catolicitatea bisericii lui dumnezeu, una sfântă şi · hristologie și pnevmatologie în...
Post on 31-Dec-2019
7 Views
Preview:
TRANSCRIPT
-
IOSUD Universitatea din Craiova
Școala Doctorală de Teologie Ortodoxă
,,Sf. Nicodim”
TEZĂ DE DOCTORAT:
Catolicitatea Bisericii lui Dumnezeu, una sfântă şi
indivizibilă din toate timpurile şi din toate locurile, din punct de
vedere ortodox
- Rezumat -
Conducător științific:
I.P.S Prof. Univ. Dr. Irineu Popa Doctorand:
Pr.Ungureanu Marian
Craiova
2019
-
REZUMAT
Tema intitulată Catolicitatea Bisericii lui Dumnezeu, una sfântă și indivizibilă dint
toate timpurile și din toate locurile din punct de vedere ortodox, ne arată faptul că din punct
de vedere iconomic Biserica este comuniunea celor ce trăiesc într-o relație persoanală cu
Dumnezeu Preasfânta Treime. În acest context Sfântul Duh prezent în viața Mântuitorului de
la naștere până la Înviere este prezent și în viața Bisericii, același Duh zidind pe credincios în
Domnul Iisus Hristos, făcându-l actual în totți credincioșii și în toată creația. Din perspectiva
aceasta ,,Faptul că biserica este zidită de Mântuitorul Iisus Hristos dă posibilitatea
incontestabilă ca ea să fie Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Aceste atribute nu
sunt propriile ei calități ci cuprinderi în Mântuitorul Iisus Hristos și în Preasfânta Treime.”1
De aceea putem afirma că ,,Biserica este cerul pe pământ, în care locuiește Dumnezeul cel
ceresc”2unde se oglindește unitatea și deplinătatea Preasfintei Treimi în unitatea și
deplinătatea creației și a lumii3.
Plecând de la aceste considerente în elaborarea temei, ne-am propus să analizăm
raportul dintre natura și atributele Bisericii urmărind în timp evoluția conceptuală a
eclesiologiei din prisma atributelor, dar și consistenta teologic-dogmatică a acestora în
viziunea patristică și teologia contemporană. De asemenea vom analiza însemnătatea
atributelor Bisericii reflectate la nivel local și universal, și vom arăta faptul că acestea au
reprezentat de-a lungul timpului o grija permanentă a teologilor care au reflectat asupra mai
multor aspecte care alcătuiesc spectrul eclesiologic, și anume:,,ontologia persoanei la nivel
trinitar și antropologic, identificarea adevărului ființei cu comuniunea, unitatea dintre
hristologie și pnevmatologie în constituirea Bisericii, relațiile trinitare în viața Bisericii și
alte teme care sunt de o mare importanță și prioritate în reînnoirea și misiunea Bisericii
azi”.4
În acest sens vom vedea cum natura și atributele Bisericii se reflectă în viața ei
sacramentală, exprimate mai ales ca paternitate spirituală, filiație spirituală și fraternitate
1 IPS Irineu Popa Biserica în actualitate sau actualitatea Bisericii Ed. Academiei Române București 2018,p.10
2 Germanus of Constantinopole, On the Divine Liturgy (the Greek text with translation, Crestwood NY,
St.Vladimir´s Seminary Press, 1984, p.56 3 Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că:,,Cele ale căror rațiuni a avut Dumnezeu deplinătatea, odată cu
existența nu primesc – prin aducerea lor la existență și în ființă conform cu rațiunile lor – nici un adaos sau
știrbire din cele ce le sunt necesare spre a fi ceea ce sunt” (Sfântul Maxim Mărturisitorul Ambigua în coll.
P.S.B. vol. 80 traducere și introducere și note de pr.prof.Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R, București, 1983,
p.439-440 4 I.P.S Daniel Unitatea Bisericii. Natura și scopul ei, în rev. T .V. LXXXVII, 2003,nr. 7-12, pp.123-124
-
spirituală care nu sunt altceva decât o afundare în taina sau în viața comuniunii tinitare,
arătând prin aceasta că toată învățătura despre Biserică se fundamentează pe actele iconomice
al Presfintei Treimi în lume. Fundamentul hristologico-pnevmatic al eclesiologiei reprezintă
reflexia treimică a dumnezeirii de răscumpărare a neamului omenesc prin Întruparea, Jertfa și
Învierea lui Hristos şi prin deplinătatea harului Duhului Sfânt dat în ziua Cincizecimii, pentru
îndumnezeirea omului cu proiecţia veşniciei În această direcție vom pătrunde în teologia
eclesiologică păstrând întâi de toate scopul prim și ultim al atributelor Bisericii, ca daruri și
sarcini de mare pret date de Dumnezeu umanității întregi.
În capitolul I ,datele Noului Testament constituie în demersul nostru punctele de
referință pe care s-a fundamentat întregul eșafodaj patristic cu privire la învățătura
eclesiologică arătând prin aceasta viziunea unitară dintre Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți cu
privire la natura și atributele Bisericii indiferent de perioada în care au trăit cei din urmă.
Expresiei unității și catolicității Bisericii în Evanghelia după Ioan este redată de modul
în care Sfântul Evanghelist ține să evidențeze identitatea persoanei istorice a lui Hristos
prezent în Biserică să contureze legăturile fiecărui eveniment al vieții lui Iisus cu
manifestările lui Hristos în Biserică. . Evanghelia sa propovăduiește ideea unităii Bisericii
după modelul unității Sfintei Treimi (In. 17, 21-25) În acest sens viziunea unității Bisericii la
Sfântul Ioan Evanghelistul a devenit o tradiție ecleziologică, proprie Asiei, și care plecând de
la mistica întrupării, prelungind însă și tradiția comunității din Ierusalim adunată în jurul lui
Iacob, vede în episcopul local unic primul primul dintre prezbiteri, întruparea Bisericii într-un
loc: episcopul unic ( monopeiscop) devine centru întregii comunități și concentrează în el
toate slujirile și funcțiile apostolice: didactice, liturgice și pastorale. Episcopii nu mai sunt în
Biserică ci Biserica în episcop, care devine ca în apocalipsă ,, îngerul” Bisericii sale. În acest
sens deja cu această tradiție ioaneică vedem primele două semne văzute ale unității și
catolicității Bisericii prin Euharistie și Episcopat așa cum avea să afirme Ioannis Zizioulas.
Mai mult decât atât comuniunea membrilor Bisericii cu Dumnezeu și întreolaltă
reflectă cel mai bine unitatea sfințenia și deplinătatea Bisericii. În aces sens este edificatore
Epistola către Efeseni a Sf. Pavel care accentuează că Biserica este prezența Sfintei Treimi
între credincioși prin harul dumnezeiesc, căci în ea Tatăl este prezent prin Fiul și Duhul Sfânt
întrucât e în Tatăl și în Fiul, îi ridică la o unire harică cu întreaga Sfântă Treime. Trup tainic a
lui Hristos, Biserica apare ca o pliromă a iconomiei Sfintei Treimi Efeseni. (17-23), ca o
realitate divino-umană teandrică, sacramentală, prin care plinătatea iubirii și vieții treimice e
-
împărtășită credincioșilor în comuniunea iubirii, în trăirea lor sobornicească.”5Plinătatea sau
catolicitatea Bisericii este plenitudinea lui Hristos( Ef. I, 22-23), în care se află toată
plenitudinea dumnezeirii. (Col. II, 9).
Prin aceste versete Sf. Pavel traseasă eclesiologiei din toate timpurile coordonatele
unei permante raportări a Tainei Bisericii la Taina lui Hristos al cărei Cap este. Așadar putem
spune că atributele Persoanei lui Hristos sunt și atributele Bisericii acestea exercitânduse nu
ca o lucrare venită din exterior ci mai degrabă din interior. De asemenea în eclesiologia
paulină putem observa și o dimensiune profund pnevmatologică, deoarce Duhul este Cel care
susține biserica ca unitate în pluralitate, fiind în acest sens princiupiul de unificare în
comuniune al întregului. Duhul Sfânt este Cel care interiorizează personalizează și unifică în
același timp această comuniune a membrelor cu întregul.
Evenimentul Cincizecimii relatat de către Sfântul evanghelist Luca ucenicul Sf. Pavel
ce descrie momentul apariției vizibile a Bisericii punctează reperele fundamentale ale
contextelor, istoric, și ontologic, repere ce reflectă constituția și atributele Bisericii. Acest
moment al Pogorârii Duhului Sfânt se petrece când toți ,,erau împreună”, Maica Domnului,
Apostolii, femeile mironosițe și ceilalți apropiați din grupul fidel al Mântuitorului Iisus
Hristos. Acest grup reprezintă efectiv aluatul noii adunări terestre a Trupului tainic al
Domnului, noul popor al lui Dumnezeu, care răspunde chemării lui Dumnezeu ce articulează
unitatea, sfințeenia, deplinătatea și apostolicitatea Bisericii. Fiindcă toți erau adunați ,,în
același loc”, mica obște arată că întemeierea Bisericii este circumscrisă în timp și spațiu,
momentul nefiind unul abstract sau conceputal. Acest aspect subliniat de Sf. Luca ne arată că
nu putem vorbi numai despre înființarea vizibilă a Bisericii universale sau despre despre
arătarea ei pe un alt plan, ci despre manifestarea locală concretă a Bisericii celei una și
catolică, care aici, în Ierusalim devine una locală, o comunitate bine definită.6 Cât privește
planul ceresc al inaugurării Bisericii, Sfântul Luca ne spune că Duhul Sfânt a ,,umplut toată
casa (επλιροσεν) și s-au umplut toți de Duhul Sfânt (Επλσροσαν)”, arătând prin aceasta
conținutul Noului Legământ, având la bază verbul grecesc πλσροωαcare înseamnă a umple, a
împlini cu subiacentul pliroma. Prin aceste cuvinte Sfântul Apostol Luca arată deci că atât
plinirea lucrării mântuitoare și a făgăduințelor lui Dumnezeu, cât și plinătatea conținutului
acesteia, harul dumnezeiesc care se revarsă peste cei adunați în unitatea sfințenia, catolicitatea
și apostolicitatea Bisericii.
5 Drd. Nicolae Fer Sfânta Treime și sobornicitatea Bisericii în rev S.T. an XXIII, nr. 7-8, 1971, p.
6 IPS dr. Irineu Popa Biserica în actualitate...p.148
-
Eclesiologia Noului Testament deși este bine definită din punct de vedere teologic atât
la Sfinții Evanghelisti cât și la Sf. Pavel totuși terminologic ea se va cristaliza în timp. Așa se
face că teologia modernă a căutat în Noul Testament formule de exprimare a catolicității
Bisericii care să o exprime deplin mărturisirile de credință existente de-a lungul timpului. Din
această perspectivă este intersant de a analiza semnificația sintagmei ekklesia hole în
contextul Noului Testament și în care unii dogmatiști7 de renume au văzut o formulă
apostolică dee exprimare a catolicității Bisericii.
În Noul Testament, termenul όλος όλοἠ, όλον8are un câmp semantic foarte bogat. Este
folosit în genere ca adjectiv, adverb pronume nehotărât și chiar cu rol de substantiv. Însoțește
frecvent un substantiv pe care îl definește precizând deplinătatea sau integritatea lui.
Cuvântul se traduce în mod frecvent prin tot, întreg deplin, nevătămat, desăvârșit. Însoțind un
substantiv, termenul desemnează totalitatea, pleroma, plenitudinea. Această sintagmă după
cum am putu observa este prezentă atât în FA cât și la ceilalți evangheliști cu diverse nuanțe
care exprimă mai degrabă o importanță semantică decât teologică . Totuși spre exemplu în
mod concret Pavel folosește sintagma în I Corinteni 14, 23: ,,Deci dacă întreaga Biserică (
Biserica toată) s-ar aduna laolaltă și toți ar vorbi în limbi și ar intra neuștiutori sau
necredincioși, oare nu vor zice că sunteți nebuni?” Formula ,,întreaga Biserică” se referă la
sinaxa euharistică, adică la punctul culminant, atunci când Biserica se găsește adunată în
deplinătatea ei pentru celebrarea Euharistie. Pavel vizează aici adunarea locală a creștinilor,
care prin Euharistie devine Trupul lui Hristos. 9În consecință termenul hole însoțind
substantivul ekklesia precizează totalitatea Bisericii, adică Biserica în deplinătatea ei.
Biserica s-a păstrat în deplinătate și unitate de-a lungul timpului prin prezența
harismelor ca manifestări diferite ale revăsrasării harului Duhului Sfânt. Însă radiografia cea
mai amplă asupra rolului harismelor viața bisericii o face Sfântul Pavel mai ales atunci când
se constata derapaje de natură să afecteze cele patru atribute ale Bisericii:unitatea sfințenia,
sobornicitatea si apostolicitatea prin neorânduială. Astfel, nu prezenţa în Biserică a harismelor
era importantă, ci modul în care aceastea îşi împlineau rostul lor. De aceea Sf. Apostol Pavel
nu consideră că încetarea manifestării lor în Biserică („să tacă în Biserică” – 1Cor 14,28), în
cazul neîmplinirii funcților lor, ar fi oprit zidirea trupului lui Hristos („voi nu sunteţi lipsiţi de
7 Michel Stavrou La catholicite de l´Eglise dans une perspective orthodoxe, în Parole ortodoxe Ed. Cerf, Paris,
2000, pp.172-173; Dumitru Stăniloae Teologia dogmatică ortodoxă, vol.2 București, 1978, p.284 8 W. Ellinger όλος όλοἠ, όλον, în Exegetisches Woterbuch Zum Neuen Testament, 2 Band, Stuttgard – Berlin –
Koln 1992, pp.1242-1243 9 F. Hahn Die Einheit der Kirche ...p.296
-
nici un dar duhovnicesc în aşteptarea descoperirii Domnului nostru Iisus Hristos” – (1Cor
1,7).
Așadar, Iconomia mântuirii corespunde cu lucrarea Duhului Sfânt care împlinește
opera Mântuitorului Iisus Hristos, care coborând la și de aici ajungând la iad, cuprinde întreg
neamul omenesc în jertfa și învierea Sa din morți, câștig pe care-l dă ca o sevă binecuvântată
Trupului Său Tainic pentru viața mlădițelor sale. În această iconomie se arată cuadevărat
Iubirea Sa cea mai presus de cunoștință care trasează înălțimea pleromei Dumnezeiești.
Pornind de la aceste etape Mântuitoare evenimentul Cincizecimii proiectează în mod cert
înălțime de-a lungul întregii durate temporale a lumii ca întreaga creație să devină locul
descoperirii divine a prezenței harului și al pleromei Bisericii. De fapt cele patru caracteristici
ale pleromei lui Dumnezeuașează împreună aspectele dinamic și creator al iconomiei
dumnezeiști, calități ale Bisericii care se definește pe sine. Dacă iconomia Preasfintei Treimi
și Biserica sunt indentificate amândouă cu plinătatea (πλἠρομα) Treimii, aceasta înseamnă că
între lucrarea divină și Trupul Tainic al Domnului există o corespondență ca ,,plinirea a Celui
ce toate le plinește”, cum se exprimă Sf. Pavel mentorul Sf. Luca. În felul acesta relația
pleromei dumnezeiești arată pe deplin și imediat cele patru atribute ale ei: lărgimea și
lungimea înălțimea și adâncimea plinătății iconomiei divine în realitate plinătății sau
catolicității Bisericii.10
Această împăcare a o omului cu Dumnezeu este redată și de părintele Stăniloae care
concentrează Iconomia Fiului și a Duhului în Trupul Tainic-Biserica.:,,Duhul S-a pogorât
dând ființă Bisericii și rămâne în ea, menținându-o, pentru că firea noastră a fost înălțată pe
tronul dumnezeiesc , sau toată penetrată și făcută transparentă de Ipostasul Logosului. Ca
atare Biserica s-a umplut de Duhul ca Ipostas, în urma morții suportate și a Învierii, prin
care s-a făcut ea însăși deosebit de penetrată în ființa noastră. Duhul Ipostatic se coboară în
chip de limbi de foc împărțite pentru toți apostolii, arătând voința Mântuitorului Hristos de a
extinde puterea dumnezeiască și sfințenia firii Sale omenești peste toată creația umană ca să
împace cu Sine toată lumea împărțită”11
.
Așadar pentru a se realiza taina împăcării noastre și inaugurarea Împărției care este
indetificată cu ,,Însuși Duhul Sfânt”12
arată taina unități și deplinătății ecleziale. Dar Duhul
Sânt nu doar împacă pe omenirea întreagă cu Dumnezeu ci mai mult decât redimensionează
omenirea spre un nou început și o îndreaptă spre desăvârșirea ei eshatologică. Așadar
10
IPS Irineu Popa Biserica în actualitate...pp.170-171 11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică vol.2...p.202 12
Sf. Grigorie de Nyssa De oratione Domnica 3, în coll. P.G. vol. 44, col.1157-1160
-
Înaltpreasfințitul Irineu spune că:,,Pogorându-se Duhul Sfânt în creație, ca un Duh creator,
oamenii și creația sunt impulsionația să se miște spre scopul lor cu care au fost creați. Apoi,
punând în execuție inițiativa lui Dumnezeu din interiorul creației, Duhul Adevărului întărește
creația în mișcare ei și-i reface procesul dinamic al devenirii ei, în trecerea ei istorică prin
timp. În această lucrare Duhul împărtășește harul Său tuturor ca un ajutor absolut necesar
pentru desăvârșirea lumii și a omului. Astfel omenirea cuprinsă în această lucrare dintre har
și puterile ei interioare ajunge negreșit la o nouă dimensiune, aceea a chemării spre
desăvârșire. În felul acesta eshatologic, Dumnezeu cheamă pe om să devină lucrător cu El,
împlinindu-i datul ontologic”.13
În capitolul al doilea am arătat primele informații referitoare la atributele Bisericii
sunt prezente în Didahie în cheie liturgică în strânsă legătură cu ierarhia bisericească și cu
ierarhia itinerantă alcătuită din profeti, didascali etc.Este relevant faptul că unitatea și
sobornicitatea Biserici se mențin și prin strânsa legătură dintre Ierahie și Euharistie după cum
însăși alegerea slujitorilor este înfățișată în capitolul XV ombilical legată de săvârșirea
Euharistiei, deoarece preoția sacramentală este întodeauna legată de ideea de jertfă, aici fiind
evidențiat caracterul sacrificial al Sfintei Euharistii:,,Când vă adunați în Duminica Domnului,
frângeți pâinea și mulțumiți, după ce mai întâi v-ați mărturisit păcatele voastre ca jertfa
voastră să fie curată.” În acest sens Eclesiologia Sfântului Ignatie a îmbinat în mod magistral
o tradiție eclesiologică paulină inspirată de viziunea Bisericii ca Trup cu o tradiție ioaneică
care pleacă de la mistica Întrupării arătnd o imagine completă a Bisericii cu un singur
Dumnezeu, un Hristos, un templu un altar, o Euharistie, o Biserică și un episcop, care
prezidează cultul.14
Atributele Bisericii s-au cristalizat în teologia ortodoxă începând cu Sfantul Ignatie
Teoforul, care a propus pentru posteritate o eclesiologie euharistică dezvoltată mai târziu cu
precădere în teologia modernă. În acest sens datorită demersului început de Sfântul Ignatie
ecclesiologia ortodoxă contemporană a arătat că un loc central îl are fundamentul euharistic al
Bisericii şi din această perspectivă se încearcă clarificarea înţelesului catolicităţii, al unităţii şi
diversităţii şi al relaţiei dintre biserica locală şi Biserica în întregime.15
Începând cu Sfântul Irineu se realizează fuziunea între cele două tradiții eclesiologice
de organizare ierarhică: prezbiterial-apostolică și monoepiscopală precum și între cele două
terminologii paulină/roamnă și ignaticană asiată. Cu accentul pe întruparea locală euharistică
13
IPS Irineu Popa Ca toate să fie reunite în Hristos...p.994 14
Idem, L´Èveque dans les communautẽs primitives Tradițion paulienienne et tradițion johannique de
l´ẽpiscopat des origines ȧ Saint Irẽnẽe...., p.36 15
Pr. lect. dr. Nicolae Moşoiu , Unitatea şi catolicitatea Bisericii ...p.54
-
a catolicității Bisericii menită să combată riscurile venite din parte falșilor profeți apostoli
itineranți, structura igantiană tripartită prezentă la Sfântul Irineu:episcop-prezbiter-diacon,
care s-a menținut astfel în Răsărit mereu, dar s-a impus și în Apus, reprezintă un corectiv
esențial la viziunea universalistă a unui Corp unic cu un cap unic, viziune care în absența
acestei structuri locale riscă să transforme în monarhie de tip imperial ceea ce era menit să fie
comuniune universală alcătuită din comuniuni locale.
Boris Bobrinskoy descrie o viziune holistică la Sfântul Irineu de Lyon în cea ce
privește unitatea Bisericii realizată în Euharistie. Astfel el spune că ,,Euharistia este
împărtășirea Duhului tot cât și împărtășirea Cuvântului. Sinteza treimică a Sfântului Irineu
reunește mărturisirea de credință tradițională, experiența sacramentală și duhovnicească și
doctrina teologică într-un mod mult mai deplin decât toți predecesorii și contemporanii săi.
El a fost primul teolog care în mod consecvent a susținut, aplasat Persoana Duhului Sfânt
într-un sistem pe deplin trinitar.”16
În capitolul al treilea am arătat că aprofundarea dogmelor hristologice în cadru
eclesial au definit și mai mult atributele Bisericii în perioada secolului patru când eclesiologia
se situează în simbolul de credință imediat după doctrina hristologică și pnevmatologică. În
acest sens cele patru atribute fundamentale ale Bisericii (una, sfântă, catolică şi apostolică),
menţionate în Crez, sunt atât daruri cât şi sarcini pentru Biserică. Acestea există în tensiunea
dintre „deja” şi „nu încă”, şi nu trebuie nici separate, nici absolutizate una în detrimentul
alteia. Aşa cum a observat părintele Dumitru Stăniloae, acestea se întrepătrund reciproc.17
Unitatea Bisericii, în toate accepţiunile ei, – instituţionale şi harismatice – are cu siguranţă o
temelie duhovnicească. Se dăruieşte mistic, însă se păstrează, secultivă şi se exprimă în chip euharistic
așa cum au arătat Sfinții Părinți care au afirmat că unitatea Bisericii, ca însuşire de bază, apare din
însăşi existenţaei şi exprimă în mod deosebit propria ei conştiinţă, care s-a formulat atât istoric,cât şi,
mai ales, oficial şi incontestabil, în orosul celui de-al doilea Sinod Ecumenic(381), care a alcătuit
Simbolul de credinţă al Bisericii. Dacă însăBiserica este una după Simbolul de credinţă, cu
semnificaţia ecleziologicăconsecventă şi după sensul propriu al cuvintelor, atunci nu e posibil să
existebiserici eterodoxe.Din formularea Simbolului de credinţă, se descoperă că unitatea ca însuşirede
bază a cuiva, în situaţia de faţă, ca însuşire a Bisericii una, este fundamentulsigur al credinţei noastre.
Şi practic în conştiinţa trupului Bisericii, unitatea ei estefundament ontologic, pecetluit absolut şi
irevocabil, de către Capul Bisericii, decătre Hristos, prin prezenţa permanentă a Mângâietorului Său
Duh, în aceasta,chiar din ziua Cincizecimii.
16
Boris Bobrinskoy Împărtășirea Sfântului Duh..., pp.34-35 17
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. II..., p. 263
-
În capitolul al patrulea am reflectat învățătura referiotare la atributele Bisericii a
Sfintilor Părinți precum Sf. Vasile cel Mare, Sf.Grigorie de Nyssa Sfântul, Ioan Gură de Aur ,
Sfântul Maxim Mărturisitorul care au arătat că doctrina despre unitatea Bisericii apare ca
treimicã, hristologicã, pnevmatologicã si comunitarã în același timp. Este o unitate ale cãrei
dimensiuni ecumenice prezintã o viziune amplã pentru unitatea externã. Prin urmare unitatea
internã în aspectele ei dinamice si unitare reprezintã o temelie si o perspectivã pentru unitatea
externã a Bisericii lui Hristos
Sfinţenia Bisericii trebuie, de asemenea, înţeleasă atât ca dar, cât şi ca sarcină. Ca trup
al lui Hristos, Biserica este mai mult decât o organizaţie, în ambele sale dimensiuni,
pământească şi cerească. În acest sens, Biserica este, într-adevăr, o taină în care lucrează
Dumnezeu Însuşi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
De asemena când s-a vorbit de catolicitatea Biserici la cel de-al doilea Sinod Ecumenic
(Constantinopol, 381), când s-a adoptat acest Crez, cu siguranţă nu s-au avut în vedere
disputele noastre confesionale şi pretenţiile noastre exclusiviste. S-a văzut în aceast termen
prin intermediu Sfinților Părinți mai ales latura sa calitativă și cea avea să fie redescoperită
mai târziu în teologia contemporană prin dimensiunile ei hristologice pnematologice
antropologice și eshatologice.
În capitolul al cincilea am reliefat faptul că monahismul din perioada Evului Mediu a
constituit un o nouă revalorificare a atributelor Bisericii având în vedere o înțelegere a
monahismului ca factor de echilibru dintre înțelegerea a două tipuri de siritualitate: euharistic-
corporativă și monahal-individuală care în epoca bizantină a secolelor X-XIV vor deveni o
antinomie caracteristică a spiritualității bizantine și a vieții ortodoxe până în zilele noastre.
Atât unitatea Bisericii cât și catolicitatea ei se realizează doar prin Cincizecimea continuă a
Duhului Sfânt și prin metanoia ca două fețe ale aceleiași realități ecleziale: „A vorbi despre
metanoia în descrierea dinamicii unității ecleziale,înseamnă a exprima participarea omului
prin har la adevăr, la viață și la iconomia lui Dumnezeu. Înseamnă, deopotrivă, a enunța
sensul acestei participări prin Duhul Sfânt și efectul ei asupra ființei umane. Metanoia este
cuvântul ce înfățișează cel mai limpede darul unității făcut Bisericii la Cincizecime și
dinamica acestei unități. Metanoia este itinerarul ce rânduiește experiența fiecărui mădular
și orientarea ce definește întregul Trup și comuniunea întreagă”18
Dinamica atributelor
Bisericii ecleziale se prezintă ca metanoia sub aspectele credinței, vieții și slujirii care au
relevanță atât pentru fiecare persoană, cât și pentru întreaga comunitate.Potrivit gândirii
18
Lucian Zenoviu Bot, Dinamica unității ecleziale. Comuniunea și comunitățile, Presa Universitară Clujeană,
2017.p152
-
monahale patristice din naceastă perioadă, dacă în Iisus Hristos mișcarea de metanoia are un
caracter personal, prin evenimentul Cincizecimii această mișcare primește o continuitate
comunitară, săvârșită prin lucrarea Sfântului Duh, încât calea către metanoia personală
depinde astăzi de dobândirea harului dat comunității apostolice.
În capitolul al șaselea incluzând aceste dimensiunii ortodoxe ecleziale în privința
atributelor Bisericii vom vedea că ele au constituit imboldul pentru teologia apuseană
protestantă și mai apoi catolică în revalorificarea învățăturii patristice în ceea ce privește
terminologia consistența și dinamica atributelor ecleziale dar și o privire retrospectivă a
înțelesurilor unității și catolicității de-a lungul timpului la provocarile confesionale la care au
fost supuse. Așa se face că odată cu Conciliul II Vatican prin vocile lui Hernry de Lubac și
Yves Congar s-a încearcat să situeze spre exemplu catolicitatea între un dat ontologic și o
aspirație a umanității.Mai departe, Zizioulas, cunoscător al eclesiologiei congariene a mers
mai departe depășind prin teologia euharistică dilema catolicității care o situa intre ontologie
și aspirație.
Aceasta înseamnă că, în sine catolicitatea nu este nici dar ce poate fi posedat, nici
ordine obiectivă ce trebuie realizată, ci mai curând o prezență, prezență care unește într-o
singură realitate existențială deopotrivăceea ce este dat și ceea ce este cerut, prezența Celui
care asigură în El Însuși comunitatea și creația întreagă, prin faptul că este este existențial
inclus în amândouă. Biserica este catolică numai pentru că se găsește unde este această
prezență ( Ignatie), adică prin faptul că este inseparabil unită cu Hristos și constituie adevărata
Sa prezență în Istorie.19
Îna acest sens si teologia catolică după Conciliu II Vatican a sesizat faptul că
Episcopul și Euharistia sunt semnele concrete ale catolicității Bisericii. Voci precum Tillard
arată cum Biserica este în profunditatea fiinţei sale euharistică în acelaşi mod în care
Euharistia este eclezială. De aceea, afirmă el: „Euharistia se explică prin Biserică şi Biserica
se explică prin Euharistie: suntem la fundamentul a ceea ce numim ecleziologie de
comuniune”20
.
Dimensiunea pnevmatologică a catolicității este reliefată tot în cadru euharistic prin
faptul că toate evenimente intervenției Duhului Sfânt în istorie prin euharistie au loc ευαπατ
(dintr-o dată), facând din ele, hic et nunc, și o realitate existențială.
Din perspectiva eclesiologiei ortodoxe caracterul eshatologic al catolicității presupune
două elemente esențiale și anume misticismul euharistic și ontologia iconică așa cum a fost
19
Ibidem 20
J.-M. R. Tillard, Chair de l’Église, chair du Christ. ...p.43.
-
subliniată de către Sfântul Ignatie al Antiohiei în scrisorile sale, unde vede Euharistia ca pe un
τσπος al realității eshatologice, cu episcopul așezat pe tronul lui Dumnezeu.21
În acest sens
Liturghia bizantină încearcă foarte mult să facă din euharistie o revelare a
Împărăției.22
Această conexiune dintre Euharistie și viziune este dovada cea mai convingătoare
că Euharistia este prin excelență experineța mistică a Bisericii depline. Este eshatologică prin
faptul că prezintă un eveniment constituit din nou, de fiecare dată, în care cerul și pământul
nou al Împărăției sunt anticipate. Prin primirea trupului euharistic intrăm într-un nou eon,
pâmântul și cerul nou.
Aceasta înseamnă că nu numai orice încercare umană de ,,deschidere”, de
,,coexistență”, nu poate constitui catolicitatea Bisericii, dar și că orice plan de mișcare
progresivă spre catolicitate nu poate fi realizat la un nivel pur istoric și sociologic.
Comunitatea euharisticăconstituie un semn al faptului că eshatonul poate numai să-și croiască
un drum prin istorie, dar nu poate fi niciodată indentificat cu ea. Apelul său la catolicitate nu
este un apel la cucerirea progresistă a lumii, ci la o experiență kenotică de luptă cu puterile
demonice anticatolice și la o continuă dependență de Domnul și de Duhul Său. O Biserică
catolică în lume, oricât de încredințată ar fi ea de biruința lui Hristos asupra lui Satan, trăiește
în umilință neîncetată.
Așadar reflectarea la catolicitatea și unitatea Bisericii cu toate implicațiile lor
eclesiologice a fost un din preocupările importante ale teologiei creștine de mai bine de un
secol situându-se în centrul dialogului ecumenic de câteva decenii, deoarece diviziunile
actuale dintre creștini provin și din viziuni diferite și chiar contradictorii despre ceea ce ar
trebui să fie natura sau identitatea Bisericii împreună cu atibutele ei.
In anii ´70, în cadrul mișcării ecumenice accentul s-a mutat pe ideea de conciliaritate
sau de sinodalitate având ca model forma de viață conciliară ce caracteriza Biserica primului
mileniu creștin. Noțiunea de conciliaritate a fost pusă în discuție Adunarea generală CMB de
la New Delhi (1961), dezbătută la Uppsala (1968) și fixată sau preciazată la Nairobi (1975).
Aceste concepte al unității și catolicității au cunoscut, așadar, o evoluție semantică și
doctrinară cu fiecare Adunare generală a CMB.
Cu toate aceste dezbateri și variante de unitate și catolicitate eclesiologică putem
afirma cu tărie că în cadrul Consiliului nu s-a stabilit un fundament eclesiologic propriu-zis,
21
Georg Kretschmar Studien zur frȗchchristlichen Trinitatstheologie, ...p.69 22
Ioannis Zizioulas Comuniune si alteritate...p.460
-
deși încă se desfășoară eforturi considerbile pentru a distinge o viziune comună a Bisericlor
despre Biserică și despre unitatea șicatolicitatea sa.23
Plecând de la aceste considerente în care nu există un fundament comun eclesiologic
stabilit, s-a tot ridicat problema, care este realitatea eclesială pe care Ortodoxia o poate
recunoaște în afara sa?
Se precizează de fiecare dată în textul acordurilor teologice produse de comisia mixtă
de dialog cu Biserica Romano-Catolică, ,,participanții ortodocși au simțit că e important să
accentueze faptul că utilizarea temenilor de ,,Biserică” ,,Biserica Universală”, ,,Biserica
indivizibilă” și ,,Trupul lui Hristos” nu subminează în nici un fel înțelegerea de sine a
Bisericii Ortodoxe drept ,,Biserica una sfântă, catolică și apostolică de care vorbește Crezul
Niceo-constantinopolitan. În cazul Bsericii Romano-Catolice într-un fel Biserica Ortodoxă îi
recunoaște un anumit statut eclesial. Ioan Zizioulas precum și o serie de ortodocși ruși
vorbesc de existența unei ,,entități eclesiale parțiale”24
la neortodocși.. Din partea Bisericii
catolice poziția este orecum asemănătore vis-a-vis de Biserica ortodoxă.În acest sens teologia
catolică afirmă că în pofida pierderii unor elemente fundamentale ale unității, Conciliul al II-
lea Vatican depășind o prejudecată a teologiei catolice, recunoaște că și Bisericile și
comunitățile separate au o anumită pondere și semnificație în misterul mântuirii, iar ,,Duhul
lui Hristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din
însăși plinătatea harului și a adevărului care a fost încredințată Bisericii catolice.
Unitatea credinței identificată de teologii ortodocși cu fidelitatea față de tradiția
teologică dogmatică, liturgică și spirituală a Bisericii apostolice a Sfinților Părinți și a
Sinoadelor Ecumenice care duce la indentitatea eclesială, explică participarea și pretenția
Bisericii Ortodoxe de a a avea o vocație partilculară în dialogul ecumenic . În aceste condiții
se se ridică această întrebare pusă de Părintele Stăniloae:„Ce facem cu identitatea? pentru că
de cele mai multe ori s-a emis ideea că ar trebui să ne pierdem identitatea proprie
confesională, pentru o identitate globală. Toți au militat pentru p\strarea unității proprii. Dar
atunci cum putem ajunge la unitate? Fiecare Biserică crede că posedă absolutul despre
Hristos. Am totul în formulele mele, în exprimările mele, în același timp, simt, dacă altul vede
pe Hristos altfel decât mine, că totuși e ceva care mie îmi lipsește. Și atunci nu cumva trebuie
să încadrez ce are altul în ceea ce am eu? Dar cum aș părăsi atunci formulele mele, căci
23
William Henn ,,Catholicos, Ecclesiology and the Ecumenical Journey..., p.334-335 24
Jean Zizioulas, La participation des orthodoxes au mouvement oecumenicue în Unitẽ des chrẽtiens, ...1998,
p.17
-
trebuie să le păstrez și pe acelea? Cum să mă împac cu aceste două lucruri”25
. Iar răspunsul
ni-l dă tot el: trebuie să aprofundăm formulele proprii, pentru că în ele găsim înțelesurile
celorlalți, înțelesurile totale, multiple; astfel o să rămânem la formulele noastre și o să ne
înțelegem perfect și cu ceilalți. Un fel de pluralism de formule, dar o identitate de înțelesuri,
vor aduce, poate în timp, la o identitate în exprimare. În acest sens identitatea și unitatea
Bisericii constituită și receptată de către toți membrii ei deoarece autoritatea supremă în
Biserica Ortodoxă nu este constituită nici de patriarh nici de sinodul ecumenic ci de fiecare
membru care exercită o formă de autoritate în Trupul lui Hristos. Întreaga comunitate și
fiecare persoană în parte este purtătoare a ,,conștiinței Bisericii” ( sensum fidei, sensum
fidelium sensum ecclesiae, ekklesiastike syneidesis). Iar conștiința plenară ( catholică) poate
confirma, prin procesul recepției, autenticitatea hotărârilor episcopatului, adică fidelitatea
acestora cu ,,credința dăruită sfinților” (Iuda 1,3)26
.
De asemenea aplicare principiului iconomiei și acriviei în raport cu atributele, în
teologia actuală rămâne o problematică deschisă pentru deși există o experiență teologică
bogată și variată în această privință de care trebuie să ținem cont în viitoarele abordări în
contactul cu diferitele comnități neortodoxe. Aplicare acestor principii, considerăm că
trebuiesc raportate la practica multiseculară a Bisericii prin Bisericile locale prin Sinoade
care aveau totdeauna în vedere și criteriul dorinței comunităților neortodoxe de a ajunge la
unitatea Bisericii.
Așadar recuperarea gândiriii spiritualității patristice în privința atributelor Bisericii
este pentru eclesiologia actuală un deziderat în care trebuie să persiste întrebarea Didascălilor
Bisericii: Ce este unitatea sfințenia, catolicitatea și apostolicitatea Bisericii? Dinamica
atribbutelor bisericii se poate explica tocmai prin experimentarea și afirmarea comuniunii
katolice și sobornicești a membrilor ei.
În acest context analizarea atributelor Bisericii trebuie să se fundamenteze pe trei
premise: în primul rând, pe caracterul triadologic al eclesiologiei, în sensul că învățătura
despre Biserică este dependentă dogmei Sfintei Treimi și decurge din aceasta. În al doilea
rând, antinomia eclesiologiei, în sensul că ekklesia nu poate fi descrisă doar ca realitate
cerească sau doar ca experiență pământească atâta timp cât istoria și eshatonul formează o
simbioză în Biserică, încât singura modalitate de a evita tendințele monofizite sau nestoriene
recurente în eclesiologia actuală, este recunoașterea și cultivarea antinomiilor biblice și
25
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Identitatea eclesială, DCTI, București, p. 56, apud.. Pr. Lect. Dr. Gheorghe
Istodor Implicațiile eclesiologice dezbătute în cadrul conferințelor teologice interconfesionale...., p.245 26
Sorin Șelaru Unitatea și comuniunea în Biserică ....p.117
-
patristice. În al treilea rând, dimensiunea integratoare a eclesiologiei, în sensul că studiul
unității ecleziale implică toate aspectele teologice, deopotrivă liturgice, canonice, pastorale,
sau ale oricărei discipline științifice.
top related