. Ultima, din punct de vedere moral, nu presupune
neutralitate în cadrul solidarităţii comunitare europene.
Aceste procese susţin viabilitatea teoriei lui K. Waltz [280], demonstrând că natura
structurii sistemului internaţional a influenţat statele neutre europene să se readapteze la mediul
noului sistem internaţional transformat şi să adere la UE şi la programul Parteneriatul pentru
Pace al NATO. În acelaşi timp, fiecare stat neutru a avut propriul interes naţional în procesele
descrise. Totuși analiza Austriei, Finlandei şi Suediei cu ajutorul mecanismului feedback a
demonstrat că ele nu au abandonat clauza neutralităţii, dar au menţinut politica de neutralitate
militară pentru că ea a fost considerată una beneficiară pentru publicul intern.
În prezent, în contextul securităţii internaţionale contemporane, cauzele interne
prevalează asupra cauzelor externe din trecut şi anume – înrădăcinarea politicii de neutralitate
în identitatea de neutralitate şi calea de dezvoltare dependentă de aspectele istorice ale acestor
state. Statele europene studiate continuă să fie neutre din punct de vedere militar, dar din punct
de vedere politic – solidare cu Uniunea Europeană şi, parţial, cu NATO. În acest context, ex-
cancelarul Austriei, Wolfgang Schussel, a afirmat că „neutralitatea ţării sale este un concept
vechi, care nu mai reflectă realitatea complexă a începutului sec. al XXI-lea” [196, p. 6]. O
problemă importantă, la care nu este oferit un răspuns de către autorităţile austriece, finlandeze și
suedeze, este cum vor fi implementate practic clauzele Tratatului UE privind apărarea mutuală în
Europa şi cum vor reacţiona statele neutre la pericolele noi în cadrul noului sistem internaţional.
3.3. Specificul statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova
Experienţa politică a statelor neutre europene servește drept punct de reper pentru
autorităţile Republicii Moldova în vederea perceperii esenţei și particularităţii statutului de
neutralitate permanentă pe arena geopolitică, precum și în asigurarea securităţii naţionale.
Implementând studiul comparat al statelor neutre europene ca punct de reper, putem
considera că Republica Moldova posedă documentele politico-juridice necesare care stabilesc
statutul de neutralitate permanentă din punct de vedere juridic (Anexa 11). Constituţia adoptată
în 1994, art. 11 (1), stipulează ca „Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă,” iar
art. 11 (2) stipulează că „Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state
pe teritoriul său” [23]. În această ordine de idei, Concepţia securităţii naţionale din 2008, art.1.1,
stipula că „statutul de neutralitate permanentă reprezintă principiul de bază al conceptului
securităţii naţionale” [44]. Iar Strategia securităţii naţionale din 2011, art. 2, stipulează că „în
procesul de promovare a intereselor naţionale se va ţine cont de statutul de neutralitate
107
permanentă care presupune că statul nu este parte la blocuri militare şi nu admite dislocarea pe
teritoriul său a trupelor militare ale altor state şi blocurilor militare” [45].
Ca necesitate, admitem că în Constituţia Republicii Moldova, precum și în actele
politico-juridice ce reglementează securitatea naţională, sunt reflectate clauzele juridice ale
Convenţiei de la Haga din 1907 privind neutralitatea. Teoretic, aceste prevederi ale dreptului
internaţional ar trebui să corespundă criteriilor unui stat neutru (Anexa 15), dar numai de facto,
pentru că Carta ONU nu prevede de jure un astfel de statut juridic; ONU recunoaște mai mult
astfel de situaţii post-factum – cazul binecunoscut al recunoașterii neutralității Turkmenistanul.
OSCE apelează preponderent la noţiunea de neutralitate, care este mai mult o afirmaţie
politică decât un aspect juridic strict de îndeplinit [59]. Conform documentelor de bază ale
OSCE [73], Republica Moldova are dreptul „să fie neutră, precum și să-şi schimbe statutul său;
sau să aleagă aranjamentele, alianţele sau tratatele de securitate” (Anexa 10). Această clauză este
una declarativă pentru Republica Moldova, pentru că nu invocă juridic clauza obligativității și
garanțiilor pentru deciziile individuale ale statelor. Experiența decurgerii procesului soluționării
conflictului transnistrean, unde OSCE are un rol de mediator, demonstrează că clauza statutului
de neutralitate permanentă a Republicii Moldova practic nu a fost invocată. Mai mult se propune
demilitarizarea Republicii Moldova. În acest context, niciun actor internaţional nu a recunoscut
oficial statutul de neutralitate permanentă al Republicii Moldova, în afară de respect declarat, ce
are valori reduse pentru securitatea naţională. Respectiv, statutul de neutralitate permanentă a
Republicii Moldova nu are garanţii internaţionale.
În același timp, reprezentanții internaționali la fel sunt divizați privind statutul de
neutralitate permanentă a Republicii Moldova. După cum a afirmat asistentul-adjunct al
Secretarului General NATO pentru afaceri politice, James Appathurai, „NATO nu are nici o
părere cu privire la statutul constituţional de neutralitate al Moldovei. Este decizia Moldovei”
[4]. La fel, directorul adjunct al Secțiunii Managementul Crizelor a NATO, Mihai Carp, a
afirmat că „NATO nu pune presiune asupra țărilor în vederea aderării. Este prerogativa țării să
decidă dacă aderă sau nu la NATO. Și dacă Guvernul și cetățenii Republicii Moldova vor decide
altfel în privința prevederii din Constituție legată de neutralitate și dacă va fi depusă o cerere de
aderare la NATO din partea Moldovei, țările-membre o vor analiza. Dar e important ca și țara să
aibă capacitatea de a contribui la NATO în modul corespunzător, deoarece criteriile de aderare și
de aflare în această organizație sunt aceleași pentru toți membrii și absolut toți membrii pot
beneficia de întregul arsenal de apărare colectivă al NATO”[15]. Iar analistul militar apropiat
autorităților din Federaţia Rusă, I. Korotenko, a accentuat în 2013 că „[…] dacă Republica
Moldova sau Ucraina vor face pași spre o eventuală integrare totală în UE, atunci autorităţile de
108
la Moscova vor fi nevoite să recunoască regiunea Transnistreană și să întreprindă alte măsuri de
contracarare în regiune”.13
Într-un astfel context, în comparație cu statele neutre europene studiate necesitatea
adoptării statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova reprezintă mai mult o
tactică internă, decât o presiune externă. Mai mult ca atât, neutralitatea Republicii Moldova,
nefiind recunoscută la nivel internaţional, nu a devenit o cultură naţională şi nu a creat calea
istorică de identitate naţională ca să influenţeze acest sentiment extensiv în rândul populaţiei și
în politica externă [246]. Putem trata că instituţionalizarea statutului de neutralitate permanentă
în Republica Moldova a fost consecinţa nerealizării scopului de a deveni zonă demilitarizată,
stipulată în art. 12 al Declaraţiei de Suveranitate din 23.06.1990. Republica Moldova intenţiona
ca un subiect legal al relaţiilor internaţionale să devină o zonă demilitarizată, promovând activ
consolidarea păcii și securităţii, implicându-se în cooperarea cu structurile europene [28].
Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27.08.1991 deja nu prevede o astfel de
clauză și, invers, „CERE Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă
negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupaţie a acesteia
şi să retragă trupele sovietice de pe teritoriul naţional al Republicii Moldova” [27].
Astfel, este importat de menționat, că declaraţiile adepţilor afirmaţiilor că statutul de
neutralitate permanentă a fost impus Republicii Moldova nu sunt susţinute de prezentul studiu.
Ca exemplu pot servi afirmațiile menţionate de expertul care a studiat mult timp politica
Republicii Moldova, I. Chifu: „[…] neutralitatea impusă a Republicii Moldova nu are nimic de-a
face cu cea negociată a Elveţiei, Austriei sau Finlandei” [21, p. 9]. Din punct de vedere
instituţional, decizia adoptării statutului de neutralitate permanentă a fost una internă, adoptată în
urma analizei opţiunilor strategice la momentul istoric. Studiul, ca și mai mulți experți din
Republica Moldova pe aspectul securității și neutralității, susține idea privind caracterul concret-
istoric al acestei soluții, care are rădăcini în anii ’80 și a fost instituționalizată în 1994 prin Legea
constituțională fiind o condiție a existenței statului independent integru. Până acum articolul 11
al Constituției Republicii Moldova privind statutul de neutralitate permanentă rămâne în calitate
de factor de garanție a stabilității interne și integrității teritoriale a Republicii Moldova.
Evident, că aflarea Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova,
precum şi conflictul separatist din Transnistria în acea perioadă au jucat un rol decisiv în
gândirea politicienilor moldoveni privind ideea neutralităţii. Raţionalitatea principală a unei
astfel de decizii a constituit clauza să nu fie acceptată dislocarea trupelor străine pe teritoriul său
şi să se încerce demonstrarea poziţionării neutralităţii pe arena internaţională pentru a elimina
109
dubiul că pe teritoriul Republici Moldova vor fi amplasate alte trupe străine. Scopul principal a
fost de a menține integritatea teritorială a statului [65].
Astfel, Republica Moldova, ca stat neutru, este un caz mai specific în practica relaţiilor
internaţionale contemporane, în comparaţie cu statele neutre europene (Anexa 14). Evident, că
compararea directă a neutralităţii Republicii Moldova cu cea a Austriei, Finlandei şi Suediei, nu
ar fi una simplă din următoarele motive:
- plasamentele geopolitice diferă;
- proclamarea neutralităţii s-a produs în contexte istorice diferite cu scopuri politice și
beneficii de garanţii externe diferite;
- situaţiile politice interne diferă: omogenitatea politică a statelor neutre europene
versus instabilitatea Republicii Moldova, cu un conflict secesionist;
- nivelul de dezvoltare economică diferă;
- lipsa de dispute între statele neutre europene cu vecinii, ce ar prezenta un risc ascuns
pentru securitatea naţională, cum este cazul Republicii Moldova.
Însă este imperativ, după cum susţine expertul I. Chifu, că „un stat neutru este obligat să-
şi asigure singur securitatea şi apărarea teritoriului şi populaţiei” [22, p. 17]. În contextul
cercetării viziunilor privind specificul neutralităţii Republicii Moldova în cadrul securităţii
internaţionale s-au depistat două puncte de vedere mai importante, însă diametral opuse. Primul
este că, în condiţiile proximităţii geografice a Republicii Moldova cu Europa, identităţii istorice
europene, pornind de la Moldova medievală, legăturile etnoistorice cu România, membru NATO
şi UE, Republica Moldova are destinul să fie solidară cu UE prin devenirea eventuală a unui stat
membru pe deplin. Astfel, politicienii moldoveni trebuie să examineze modul de cooperare
individuală şi sporită cu NATO pentru a contribui la securitatea internaţională şi pentru a-şi
asigura securitatea naţională.
De exemplu, ex-ministrul apărării, V. Cibotaru, considera că „principiul de neutralitate
este astăzi protejat cu foarte multă migală de către Federaţia Rusă[…] pentru Rusia, acest
principiu este un instrument de menţinere sub control a Republicii Moldova şi este jumătate din
garanţia faptului că Republica Moldova nu se va înclina, cum spun unii exponenţi ai puterii din
Federaţia Rusă, spre spaţiul euroatlantic” [15]. În același context, ex-ministrul Apărării, V.
Marinuța consideră că: „trebuie să ne revizuim relaţia noastră cu NATO. Nu putem merge în
Uniunea Europeană fără să ne asigurăm securitatea” [15].
Iar după cum concluzionează expertul I. Pîntea, evaluând funcţionalitatea statutului de
neutralitate permanentă a Republicii Moldova în asigurarea securităţii naţionale, „nu există
garanţii internaţionale pentru acest statut” [5]. Corespunzător, expertul I. Pîntea consideră că este
110
necesar de identificat un mecanism alternativ de asigurare a securității naționale. În opinia
expertului V. Croitoru: „[…] Chişinăul a depus efort pentru a i se recunoaşte neutralitatea la
nivel internaţional, dar nu a reuşit” [25]. Tot V. Croitoru consideră că „neutralitatea Moldovei nu
trebuie privită ca un obstacol pentru cooperare militară cu NATO” [24, p. 34]. Adepţii acestei
gândiri consideră că o astfel de orientare va cimenta independenţa Republicii Moldova, de lungă
durată, pentru a nu mai avea dominaţii externe.
Al doilea punct de vedere privind neutralitatea este împărtăşit preponderent de adepţii
partidelor de stânga şi mediul academic care privesc paşii Occidentului şi ai Federaţiei Ruse cu o
atenţie sporită în zona din jurul Republicii Moldova. După cum a afirmat ex-Prim-Ministrul
Republicii Moldova, I. Leancă, „Eu sunt în mod clar pentru neutralitatea ţării. Noi nu vom adera
la NATO și dorim ca toţi partenerii noștri, în Occident și în Orient, să respecte statutul nostru de
neutralitate. Acest lucru înseamnă că, pe teritoriul Republicii Moldova nu ar trebui să fie mai
mult prezenţa militară. Suntem pentru o neutralitate reală” [171]. În același context, ex-Ministrul
afacerilor externe al Republicii Moldova, N. Gherman, la întrebarea perspectivei neutralității în
procesul integrării europene, a declarat că ”Republica Moldova nu are planuri privind renunțarea
la statutul de neutralitate permanentă în procesul integrării în Uniunea Europeană.”14
După cum a declarat ex-viceministru al afacerilor externe, V. Chiveri, „Moldova nu se
poate pronunța pentru aderarea la NATO, deoarece are neutralitatea proclamată prin Constituție.
Ați văzut că și în Ucraina s-au făcut declarații, inclusiv despre ieșirea din CSI, dar Ucraina nu a
denunțat Acordul de aderare la această organizație. Declarațiile sunt declarații, iar ele nu coincid
întotdeauna cu faptele” [15]. Conform V. Chiveri, Republica Moldova are nevoie mai mult de
sprijin pentru integritatea teritorială și apelul comunității internaționale (NATO) către Federația
Rusă privind retragerea forțelor militare ruse care staționează pe teritoriul Republicii Moldova
fără un acord oficial [15]. Iar expertul B. Țârdea atenţionează că „beneficiile reale pentru statutul
de neutralitate a Moldovei se încearcă a fi subminate de către unii politicieni moldoveni” [169].
Acest segment consideră că pentru Republica Moldova cea mai bună soluţie ar fi
păstrarea statutului de neutralitate permanentă timp cât mai îndelungat întru asigurarea stabilităţii
regionale prin diminuarea tensiunilor geopolitice. O astfel de strategie, care rezidă în stabilitatea
îndelungată, va fundamenta independenţa şi suveranitatea Republicii Moldova prin sporirea
capacităţilor statului de a rezista la orice presiuni externe [64].
Este de menţionat faptul că experții societăţii civile sunt la fel de divizați pe acest subiect.
De exemplu, în 2002, în urma determinării intereselor naţionale în legislaţia Republicii Moldova
privind edificarea statalităţii moldoveneşti, cercetătorul în problemele securităţii naţionale I.
Pântea, a formulat propunerea cu privire la reevaluarea principiului de neutralitate a Republicii
111
Moldova ca statut de neutralitate permanent [5]. Cercetătorul V. Croitoru, dimpotrivă, în urma
deciziilor Summitului NATO din 2014, accentuează că neutralitatea Republicii Moldova nu este
garantată în cadrul sistemului de securitate internaţională contemporană, prezentând experienţa
Republicii Moldova în cadrul cooperării cu NATO ca o dilema politică a neutralităţii [24]. După
cum menţionează V. Croitoru, „neutralitatea a devenit astăzi un concept eminamente politic[…]
Neutralitatea este pe cale să devină o atitudine facultativă, pe care statele terţe și-o rezervă pentru
a o adopta în funcţie de împrejurări și independent de calitatea formală a conflictului” [24, p. 23].
Iată cum analizează lucrurile expertul C. Ciurea: „[…] Moldova va continua să imite
comportamentul unui stat neutru, întreţinând iluzia funcţionalităţii acestui principiu. Pentru
majoritatea politicienilor moldoveni, aceasta este o cale de asigurare a securităţii cu costuri
minime” [20, p. 4]. La rândul său, analistul politic B. Ţârdea în 2008 a cercetat din punct de
vedere sociologic punctele forte și slabe ale neutralităţii Republicii Moldova, manifestându-se ca
un avocat al menţinerii statutului de neutralitate permanentă în cadrul confruntărilor
Occidentului și Rusiei pe perimetrul geopolitic, unde se află Republica Moldova [169].
În Republica Moldova există şi opinii romantice, precum că în cazul menţinerii statutului
de neutralitate permanentă, scenariul dezvoltării Elveţiei ca un stat prosper și securizat va evolua
pentru Republica Moldova. Această ipoteză este respinsă de studiul de faţă din trei cauze. Prima,
Confederaţia Elveţiană a devenit un stat neutru încă în 1815, fiind garantat de către un forum
internaţional important, Congresul de la Viena. A doua cauză, Elveţia nu a avut războaie pe
teritoriul său mai mult de 600 de ani. Actualmente, respectul majorităţii comunităţii
internaţionale faţă de neutralitatea elveţiană este o tradiţie diplomatică și de sens comun de a
avea un loc internaţional de neutralitate unde pot fi purtate tratative internaţionale, în special la
Geneva. A treia cauză, Elveţia se află în centrul structurii sistemului internaţional unipolar cu
două dominante puternice NATO și UE, care sunt bazate pe imperativele securităţii cooperative
[185]. Chiar evaluând riscurile în adresa securității naționale a Elveţiei prin viziunea paradigmei
neorealismului, se constată că acest stat, având un teren geografic invulnerabil pentru forţele
terestre și maritime, este natural protejat de două organizaţii internaţionale cu capacităţi politice,
economice și militare puternice.
În spaţiul Europei de Est, structura sistemului internaţional în anii ’90 ai secolului al XX-
lea, ca factor extern, se afla în proces de transformare de la bipolaritate la unipolaritate şi nu
impunea acut presiuni geopolitice asupra Republicii Moldova din partea polurilor externe rivale,
sau altor actori internaţionali. Conform postulatelor teoriei politicii internaţionale a lui K. Waltz,
anume structura sistemului internaţional impune anumite presiuni externe asupra statului;
respectiv, nu este clar ce a influenţat Republica Moldova pentru adoptarea statutului de
112
neutralitate permanentă [280, p. 79]. Conform metodologiei lui U. Moller și U. Bjereld (Anexa
3), sistemul internaţional trebuia să impună în mod consecutiv anumite presiuni asupra identităţii
naţionale a Republicii Moldova, factor intern, pentru a prefera ideea neutralităţii, ceea ce la fel
nu a fost cazul [250, p. 7]. Din aceasta reiese că efectul destrămării URSS, din care Republica
Moldova a făcut parte, și conflictul în regiunea de est a Republicii Moldova au contribuit la
adoptarea statutului de neutralitate permanentă pentru a păstra suveranitatea și a reduce
tensiunile interne. Se susţine opinia răspândită, inclusiv concluziile dintr-o altă lucrare
academică, precum că conflictul transnistrean a fost declanşat artificial şi gestionat de către
autorităţile URSS, pentru a evita pierderea controlului asupra Chişinăului, care declarase
intenţiile de independenţă în 1989 [244].
Conflictele pe perimetrul frontierelor URSS în perioada 1990-1994, cum ar fi cele din
Abhazia, Crimeea, Karabahul de Munte, Osetia de Sud, nu puteau să se întâmple simultan şi
spontan. Astfel de precedente s-au produs numai în cadrul destrămării marilor imperii în trecut.
Reiese că crizele enumerate au fost provocate de fostele autorităţi ale URSS pentru a fi
menţinute în formă de conflicte îngheţate cu scopul păstrării unei pauze strategice şi identificării,
cu timpul a oportunităţii geopolitice pentru soluţionarea asimetrică a crizelor și nu prin
compromis. De exemplu, Războiul din Georgia din 2008 și anexarea Crimeei din 2014.
Astăzi este evident că, cu cât mai rapid astfel de state ca Azerbaidjanul, Georgia, Ucraina
şi Republica Moldova vor face paşi concreţi pentru a se integra în instituţiile occidentale
geopolitice, cu atât mai cert Federaţia Rusă va întreprinde paşi de contrabalansare în aceste zone
de interes vital. Anume Rusia, în mare măsură, deţine controlul principal asupra soluţionării
acestor conflicte sau situaţiilor sensibile. După cum menţionează R. Asmus, ex-viceasistentul
Secretarului de Stat american pentru afacerile europene în administraţia ex-preşedintelui W. J.
Clinton, „războiul din Georgia a fost provocat în 2008 din cauza că Georgia s-a aflat pe o cale
prea rapidă de integrare în structurile internaţionale occidentale, anume în NATO” [175, p. 1-2].
Analizând mai multe declaraţii ale oficialilor ruşi, inclusiv ale conducătorilor din
regiunea transnistreană, autorul conchide că anume integrarea Republicii Moldova în instituţiile
geopolitice occidentale, fundamentul structurii sistemului internaţional european, unde Rusia nu
deţine controlul, este privită ca şi casus belli pentru a destabiliza situaţia din Republica Moldova
prin exploatarea vulnerabilităţilor securităţii naţionale. Precedentul conflictelor din Ucraina din
2014-15 este o dovada adiţională, în acest context. Actualmente, anume aspectul respectiv
reprezintă un risc înalt pentru statutul de neutralitate permanentă şi securitatea naţională a
Republicii Moldova, care încă se mai află în căutarea şi stabilirea dezvoltării naţionale în cadrul
paradigmelor relaţiilor internaţionale schimbate şi consolidarea identităţii sale naţionale.
113
Corespunzător, factorul intern în formă de instabilitate politică nu a permis conducerii Republicii
Moldova să aplice efectiv și eficient prevederile neutralității permanente în cadrul relaţiilor
internaţionale. Ultimul factor, fiind un risc, împiedică stabilirea funcţionalităţii efective a
statutului de neutralitate permanentă în asigurarea securităţii naţionale, ce constituie un element
sensibil în agenda politică și de securitate din motive interne, ideologice și geopolitice.
Conform bazelor teoretico-conceptuale identificate, Republica Moldova este clasificată
ca un stat neutru în timp de pace (Anexa 15, 16). Conform acestor prevederi, reiese că Republica
Moldova, având un statut de neutralitate permanentă stipulat în constituție, care prevede
obligativitatea absolută, mai mult apare ca un stat având o politică de neutralitate cu principiul
selectiv. În acest context, funcția internațională a Republicii Moldova, ca stat neutru, este de a
slabi tensiunile geopolitice potențiale. Restul funcțiilor identificate nu pot fi atribuite Republicii
Moldova.
Corespunzător, specificul statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova
rezidă în principiul de a conduce o politică de neutralitate în timp de pace pentru a rămânea
neutră în timpul unui eventual conflict geopolitic. Aceasta reiese din argumentul că nu există un
agrement geostrategic între puterile mari sau o decizie a ONU sau OSCE privind recunoașterea
și garantarea neutralității Republicii Moldova. În astfel context, specificul poziției Republicii
Moldova presupune o politică de neamestec în disensiunile puterilor mari pe arena internaţională
și convingerea actorilor internaționali că ei la fel beneficiază de neutralitatea permanentă a
Republicii Moldova. În așa condiții, specificul statutului de neutralitate permanentă a Republicii
Moldova rezidă și în dilema politică - solidaritate cu partenerii (EU, CSI) versus angajament de
neutralitate. Momentul istoric constă în faptul că Republica Moldova din nou se apropie de a fi la
intersecția intereselor geostrategice, în special după amplasarea Scutului de rachete anti-balistice
al NATO în România.
În prezent, Republica Moldova este un stat cu o capacitate modestă de a rezista la
influenţele externe ale unui hegemon nerestrâns. Astfel, reiese că, realmente, interesul naţional și
neutralitatea Republicii Moldova sunt sensibile şi dependente de arealul politico-economic din
Est. În acest context, conducerea Republicii Moldova trebuie să conștientizeze riscurile
potenţiale ale integrării complete atât în CSI/Uniunea Euroasiatică, cât şi în structurile europene,
UE sau NATO. În cadrul integrării în UE, sensibilitatea şi dependenţa Republicii Moldova nu va
dispărea, dar poate deveni un factor de destabilizare periodică a Republicii Moldova.
Corespunzător, pentru Republica Moldova adaptarea strategică la mediul internaţional de
securitate va rămâne o preocupare a conducerii statului.
114
3.4. Concluzii la capitolul 3
1. Cercetarea istoriei și situației statelor neutre europene în cadrul securităţii
internaţionale bipolare a scos în evidenţă factorii de influență, tendințele și perspectivele viabile
ale politicii de neutralitate în fiecare caz aparte, precum și în întregime:
- politica de neutralitate a Austriei, Finlandei şi Suediei a avut mai mulţi factori și cauze
istorice, însă structura sistemului internaţional bipolar cu natura rivală a neorealismului,
Războiul Rece, a fost cauza principală a menţinerii neutralităţii în sec. al XX-lea;
- structura sistemului respectiv a mai avut un factor, pericolul comunismului, care putea fi
promovat de polul de putere al acelui sistem internaţional, URSS;
- în cadrul sistemului internaţional bipolar, statele neutre europene s-au adaptat strategic
la circumstanţele mediului de securitate, devenind platforme de negociere între două tabere
adverse întru diminuarea tensiunilor internaţionale, fiind strategic importante şi securizate.
2. Tendinţele noi ale evoluţiei statelor neutre europene în condiţiile securităţii
internaţionale contemporane sunt similare:
- în rezultatul transformării structurii sistemului internaţional european, statele neutre
europene studiate au trecut printr-o perioadă de criză identitară a neutralității;
- natura nouă a structurii sistemului internaţional a influenţat Austria, Finlanda și Suedia
să se readapteze strategic la mediul noului sistem internaţional, promovând o politică de
schimbare spre o neutralitate de cooperare cu solidaritate și factorul nealinierii militare.
3. Cauzele interne pentru menţinerea politicii de neutralitate de către Austria, Finlanda şi
Suedia prevalează, actualmente, asupra cauzelor externe din trecut. Acest paradox este calificat
ca fenomenul înrădăcinării politicii de neutralitate în identitatea de neutralitate, pe calea
dezvoltării dependente a acestor state de memoria îndelungată în rândul populaţiei. Statele
studiate continuă să fie neutre din punct de vedere militar, dar politic – solidare cu UE și NATO.
4. Experienţa Austriei, Finlandei și Suediei este utilă pentru Republica Moldova, care
astăzi se află din punct de vedere geopolitic la frontiera a două structuri internaţionale sistemice
și competitive, ce produc tendinţe similare cu perioada Războiului Rece.
5. Republica Moldova apare mai mult ca un stat neutru în timp de pace având o politică de
neutralitate cu principiul selectiv. Corespunzător, funcția internațională a Republicii Moldova, ca stat
neutru, este de a slăbi tensiunile geopolitice potențiale.
6. Specificul statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova rezidă în principiul
de a conduce o politică de neutralitate pe timp de pace pentru a rămânea neutră în timpul unui
eventual conflict geopolitic. Respectiv, adaptarea strategică la mediul de securitate internațională va
rămâne o preocupare a conducerii statului.
115
4. IMPACTUL SCHIMBĂRILOR DIN SECURITATEA INTERNAŢIONALĂ
ASUPRA STATELOR NEUTRE EUROPENE:
CONSIDERENTE PENTRU REPUBLICA MOLDOVA
Un stat neutru, din punct de vedere politico-juridic, se manifestă mai mult în cadrul
mediului de securitate internaţională. Totodată, statele neutre, având o capacitate geostrategică
modestă, sunt mai capabile să se adapteze strategic la mediul de securitate, decât să-l formeze
sau să-l influenţeze. Respectiv, perspectivele Austriei, Finlandei și Suediei vor depinde de
evoluţia mediului de securitate contemporană, promovând politicile de acomodare.
Evaluarea situaţiei în domeniul mediului de securitate internaţională contemporană,
demonstrează că transformările istorice și provocările globale noi contribuie la formarea
anumitei ordini mondiale cu un regim internaţional, care se află la baza structurii sistemului
internaţional. Ultima, direct sau indirect, influenţează statele neutre europene. Analiza mediului
securităţii internaţionale prin prisma paradigmelor principale ale teoriei relaţiilor internaţionale
determină că noua structură a sistemului de securitate european are la bază regimul internaţional
neoliberal, care produce efectele respective asupra statelor neutre europene. Iar sistemul
regional, în care se află Republica Moldova, diferă din motiv că două structuri sistemice
UE/NATO și CSI – au frontiera în zona geopolitică din jurul Republicii Moldova.
Perspectivele manifestării Austriei, Finlandei și Suediei, poziţionate în cadrul structurii
sistemice a UE, vor fi similare din motivul influenţei regimului internaţional neoliberal asupra
politicilor externe. UE, concomitent și indirect susţinut de alianţa militară NATO, având
principii, norme, reguli și proceduri decizionale de solidaritate, remodelează cu timpul
identităţile naţionale spre unele colective europene și politicile externe spre unele active. Ideea
neutralităţii și politica de neutralitate a statelor europene vor fi modificate sub efectele structurii
internaţionale cu un regim internaţional neoliberal, dacă status quo-ul internaţional va persista.
Rezultatele analizei situației și perspectivelor statelor neutre europene servesc drept
criterii, considerente strategice, pentru estimarea funcţionalităţii politicii de neutralitate a
Republicii Moldova în vederea asigurării securităţii naţionale. Perspectiva Republicii Moldova în
cadrul mediului securităţii internaţionale contemporane poate fi evaluată în coraport cu
experienţa manifestării neutralităţii statelor europene în cadrul sistemul internaţional
contemporan.
Astfel, devine important de studiat factorii interni și externi, care influențează asupra
funcționalității neutralității permanente a Republicii Moldova.
116
4.1. Efectele structurilor sistemice noi ale securităţii internaţionale contemporane
asupra statelor neutre europene
Securitatea statelor neutre europene, respectiv, politica de neutralitate, depind de
caracterul structurii sistemice a securităţii internaţionale, care determină paradigma relaţiilor
interstatale și, corespunzător, modul de contracarare a ameninţărilor internaţionale la adresa
securităţii naţionale. În acest context, pentru a estima perspectivele Austriei, Finlandei și Suediei
în cadrul securităţii internaţionale contemporane, ce vor servi ca un considerent strategic pentru
Republica Moldova, este imperativ necesar de a stabili caracterul structurii sistemice a securităţii
în arealul european și, totodată, în jurul Republicii Moldova. În acest scop, se va apela la
metodologia a lui S. Krasner privind determinarea regimului internaţional, care constituie baza
instituţiilor internaţionale, respectiv, formează natura structurii sistemului internaţional.
Totodată, metodologia a lui R. Jervis privind regimul de securitate și dilema de securitate se va
aplica pentru identificarea esenţei regimului internaţional din punct de vedere al securităţii
internaţionale, care este contextul neutralităţii statelor europene.
În această ordine de idei, perioada contemporană a dezvoltării securităţii internaţionale,
caracterizată ca globalizare, a revelat că ameninţările și riscurile în adresa securităţii statelor
neutre europene au evoluat în unele transnaţionale. De exemplu, atentatele teroriste din 2001 în
SUA, din 2004 – în Spania, din 2005 – în Regatul Unit, precum și unele conflicte moderne, cum
ar fi Războiul din Afganistan din 2001, Războiul din Irak din 2003, Războiul din Georgia din
2008, instabilităţile în masă în ţările arabe din bazinul Mării Mediterane în 2011-12, conflictele
din Siria din 2012-15 și din Ucraina din 2014-15, migrarea masivă a populaţiei, respectiv,
creșterea crimei organizate, au demonstrat că provocările contemporane diferă de cele din
perioada Războiului Rece.
Așadar, ameninţările transnaţionale noi produc efecte asupra securităţii internaţionale,
respectiv, asupra statelor neutre europene (Anexa 5). Putem vorbi în unele cazuri despre
producerea anumitor impacte asupra statelor naţionale, când riscurile exploatează
vulnerabilitatea statului și ameninţarea devine reală, care trebuie contracarată în practică, cum ar
fi traficul de droguri din Afganistan sau migrarea necontrolată a refugiaţilor din Africa și
Orientul Mijlociu în UE. Pentru a răspunde la provocările internaţionale și a asigura securitatea
naţională în cadrul securităţii internaţionale contemporane, ca tendinţe începând cu sec. al XX-
lea, statele folosesc metoda costului eficient pentru economiile lor naţionale și, mai ales, prin
eforturi colective de cooperare. În majoritatea cazurilor, statele supraputere, dar sunt precedente
când și statele cu potenţial mai modest, contribuie la formarea sau transformarea structurii
117
sistemului internaţional prin formarea regimurilor internaţionale instituţionalizate în organizaţii
internaţionale, care restrâng mediul de securitate internaţională și minimalizează ameninţările.
Astfel, mediul de securitate internaţională influenţează procesul formării structurii
sistemului internaţional (Anexa V), având ca elemente principale sistemul internaţional (regimuri
și instituţii internaţionale de securitate: ONU, OSCE, NATO, UE ca entitate politică) și ordinea
mondială (polurile de putere: China, India, SUA, Rusia, UE ca actori geostrategici) [233, p. 25].
Dar, în funcţie de provocările internaţionale și evenimentele, care duc la schimbarea mersului
istoriei, anume polurile de putere mondială, în raza capabilităţilor oferite în cadrul structurii
internaţionale, pot avea un efect esenţial asupra sistemului internaţional (Anexa 6). Totodată,
mediul securităţii internaţionale și provocările respective influenţează dezvoltarea majorităţii
statelor, inclusiv a statelor neutre europene. Ca urmare, statele neutre europene se află sub
efectele geopolitice și geostrategice, precum și ameninţărilor transnaţionale noi ale mediului de
securitate internaţională. În consecinţă, caracterul aranjamentelor internaţionale (structura
sistemului internaţional), din punctul de vedere al regimului internaţional, influenţează politica
statelor neutre europene. Este imperativ necesar de a vizualiza, cum statele neutre europene
răspund la ameninţările/provocările internaţionale, în special, cum se dezvoltă diferite
aranjamente internaţionale.
După cum a fost explicată în metodologie, dilema de securitate și conceptul de regim de
securitate au o influenţă majoră asupra mediului de securitate internaţională și statelor naţionale
[227, p. 173]. Astfel, pentru securitatea naţională a statelor neutre europene prezintă interes
caracterul regimurilor internaţionale care contribuie la păstrarea, reformarea sau transformarea
mediului de securitate internaţională. Reieşind anume din natura acestor fenomene, Austria,
Finlanda și Suedia au selectat statutul și politica de neutralitate, deoarece majoritatea statelor
europene nu au reușit să-şi restrângă acţiunile lor în convingerea că alţii vor proceda la fel în
cadrul Războiului Rece. Totodată, nu a fost definită clar forma de cooperare între state atunci
când exista dilema de securitate în formă de pericol al confruntărilor bipolare. Conform opiniei
lui B. Huld și A. Lejins, statele neutre europene, analizând provocările și ameninţările
internaţionale, înţelegeau că costul pentru greșeala în cadrul dilemei de securitate va fi
dezastruos pentru securitatea naţională [221, p. 127].
Astfel, structura realistă a sistemului internaţional și inexistenţa regimurilor de securitate
au condus la înarmare și la două războaie mondiale în sec. al XX-lea [247]. În cadrul
bipolarităţii, Austria, Finlanda și Suedia sesizau că lipsa de cooperare și a unui regim de
securitate internaţională între polurile de putere rivale în Europa, face dificilă identificarea
motivelor altor state. Evident, că o astfel de situaţie a creat incertitudini care, din motivul dilemei
118
de securitate, au impus Austria, Finlanda și Suedia să menţină neutralitatea, alte state acţionând
unilateral și competitiv relativ, dar nu cooperativ absolut. Ca rezultat, în perioada de până la
1990, crearea regimului de securitate internaţională nu a fost posibilă din cauza incapacităţii
abandonării unilateralităţii de către statele mari.
De fapt, din punct de vedere istoric, criteriul principal al ameninţării pentru un stat a fost
războiul interstatal și anume – nivelul potenţialului unui stat cu armament mai sofisticat faţă de
altul. Acest fenomen, dilema de securitate, presupunea că înarmarea asimetrică a unui stat poate
deveni o ameninţare pentru alt(e) stat(e). După cum menţionează J. Hertz [218] și R. Jervis
[226], „neclaritatea motivelor, lipsa de comunicare adecvată, înarmarea cu arme ofensive s-a
aflat la baza dilemei de securitate care, de fapt, din punct de vedere istoric, impunea statele să se
înarmeze pe principiul de paritate și să se pregătească de un eventual război” [233, p. 7]. În
arealul european, pentru a diminua efectul dilemei de securitate, au fost efectuate câteva
încercări de a crea sisteme de constrângeri ale mediului internaţional, fapt care constituia
reflectarea dominării paradigmei realismului politic privind războiul și pacea. În esenţă,
Congresul de la Viena sau Liga Naţiunilor susţineau ideile conceptelor alianţelor militare,
balanţei de putere și mediului securităţii internaţionale restrâns de coaliţii, astfel, pacea
internaţională a fost considerată mai mult o stare temporară, decât naturală.
Congresul de la Viena din 1815 este considerat de către realism și liberalism un punct
istoric, privind dezvoltarea securităţii colective cu securitate individuală în Europa. Așadar, în
pofida ideilor liberale, exprimate la Congresul de la Viena de a controla securitatea
internaţională, se constată că acest aranjament a fost mai mult o coaliţie de securitate colectivă
cu scopul de a se proteja unele de altele, comparativ cu alianţele defensive tradiţionale, care se
protejau de alte alianţe militare sau de un stat hegemonic puternic. Din punctul de vedere al
liberalismului, caracterul acestui aranjament a fost unul revoluţionar – ideea securităţii colective
privind apărarea securităţii cetăţenilor. Realismul susţine că aceasta a fost mai mult o coaliţie
structurală a polurilor de putere pentru a restrânge mediul de securitate prin eforturi colective,
totodată, pentru a marginaliza Franţa deoarece ideile revoluţionare liberale ale Revoluţiei
Franceze prezentau o ameninţare mai mare decât un război interstatal pentru structura internă a
monarhiilor [185]. Totodată, nu atât provocările internaţionale, cât schimbarea actorilor structurii
sistemului internaţional, anume întărirea Prusiei, precum și unificarea statelor germane (1871),
au produs schimbări, dar nu reforme sau transformări paradigmatice în mediul internaţional.
În baza metodologiei regimului internaţional dezvoltat de S. Krasner, reiese că cauza
principală a incapacităţii Congresului de la Viena de a materializa idealurile liberale a fost
neputinţa statelor europene de a forma un regim internaţional și o instituţie internaţională, care ar
119
susţine securitatea comună [237, p. 2]. Analizând detaliat prima încercare liberală în istoria
modernă de a lansa un sistem de securitate colectivă, constatăm că anume nevalorificarea
principiilor și normelor cu ajutorul organizaţiei instituţionale, cu reguli și mecanisme de luare a
deciziilor care ar obliga statele la angajamente internaţionale, au constituit cauzele eșecului.
În scopul limitării provocărilor la adresa securităţii naţionale, cooperarea internaţională
este mai importantă pentru statele neutre europene, decât confruntarea în cadrul dilemei de
securitate, unde predomină unilateralitatea statelor puternice. În acest context, conform
prevederilor cadrului metodologic al lui R. Jervis, reiese că șocurile în urma războaielor
europene devastatoare, natura ameninţărilor, cum ar fi războiul total (al Doilea Război Mondial)
sau războiul poziţionat îndelungat (Primul Război Mondial), caracterul armelor ofensive și
defensive sau al armelor de distrugere în masă (arme nucleare, chimice, biologice) au contribuit
la formarea unor regimuri de securitate în prima jumătate a sec. al XX-lea. Liga Naţiunilor
(1920) și ONU (1945) posedă toate aspectele pentru a fi considerate regimuri internaţionale de
securitate, instituţionalizate ca organizaţii internaţionale de securitate [185, p. 79].
Organizaţiile internaţionale de securitate, cum ar fi Liga Naţiunilor și ONU ca structuri
sistemice internaţionale, au avut paradigma interacţiunii interstatale, determinată de actorii
principali ai relaţiilor internaţionale. De exemplu, Liga Naţiunilor a fost o reflectare a unui regim
internaţional instituţionalizat, care, din punct de vedere teoretic, a rezumat multe idei și postulate
ale liberalismului. Însă, din cauza realismului politic dominant, postulatul principal –
comunitatea de state/de puteri – nu au fost materializat în Liga Naţiunilor (Anexa 13).
De rând cu aceste cauze structurale, câțiva factori au demolat acest regim ca instituţie
internaţională, ceea ce a condus la dezlănţuirea celui de-al Doilea Război Mondial. Prima, după
cum o descrie un adept al neorealismului și al structurii sistemice a relaţiilor internaţionale,
profesorul M. Kaplan, este că dacă sistemul trebuie să devină moderat, atunci și actorii ar trebui
să devină moderaţi [230, p. 150]. În același timp, M. Kaplan susţine că este esenţial de a permite
actorilor învinși să intre în sistem (instituţia internaţională) ca parteneri acceptabili. În cadrul
Ligii Naţiunilor, Germania și URSS nu au avut rolul de parteneri acceptabili, fiind marginalizaţi.
Aceste cauze vor conduce ulterior la revizuirea regimului internaţional și, corespunzător, a
structurii sistemului internaţional cu consecinţa formării alianţelor politico-militare și lansării
altui război mondial, care va servi, mult timp, un șoc istoric în arealul european.
ONU, comparativ cu Liga Naţiunilor, a fost formată pe criteriile pragmatice ale
neorealismului, susţinând concluziile academice privind echilibrul de puteri restrâns și
securitatea colectivă cu factorul statelor supraputere [213]. Conform reprezentantului școlii
tradiţionale engleze a realismului și raţionalismului, H. Bull, ONU va fi un „prim sistem politic
120
global care va lua forma de sistem global de state” [14, p. 20]. În același sens, H. Bull pune
accentul pe extinderea și contribuţia statelor europene la sistemul de securitate la scară globală,
cu intenţia respectării principiului moral. Prin urmare, după dezastrul celui de-al Doilea Război
Mondial, ONU apărea ca un regim și instituţie pur idealistă. După cum susţine G. Best, în acest
context „într-adevăr, crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, în 1945, a constituit actul central de
recunoaștere de către generaţia supravieţuitoare războiului că ceva a trebuit să fie făcut pentru a
evita repetarea unor astfel de dezastre. […] Carta ONU, a devenit, dintr-odată, declaraţia de
autoritate a dreptului de desfășurare a relaţiilor internaţionale, în același timp, în care s-a
autorizat înființarea noilor organe de ajutor” [181, p. 67].
De fapt, crearea ONU a constituit încercarea foarte realistă de a schimba ordinea
mondială, prin metoda creării unei noi ordini internaţionale. Funcţia atribuită ONU a fost de a fi
o organizaţie cvadruplu-poliţienească pentru a menţine ordinea mondială. În pofida ideilor
morale și abordărilor liberale, exprimate în timpul negocierilor, naţiunile mari au recunoscut
caracterul realist al ordinii mondiale, în care războaiele pot fi prevenite cu greu. Prin aplicarea
metodologiei a lui S. Krasner și R. Jervis, se conchide că China, Regatul Unit, SUA și URSS au
încercat să creeze, în mod repetat, un regim și o instituţie de securitate internaţională, care cel
puțin ar echilibra ordinea mondială întru a preveni tragediile și atrocităţile de tipul celor retrăite
în perioada celor două războaie mondiale.
Compromisul a fost foarte greu de realizat din cauza neîncrederii, temerilor cu privire la
câștigurile relative și pierderile de lungă durată suportate de către state. Conform teoriei lui R.
Jervis, statele-supraputere au fost de acord să schimbe starea de lucruri în mediul internaţional,
însă suspiciunile fiecăruia privind intenţiile altuia, precum și dorinţa de a schimba mediul
internaţional prin forţă nu a permis ca ONU să materializeze conceptul securităţii colective.
ONU nu avea nici o influenţă asupra fondatorilor. Prin urmare, la timpul creării ONU, statele
învingătoare în al cel de-al Doilea Război Mondial nu credeau că alţii împărtășesc aceleași valori
privind securitatea și cooperarea colectivă. Cauzele ineficienţei au fost preferinţele, valorile si
identităţile antisistemice și diametral opuse ale fondatorilor.
Totodată, în cadrul regimului de securitate al ONU nu s-a neutralizat flexibilitatea
unilateralităţii și expansiunii. Astfel, multe state, păstrând ideea revizionismului, au compromis
securitatea internaţională, transformând ordinea mondială din multipolară în bipolară, în cadrul
căreia s-au dezvoltat statele neutre, precum Austria, Finlanda și Suedia. Una dintre cele mai mari
ameninţări care persistă și în prezent este caracterul armelor nucleare ofensive. Ele sunt cu mult
mai puternice, decât cele defensive, ceea ce constituie argumentul principal al dilemei de
securitate și impedimentul pentru un regim de securitate sub formă de securitate colectivă. În
121
aceste condiţii, regimul internaţional instituţionalizat al ONU nu asigura statele neutre europene
cu garanţii de securitate. Din motivele respective, raţionalismul Austriei, Finlandei și Suediei a
fost să aleagă neutralitatea și nu idealismul ONU.
Actualmente, în arealul statelor neutre europene putem vorbi despre dominarea
principiilor neoliberale în agenda securităţii internaţionale. Efectuând doar content-analiza
paginilor oficiale, precum și a documentelor politico-juridice ale UE [95] și NATO [75], putem
conchide următoarele: în primul rând, se manifestă puterea morală a opiniei publice care joacă
un rol important pe agenda statelor europene; în al doilea rând, conceptul de război interstatal a
devenit neatrăgător pentru populaţia europeană în urma șocurilor celor două războaie mondiale;
în al treilea rând, promovarea stabilităţii prin valori comune și spiritul de comerţ au produs efecte
în societăţile europene să nu fie admise războaie interstatale; în al patrulea rând, diplomaţia și
negocierile internaţionale sunt relativ transparente și previzibile, fără politici care ar favoriza un
război interstatal; în al cincilea rând, necesitatea păstrării unei forţe minime de autoapărare, la
fel, minimalizează ideea și posibilităţile războaielor interstatale. Cu alte cuvinte, conceptele
privind securitatea cooperativă și comunitatea statelor cu un regim internaţional neoliberal, au
început să joace un rol important în arealul statelor neutre europene.
Mai mult ca atât, în cadrul structurii sistemului internațional, în care sunt poziționate
statele neutre europene, fenomenele dreptului natural al omului și al cetăţenilor statului sunt
reflectate ca un concept de securitate individuală în cadrul securităţii colective, fiind în OSCE,
UE sau NATO. Mulţi adepţi ai neoliberalismului și neoconstructivismului susţin că identitatea
individuală și colectivă a început să joace un rol important în mediul de securitate internaţională
contemporană în Europa (Anexa 13). De exemplu, în ultima declaraţie a Summitului OSCE de la
Astana din 2010, șefii statelor au reiterat „angajamentul faţă de conceptul, iniţiat în Actul final
de securitate comprehensivă, cooperativă, egală și indivizibilă, care se referă la menţinerea păcii
pentru respectarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale, precum și la legătura de
cooperare economică și ecologică cu relaţiile pașnice interstatale” [176].
În prezent, caracterul structurii sistemului de securitate internaţională s-a transformat
considerabil (Anexa 13). Astfel, la nivel global, de rând cu ameninţările și riscurile internaţionale
existente, se încearcă promovarea dimensiunii economice și sociale de cooperare internaţională.
Ele stabilesc interdependenţa complexă internaţională și promovează o identitate social-
universală. Ea, fiind liberală în esenţă, în concordanţă cu drepturile omului și principiile
democratice de guvernare, în final, ar trebui să materializeze ideile privind comunitatea de state
democratice. Realizarea ultimului concept ar consolida comunitatea de securitate, în care între
122
state nu ar exista frica privind intenţiile altuia, precum și privind câștigurile relative versus
câștigurile absolute, care împiedică cooperarea internaţională.
Totodată, autorul menţionează că, pe lângă globalizarea în curs de dezvoltare, în cadrul
sistemului internaţional s-au format structuri regionale, care, cu timpul, au început să se
autogestioneze. Ca exemple pot fi descrise multiplele tratate și organizaţii regionale, începând cu
OSCE, NATO, UE până la ASEAN/APEC, NAFTA, CSI, ECOWAS și OAS, MERCOSUR.
Analizând specificul arealului statelor europene neutre, inclusiv al Republicii Moldova,
constatăm faptul că s-au stabilit două structuri sistemice internaţionale care au o influenţă
considerabilă asupra mediului internaţional (Anexa 6): UE împreună cu polul de putere militară
NATO și spaţiul postsovietic, instituţionalizat prin CSI, cu un pol de putere militar în formă de
Tratatul OTSC și proiectul politic Uniunea Vamală Euroasiatică. Prin definiţii, am putea să le
clasificăm ca regimuri internaţionale de constrângere sau de cooperare și de solidaritate, dar
particularitatea regimului de securitate necesită o analiza adăugătoare.
Aspectul de securitate în aceste structuri este analizat prin prisma categoriilor de
securitate colectivă și apărare colectivă, dacă ele satisfac cerinţele unui regim internaţional, în
special, ale regimului de securitate. În cazul analizei Tratatului OTSC, semnat la Tashkent la 15
mai 1992, ghidat de către Federaţia Rusă, deducem că acesta prezintă o alianţă de apărare
colectivă, în sensul clasic, bazată pe prevederile articolului 51 al Cartei ONU, privind dreptul la
autoapărare [144]. Acest tratat este o reflecţie pură a timpului cu paradigma de interacţiune
neorealistă. Federaţia Rusă, fiind succesor al URSS, a jucat un rol primordial în stabilirea acestui
aranjament internaţional, având motive și preferinţe de a păstra securitatea frontierelor la o
profunzime strategică cât mai posibilă. Republica Moldova a evitat invitaţia la acest regim de
securitate internaţională din cauza desfășurării conflictului transnistrean și declarării statutului de
neutralitate permanentă.
În același timp, stabilirea regimului internaţional politico-economic sub formă de CSI pe
data de 8, 21 decembrie 1991 a avut câteva scopuri strategice [154]. Primul scop l-a constituit
transformarea completă a URSS, neoficial vorbind – desfiinţarea pașnică a URSS, fără conflicte
majore. Putem vorbi despre învingerea periferiilor naţionale asupra centrului dominant al URSS.
Al doilea scop, din punct de vedere politico-juridic, a fost formarea CSI ca organizaţie regională
de cooperare politico-economică pentru menţinerea unor angajamente, semnate de URSS pe
arena mondială, precum și pentru reformarea sistemului politico-economic interdependent creat
pe parcursul unei perioade îndelungate de viaţa comună.
CSI nu poate fi clasificată pe deplin ca o securitate colectivă (Anexa 8) pentru că, din
1991 și până în prezent, în acest areal au existat multiple conflicte și războaie. Principalele dintre
123
ele fiind conflictele militare din Abhazia, Karabahul din Munte, Crimeea, Cecenia, Osetia de
Sud, Georgia, Kîrgîzstan, Transnistria, Tadjikistan, ultima fiind în Ucraina în 2014 cu multe
caracteristici analogice ale precedentelor nominalizate. Mai mult ca atât, reevaluând politica
externă și de securitate din 2000, Federaţia Rusă promovează preponderent ideea spaţiilor
geostrategice mari, considerând că CSI este zona sa de responsabilitate, euroasiatică, unde nu va
ceda altor influenţe externe. După cum se afirmă în concepţia politicii externe a Federaţiei Ruse
din 2013, privind cooperarea regională, „priorităţile (art. 42) politicii externe ruse constau în
dezvoltarea cooperării bilaterale și multilaterale cu statele-participante la CSI, consolidarea în
continuare a CSI […] o sarcină prioritară (art. 44) de formare a unei Uniuni Economice
Eurasiatice, concepută pentru a maximaliza nu numai utilizarea relaţiilor economice reciproc
avantajoase în cadrul CSI, dar, de asemenea, pentru a deveni modelul-cadru al Comunităţii,
deschis pentru alte state. Bazându-se pe principiile universale integraţioniste, uniunea nouă este
concepută pentru a deveni o legătură eficientă între Europa și regiunea Asia-Pacific” [123].
În acest context, Federaţia Rusă promovează extensiv un regim internaţional nou sub
formă de Uniune Vamală Euroasiatică cu polul militar de apărare colectivă, OTSC. Evident că
multe principii și reguli instituţionale par a fi similare cu cele ale UE. Însă Federaţia Rusă este un
actor asimetric prea puternic comparativ cu alţi participanţi ai acestui regim internaţional. Mai
mult ca atât, Federaţia Rusă nu împărtășește ideile liberale și nu promovează o identitate comună
unificatoare. Fiind un stat cu regim de guvernare bazat pe valorile tradiţionale ale realismului
politic, Rusia propune un proiect de beneficii bazat pe cooperare economică și câștiguri
economice. De asemenea, Rusia se propune ca un lider geopolitic al acestui areal, punând
accentul și pe aspectul militar, OTSC (compartimentul IV al Concepţiei Politicii Externe a
Federaţiei Ruse privind priorităţile regionale) [123].
Într-un astfel de context, în cadrul CSI și al Uniunii Vamale Eurasiatice nu sunt excluse
acte de unilateralitate în relaţiile interstatale: ca exemplu, pot servi tensiunile între Kîrgîzstan,
Uzbekistan și Tadjikistan cu privire la regiunea Fergana. Totodată, metodele diplomaţiei
coercitive ale Rusiei faţă de Georgia, Moldova, Kîrgîzstan, Ucraina reflectă rolul hegemonic
puternic în cadrul acestei structuri a sistemului internaţional. Cu alte cuvinte, în acest areal
geopolitic, în urma transformării URSS, este stabilit un alt pol de putere reformat, Federaţia
Rusă, care promovează un regim internaţional structural pentru securizarea profunzimii
strategice a securităţii naţionale și interesului naţional. Structura este formată pe principiile
paradigmei neorealismului, și numai parţial ale liberalismului, pentru a spori capacităţile regiunii
de a influenţa mediul internaţional de afaceri și de securitate.
124
Cauzele dilemei de securitate în CSI nu sunt eliminate, fapt ce conduce la suspiciunile
privind preferinţele între state. De exemplu, din 11 state ale CSI numai 7 state sunt parte
componentă OTSC [144], iar inegalitatea economiilor statelor CSI la fel este una necoordonată.
Astfel, conform indicatorilor Băncii Mondiale, în perioada 2000-2012, PIB-le în statele CSI
fluctuau de la 11% până la 2%, cele mai mari și, totodată, mai vulnerabile fiind ale
Azerbaidjanului, Federaţiei Ruse și Kazahstanului [281]. Iniţial, CSI apărea ca un realism
defensiv, însă este important să menţionăm că Federaţia Rusă, de rând cu alte state ale CSI, fiind
nesatisfăcută de status quo-ul afacerilor internaţionale, manifestă tendinţe de revizionism. Nu
este exclus că aceasta structură se va schimba și va duce la principiile realismului ofensiv, ceea
ce în prezent nu are loc din cauza economiei neperformante a Federaţiei Ruse (PIB a scăzut de la
10% în 2000 până la 3,5 % în 2015) și a potenţialelor slabe ale altor state CSI.
Conform metodologiei lui S. Krasner și R. Jervis, realizăm că un stat-supraputere, ca
Federaţia Rusă, a dorit stabilirea unui regim internațional stabil în spațiul CSI; însă, multe state
ale acestui areal geopolitic nu sunt satisfăcute de status quo-ul lor. Continuă să aibă loc diferite
conflicte și tensiuni interstatale, de exemplu, Azerbaidjan-Armenia, Rusia-Ucraina, Rusia-
Georgia, Kîrgîzstan – Tadjikistan - Uzbekistan privind Valea Fergana și resursele de apă. Mai
mult ca atât, în arealul CSI, statele au diferite valori și abordări privind securitatea și cooperarea
mutuală. În același timp, precedentul anexării Crimeii în 2014 cu ideea promovării Novorosiei în
Ucraina, prin metoda războiului hibrid, susţinute de elitele politice [136] și populaţia Rusiei,
demonstrează că Federaţia Rusă ideologic nu crede în aspectul ne-expansiunii frontierelor sale
[163]. Totodată, în arealul CSI, nu toate statele au perceput formarea regimului internaţional și
de securitate colectivă ca o necesitate a timpului. Din acest motiv nu sunt discutate costurile
securităţii individuale comparativ cu securitatea colectivă. De exemplu, Republica Moldova și
Turkmenistanul s-au declarat state neutre, Georgia a ieșit din componenta CSI după războiul din
2008, pe când Ucraina examinează acest aspect după anexarea Crimeei de către Federaţia Rusă
în 2014, iar Uzbekistanul în 2012 a ieșit din componenta OTSC fără motive publice.
Ca o consecinţă a evoluţiei mediului de securitate internaţională în arealul european, s-au
format două poluri de putere (Anexa 6), care se complementează reciproc, UE și NATO.
Uniunea Europeană, fiind considerată un pol eurocentrist, evoluează ca o comunitate de state cu
principii și valori exprimate expresiv liberale [95]. Acest pol are drept scop și tendinţa de a
deveni în viitor un aranjament supranaţional. Cu alte cuvinte, UE are scopul, în perspectivă, de a
deveni o structură supranaţională puternică, o federaţie sau o comunitare de state. Ca instituţie
internaţională, UE încearcă să promoveze aspectul de securitate cooperativă (Anexa 8, 9).
125
Tot în această zonă, a evoluat și aranjamentul puternic al apărării colective sub forma
NATO (Anexa 8), care este considerat, ca pol euroatlantic [74]. Aceste două poluri se
complementează din două motive. Primul, din cele 28 de state ale UE, 22 sunt și membre ale
NATO, ceea ce exclude principiul dublării cheltuielilor pentru securitate și apărare. Doi, UE și
NATO realizează scopul principal al securităţii, cel al stabilităţii, prin specializarea acţiunilor
internaţionale. Există mai multe dezbateri sub aspectul geopolitic în cadrul acestor poluri de
putere, de exemplu, factorul dominării SUA în afacerile europene versus alte state puternice din
Europa. Sunt evidente și încercările Federaţiei Ruse de a reduce influenţa puterii atlantice în
Europa, precum și ultimele intenţii de a sublinia necesitatea supremaţiei Franţei și Germaniei
asupra structurilor transnaţionale UE (alocuţiunea Președintelui Federaţiei Ruse, V. Putin, la
Conferinţa Internaţională de Securitate de la Munchen din 2007) [150].
Ca urmare, aceste poluri de putere sunt regimuri și instituţii internaţionale, stabilite ca
interdependenţă complexă, ce formează structura sistemului internaţional în arealul, în care sunt
poziţionate statele europene neutre Austria, Finlanda, Suedia. Evident, că motivele formării
acestor regimuri și instituţii internaţionale, UE și NATO, au fost pur pragmatice şi realiste.
Totuși, evoluţia lor a luat o traiectorie liberală, ceea ce, în consecinţă, a transformat aceste
aranjamente internaţionale în comunităţi de state, cu principii de securitate cooperativă, având și
alianţă militară de apărare colectivă. După cum afirmă A. Stein, „instituţionalizarea coordonării
și colaborării poate deveni o reţinere a individualismului (statului) și conduce actorii (statele) ca
să recunoască importanţa maximalizării comune [267, p. 139].
Crearea NATO și UE a avut loc în scopuri pragmatice ale realismului politic, dar cu
intenţii liberale. NATO a constituit mai mult un pas geostrategic, care reflecta caracterul
ameninţărilor la adresa statelor în urma războiului mondial și începerii intensificării tensionărilor
în ajunul Războiului Rece. În pofida factorului american decisiv în acest aranjament de apărare
colectivă, primele intenţii au fost iniţiate de statele europene. Este adevărat, că până la formarea
NATO în 1949, prima alianţă de apărare colectivă în Europa postbelică a fost Alianţa vest-
europeană (Pactul de la Bruxelles) din 1948, care includea Franţa și Regatul Unit, precum şi
Belgia, Luxemburg și Regatul Ţărilor de Jos. Șocul suportat în urma celui de-al Doilea Război
Mondial și neclarităţile ordinii mondiale postbelice au impus statele europene să adopte o soluţie
de evitare a repetării unui astfel de dezastru, precum și să stabilească un echilibru în Europa.
Politica ambiguă promovată de URSS în Europa, precum și divergenţele dintre statele
europene privind viitorul Germaniei au creat premise pentru evoluţia modelului de alianţă de
apărare colectivă sub forma NATO, unde SUA a fost cel mai evident promotor. În pofida
preocupărilor NATO de ameninţările convenţionale tradiţionale din timpul Războiului Rece,
126
amplificate de către factorul armelor nucleare, structura acestui regim internaţional a avut șansa
de a materializa ideile liberalismului, privind securitatea colectivă și comunitatea de state care să
nu absoarbă, dar să promoveze securitatea și identitatea comună. Putem admite o oportunitate
istorică sub formă de organizaţie internaţională a statelor liberale. În acest context, menţionează
A. Stein, „puterile mari pot structura deseori alegerile și preferinţele puterilor mai mici, fapt ce
va forma consecutiv rezultatele regionale” [267, p. 135].
Ca urmare, în cadrul Alianţei create pe baza valorilor/normelor democratice liberale și a
principiului de consens, este stabilit un proces de luare a deciziilor inovatoare, care presupune
consultări politice de coordonare, planificare a apărării comune și deznaţionalizare a apărării. Ca
urmare, pe termen lung, aceste elemente inovatoare, împreună cu factorii de dezvoltare ai UE, au
contribuit la formarea identităţii comune în timp de pace între statele democratice. Prin urmare,
după dezagregarea Uniunii Sovietice în 1991, NATO, pe lângă conceptul de alianţă de apărare
colectivă a promovat, de asemenea, conceptele de comunitate cu identitate de apărare comună
și interdependenţă complexă. Ca efect, contrar argumentului neorealismului privind caracterul
efemer al alianţelor militare fără o ameninţare comună, membrii organizaţiei, pur și simplu, nu
au manifestat interesul de dizolvare din cauza stabilităţii politice, economice și de securitate,
testat în timp, și susţinute de identitatea comună și valorile comune (regim internaţional), precum
și de un acord colectiv puternic de apărare (organizaţie internaţională). Sub aspectul dat,
analizele neorealiste și neoliberale nu sunt suficiente pentru a înţelege din ce motiv o alianţă
militară a început politica de promovare a securităţii internaţionale.
Iniţial, UE a constituit, de asemenea, un realism politic cu idei liberale de a promova
federaţia europeană și, totodată, de a controla resursele strategice principale ale industriilor, care
sunt baza producerii armelor convenţionale [256, p. 241]. Inaugurată oficial prin Tratatului de la
Maastricht ca Uniune în 1993, originile UE se trag de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și
Oţelului prin Tratatul de la Paris din 1951 și Comunitatea Economică Europeană prin Tratatul de
la Roma din 1958, menite să promoveze o federaţie de state europene, o piaţă economică unică,
precum și să restabilească în perioada postbelică viaţa economică și socială devastată.
Ideile liberalismului au avut condiţii să fie promovate de către Jean Monnet și Robert
Schuman, promotorii Comunităţii Europene. După cum considera J. Monnet, „în Europa nu va fi
posibilă stabilirea păcii, în cazul în care statele s-ar restabili în baza suveranităţii naţionale, cu
toate că acest lucru implică politici de prestigiu și protecţionism economic. Dacă ţările se vor
proteja din nou una de cealaltă, va apărea din nou necesitatea de a construi armate puternice”
[185, p. 47]. În prezent, argumentele neoliberale privind interdependenţa complexă și neorealistă
vizând structura internaţională restrânsă sunt insuficiente pentru a explica fenomenul UE.
127
Apelarea la argumentele sociale ale neoconstructivismului clarifică acest fenomen exclusiv, care
este important pentru a pronostica perspectivele statelor neutre europene.
Astfel, reiese că în arealul european se materializează ideile liberale prin implementarea
în practică a unui regim instituţionalizat în organizaţie internaţională care schimbă identitatea
și formează alte societăţi în formă de comunitate de state. După cum a fost stabilit, unul din
liderii constructivismului, A. Wendt, susţine că „o analiză liberală sau constructivistă puternică a
acestei probleme [UE] ar sugera că patru decenii de cooperare ar putea da rezultate de creare a
identităţii europene colective în termeni prin care statele definesc propriile lor interesele. Chiar
dacă motivele egoiste au constituit punctele de plecare, procesul de cooperare tinde să
redefinească aceste motive prin reconstituirea identităţii și intereselor în ceea ce privește noile
înţelegeri subiective și angajamente” [284, p. 417]. Pentru Austria, Finlanda și Suedia importă
faptul că în arealul european instituţiile create pentru a organiza și promova coordonarea și
colaborarea internaţională încep să formeze criterii pentru luarea deciziilor, precum și să
canalizeze alte naţiuni spre luarea în considerare a intereselor naţionale ale altor state, de rând cu
interesele lor [267, p. 139]. Acesta este un fenomen nou în practica internaţională.
Cea mai reușită explicaţie a fenomenului arealului european, unde sunt poziţionate statele
neutre studiate, a fost identificată în analizele experţilor Școlii de la Copenhaga, care
promovează aspectul securităţii internaţionale multidimensionale cu factor uman. Ca rezultat,
UE a devenit o comunitate de securitate, în care sunt poziţionate și statele neutre europene, ca un
actor independent al mediului internaţional, cu o densitate înaltă de interacţiune între state [278].
Ca rezultat al analizei efectuate, am constatat că cooperarea interdependentă în cadrul
UE a format, de mai multe decenii, o identitate colectivă comună europeană care contribuie la
schimbarea socială a preferinţelor statelor în Europa [284, p. 417]. Ca dovadă a eficacităţii
acestui regim internaţional instituţionalizat, care determină actuala structură a sistemului
internaţional european, poate servi faptul că în rândul membrilor UE, dar și în Europa în
ansamblu, nu s-a declanșat un război devastator timp de mai mult de șaptezeci de ani.
Aplicând metodologia lui S. Krasner și R. Jervis privind natura regimului în arealul
european, unde sunt Austria, Finlanda și Suedia, putem conchide următoarele. Statele-
supraputere – Franţa, Regatul Unit, Germania şi SUA – au dorit stabilirea regimului internaţional
în arealul european, cu un mediu regional reglementat. Majoritatea statelor din arealul european
au fost rezonabil satisfăcute de status quo-ul mediului internaţional, chiar având bipolaritate cu
efecte negative. Majoritatea statelor europene împărtășeau aceleași valori, privind securitatea și
cooperarea politico-economică internaţională, cu timpul aderând la UE și NATO. Majoritatea
statelor din Europa înţelegeau că, în cadrul regimului internaţional creat, nu este loc pentru
128
violarea frontierelor stabilite după cel de-al Doilea Război Mondial, lucru confirmat prin Actul
Final de la Helsinki în 1975. Astfel, revizionismul a fost exclus din start din Europa
contemporană. Formarea regimului internaţional, în percepţia statelor europene, a devenit unul
evident, dictat de necesitatea timpului. Este clar că în cadrul UE și NATO s-a înţeles că costurile
securităţii individuale sunt mai mari în comparaţie cu eforturile colective din mediul de
securitate internaţională restrânsă.
Astfel, în urma provocărilor din perioada Războiului Rece și perioada de transformare a
securităţii regionale în arealul european, în care sunt poziţionate statele europene neutre Austria,
Finlanda și Suedia, s-a format o structură interdependentă a sistemului internaţional sub formă de
regim internaţional instituţionalizat ca UE și NATO. Acest regim are la bază principii, valori și
norme liberale care determină reguli și decizii privind securitatea internaţională. Austria,
Finlanda și Suedia interacţionează în cadrul structurii sistemului internaţional format de un regim
internaţional neoliberal cu criterii neoconstructiviste, care produce efectele sale.
Astfel, caracterul afacerilor internaţionale în arealul european s-a transformat
paradigmatic din neorealist în neoliberal. Ca rezultat, structura sistemică internaţională stabilită
în Europa produce efecte asupra statelor neutre europene din motivul că are norme, valori, reguli
și mecanisme de luare a deciziilor comune. Totodată, mediul de securitate internaţional global
rămâne unul instabil, dominat de paradigma neorealistă, ce influenţează statele europene neutre
spre o gravitaţie de cooperare eurocentristă. Factorul euroatlantic (NATO) va rămâne unul
esenţial în Europa, în special, după conflictul din Ucraina din 2014-15, crizele din statele
bazinului Mării Mediterane, criza din Siria și influxul necontrolat al refugiaţilor în Europa din
2015, ceea ce va fi mai dificil de gestionat fără suportul statelor continentului nord-american.
Pentru Republica Moldova, ca stat neutru, este important să perceapă că în circumstanţele
contemporane, în regiunea Europei de Est evoluează două structuri sistemice internaţionale, care
sunt promovate de poluri de putere, UE/NATO și Federaţia Rusă/CSI (Anexa 6). Aceste structuri
au diferite regimuri internaţionale. Astfel, reieșind din argumentul că structurile internaţionale
manifestă tendinţe de extindere, cooperare și competiţie, conflictele de interes cu rivalităţi între
structurile identificate nu sunt excluse. Totodată, este de menţionat faptul că Federaţia Rusă
[150] privește intenţiile UE sau NATO în proximitatea sa geografică cu suspiciuni și le consideră
drept un risc potenţial pentru securitatea naţională [175]. Din această cauză, analiza
perspectivelor statelor neutre Austria, Finlanda și Suedia, precum și ale Republicii Moldova, este
esențial să fie efectuată prin prisma structurilor existente ale sistemului internaţional.
129
4.2. Perspectivele manifestării Austriei, Finlandei și Suediei în cadrul securităţii
internaţionale contemporane ca previziune pentru Republica Moldova
Perspectivele Austriei, Finlandei şi Suediei, precum și ale Republicii Moldova, în cadrul
securităţii internaţionale contemporane, vor fi diferite din cauza că structurile sistemice în
arealurile geopolitice studiate posedă diferite regimuri internaţionale, efectele cărora asupra
statelor neutre europene cercetate și asupra Republicii Moldova sunt diferite. Structura sistemică
internaţională din Europa, formată de polurile de putere mari – UE și NATO, este capabilă să
influenţeze mai pronunţat mediul securităţii internaţionale în favoarea preferinţelor sale, din
motivul că potenţialul politic, economic, social și militar al acestei structuri este unul dintre cele
mai avansate în cadrul securităţii internaţionale contemporane [245].
Concluziile analizei originilor și tendinţelor Austriei, Finlandei şi Suediei demonstrează
că politica de neutralitate a acestor state neutre europene este un produs, o variabilă dependentă,
a influenţei directe a structurii sistemului internaţional, variabilă independentă (Anexa 4).
Totodată, structura sistemului internaţional în cadrul Războiului Rece, care anterior a constituit
contextul neutralităţii Austriei, Finlandei și Suediei, s-a transformat, dar fenomenul neutralităţii a
rămas, fiind numit un paradox internaţional în Europa. Această contradicţie a fost explicată reușit
de către profesorii neoconstructiviști U. Moller şi U. Bjereld (Anexa 4) prin fenomenul
neutralităţii instituţionalizate pe calea istorică dependentă, care a produs o identitate neutră
confortabilă la Helsinki, Stockholm și Viena. Totodată, autorul tezei de disertaţie a demonstrat
anterior că din motivul schimbului pericolelor/provocărilor și riscurilor în adresa securităţii
internaţionale și statelor neutre, caracterul (paradigma) structurii sistemului internaţional se
schimbă corespunzător și produce alte efecte.
Drept exemplu, anume în cadrul arealului european, s-a stabilit o structură a sistemului
internaţional, cu un regim internaţional paradigmatic neoliberal, cu elemente neoconstructiviste
accentuate, sub forma principală de UE, completată de alte instituţii internaţionale europene, ce
se află într-o interdependenţă internaţională complexă. Acest regim cu elemente sociale, în cazul
continuării status quo-ului în mediul securităţii internaţionale în acest areal, va influenţa
identităţile statelor-membre ale UE, inclusiv ale celor neutre, spre una colectivă europeană.
Ultima va modifica politicile de neutralitate. Republica Moldova, cu o probabilitate înaltă, nu se
va confrunta cu acest efect din cauza parcursului de tranziţie şi a necesităţii adaptării strategice la
transformările din cadrul structurii sistemului internaţional/mediului de securitate internaţională
în arealul său, în special, conflictul din Ucraina din 2014-2015, tensiunile dintre Occident și
Federaţia Rusă, precum și în cadrul interacţiunii cu UE și Federaţia Rusă.
130
Ca suport al argumentului menţionat, neoconstructivistul A. Wendt susţine că structurile
fundamentale ale politicii internaţionale sunt mai mult sociale decât strict materiale și ele
formează mai mult identităţile și interesele statelor decât comportamentul, ceea ce este susţinut
mai mult de către raţionaliști (neorealism/parţial neoliberalism) [282, p. 71]. În același timp,
bazându-ne pe argumentele reprezentantului Școlii de la Copenhaga, O. Waever, și ale expertului
B. Frederking (Anexa 8) considerăm că UE este o comunitate de securitate care a fost construită
mai mult prin metoda socială, anume prin procesul desecurizării, adică prin marginalizarea
progresivă a îngrijorărilor comune de securitate, în favoarea altor probleme comune [278, p. 69].
În analiza UE, ca regim internaţional care influenţează statele neutre europene, s-a făcut
referinţă la conceptul de comunitate de securitate, care a fost descris anterior de către profesorul
K. Deutsch și definit ca „absenţe de război cu elemente de integrare între state” [191, p. 2].
Totodată, autorul tezei de doctorat a constatat că structura sistemului internaţional european
contemporan, UE sau NATO, nu a început prin metoda/cauza socială. Ca suport al argumentului,
O. Waever la fel susţine că „explicarea începutului comunităţii poate fi cauza geopolitică,
realistă, ca, de exemplu, Războiul Rece [NATO], balanţa de putere și alianţa. […] În perioada
respectivă, Europa occidentală a fost acoperită de geopolitica Războiului Rece. […] În spatele
acestor transformări, de la balanţa de putere de securitate spre comunitatea de securitate, ar putea
fi un lanţ de schimbări sistemice” [278, p. 102].
În acest context, structura sistemului internaţional european, cu pilonii UE și NATO,
posedă toate caracteristicile de a fi clasificată drept o comunitate de securitate (Anexa 8). După
cum afirmă majoritatea documentelor politico-juridice ale UE, de exemplu, Strategia Securităţii
Europene, „statele europene se angajează să se ocupe de litigii în mod pașnic și să coopereze în
cadrul instituţiilor comune” [198, p. 1]. La fel, Strategia Securităţii Interne a Uniunii Europene
stipulează că „Europa trebuie să stabilească un model de securitate, bazat pe principiile și
valorile Uniunii: respectarea drepturilor omului și libertăţilor fundamentale ale statului de drept,
a democraţiei, dialogului, toleranţei, transparenţei și solidarității” [223, p. 8]. Aspectul social al
acestei structuri a devenit unul important care, cu timpul, influenţează identitatea, preferinţele și
comportamentul statului ca parte a comunităţii. Totuși începutul structurii nominalizate a fost
unul geopolitic, care a avut cauze pragmatice sistemice neorealiste și, parţial, neoliberale.
Așadar, apelarea la paradigmele neoliberale și neoconstructiviste, descrise în metodologie, este
necesară pentru a demonstra cauzele sistemice ale comunităţii de securitate europeană.
Conform bazelor teoretico-conceptuale și metodologice ale studiului actual, descrise
anterior, originea regimului de securitate, inclusiv a celui internaţional, este considerată influenţa
factorului de putere al statelor puternice (realism), a factorului negocierilor (liberalism) și a
131
factorului ideii/exogen (constructivism). Respectând tradiţia ideilor lui H. Grotius, R. Keohane a
descris cauzele sistemice ale originii regimului internaţional, structura UE și NATO care are
tangenţă cu aspectele statelor neutre europene studiate. Așadar, bazându-ne pe argumentele lui
R. Keohane, stabilim că UE și NATO, precum și a alte organizaţii internaţionale din Europa
corectează deficienţele relaţiilor internaţionale: absenţa anterioară a cadrului legal efectiv de
răspundere la provocările internaţionale în Europa, imperfecţiunea schimbului de informaţii între
statele Europei și costurile de interacţiuni relative versus absolute în cadrul cooperării politico-
economice între state [237, p. 154]. Totodată, reiese că structura stabilită a sistemului
internaţional european a ajutat statele europene să neutralizeze dilema de securitate între
membrii structurii (scopul neoliberal) și să diminueze influenţa actorilor din afara regimului
internaţional (scopul neorealist). În cadrul studierii documentelor politico-juridice ale mai multor
organizaţii internaţionale, s-a stabilit că UE este unica organizaţie politico-economică regională
care are documente politico-juridice de securitate precum Strategia de Securitate și Strategia
Internă de Securitate, în care sunt acoperite criteriile nominalizate, precum şi exclusă dilema de
securitate prin dezvoltarea Modelului de Securitate European [270, p. 7].
În același timp, după cum a fost stipulat în metodologia cercetării, un regim internaţional
are principii (valori), norme, ce sunt instituţionalizate în organizaţiile internaţionale, cu reguli și
mecanisme decizionale [237, p. 2]. În acest context, Strategia Securităţii Europene și Strategia
Securităţii Interne a UE reflectă clar principiile și normele interacţiunii dintre state, unele dintre
ele constituind „respectarea drepturilor fundamentale ale omului, statului de drept și a vieţii
private; protecţia tuturor cetăţenilor; transparenţa și responsabilitatea în cadrul politicilor de
securitate; dialogul ca mijloc de soluţionare a diferendelor, în conformitate cu principiile
toleranţei, respectului și libertăţii de exprimare; integrarea, incluziunea socială și lupta împotriva
discriminării, ca elemente-cheie pentru securitatea internă a UE; solidaritatea statelor-membre, în
faţa provocărilor care nu pot fi satisfăcute de către statele-membre, acţionând individual sau în
cazul în care o acţiune concertată este în avantajul UE în ansamblu; încrederea reciprocă ca
principiu-cheie pentru o cooperare de succes” [223, p. 19-20].
Analizând conţinutul Tratatului UE (Preambulul și Titlul I – Valori, Titlul II – Principii,
Titlul III – Instituţii, Titlul V – Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii și dispoziţii
speciale privind politica externă și de securitate) și strategiile de securitate conform aspectelor
teoretice ale lui S. Krasner și R. Keohane, constatăm că Uniunea este o construcţie sistemică,
care are stabilite elemente structurale ale unui regim internaţional neoliberal [272, p. 20-41]. Din
punctul de vedere al securităţii, baza acestei structuri o constituie principiile democratice de
reciprocitate, de angajament și de solidaritate în scopul de a contracara efectele negative pentru
132
statele europene privind incertitudinile dilemei de securitate și provocările globalizării. Cu
timpul, structura sistemului internaţional în Europa contemporană, având la bază UE, a devenit
complex interdependentă, beneficiind de mai multe sfere și instituţii de cooperare, fapt ce
permite abordarea aspectelor securităţii multidimensionale și comprehensive.
Bazându-ne pe argumentele savanţilor R. Keohane și J. Nye privind interdependenţa
complexă, descrisă în metodologia cercetării, vizualizăm clar că aceasta continuă să fie una
dintre teoriile dominante ale relaţiilor internaţionale în cadrul sistemului internaţional european
structural. Dacă e să analizăm sistemic arhitectura internaţională în Europa prin UE cu multiple
agenţii de interacţiune, NATO (22 state UE sunt membre), OSCE (toate statele UE sunt
membre), Consiliul Europei (toate statele UE sunt membre), vedem că ea are elemente de
interdependenţă complexă: mai multe canale de comunicare în agenda internă și externă, lipsa de
probleme de ierarhie în agenda statelor și rolul secund al agendei militare, în timpul contestării
agendelor politice, dezacordurilor sau conflictelor internaţionale.
Vedem că toate aceste variabile ale fenomenului interdependenţei complexe, de rând cu
normele, valorile și principiile UE, sunt parte a agendelor politice ale autorităţilor de stat, care
dezvoltă, în mod corespunzător, politicile externe. În acest cadru explicativ, conchidem că
structura sistemului internaţional în arealul european a fost creat în baza principiului realismului
politic, cu intenţii liberale de a dezvolta o Europă stabilă în formă de regim internaţional.
Corespunzător, structura sistemului european, ca regim internaţional cu valori, principii și
norme, a stabilit interdependenţa complexă internaţională, care are reguli și mecanisme
decizionale comune, ce influenţează comportamentul statelor europene și, cu timpul, modifică
identităţile statelor spre una colectivă europeană și solidară.
În prezent, Austria, Finlanda și Suedia interacţionează în cadrul relaţiilor internaţionale,
fiind membre ale unui pilon important al structurii sistemului internaţional european, Uniunea
Europeană (Anexa 7). Cu toate că interdependenţa complexă în arealul european conţine mai
multe instituţii internaţionale, se consideră că demonstrarea ipotezei disertaţiei numai în baza
unui singur pilon va fi suficient. Alte regimuri și instituţii internaţionale europene, cum ar fi
Consiliul Europei, NATO, OSCE, sunt considerate în studiul de faţă mai mult decât condiţii
antecedente sau variabile de intervenţie care doar sporesc amplitudinea ipotezei. Conform
metodologiei descrise și bazându-ne pe concluziile privind mecanismul cauzativ al statelor
neutre europene investigate (Anexa 4), vom modela sistemic perspectivele Austriei, Finlandei și
Suediei în cadrul paradigmelor structurii internaţionale prin prisma UE [250, p. 19].
Prin urmare, conform postulatelor neorealismului și neoliberalismului privind securitatea
internaţională, mediul de securitate internaţional influenţează procesul formării politicii externe a
133
statelor neutre europene cercetate (Anexa 7). Evident, că nivelul de influenţă a mediului de
securitate internaţional asupra statelor depinde de capacitatea lor de a rezista la presiunile
externe. Astfel, Austria, Finlanda și Suedia au adoptat/menţinut politica sau statutul de
neutralitate pentru că nu au putut rezista autonom la presiunea externă, care a și determinat
interesul naţional legat mai mult de dilema de securitate și asigurare a securităţii naţionale.
Evident, că un factor important care contribuie la formarea interesului naţional este
identitatea naţională a statelor (Anexa 4), care, din punct de vedere istoric, s-a format în urma
transformărilor structurii sistemului internaţional [250, p. 7]. De exemplu, identitatea neutră a
statelor europene este consecinţa transformărilor de după cel de-al Doilea Război Mondial și a
evoluţiei Războiului Rece. Bazându-se pe interesul naţional, amplificat de identitatea naţională,
statele dezvoltă ideea de securitate naţională care, în cazul Austriei, Finlandei și Suediei,
constituia neutralitatea. Chiar și fiind impusă Austriei și Finlandei, neutralitatea vine ca o idee
implementată de raţiune și anume de politica externă și de securitate a statului.
În cadrul relaţiilor internaţionale, politica externă și de securitate a statelor constituie un
răspuns la mediul de securitate internaţional și nu la mediul economic sau social. Mediul de
securitate internaţional recepe politica externă de neutralitate și răspunde statelor neutre prin
stabilitate sau garanţii de securitate virtuale, chiar dacă ele sunt asigurate de dreptul internaţional.
Exemplul dezonorării duble a neutralităţii Belgiei, în sec. al XX-lea demonstrează că
neutralitatea de asemenea are riscuri și este fragilă în cadrul mediului de securitate deși formal
este garantată de dreptul internaţional. Garanţiile internaţionale ale Federaţiei Ruse, Regatului
Unit și SUA faţă de Ucraina, stipulate în Memorandumul de la Budapesta din 1994 [139], în
timpul crizei și conflictelor din Crimeea și estul Ucrainei în 2014-15, s-au dovedit a fi mai mult
gesturi diplomatice [118]. În acest context, se consideră că, în cazul acestui algoritm
convenţional descris, identitatea neutră a statului rămâne neschimbată pentru că ea este
instituţionalizată prin calea dependenţei istorice, din motivul că structura sistemului internaţional
a avut un status quo.
Un astfel de algoritm privind politica externă a statelor neutre europene studiate a fost
aplicabil în condiţiile paradigmatice ale neorealismului, când mediul internaţional de securitate a
fost unul restrâns și controlat temporar de către coaliţiile sau regimurile internaţionale, formate și
ghidate exclusiv de către statele-supraputere [208]. În prezent, în pofida faptului că mediul
global de securitate internaţional este influenţat de către procesul de globalizare, cu
interdependenţă complexă, și rămâne restrâns de către diferite regimuri internaţionale numai
parţial, statele neutre europene se află într-un regim internaţional regional neoliberal cu principii
134
neoconstructiviste. Într-un astfel de model structural, felul de interacţiune a statelor neutre
europene cu mediul de securitate internaţional este unul diferit.
Conform schemei lineare, descrise ca Mecanism de formare a politicii externe și de
securitate în cadrul structurii sistemului internaţional cu regim internaţional neoliberal/
neoconstructivist (Anexa 7), răspunsul statelor neutre europene la provocările internaţionale se
modifică. Așadar, mediul global și regional de securitate internaţională continuă să joace un rol
important, având efecte asupra statelor europene neutre, ca, de exemplu, influxul masiv de
refugiaţi în Europa din Africa și Orientul Mijlociu în 2014-15. Corespunzător, Austria, Finlanda
și Suedia, având o identitate naţională instituţionalizată ca una neutră, formează interesul
naţional cu accentul pe securitate și pot continua promovarea ideii neutralităţii pentru o politică
externă și de securitate adecvată. În unele cazuri, statele neutre europene pot să promoveze o
politică externă autonomă, însă obligaţiunile subsemnate în cadrul Tratatului, documentelor de
bază, conceptelor și strategiilor de securitate ale UE care stipulează ferm principiile/valorile,
normele, regulile și procedurile decizionale direct și indirect, impun anumite limitări și
constrângeri pentru politica externă. Mecanismul UE oferă o protecţie diplomatică pentru statele
neutre în raport cu statele-supraputere, din cauza că ultimele sunt constrânse de cadrul normativ
al UE, de exemplu, sancțiunile UE împotriva Federației Ruse din 2014.
Ideea mecanismului UE (Anexa 7) pe segmentul extern și de securitate este de a forma un
răspuns colectiv la ameninţările și riscurile mediului de securitate internaţională [272, p. 28-41].
Evident, că precedentele războiului din Irak din 2003 și din Georgia din 2008, ale crizei din
Siria, 2012-2015, și crizei din Ucraina, 2014-2015, demonstrează că acest mecanism încă nu
lucrează adecvat în afara arealului european, pentru că nu a existat o poziţie comună a membrilor
UE la fiecare eveniment. Cauza ineficienţelor UE privind răspunsul extern comun este lipsa
consensului vizavi de implementarea deplină a Politicii Externe și de Securitate Comună.
Totodată, postulatele neoliberale și neoconstructiviste, exprimate în valori, norme și principii ale
UE, promovează conceptul comunitate de state, care are potenţial să devină și comunitate de
securitate consolidată pe viitor, unde noţiunea de război este deja exclusă între membrii UE.
Acest cadru paradigmatic neoliberal/neoconstructivist al UE are două elemente esenţiale.
Din punct de vedere neoconstructivist, cu cât mai mult timp vor continua astfel de relaţii, fără
lovituri externe în formă de război sau de alte conflicte între statele UE, cu atât mai mult se vor
aprofunda principiile, valorile și normele, devenind un element apriori pentru orice politică nouă
și comportament al statelor pe arena internaţională. Continuând astfel de relaţii, fără
impedimente majore, UE formează o identitate colectivă și cooperativă de comunitate
135
europeană. Aceasta deja influenţează și modifică, în mod pasiv, identitatea naţională spre
împărtășirea conștiinţei colective europene.
Ultimul, ca paradox nou, este atractiv pentru statele mai puţin puternice. De exemplu,
criza din Ucraina din 2014-15, unde mai multe state ale UE și NATO au perceput acţiunile
Federaţiei Ruse în Crimeea și raioanele de est ale Ucrainei ca o unilateralitate, numai a sporit
cooperarea în cadrul UE [95] și NATO [75] și ca rezultat a întărit aceste organizaţii din punct de
vedere politic și instituţional. Ca urmare, vom menţiona că în procesul confruntării provocărilor
de securitate, Uniunea Europeană, fiind un regim internaţional instituţionalizat cu principii și
valori liberale, reguli și proceduri, contribuie la modificarea identităţii naţionale a statelor
europene neutre. În această ordine de idei, statele neutre europene studiate au două linii de
interacţiune directă/indirectă în confruntarea mediului de securitate internaţional: prima -
recepţia efectelor externe și transmiterea răspunsului autonom și a doua - recepţia efectelor
externe și transmiterea răspunsului prin reacția colectivă a UE. În a doua formulă, interesul
naţional împreună cu elementul important, securitatea, va fi influenţat cu timpul de o identitate
nouă, una colectivă a UE care, de rând cu ideea de neutralitate, va aprofunda ideea de
solidaritate.
Autorul susţine că ideea colectivă europeană va fi reflectată tot mai mult în politicile
externe ale statelor europene, care vor deveni și partea răspunsului colectiv al UE în cadrul
mediului de securitate internaţională contemporană. De exemplu, strategia securităţii naţionale a
Austriei stipulează că „în secolul al XXI-lea, politica de securitate a Austriei va cuprinde toate
măsurile la nivel naţional, european și internaţional pentru a realiza următoarele obiective:
modelarea unei situaţii care să sporească securitatea Austriei, a populaţiei sale și a Uniunii
Europene în ansamblu” [172, p. 4]. La rândul său, Finlanda afirmă în strategia sa de securitate că
„statutul de membru al UE este o alegere bazată pe valori fundamentale pentru Finlanda. Aceasta
include, de asemenea, o dimensiune puternică a politicii de securitate. Pentru Finlanda este
important ca Uniunea să păstreze rolul său în menţinerea stabilităţii în Europa și semnificaţia sa
ca o comunitate de securitate” [204, p. 12]. Iar Suedia reflectă rolul puternic de stabilizator UE în
politica sa externă: „Suedia trebuie să fie o parte activă a unei Europe puternice, unite și
deschise[…] Cooperarea în cadrul UE este esenţială în abordarea acestor provocări de securitate.
Suedia dorește ca UE să continue promovarea unei politici ambiţioase după 2020” [179, p. 2].
Evident, că elementul slab al acestei teorii este riscul naţionalismului etnic, care mai
persistă în Europa, neclarităţile dezvoltării politicii externe și de securitate ale Federaţiei Ruse
faţă de UE, precum și statele neutre europene, evoluţia crizei economice internaționale.
Totodată, conform postulatelor neoconstructiviste și neoliberale, reiese că în cazul persistenţei
136
acestui status quo în UE, precum și în relaţia UE - Federaţia Rusă, regimul internaţional
instituţionalizat în UE cu o probabilitate mare va produce anume aceste efecte asupra statelor
neutre europene: ideea solidarităţii și identităţii colective europene. Ca un suport al acestui
argument, sunt și condiţiile antecedente în formă de diferite organizaţii internaţionale și
nonguvernamentale transnaţionale care contribuie la sistemul cooperativ și complex
interdependent european.
De fapt, arealul european are o interacţiune combinată a mai multor organizaţii
internaţionale interdependente: OSCE, UE, NATO. În mod corespunzător, toate aceste
organizaţii internaţionale au scopul de a influenţa politicile externe ale statelor participante în
vederea cooperării și evitării conflictelor interstatale. Iar principiul consensual și de cooperare în
adoptarea deciziilor a devenit un laitmotiv al organizaţiilor europene de securitate. După cum
afirmă savantul S. Krasner, „regimurile internaţionale pot fi menţinute și susţinute de tradiţii și
legitimitate” [237, p. 139]. Într-o astfel de abordare, ordinea europeană stabilă a putut fi creată
într-o perioadă relativ scurtă. Cu toate acestea, identităţile naţionale sunt, de obicei, schimbate
treptat, îndelungat, fapt ce va fi și în cazul statelor europene neutre. Prin urmare, un astfel de
principiu al UE presupune, treptat, deznaţionalizarea politicii de securitate a statelor europene. În
mod corespunzător, bazându-se pe principiul că securitatea este indivizibilă, instituţiile
internaţionale europene vor deveni, treptat, o prioritate în cadrul răspunsului comun la mediul de
securitate internaţională. Aceasta începe să creeze deja alte fenomene colective, cum ar fi
promovarea securităţii internaţionale la o distanţă de profunzime strategică pentru a contracara
provocările asimetrice ale globalizării prin metode preventive și de prevenire.
Evident, se admite că structura sistemului internaţional european se dezvoltă în funcţie de
evoluţiile mediului internaţional. De exemplu, efectele negative ale crizei din Grecia din 2014-
2015 și migrării masive a refugiaţilor din Africa și Orientul Mijlociu în Europa în 2015-2016 ar
trebui să submineze consolidarea UE. Însă, după cum susţine A. Wendt, „uneori, structurile
sociale constrâng astfel acţiunea (individuală) că strategiile de transformare sunt imposibile din
motivul caracterului social colectiv al structurii, schimbarea căreia depinde de modificarea
sistemului de preferinţe (identităţi, valori și norme)” [282, p. 80]. Așadar, analizând structura
sistemului internaţional european, cu doi piloni principali, UE și NATO, cercetarea nu a stabilit
cum ar fi ea schimbată în viitorul apropiat fără un război de proporţii, fără revitalizarea
naţionalismului ca consecinţă a colapsului politicii imigraţioniste sau colapsului economic.
Din aceste considerente, perspectivele Austriei, Finlandei și Suediei, în cazul continuării
status quo-ului internaţional în Europa, vor avea următoarele efecte din partea structurii
sistemului internaţional european:
137
- aprofundarea relaţiilor interstatale în interdependenţa complexă de interacţiune cu efectul
densităţii dinamice în Europa [278, p. 103]. Aceste relaţii devin tot mai sociale, constituind și
factorul nonguvernamental, care creează canale multiple de interacţiune;
- structura sistemului internaţional european, cu paradigma de interacţiune și regimul
internaţional neoliberal cu principii neoconstructiviste, treptat, va schimba identitatea statelor
neutre în una colectivă cu ideea solidarităţii, ceea ce va schimba atitudinea populaţiei faţă de
Politica de Securitate Europeană Comună și Politica de Securitate și Apărare Comună;
- rolul statelor neutre europene va fi mai activ pe arena internaţională, bazându-se pe
încrederea în garanţiile răspunsului colectiv al UE la provocările mediului de securitate
internaţional.
După cum a declarat Ambasadorul Finlandei la NATO și UE, dl Aapo Polho, „[…]
Finlanda, după ce a devenit stat-membru al UE, nu mai este un stat neutru. Finlanda nu aderă la
blocuri și la alianţe militare, dar este solidară cu UE”.15 Evident, că criza din Ucraina (2014-
2015) doar a consolidat astfel de percepţii în Europa.
În situaţia când structura sistemului internaţional european, fiind de natură paradigmatică
neoliberală, asigură protecţia statelor neutre europene în fata mediului de securitate
internaţională, Republica Moldova se află într-o situaţie diferită. Concluziile analizei empirice,
sistemice și comparative ale dezvoltării statelor neutre studiate în cadrul structurii sistemului
internaţional bipolar și celui contemporan prezintă următoarea experienţă pentru Republica
Moldova. Prima, statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova dispune de ontologie
în procesul dezvoltării independenţei și suveranităţii faţă de URSS/Rusia, și nu UE sau NATO.
A doua, Republica Moldova, fiind în cadrul structurii sistemului internaţional postsovietic de
mai mult de 20 de ani după declararea independenţei, nu a fost influenţată de principii, valori și
norme, care ar afecta profund identitatea naţională, cum este cazul unui membru al UE. A treia,
perioada respectivă a fost prea scurtă pentru a crea o identitate neutră prin metoda căii
dependenţei istorice (Anexa 4), după cum este cazul Suediei [250, p. 7].
Efectuând doar o vizualizare comparativă a interacţiunilor Republicii Moldova pe baza
experienţei statelor neutre europene în contextul interacțiunii dintre mediul de securitate
internaţional și politica externă (Anexa 7) - mecanismul de feedback strategic și adecvat (Anexa
4), autorul conchide că statutul de neutralitate permanentă, ca instrument strategic de securizare
deplină a statului, a adus beneficii limitate interesului naţional. Conceptul de neutralitate, ca
instrument social-politic care ar spori rolul statului pe arena internaţională, de asemenea, nu a
fost eficient. Argumentele principale ale unei astfel de concluzii constă în următoarele. În primul
rând, nici un actor sau o organizaţie internaţională nu a recunoscut oficial statutul de neutralitate
138
permanentă a Republicii Moldova. În al doilea rând, actorii internaţionali continuă să perceapă
mediul securităţii internaţionale ca unul constrâns parţial, în care există flexibilitatea la o
unilateralitate pe plan extern [207, p. 4].
Unilateralitatea este mai greu de promovat în cadrul structurilor sistemului internaţional
de tip comunitate de securitate și, parţial, securitate colectivă cu elemente de cooperare, după
cum este arealul european, unde sunt Austria, Finlanda și Suedia. Așadar, Republica Moldova,
nefiind parte a structurii sistemului internaţional european, dar mai mult în zona postsovietică,
evident că este vulnerabilă la acţiunile unilaterale ale Federaţiei Ruse, principalul pol de putere
în zona geopolitică descrisă. Din acest motiv, în timpul dezvoltării structurale ale mediului de
securitate internaţională contemporan, garanţiile internaţionale pentru statutul de neutralitate
permanentă a Republicii Moldova par a fi mai mult o virtualitate dorită, decât un realism
pragmatic. Precedentul conflictului din Ucraina din 2014-2015 a demonstrat în practică
vulnerabilitatea statelor neutre/nealiniate militar, fără garanţii internaționale instituționalizate.
În astfel de condiţii internaţionale, Republica Moldova, fiind membru al CSI (Anexa 6),
nu are capacităţi economice și militare suficiente pentru a garanta securitatea naţională prin
conceptul de neutralitate, luând în considerație că statutul de neutralitate permanentă nu este
garantat internaţional și nici instituţional, cum este cazul Austriei, Finlandei și al Suediei.
4.3. Funcţionalitatea statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova în
asigurarea securităţii naţionale
Astăzi, în urma precedentului conflictului din Ucraina din 2014-15, aspectele neutralităţii
sunt din nou abordate de politicienii Republici Moldova întru sporirea funcţionalităţii statutului
de neutralitate permanentă în asigurarea securităţii naţionale depline. Pe data de 14.05.2015,
Parlamentul Republicii Moldova a creat un grup de lucru pentru analizarea aspectelor juridico-
constituţionale şi elaborarea proiectului de lege privind statutul de neutralitate permanentă [46].
Analizând prevederile proiectului Legii privind statutul de neutralitate permanentă a Republicii
Moldova, s-a constatat că autorii actului legislativ sesizează ca statutul de neutralitate
permanentă declarat în Constituţie nu este garantat internaţional, nu este afirmat internaţional și
nu este unul efectiv funcţional [56]. Corespunzător, proiectul de lege propune amplificarea
diplomaţiei moldovenești pe plan extern întru eliminarea acestor lacune. Totodată, Legea, ca preţ
politic, presupune neaderarea Republicii Moldova la alianţe și tratate militare, posibil – și
îngheţarea relaţiilor politico-militare, de așa natură, deja existente precum și rezervarea dreptului
demilitarizării teritoriului Republicii Moldova pe viitor.
139
În cadrul mediului internaţional, în care se află Republica Moldova, evoluează simultan
două structuri sistemice internaţionale și competitive, cu elemente ale diferitelor paradigme ale
relaţiilor internaţionale. Destinul Republicii Moldova, ca stat neutru, a fost să se afle la această
etapă istorică între două structuri sistemice internaţionale competitive, europeană și
postsovietică, ce nu exclude conflictele antisistemice între ele. Din această cauză, estimarea
funcţionalităţii statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova în asigurarea
securităţii naţionale va depinde de determinarea esenţei contextului relaţiilor interstatale în jurul
Republicii Moldova prin compararea acestor două structuri sistemice internaţionale. Experienţa
statelor neutre europene, precum și perspectivele modelate în cadrul UE, sunt luate ca prevederi
pentru perspectiva neutralităţii Republicii Moldova în cazul interacţiunii cu UE.
Cazul Republicii Moldova, comparativ cu statele neutre europene investigate, este mai
sensibil pentru că structura sistemului internaţional descrisă în subcapitolul precedent diferă de
structura regiunii postsovietice. În arealul geopolitic al statelor UE şi NATO, s-a format o
structură sistemică unipolară cu două centre complementare, eurocentrism şi euroatlantism, care
nu au rivalităţi din motivul statutului dublu de membru al majorităţii statelor din zona dată și
existenţei la baza structurii a valorilor identice în cadrul regimului internaţional neoliberal.
Conform teoriei lui K. Waltz, anume structura şi distribuirea capabilităţilor între statele
sistemului internaţional stabilesc statutul şi, corespunzător, rolul lor [280, p. 79-82]. În acest
context, ca tendinţe în următorii 20-30 de ani, majoritatea statelor europene, sub diferite forme,
vor deveni membre ale UE şi NATO, fără a avea conflicte de interes major. Punctul vulnerabil îl
vor constitui numai performanţele slabe ale economiilor naţionale, care pot provoca
naţionalismul radical de destabilizare a UE.
În estul Republicii Moldova evoluează structura sistemică internaţională postsovietică,
care este promovată de către Federaţia Rusă. În viziunea noastră, Rusia construiește prin diferite
metode şi aranjamente o structură regională a sistemului internaţional, care ar contrabalansa
influenţa UE şi NATO, a altor actori internaţionali, în zona sa de interes naţional. Structura
sistemică regională promovată, în primul rând, în formă de CSI, OTSC şi Uniunea Euroasiatică
este una organică, dar fără un regim internaţional, având atât elementele paradigmei neorealiste,
cât și neoliberale. Republica Moldova, din punct de vedere geopolitic, este plasată la intersecţia
acestor două structuri internaţionale competitive, dar actualmente nonrivale din punct de vedere
militar. De menţionat însă că, comparativ cu UE, Federaţia Rusă, în acţiunile sale de promovare
a structurii euroasiatice (denumită în cercurile politice ruse), este mai coercitivă și mai insistentă
din punct de vedere diplomatic faţă de membrii CSI pentru o cooperare mai strânsă în
aranjamentele structurii propuse.
140
La rândul său, Federaţia Rusă nu a reuşit să devină parte a UE și NATO, fiind un actor
asimetric prea puternic pentru a accepta un rol ordinar în aceste organizaţii. Mai mult ca atât,
Rusia, trecând în anii ’90 ai secolului trecut printr-o criză politică, economică şi socială
profundă, nu are actualmente capabilităţi şi capacităţi suficiente să genereze ceva asemănător
competitiv pentru a deveni un centru de gravitate atrăgător al unei structuri sistemice
internaţionale în zona sa de interes naţional. Adiţional, după insuccesele diplomatice din Kosovo
în 1998/2007 şi din Irak în 2003, Federaţia Rusă și-a revizuit complet poziţia sa strategică faţa de
acţiunile Occidentului, ce a fost clar descris în Strategia Securităţii Naţionale (art. 11, 12, 13, 14,
17), adoptată în 2009 [155], Concepţia politicii externe (Capitolul IV), adoptată în 2013 [123] și
în Doctrina militară, adoptată în 2014 [107]. Putem vorbi de un realism politic rece, în care
Moscova a stabilit clar zona sa de interes vital, în care ea nu va mai ceda iniţiativelor UE şi
NATO, teritoriile fostelor republici ale URSS, care sunt actualmente statele CSI. În acest
context, statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova va avea o verificare esenţială
pentru a fi testat practic, dacă funcţionează în condiţiile în care două sisteme internaţionale sunt
în proces de competiţie, ce poate produce condiţii similare celor din perioada bipolarităţii.
În prezent, Republica Moldova se află între două structuri ale sistemului internaţional,
care promovează interesele sale prin metoda soft power,16cu alte cuvinte, există o atracţie pasivă
pentru competiţii şi beneficii, cu elemente ale diplomaţiei coercitive. Totodată, este dificil de a
pronostica exact dezvoltarea şi soluţionarea conflictului transnistrean, care prezintă un risc sporit
pentru securitatea naţională a Republicii Moldovei. Într-un astfel de context internaţional,
analizând funcţionalitatea statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova din 1994
până în prezent, s-a constatat că acest instrument a jucat atât un rol de avantaj, cât şi un rol de
dezavantaj pentru securitatea naţională. Neutralitatea Republicii Moldova nu a atins scopurile
strategice, prevăzute la adoptarea ei şi, anume, de a deveni un stat independent faţă de orice
influenţă externă, de a soluţiona problema integrităţii statului prin soluționarea conflictului
transnistrean şi evacuarea trupelor şi armamentului străin de pe teritoriul său.
Un obiectiv important asumat la timpul adoptării statutului de neutralitate permanentă a
fost de a preveni atragerea legală, dar condiţionată, a Republicii Moldova în cooperarea militară
în cadrul CSI, ce ar legitima continuarea funcţionării infrastructurii militare CSI (evident, a
Rusiei) pe teritoriul său. În acest context, vom conchide că la prima etapă de independenţă a
Republicii Moldova (1991-2004) neutralitatea a adus avantaje interesului naţional. În primul
rând, Republica Moldova a evitat cooperarea militară în cadrul CSI, fapt ce ar reintegra indirect
Republica Moldova în orbita geopolitică dominată de Rusia. Aceasta ar constrânge, eventual,
politica externă pe viitor, cum este cazul Armeniei sau Bielorusiei. În al doilea rând, Republica
141
Moldova a reuşit să obţină mai mult suport internaţional pentru fundamentarea independenţei
statului şi să remodifice procesul soluţionării conflictului transnistrean de la formatul bilateral la
unul internaţional sub egida OSCE, precum şi cu alte state – observatori şi actori internaţionali.
În al treilea rând, statutul de neutralitate permanentă a constrâns manevrele diplomatice
ale Federaţiei Ruse la Summit-ul OSCE de la Lisabona, 1997 [239], şi Istanbul (1999), unde au
fost adoptate decizii privind evacuarea trupelor ruse de pe întreg teritoriul Republicii Moldova
[224]. Astfel, armamentul convenţional rusesc cu calibrul mai mare de 100 mm a fost, parţial,
evacuat din Transnistria până în 2004, când procesul a fost sistat unilateral de către Rusia din
diferite motive invocate. Însă, neoficial, cauza stopării evacuării muniţiilor a fost nesemnarea de
către Republica Moldova a așa-numitului „Memorandum Kozak” cu Federaţia Rusă, care
prevedea clauza ascunsă privind continuarea staţionării bazelor militare ruse în Transnistria.
Referindu-ne la perioada din 2004 până în prezent, evident că statutul de neutralitate
permanentă a început să joace un rol dezavantajos pentru interesul naţional. În special, Republica
Moldova a lansat procese de cooperare mai ample, mai profunde şi individualizate cu UE şi
NATO. Astfel, în cadrul Politicii de Vecinătate a UE, Guvernul Republicii Moldova a semnat cu
UE Planul de Acţiuni la 22 februarie 2005 cu scopul de a promova dialogul politic şi a avansa
cooperarea multidimensională, de a beneficia de asistenţă pentru consolidarea democraţiei şi
economiei de piaţă [77]. Concomitent, în anul 2013, Republica Moldova a parafat Acordul de
Asociere cu UE în cadrul Parteneriatul Estic, care, ulterior, l-a semnat în 2014, devenind
membru asociat al UE [57]. Pe data de 24 mai 2006, Guvernul a adoptat Planul Individual de
Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) cu NATO, aprobat de Consiliul Nord-Atlantic al Alianţei la 19
mai 2006 [58]. Aceste două dimensiuni de cooperare fac parte din structura sistemului
internaţional occidental cu regim internaţional neoliberal în baza principiului de solidaritate.
Totodată, autorităţile Federaţiei Ruse au manifestat îngrijorare faţă de politicile
promovate simultan de către UE şi NATO în spaţiul CSI, pe care o considera sferă de interes
vital pentru securitatea naţională. Având un astfel de motiv, autorităţile ruse au lansat acţiuni de
contrabalansare în acest spaţiu, inclusiv Republica Moldova. Din acel moment, clauza statutului
de neutralitate permanentă este folosită pentru a constrânge raza de manevră a Republicii
Moldova pe plan extern. Respectiv, autorităţile moldoveneşti au găsit cu anumite eforturi
argumente pentru unele moduri de cooperare cu UE şi NATO prevăzute în planurile de acţiuni.
Este de menţionat că, pe plan intern, unele partide politice de stânga de la Chişinău și
conducerea din Transnistria invocă clauza statutului de neutralitate permanentă a Republicii
Moldova ca una principială, care nu permite astfel de cooperare profundă. După cum declară un
deputat din partea Partidului Comuniștilor din Republica Moldova, „neutralitatea ar putea fi un
142
scut în faţa unor pericole, inclusiv geopolitice” [70]. Un alt exemplu ar putea servi specularea în
mass-media din Transnistria în timpul desfăşurării exerciţiului militar internaţional în cadrul
Programului Parteneriatului pentru Pace al NATO „Cooperative Longbow” pe teritoriul
Republicii Moldova în 2006. După cum a declarat ex-președintele Sovietului Suprem al
Transnistriei, Oleg Gudâma, „noi considerăm aceste exerciţii o ameninţare militară la adresa
Republicii Moldoveneşti Nistrene,” reamintind că aceste manevre sunt contrare neutralității
permanente a Republicii Moldova, după cum s-a declarat [151]. Alt exemplu este alarma internă
promovată de unele partide politice, de conducerea Transnistriei şi analiştii Federaţiei Ruse
privind posibilitatea devenirii Republicii Moldova membru asociat al UE, numind-o ca
„Transnistria la un pas de război” [149]. Aceste dezbateri multidimensionale nu încetează nici în
prezent, când continuă avansarea politicii în direcţia integrării europene.
În acest context, pentru a modela perspectivele funcţionalităţii statutului de neutralitate
permanentă, este important de a răspunde cum se va simţi Republica Moldova în sfera de
activitate a CSI, în cazul integrării complete în instituţiile structurii sistemice postsovietice cum
ar fi CSI/Uniunea Euroasiatică/Uniunea Vamală. În cazul în care vom contrapune faptele și vom
face o comparaţie a CSI, împreună cu Uniunea Vamală, cu o structura a sistemului european,
putem să prognozam perspectivele securităţii naţionale a Republicii Moldova.
Așadar, structura sistemului internaţional regional, CSI, este dominată de către Federaţia
Rusă, un actor asimetric puternic, în comparaţie cu alte state ale sistemului dat. Acest fapt nu
necesită dezvăluire profundă, dacă e să comparăm doar statistic și normativ mărimea teritoriului
(cel mai mare din lume), locaţia geopolitică (centrul și baza Eurasiei), populaţia (143 mil.),
economia (a 6-a în lume) și forţele armate (771.000 personal și 84,5 miliarde dolari SUA,
întreţinere în 2014). Evident, că şi în UE, şi NATO există forme de liderism, astfel putem să
constatăm cu certitudine că SUA este pilonul principal al NATO, iar Franţa, Germania și Regatul
Unit sunt pilonii principali ai UE. Comparativ cu Federaţia Rusă, aceste state nu pot fi clasificate
ca hegemoni absoluţi. Aranjamentele şi principiile interacţiunii între acești piloni, european şi
euroatlantic, sunt echilibrate prin elementele regimului internaţional neoliberal sub formă de
diferite organizaţii și proceduri decizionale, fapt neinstituţionalizat în cadrul CSI din motivul
absenţei unui regim internaţional democratic. După cum menţionează B. Russet, în caz că
structura are la bază instituţii democratice şi norme democratice, atunci putem vorbi despre
instituţii echilibrate sau interdependente, cum este cazul UE şi NATO [263, p. 194]. Conceptual,
acest imperativ nu este realizat până în prezent în CSI, în care majoritatea statelor participante
sunt sub forma lor state autoritare şi au probleme mari cu respectarea drepturilor omului [73].
Liderii unor state încă nu s-au schimbat de la data formării acestor state în 1991-1992.
143
Alt element, pe care neutralitatea Republicii Moldova îl va înfrunta în cadrul CSI, este
noţiunea de interes naţional în cadrul relaţiilor internaţionale care, în rândul experţilor, are două
abordări – raţională şi structurală [211]. După cum consideră diplomatul E. Ciobu, „politica
externă a statului este determinată, în mare măsură, de interesele lui naţionale care au un caracter
obiectiv” [18, p. 181]. În cadrul abordării raţionale, interesul naţional al statului hegemonic poate
prevala asupra normelor, principiilor şi valorilor structurii sistemului internaţional, pentru că
obţine avantaje. Exemplele acţiunilor de luptă în Georgia în 2008 și în Ucraina în 2014-2015, au
fost în interesul naţional definitiv al Federaţiei Ruse, pentru că rezolva problema dilemei de
securitate în favoarea securităţii naţionale și intereselor geopolitice ale Rusiei. Evident, că
autorităţile ruse nu s-au consultat mult cu organele de conducere ale CSI și nu au beneficiat de
suport oficial de la membrii CSI în ambele situaţii.
Dat fiind această abordare, interesul naţional al Republicii Moldova poate fi subminat,
teoretic, de interesele naţionale ale altui stat, asimetric prea puternic, fiind în CSI sau UE/NATO,
în funcţie de nivelul constrângerilor ale structurii sistemului internaţional. Din acest motiv, în
cadrul abordării structurale, după cum susţine M. Finnemore, regulile, principiile şi valorile unei
organizaţii internaţionale încep să domine interesul naţional egoist al statelor şi să impună
anumite compromisuri şi constrângeri, chiar şi asupra puterilor mari [211]. Astfel, formularea
interesului național este important, deoarece, după cum susţine E. Ciobu, „în vederea elaborării
şi promovării interesului naţional de stat, Republica Moldova se află la etapa iniţială” [18].
Așadar, în cazurile comparative, putem să concluzionăm că acţiunile Federaţiei Ruse, ca
lider al CSI şi OTSC, în cadrul evenimentelor din Georgia în 2008 şi din Ucraina în 2014-2015,
nu au fost constrânse nici de o regulă, principiu sau valoare ale organizaţiilor respective. CSI nici
nu a oferit oficial un mandat pentru impunerea păcii pe întreg teritoriul Georgiei sau o restricţie
faţă de acţiunile Rusiei în Crimeea. Unii adepţi ar invoca argumente similare faţă de UE şi
NATO, care au condus câteva operaţiuni militare de impunerea păcii în Balcani şi Africa de
Nord în ultimii 20 de ani. Totuși, din punct de vedere instituţional, în pofida existenţei
dezagrementelor între membrii acestor structuri, până la urmă, s-a identificat soluţia optimă şi
baza legitimă pe principiul compromisului și nu al subminării interesului naţional al unuia dintre
membrii UE și NATO. Totodată, unele state UE și NATO au afirmat public dezacordul cu
anumite decizii NATO, pentru ce nu au fost penalizate de către structura sistemului internaţional
european, ce nu este exclus în cadrul CSI în lipsa regimului internaţional democratic.
Alte elemente importante ale securităţii internaţionale, pe care Republica Moldova
trebuie să le ia în consideraţie, sunt teoria de câştiguri, descrisă de J. M. Grieco [214], şi teoria de
dependenţă şi interdependenţă, susţinută de R. Keohane şi J. Nye [234]. În acest context, se
144
înscrie elementul, când Republica Moldova, aflându-se într-o anumită interacţiune şi cooperare,
are puncte de sensibilitate şi vulnerabilitate în relaţiile bilaterale sau multilaterale. Conform
postulatelor teoriilor descrise anterior, în cazul Republicii Moldova, dependenţa de resursele
energetice ale Federaţiei Ruse este o vulnerabilitate, iar soluţionarea conflictului transnistrean
sau exportul major al producţiei vinicole/agricole, ca o ramură strategică, pe piaţa Rusiei sunt
sensibilităţi ale securităţii naţionale. Aşadar, în cazul în care sensibilitatea moldovenească va
deveni prea asimetrică în favoarea Federaţiei Ruse, atunci ea se va transforma în dependenţă
asimetrică şi, corespunzător, va limita suveranitatea Republicii Moldova. De fapt, o astfel de
strategie s-a încercat a fi promovată în ultima perioadă de timp. Punctul cel mai grav îl constituie
vulnerabilitatea economică a Republicii Moldova, care poate fi exploatată, astfel încât să aducă
orice guvernare politică la un colaps economic şi la pierderea puterii.
În acest context, statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova nu are prea
mari efecte în cadrul acestor procese, pentru că ele se încadrează în abordarea de tip soft power.
Din acest motiv, orice încercare de a integra Republica Moldova, ca stat neutru, în structurile
sistemului internaţional în arealul euroasiatic nu va soluţiona problema principală: independenţa
de facto a Republicii Moldova, soluţionarea de facto a conflictului transnistrean şi evacuarea
trupelor şi armamentului Federaţiei Ruse.
Este evident că natura structurii sistemului internaţional în arealul european diferă de cea
din arealul euroasiatic. În primul rând, conform regimului internaţional neoliberal al UE reflectat
în Tratatul de bază și în instituţii, statele UE sunt atomistice şi, respectiv, câştigurile sunt
absolute în funcţie de potenţialul statului. Totodată, normele, principiile şi valorile structurilor
internaţionale europene constrâng interesele naţionale egoiste ale statelor puternice, care ar
submina statele mici sau cu o capacitate mai mică. Însă statutul de neutralitate permanentă a
Republicii Moldova nu va putea preveni dominaţia potenţialului economic puternic
interdependent al UE în cadrul pieţei sale naţionale, ce prezintă un risc de stagnare pentru mai
multe ramuri economice naţionale. Un astfel de scenariu poate crea o nemulţumire socială, pe
plan intern, şi provoca schimbarea guvernării în Republica Moldova. În acest context, experienţa
Finlandei de protecţie a economiei naţionale prin metoda tarifară graduală în procesul integrării
europene poate fi analizată şi adoptată pentru prevenirea efectelor economice negative în
Republica Moldova.
În acest context, Federaţia Rusă urmărește cu atenţie pașii Republicii Moldova în direcţia
occidentală, având pârghii de a exploata vulnerabilităţile Republicii Moldova: conflictul
transnistrean, sensibilitatea în Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia, zonele ruso-lingvistice din
nordul și sudul ţării și dependenţa asimetrică a economiei moldoveneşti de piaţa economică și
145
resursele energetice ruse. În situaţia de astăzi, Republica Moldova are șanse limitate pentru a
folosi funcţional statutul de neutralitate permanentă pentru obţinerea unui răspuns colectiv
adecvat al unei organizaţii internaţionale – ONU, OSCE, UE sau NATO – pentru apărarea
securităţii naţionale. Un astfel de suport poate fi primit din partea organismelor internaţionale
mai mult pentru provocările globalizării de tip soft power, ca, de exemplu, migraţia ilegală,
traficul de droguri, riscurile ecologice, terorismul, care subminează asimetric securitatea.
Totodată, studiind experienţele interacţiunii statelor neutre europene, anume în condiţiile
structurilor sistemului internaţional, prin prisma paradigmelor relaţiilor internaţionale, constatăm
că cea mai apropiată analogie pentru Republica Moldova poate fi cazul Finlandei care a devenit
independentă în 1918. Însă, comparativ cu Republica Moldova, Finlanda, deja fiind
independentă de 30 de ani, a devenit stat neutru sub presiuni externe după cel de-al Doilea
Război Mondial. Neutralitatea Finlandei a fost garantată legal de URSS şi acceptată tacit de
statele occidentale. Scopul unei astfel de politici neutre pentru politicienii finlandezi a fost de a
păstra independenţa pentru consolidarea şi fundamentarea de mai departe a suveranităţii sale. În
practică, scopurile strategice ale neutralităţii Finlandei au fost atinse.
După cum au fost modelate perspectivele statelor neutre europene, Finlanda, fiind
integrată în UE și având relaţii intense cu NATO, va avea politica de neutralitate modificată,
fiind influenţată de către factorii exogeni, în special de identitatea colectivă europeană cu ideea
solidarităţii și comunităţii de state. Aceasta se datorează cauzei sistemice, pentru că Finlanda,
chiar fiind în proximitatea geografică a Rusiei, este protejată de un răspuns colectiv al UE cu
solidaritatea NATO. Precedentul Austriei neutre cu factorul legăturilor etnoculturale cu
Germania poate fi folosit de Republica Moldova neutră, avându-se în vedere legăturile
etnoculturale cu România doar parţial. Cauza principiului parţial sunt circumstanţele geopolitice
diferite ale Austriei, care este protejată de o zonă de state-membre NATO, care diminuează orice
presiuni directe externe la adresa securităţii naţionale.
Da fapt, Republica Moldova va fi nevoită să se adapteze la cerinţele ambelor structuri
internaţionale sistemice și să promoveze o politică externă adecvată și diplomatică. Această
recomandare poate fi numită și pauză strategică pentru adaptarea la mediul de securitate
internaţională și minimalizarea vulnerabilităţilor statului. În perioada contemporană este
important de identificat momentul de oportunitate geopolitic, în care se vor crea premise pentru
garanţiile securităţii naţionale în baza principiului de neutralitate cooperativă sau pentru
modificarea statutului de neutralitate permanentă și aderarea la un sistem de apărare colectivă.
Luând în consideraţie sensibilitatea şi vulnerabilitatea Republicii Moldova în faţa
Federaţiei Ruse, staţionarea trupelor ruse în regiunea transnistreană şi conflictul transnistrean ca
146
atare, neutralitatea ca concept politico-juridic nu și-a atins scopul principal asumat iniţial.
Inexistenţa garanţiilor internaţionale pentru statutul de neutralitate permanentă a Republicii
Moldova pune guvernarea în poziţia dificilă de a promova liber interesul naţional. Reiese că
conducerea statului trebuie să promoveze o politică externă foarte diplomatică, pentru a nu
permite exploatarea sensibilităţii şi vulnerabilităţii Republicii Moldova.
Astfel, constatăm că în cadrul securităţii internaţionale contemporane, statutul de
neutralitate permanentă a Republicii Moldova este slab funcţional pentru asigurarea securităţii
naţionale. Reieșind din acest argument, Republica Moldova are, cel mai probabil, destinul
Finlandei, și anume – să evite riscurile la adresa securităţii naţionale şi să contracareze
provocările externe prin adoptarea unei politici neutre active, dar solidare în aspect
internaţional. Altfel, costul pentru Republica Moldova va fi instabilitatea internă, provocată de
sensibilităţile și vulnerabilităţile existente. În astfel de circumstanţe, Republica Moldova,
aflându-se între doua spaţii geopolitice în competiţie, are necesitatea să estimeze și efectele
procesului de aprofundare a cooperării cu UE și NATO din lipsa de garanţii pentru statutul de
neutralitate permanentă și pentru asigurarea securității naţionale. Evident, că Federaţia Rusă, un
pol de putere al sistemului internaţional postsovietic, monitorizează vectorul occidental al
politicii externe moldovenești.
În acest context, experienţa neutralităţii Finlandei care a reușit să devină membru al UE
cu drepturi depline, însă ocazional folosind clauza neutralităţii active, și experienţa Austriei
neutre cu factorul legăturilor etnoculturale cu Germania pot fi studiate ca un considerent politico-
juridic pentru Republica Moldova. Respectiv, în scopul sporirii funcţionalităţii statutului de
neutralitate permanentă a Republicii Moldova, sau remodificarea lui în perspectivă, în vederea
asigurării securităţii naţionale, este necesar să fie analizate permanent cerinţele și efectele
ambelor structuri ale sistemului internaţional cu care Republica Moldova interacţionează. În
scopul asigurării securității naționale, pentru Republica Moldova este esențial de a consolida
factorii interni și externi în promovarea politicii externe neutre, dar active și solidare în aspect
internaţional. O condiție importantă este identificarea strategiei pentru adaptarea la mediul de
securitate internaţională în proces de transformare și minimalizarea vulnerabilităţilor statului prin
sporirea capacităţii statale și identificării oportunităţii geopolitice în interesul naţional pentru
garanţiile securităţii naţionale. Un rol deosebit în acest context aparține guvernării politice, care
trebuie să-şi consacre efortul pentru sporirea rolului activ al statului în organizaţiile
internaţionale și regionale, implicarea în interdependenţa economică mondială, precum și
sporirea capacităţii statale pentru slăbirea sensibilităţii şi vulnerabilităţii naţionale.
147
4.4. Concluzii la capitolul 4 1. Ca urmare a transformărilor din arealul european, în care sunt situate statele europene
neutre analizate, s-a format structura sistemică internaţională cu regim internaţional neoliberal
instituţionalizat în configuraţia UE și NATO. Acest regim are la bază principii, valori și norme
neoliberale care determină regulile și deciziile privind securitatea naţională și internaţională.
2. Ca rezultat, caracterul relațiilor internaţionale în arealul european s-a transformat din
paradigma neorealistă în cea neoliberală. Corespunzător, Austria, Finlanda și Suedia sunt sub
alte efecte ale structurii neoliberale stabilite, ce diferă radical de sistemul bipolar.
3. Astfel, Austria, Finlanda și Suedia, în cazul continuării status quo-ului internaţional,
vor suporta următoarele efecte din partea structurii sistemului european:
- aprofundarea relaţiilor interstatale în interdependenţa complexă cu interacţiune intensă
în Europa, ce creează canale sociale multiple de interacţiune;
- structura sistemului internaţional european, cu natura neoliberală și elemente
neoconstructiviste, va modifica treptat identitatea statelor neutre spre una colectivă europeană cu
ideea solidarităţii, ceea ce va conduce la schimbarea atitudinii societăţilor faţă de securitatea
europeană;
- statele neutre europene vor avea un rol mai activ pe arena internaţională, având
încredere în garanţiile răspunsului colectiv la provocările de securitate.
4. Republica Moldova se află în arealului geopolitic unde se intersectează două structuri
internaţionale competitive, având diferite naturi paradigmatice: europeană și postsovietică.
5. Considerând sensibilitatea şi vulnerabilitatea Republicii Moldova faţă de Federaţia
Rusă (pol de putere al sistemului postsovietic), neutralitatea Republicii Moldova, ca concept
politico-juridic, funcţional, încă nu și-a atins scopul principal pentru asigurarea securităţii.
6. Neutralitatea Republicii Moldova este conceptual mai aproape de conţinutul și rolul
neutralităţii Finlandei. Reieșind din aceste considerente, Republica Moldova are destinul să evite
riscurile la adresa securităţii prin promovarea unei politici de neutralitate active şi solidare.
7. În acest context, funcţionalitatea statutului de neutralitate permanentă a Republicii
Moldova va depinde de abilităţile guvernării de a implementa o politică externă neutră
echilibrată, identificând garanţii internaţionale pentru securitatea naţională, precum și sporind
capacitatea statală, implicând economia naţională în interdependenţa complexă internaţională,
evitând atragerea în ciocnirile geopolitice.
8. Republica Moldova are nevoie de politică statală orientată spre identificarea
oportunităţii geopolitice în interesul naţional și creșterea rolului activ în organizaţiile
internaţionale.
148
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
Studiul temei propuse pentru cercetare Neutralitatea Republicii Moldova prin prisma
politicilor de securitate ale unor state europene neutre a permis autorului să soluţioneze
problema știinţifică importantă înaintată spre susținere. În rezultatul cercetării efectuate au fost
determinate perspectivele de funcţionalitate ale neutralității permanente a Republicii Moldova
prin generalizarea performanţei și incertitudinilor statelor neutre europene în mediul
contemporan al securității internaţionale, și stabilite considerente strategice pentru asigurarea
politicii naționale de securitate. Contribuția autorului în soluționarea problemei științifice
abordate este argumentată de caracterul inovator al lucrării prezentate, de semnificaţia teoretică
și valoarea aplicativă a studiului realizat. Cercetarea teoretică cu caracter original a neutralității
Republicii Moldova constituie un avantaj știinţific prin abordarea multidimensională a evoluţiei
statelor neutre europene în contextul transformărilor paradigmatice ale sistemului internaţional şi
ale mediului de securitate internaţională contemporană, care continuă să producă efecte
nemijlocit asupra statutului de neutralitate și politicilor de securitate ale statelor neutre europene.
Metodologia elaborată și aplicată în prezenta lucrare a scos în evidență semnificaţia ei teoretică
în dezvoltarea studiilor strategice de securitate prin abordarea politologică, teoretico-conceptuală
și analitico-aplicativă în formă de studiu de caz al manifestărilor statutului de neutralitate a
Republicii Moldova și studiu comparativ al politicilor de securitate ale statelor neutre europene
în constrângere directă de dezvoltare a structurii sistemului de securitate internaţională în
contextul teoriei relaţiilor internaţionale. Valoarea aplicativă a lucrării rezidă din evaluarea
specificului manifestării și funcţionalității neutralității permanente a Republicii Moldova.
Rezultatele cercetării, concluziile și recomandările sintetizate pot servi ca punct de reper pentru
factorii de decizie în elaborarea politicii externe și de securitate și pot fi utilizate de cadrele
didactice drept un suport teoretic şi empiric la elaborarea cursurilor universitare și cercetărilor
ulterioare ale diferitor aspecte vizând funcționalitatea statutului de neutralitate, manifestarea
statelor neutre în sistemul european de securitate, perspectivele neutralității Republicii Moldova
în promovarea politicii naționale de securitate luând în considerație experiența evoluției statelor
neutre europene.
Rezultatele obținute au permis autorului să formuleze următoarele concluzii:
1. Prin abordarea teoretico-conceptuală a conceptului de neutralitate, statelor neutre și
categoriilor adiacente din punct de vedere politologic, s-a formulat mai exact două categorii
politico-juridice care determină conţinutul și formele statelor neutre contemporane: statutul de
neutralitate permanentă cu principiul obligativităţii juridice absolute în timp de război și politica
149
de neutralitate cu principiul selectiv, care reflectă strategia statului privind păstrarea neutralităţii
în faţa potenţialului conflict internaţional. Statele neutre în timp de pace, în calitate de categorie
a știinţelor politice, au fost dezvoltate mai mult în Europa în perioada Războiului Rece. A fost
argumentat că neutralitatea statelor poate fi manifestată în trei concepte majore: neutralismul – o
stare de politică promovată de stat, neutralitatea – un concept legal, neutralizarea – o formă
politico-juridică, fiecare dintre ele având propriile subforme.
2. Dimensiunea europeană a neutralității Republicii Moldova a devenit vizibilă prin
cercetarea evoluției și tendinţelor în schimbarea politicii și statutului de neutralitate ale statelor
neutre europene supuse studiului analitico-comparat - Austriei, Finlandei și Suediei. S-a depistat
că anume structura sistemului internaţional bipolar, Războiul Rece, cu natura rivală a paradigmei
neorealismului, a fost cauza principală a formării și menţinerii neutralităţii în sec. al XX-lea, care
în calitate de factor extern astăzi a dispărut. În sistemul internaţional rival, statele neutre europene
s-au adaptat strategic la circumstanţele mediului de securitate internaţională, devenind platforme
de negocieri între două tabere adverse, prin politica de a fi strategic importante. În perioada post-
Război Rece, sistemul internaţional în Europa s-a transformat în unipolaritate cu solidaritate, ce a
provocat o criză identitară și statutară a neutralității Austriei, Finlandei şi Suediei, fiind numită și
paradox al relaţiilor internaţionale.
3. Analiza situaţiei actuale a statelor neutre europene cu aplicarea metodologiei
mecanismul feedback al neutralităţii ca idee politico-instituţională a demonstrat că statele
selectate pentru studiu de caz și comparat, Austria, Finlanda şi Suedia, devenind politic solidare
cu UE şi, parţial, cu NATO, au menţinut politica de neutralitate militară (militari nealiniaţi),
fiind considerată una benefică pentru publicul intern. În perioada recentă, interesele interne ale
statelor neutre europene prevalează asupra factorilor externi din trecutul politicii lor de
neutralitate. Acest fenomen este numit drept înrădăcinarea politicii de neutralitate în identitatea
naţională de neutralitate şi calea de dezvoltare a dependenţei de neutralitate.
4. Determinând rezultatul reconfigurării structurilor sistemului internaţional în spaţiile
european, euroatlantic şi postsovietic, s-a constatat că graţie transformărilor în arealul european,
în care sunt poziţionate statele europene neutre, structura sistemului internaţional a devenit una
interdependentă complexă în formă de regim internaţional instituţionalizat în UE, NATO și alte
organizaţii internaţionale, care, având la bază principii, valori și norme neoliberale, determină
reguli și decizii respective privind securitatea naţională și internaţională. Ca urmare, structura
europeană sistemică cu regim internaţional neoliberal, parţial cu criterii neoconstructiviste,
produce efecte noi asupra statelor neutre europene studiate.
150
5. Estimând perspectivele politicilor statelor neutre europene în cadrul structurilor
securităţii internaţionale transformate cu regim internaţional neoliberal, s-a prognozat că Austria,
Finlanda și Suedia vor avea de suportat următoarele efecte: aprofundarea relaţiilor interstatale în
interdependenţa complexă a interacţiunii active în Europa, tot mai multilaterală și diversificată;
transformarea treptată a identității statelor neutre europene în una colectivă europeană de
solidaritate, ce va schimbă atitudinea populaţiei faţă de Politica de Securitate și Apărare
Europeană Comună; activizarea rolului statelor neutre europene pe arena internaţională,
realizând garanţiile colective credibile pentru securitatea naţională privind răspunsul la
provocările mediului de securitate internaţională; modernizarea politicilor de neutralitate ale
statelor europene, cu aprofundarea caracterului simbolic, tradițional și socio-cultural.
6. Studiind experienţa și perspectivele identificate ale statelor neutre europene, au fost
formulate următoarele considerente esenţiale pentru Republica Moldova:
- Republica Moldova, aflându-se într-o structură diferită a sistemului internaţional în
comparație cu statele neutre studiate, are nevoie să estimeze efectele procesului de aprofundare a
cooperării cu UE și NATO din lipsa garanţiilor de facto pentru neutralitatea sa;
- spre deosebire de alegerea independentă în formarea politicii de neutralitate a statelor
neutre europene studiate, realizarea statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova
este supusă monitorizării din partea Federaţiei Ruse;
- neutralitatea Republicii Moldova la etapa actuală are un caracter ambiguu: pe de o parte
ea nu permite de a folosi pârghii efective pentru un răspuns colectiv al unei organizaţii
internaţionale la provocările mediului de securitate internaţională contemporană, iar pe de altă
parte în această situație statutul de neutralitate reprezintă un instrument de securitate ca garanție
concret-istorică la amenințările politico-militare, situație care a fost depășită în istoria statelor
neutre europene;
- pentru actualizarea funcționalității statutului de neutralitate permanentă și manifestărilor
politicii de neutralitate în spațiul intern și extern al Republicii Moldova, îndeosebi în situaţii
sensibile, poate fi utilă experienţa neutralităţii Finlandei, care a reușit să devină membru al UE
cu drepturi depline păstrând clauza neutralităţii;
- politica de neutralitate optimală pentru Republica Moldova din experiența statelor
neutre europene este o pauză strategică pentru adaptarea la mediul de securitate internaţională,
minimalizarea vulnerabilităţilor statului prin sporirea capacităţii statale, identificarea
oportunităţii geopolitice pentru garanţiile securităţii naţionale și creşterea rolului activ în
organizaţiile internaţionale în baza principiului de neutralitate cooperativă sau modificarea
statutului de neutralitate permanentă și aderarea la un sistem de apărare colectivă, de perspectivă.
151
În baza rezultatelor obţinute, autorul formulează următoarele recomandări:
1. Structurile de guvernare ale Republicii Moldova urmează să inițieze discuții naționale
privind manifestările și funcționalitatea în politica externă, internă și de securitate a statutului de
neutralitate permanentă cu participarea largă a clasei de guvernare, politicienilor, savanților,
societății civile, partidelor politice, experților independenți.
2. Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene și Ministerul Apărării să includă
reprezentanții științei academice din Republica Moldova în procesul elaborării programelor
analitico-aplicative ale UE și NATO pentru a studia efectele structurii sistemului internaţional cu
caracter neoliberal asupra ideii neutralităţii și identităţii Republicii Moldova, în scopul formulării
perspectivelor.
3. Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene și Ministerul Apărării să atragă
cercetătorii mediului academic și experţii societății civile în procesul implementării prevederilor
Acordului de Asociere cu UE și Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului cu NATO,
referitor la politica externă și de securitate, care vor aborda și aspectul neutralităţii.
Perspectivele cercetării problemei ştiinţifice constau în aprofundarea investigaţiilor
studiilor de securitate vizând prognozarea efectelor globalizării în arealul european.
Aprofundarea cercetărilor politologice referitor la aspectele sociale ale statelor neutre europene
va contribui la stabilirea perspectivelor dezvoltării situaţiei interne și evoluţiei identităţii. Este
important de estimat particularităţile schimbării identităţii neutre spre una colectivă a comunităţii
de state și a comunităţii de securitate în contextul interacţiunii în structura sistemului
internaţional european.
152
BIBLIOGRAFIE
а) în limbа rоmână
1. Alexandrescu G., Popa V. Posibile arhitecturi instituţionale europene. Bucureşti: EUNA, 2004. 48 p.
2. Atanasiu M. Apărarea şi securitatea naţională în context continental: prezent şi viitor. În: Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI: Sesiunea de comunicări știinţifice cu participare internaţională. Secţiunea apărare şi securitate naţională. Bucureşti: EUNA, 2005, p. 145-155.
3. Androne A.F. Ţările neutre europene şi politica externă şi de securitate comună. Lucrare de disertaţie. Bucureşti, 2006. 67 p. http://www.scribd.com/doc/123657143/politica-de-securitate#scribd (vizitat 15.12.2015).
4. Appathurai J. Rusia nu oferă vecinilor săi libertatea de a alege. Aici avem diferenţa fundamentală între ceea ce fac Rusia şi NATO. Radio Europa Liberă, un interviu cu asistentul-adjunct pentru afaceri politice al secretarului general NATO, Liliana Barbăroșie, 03.06.2015. http://www.europalibera.org/content/article/27051696.html (vizitat 02.11.2015)
5. Barbăroşie A., Cibotaru V. (red.). Securitatea şi apărarea naţională a Republicii Moldova. Institutul de Politici Publice. Chişinău, 2002. 22 p.
6. Banu L., Ionescu O.R.I. Neutralitatea statelor şi dreptul internaţional. În: „Studii de Drept Românesc,” Bucureşti, an. 21 (55), nr. 3, 07-09.2009, p. 287-296.
7. Beniuc V., Rusnac Gh. Conceptele şi noţiunile de baza ale diplomaţiei. Dicţionar. Chișinău: Tipografia Centrală, 1998. 190 p.
8. Bencheci M. Etapele elaborării politicii de securitate şi apărare a Republicii Moldova: Provocări şi soluţii. În: Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Revistă ştiinţifică trimestrială, nr.2 (LVII). Chişinău: USM, USPEE, AMSP, 2012, p. 59-80.
9. Burian A. Geopolitica lumii contemporane. Asociaţia de Drept Internaţional din Republica Moldova. Chişinău: Tipografia Centrală, 2003. 456 p.
10. Bogdan G. Republica Moldova: între doctrina neutralităţii şi cooperarea cu NATO. În: „Cotidianul,” 16.07.2013. http://www.cotidianul.ro/republica-moldova-intre-doctrina-neutralitatii-si-cooperarea-cu-nato-215949 (vizitat 22.07.2013).
11. Bolintineanu A., Herşcovici J. Contribuţii la studiul neutralităţii permanente. În: „Studii şi cercetări juridice,” nr. 1, 1956. 301 p.
12. Busuncian T. Colaborarea internaţională a serviciilor speciale în combaterea terorismului. Teza de doctor în politologie. Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău, 2014. 183 p.
13. Buzan B. Popoarele, statele şi teama. O agendă de studii de securitate internaţională în epoca de după Războiul Rece. Chişinău: Cartier, 2000. 386 p.
14. Bull H. Societatea anarhică. Chişinău: Ştiinţa, 1998. 318 p. 15. Călugăreanu V. Viziunile noului ministru al Apărării de la Chișinău. Minciuna neutralității
din Constituția Moldovei. Portal German de noutăţi „Deutsche Welle” (DW), http://www.dw.com/ro/viziunile-noului-ministru-al-ap%C4%83r%C4%83rii-de-la-chi%C8%99in%C4%83u/a-18272179, http://www.dw.com/ro/minciuna-neutralit%C4%83 %C8%9Bii-din-constitu%C8%9Bia-moldovei/a-17903548 (vizitat 02.11.2015).
16. Cebotari S., Saca V. Republica Moldova între statutul de neutralitate şi aderarea la NATO În: Studii Internaţionale. Viziuni din Moldova. Publicaţia periodică ştiinţifico-metodică. Chişinău: USM, nr. 3 (4), 2007, p. 65-72.
17. Ciocea M. Securitate identitară – fundament şi expresie ale securităţii naţiunii. În: „Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului al XXI-lea,” Sesiunea de comunicări știinţifice cu participare internaţională. Secţiunea apărare şi securitate Naţională, Bucureşti: EUNA, 2005, p. 360-368.
153
18. Ciobu E. Interesul naţional – sprijin imparţial în realizarea politicii externe a statului. În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, vol. II, seria „Ştiinţe socioumane”, Chişinău: CEP USM, 2006, p. 181-188.
19. Ciobu E. Europenizarea Republicii Moldova ca platformă politică și acţiune practică. În: Materialele conferinţei știinţifice cu participare internaţională consacrată aniversării a 65-a a USM „Creșterea impactului cercetării și dezvoltării capacităţii de inovare”, vol. I, Chișinău, 21-22 septembrie 2011, p. 378-381.
20. Ciurea C. Neutralitatea Republicii Moldova prin prisma politicilor de securitate a Ucrainei. Chișinău: Asociaţia pentru Politica Externă, 2015, 5 p. http://ape.md/download.php?file=cHVibGljL3B1YmxpY2F0aW9ucy8yMjE0MTUyX21kX2NjX25ldXRyYWxpdGF0LnBkZg%3D%3D (vizitat 05.04.2015).
21. Chifu Iu. Decizia de securitate în Republica Moldova: contribuţia pentru o politică a României la răsărit. Bucureşti: Curtea Veche. 219 p.
22. Chifu Iu. Neutralitatea. Între mit, imagine şi realitate. În: „Inosfera,” revistă de studii de securitate şi informaţii pentru apărare a Direcţiei Generală de Informaţii a Apărării a României, anul I, nr. 4, 2009, p. 9-17.
23. Constituţia Republicii Moldova. Chișinău: Moldpres, 2000. 63 p. 24. Croitoru V. Republica Moldova – NATO, între politica neutralităţii și necesitatea
cooperării. În: Parteneriatele NATO și Republicii Moldova în faţa noilor ameninţări la adresa securităţii regionale. Jurnal Academic, 2014, ediţia nr. 18, Centrul de informare și documentare privind NATO, Chișinău, p. 21-34.
25. Croitoru V. Neutralitatea Republicii Moldova în contextual noilor provocări regionale. Centrul de informare și documentare privind NATO, Chișinău, 09.07.2015. http://nato.md/neutralitatea-republicii-moldova-in-contextul-noilor-provocari-regionale/ (vizitat 02.11.2015).
26. Daşcovici D. Războiul, neutralitatea şi mijloacele de constrângere dintre state. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice „N. V. Ştefăniu,” 1934. 154 p.
27. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova. Legea nr. 691 din 27.08.1991 privind Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, Parlamentul Republicii Moldova. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11-12 din 30.12.1991.
28. Declaraţia de suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Moldova nr. 148-XII din 23.06.1990. Chișinău, 1990.
29. Dicţionarul Dex-online. http://dexonline.ro/definitie/neutralitate (vizitat la 09.09.2014). 30. Dorul O. Neutralitatea în sistemul universal al securităţii internaţionale. În: „Legea şi
viaţa,”publicaţie ştiinţifico-practică. Chişinău, 2005, nr. 128, p. 21-27. 31. Dorul O. Poziţia statelor neutre în procesul integrării europene în materie de securitate. În:
„Revista moldovenească de drept internaţional şi relaţii internaţionale,” 2006, nr. 1-2, p. 96-100.
32. Dorul O. Neutralitatea - parte componentă a sistemului de securitate colectivă. Autoref. tezei de dr. drept internaţional, Chișinău, 2008. 23 p.
33. Dorul O. Conceptul de neutralitate permanentă în dreptul internaţional. În: „Legea şi viaţa,” publicaţie ştiinţifico-practică. Chișinău, 2005, nr.8, p. 36-41.
34. Duţu P. Apărarea colectivă – o necesitate a menţinerii integrităţii statale naţionale. Acţiunea Armatei României în cadrul apărării NATO. Bucureşti: EUNA „Carol I,” 2005. 48 p.
35. Eşanu C. Politica de securitate a Republicii Moldova în spaţiul sud-est european: avantaje şi perspective. În: „Studii Internaţionale: viziuni din Moldova.” Chişinău, vol. I, nr.1, 2006, p. 17-24.
36. Eșanu C. Strategii ale politicii europene de securitate la început de mileniu. În: Materialele Conferinţei știinţifice cu participare internaţională consacrată aniversării a 65-a a USM
154
„Creșterea impactului cercetării și dezvoltării capacităţii de inovare,” vol. I, Chișinău, 21-22 septembrie 2011, p. 376-378.
37. Ghica L. A., Zulean M. O. Politica de Securitate Naţională. Concepte, Instituţii, Procese. Iași: Polirom, 2007. 326 p.
38. Gămurari V. Trăsăturile definitorii ale instituţiei neutralităţii în raport cu suveranitatea de stat. În: „Avocatul poporului,” publicaţie a Colegiului Avocaţilor din Republica Moldova, 2003, nr. 11-12, p. 22-25.
39. Gămurari V. Unele aspecte privind concepţia neutralităţii permanente în dreptul internaţional contemporan. În: „Symposia professorum: Seria Drept,” materialele sesiunii ştiinţifice din 4-5 mai 2001, p. 8-12.
40. Graur O. Evaluarea capabilităţilor, dimensiunilor și misiunilor existente ale Forţelor Armate ale Republicii Moldova. În: Barbăroşie A., Cibotaru V. Securitatea şi apărarea naţională a Republicii Moldova. Chişinău: Institutul de Politici Publice, 2002. 22 p.
41. Grosu V. Influenţa factorilor externi asupra securităţii Republicii Moldova. În: „Studii Internaţionale: viziuni din Moldova,” 2007, vol. II, nr.1, Chişinău, p. 92-101.
42. Grosu V. Consideraţii privind Concepţia Securităţii Naţionale a Republicii Moldova. În: „Jurnal Academic,” mai 2008, nr. 9, p. 12.
43. Hauser G. Securitatea militară şi conceptul de neutralitate. În: „Securitatea internaţională şi forţele armate,” Bucureşti: Editura Tritonic, 2005, p. 224-230.
44. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 112 din 22.05.2008 pentru aprobarea Concepţiei de Securitate Naţională a Republicii Moldova. Chișinău: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 97-98, art. 357, 03.06.2008.
45. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 153 din 15.07.2011 pentru aprobarea Strategiei de Securitate Naţională a Republicii Moldova. Chișinău: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 170-175, art. 499, 14.10.2011.
46. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 99 din 14.05.2015 privind crearea grupului de lucru pentru analizarea aspectelor juridico-constituţionale şi elaborarea proiectului de lege privind statutul de neutralitate permanentă al Republicii Moldova. Chișinău: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 131-138, art. 252, 2015.
47. Ilașciuc A. Statutul de ţară neutră în relaţiile internaţionale: aspecte teoretico-practice. În: Teosa V. Știinţa politică în Republica Moldova: realizări și perspective. Chișinău: USM, Asociaţia Moldovenească de Știinţe Politice, Secţia Relaţii Internaţionale, 2011, p. 97-103.
48. Iordache Gh. Consideraţii privind evoluţia rolului şi misiunilor principalelor instituţii internaţionale de securitate colectivă. Expansiunea spre est a NATO. În: „Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI,”Sesiunea de comunicări știinţifice cu participare internaţională, Secţiunea apărare şi securitate naţională. Bucureşti: EUNA, 2005, p. 578-585.
49. Iordache Gh., Stan A. Evoluţia conceptelor de securitate. În: „Provocări la adresa securităţii şi strategii la începutul secolului XXI,” Sesiunea de comunicări știinţifice cu participare internaţională, Secţiunea apărare şi securitate naţională. Bucureşti: EUNA, 2005, p. 411-415.
50. Josanu Iu. Riscuri şi ameninţări în adresa securităţii Republicii Moldova. În: „Securitatea naţională a Republicii Moldova în contextul geopolitic european,” program rezumat la Conferinţa ştiinţifică internaţională AŞM. Chişinău: Ştiinţa, 2010, p. 14-15.
51. Juc V. Edificarea relaţiilor internaţionale post-război rece: aspecte teoretico-metodologice şi replieri geostrategice. Chişinău: Sirius, 2011. 248 p.
52. Juc V., Rusandu I., Ungureanu V. Consolidarea securităţii politice a Republicii Moldova: aspecte geopolitice. În: „Moldoscopie (Probleme de analiză politică),” revistă ştiinţifică trimestrială. Chişinău: USM, 2010, nr. 2 (XLIX), p. 148-155.
155
53. Juc V. ș. a. Interesul naţional al Republicii Moldova. În: „Moldoscopie,” partea XIII, Chişinău: CE USM, 2000, p. 70-86.
54. Juc V. Semnificaţia interesului naţional în definirea unor priorităţi strategice de politică externă a Republicii Moldova. În: „Akademos,” decembrie, 2009, nr. 4 (15), p. 44-49.
55. Lavric A. Problema neutralităţii Republicii Moldova în contextul asigurării securităţii sale. În: „Studia Securitatis,” Sibiu, 2012, p. 72-74.
56. Legea (proiect) cu privire la statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova. Pagina oficială a Parlamentului Republicii Moldova, 2015. http://www.parlament.md/LegislationDocument.aspx?Id=3d905199-5a40-4ea6-8955-60b1db9d1611 (vizitat 21.07.2015).
57. Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova. Integrarea Europeană. Pagina oficială: http://www.mfa.gov.md/work-program-ro/ (vizitat 24.09.2014).
58. Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova. Relaţiile cu NATO. Pagina oficială: http://www.mfa.gov.md/nato-md/ (vizitat 24.09.2014).
59. Mija V. Conceptele de neutralitate în relaţiile internaţionale. În: Revista Ştiinţifică Trimestrială „Moldoscopie” (Probleme de analiză politică), nr. I (LXIV), 2014. Chişinău: USM, USPEE, AMSP, 2014, p. 108-118.
60. Mija V. Statutul statelor neutre europene în cadrul securităţii internaţionale contemporane. În: Comunicările conferinţei ştiinţifice „Integrare prin Cercetare și Inovare,” Chişinău, 26-28 septembrie 2013, p. 236-239.
61. Mija V. Ce pericole implică pentru Moldova planul de amplasare a Scutului antirachetă în Romania? Chișinău: Portal informaţional „All Moldova”, 08 februarie 2010. http://www.allmoldova.com/ro/experts/69.html.
62. Mija V. Republica Moldova trebuie să manifeste maximă flexibilitate în dialogul său internaţional. Chișinău: Agenţia de știri „Noutăţi Moldova,” 11 februarie 2014. http://newsmoldova.md/11022014/flux-de-stiri/5323.htm.
63. Mija V. Necesitatea reformării Consiliului Suprem de Securitate al Republicii Moldova, Chișinău: Portal CIVIC.MD (Monitor Civic), 04 ianuarie, 2010. 11 p. http://www.civic.md/interviuri/opinia-expertului/5480-necesitatea-reformrii-consiliului-suprem-de-securitate-al-republicii-moldova.html.
64. Mija V. Riscurile şi beneficiile neutralităţii Republicii Moldova în contextul cooperării cu NATO. Conferinţa Internaţională „Viitorul Parteneriatului Republica Moldova – NATO în condiţiile noilor provocări regionale,”Centrul Informaţional de Documentare NATO, Chișinău, 3 iunie 2015. 10 p. http://nato.md/riscurile-si-beneficiile-neutralitatii-republicii-moldova-in-contextul-cooperarii-cu-nato/.
65. Mija V. Riscuri contemporane la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova. În: Materiale ale Conferinţei știinţifice internaţionale dedicate celei de-a 20-a aniversări a Facultăţii Relaţii Internaţionale, Știinţe Politice și Administrative „Știinţa politică și societatea în schimbare,” 13 noiembrie 2015, Chișinău: CEP USM, 2015, p. 609-618.
66. Mînzărari D. Moldova rătăcită în labirintul încurcat al conflictului transnistrean. În: „Discussion Papers,” IDIS „Viitorul”, Chişinău, 2010, nr. 6. 60 p.
67. Moştoflei C., Duţu P. Apărarea colectivă şi apărarea naţională în contextul integrării României în NATO şi aderării la Uniunea Europeană. Bucureşti: EUNA „Carol I,” 2005. 38 p.
68. Morgenthau H. Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace. Iaşi: Polirom, 2007. 735 p.
69. Nantoi O. Cazul Republicii Moldova: ce ar putea face UE şi SUA? Chişinău, 2005. http://ipp.md/lib.php?l=ro&idc=162 (vizitat 05.08.2011).
70. Neutralitatea Permanentă. Dezbaterile pe marginea proiectului privind neutralitatea permanentă a Republicii Moldova care au avut loc la Comisia parlamentară pentru
156
securitate naţională. http://saptamina.com/politica/neutralitatea-permanenta (vizitat 04.11.2015).
71. Osmochescu N. Neutralitatea permanentă – instituţie de drept constituţional şi de drept internaţional public. În: „Revista Naţională de Drept,” publicaţie periodică ştiinţifico-practică, 2005, nr. 2, p. 2-7.
72. Osmochescu N. Neutralitatea permanentă a Republicii Moldova în contextul relaţiilor internaţionale contemporane. În: „Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului public din Republica Moldova,” 2008, p. 182-183.
73. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Pagina oficială: http://www.osce.org. Oficiului OSCE pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului – ODIHR. http://www.osce.org/odihr (vizitat 25.09.2014). 74. Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic. Pagina oficială: http://www.nato.int/. Comandamentului de Operaţiuni ale Alianţei NATO. http://www.aco.nato.int/kfor/page75051718.aspx (vizitat 10.01.2014). http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_2013_12/20131129_131201-isaf- placemat.pdf (vizitat 10.01.2014). 75. Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic. Revista oficială a NATO.
http://www.nato.int/docu/review/2013/Partnerships-NATO-2013/NATOs-neutral-European-partners/EN/index.htm (vizitat la 02.02.2015). Gidul Summitului NATO dela Wales, 2014. http://www.nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/pdf_publications/20141008_140108-SummitGuideWales2014-eng.pdf (vizitat la 22.09.2015).
76. Proiectul Strategiei Militare Naţionale a Republicii Moldova. Pagina Oficială a Ministerului Apărării al Republicii Moldova. http://www.army.md/inf/Strategia%20militara%20a%20RM%2020%2012%202013_2160.pdf (vizitat 02.02.2015).
77. Planul de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană. Ghid. Chișinău: ADEPT, 2006. 80 p.
78. Prohnițchi V. Securitatea economică a unui stat mic. Note de reper pentru Republica Moldova. În: „Securitatea şi apărarea naţională a Republicii Moldova,” Cibotaru V. (red.). Chişinău: Institutul de Politici Publice, 2001. 62 p.
79. Saca V. Interesul naţional ca mecanism al politicii externe a statului în transformare. În: „Moldoscopie (Probleme de analiză politică),” nr. 4 (LI), 2010, Chişinău: CEP USM, 2010, p. 145-152.
80. Saca V. Interesul naţional al Republicii Moldova în contextul diversităţii europene. În: „Unificarea Europeană: filozofia diversităţii,” materialele conferinţei internaţionale, Chişinău, 2004, p. 283-291.
81. Saca V., Bolocan O. Conflictul transnistrean şi fenomenul manipulării politice. În: „Moldoscopie (Probleme de analiză politică),” revistă ştiinţifică trimestrială, USM, 2007, nr. 2 (XXXVII), p. 104-114.
82. Sarcinschi A. Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi internaţionale. Bucureşti: EUNA, 2005. 43 p.
83. Sarcinschi A. Securitatea spaţiului de interese: actori, instrumente şi tendinţe. Bucureşti: EUNA, 2007. 46 p.
84. Serebrian O. Perspectivele geostrategice ale Republicii Moldova. Chișinău, 2004. 292 p. 85. Sportel E., Faltas S. Reforma sectorului de securitate în Republica Moldova: Consolidarea
controlului asupra sectorului de securitate. Chişinău, 2009. 116 p. 86. Tătaru Gh. Consideraţii privind definirea conceptelor securitate, securitate mondială –
europeană – regională. În: „Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI,” Sesiunea de comunicări știinţifice cu participare internaţională, Secţiunea
157
apărare şi securitate naţională, Bucureşti, 14-15 aprilie, Universitatea Naţională de Apărare. Bucureşti: EUNA, 2005, p. 97-104.
87. Teosa V. (ed.) Știinţa Politică în Republica Moldova: realizări și perspective. Studii Internaţionale. Chișinău: CEP USM, 2011. 435 p.
88. Teosa V. ş. a. Procesul de globalizare: provocări şi soluţii. În: Materialele conferinţei ştiinţifice din 25 octombrie 2003 în cadrul Centrului Programe Contribuţie Civică. Chişinău: USM, 2004. 408 p.
89. Ţopoc V. Teoria şi metodologia știinţei contemporane: Concepte şi orientări. Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2005. 216 p.
90. Văduva Gh. Dinamica parteneriatelor. Bucureşti: EUNA, 2004. 48 p. 91. Varzari V. Securitatea naţională a Republicii Moldova în contextul opţiunii de integrare
europeană. Teza de doctor în politologie. Chişinău, 2012. 167 p. 92. Varzari V. Noua concepţie de securitate a Republicii Moldova: o analiză a elementelor
novatorii şi a deficienţelor înregistrate. În: „Revista de filozofie, sociologie şi ştiinţe politice,” Chişinău, 2008, nr. 3, p. 139-144.
93. Varzari V. Reformarea sectorului de securitate naţională a Republicii Moldova din perspectiva ameninţărilor și vulnerabilităţilor. În: „Revista de filozofie, sociologie și știinţe politice,” 2010, nr. 3, p. 58-64.
94. Varzari V., Juc V. Dimensiunea politico-militară a securităţii europene. În: „Revistă de filozofie şi drept,” Chişinău, 2006, nr. 3, p. 72-78.
95. Uniunea Europeană. Pagina Oficială: http://europa.eu/index_ro.htm. Politica Externă şi de Securitate. Uniunea Europeană. http://europa.eu/pol/cfsp/index_ro.htm (vizitat la 22.09.2015). Sancțiunile UE împotriva Federației Ruse. http://europa.eu/newsroom/highlights/special- coverage/eu_sanctions/index_en.htm (vizitat 06.10.2014). 96. Ungureanu R.-S. Securitate, suveranitate și instituţii internaţionale. Iași: Polirom, 2010.
239 p. 97. Ungureanu V. Interesele geopolitice ale marilor puteri şi impactul lor asupra securităţii
naţionale a Republicii Moldova. Autoreferatul tezei de dr. în politologie. Chişinău, 2011. 34 p. 98. Waltz K. Omul, statul şi războiul. Iaşi: Institutul European, 2008. 263 p. 99. Waltz K. Teoria politicii internaţionale. Bucureşti: Polirom, 2006. 251 p.
b) în limbа rusă 100. Авилова A. B. Расширение ЕС на восток: предпосылки, проблемы, последствия.
Москва, 2003. 343 c. 101. Антюшина Н. М. Стратегия ЕС и судьбы „Северного измерения.” B: «Современная
Европа», 2002, nr. 1, c.71-77. 102. Большаков С. И. Север Европы в стратегии НАТО и ЕС и интересы национальной
безопасности России. Москва, 2005. 254 c. 103. Большаков С. И. Формирование системы безопасности на севере Европы и роль
России в этом процессе. Москва, 2005. 83 c. 104. Бенюк В. Контекстуальные условия разрешения приднестровского конфликта. În:
Anuar ştiinţific al Institutului de Stat de Relaţii Internaţionale din Moldova, vol. IV. Chişinău: IRIM, 2006, p. 9-13.
105. Богатуров А. Д. и др. Очерки теории и политического анализа международных отношений. Москва: НОФМО, 2002. 384 c.
106. Вальдхайм К. Австрийский путь. Москва, 1976. 232 c. 107. Военная доктрина Российской Федерации (в редакции от 2015 г.). Утверждена
Президентом РФ 25.12.2014, № Пр-2976. Официальный сайт МИД Российской
158
Федерации:http://www.mid.ru/foreign_policy/official_documents/-/asset_publisher/CptICkB6BZ29/content/id/976907 (vizitat 07.10.2015).
108. Волков А. Северные страны Европы: ситуация меняется. B: «Мировая экономика и международные отношения», 2001, № 2, c. 92-96.
109. Волков А. Северные страны на рубеже тысячелетий. B: «Мировая экономика и международные отношения», 2002, № 6, c. 82-87.
110. Воронов К. В. Балтийская политика России: поиск стратегии. B: «Мировая экономика и международные отношения», 1998, №12, c. 18-32.
111. Ганюшкин Б. В. Современный нейтралитет. Политика нейтралитета и постоянного нейтралитета в условиях борьбы за мир. Москва, 1958. 163 c.
112. Ганюшкин Б. В. Нейтралитет и неприсоединение. Москва, 1965. 232 c. 113. Ганюшкин Б. В. Международная гарантия постоянного нейтралитета. Вопросы
теории и практики международного права. Москва, 1959, c. 30 – 43. 114. Григорьев Е. Стокгольм прощается с традицией и приоткрывает себе и другим
нейтралам дверь в НАТО. B: «Независимое военное обозрение», № 6, 22-28 февраля 2002.
115. Даль А. С. Швеция и НАТО: главное не продолжение, а характер их отношений. B: «Вестник НАТО», Брюссель, 1997, № 3, c. 14-18.
116. Дурденевский В. Н. Нейтралитет в системе коллективной безопасности. B: «Советское государство и право», № 8, 1956, c. 35.
117. Исаев М. А., Чеканский А. Н., Шишкин В. Н. Политическая система стран Скандинавии и Финляндии. Москва, 2001. 279 с.
118. Илларионов A. Будапештский меморандум как правовая основа для интервенции? Официальный сайт экс-советника Президента России: http://aillarionov.livejournal.com/605972.html (vizitat 06.10.2014).
119. Интервью канцлера Австрии А. Гузенбауэра: Вступление в НАТО исключено. В: «Российская газета», 26.10.2000.
120. Йоханссон Е. От голубых беретов к зеленым каскам: „Багаж” шведских миротворцев, служащих в силах ООН и НАТО в Боснии-Герцеговине. B: «Солдаты в миротворческих операциях», Москва, 2003, c. 202-238.
121. Кондаков А. В. Постоянный нейтралитет в международном праве. Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Специальность 12.00.10-Международное право; Европейское право. Московский государственный институт международных отношений МИД России, Москва, 2002. 32 c.
122. Кондаков А. В. Постоянный нейтралитет - анализ прошлого и перспективы на будущее: на примере Австрии и Швейцарии. Москва: Анкил, 2002. 56 с.
123. Концепция внешней политики Российской Федерации (утверждена Президентом Российской Федерации В. В. Путиным 12 февраля 2013 г.). Официальный сайт Министерства Иностранных Дел Российской Федерации: http://www.mid.ru/foreign_policy/official_documents/-/asset_publisher/CptICkB6BZ29/content/id/122186 (vizitat 25.09.2015).
124. Косолапов Н. А. Сила, насилие, безопасность: современная диалектика взаимосвязей. Богатуров А. Д. и др. Очерки теории и политического анализа международных отношений. Москва: НОФМО, 2002, c. 190-206.
125. Корунова Е. В. Проблема нейтралитета во внешней политике Швеции, 1933-1939 гг., Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата исторических наук, Москва, 2007. 25 c.
126. Клименко Б. М. Демилитаризация и нейтрализация в международном праве. Москва, 1963. 135 c.
159
127. Кружков В. А. Постоянный нейтралитет Австрии: становление, трансформация и перспективы. Диссертация на соискание ученой степени кандидата политических наук. Москва: Московский государственный институт международных отношений, МИД России, 2009. 160 c.
128. Кружков В. А. Нейтралитет в европейском политическом поле. B: «Международная жизнь», 2000, № 6, c. 60-69.
129. Кружков В. А. Что такое австрийский нейтралитет. В: «Новый Венский журнал», Вена, октябрь, 2008. http://www.russianvienna.com/index.php?option=com_content&view=article&id=749:2010-10-19-17-09-11&catid=39:2010-10-12-10-05-06&Itemid=396 (vizitat 30.08.2014).
130. Кружков В. А. Как Австрия стала нейтральной. В: Международная жизнь, № 8, Москва, 2008, c. 161-175
131. Кружков В. А., Марков О. Е. 200 лет без войн. Швейцарский нейтралитет в новом веке. В: «Международная жизнь», № 8, Москва, 2002, c. 94-102.
132. Куранов А. Австрийскому канцлеру надоел нейтралитет. В: «Независимая газета», 22.01.2001.
133. Кучинская М. Е. Эволюция политики безопасности Финляндии и Швеции после вступления в Европейский Союз. B: «Проблемы внешней и оборонной политики России». РИСИ: Сб. ст. № 9, Москва, 2002, c. 5-65.
134. Кунц Д. Л. Австрийский нейтралитет. Москва, 2000. 421 c. 135. Лучиков И. И., Степанян Ф. А. 45 лет австрийскому нейтралитету. Хорошенького
понемножку? В: «Независимая газета», 12.10.2000. 136. «Левада»: рейтинг Путина взлетел из-за крымской кампании. BBC Russian Service.
http://www.bbc.co.uk/russian/russia/2014/06/140626_putin_rating_crimea (vizitat 03.10.2014).
137. Мир словарей. http://mirslovarei.com/search/%D0%9D%D0%B5%D0%B9%D1%82% D1%80%D0%B0%D0%BB%D0%B8%D1%82%D0%B5%D1%82 (vizitat 09.09.2014).
138. Махер М. Нейтралитет в системе коллективной безопасности. Автореферат на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Ленинград, 1972. 10 с.
139. Международный договор Меморандум от 05 декабря 1994 года: «Меморандум о гарантиях безопасности в связи с присоединением Украины к Договору о нераспространении ядерного оружия». http://docs.pravo.ru/document/view/18560692/16244145/ (vizitat 06.10.2014).
140. Моджорян Л. А. Постоянно нейтральные государства и международное право. B: «Советское государство и право», № 7, 1955, с. 15-27.
141. Моджорян Л. А. Политика подлинного нейтралитета – важный фактор борьбы народов за мир и независимость. Москва, 1956. 56 с.
142. Моджорян Л. А. Политика нейтралитета и ее значение в расширении зоны мира. Москва, 1957. 35 с.
143. Моджорян Л. А. Политика нейтралитета. Москва: «Знание», 1962. 123 с. 144. Организация Договора о коллективной безопасности. Официальный сайт ОДКБ:
http://www.odkb-csto.org/. 145. Попов А. Без гарантий и без опасности. Из жизни европейских нейтралов. В:
Еженедельник «2000 – Держава», № 52, 2006. http://2000.net.ua/2000/derzhava/12816 (vizitat 08.09.2014).
146. Петров Е. Новый аншлюс Австрии? Страну активно агитируют за интеграцию в НАТО и военные структуры ЕС. В: Независимая газета, 26.05.2001.
147. Пешков Г. Политика безопасности и военное строительство в Швеции. B: «Зарубежное военное обозрение», № 9, 2001, c. 2-6, 45.
160
148. Прусаков Ю. М. Постоянный нейтралитет в международном праве. Москва, 1966 г.. 174 с.
149. Приднестровье на пороге войны. Новостной портал Politikus. http://politikus.ru/articles/28110-pridnestrove-na-poroge-voyny.html (vizitat 24.09.2014).
150. Путин В. В. Выступление и дискуссия на Мюнхенской конференции по вопросам политики безопасности. Мюнхен, 10 февраля 2007 года. Официальный сайт архива Президента России: http://archive.kremlin.ru/appears/2007/02/10/1737_type63374type63376type63377type63381type82634_118097.shtml (vizitat 03.10.2014).
151. В Приднестровье расценили учения НАТО в Молдавии как военную угрозу. РИА Новости. http://ria.ru/politics/20060911/53752270.html (vizitat 24.09.2014).
152. Сакович В. А., Руснак Г. Е. Глобалистика: Глобализация и интеграция, глобальные проблемы современности, антиглобализм: Материалы к лекционным курсам, спецкурсам и спец-семинарам по политологии и другим общественно-политическим дисциплинам. Кишинэу: CEP USM, 2006. 335 с.
153. Решение об Основных принципах участия нейтрального Туркменистана в Содружестве Независимых Государств. Единый реестр правовых актов и других документов Содружества Независимых Государств. http://cis.minsk.by/reestr/ru/index.html#reestr/view/text?doc=1813 (vizitat 09.02.2015).
154. Содружество Независимых Государств (СНГ). Официальный сайт: http://www.cis.minsk.by/, http://www.e-cis.info/.
155. Совет Безопасности Российской Федерации. Официальный портал. http://www.scrf.gov.ru/documents/1/ (vizitat 14.01.2014).
156. Нольде Б. Э. Постоянно нейтральное государство. Санкт-Петербург, 1905. 619 c. 157. Хрусталев М. А. Политология и политический анализ. В: Богатуров А. Д. и др.
Очерки теории и политического анализа международных отношений. Москва: НОФМО, 2002, c. 8-35.
158. Хлестов О. Н. Женевские соглашения по Лаосу - важный шаг в формировании современного понятия нейтралитета. «Советское государство и право»,ежемесячный журнал, Орган Института государства и права Академии наук СССР, № 5, Москва: Академия Наук СССР, 1963, c. 91-100.
159. Чуфрин Г. И. К вопросу о новом мировом порядке: смена парадигмы развития международных отношений. Глобальное сообщество: новая система координат (подходы к проблеме), под ред. А. И. Неклесса, СПб., 2000, c. 180-186.
160. Черняков П. Американцы тянут шведов в НАТО. B: «Независимая Газета», 22 октября 1998, c. 6.
161. Тиунов О. И. Нейтралитет в международном праве. Пермь, 1968. 157 с. 162. Троекуров Е. Р. Нейтралитет как институт международного права (зарождение,
развитие, современные доктрины). «Право и политика», научный юридический журнал, № 1 (97), Москва, 2008, c. 91-102.
163. Эксперты: рейтинг Путина идет на рекорды из-за присоединения Крыма. РИА Новости. http://ria.ru/politics/20140326/1001166771.html (vizitat 03.10.2014).
164. Усенко Е. Т. Подкоп под нейтралитет. В: «Красная звезда», 25.04.2001. 165. Усенко E. Подкоп под нейтралитет. К чему может привести дискуссия о статусе
Австрии. B: «Красная Звезда», 25.11.2001. 166. Умеренко Ю. А. Институт нейтралитета в международном праве: вопросы теории и
практики. Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Москва: Всероссийская Академия внешней торговли Министерства экономического развития Российской Федерации, 2011. 26 c.
161
167. Цыкало В. В., Черный В. В. Формирование европейской оборонной идентичности. Москва, 2002, с. 59-82.
168. Цыганков П. А. Теория международных отношений. Учебное пособие. Москва: Гардарики, 2003. 590 с.
169. Цырдя Б. Нейтралитет Молдовы: иллюзии, домыслы, реалии, риски. Информационно-аналитическое издание «Одна Родина», 09.07.2008. http://odnarodyna.com.ua/content/neytralitet-moldovy-illyuzii-domysly-realii-riski (vizitat 12.01.2014).
170. Щербинин П. В. Роль нейтральных государств в формировании системы европейской безопасности. Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата политических наук. МОСКВА: Центр трансатлантических исследований Дипломатической академии Министерства иностранных дел Российской Федерации, 2003. 17c.
171. Юрий Лянкэ: Молдавия в НАТО не вступит и сохранит нейтралитет. РИА НОВОСТИ, Интервью, 27.11.2014. http://ria.ru/interview/20141127/1035434646.html (vizitat 02.11.2015).
c) în limbа еnglеză 172. Austrian Security Strategy. Security in a New Decade - Shaping Security. Vienna: Digital
print center BMI and Heeresdruckzentrum, July, 2013. 23 p. 173. Agius C. Transformed Beyond Recognition? The Politics of Post-neutrality. In:
Cooperation and Conflict, SAGE Journal 2011, vol. 46, nr. 3, p. 370-395. 174. Andren N. Swedish Defense: Transitions, Perceptions, and Policies. In: Kruzel J., Haltzel
M. Between the Blocks: Problems and Prospects for Europe's Neutral and Nonaligned States. Cambridge, England: Woodrow Wilson International Center for Scholars and Cambridge University Press, 1989. 177 p.
175. Asmus R. D. A Little War That Shook the World: Georgia, Russia, and the Future of the West. Palgrave MacMillan, 2010. 254 p.
176. Astana Commemorative Declaration: Towards a Security Community. OSCE Summit in Astana, 2010. http://www.osce.org/node/74985 (vizitat 15.07.2015).
177. Axelrod R. The Evolution of Cooperation. Basic Books: A Member of the Perseus Books Group, Revised Edition, 2006. 248 p.
178. Bissell R., Gasteyger C. The Missing Link: West European Neutrals and Regional Security. Duke University Press, 1990. 203 p.
179. Bild C. Statement of Government Policy in the Parliamentary Debate on Foreign Affairs, Wednesday, 19 February 2014. Stockholm: Government Offices of Sweden, 2014. 11 p. http://www.government.se/contentassets/0317570dd8ac45bda4ad698b13a71402/statement-of-government-policy-in-the-parliamentary-debate-on-foreign-affairs-2014 (vizitat 27.08.2015).
180. Borawski J., George B. The OSCE, NATO, and European Security in the Twenty-First Century. ISIS Briefing Paper, nr. 17, 1998. 54 p.
181. Best G. War & Law since 1945. Oxford: Clarendon Press, 1994. 434 p. 182. Buzan B., Waever O., Wild de J. Security: A New Framework for Analysis. London:
Lynne Reiner Publishers Inc., 1997. 239 p. 183. Carter A. B., Perry W. J., Steinbruner J. D. A New Concept of Cooperative Security.
Brookings Occasional Papers. Washington D.C.: Brookings Institution, 1992, p. 7-11. 184. Charter of the United Nations and Statue of the International Court of Justice. San
Francisco, 1945. https://treaties.un.org/doc/publication/ctc/uncharter.pdf (vizitat 15.07.2015). 185. Cohen R., Mihalka M. Cooperative Security: New Horizons for International Order.
European Center for Security Studies George C. Marshall, Paper nr. 3, 2001. 79 p.
162
186. Conference on Security and Cooperation in Europe Final Act. Helsinki, 1975. http://www.osce.org/mc/39501 (vizitat 15.07.2015).
187. Cox R. Social Forces, States and World Orders: Beyond International Relations Theory. In: Keohane R.O. Neo-realism and Its Critics. New York: Columbia University Press, 1986, p. 204-254.
188. Ciprian B. Russia's Neighborhood Policy - from a Russian Perspective - (Central Asia, Caspian states and EU). Bucharest: Conflict Prevention Center, Occasional Papers, vol. 6, nr. 8, 2013. http://www.cpc-ew.ro/occasional_papers/ (vizitat 01.12.2013).
189. Cronin A. K. Great Power Politics and the Struggle over Austria, 1945-1955. Ithaca: Cornell University Press, 1986. 171 p.
190. CSCE Budapest Document 1994. Towards a Genuine Partnership in a New Era. Budapest, 1994. http://www.osce.org/mc/39554?download=true (vizitat 15.07.2014).
191. Deutsch K. W. (et al). Political Community and the North Atlantic Area: international organization in the light of historical experience. Princeton: Princeton University Press, 1957. 515 p.
192. Declaration on Peace and Cooperation, issued by the Heads of State and Government participating in the Meeting of he North Atlantic Council (“The Rome Declaration”). NATO Press-release S-1 (91) 86, issued on 08.11.1991. http://www.nato.int/cps/en/SID-B6BA4303-9553801D/natolive/official_texts_23846.htm?mode=pressrelease (vizitat 05.02.2014).
193. Divine K. Neutrality and the development of the European Union’s Common Security and Defence Policy. In: „Cooperation and Conflict,” SAGE Journal, September, 2011, vol. 46, nr. 3, p. 334-369.
194. Einhorn E. S., Logue Jh. Scandinavia: Still the Middle Way? In: Tiersky R. (ed). Europe Today .Rowman & Littlefield Publishers, Inc., 1999, p. 197-238.
195. Ehrhart H. G. What model for CFSP? Chaillot Papers nr. 55, Paris: EU Institute for Security Studies, October, 2002. 81 p.
196. Erlanger S. World Briefing Europe: Austria: Neutral is Old-Fangled, Leaders Says. In: The New York Times, 27 October 2001, p. 6.
197. Evera S. V. Guide to Methods for Students of Political Science. Ithaca and London: Cornell University Press, 1997, p. 6-47.
198. European Security Strategy „A Secure Europe in a Better World”, Brussels: European Union, 2003. 14 p.
199. Europe: Nostra Culpa. Switzerland in the Second World War. In: „The Economist,” London, 30 March 2002, p 45-46.
200. Evans G., Newnham J. The Penguin Dictionary of International Relations. London: Penguin Books, 1998, p. 365.
201. Federal Constitutional Law of Austria. Legal Information System of the Republic of Austria. https://www.ris.bka.gv.at/Dokumente/Erv/ERV_1930_1/ ERV_1930_1.pdf (vizitat 24.08.2015).
202. Federal Constitutional Law on the Neutrality of Austria, 26 October 1955. Legal Information System of the Republic of Austria. https://www.ris.bka.gv.at/Dokumente/Erv/ERV_1955_211/ERV_1955_211.pdf (vizitat 24.08.2015).
203. Finland’s Comprehensive Crisis Management Strategy. Helsinki: Ministry of Foreign Affairs of Finland, 2009. 64 p.
204. Finnish Security and Defense Policy 2012. Government Report. Prime Minister’s Office Publications, 1/2013, Helsinki: Edita Prima, 2013. 118 p.
205. Forsberg T., Vaahtoranta T. Post-Neutral or Pre-Allied: Finnish and Swedish Policies on the EU and NATO as Security Organizations. Finish Institute of International Affairs (FIIA): FIIA (UPI) Working Paper 29, 2000. 43 p.
163
206. Frederking B. Constructing Post-Cold War Collective Security. In: The American Political Science Review, vol. 97, nr. 3, August 2003, p. 363-378.
207. Friedman G. The Next 100 Years. A Forecast for the 21st Century. Doubleday, 2009. 253 p. 208. Friedman G. Beyond the Post-Cold War World. In: STRATFOR Global Intelligence, 4
April 2013. http://www.stratfor.com/weekly/beyond-post-cold-war-world (vizitat 07.04.2013). 209. Friedman G. The Geopolitics of Russia: Permanent Struggle. In: „International Relations
and Security Network,” Swiss Federal Institute of Technology Zurich. http://www.isn.ethz.ch/Digital-Library/Articles/Detail/?lng=en&id=171826 (vizitat 18.11. 2013).
210. Fukuyama F. End of History and the Last Man. New York: Simno and Schuster, 1992. 418 p. 211. Finnemore M. National Interests in International Society. Cornell University Press: 1996.
154 p. 212. Goran P. Swede Leading Europe. In: „The Economist,” 10.02.2001, p. 35. 213. Gilpin R. The Theory of Hegemonic War. In: „Journal of Interdisciplinary History,”
XVIII: 4, spring 1998, p. 591-613. 214. Greico J. M. Anarchy and Limits of Cooperation: a realist critique of the newest liberal
institutionalism. In: „International Organization,” vol. 42, nr. 3, summer 1988, p. 485-507. 215. Gustenau G. Towards a common European policy on security and defense: an Austrian
view of challenges for the „post-neutrals.” European Union Institute for Security Studies, Occasional Paper nr. 09, 01 October 1999. 12 p.
216. Hergesell A. Vienna: Bending Neutrality. Europe. Washington, February 2002. 46 p. 217. Herolf G., Lindahl R. Sweden – continuity and change. In: Ojanen H., Herolf G., Lindahl
R. Non-alignment and European Security Policy, Ambiguity at Work. Ulkopoliittinen Instituutti and Institut fur Europaische Politik, 2000. 177 p.
218. Herz J. Idealist Internationalism and the Security Dilemma. In: World Politics, vol. 2, nr. 2, 1950, p. 171–201.
219. Hinteregger G. Some Misconceptions about Austrian Neutrality. In: Kruzel J., Haltzel M. Between the Blocks: Problems and Prospects for Europe's Neutral and Nonaligned States. Cambridge, England: Woodrow Wilson International Center for Scholars and Cambridge University Press, 1989, p. 269-270.
220. Hirose Y. Austria’s Foreign Policy after the Cold War. Hokkaido University: Slavic Research Center, p. 211-220.
221. Huld B., Lejins A. European Neutrals and the Soviet Union. Conference Papers nr. 6, 1985. The Swedish Institute of International Affairs, Stockholm, 1986. 134 p.
222. Huntington S. The Clash of Civilizations: Remaking of World Order. New York: Touchstone Book, 1997. 367 p.
223. Internal Security Strategy for the European Union „Towards a European Security Model,” Luxembourg: Publications Office of the European Union, 2010. 31 p.
224. Istanbul Document 1999. OSCE Summit in Istanbul in 1999. http://www.osce.org/node/39569 (vizitat 15.07.2015).
225. Jarvenpaa P.O. Finland. In: Bissel R.E., Gasteyger C. The Missing Link: West European Neutrals and Regional Security. Durham and London: Duke University Press, 1990. 45 p.
226. Jervis R. Cooperation under the Security Dilemma. In: World Politics, vol. 30, nr. 2, January 1978, p. 167-174.
227. Jervis R. Security Regimes. In: Krasner S.D. et all. International Regimes. Ithaca and London: Cornell University Press, 1983, p. 173-194.
228. Joenniemi P. The Underlying Assumptions of Finnish Neutrality. In: Kruzel J., Haltzel M. Between the Blocks: Problems and Prospects for Europe's Neutral and Nonaligned States. Cambridge, England: Woodrow Wilson International Center for Scholars and Cambridge University Press, 1989. 49 p.
229. Kant Im. Perpetual Peace, 1795. London/Oxford: Oxford University Press, 1996. 70 p.
164
230. Kaplan M. System and Process in International Politics. New York: John Wiley, 1957. 150 p. 231. Karvonen L., Sundelius B. Interdependence and Foreign Policy Management in Sweden
and Finland. In: International Studies Quarter, 1990, June, vol. 34, nr.2, p. 211-227. 232. Keohane D. Realigning Neutrality? Irish Defence Policy and the EU. Institute for Security
Studies of Western European Union, March 2001. 120 p. 233. Keohane R.O. Neo-realism and Its Critics. New York: Columbia University Press, 1986. 387 p. 234. Keohane R. and Nye J. Power and Interdependence. World Politics in Transition. Harvard:
Little, Brown and Company, 1977. 273 p. 235. Kissinger H. Diplomacy. New York: Touchstone Rockefeller Center, 1994. 912 p. 236. Koivisto M. Foreign Policy Standpoints 1982-1992: Finland and Europe. Pearl Lonnfors,
1992. 235 p. 237. Krasner S. D. et all. International Regimes. Ithaca and London: Cornell University Press,
1983. 372 p. 238. Kruzel J., Haltzel M. Between the Blocks: Problems and Prospects for Europe's Neutral
and Non-aligned States. Cambridge, England: Woodrow Wilson International Center for Scholars and Cambridge University Press, 1989. 347 p.
239. Lisbon Document 1997. OSCE Summit in Lisbon, 1997. http://www.osce.org/mc/39539?download=true (vizitat 15.07.2015).
240. Lundestad G. America, Scandinavia, and the Cold War, 1945-1949. New York: Columbia University Press, 1980. 434 p.
241. Malbmorg M. Neutrality and State Building in Sweden, Palgrave, 2001. 237 p. 242. Mearsheimer J. Why We Will Soon Miss the Cold War? New York, 1990.
http://www.wepapers.com/Papers/61600/Why_We_Will_Soon_Miss_the_Cold_War (vizitat 18.03.2013).
243. Meisler S. United Nations: The First Fifty Years. New York: The Atlantic Monthly Press, 1995. 386 p.
244. Mija V. A Solution to Moldova's Transdniestrian Conflict: Regional Complex Interdependence. Master’s Degree Thesis. Monterey: US Naval Post-graduate School, 2003. 103 p.
245. Mija V., Teosa V. European cooperative security system and complex interdependence. In: Materialele conferinţei internaţionale știinţifice „The EU as a model of soft power in the Eastern neighbourhood,” R. Frunză, G. C. Pascariu, T. Moga (coord.), 15-17 May 2013, Iaşi: Centrul de Studii Europene, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, 2013, p. 143-155.
246. Mija V., Teosa V. International Security Organizations: from Community Building to Identity Formation. In: Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice cu participare internaţională „Teoria şi practica administrării publice locale,” 23 mai 2014, Com. org.: Oleg Balan [et al.], Chişinău: Academia de Administrare Publică, 2014, p.119-121.
247. Mija V., Teosa V. Is the Complex Interdependence the last Evolution of Globalization? In: Materialele Conferinţei Știinţifice Internaţionale „Political Science, International Relations and Security Studies,” Ediţia VIII, Sibiu, May 23-25, 2014. Sibiu: Universitatea Lucian Blaga, 2014, p.165-175.
248. Merriam-Webster Dicţionary. http://www.merriam-webster.com/dictionary/neutral%20state (vizitat 09.09.2014).
249. McSweeney B. Identity and Security: Buzan and the Copenhagen School. In: Review of International Studies, vol. 22, nr. 1, January, 1996, p. 81-93.
250. Moller U., Bjereld U. Beyond Neutrality? Public opinion and the Issue of Military Non-Alignment in Three Post-Neutral EU Members States. Paper presented at the ISA Convention, Chicago, 28.03.2007. 27 p.
251. Munro Em. (eds) Challenges to Neutral and Non-aligned Countries in Europe and Beyond. Published: Geneva Centre for Security Policy, 2005. 61 p.
165
252. Neuhold H. (ed). CSCE: N + N Perspectives. Wien: Braumuller, 1987. 225 p. 253. National strategy for Swedish participation in international peace-support and security-
building operations. Stockholm: Government of Sweden, 2008. 22 p. 254. Ojanen H. (ed). Neutrality and non-alignment in Europe today. Finish Institute of
International Affairs (FIIA) Report 6: Otamedia Oy, Espoo, 2003. 72 p. 255. Oprescu A. European neutral countries and NATO. In: „Romanian Journal of
International Affairs,” 2002, nr. 1-2, p. 283. 256. Oudenaren, J. V. European Integration. EUROPE TODAY, ed. Ronald Tiersky, Rowman
& Littlefield Publishers, Inc., 1999, p. 241-272. 257. Oxford Dicţionary. http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/neutrality (vizitat
09.09.2014). 258. Pursiainen Ch., Saari S. Et tu Brute! Finland’s NATO option and Russia. UPI Report I,
The Finish Institute of International Affairs: Otamedia Oy, Espoo, 2002. 60 p. 259. Ross L.A. The Theory and Practice of International Relations: Contending Analytical
Perspectives. In: Strategy and Force Planning. Newport: Naval War College Press, 1997, p. 45-62.
260. Rothschild E. What is Security? In: „Daedalus,” vol. 124, nr. 3, The Quest for World Order, Summer 1995, p. 53-98.
261. Rottenberger N. Austria and Finland: two European neutrals on their way to and in the ESDP. In: „Arms Security,” 2010, vol. 9, nr. 2, p. 275-283.
262. Rickli J-M. The European Non-Allied States, NATO and the ESDP. Oxford, 2005. 27 p. 263. Russet B. Grasping the Democratic Peace. Principles for a Post-cold War World. New
Jersey: Princeton University Press, 1993. 194 p. 264. Schulze H. States, Nations and Nationalism. Oxford: Blackwell Publishers Ltd, 1998. 376 p. 265. Schmitt C. The Concept of the Political. The University of Chicago Press edition, 1996.
105 p. 266. State Treaty for the re-establishment of an independent and democratic Austria. Signed at
Vienna, on 15 May 1955. UN official web-page:https://treaties.un.org/doc/Publication/ UNTS/Volume%20217/v217.pdf (vizitat 24.08.2015).
267. Stein A.A. Coordination and collaboration: regimes in an anarchic world. In: Krasner S.D. (ed.), International Regimes. Ithaca and London: Cornell University Press, 1983, p. 115-140.
268. Steininger R. Austria, Germany, and the Cold War. From the Anschluss to the State Treaty 1938–1955. New York/Oxford: Berghahn Books, 2008. 165 p.
269. The CESD-Policy Archive - Developing a Common European Security and Defense Policy. http://www.bits.de/CESD-PA/NEWCESDMAIN.html (vizitat la 07.10.2012).
270. Towards a new European security strategy? Assessing the impact of changes in the global security environment. European Parliament, European Union Publication Office, 2015. 96 p.
271. The Treaty of Friendship, Cooperation, and Mutual Assistance between the Union of Soviet Socialist Republics and the Republic of Finland. Moscow, 06 April 1948. http://heninen.net/sopimus/1948_e.htm (vizitat 25.08.2015).
272. The Treaty on European Union. Consolidated Version. Brussels, Official Journal of the European Union, C 326, 26.10.2012, p. 13-390.
273. Tepe F.F. Swedish Neutrality and Its Abandonment. In: Istanbul Ticaret Universitesi Sosyal Bilimler Dergisi Yil: 6 Sayi: 11 Bahar 2007-2, p. 183-201.
274. Treaty of Peace with Finland, Paris, 10 February 1947. London: His Majesty’s Stationery Office, Treaties Series nr. 45, 1948. 123 p.
275. Vaahtoranta T. Finnish Commentator on Finland. In: Munro Em. (ed). Challenges to Neutrals and Non-Alligned Countries in Europe and Beyond. Geneva Centre for Security Policy: 2005, p. 23.
166
276. Vetschera H. Austria. In: Bissel R.E., Gasteyger C. The Missing Link: West European Neutrals and Regional Security. Durham and London: Duke University Press, 1990, p. 61-66.
277. Vukadinovic R. The Various Conceptions of European Neutrality. In: Kruzel J., Haltzel M. Between the Blocks: Problems and Prospects for Europe's Neutral and Nonaligned States. Cambridge, England: Woodrow Wilson International Center for Scholars and Cambridge University Press, 1989, p. 29-50.
278. Waever O. Insecurity, Security, and Asecurity in the Western European non-war community. In: Adler A., Barnett M. (eds). Security Communities. Cambridge University Press, 1998, p. 69-118.
279. Wallin L.B. Sweden. In: Bissel R.E., Gasteyger C. The Missing Link: West European Neutrals and Regional Security. Durham and London: Duke University Press, 1990. 11 p.
280. Waltz K. Theory of International Politics. Berkeley: University of California, 1979. 251 p. 281. World Bank. Statistics on CIS economics. Oficial web page.
http://databank.worldbank.org/data/reports.aspx?Code=NY. GDP.MKTP.KD.ZG&id=af3ce82b&report_name=Popular_indicators&populartype=series&ispopular=y (vizitat la 28.09.2015).
282. Wendt A. Constructing International Politics. In: International Security, vol. 20, nr. 1, summer, 1995, p. 71-81.
283. Wendt A. Social theory of international politics. London: Cambridge University Press, 1999. 433 p.
284. Wendt A. Anarchy is What States Make of It. In: „International Organization,” vol. 46, nr. 2, spring 1992, p. 391-429.
285. Widmen S. Forms of Neutrality. In: Kruzel J., Haltzel M. Between the Blocks: Problems and Prospects for Europe's Neutral and Nonaligned States. Cambridge, England: Woodrow Wilson International Center for Scholars and Cambridge University Press, 1989, p. 17-28.
286. Windsor Ph. Neutral State in Historical Perspective. In: Kruzel J., Haltzel M. Between the Blocks: Problems and Prospects for Europe's Neutral and Nonaligned States. Cambridge, England: Woodrow Wilson International Center for Scholars and Cambridge University Press, 1989, p. 3-16.
287. Wight M. The Idea of Neutrality. In: London Calling, 11 October 1956, p 1. 288. Wolfgang Z. Neutrality and international solidarity – a comparison of the policy of certain
neutral European countries with respect to the UN. In: Aarms Security, vol. 10, nr. 2, 2011, p. 305-326.
289. Williams C. Response to Terror; Sweden Rethinking in the Face of New Global Threats; Europe: The Nation Has Given Moral Support for the Campaign Against Terrorism. But Most Citizens Prefer That It Stay Out of NATO. The Los Angeles Times, 4 November 2001.
290. Yost D. NATO Transformed: The Alliance’s New Roles in International Security. Washington: United States Institute of Peace, 1998. 450 p.
167
Anexa 1
Tabelul A1.1. Sistematizarea istoriografiei privind subiectul neutralităţii.17
Perioada / Etapa
Studii Politice Relaţii
internaţionale Drept
internaţional De securitate Sociologia Experţi
Peri
oada
con
tem
pora
nă
2014- prezent: Criza din Ucraina
2001-2013: 11 Septembrie Războaiele:
Afganistan, Irak.
Crizele: Orientul Mijlociu, Economică Mondială
Malmborg Krujkov Isaev Wolfgang
Tepe Hirose Chifu Lavric Bolișakov Rickli Steininger
Banu /Ionescu Condacov Umerenko Osmochescu Gămurari Dorul Troekurov
Keohane Oprescu Androne Șcerbinin Bogdan Hauser Divine Rottenberger
Kucinskaia Grigoriev Petrov Kuranov Usenko Popov Peşkov Pîntea Ţârdea Rougemont Validhaim Iohanson Maksimicev Hergesell Williams
1991-2000 Evoluţia UE/NATO Cartea de la Paris OSCE / CSI
Moller Bjereld Cunţ
Neuhold Munro Ojanen
Vaahtoranta Forsberg Herolf Lindahl Gustenau
Koivisto Kerniakov Dali Lucikov
Inst
ituţio
naliz
area
stat
elor
neu
tre
1948 – 1990: Războiul Rece
Huld/Lejins Luderstad Bissell Gasteyger
Kruzel/Haltzel Neuhold Cronin Karvonen Sundelius Wight
Bolintineanu Herşcovici Modjorian Klimenko Tiunov Ganiushkin Prusacov Maher
Durdenevski
1914 – 1945: Primul şi al Doilea Războaie Mondiale
Daşcovici
1815 – 1910: Congresul Viena Regulile Haga
Nolde Grotius
Prei
stor
ia
1648-1815: Tratatul de la Westfalia
- interesul sporit exprimat de savanţi pentru fenomenul neutralităţii;
Sursa: © Mija Valeriu, 2016. Elaborată de autor în rezultatul studiului istoriografic, vezi Capitolul I.
168
Anexa 2
- interesul sporit exprimat de savanţi către fenomenul neutralităţii;
Fig. A2.1. Periodizarea istoriografiei privind subiectul neutralităţii.
Sursa: © Mija Valeriu, 2016. Elaborată de autor în rezultatul studiului istoriografic, vezi Capitolul I.
A x a i s t o r i c ă
2001- 2013: 11 septembrie Războaie Irak, Afganistan, Siria. Criza Mondială
1991- 2001: Evoluţia UE/NATO OSCE / CSI
1948 – 1990: Războiul Rece
1914 – 1945: Primul şi al Doilea Războaie Mondiale, Convenţia Geneva
1815 – 1910:
Congresul Vena Regulile Haga
Axa Şcolilor Teoriei Relaţiilor Internaţionale
2014 – prezent: Criza în Ucraina şi a securităţii colective
1648 – 1814: Tratatul Westfalia
Realism
Liberalism
Constructivism
169
Anexa 3. Mecanismul cauzativ și metodologia cercetării statelor neutre europene
Fig. A3.1. Mecanismul cauzativ al formării/menţinerii statelor neutre europene în 1945-1990.
Sursa: © Mija, Valeriu, 2016. Elaborată de autor în urma studiului istoriografic și a bazelor teoretico-conceptuale ale statelor neutre. Vezi Capitolul I.
Fig. A3.2. Metodologia identificării perspectivelor statelor neutre.
Sursa: © Mija Valeriu, 2016. Elaborată de autor pentru formularea Metodologiei. Vezi Capitolul II.
Variabilă de condiţie / condiţii antecedente: Război Rece / Pericol de comunism
Variabilă de intervenţie:
Rivalitatea bipolară - Polarizarea-formarea
coaliţii/alianţe
Variabilă dependentă:
Statele neutre – necesitatea securității
Variabilă independentă: Sistemul bipolar
Paradigma realism:
Analiza legăturii sistem – stat
Variabilă dependentă:
Statele neutre – stabilirea necesităţii
pentru securitate
Variabilă independentă:
Natura structurii sistemului internaţional al securităţii internaţionale
contemporane: - valori; - norme; - reguli.
Paradigma liberalism:
Analiza legăturii sistem – stat
Paradigma constructivism: Analiza legăturii
sistem – stat Perspectivele:
politica şi statut al statelor neutre?
170
Anexa 4. Mecanismul de feedback al neutralității ca idee instituțională
Fig. A4.1. Formarea politicii externe ale statelor neutre.
Sursa: Ulrika Moller şi Ulf Bjereld [250, p. 7].
Fig. A4.2. Mecanismul de feedback al neutralităţii ca idee instituţională.
Sursa: Ulrika Moller şi Ulf Bjereld [250, p. 19].
Schimbarea structurii internaţionale
Interesul: securitatea
Identitatea: naţională
Ideea: neutralitatea
Politica externă
Mecanismul feedback strategic: instrument strategic
Politica externă
Ideea instituţionalizată:
neutralitatea
Mecanismul feedback adecvat: rolul internaţional
171
Anexa 5
Fig. A5.1. Efectele globale asupra structurii sistemului de securitate internaţională.
Sursa: © Mija Valeriu, 2016.
Mediul internaţional - globalizarea
Agravarea socioeconomică
Competiţii şi revizionism
internaţional
Agravarea coliziunilor ideologice
Avansarea tehnologică –
arme distructive
Răspuns colectiv
Securitatea internaţională: Ameninţări transnaţionale
Efecte geopolitice / geostrategice
I M P A C T
Statele naționale
F O R M E A Z Ă
Structura sistemului internaţional:
Regim – Organizaţii Internaţionale – Grupe Transnaţionale - Parteneriate
Internaţionale
172
Anexa 6
Fig. A6.1. Formarea structurilor de securitate în cadrul sistemului internaţional european.
Sursa: © Mija Valeriu, 2016.
Mediul Internaţional – Globalizarea - Securitatea Internaţională
F O R M E A Z Ă
I N F L U E N Ţ A
R Ă S P U N S
Structura sistemului internaţional:
Regim – Organizaţii internaţionale – Grupe transnaţionale
– Parteneriate internaţionale
Statele
supraputere FORMEAZĂ
FEEDBACK
UUKR CSI:
Valori Norme Reguli
UE:
Valori Norme Reguli
SWE Cooperare
Acord Asociere cu UE
Conflicte de interes
FIN
RM AUT
Tratatul ODKB/ Uniunea Vamală
Euroasiatică:
Valori Norme Reguli
COMPETIȚII: Cooperare
Conflicte de Interes Rivalităţi / Conflicte
NATO:
Valori Norme Reguli
173
Anexa 7
Fig. A7.1. Mecanismul de formare a politicii externe și de securitate în cadrul structurii
internaţionale cu regim internaţional neoliberal. Sursa: © Mija Valeriu, 2016.
Uniunea Europeană
Răspuns Colectiv
Reguli Proceduri decizionale
Norme Principii Valori
C O N S T R I N S
AUT
M O D I F I C Ă
SWE FIN
Ideea securităţii: solidaritate Politica:
externă, securitate
Identitatea: naţională
Interesul: securitatea
Ideea securităţii:
neutralitatea
Mediul securităţii internaţionale
174
Anexa 8
Tabelul A8.1. Aranjamentul social al securităţii globale.
Paradigma
Natura
Realism
Război
Neorealism
Rivalitate
Liberalism Securitatea
colectivă
Constructivism Comunitatea de securitate
Regula 1 Identitatea
Suntem inamici Suntem rivali Suntem cetăţeni colegiali
Suntem prieteni
Regula 2 Autonomia
Nu recunoaștem autonomia
altuia
Recunoaștem autonomia
altuia
Autonomia este limitată prin
obligaţiunile de a respecta și a aplica regulile
comunitare
Autonomia este limitată prin
obligaţiunile de a aplica regulile
comunitare
Regula 3 Securitatea
Supravieţuirea este bazată pe capabilităţile
militare relative (alianţe)
Securitatea este bazată pe
capabilităţile militare relative
(alianţe)
Securitatea este bazată pe
angajamente multilaterale de
a folosi capabilităţile
militare
Securitatea este bazată pe relaţii
politice
Regula 4 Descurajarea
Trebuie să te predai
Nu mă ataca pe mine
Nu încălca regulile
comunităţii noastre
Nu încălca regulile
comunităţii noastre
Regula 5 Constrângerea
Noi vom ataca până când te vei
preda
Noi ne vom răzbuna dacă
vei viola suveranitatea
noastră
Noi ne vom răzbuna, dacă
vei viola regulile comunităţii
noastre
Noi vom soluţiona
conflictele pe calea paşnică
Regula 6 Utilizarea forţei
Aplicarea forţei este mereu
necesară pentru a rezolva
conflictele
Aplicarea forţei uneori este necesară
Aplicarea forţei este uneori necesară
Aplicarea forţei nu este
acceptată
Sursa: Brian Frederking [206, p. 369].
175
Anexa 9
Extras din Tratatul UE de la Lisabona în 2007
(în vigoare din 2009) privind aspectele securităţii şi apărării comune
Art. 42 (1). Politica comună în domeniul de securitate și apărare trebuie să fie o parte
integrantă a politicii externe și de securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate
operaţională cu mijloace civile și militare. Uniunea poate recurge la misiuni în afara Uniunii
pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor și întărirea securităţii internaţionale, în
conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini se
sprijină pe capacităţile furnizate de statele-membre.
Art. 42 (2). Politica comună de securitate și apărare include formarea progresivă a unei
politici comune de apărare a Uniunii. Aceasta va crea o apărare comună, în cazul în care
Consiliul European va decide în unanimitate. Într-un astfel de caz, Consiliul recomandă statelor -
membre să adopte astfel de decizii în conformitate cu normele lor constituţionale.
Politica Uniunii, în conformitate cu prezenta Secţiune, trebuie să nu aducă prejudicii
caracterului specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state-membre (se consideră a
fi clauza irlandeză, ce presupune respectarea neutralităţii) și să respecte obligaţiile anumitor
state-membre, care prevăd ca apărarea lor să fie asigurată în cadrul Organizaţiei Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO), în conformitate cu Tratatul Atlanticului de Nord și să fie
compatibilă cu politica comună de securitate și apărare stabilită de acel cadru.
Art. 42 (7). În cazul în care un stat-membru este victima unei agresiuni armate pe
teritoriul său, celelalte state-membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistenţă prin toate
mijloacele de care dispun, în conformitate cu articolul 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Aceasta nu aduce prejudicii caracterului specific al politicii de securitate și apărare a
anumitor state-membre [272].
Angajamentele și cooperarea în acest domeniu sunt în conformitate cu angajamentele
asumate în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, care, pentru statele care sunt
membre ale acesteia, rămâne fundamentul apărării lor colective și cadrul de implementare a
acesteia.
Sursa: The Treaty on European Union, Consolidated Version. Brussels, Official Journal
of the European Union, C 326, 26.10.2012, p. 13-390.
176
Anexa 10
Tabelul A10.1. Bazele politico-juridice internaţionale ce reglementează neutralitatea statelor.
Nivel Internaţional Drept internaţional Politico-juridice Securitatea
G
L
O
B
A
L
ONU - Rezoluţiile conţin noţiunea de principiu de neutralitate și imparţialitate în acţiunile ONU. De exemplu: - Rezoluţia nr. A/RES/46/182
privind Consolidarea coordonării umanitare - asistenţă de urgenţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
- Rezoluţia nr. 2139 privind Siria – Asistenţă Umanitară, în care art. 8 solicită „[…] respectarea principiului neutralităţii medicale […] sub prevederile dreptului internaţional.”
Rezoluţiile declarative, de exemplu: - Rezoluţia nr. A/RES/50/80/A
privind neutralitatea permanentă a Turkmenistanului.
Carta ONU, Articolul 51 privind dreptul la autoapărare, până Consiliul de Securitate va întreprinde măsuri pentru restabilirea securităţii. Acest articol permite statelor neutre dreptul la autoapărare și la atitudine față de statul agresor.
CICR Convenţiile de la Geneva din 1949 privind protecţia civililor, răniţilor și tratamentul de război al prizonierilor de război, vorbesc despre principii de neutralitate, de dreptul și obligaţiunile statelor neutre în aceste procese. De exemplu, art. 4,8,11,27,32, 37, 43, anexa I (art. 10) a primei Convenţii stipulează drepturi și responsabilităţi ale statelor neutre în acordarea ajutorului răniţilor, beligeranţilor.
- CICR este considerat ca o structură internaţională neutră, care menţine politica de neutralitate și imparţialitate privind orice situaţie de conflict, tratamentul și protecţia prizonierilor în conflictele militare.
Convenţia de la Haga, 1907
Convenţia de la Haga din 18 octombrie 1907, Convenţia V stipulează: drepturile și obligaţiile puterilor neutre și persoanelor în caz de război pe uscat. Convenţia XIII stipulează: drepturile și obligaţiile puterilor neutre în caz de război naval. *
- -
OSCE - Actul Final din 1975, capitolul I stipulează că statele au dreptul să fie neutre. Decizia Summitului de la Budapesta din 1994, art. 11, reafirmă că statele au dreptul să fie neutre, precum și să-
Actul Final (1975), deciziile Summitelor din 1994, 1999 și 2010 solicită statelor să respecte statutul fiecăruia, inclusiv
177
R
E
G
I
O
N
A
L
şi schimbe statutul său. Art. 23 cere ca forţele armate ale statelor să fie politic neutre. Decizia Summitului de la Istanbul din 1999, art. 9, reafirmă că statele au dreptul să fie neutre, precum și să aleagă alianţele sau tratatele de securitate. Art. 23 cere ca forţele armate ale statelor să fie politic neutre. Decizia Summitului de la Astana din 2010, art. 3, reafirmă că statele au dreptul să fie neutre, precum și să aleagă aranjamentele, alianţele sau tratatele de securitate. Rezoluţiile conţin noţiunea de principiu de neutralitate și imparţialitate în acţiunile OSCE. De exemplu: - Rezoluţia AP (2014) privind
încălcările clare, grosolane și incorecte ale Principiilor de la Helsinki de către Federaţia Rusă, în care se stipulează drepturile Ucrainei, inclusiv la neutralitate.
statutul neutru, și permite fiecărui stat să aleagă propria configuraţie de aranjament sau tratat de securitate.
Codul de Conduită OSCE din 1994 stipulează că forţele armate ale statelor trebuie să fie politic neutre.
UE - Tratatul UE, art. 214 (2), stipulează principiul de neutralitate în operaţiunile internaţionale umanitare. Tratatul UE, art. 42 (2), stipulează că politica Uniunii nu trebuie să aducă prejudicii caracterului specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state-membre (clauza irlandeză, ce presupune respectarea neutralităţii statelor UE).
Principiul de securitate se bazează pe solidaritate privind securitatea și apărarea mutuală. Baza: Tratatul UE, art. 42.
CE - Documentele declarative stipulează principiul de neutralitate în acţiunile drepturilor omului.
-
NATO - Programul Parteneriat pentru Pace din 1994 a stabilit formula cooperării cu statele nealiate, inclusiv statele neutre pe segmentul securităţii internaţionale fără obligaţiuni juridice majore.
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, stabilit în 1997, este platforma de cooperare cu alte state, inclusiv statele neutre europene.
Multiple decizii privind operaţiunile de menţinere a păcii stipulează principiul de neutralitate [75].
Tratatul NATO, art. 5, stipulează principiul de apărare colectivă.
CSI - Decizia Consiliului șefilor de state CSI din 26.08.2005 privind principiile de bază de participare a Turkmenistanului ca stat neutru în Comunitatea Statelor Independente (Turkmenistanul este considerat ca
Decizia Adunării Interparlamentare CSI din 24.11.2001 nr. 18-13 privind legea-model „Despre controlul
178
R
E
G
I
O
N
A
L
membru asociat al CSI).
parlamentar asupra organizaţiei militare a statului,” în care art. 2 (б), 3(д), 7.3 vorbesc despre neutralitatea politică a organizaţiilor militare ale statelor CSI.
Decizia Consiliului șefilor de state CSI din 25.11.1998 privind formarea corpului CSI pentru lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale, stipulează principiul de neutralitate a corpului creat.
OTSC - - Acordul privind activităţile de menţinere a păcii ale Tratatului de Securitate Colectivă din 06.10.2007, art.5, stipulează ca Forţele Colective de Menţinere a Păcii îşi desfășoară activitatea lor în spiritul neutralităţii faţă de părţile conflictelor.
Sursa: - Laws of War: Rights and Duties of Neutral Powers and Persons in Case of War on Land (Hague V),October 18, 1907. http://avalon.law.yale.edu/20th_century/hague05.asp (vizitat 29.01.2015). - Laws of War: Rights and Duties of Neutral Powers in Naval War (Hague XIII), October 18, 1907. http://avalon.law.yale.edu/20th_century/hague05.asp (vizitat 29.01.2015). - © Mija Valeriu, 2016.
179
Anexa 11
Tabelul A11.1. Bazele politico-juridice naţionale ale statelor neutre europene studiate.
Aspectele/ statele Drept Internaţional Politico-juridice Securitatea
Austria Legea Federală Constituţională privind neutralitatea, 1955, Paragrafele I și II stipulează statutul neutru al Austriei. Recunoscută oficial de Franţa, Regatul Unit, SUA și fosta URSS (FR-succesor).
Constituţia Austriei, art. 23 (f), stipulează neparticiparea la războaie, nealăturarea la alianţe militare şi interzicerea staţionării trupelor străine pe teritoriul său, ce presupune că Austria îşi va menţine neutralitatea militară.
Strategia Securităţii naţionale Austriei din 2013, cap. 1, art. 2.2, 4.3 stipulează că Austria este stat neutru dar solidar cu politica UE și promovează stabilitate internaţională.*
Finlanda Tratatul de la Paris, 1947 a restabilit teritoriul Finlandei în frontierele din 01.09.1941, a impus restricţii în armata Finlandei. Tratatul de pace, cooperare și asistenţă mutuală cu URSS din 1948, impunea neutralitatea, garantată de URSS. După destrămarea URSS, Finlanda a denunţat tratatul.
Constituţia Finlandei, art. 94, stipulează că transferul suveranităţii la UE, alte organizaţii internaţionale se acceptă cu votul a 2/3 din Parlament.* Alte documente politico-juridice privind neutralitatea nu există.
Strategia comprehensivă privind managementul crizelor din 2009, stipulează multe clauze privind respectarea principiului de neutralitate în misiunile umanitare internaţionale.
Suedia
-
Verbal declarat la Congresul de la Viena din 1815, de care majoritatea statelor au luat act, dar fără garanţii internaţionale. Este mai mult o poziţie politică selectivă faţa de evenimente /crize istorice. Declaraţia politicii externe a Suediei, 2014, stipulează clauza solidarităţii cu UE, nu va fi imparţială dacă un membru UE sau o ţară nordică va suferi un dezastru sau un atac.
-
Republica Moldova
-
Constituţia RM, 1994, art. 11 (1), stipulează că RM proclamă neutralitatea sa permanentă. Art.11 (2) stipulează că RM nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său. Concepţia securităţii naţionale din 2008 (este abrogată), art. 1, stipula că statutul de neutralitate permanentă reprezintă principiul de bază al conceptului securităţii naţionale [44]. Strategia Securităţii naţionale din 2011(în vigoare), art. 2, stipulează că în procesul de promovare a intereselor naţionale RM se va ţine
Doctrina militară din 1995 și proiectul Strategiei Militare Naţionale prevăd clauză de a se ține cont de statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova, care presupune neapartenenţa la blocuri militare şi neadmiterea dislocării de trupe militare sau armament ale altor state şi blocuri militare pe teritoriul său [76].
180
cont de statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova, care presupune că ţara noastră nu este parte la blocuri militare şi nu admite dislocarea pe teritoriul său de trupe militare sau de armamente ale altor state şi ale blocurilor militare [45]. Hotărârea Parlamentului RM nr. 47 din 31.03.2016 privind aprobarea Declarației Parlamentului Republicii Moldova cu privire la inviolabilitatea suveranității, independenței și neutralității permanente a Republicii Moldova, stipulează că contestarea principiului constituțional al neutralității permanente, precum și acțiunile îndreptate spre desființarea lui nu pot fi apreciate altfel decât un atac asupra Constituției și asupra securității cetățenilor Republicii Moldova. Totodată, Republica Moldova se adresează către toate organismele internaționale cu un apel de a susține neutralitatea Republicii Moldova. *
Sursa: - Austria. Pagina oficială al Guvernului Austriei. https://www.bka.gv.at/DocView.axd?CobId=52251(vizitat 26.08.2015). - Finlanda. Pagina oficială a Ministerului Justiţiei Finlandei. http://www.finlex.fi/en/laki/kaannokset/1999/en19990731.pdf (30.09.2015). - Sweden Fact Sheet: A functional defence. Government Bill on the future focus of defence. A focus that extends over a five-year period, 2010-2014. Stockholm: Ministry of Defence of Sweden, 2009. 2 p.
- Hotărârea Parlamentului RM nr. 47 din 31.03.2016 privind aprobarea Declarației Parlamentului Republicii Moldova cu privire la inviolabilitatea suveranității, independenței și neutralității permanente a Republicii Moldova. Monitorul Oficial al RM, nr. 90-99 (5523-5532), nr. 180, 8.04.2016.
- © Mija Valeriu, 2016.
181
Anexa 12
Tabelul A12.1. Bazele politico-juridice ale performanţei istorico-politologice a statelor neutre europene.
Drepturi Obligaţiuni Restricţii Performanţe - Autoapărare. - Menţinerea forţelor armate. - Dreptul de a avea relaţii politice și economice cu toate statele, ce nu sunt sub sancţiunile ONU. - Propria politica externă, economică și de securitate. Baza: Carta ONU, art. 51, Convenţia(V) Haga, 1907, Cap. II, art. 7.
Abţinerea de la participarea la conflict/război/operaţiuni militare interstatale. Baza: Convenţia Haga, 1907.
Neaderarea la alianţele militare care desfăşoară ostilităţi. Baza: Convenţia Haga, 1907. Neaderarea la alianţe este un principiu, care nu permite statelor neutre într-un eventual conflict a fi neutre. De exemplu: NATO, art.5.
- Autoapărarea nu a fost folosită cu succes. De exemplu: Belgia (1914/1941) , Ucraina (2014). - Majoritatea statelor neutre au forţe armate.
Dreptul la atitudine (aspectul militar nu se aplică) faţă de un stat declarat de organizaţia de securitate internaţională ca stat„agresor” sau care violează dreptul internaţional, ce presupune neaplicarea imparţialităţii asupra cazului respectiv. Baza: Carta ONU, Cap. VII, VIII.
Imparţialitatea în tratarea beligeranţilor conflictului/războiului Baza: Convenţia Haga, 1907. Imparţialitatea poate fi suspendată (fără suspendarea neutralităţii) când un stat-membru al unei organizaţii internaţionale de securitate, la care un stat neutru este parte, este declarat ca agresor de către organizaţie. Bază: Carta ONU, Cap. VII, VIII.
Dislocarea trupelor, infrastructurii străine pe teritoriu său. Baza: Convenţia Haga, 1907.
Executabile. Statele neutre europene au luat atitudine faţă de susţinerea restricţiilor ONU asupra anumitor state, care violau dreptul internaţional. Exemplu: Irak, 1991; fosta Iugoslavie, 1992.
Dreptul să fie neutru sau să aleagă aranjamentele de securitate. Baza: Actul OSCE Final Helsinki, 1975, Capitolul I. Decizia Summitului de la Budapest din 1994, art. 11. Decizia Summitului de la Istanbul din 1999, art.9. Decizia Summitului de la Astana din 2010, art.3.
- Să nu permită traversarea trupelor și logisticii beligerante prin teritoriu său. - Să nu permită formarea cen-trelor de recrutare pentru su-portul unuia dintre beligeranţi. – Să trateze prizonierii și refugiaţii beligeranţilor conform Convenţiei de la Geneva. – Să izoleze trupele beligerante sosite pe teritoriu. Baza: Convenţia Haga(V), 1907, Cap. I, Cap. II.
- Prezentarea infrastructurii statului (cale ferată, aeroport, port maritim etc.) pentru folosirea de către beligeranţi. - Permiterea folosirii teritoriului său pentru folosirea în scopul pregătirii către război. Baza: Convenţia Haga, 1907.
Executabile. Statele neutre europene au decis să adere la ONU, OSCE și UE (la PSAC, cu diferite clauze).
- Teritoriul statului neutru inviolabil. - Pot să permită tranzitul numai bolnavilor și răniţilor beligeranţilor prin teritoriu sau. Baza: Convenţia Haga (V), 1907, Cap. I/art.1, Cap. II.
- Selective, impuse de circumstanţe istorice sau auto-impuse. De exemplu: Austria, Finlanda – impuse, Turkmenistanul – autoimpuse.
Executabile cu condiţia insistenţei coercitive a statului - supraputere, ce a solicitat restricţia.
Sursa: - Laws of War: Rights and Duties of Neutral Powers and Persons in Case of War on Land (Hague V), October 18, 1907. http://avalon.law.yale.edu/20th_century/hague05.asp (vizitat 29.01.2015). - Laws of War: Rights and Duties of Neutral Powers in Naval War (Hague XIII); October 18, 1907. http://avalon.law.yale.edu/20th_century/hague05.asp (vizitat 29.01.2015). - © Mija Valeriu, 2016.
182
Anexa 13
Tabelul A13.1. Natura structurii sistemului internaţional în arealul european.
Perioada Denumirea structurii Paradigma Natura Statele neutre
europene studiate Prezent -1990
Unipolaritate: ONU/NATO/UE
Neoliberalism, neoconstructivism
Securitatea colectivă: suntem colegiali.
Comunitatea de securitate: suntem prieteni.
Austria, Finlanda, Suedia: militar nealiniate, dar solidare cu UE
1990 - 1945
Bipolaritate: ONU/NATO/UE/OSCE/Tratatul de la Varșovia
Neorealism, neoliberalism
Rivalitate: suntem rivali.
Securitatea colectivă: suntem colegiali.
Austria, Finlanda, Suedia (apar 11 state neutre în Europa): neutre
1941 - 1914
Multipolaritate: Liga Naţiunilor
Neorealism, liberalism
Rivalitate: suntem rivali.
Securitatea colectivă: suntem colegiali.
Suedia –neutră
1914 -1815
Multipolaritate: Congresul de la Viena
Neorealism Rivalitate: suntem rivali.
Suedia –neutră
Sursa: © Mija Valeriu, 2016.
183
Anexa 14
Tabelul A14.1. Considerente esenţiale pentru neutralitatea Republicii Moldova.
Nr. Criterii Considerente
1. Originea
- plasamentul geopolitic a RM diferă de cel al statelor neutre europene; - proclamarea neutralităţii produsă în context istoric diferit; - scopuri politice și beneficii de garanţii externe pentru RM diferite; - situaţia politică internă: neomogenitatea statului cu instabilitate politică; - conflicte secesioniste: Transnistria, factorul Găgăuzia; - nivelul de dezvoltare economică scăzut; - dispute interne și cu vecinii – risc potenţial pentru securitatea naţională; - neutralitatea - un element intern necesar pentru supravieţuirea ca stat
independent; - neutralitatea - prevenirea atragerii legale, dar condiţionate în cooperarea
militară în cadrul CSI, ce ar legitima continuarea funcţionării infrastructurii militare a CSI în RM.
2.
Teoria lui K. Waltz Natura structurii sistemului internaţional
- structura sistemului internaţional nu impunea neutralitatea acută pentru RM în 1992-1994;
- aflarea între două structuri astăzi în competiţie produce efect de polarizare în societate și asupra neutralităţii.
3. Metodologia lui Moller / Bjereld
- sistemul internaţional nu impunea presiuni asupra identităţii naţionale a Republicii Moldova în formă de neutralitate.
4. Avantaj 1994-2004
- evitarea atragerii cooperării militare în cadrul CSI; - obţinerea suportului internaţional pentru fundamentarea independenţei
statului şi procesului soluţionării conflictului transnistrean; - constrângerea manevrelor diplomatice ale Federaţiei Ruse la Summit-ul
OSCE de la Lisabona (1997) şi Istanbul (1999), unde s-au adoptat decizii conceptuale şi tehnice privind evacuarea trupelor ruse de pe întreg teritoriul Republicii Moldova.
5. Dezavantaj 2004 - prezent
- neutralitatea folosită de a constrânge raza de manevră pe plan extern; - autorităţile RM identifică argumente şi justificări dificile pentru unele
moduri de cooperare cu UE şi NATO.
6. Sensibilitatea - soluţionarea conflictului transnistrean; - exportul producţiei ramurilor economice strategice pe piaţa Rusiei.
7. Vulnerabilitatea - dependenţa asimetrică de resursele energetice ale Federaţiei Rusă.
8. Risc
- dilema de securitate – situaţia din Ucraina – ieșirea Federaţiei Ruse din Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa;
- neutralitatea RM nu este recunoscută internaţional (de ex., Turkmenistanul);
- integrarea în structurile occidentale de securitate; - lipsa de garanţii internaţionale pentru securitatea naţională.
9. Structura sistemului regional
- hibridă: neorealism/neoliberalism rivalitate/colegialitate.
Sursa: © Mija Valeriu, 2016.
184
Anexa 15
Tabelul A15.1. Particularităţile statelor neutre în timp de pace.
Categoria Conţinut
Caracteristica
- neutralitatea ca baza statalităţii (conceptual); - neutralitatea ca baza identităţii naţionale (conceptual); - neutru permanent (statut juridic) – obligativitatea; - neutral sau neutru (politic) – acţiuni voluntare; - nealiniat (politic solidar cu un actor, dar fără angajament militar); - postneutru (politic solidar cu un actor, dar menţine clauza neutralităţii ca o tradiţie pentru audienţa internă); - neparticiparea la alianţe militare (principiu).
Originea
- act unilateral cu garanţii internaţionale; - tratat internaţional cu garanţii internaţionale; - act legislativ naţional, care declară neutralitatea permanentă, cu sau fără garanţii internaţionale.
Funcţia
- slăbirea tensiunilor geopolitice; - slăbirea tensiunilor geostrategice (stat tampon); - soluţionarea conflictelor internaţionale pe perimetrul geopolitic; - intermedierea intre părţile conflictuale interstatale; - intermedierea (sau lider al coaliţiei) în soluţionarea crizelor interne ale unui stat.
Conţinutul - statut juridic de neutralitate permanentă; - politica de neutralitate.
Criteriile
- politic: - neabaterea de la politica de neutralitate; - neutru în timp de pace pentru a rămânea neutru în timp de război; - un agrement geostrategic între puterile rivale vizavi de un stat neutru; - neamestec în disensiunile puterilor mari pe arena
internaţională; - să convingă părţile conflictuale că ele, de asemenea, beneficiază de neutralitatea statului; - dilema politică: solidaritate versus angajament de neutralitate; - sa nu fie la intersecţia intereselor geostrategice; - adaptarea strategică la mediul internaţional de securitate. - juridic: - neabaterea de la statutul de neutralitate. - militar: - neparticiparea la alianţele militare; - credibilitatea forţelor armate ale statului neutru să respingă o agresiune eventuală.
Sursa: © Mija Valeriu, 2016. Elaborată de autor în rezultatul studiului istoriografic.
185
Anexa 16
Fig. A16.1. Evoluţia statelor neutre.
Sursa: © Mija Valeriu, 2016.
Neutralitate Ideea / Norma morală
Conceptul de neutralitate instituţionalizarea juridică
Stat neutru Instituţionalizarea politico-juridică
Stat neutru în timp de pace
Stat neutru în timp de război
Statut juridic: neutru (absolut)
Politica externă
Garanţii internaţionale
Fără garanţii internaţionale
Drepturi, obligaţiuni:
juridice
Drepturi, obligaţiuni:
politice
Funcţia: neparticiparea la
război
Forma politicii de neutralitate: - permanentă; - temporară; - eventuală; - activă; - selectivă/diferenţiată; - nealiniere/pozitivă; - nealiniere militară (neutralitate cu solidaritate).
Criterii de supravieţuire:
- nu există interes de a domina/ataca; - costul invaziei – mare; - beneficiile neutralităţii sunt mari; - contradicţie cu legea internaţională; - nu se află la intersecţia geostrategică; - invulnerabilitate geografică.
Funcţia: - slăbirea tensiunilor geopolitice; - soluţionarea conflictului geopolitic; - intermediar/soluţionarea conflictelor internaţionale.
Statut juridic
Politica externă: neutră (selectivă)
186
Anexa 17
Tabelul A17.1. State considerate a fi neutre.
Nr. Stat Regiunea Notă 1. Austria Europa
2. Finlanda Europa
3. Elveţia Europa Statut juridic
4. Republica Irlanda Europa
5. Liechtenstein Europa Forţele armate au fost dizolvate în 1868.
6. Republica Moldova Europa Statut juridic
7. Malta Europa Politică de neutralitate din 1980 cu garanţii din partea Italiei
8. Serbia Europa Considerat stat nealiniat în 1961-1992 în bipolaritate. Din 2007 este recunoscut ca „neutru militar”
9. Suedia Europa
10. Vatican Europa
11. Turkmenistan Asia Centrală Statut juridic
12. Gana Africa
13. Mexic America de Nord Politică sau atitudine de neutralitate
14. Costa Rica America Centrală Considerat ca stat nealiniat militar, forţele armate au fost dizolvate în 1949
Notă. În cadrul studiului istoriografiei au fost identificate 31 de state neutre, având la bază statutul sau politica de neutralitate. 24 de state neutre (77%) au fost în Europa, 2 – în America de Nord, 1 – în America Centrală, 1 – în Africa, 3 – în Asia.
Sursa: © Mija Valeriu, 2016.
187
Anexa 18. Evoluţia arhitecturii sistemului internaţional în Europa
Fig. A18.1. Arhitectura structurii sistemului internaţional în Europa în perioada 1648 – 1814.
Fig. A18.2. Arhitectura structurii sistemului internaţional în Europa în perioada 1815 – 1941.
Fig. A18.3. Arhitectura structurii sistemului internaţional bipolar în Europa, 1945 – 1990.
– Stat neutru.
Sursa: © Mija Valeriu, 2016. Elaborată de autor în rezultatul studiului istoriografic și în cadrul elaborării metodologiei cercetării.
Coaliţii
Coaliţii
N N
N
Coaliţie
Coaliţie
N
N N
Coaliţii
Coaliţie
Coaliţie
Coaliţie
Coaliţie N
N
N
N
N
N
188
Anexa 19
Tabelul A19.1. Tendinţele dezvoltării statelor neutre europene în condiţiile Războiului Rece.
Factorii / Tendinţele Austria Finlanda Suedia Similar, %
Diferit, %
E X T E R N E
Participarea în coaliţie cu Germania în cel de-al Doilea Război Mondial
Da Da Nu 70 30
Ocupaţia teritoriului de statele învingătoare Da Da/Parţial Nu 70 30
Locaţie geopolitică importantă Da Nu Da 70 30
Locaţie geostrategică importantă Da Da Da 100 0
Posibilitatea alinierii la un bloc militar al bipolarităţii
Nu Nu Nu 100 0
Precedentul divizării Germaniei ca analogie Da Da Nu 70 30
Posibilitatea aderării la Planul Marshall Da Nu Da 70 30
Presiuni externe Da Da Da 100 0 Stat tampon Da Da Nu 70 30 Invulnerabilitatea geografică Nu Da Da 70 30
Lider internaţional Nu Nu Da 70 30 I N T E R N E
Situaţia politică internă Consolidată Complicată Consolidată 70 30 Politica externă chibzuită Da Da Da 100 0 Capacitatea statului de a rezista la presiunile externe
Puternică Modestă Puternică 70 30
Mișcări civice puternice Da Da Da 100 0 Neutralitatea ca identitate Da Nu Da 70 30 Politica faţă de NATO și URSS Flexibilă Flexibilă Flexibilă 100 0
Politica de neutralitate Neutră permanentă Flexibilă Flexibilă 70 30
Ideea de neutralitate Necesitate Necesitate Puternică 70 30 Ideologic aliniat Occidentului - Occidentului 70 30 Economia Puternică Relativ Puternică 70 30 Starea forţelor armate Puternică Puternică Puternică 100 0 Atitudinea faţă de comunism Negativă Negativă Negativă 100 0
Teama de confruntarea statelor mari Da Da Da 100 0
Stat democratic consolidat Da Parţial Da 70 30
Invulnerabilitatea la presiuni ideologice Da Parţial Da 70 30
Total: 80% 20%
Sursa: © Mija Valeriu, 2016.
189
Anexa 20
Tabelul A20.1. Readaptarea statelor neutre europene în perioada post-Război Rece.
Tendinţe de readaptare Austria Finlanda Suedia Similar %
Diferit %
E X T E R N E
Politica de angajare activă în mediul de securitate Da Da Da 100 0
Politica de solidaritate în Europa şi de neutralitate în afara Europei
Da Da Da 100 0
Politica promovării mai multor aranjamente de cooperare de securitate internaţională fără angajamente de apărare
Da Da Da 100 0
Politica de neutralitate cooperativă cu solidaritate în Europa
Da Da Da 100 0
Politica de angajament activ în promovarea stabilităţii şi securităţii internaţionale
Da Da Da 100 0
Politica de armonizare cu securitatea europeană comună Da Da Da 100 0
Aderarea la UE Da Da Da 100 0 Politica de nealiniere militară în cadrul PSAC al UE Da Da Da 100 0
Aderarea la UE – reîncadrată în zona valorilor tradiţionale şi pentru a apăra interesul său naţional
Da Nu Nu 30 70
Aderarea la UE – angajament în mediul de securitate comun şi primirea garanţiilor noi pentru securitatea sa naţională la frontiera cu Federaţia Rusă
Nu Da Nu 30 70
Aderarea la UE – aşteptare strategică în deschiderea oportunităţilor noi în arhitectura securităţii internaţionale europene
Nu Nu Da 30 70
Aderarea la Programul Parteneriat pentru Pace la NATO
Da Da Da 100 0
Aderarea la NATO Nu Nu Nu 100 0 Promovarea iniţiativelor regionale Da Parţial Da 70 30
Reîncadrarea în interdependenţa complexă internaţională pentru slăbirea
Nu Da Nu 30 70
190
presiunilor externe Parteneriat cu UE și NATO pentru sporirea securităţii europene
Nu Nu Da 30 70
Încadrarea în procesele decizionale strategice noi în arealul european
Da Da Da 100 0
I N T E R N E
Criza identitară neutră Da Da Da 100 0 Ideea neutralităţii a devenit o cultura naţională Da Nu Da 70 30
Ideea neutralităţii instituţionalizată în percepţia internă
Da Da Da 100 0
Popularitatea neutralităţii Da Nu Da 70 30 Popularitatea identităţii europene Da Da Da 100 0
Sporirea securităţii naţionale prin parteneriatele UE și NATO
Da Da Nu 70 30
Pregătirea contingentelor militare pentru operaţiuni de menţinerea păcii conduse de UE și NATO
Da Da Da 100 0
Simpatii faţă de PSAC UE ca garant al securităţii naţionale Da Da Nu 70 30
Simpatii faţă de PSAC UE ca garant al securităţii internaţionale
Nu Nu Da 30 70
Simpatii faţă de UE ca proces de formare a unei identităţi comune europene
Da Da Da 100 0
Politica de neutralitate o umbrelă pentru opinia publică Da Da Da 100 0
Dilema morală: neutralitatea versus apărarea colectivă a UE (solidaritatea)
Da Da Da 100 0
Simpatii faţă de aderarea la NATO
Nu moderat
Nu moderat
Nu categoric 100 0
Estimarea reacţiei actorilor internaţionali la integrarea în UE și NATO
Nu Da Nu 30 70
Total: 79% 21%
Sursa: © Mija Valeriu, 2016.
191
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnatul, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctorat
sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează
să suport consecinţele, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
_________________Valeriu MIJA _____________________________
(data)
192
CV-ul AUTORULUI Numele, prenumele:
MIJAValeriu
Data Locul naștere:
19.05.1972 Cotiujenii Mari, Șoldănești, Republica Moldova
Cetăţenia: Republica Moldova
Studii: 2011-2015 Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe
Politice şi Administrative, doctorand, specialitatea relaţii internaţionale. 2008 Şcoală Guvernamentală John Kennedy, Universitatea Harvard, oraşul
Cambridge, Statele Unite ale Americii (SUA), studii executive în securitate internaţională, certificat.
2001 – 2003 Şcoala Navală Postuniversitară a Departamentului Apărării SUA, or. Monterey, SUA, masterat în securitatea internaţională, diplomă.
1989 – 1992 Şcoala politico-militară superioară, oraşul Ekaterinburg, Federaţia Rusă, licenţă universitară în pedagogie și psihologie socială, diplomă; licenţă militară ca ofiţer militar cu studii politico-militare, diplomă; absolvent eminent.
Stagii, antrenamente: 2005 Universitatea Bradford din Regatul Unit, curs tratative internaţionale
avansate, certificat. 1998-1999 Şcoala de Infanterie a Departamentului Apărării SUA, Fort Benning, or.
Columbus, SUA, curs avansat de stat major, diplomă, absolvent eminent. 1998 Institutul de Limbi Străine al Departamentului Apărării SUA (DLI), or. San
Antonio, SUA, curs de limbă engleză avansată, diplomă.
Domeniile de interes ştiinţific:
Relaţiile internaţionale, structurile sistemului internaţional, interdependenţa complexă internaţională, securitatea internaţională, securitatea colectivă, securitatea cooperativă, apărarea colectivă, organizaţiile internaţionale de securitate, organizaţiile internaţionale de apărare colectivă, alianţele militare, comunitatea de state, managementul proiectelor internaţionale. Activitatea profesională:
2013 – prezent: Centrul „Pro-Marshall”, organizaţie nonguvernamentală, expert în politica de securitate.
2016 (02-04) OSCE, Misiunea monitorizării alegerilor parlamentare în Kazahstan,
193
or. Astana, consilier pentru aspecte de securitate. 2015 (02-04) OSCE, Misiunea monitorizării alegerilor prezedinţiale în Uzbekistan,
or. Tashkent, consilier pentru aspecte de securitate. 2014 (11-12) OSCE, Misiunea monitorizării alegerilor parlamentare în Uzbekistan,
or. Tashkent, consilier pentru aspecte de securitate. 2014 (03-06)
OSCE, Misiunea monitorizării alegerilor prezidenţiale în Ucraina, or. Doneţk, consilier pentru aspecte de securitate.
2013 (08-10) OSCE, Misiunea monitorizării alegerilor prezidenţiale în Azerbaidjan, or. Baku, consilier pentru aspecte de securitate.
2010 – 2013 OSCE, Misiunea în Kîrgîzstan, or. Bișkek, consilier pentru aspecte de securitate.
2009 – 2010 Fundaţia PRISA, organizaţie nonguvernamentală, director executiv. 2009 – 2010 Academia de Administrare Publică a RM,
Catedra relaţii internaţionale, lector universitar. Institutul de Stat de Relaţii Internaţionale al RM, predarea cursului managementul proiectelor internaţionale.
2008 – 2009 OSCE, Misiunea în Georgia, or. Tbilisi, expert operaţional. 2006 – 2008 Ministerul Apărării al RM, şeful Direcţiei politică militară și relaţii externe. 2004 – 2006 OSCE, Misiunea în Georgia, Operaţiunea de Monitorizare a Frontierei între
Georgia și Federaţia Rusă, observator. 2000 – 2004 Ministerul Apărării al RM, Direcţia politică militară și relaţii externe, Șeful
Secţiei organizaţii internaţionale. 1999 – 2000 Ministerul Apărării al RM, Direcţia politică militară și relaţii externe,
specialist principal. 1992 – 1999 Ministerul Apărării al RM, Armata Naţională, ofiţer militar în funcţii tactice.
Participări la proiecte ştiinţifice naţionale şi internaţionale: 2014 A consultat la Proiectul „Iniţiative de contracarare a spălării banilor publici.”
Centrul „Pro-Marshall,” Fundaţia est-europeană, UNDEF. 2009 A consultat la proiectul „Reforma sistemului de justiţie în Republica
Moldova. Standarde europene și realităţi naţionale.” Fundaţia PRISA și Fundaţia Eurasia.
2007 – 2008 A consultat procesul organizării negocierilor, semnării şi lansării procesului implementării Analizei Strategice a Apărării (SDR) în Republica Moldova.
2006 – 2008 A consultat procesul organizării negocierilor, semnării şi lansării implementării Planului Individual de Acţiuni de Parteneriat (IPAP) Republica Moldova – NATO.
2003 – 2004 A monitorizat procesul lansării şi implementării Proiectului de distrugere a
194
pesticidelor şi substanţelor chimice periculoase, stocate pe teritoriul Republicii Moldova, implementat de către Guvernul Republicii Moldova (MA RM – agenţia de conducere) şi Agenţia NAMSA a NATO.
2000 – 2001 A condus echipa Ministerului Apărării al RM la negocieri cu Agenţia NAMSA a NATO şi, corespunzător, la lansarea Proiectului de distrugere a oxidantului de rachete antiaeriene „Melanj” şi minelor antipersonal în Republica Moldova.
Participări la foruri ştiinţifice (naţionale şi internaţionale): 2014 Conferinţa Internaţională Știinţifică „Political Science, International
Relations and Security Studies”, Universitatea Lucian Blaga, or. Sibiu, România.
2014 Conferinţa ştiinţifico-practică cu participare internaţională „Teoria şi practica administrării publice”, Academia de Administrare Publică, or. Chişinău, RM.
2013 Conferinţa ştiinţifică „Integrarea prin Cercetare și Inovare”, Universitatea de Stat din Moldova, or. Chişinău, RM.
2013 Conferinţa internaţională știinţifică „The EU as a model of soft power in the Eastern neighbourhood,” Centrul de Studii Europene, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, or. Iași, România.
2006 Conferinţa internaţională a NATO privind securitatea internaţională, Centrul European pentru Studii de Securitate George C. Marshall, or. Berlin, Germania.
2004 Conferinţa internaţională privind securitatea în Caucazul de Sud, Programul Parteneriat pentru Pace al NATO, or. Helsinki, Finlanda.
Lucrări și comunicări ştiinţifice: Articole în culegeri internaţionale
1. Mija V. A Solution to Moldova's Transdniestrian Conflict: Regional Complex Interdependence. Master Degree Thesis. Monterey: US Naval Post Graduate School, Junie 2003. 103 p. ISBN-10: 1423501020, ISBN-13: 978-1423501022.[On-line]: <http://edocs.nps.edu/npspubs/scholarly/theses/2003/Jun/03Jun_Mija.pdf>, <http://www.amazon.com/Solution-Moldovas-Transdniestrian-Conflict-Interdependence/dp/1423501020>(Teza de master în securitatea internaţională).
2. Mija V., Molodilo D. The impact of the Partnership for Peace on civil-military relations: Moldova. In: The Routledge Handbook on Civil-Military Relations, ed. Thomas C. Bruneau, Florina Cristina Matei, Routledge: 2012, ISBN: 978-0-415-78273-9, ISBN: 978-0-203-10527-6, p. 331-342.[On-line]: <http://www.routledge.com/books/details/9780415782739/>.
195
Articole în reviste de circulaţie internaţională
1. Mija V. Evoluţia statelor neutre din Europa în cadrul sistemului internaţional bipolar. În: „Revista de Filozofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice,” nr. 1 (164), Chişinău, 2014; Categoria B, ISSN: 1857-2294, p. 182-192. [On-line]: <http://iiesp.asm.md/wp-content/uploads/2010/12/Revista_Filosofie-Sociologie.pdf>.
2. Mija V. Conceptele de neutralitate în relaţiile internaţionale. În: Revista Ştiinţifică Trimestrială „Moldoscopie” (Probleme de analiză politică), nr. I (LXIV), 2014. Chişinău: USM, USPEE, AMSP, 2014, ISSN: 1812 – 2566, p. 108-118. [On-line]: <http://uspee.md/images/reviste/moldoscopie/M64.pdf>.
Articole în culegeri naţionale 1. Mija V. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) – ideile generale,
principiile şi interesele ce ghidează procesul. În: Revista metodico-ştiinţifică trimestrială „Administrarea Publică”, aprilie-iunie 2010, nr. 2 (66), Chişinău, 2010; ISSN 1813-8489, Categoria C, p. 173- 181. [On-line]:<http://aap.gov.md/attachments/Publicatii/Revista/ Revista_Administrarea_public_aprilie-septembrie_2010_nr._2-3_66-67.pdf>.
Materiale ale comunicărilor știinţifice
1. Mija V., Teosa V. European cooperative security system and complex interdependence. În: Materialele conferinţei internaţionale știinţifice „The EU as a model of soft power in the Eastern neighbourhood,” R. FRUNZĂ, G. C. PASCARIU, T. MOGA (coord.), 15-17 May 2013, Iaşi: Centrul de Studii Europene, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, 2013, ISBN: 978-973-703-892-0, p. 143-155. [Online]: <http://www.cse.uaic.ro/Jean_Monnet/Volum%20EURINT%202013_oct_v2.pdf>.
2. Mija V. Statutul statelor neutre europene în cadrul securităţii internaţionale contemporane. În: Rezumate ale comunicărilor la Conferinţa ştiinţifică „Integrare prin cercetare şi inovare,” Chişinău, 26-28 septembrie 2013, ISBN: 978-9975-71-414-3, p. 236-239.[On-line]:<http://usm.md/wp-content/uploads/2013/09/Programul-Conferintei.pdf>.
3. Mija V., Teosa V. International Security Organizations: from Community Building to Identity Formation. În: Materiale ale Conferinţei ştiinţifico-practice cu participare internaţională „Teoria şi practica administrării publice,” 23 mai 2014, Com. org.: Oleg Balan [et al.], Chişinău: Academia de Administrare Publică, 2014, ISBN: 978-9975-4241-9-6, p.119-121.
4. Mija V., Teosa V. Is the Complex Interdependence the last Evolution of Globalization? În: Materiale ale Conferinţei Internaţionale Știinţifice „Political Science, International Relations and Security Studies,” Ediţia VIII, Sibiu, 23-25 May 2014. Sibiu: Universitatea „Lucian Blaga,” 2014, ISBN: 2343-7774, p.165-175. [On-line]:<http://conferences.ulbsibiu.ro/crissp/book%20of%20abstracts%202.pdf>
5. Mija V. Riscuri contemporane la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova. În: Materiale ale Conferinţei știinţifice internaţionale dedicate celei de-a 20-a aniversări a Facultăţii Relaţii Internaţionale, Știinţe Politice și Administrative „Știinţa politică și societatea în schimbare,” 13 noiembrie 2015, Chișinău: CEP USM, 2015, p. 609-618. ISBN: 978-9975-71-721-2.
6. Mija V. Riscurile şi beneficiile neutralităţii Republicii Moldova în contextul cooperării cu NATO. Conferinţa Internaţională „Viitorul Parteneriatului Republica Moldova – NATO
196
în condiţiile noilor provocări regionale,” Centrul Informaţional de Documentare NATO, Chișinău, 3 iunie 2015. [On-line]:<http://nato.md/riscurile-si-beneficiile-neutralitatii-republicii-moldova-in-contextul-cooperarii-cu-nato/>.
Premii, menţiuni, distincţii, titluri onorifice:
- Diplomă de apreciere pentru contribuţia esenţială în domeniul dezvoltării cooperării militare internaţionale a Armatei Naţionale a RM / Ministrul Apărării al Republicii Moldova;
- Medalia „Crucea comemorativă.” Participant la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii și independenţei Republicii Moldova (1991-1992). Decretul Președintelui Republicii Moldova;
- 4 medalii de stat pentru serviciu impecabil / Ministerul Apărării al Republicii Moldova; - 4 medalii OSCE pentru serviciu impecabil în Caucazul de Sud / Misiunea OSCE în
Georgia; - Ordinul „Saint Maurice – Peregrinius Level” pentru absolvirea cu menţiune a studiilor /
Asociaţia de Infanterie a SUA. - Medalia de apreciere a Gărzii Naţionale a Carolinei de Nord / Comandantul Gărzii
Naţionale a Carolinei de Nord, SUA.
Cunoașterea limbilor: română: nativ, rusă: nivel avansat, engleză: nivel avansat. Date de contact: Adresa: Str. Onisifor Ghibu 2/2, apt. 42,
Chişinău, Republica Moldova Telefon mobil: +373 78 066 998 E-mail: mijava1905@hotmail.com
197
REFERINȚE
1 Statele neutre europene Austria, Finlanda, Suedia şi Republica Irlanda au aderat la UE, însă excepţional nu au aderat la Politica Europeană de Securitate şi Apărare la UE (CFSDP/ESDP) din cauza statutului de neutralitate. 2 Sub denumirea Rusia se percepe atât Federaţia Rusă cât şi fosta Uniune Sovietică, la care Rusia este succesoarea, precum unii savanţi vorbitori de limba rusă din spaţiul ex-sovietic. Totodată, sunt considerate unele materiale din spaţiu ex-sovietic. 3 Neutralitatea Laosului a fost violată atât de către forţele Vietnamului de Nord, care folosea teritoriul Laosului pentru lansarea operaţiunilor speciale, cât şi de lovitura de stat din 1964, care a subminat Acordul de la Geneva privind neutralitatea Laosului
4 Dimensiunea nordice - o noţiune rusă de securitate a frontierelor sale spre regiunile Baltică şi Scandinavă. 5 Autorităţile Federaţiei Ruse tratează acest eveniment internaţional ca includerea Crimeei în Federaţia Rusă, precedată de o criză socială şi politică la scară largă în Ucraina, în cursul căreia autorităţile din Crimeea, pe baza rezultatelor oficiale ale referendumului şi Declaraţia de Independenţă adoptată de Consiliul Suprem de Crimeea, fost declarat în mod unilateral o republică independentă de Crimeea şi solicitat de aderare la Federaţia. Rusia au semnat un acord cu privire la intrarea în Federaţia Rusă. 6 Lumea a treia - statele care nu au intrat în două poluri de confruntare din cadrul Războiul Rece. 7 Droit de regard (Latin) - drept de veto. 8 Echilibrului Nordic - din punct de vedere geostrategic se referea la regiunea Scandinavă. 9 Cooperarea Nordică - format economic de cooperare în Scandinavia. 10 Lecţia publică în cadrul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova (ULIM) pe data de 19.06.2013. Raportor Profesorul Hanspeter Neuhold din Vena – expert în neutralitate. 11 Întrebarea a fost pusă de autorul disertaţiei domnului Igor Korotenko – expert militar al FR, care a condus o lecţie publică la Chişinău pe data de 22 aprilie 2013 cu tematica” Neutralitate militară şi de securitate naţională a Republicii Moldova.” http://www.format-a3.ru/events/event-107/ (vizitat la 10.01.2014). 12 Întrebarea a fost pusă de autorul disertaţiei domnului fondatorii site-ului Terra Americii şi editorialist al ziarului prestigios rus „Izvestia,” care a condus o lecţie publică la Chişinău pe data de 23 decembrie 2013 cu tematica „Integrarea Europeană: aspectele europene şi americane. http://www.format-a3.ru/events/event-139/. 13 Întrebarea a fost pusă de autorul disertaţiei domnului Igor Korotenko – expert militar al FR, care a condus o lecţie publică la Chişinău pe data de 22 aprilie 2013 cu tematica” Neutralitate militară şi de securitate naţională a Republicii Moldova.” <http://www.format-a3.ru/events/event-107/>, (vizitat la 10.01.2014). 14 Întrebarea a fost pusă de autor către N. Gherman la Forul de Dezbateri pe Integrarea Europeană a Republicii Moldova, la prima ediţie, Chișinău. 13.12.2014. 15 Interviu al Ambasadorului Finlandei la NATO şi UE, domnul Aapo Polho, noiembrie 2008. http://www.nato.int/docu/review/2008/08/VID_ICELAND_AMBASSADOR/EN/index.htm (vizitat 02.02.2015). 16 Soft Power – metodele şcolii neoconstructiviste şi neoliberale de a influenţa pe alţii să obţină rezultatele dorite prin metoda cooptării, şi nu prin metodele coercitive şi de constrânge. Teoria dată în relaţii internaţionale a fost promovată de către profesorul american J. Nye în anii 90, ce a fost pe larg prezentat publicului în 2004, în cartea „Soft Power.”
17 Savanții și experții, materialele cărora au fost folosite în studiul:
- Alexandrescu G., doctor în ştiinţe politice, România; - Andrén N., cercetător, Suedia; - Beniuc V., doctor habilitat în ştiinţe politice, rector al Institutului de Stat de Relaţii Internaţionale din
Moldova (IRIM); - Bolishakov S.I., Academia Diplomatică pe lângă Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Rusă; - Bjereld U., Universitatea Gothenburg din Suedia; - Buzan B., profesor, Regatul Unit; - Busuncian T., doctor, Universitatea de Stat din Moldova, director Centrului Pro Marshall din Republica
Moldova; - Carter A., profesor, Universitatea Harvard; - Cebotari S., doctor în ştiinţe politice, conferenţiar universitar, Universitatea de Stat din Moldova; - Ciocea M., doctor în ştiinţe militare, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrare; - Ciobu Em., ambasador, doctor, profesor, Universitatea de Stat din Moldova; - Chifu Iu., profesor, ex-consilierul Preşedintelui României; - Cohen R., profesor, Centrul European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall”; - Cosolapov N.A., Institutul de Stat al Relaţiilor Internaţionale din Moscova; - Croitoru V., directorul Centrului de politici sociale „Parteneriate pentru viitor”; - Cronin A. K., profesor, Universitatea George Mason, SUA;
198
- Daşcovici D.(1888-1969), doctor în drept internaţional, membrul corespondent al Academiei (de Ştiinţe)
Române; - Dorul O., doctor în drept internaţional, Universitatea de Stat din Moldova; - Durdenevschii V. N. (1989-1963), profesor eminent, consultant din cadrul Ministerului Afacerilor Externe
Rus din Federaţia Rusă; - Duţu P., profesor, Universitatea Naţională de Apărare a României; - Einhorn E.S., profesor, Universitatea Massachusetts; - Eșanu C., doctor habilitat, profesor, Universitatea de Stat din Moldova; - Forsberg T., Director al Institutului de Relaţii Internaţionale din Finlanda; - Fukuyama F., profesor, Universitatea Stanford; - Gămurari V., doctor în drept, decan al facultăţii de drept, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova; - Gusteanu G., cercetător, Academiei Naţionale de Apărare a Austriei; - Haltzel M. H., profesorul Şcolii Studiilor Internaţionale Avansate a Universităţii John Hopkins, ex-
consilierul conducerii americane; - Herolf G., cercetător, Institutul de Cercetare a Păcii Internaţionale din Stockholm; - Hinteregger G., doctorul în drept, ex-ambasador austriac; - Huld B., profesor, Institutului Internaţional pentru Studii Strategice din Stockholm; - Ilașciuc A., cercetător, Universitatea de Stat din Moldova; - Ilașciuc D., doctor, profesor, Universitatea de Stat din Moldova; - Iordache G., Universitatea Naţională de Apărare a României; - Joenniemi P., doctorul în filozofie, profesor din Danemarca; - Keohane R., profesor, Universitatea Princeton; - Krasner S., profesor, Universitatea Stanford; - Kruzel J., ex–vice-ministrul apărării al SUA; - Kucinskaia M. E., cercetător în securitate internaţională, Institutul de Cercetare Strategice al Federaţiei
Ruse; - Lavric A., doctorul în istorie, cercetători ştiinţific în studii de securitate; - Lejins A., profesor, Institutului Leton al Afacerilor Internaţionale; - Lindahl R., profesor, Universitatea Gothenburg; - Lundestad G., profesor, Universitatea din Oslo; - Lungu V., reprezentant Comisiei pentru securitatea naţională şi ordinea publica a Parlamentului RM; - Lupan V., Ambasador RM; - Malbmorg M. af, profesor, Institutul Afacerilor Externe al Suediei şi Colegiului Universităţii Stockholmul
de Sud; - McSweeney B., doctor, Universitatea din Dublin; - Mihalka M., profesor, Şcoala Militară de Studii Avansate a SUA; - Modjorian L. A. (1911-1996), profesor, Institutului de Stat al Relaţiilor Internaţionale din Moscova; - Moller U., Bjereld U., Universitatea Gothenburg din Suedia; - Munro Em., profesor, Centrul pentru Politica de Securitate de la Geneva; - Neuhold H., expert în neutralitate, profesor, Universitatea din Viena; - Nolde B. E. (1876-1948), profesor, jurist în drept internaţional, diplomat Sankt-Petersburg; - Nye J., profesor, Universitatea Harvard; - Ojanen H., profesor, Institutul Relaţiilor Internaţionale din Finlanda; - Osmochescu N., doctor în drept, profesor Universităţii de Stat din Moldova; - Perry W., ex-ministru al Apărării SUA; - Pîntea I, cercetător în securitatea naţională, Institutul de Politice Publice din Moldova; - Popa V., cercetător, Universitatea Naţională de Apărare din Bucureşti; - Popov A., politolog, fondatorul agenţiei de ştiri „Interfax-Ucraina”, ex-corespondentul ziarului „Ziarul
Independent” (Rusia), fondatorul revistei săptămânale „2000” (Ucraina). - Prusakov I. M., doctor în drept internaţional, Academia de Serviciu de Stat din Caucazul de Nord; - Rothchild E., profesor, Universitatea Harvard; - Rusnac G., academician, membru al Academiei de Ştiinţe a Moldovei; - Saca V., doctor habilitat în ştiinţe politice, profesor universitar, Universitatea de Stat din Moldova; - Steinbruner J., profesor, Universitatea Maryland; - Teosa V., doctor habilitat, director Departamentului Relații Internaționale, Universitatea de Stat din
Moldova; - Tiunov O. I., profesor, doctor în drept internaţional, fostul judecător al Curţii Constituţionale a Federaţiei
Ruse (1991-2003); - Țârdea B., doctor în ştiinţe politice, politolog;
199
- Vaahtoranta T., profesor, Centrul pentru Politica de Securitate de la Geneva; - Văduva G., general de brigada, doctor, Universitatea Naţională de Apărare din Bucureşti; - Vukadinovic R., doctor, Croaţia; - Waever O., profesor, Danemarca; - Wendt A., doctor în ştiinţe politice, profesor, Universitatea Ohio; - Widmen S., doctor, Elveţia; - Wilde J., profesor, Olanda; - Windsor Ph., doctor, Regatul Unit.
top related