monumentul lui take ionescu.doc

MONUMENTUL LUI TAKE IONESCU

Din iniţiativa unui grup de prieteni, consimţită de recunoştinţa unei

ţări întregi exprimată prin cuvintele de omagiu care s-au rostit duminică,

bronzul înfăţişând pe Take Ionescu a fost predat veacurilor spre pioasă

aducere-aminte.

Isotria va păstra pe Take Ionescu nu ca pe o figură mai răsărită decât

celelalte din atât de aleasa lume politică dinaintea războiului, nici ca pe

un mare orator, nici ca pe un legiuitor de geniu şi nici ca pe un

conducător de ţară care să însemne cu numele său un capitol din

dezvoltarea unui stat.

Îl vom păstra însă ca pe unul care a întrupat instinctul însuşi al rasei şi

care, precum a spus dl. profesor Iorga, înfiorând de mândrie bronzul

înnobilat prin ceea ce reprezintă, biruindu-se pe sine a ştiut, purtat pe

aripile marilor vijelii naţionale, către izbândă, să se ridice mai sus decât

toate puterile lui, şi ale epocii in care a trăit.

Dar, ca o pildă necesară vremilor de azi, figura lui Take Ionescu se

ridică dintre acelea ale marilor dispăruţi şi prin completa dezinteresare de

care acest om politic a fost capabil în momentul pe care l-a socotit ca

suprem pentru patria si neamul său: el a ştiut să înlăture cu totul

interesele de partid în folosul marilor interese naţionale. S-a sacrificat pe

sine ca şef de partid spre a servi, fără rezervă, cu toate puterile sale,

năzuinţe care erau ale rasei.

Take Ionescu a trecut în lumea umbrelor înainte de a vedea cu ochii

săi luptele interne dintre partide, sălbatice până la uitarea de sine a unei

întregi generaţiuni căreia îi fusese încredinţată spre păstrare minunata

1

înfăptuire a României întregite. Pentru el, care-şi dăduse totul Patriei,

cruţarea aceasta apare ca o generozitate a Destinului.

Şi dacă gestul bronzului nu este gestul familiar al lui Take Ionescu,

iluminat în viaţă de o bunătate lăuntrică exteriorizată printr-un permanent

surâs ce părea de nemulţumire, el este şi pentru unii din cei ce au fost

duminică la comemorare, dar mai ales pentru cei ce n-au fost, gestul unei

mustrări neînduplecate către neînţelegerea datoriei faţă de memoria celor

căzuţi în lupte şi faţă de înfăptuirea lor.

“Neamul românesc”, nr. 138 din 24 iunie 1931

2