bucovina stramoseasca - boboteaza
Post on 23-Mar-2016
272 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
Revistă de Cultură şi Civilizaţie tradiţionalăColegiul Naţional Dragoş-Vodă Câmpulung
Moldovenesc
NUMĂRUL
II
2011
“...credinţa lor era potolită, statornică,
lipsită atât de îndoieli, cât şi de
fanatism şi intoleranţă.”
(Neagu Djuvara)
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Câmpulung Moldovenesc
Str. Liceului, nr.3, tel./fax 312337
e-mail: cndragosvoda@centurynet.ro
Redactori: Coca Ana Maria,
Olenici Marius
Coperta: Cucu Maria Elisabeta
Realizatori:
Mîndrilă Emanuela
Tăbăcaru Ioana
Ciumău Bogdan
Coordonatori: prof.Ghidion Dorina
prof.Cârloanţă Angelica
Mulţumiri speciale domnului dir. prof. Niţă
Dumitru şi domnişoarei dir. adj. prof.
Prundreanu Victoria
3
În lumea de azi, definită prin
consum cultural, a formula cultura drept
un atribut universal al umanităţii, în
sensul de clasicizare a valorii, poate
părea un act rezervat elitelor intelectuale.
Contextul geocultural actual
impune redefinirea conceptului culturǎ
naţionalǎ”. „Globalizare versus ethos
naţional” nu mai reprezintǎ doar o
sintagmǎ, ci un fenomen social în plinǎ
desfăşurare. Asistǎm, pe de o parte, la
impunerea unor modele culturale, dar şi
la reacţia de recul, de rǎspuns prin
afirmarea diversitǎţii.
Cultura naţionalǎ se află într-o
relaţie de contextualizare culturalǎ cu
ceea ce se poate numi cultura globalǎ.
4
O întrebare esenţială se impune
în legătură cu cultura tradiţională
populară şi cu destinul ei în condiţiile
mondializării şi regionalizării: va putea
ea oare supravieţui în aceste condiţii,
precum şi ale contactelor inerente cu
culturile altor etnii?
De-a lungul timpului, toate
popoarele şi-au adus contribuţia la
dezvoltarea culturii umanităţii. Fiecare
5
popor a primit de la altele şi a oferit la
rându-i celorlalte virtuţile unei comu-
nităţi etnice.
La baza acestui fapt, stă fie o
mentalitate generată de condiţii foarte
asemănătoare de viaţă, fie un strat
profund al culturii universale, din care se
iveşte uneori câte ceva din tezaurul de
elemente primare ale vieţii umane.
Destinul culturii tradiţionale în
conditiţiile globalizării şi regionalizării
este definit prin schimburile culturale şi
artistice dintre naţiuni sau comunităţi
etnice. Acestea se amplifică fără doar şi
poate în continuare, datorită mijloacelor
moderne, tot mai perfecţionate, de
transmitere şi de difuzare, precum şi din
cauza circulaţiei tot mai intense a
oamenilor şi a amestecului inevitabil al
acestora.
6
Totuşi, aceste schimburi culturale
nu vor influenţa decisiv parimoniul
tradiţional, cu toate că urbanizarea şi
industrializarea trezesc adesea nostalgia
vieţii de odinioară a omului trăitor în
plină natură; nostalgie ce scoate la iveală
şi elemente de mentalitate şi solidaritate
umană, precum şi elemente ale culturii şi
artei tradiţionale.
Generaţiile actuale sunt chemate
să vegheze la conservarea valorilor patri-
moniale, atât a celor care privesc
7
comportamentul cotidian al individului
în relaţie cu comunitatea, cât şi a celor
din sfera culturii şi civilizaţiei naţionale:
să le descopere, să le promoveze şi să le
perpetueze în formele cele mai pure şi
autentice, moştenite de la înaintaşi şi de
la promotorii lor de astăzi.
În încheiere, trebuie precizat
faptul că rolul promovării culturii
populare tradiţionale nu este de a umbri
cultura scrisă, ci de a păstra şi a pune în
valoare vechi forme de cultură, despre
care ştim că au avut o mare importanţă
nu numai în viaţa satelor şi oraşelor
noastre, ci şi în dezvoltarea culturii
scrise, care a hrănit aceste manifestări
mai noi cu elemente de bază, nişte
structuri paradigmatice.
Alboi Simona
8
În fiecare an, de Bobotează, în
râul în care s-a botezat Iisus Hristos,
după aruncarea crucilor în apă, are loc
un miracol. De 2000 de ani, în această
zi, Iordanul, în chip minunat, curge
pentru câteva minute dinspre mare către
9
izvor. Mărturiile istorice ne spun că,
odinioară, Iordanul curgea înapoi zeci de
minute, dar pe măsură ce am ajuns în
aceste vremuri tulburi, pline de
apostazie, durata acestei curgeri
minunate s-a scurtat.
Tot aceste mărturii ne vorbesc
despre faptul că această minune se
petrece pentru a adeveri dreapta credinţă
în Dumnezeu, Ortodoxia, şi că ea are loc
atâta vreme cât vor fi oameni dornici să
se boteze, să devină adevăraţi fii ai
Bisericii. Prin urmare, scurtarea timpului
10
în care Iordanul curge înapoi are o
oarecare explicaţie duhovnicească.
Despre întoarcerea Iordanului ne
vorbeşte Psalmul 113:
,,Marea a văzut şi a fugit,
Iordanul s-a întors înapoi.
Munţii au săltat ca berbecii şi
dealurile ca mieii oilor.
Ce-ţi este ţie, mare, că ai fugit?
Şi ţie, Iordane, că te-ai întors înapoi?
Munţilor, că aţi săltat ca berbecii
şi dealurilor, ca mieii oilor?
De faţa Domnului s-a cutremurat
pământul, de faţa Dumnezeului lui
Iacob,
Care a prefăcut stânca în iezer,
iar piatra în izvoare de apă.
Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci
numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila
Ta şi pentru adevărul Tău.”(Ps 113:3,9)
11
Râul Iordan este pomenit în
Biblie de nenumărate ori, dar episodul
cel mai important în care este implicat
rămâne cu siguranţă Botezul Domnului,
relatat de toţi cei patru evanghelişti.
Acest râu semnifică trecerea la o nouă
condiţie
spirituală,
purificarea
prin Botez,
în vederea
intrării în
Împărăţia lui
Dumnezeu.
Aşadar pentru că Dumnezeu este
simplu, noi îl complicăm. El ne-a arătat
că lucrările şi tainele Sale sunt de
necuprins pentru mintea noastră. Ne-a
revelat, dacă mai era nevoie, că starea
noastră de păcătoşenie ne exclude
categoric dintre cei aleşi.
12
…Sunt multe învăţături de luat
aminte spre mântuire !
Alboi Simona
13
Biserica este pentru lume ceea ce
este sufletul pentru trup, este realitatea
constituită în puntea de legătură între
Dumnezeu şi lume.
Dacă în trecut Biserica se putea
identifica într-o mare măsură cu
societatea, prin faptul că membrii
Bisericii erau în acelaşi timp şi, într-o
14
foarte mare măsură, elemente ale
societăţii, în vremea noastră Biserica nu
mai poate fi identificată cu societatea,
fiindcă, prin procesul de secularizare,
centrul de greutate în viaţa cetăţii s-a
deplasat din zona autorităţii Bisericii, în
zona autorităţii societăţii umane, luate ca
realitate autonomă.
Încă din secolul al XVI-lea, o
serie de factori de ordin cultural şi
politic au condus la apariţia fenomenului
numit „secularizare", în urma căruia
societatea umană a început să reducă
sfera de influenţă a Bisericii. Dacă până
atunci religia era considerată ştiinţa
supremă, ce subordona toate celelalte
domenii ale cunoaşterii, în urma
schimbării raporturilor dintre societate şi
Biserică, teritoriul specific religiei a fost
limitat.
15
Secularizarea a însemnat o dilu-
are a valorilor morale şi religioase, va-
lori ce până nu demult erau considerate
generatoare de unitate socială.
Structura societăţii din zilele
noastre a căpătat un puternic caracter
subiectiv, iar acum ea pare să-i domine
pe oamenii care iniţial au creat-o.
Astăzi, creştinismul are mai de-
grabă valoare de patrimoniu, şi asta
pentru că interesele omului postmodern
au fost îndreptate în cu totul alte direcţii,
16
sub presiunea apăsătoare a secularizării,
care a privatizat religia şi a mers până
acolo, încât creştinismul a fost eliminat
aproape total din spaţiul public.
Biserica a ocupat
întotdeauna un loc central în cadrul
aşezării unde era edificată şi, în acelaşi
timp, un loc de seamă în conştiinţa
comunităţii care o ridicase. Fie că este
vorba de o zonă rurală sau de una ur-
bană, clădirea bisericii trebuia observată
de la mare depărtare, ea fiind amplasată
în centrul aşezării, câteodată chiar pe o
17
înălţime, pentru a semnala prezenţa lui
Dumnezeu în acel loc. În oraşele
medievale, dens construite, ale căror
străzi formează trasee sinuoase printre
fronturile de case compacte, silueta
bisericii putea fi distinsă cu uşurinţă,
turla înaltă fiind un foarte clar punct de
reper, ce marca de obicei centrul
oraşului.
Astăzi, bisericile îndeplinesc mai
degrabă rolul de muzeu. În secolul al
XXI-lea, bisericile sunt vizitate mai mult
pentru calităţile lor arhitectural-artistice
decât pentru serviciile divine care au loc
în interiorul lor. Dacă biserica poate fi
considerată în continuare un punct de
reper, atunci acest reper este doar unul
de ordin cultural, şi mai puţin un reper
spiritual.
Societatea creştină modernă nu
poate să renunţe la Dumnezeu, mergând
înainte ca şi când nimic nu s-ar fi
18
întâmplat. Într-o lume marcată de
relativism şi aflată în derivă ideologică,
este nevoie de un punct fix, de repere
stabile, de valori care nu se schimbă şi
nu se clatină. Soluţia ieşirii din criză şi
răspunsul tuturor frământărilor se vor
cristaliza atunci când oamenii vor regăsi
în vieţile lor „creştinismul tuturor
începuturilor". (H.Roman Patapievici).
Societatea modernă poate să îşi continue
traseul său evolutiv, dar cu o condiţie:
nimic fără Dumnezeu.
Alboi Simona
19
Biserica a avut întotdeauna un rol
important, chiar decisiv, în viaţa
oamenilor, iar lucrul acesta îl cunoaş-
tem din cele mai vechi timpuri. În
România, fără doar şi poate, Biserica şi
slujitorii ei au fost îndrumătorii morali,
şi nu numai, ai oamenilor, ai enoriaşilor
ei.
Ajungând în Câmpulung
Moldovenesc, oraş aflat în inima
Bucovinei, descoperim, pe de-o parte,
priveliştea încântătoare ce ni se arată,
modul de viaţă al locuitorilor şi, pe de
alta, lăcaşele de cult care fac parte din
viaţa spirituală a câmpulungenilor.
20
Putem, aşadar, „trece în revistă”
edificiile religioase pe care le putem
găsi, vedea şi vizita astăzi.
După ce Moldova simte pericolul
expansiunii turceşti şi a religiei
musulmane, Petru Rareş decide să ridice,
în numele doamnei sale, în Poiana
Sihăstriei, un schit de lemn. Se pare că
acesta a fost sfinţit la data de 8 mai,
1541.
Schitul de sub Rarău a fost
dărâmat în 1777, după Cronica Şcolii
Primare din Capu‟ Satului, fiind iar
refăcut şi dărâmat, până în 1990, când a
revenit la forma sa finală, cea de
21
mănăstire. Acum se află în grija şi sub
protecţia călugărilor, iar de Înălţarea
Domnului se sărbătoreşte hramul aces-
teia.
Călugării au un program duhov-
nicesc şi religios asemănător cu cel de pe
Sfântul Munte Athos, cu Sfânta
Liturghie şi vecernie în fiecare zi. Tot
aici, se pare că ar fi şapte icoane
făcătoare de minuni, ceea ce atrage un
număr foarte mare de turişti şi pelerini,
care sunt bine primiţi, în incinta
mănăstirii putându-se adăposti mai mult
de 150 de suflete pe noapte.
Fondat in 1698, un lăcaş din
lemn, numit „Biserica Domnească” , ia
fiinţă Biserica cu hramul Sf.Ierarh
Nicolae, aflată în centrul oraşului. Aşa
cum o ştim azi, această biserică a fost
ctitorită în 1887, construcţia acesteia
durând 9 ani. Sfântul lăcaş a fost printre
primele construite în Câmpulung, fiind
22
importantă şi din punct de vedere al
numărului de enoriaşi care aparţin de ea.
De aceasta mai aparţine şi biserica aflată
în cimitirul Ionei, iar paroh al bisericii
este Macar Iliuţă.
Cea mai impunătoare prin
contrastele de culori,dar şi prin mărimea
sa, este Biserica cu hramul Adormirii
Maicii Domnului, construită în 1908,
prin iniţiativa preotului Ioan Voloşeniuc.
23
Catedrala, al cărui paroh este
preotul Petru Crăciun, are şi ea o filială,
şi anume, o biserică de dimensiuni mai
reduse, din cartierul Sâhla, unde preoţii
slujesc duminica şi în zilele de
sărbătoare.
Este lăcaşul de cult cu numărul
cel mai mare de enoriaşi din zona
Câmpulungului, fiind atestată încă din
1752, când era o bisericuţă din lemn. A
fost refăcută în 1858 de Ioniţă Dominte
Şalvariu şi se păstrează până azi,
suferind câteva modificări pe parcursul
24
anilor. Biserica din Capu‟ Satului, cu
hramul Naşterii Maicii Domnului, are,
de asemenea, o filială sau o „biserică-
fiică”, aşa cum obişnuiesc a zice oamenii
din zonă, şi anume, cea de pe Izvorul
Alb, construită de curând, sub
îndrumarea şi dragostea faţă de
Dumnezeu a preotului paroh Teodor
Giosan, biserică ce are hramul de
Izvorul Tămăduirii.
I se spune biserica rusească, deşi
a fost construită de austrieci. În ea se
slujeşte în stil bizantin, deşi iniţial a fost
a greco-catolicilor. Fără nicio îndoială
că Biserica cu hramul Sfântul Dumitru
a fost trecută de-a lungul anilor prin
multe valuri şi schimbări. Sfântul locaş,
cu preotul Liviu Solovan ca paroh,
poartă rămăşiţele stapânirii austro-
ungare. Şi când vorbim despre stăpânirea
austriacă, este inevitabil să nu ne gândim
şi la urmele pe care le-a lăsat aceasta în
25
Câmpulungul bucovinean, şi anume, la
Biserica cu titulatura Înălţarea la cer a
Domnului, biserică de rit romano-
catolic, care numără şi acum în jur de
200 de familii, la care mai adăugăm cele
şase filiale din comunele aflate în jurul
Câmpulungului. După ce biserica
Sfântul Dumitru a fost retrocedată
Bisericii Ortodoxe Române, ea servind
drept loc de rugăciune greco-catolicilor
până în 1950, aceştia din urmă şi-au ţinut
liturghia în Biserica Romano-catolică,
ambele confesiuni fiind sub jurisdicţia
papală.
Construită la îndemnul Î.P.S.
Pimen, Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel, situată în cartierul Bodea, este
una dintre edificiile realizate după epoca
comunistă. Preotul dr. Nicolae Cojocaru
este paroh şi slujitor vrednic al altarului
în acest sfânt lăcaş.
26
Câmpulungul, oraş de trecere din
Moldova în Transilvania, şi-a dobândit
de-a lungul timpului oameni de diferite
etnii şi religii. De aceea putem aminti şi
sinagoga evreiască din oraş, care acum
funcţionează ca sediu al Comunităţii
Evreieşti din oraş, şi bineînţeles de
casele de adunare. În ultimii 20 de ani ,
aici şi-au construit foarte mulţi creştini
de confesiune neoprotestantă sedii, prin-
tre care putem număra adventiştii,
27
baptiştii, martorii lui Iehova sau pen-
ticostalii. Fiecare sectă sau cult are
propriul lăcaş, aşa numitele „case de
rugăciune”.
Poate la prima vedere pare
ambiguu faptul că într-un oraş
bucovinean, cu o istorie ce ne arată
importanţa ortodoxiei, trăiesc şi alte
suflete de diferite confesiuni, însă în
esenţă nu este chiar aşa. Şi aici,
ospitalitatea tipică Bucovinei, modes-
28
tia, blândeţea şi frica de Dumnezeu a
câmpulungenilor îşi spun cuvântul.
Putem spune fără nicio îndoială că oraşul
sau chiar zona Câmpulungului
Moldovenesc este una multietnică,
ospitalieră, dar nu în ultimul rând
religioasă.
Petrariu Silviu Mihai
29
Portul popular din Bucovina
reprezintă, în mare, o continuare a celui
moldovenesc. Totuşi, el are un specific
propriu, elementele sale componente
dezvoltându-se atât de mult, încât i-au
dobândit o particularitate structurală
deosebită.
Un interes aparte, în cadrul
costumului din Bucovina, îl are găteala
capului, care, pe lângă caracterul său pur
funcţional, are un caracter estetic, social
şi etic. Individul societăţii tradiţionale
avea nevoie de o delimitare foarte clară
între ce îi este permis şi ce nu îi este
permis să poarte, între ceea ce este
potrivit vârstei sau ocupaţiei lui şi ce l-ar
scoate din rânduială.
30
Atât bărbaţii, cât şi femeile, atât fetele
cât şi feciorii au un anumit fel de găteală
a capului.
De la cele mai simple broboade
de caşmir, până la minişterguri şi
pânzături, de la împletituri complicate în
9 sau 11 şuviţe, până la gătele de
mireasă, toate au avut pentru oamenii
din trecut un caracter etic şi social,
oferind informaţii preţioase despre locul
31
de unde vine femeia, despre starea sa
socială şi mai ales despre starea
materială.
Fetele, în general, purtau părul
împletit în cozi şi descoperit. Fetele
mici, cu vârste între 5 şi 15 ani, purtau
părul împletit în două cozi adunate
‘dinapoi „, care erau desple- tite doar
sâmbata la lăut. Părul se pieptăna peste
cap sau cu cărare pe mijloc, iar cea mai
obişnuită pieptă-nătură era cea în două
cozi, prinse la spate într-un coc. Fetele
nu-şi tun- deau niciodată părul, aceasta
fiind considerată păcat. Pentru fixarea
cozilor în coc, se foloseau ‘ace’, în
denumirea regională spelci sau piep-
teni, în zilele de sărbătoare nelipsite
fiind florile şi busuiocul, unele fete
purtând ca podoabă cercul din flori.
Ştergarul de cap, zăbrenicul,
miniştergura sau pânzătura este una şi
aceeaşi piesă de port. El a avut o
32
perioadă de
maximă înflorire,
la sfârşitul
secolului al XIX-
lea, şi a încetat
să fie purtat spre
sfârşitul Primului
Război Mondial,
pentru ca astăzi
să fie purtat
extrem de rar şi
numai de bătrâne.
Este o ţesătură
foarte fină de bumbac, în mai multe iţe,
întotdeauna în număr impar, cele mai
simple zăbrenice, cele de lucru, fiind
ţesute în 3 iţe, cu ornamente doar la
capete, având uneori vârste de in sau
cânepă.
Cele de sărbătoare sunt în mai
multe iţe, de obicei în 5, 7, 9 şi chiar 11
iţe. Ornamentaţia constă exclusiv în
33
motive geometrice, dispuse în fâşii,
vârste. Femeile aveau obiceiul să-şi lege
părul în dreptul urechilor, sub forma
unor noduri, numite coarne.
Pieptănătura cu coarne a fost foarte
îndrăgită în întreg spaţiul Bucovinei.
Peste această pieptănătură, se punea
miniştergura, se realizau astfel două
protuberanţe numite gurgoaie, care
dădeau o înfăţişare curioasă şi plăcută
acestei îmbro- bodiri. Mai târziu, locul
coarnelor a fost luat de un schelet de
sârmă ar- cuit, înfăşurat cu pânză roşie,
numit cosiţă, care spre capete prezintă
nişte umflături, numite tot coarne.
Ştergarul de cap constituie una dintre
piesele costumului femeiesc dintre cele
mai arhaice, atât prin modul de lucru, cât
şi prin modalitatea de îmbrobodire. El
este, în primul rând, specific Bucovinei,
încadrându-se în tipul mai larg al
maramelor. Ştergarul este destul de
34
divers proporţionat, apărând întotdeauna
sub forma unui dreptunghi, prezentând
multiple modalităţi de îmbrobodire. Este
cunoscut de albanezi, de slavii balcanici,
poloni, ajungând până la populaţiile
persane.
Cele mai frumoase şi valoroase
piese de acest gen sunt miniştergurile
din zona Rădăuţi, executate în culori de
alb şi galben, singurele pete de culoare
fiind mărgeluşele de la capete, dar şi
zăbrenicul de Câmpulung, executat
exclusiv în alb. În ceea ce priveşte orna-
mentarea, predomină romburile, zig-
zagurile, colţii de lup şi stilizările vege-
35
tale: crenguţa de brad şi trifoi. Mini-
ştergurile şi pânzăturile aveau capetele
cu vârste din borangic, dar şi cu modele
iţate, realizate prin nivideală. Orna-
mentele vârstate erau fie vârste simple,
fie vârste cu boghiţe ridicate sau vârste
cu fluturaşi şi butucaşi.
Zăbrenicele erau la fel în mai
multe iţe, la fel ornamentele se executau
din nivideală, doar că se foloseau mai
multe tipuri de
bumbac. Pentru
zilele de lucru,
basmaua de
bumbac a
devenit o piesă
de acoperământ
aproape gene-
rală, fiind pur-
tată chiar şi de
fete. Mai
demult, femeile
36
căsătorite se recunoşteau după cârpa
purtată pe creştetul capului, sub basma.
Cârpa era acoperită cu un fes turtit, ca o
scufie, cusută din pânză în creţuri,
împodobită cu ornamente mici, la Vicov,
Straja şi Putna. În celelalte sate, fesul era
de culoare roşie, cumpărat de la prăvălie.
Cârpa şi fesul, purtate pe cap, permiteau
ca femeia căsătorită să umble pe lângă
casă cu capul oarecum descoperit. Cele
mai avute purtau cârpa mai înaltă:
”Când era malai pe
pod /
Purtam cârpa cât un
cot. /
Malaiu s-o-mpuţinat, /
Cârpa mi s-o tupcilat
/”.
37
Basmalele, purtând diverse denu-
miri: tulpan, casâncă, broboadă, au
urmat ca podoabă de cap după ştergar.
Putem spune că, după cele mai
vechi tradiţii, podoaba de cap
caracteristică femeilor din Bucovina a
fost ştergarul de cap, continuat, în
diverse perioade, în funcţie de subzone,
de obicei, ocazii, completat cu alte
accesorii, coexistând o lungă perioadă cu
basmalele de Caşmir.
38
În ceea ce
priveşte modul de
a-şi acoperi capul
bărbaţii, nu există
atâta varietate ca
în acoperământul
femi- nin. Bărbaţii
nu obişnuiesc să
umble cu capul
descoperit. În
trecut, părul se
purta lung, uneori
cu breton în faţă. Bavarezul Schiltberge,
care călătorea prin aceste ţinuturi pe la
sfârşitul secolului al XIV-lea, spunea că
bărbaţii purtau barba şi părul lung şi
vorbeau o limbă a lor proprie.
Cea mai răspândită piesă a
acoperământului capului este căciula, de
formă înaltă şi ţuguiată. Se poartă de
obicei cu vârful tras într-o parte. Căciula
este confec-ţionată în mod tradiţional
39
din blană de miel, de culoare neagră şi
rareori albă, iar pentru zilele de
sărbătoare, uneori, brumărie. Cu prilejul
diferitelor sărbători, la cuşmă, se puteau
pune pene de păun, crenguţe de brad.
Căciula se purta aproape în toate
anotimpurile, în special iarna, dar şi vara
de foarte multe ori. Confecţionarea
căciulilor era specialitatea meşterilor
cojocari, blănari, dar se lucra şi în casă,
de către gospodarii mai pricepuţi, care
ştiau să tăbăcească foarte bine pieile.
Pălăria este rezervată zilelor mai puţin
friguroase. Înainte de Primul Război
Mondial, iar după aceea din ce în ce mai
rar, se purta pălăria aşa-zisă
“rumânească”. Este o pălărie foarte
răspândită în regiune, care se mai
întâlneşte însă astăzi foarte rar, în portul
bătrânilor. Este confecţionată din pâslă
neagră, este rotundă, joasă şi are
borurile înalte şi întoarse. Este denumită
40
pălărie cu “streaşina întoarsă” sau cu
“ganguri “. Acest tip de pălărie se
menţine şi în portul slovac, rutean şi
huţul.
Acesta este acoperământul
capului pentru bărbaţi şi femei, fiecare
cu particularităţile sale sociale, etnice şi
zonale. Pentru omul tradiţional, totul are
o rânduială, totul este pus la locul lui şi
orice „sminteală „ar provoca dezechilibre
în planul uman, dar şi în plan cosmic.
Chiar şi portul şi, în speţă, acope-
rământul capului au o datină, o
rânduială, care, din păcate, s-au pier-
dut. ”Lucrurile nu merg aşa la
întâmplare, orice lucru are o rânduială şi,
de e bine, şi de e rău, toate în lumea asta
sunt rânduite “.
La fel se întâmpla şi când unei
familii îi murea cineva. Bărbatul nu avea
voie să îşi pună pălăria pe cap cât sta
mortul în casă, iar femeile, odată ce
41
începeau bocitul, rămâneau despletite
până la pomana de trei zile. Aceste
interdicţii de a purta pălărie şi de a
împleti părul transmit un mesaj puternic,
cum că în familia aceea, prin moartea
individului, se produce un dezechilibru
care trebuie semnalat prin ceva.
Un alt exemplu este acela al
fetelor necăsătorite care au copil.
Acestora le este interzis să umble cu
găteli sau cu capul descoperit nici măcar
prin ogradă, considerându- se că au
păcătuit şi sunt impure. Nici măcar la
nuntă nu au voie să intre cu capul
descoperit, ele fiind lipsite de hobot,
acesta fiind înlocuit de o basma. Poate
că, în societatea arhaică, umblatul cu
capul descoperit era un apanaj al purităţii
individului şi de aceea copiii, indiferent
de sex, nu poartă niciodată nimic pe
cap.
42
Pentru femei, cea mai mare
cinste era zăbrenicul, femeile nea- vând
voie să intre, după ce s-au căsătorit, fără
el în biserică. Pentru bărbaţi, însă era
considerat lipsă de respect statul în casă
cu pălărie, dar mai ales la biserică era
interzisă intrarea cu capul acoperit. La
fel se întâmpla şi în momentul când un
bărbat saluta sau trecea prin faţa unei
biserici sau a unei cruci de hotar. Îşi
ridica pălăria, semn al respectului.
Iată ce declara o femeie din
Câmpulung, prin 1950: ”Zăbrenicul e
fala noastră, atât mai avem din fala de
altădată, până la judicata de pe urmă l-oi
purta, aşa l-o purtat şi mamuţa şi moşica
mea şi tot neamul meu, eu de ce să nu-l
port? M-o învelit cu el la nuntă, am făcut
un legământ pe el, dacă nu l-aş mai
purta, aş rupe un legământ”. <Elisaveta
lu‟ Iacob Ţâmpău>. Din această
mărturisire, ne putem da seama cât era
43
de importantă respectarea tradiţiei şi
menţinerea aspectului zonal. Totul era
considerat a fi cu un motiv şi, dacă ai fi
încălcat o datină, toată legătura cu
strămoşii s-ar fi pierdut, ai fi fost lipsit
de identitate şi de o certitudine a
reîntâlnirii cu ei în cealaltă lume.
Bibliografie:
FLORE BOBU FLORESCU, PORT POPULAR DIN MOLDOVA DE NORD
,Bucuresti, 1956 TANCRED BANATEANU ,
ARTA POPULARA BUCOVINEANA , Suceava , 1975 EMILIA PAVEL ,
PORTUL POPULAR MOLDOVENESC,ed Junimea,Iasi, 1976 SIMION FLOREA MARIAN ,
NASTEREA LA ROMANI, ed Grai si suflet , Bucuresti , 1995
SIMION FLOREA MARIAN , NUNTA LA ROMANI , ed Grai si suflet,
Bucuresti , 1995 SIMION FLOREA MARIAN , INMORMANTAREA LA ROMANI , ed Grai si
suflet , Bucuresti , 1995
ION GRAMADA , PORTUL POPULAR DIN CAMPULUNG , ed Agata , Botosani , 2006
Flocea Darie Silviu
44
Sărbătoarea Botezului are o
importanţă deosebită în popor, fiind,
după Naşterea Domnului, praznicul cel
mai bine integrat tradiţiei.Se mai
numeşte popular Boboteaza, iar în
Bucovina,Transilvania şi Banat,
Boteaza, Botez şi, în Haţeg,
Apăboteaza.Numele Boboteaza provine
din slavul “bogu “(Dumnezeu) şi
latinescul “baptizare” (a boteza).
Botezul Domnului s-a numit, în
Biserica de Răsărit, Epifania sau
Teofania, care, în slavo-rusă, se exprimă
prin bogoiavlenie, gospodnia, cu sensul
de Arătarea Domnului, pentru că, la
Iordan, Mântuitorul S-a descoperit lumii
ca Fiu al lui Dumnezeu, manifestându-se
cu acest prilej prezenţa Sfintei Treimi.
45
Boboteaza/Epifania/Teofania/A
rătarea este una dintre cele mai
importante sărbători creştine, privite ca
atare încă din cele mai vechi timpuri
(înainte de sec. al III-lea d.Hr.), după
cum afirmă Sf. Clement Alexandrinul.
Despre Botezul lui Iisus Hristos în apele
Iordanului vorbesc şi Sf. Evanghelişti
Marcu, Luca şi Matei în capitolele din
Sf. Evanghelie.Dacă până în sec. al IV-
lea d.Hr., Naşterea Mântuitorului şi
Botezul se sărbătoreau în aceeaşi zi,
începând din această perioadă cele două
sărbători s-au despărţit, păstrând totuşi o
strânsă legătură între ele. Acum s-a
descoperit Sf. Treime, prin Fiul, botezat
în Iordan, glasul din cer al Tatălui şi
Duhul Sfânt, sub chip de porumbel,
pentru ca Sf. Ioan Botezătorul să-l
recunoască pe Mesia.Boboteaza este o
sărbătoare a «luminilor», «luminată»,
amintind de catehumenii primelor secole
46
creştine, care atunci se botezau, primind
lumina lui Hristos, harul Duhului
Sfânt.Lumânarea aprinsă în întâmpinarea
preotului care vine să sfinţească
gospodăriile este o anticipare a Sf.
Învieri, realizându-se astfel o
continuitate între aceste sărbători.
Aceasta poate fi comparată cu un colind
care aduce bucuria.
Din perioada veche până astăzi,
importanţa sărbătorii a făcut ca aceasta
să fie celebrată cu datini la cult,
asemenea Naşterii Domnului. Aceste
datini încep cu ziua Ajunului, când,
47
după tradiţia generală, este zi de post, de
ajunare.În acest scop, se pregătesc
bucate de post, care se pun pe masa
Ajunului, rânduiala fiind asemănătoare
cu cea de la Crăciun.
Simion Florea Marian menţio-
nează că Ajun înseamnă de fapt fiecare
zi de post, dar mai ales cele două
ajunuri, de Crăciun şi Bobotează.
Tinerii, feciori şi fete, ajunează până a
doua zi dimineaţa, ca să aibă noroc în
căsătorie.
La biserică, se săvârşeşte, în
dimineaţa de Ajun, sfinţirea Apei Mari
sau Aghiasma Mare. Diaconul Paul de
Alep afirmă că, în Ţara Românească, “în
ziua Ajunului Bobotezei, slujba s-a
desfăşurat în acelaşi ritual ca pentru
Ajunul Crăciunului, cu binecuvântarea
apei în toate bisericile, potrivit datinei”.
Aghiasma de Ajun are mai multe
întrebuinţări. Credincioşii o iau pentru a
48
gusta din ea toată ziua când ajunează. De
asemenea, se foloseşte la stropirea
caselor, a gospodăriilor şi animalelor,
chiar a ogoarelor şi viilor.
O mărturie istorică a datinei
datează din secolul al VII-lea, când Paul
de Alep descrie rânduiala din Ţara
Românească. El spune că, aici “ preoţii,
seara ,după slujba sfinţirii apei, îşi umplu
vasele şi găleţile, se îmbracă cu
feloanele şi poartă crucile în mână şi se
duc singuri, mai întâi la domn, pe care îl
aghesmuiesc.Acesta dă fiecăruia o
miluire bogată; apoi, se duc la
Mitropolitul ţării, apoi se duc în casele
înalţilor dregători ai ţării şi în acelea ale
bogătaşilor pe care îi aghesmuiesc”. Tot
el notează:” Măreţia, solemnitatea şi
bucuria publică pe care le-am văzut
manifestându-se de Bobotează la români
nu le-am văzut, nici auzit nicăieri, nici
chiar la regii creştini”.
49
Ritul umblatului cu Ajunul
observat la curte şi în oraş era
asemănător celui din mediul rural
românesc. Dimitrie Cantemir descrie o
formă populară, observată de el în
Moldova: “ Stăpânul casei are obicei să
facă la 5 ianuarie, în Ajunul Bobotezei, o
cruce de lemn, pe care o înveleşte cât
mai frumos, cu pânză albă sau cu pânză
de borangic şi catifea, cum poate fiecare,
după averea lui, iar după Vecernie, ca
într-un alai, petrecuţi de o droaie de
50
copii, o poartă prin toate casele, unde
strigă foarte des cuvântul Chiraleisa.”
Această formă laică se poate să fi fost o
datină izolată, desfăşurată sub influenţa
ritului tradiţional bisericesc, ca o
prelungire a acestuia într-o formă de
colindă cu crucea.
În toate zonele, în ultimul veac,
umblatul cu crucea de Ajun s-a facut de
către preot, după rânduiala bisericească,
la care s-au adăugat unele datini şi
credinţe populare regionale, izvorâte din
semnificaţiile acestui rit în viaţa credin-
51
cioşilor. Ele se leagă în principal de
primirea preotului şi prezenţa crucii în
casa lor. În unele sate, înainte de a se
aşeza bucatele pe masă, este obiceiul de
a se pune sub faţa de pânză fân sau otavă
(Valea Putnii), apoi puţină sare şi tărâţe
pentru vite, pentru ca să le stropească
preotul cu aghiasma, în credinţa că se
sfinţesc şi sunt de folos pentru sănătatea
animalelor. Fânul sau otava înseamnă,
după tradiţie, fânul din ieslea în care S-a
născut Domnul nostru Iisus Hristos,
aceasta fiind o reminiscenţă a situaţiei în
care Boboteaza era unită cu cea a
Naşterii Domnului. De asemenea, o
datină întâlnită doar în satele de munte
ale Bucovinei este ca gospodina să
expună hainele cele mai noi şi mai
frumoase ale familiei pe lăzile de zestre
sau pe cuie în odaia bună, pentru a le
stropi preotul cu aghiasmă, în credinţa că
n-o să le roadă moliile. Tot aici, se mai
52
pune pe masă, alături de bucate, şi o
farfurie cu grâu încolţit, semnificând,
prin stropirea cu aghiasmă, bine-
cuvântarea holdelor pentru anul care a
început.
Există deosebiri de la o zonă la
alta, în ceea ce priveşte întâmpinarea
preotului.În cele mai multe părţi, acesta
este primit de gazde cu o lumânare
aprinsă, simbolizând lumina lui Hristos
sau cea purtată de Înaintemergătorul şi
Botezătorul Ioan. După stropirea casei şi
a mesei cu bucate, se punea pe alocuri pe
crucea preotului, la sărutarea ei de către
membrii familiei, un fuior de cânepă. În
legătură cu acest fuior, existau mai
multe credinţe în popor: că va ajuta
creşterea cânepii; că se vor prinde relele
casei de fuior; de asemenea, că peste
acest fuior va trece sufletul celui care l-a
dat şi a celorlalţi morţi din casă peste iad
până la rai. Elena Sevastos notează
53
credinţa că fuiorul se dă pentru ca Maica
Domnului să salveze sufletele din iad: “
De când s-a făcut legea noastră şi până
la a doua venire, femeile creştine au dat
şi vor da un fuior la cruce, din care se
lucrează în rai o mreajă, ca, la a doua
venire, după ce Hristos va judeca
noroadele şi va trimite pe păcătoşi la
muncile iadului, i-a învoit Maicii Sale să
se ducă la iad, să arunce o mreajă de 3
ori şi câte suflete s-ar putea prinde în
mreajă are să le dea într-un loc de
odihnă, nu de mare fericire ca la rai, dar
nici de veşnică
muncă. Şi pentru
aceasta dau femeile
fuior la cruce, că
doar S-a milostivi
Maica Domnului
asupră-le, să se
prindă şi ele în
mreajă .”
54
Semnificaţia fuiorului se leagă şi
de cea a cânepii, despre care în tradiţia
noastră există unele semnificaţii
mitologice. De exemplu, o credinţă din
zona Tutovei dă o interpretare mai
neobişnuită, spunând că “acel fuior
înseamnă barba lui Hristos“. Aceste
elemente necreştine, de origine populară,
exprimă o legătură cu ritul creştin în
explicarea rolului fuiorului.
Unele datini sunt legate de
busuiocul din sfeştoc(cofa), care, pentru
că este sfinţit, este folosit, în multe părţi,
la practici magice, crezându-se că are
putere deosebită în influenţarea soartei, a
norocului tinerilor. Fetele primesc sau
chiar iau pe ascuns câteva fire de
busuioc pentru a face vrăji şi farmece de
ursită.
Valer Butură spune că, în unele
sate, fetele “furau busuioc de la preot la
Bobotează şi îl puneau sub pernă, ca să
55
viseze ursitul, unele invocau luna, să li-l
aducă în vis etc.” Busuiocului i se
atribuie o întreită valoare simbolică: este
considerat în tradiţie floarea norocului;
este considerat sfinţit prin folosirea la
stropitul cu aghiasmă; stând lângă crucea
preotului la Ajun, este pus în legătură cu
semnificaţia ierburilor de sub crucea
Domnului, între care a fost şi busuiocul,
motiv studiat şi de Mircea Eliade.
56
Un fapt nelipsit de la noi este
prezenţa copiilor care îl însoţesc pe preot
pe la case, uneori în cete foarte mari,
pentru a striga <Chiraleisa>, termen de
origine greacă, folosit frecvent în cultul
ortodox cu sensul de “Doamne
Miluieşte”.
Unele credinţe populare susţin
sfinţenia sărbătorii, ele îşi au originea în
faptul că la Botezul lui Iisus Hristos s-a
arătat Sfânta Treime prin Fiul botezat de
rob, Sfantul Duh, coborât ca porumbel
asupra lui Iisus şi glasul Tatălui din cer.
O tradiţie spune că “ la Bobotează se
deschide cerul şi îngerul păzitor îi spune
celui de însurat sau celei de măritat
încotro îi va fi norocul “ . Se spune că “
cine va vedea cerurile deschise în
noaptea de Bobotează va fi drept
înaintea lui Dumnezeu .” Oamenii cred
că “cine moare în această zi sufletul
aceluia merge de-a dreptul în cer, care
57
stă toată ziua deschis spre aducerea-
aminte despre prezenţa spiritului sfânt la
Botezul Domnului. “
Cele mai importante datini sunt
legate de sfinţirea apei, numită “Sfinţirea
cea Mare a apei “, ”Aghiasma Mare“ sau
“Iordanul“, de la faptul că reprezintă
ritualic minunea de la Iordan şi o
reactualizează. Datina sfinţirii apei la râu
este menţionată şi de Paul de Alep, în
Ţara Românească, el descriind toată
ceremonia: “după slujbă, am ieşit din
biserică pentru ca domnul nostru patriarh
să cufunde de asemenea crucea în râu.
Steagurile şi prapurile, ale căror prăjini
aveau câte o cruce în vârf, erau rânduite
câte două; erau purtate în fruntea
alaiului; apoi veneau lumânările, apoi
preoţii, doi câte doi, şi în spatele lor
domnul nostru patriarh cu mitropoliţii;
au mers astfel până la râu... s-a spart
atunci gheaţa, pentru ca patriarhul să
58
poată cufunda crucea în apă de trei ori,
pe când se cânta: În Iordan. În clipa
aceasta, tot poporul şi-a umplut vasele
cu apă de râu. Preoţii au botezat mulţi
copii în râu.” În trecutul bisericii noastre,
a existat obiceiul botezării copiilor cu
acest prilej în râu, întrerupt din cauza
riscului îmbolnăvirilor.
Rânduiala sfinţirii apei s-a
menţinut intactă până astăzi, cu unele
obiceiuri şi credinţe populare deosebite
de la o zonă la alta.
59
Se întâlnesc şi alte practici
locale la slujba de sfinţire a apei.
Obiceiul de a se împuşca la Bobotează,
menţionat de Paul de Alep, la slujba de
la râu, în momentul când domnul săruta
crucea şi era stropit cu agheasmă, s-a
păstrat şi în popor de-a lungul vremii în
mai multe zone. O tradiţie explică acest
60
lucru astfel: ,,se împuşcă zicând că
picioarele Mântuitorului au fost pe acea
lespede ce se află în apa Iordanului, pe
care era făcut zapisul de greşeală al lui
Adam. Şi, când a călcat Mântuitorul pe
ea, a pocnit şi a huit, cum huiesc puştile
acum la noi.” Această credinţă este o
urmare a influenţei bogomilice la noi, în
legătură cu zapisul lui Adam, motiv care
ne-a venit prin intermediul unor apocrife
şi a avut un mare ecou în spiritualitatea
populară.
Aghiasma de la Bobotează este
considerată în popor cea mai sfântă,
61
fiind numită ca şi în cărţile de cult
Aghiasmă Mare. Ea este luată de către
credincioşi şi întrebuinţată pentru
folosul lor sufletesc şi trupesc.
De aici, există în tradiţie câteva
practici privind felul de întrebinţare a
aghesmei şi credinţele ce se leagă de ele.
În Chestionarul lui N. Densusianu, se
menţionează că: ,,oamenii iau de la
62
biserică aghiasmă, fac cruce şi gustă de
trei ori din ea”; ,,stropesc cu agheasmă
casele, vitele, viile, câmpul”; unii
stropesc ,,cu agheasmă de la Bobotează
toată averea mişcătoare şi
nemişcătoare”. De asemenea, se duce
din această agheasmă la cimitir, cu ea se
stropesc mormintele, îndeosebi în unele
locuri ,,se stropesc cu Agheasmă Mare
mormintele copiilor mici, care au murit
nebotezaţi, cu credinţa că astfel se
botează, practică
menţionată şi de
S. Fl. Marian în
Bucovina,
arătând că nu
este o practică
de botez validă,
ci doar un
simulacru de rit,
cu temei în
credinţa că apa
63
sfinţită poate să confere celui decedat
harul botezului.
După o tradiţie mai răspândită,
din agheasma de la Bobotează, o parte se
consumă de către credincioşi, luând
fiecare membru din familie câte puţină
dimineaţa, pe nemâncate, timp de o
săptămână sau două, iar o altă parte se
păstrează în casă de la un an la altul,
chiar mai mult. Aceasta se punea într-o
sticlă mică şi se lega de un cui la perete,
în odaia bună, lângă icoană, ţinută ca un
lucru sfânt şi totodată sfinţitor, a cărui
prezenţă este considerată de un mare
ajutor în casă, fiind vindecătoare şi
apărătoare de influenţe rele.Un argument
al credinţei în puterea aghesmei este
faptul că nu se strică. Despre credinţa
aceasta la români a scris Sulzer, în anul
1781, el însuşi fiind convins despre
adevărul ei, dar argumentele lui nu sunt
de natură religioasă, ci materialiste,
64
fizice. El spune că temeiul stă în aceea
că o apă luată pe timpul solstiţiului de
iarnă, după care cade ca timp şi Botezul,
şi bine asigurată de intrarea aerului este
ferită de stricăciune. Simion Mangiuca,
în calendarul pe anul 1882, susţine că
este un proces mai complex, cu
implicaţie religioasă.
Legat de Bobotează este obiceiul
Iordănitului, care se petrece în ziua
sărbătorii, în unele zone acesta
prelungindu-se şi a doua zi, de Sfântul
65
Ioan Botezătorul. Pr.prof. Ene Braşte îl
consideră “ o imitaţie folclorică a acestei
stropiri sacramentale” de la Sfinţirea
apei, practicată de către tineri.
Iordănitorii mergeau prin sat, unul
stropea cu busuiocul pe cei pe care îi
întâlnea în cale şi se cânta troparul
Botezului.
În unele părţi, în ziua de
Bobotează, se colinda la biserică,
obiceiul fiind o extindere a colindatului
de la celelalte sărbători, cu adaptare la
momentul Botezului.
Balan Andrei,
Coca Ana-Maria,
Ciumău Bogdan,
Mândrilă Emanuela,
Tăbăcaru Ioana Roxana
66
Laicizarea vieţii a determinat,
odată cu amplificarea valorilor
materiale, asimilate modernităţii, sără-
cirea valorilor spirituale. Latura reli-
gioasă a sărbătorii este ignorată în mass-
media, omul religios fiind substituit de
consumator.
67
Activitatea noastră de cercetare a
tradiţiilor şi obiceiurilor din zona
etnografică a Câmpulungului buco-
vinean a pornit de la întocmirea unui
chestionar, cuprinzând 10 întrebări cu
caracter deschis, legate între ele prin
subiectul abordat. Acestea se referă la
cunoaşterea obiceiurilor religioase din
zona Câmpulungului, perceperea de
către public a sărbătorii Bobotezei,
cunoaşterea momentelor pe care le
presupune, descrierea fiecărui moment,
precizarea semnificaţiei acestei sărbători
pentru creştinii ortodocşi, a rolului
fiecărui moment din desfăşurarea
sărbătorii, identificarea unei continuări a
sărbătorii în trecut, caracterizarea
acesteia, formularea unor opinii privind
şansele de supravieţuire a obiceiurilor
religioase din această zonă şi căile de
asigurare a continuităţii tradiţiilor.
68
Au fost chestionate 280 de
persoane din oraşul Câmpulung
Moldovenesc, comunele Sadova,
Pojorâta, Fundu Moldovei, Botuş,
Breaza, Izvoarele Sucevei, Vama,
Frumosu, Moldoviţa etc.Unele s-au
arătat interesate, altele au tratat
întrebările cu superficialitate şi
dezinteres.
La prima întrebare, 220 au făcut
dinstincția între obiceiuri laice și
religioase, iar 60 de persoane au răspuns
69
confuz. Cele mai multe sunt legate de
Sărbătorile Împărăteşti, cum ar fi
Crăciunul, Tăierea Împrejur, Boboteaza
ori Sf. Paşti. Au menţionat însă şi
obiceiuri practicate de Sf. Andrei, de Sf.
Vasile cel Mare sau de Sf. Ioan
Botezătorul.
La a doua întrebare, un număr de
24 persoane nu a putut aprecia locul
acestei sărbători în trecut, 14 au
considerat că obiceiul ocupă un loc la
fel de important ca toate celelalte
sărbători în viaţa comunităţii, 106 l-au
considerat un obicei important, iar 136
foarte important.
La a treia întrebare, momentele
cel mai des menţionate au fost: sfinţirea
apei (260 persoane), “Chiraleisa”(240 de
personae), Sfânta Liturghie(130 de
persoane), Crucea de gheaţă(110 de
persoane), luarea apei sfinţite(56 de
persoane), Colinda (52 de persoane),
70
sfinţirea caselor (44 de persoane), postul
din Ajun(24 persoane), pregătirea
mâncării de post (24 persoane).
Pe lângă aceste momente, au mai
fost identificate următoarele: întâm-
pinarea şi conducerea preotului cu
lumânarea aprinsă, îmbrăcarea costu-
melor populare în ziua Bobotezei,
aruncarea crucii din lemn sau busuioc pe
apă, înconjurarea bisericii şi stropirea ei
cu apă sfinţită, după Sfânta Liturghie,
tăierea unui « prodou » în formă de
cruce, baia în pârâu a unor tineri în ziua
Bobotezei, confecţionarea unor cru-
ciuliţe de lemn şi aşezarea lor la ferestre,
fântâni, grajduri, deasupra uşilor,
împuşcatul în timpul slujbei peste ape
(Sadova şi Frumosu), însemnarea tocului
uşii cu o lumânare aprinsă (Sadova,
Frumosu) sau aşezarea unor cruci de
ceară deasupra uşilor (Frumosu),
dăruirea unui fuior de cânepă sau a unui
71
prosop la preot, desfăşurarea slujbei
Iordanului la răscruce de drumuri
(Mestecanis, Sadova).
La a patra întrebare, au reuşit să
descrie cele mai importante momente
256 de persoane şi nu au putut răspunde
24. Dintre repondenţii noştri au oferit
informaţii lacunare 134, parţiale 74 şi
informaţii detaliate 48 de persoane,
dintre care unii, preoţi, dascăli şi bătrâni.
72
La a cincea întrebare, men-
ţionează integral semnificaţia sărbătorii
90 creştini, parţial 120 creştini şi nu au
ştiut semnificaţia sărbătorii 70 dintre cei
chestionaţi.
Rolul fiecărui moment din
desfăşurarea sărbătorii a fost identificat
complet doar de către preoţi, părintele
Mîndrilă Simion de la Parohia Sfantul
Nicolae, din Fundu-Sadovei, părintele
Cârloanţă Constantin, de la Paraclisul
Colegiului Militar «Ştefan cel Mare» şi
părintele Giosan Teodor, de la Parohia
Naşterea Maicii Domnului din Capu‟
Satului, Câmpulung. 90 de persoane au
răspuns parţial, iar 184 nu au putut da un
răspuns.
La a şaptea întrebare, 140
persoane au susţinut că în trecut a
existat o continuare a acestei sărbători,
în seara aceleiaşi zile sau în zilele
următoare, menţionând Balul Bobotezei,
73
iar pe 7 ianuarie sărbătoarea Sf. Ioan
Botezătorul. 44 de persoane au negat o
continuare şi 96 nu au ştiut să răspundă.
La a opta întrebare au descris
detaliat momentele posterioare
Bobotezei 124 de persoane, le-au descris
parţial 56 şi nu au ştiut să le descrie 100
de persoane.
În ceea ce priveşte perpetuarea
obiceiurilor religioase în zona aceasta,
220 persoane s-au declarat optimiste, 12
74
neîncrezătoare, iar 48 de persoane s-au
arătat neştiutoare.
Întrebate fiind pe ce cale s-ar
putea realiza acest deziderat, 180 de
persoane ne-au oferit soluţii, 28 persoane
au răspuns confuz, iar 72 persoane nu au
ştiut să ne răspundă.
Sărbătorile Naşterii Domnului
încep de la Sf. Nicolae şi se termină la
SF. Ioan Botezătorul. Boboteaza face
parte din ciclul Sărbătorilor Împărăteşti,
aflându-se în legătură cu Naşterea
Domnului, Tăierea împrejur şi Sfintele
Paşti, fiind considerată şi Sărbătoarea
luminii. Pe lângă semnificaţia creştină,
Boboteaza este o mare sărbătoare
populară, la care participă toată suflarea
omenească a comunităţii. Amploarea ei
permite identificarea mai multor
momente esenţiale, cu semnificaţii
profunde.
75
Primul moment al sărbătorii este
Ajunul, o zi în care, prin post, creştinul
se pregăteşte pentru Botezul Domnului.
În prealabil, casa a fost rânduită de
sărbătoare, iar gospodinele au pregătit
bucate. Postul din Ajun/ ajunarea, o
reminiscenţă a pregătirii catehumenilor
pentru primirea botezului, reprezintă o
pregătire atât trupească, precum şi
sufletească, o creştere duhovnicească, o
premergere a comuniunii cu Iisus
Hristos.Astfel, se explică şi faptul că unii
76
creştini ortodocşi se spovedesc şi se
împărtăşesc cu Sf. Taine în această zi.
Unii postesc până la sosirea preotului şi
sfinţirea bucatelor, alţii până la răsăritul
stelelor, iar alţii până a doua zi.
În Ajun, merge şi preotul pe la
casele credincioşilor pentru a le stropi cu
apă sfinţită, pentru a le da
binecuvântare.El este însoţit de cete de
copii, dar şi de vârstnici, care îi anunţă
sosirea, strigând «Chiraleisa» sau
«Chiuralesa» (Sadova), o adaptare a
grecescului «Kyrie eleison», cu sensul
de «Doamne miluieşte», binevestindu-L,
lăudându-L şi cerându-I milă lui
Dumnezeu. Copiii primesc nuci, covrigi,
bomboane, mere etc.
Preotul şi dascălul cântă troparul
sărbătorii, iar în unele sate se cântau în
trecut şi colinde, care vesteau minunea
de la Iordan şi îi pofteau pe credincioşi
în ziua următoare la sfinţirea apelor.
77
Colindătorii erau îmbrăcaţi fie în costum
naţional, fie mascaţi în babă, moşneag,
ţigan sau ţigancă (Frumosu). În
aşteptarea preotului, se tămâiază toate
camerele. Gazda, de obicei bărbatul
casei, întâmpină preotul cu o lumânare
aprinsă.
Preotul stropeşte casa cu apă
sfinţită, le dă locuitorilor ei Sf. Cruce
sau Sf. Icoană a Botezului să o sărute, îi
binecuvântează pe ei şi bucatele de pe
78
masă. Acestea sunt toate de post, în
unele sate se pun şapte feluri de
mâncare, în altele douăsprezece, după
numărul Sf.Apostoli: salată de bob, de
fasole, compot de prune sau perje,
compot de prune uscate, colivă, măsline
etc. În unele locuri, se pun pe colţurile
mesei sare sau “căciulii” de usturoi. În
unele sate (Sadova, Frumosu), se
obişnuia în trecut să se însemneze cu Sf.
Cruce tavanul, deasupra mesei, sau tocul
uşii cu o lumânare aprinsă sau se
79
însemnau cei patru pereţi ai casei
(Colacu). În altele (Frumosu,Vama,
Paltinu), se puneau cruci mici de ceară
deasupra uşii. Frecvent, aproape peste
tot, se confecţionau cruci mici de brad,
care se legau cu strămătură roşie sau
verde de stâlpul pridvorului, de stâlpul
porţii, la ferestre, fântâni, grajduri.
Preotul primea în trecut un fuior, iar în
prezent un prosop ţesut în casă. Fuiorul
era destinat confecţionării funiilor la
clopot sau celor pentru coborâtul
sicriului în groapă. Se credea că de firele
fuiorului sau ale prosopului aveau să se
prindă toate relele, aceste obiecte
devenind o punte de trecere pentru
sufletele morţilor. De asemenea, se
credea că astfel se putea influenţa
bogăţia lanului de cânepă. Astfel,
tradiţiile precreştine, păgâne, au fost
asimilate în ritualul creştin şi «s-au
îmbisericit».
80
Tot în Ajun, unul sau mai mulţi
meşteri pricepuţi sculptează o cruce de
gheaţă la o apă curgătoare, un izvor, râu
sau pârâu, unde în ziua următoare se
desfăşoară slujba Iordanului.
De această zi, sunt legate şi
câteva superstiţii. Se crede că dacă pomii
sunt, în Ajunul Bobotezei, încărcaţi cu
promoroacă, vor avea rod bogat
(Breaza). Se crede că animalele din grajd
vorbesc la miezul nopţii dinspre ziua de
Bobotează despre locurile unde se află
ascunse comorile (Breaza).Tot aici se
spune că sunt interzise certurile în casă
şi nu se dă nimic cu împrumut. De
asemenea, se crede că tinerele fete, care
smulg din busuiocul preotului o crenguţă
şi o pun sub pernă, îşi vor visa noaptea
ursitul sau se vor mărita. Tot astfel,
există convingerea că fata din casă care
se aşază prima pe locul unde a stat
preotul se va mărita în cursul anului.
81
Cina avea un caracter ritual.
Obiceiul mesei de Ajun, cu înţelesuri
profunde şi definitorii pentru
comunitatea rurală tradiţională, se mai
păstrează izolat în satele de munte.
Familia se aşază şi se ridică în acelaşi
timp de la masă, în semn de deplină
înţelegere şi comuniune. Capul familiei
hrăneşte simbolic vitele din gospodărie,
chemându-le pe nume şi aruncând peste
cap câte puţin din cele 12 feluri de
mâncare.
Tot acum sunt date la animale şi
bucatele rămase de la Crăciun, păstrate
82
pe geam alături de o cană de apă, pentru
„îndestularea sufletelor morţilor”. În
seara de Ajun, a existat în trecut obiceiul
colindelor, rostindu-se chemarea de a
participa la Botezul lui Iisus, precum şi
urări de rodnicie a ogoarelor, de
prosperitate a gospodăriei, cum se
întâlnesc mai ales în textele de
pluguşoare.În cultul ortodox pe stil
vechi, practicat la Izvoarele Sucevei,
Ajunul Bobotezei coincide cu cel al
Anului Nou, rostindu-se urături pe la
casele oamenilor.
Al doilea moment al sărbătorii
Bobotezei, în dimineaţa zilei de 6
ianuarie, îl reprezintă Sf. Liturghie,
desfăşurată după tipicul Sf.Ioan Gură de
Aur, cu troparele şi condacele specifice
Bobotezei. Cei mai mulţi dintre credin-
cioşi o receptează ca pe orice Sf. Litur-
ghie, atribuindu-i aceeaşi semnificaţie.
83
La slujba de sfinţire a apelor,
numită şi Iordanul, participă, după unele
mărturii, întreaga suflare a satului.În
trecut, aceasta se desfăşura întotdeauna
la o apă curgătoare, astăzi are loc uneori
în curtea bisericii (Capu‟ Satului), alteori
în piaţa satului (Vama)sau la o răscruce
de drumuri (Mestecăniş, Gura Sadovei),
unde este făcută din Ajun Crucea de
gheaţă. Credincioşii vin aici într-o
procesiune numeroasă, bărbaţi şi femei,
bătrâni, tineri şi copii, în costume
tradiţionale sau, în ziua de astăzi, în
84
haine noi. Bărbaţii poartă prapuri, cruci,
serafimi, Icoana cea mare a Maicii
Domnului.În unele parohii (Capu‟
Satului), 12 băieţi se îmbracă în haine
diaconeşti, fiecare ducând în mână o
icoană a unei sărbători închinate fie
Mântuitorului, fie Maicii Domnului. Cu
toţii se aşază în ordine în jurul mesei de
sfinţire. În unii ani, acest alai era însoţit
de călăreţi. Deoarece la noi, în zona de
munte, nunţile se făceau mai ales iarna,
feciorul care urma să facă nuntă după
Bobotează trebuia să poarte cu mândrie
steagul tricolor, iar viitoarea mireasă
trebuia să ducă o icoană cu Maica
Domnului (în trecut, la Câmpulung şi
Frumosu). Preotul săvârşeşte slujba de
sfinţire a Aghesmei Mari, invocând Sf.
Treime, dascălul cântă troparul «În
Iordan, botezându-te, Tu, Doamne...»,
iar corul cântă «Doamne miluieşte».
Preotul adânceşte de trei ori Sf. Cruce
85
îmbrăcată în busuioc în apa neîncepută
pregătită într-un butoi mare de lemn sau
într-o « budacă », rostind rugăciunile
specifice, apa transformându-se în
Agheasmă Mare, după care sfinţeşte apa
curgătoare. La această slujbă, credin-
cioşii asistau odinioară cu lumânările
aprinse. La Câmpulung, Sadova, Moldo-
viţa, vânătorii şi pădurarii obişnuiau, în
cursul acestei slujbe, să «împuşte» peste
ape, pentru alungarea duhurilor rele.
Preotul arunca, în trecut, o cruce de lemn
pe apă, iar feciorii înotători intrau în apă
să o scoată (Sadova, Moldoviţa). În
unele locuri, se obişnuia ca feciorii să se
scalde în apa unui pârâu sau râu
(Moldoviţa, Moldova), în scopul
purificării, al feririi de boli şi de alte
rele. La Vama, credincioşii cântă colinda
«La mulţi ani, Iordane!», în alte părţi se
cântă alte colinde frumoase, care vestesc
minunea de la Iordan.La sfârşit, aceştia
86
iau Agheasmă Mare, în vase curate,
anume pregătite.Toată procesiunea se
întoarce apoi la biserică, în glas de
clopote, strigând «Chiraleisa».
Se înconjoară biserica o dată,
credincioşii revin în biserică, unde sunt
miruiţi şi iau anafură, iar preotul face
«otpustul» Sf.Liturghii.
87
Agheasma Mare se ia de către
credincioşi timp de opt zile, până la
odovania Praznicului Botezului
Domnului, pe nemâncate, cu smerenie şi
rugăciune (Tatăl nostru), spre
purificarea sufletului şi a trupului. Cu
Agheasma Mare se sfinţesc şi
gospodăriile. În cursul anului, se
păstrează la loc de cinste, putându-se
folosi de către credincioşi numai cu
binecuvântarea preotului şi cu post.
Exista în trecut, în multe locuri
se păstrează şi astăzi, interdicţia ca, timp
de 40 de zile de la Bobotează, femeile să
clătească rufele la pârâu, timp de opt sau
nouă zile, să spele. În noaptea de
Bobotează, fetele îşi puneau busuioc sub
pernă spre a-şi visa ursitul.Se zicea că
fetele care cădeau pe gheaţă în ziua
Bobotezei aveau să se mărite în anul
respectiv. O altă credinţă era aceea că,
dacă oamenii luau cetină folosită la
88
sfinţirea apei şi o puneau lângă pomi,
aceştia înfloreau şi rodeau bogat. De
asemenea, gospodinele se întreceau să
ia fân sau paie(puse anume acolo) din
locul unde a stat preotul la sfinţirea
Aghesmei Mari, în credinţa că, puse în
cuibarul cloştei, aveau să iese pui mulţi.
În seara zilei de Bobotează, la
Câmpulung, Vama, Moldoviţa, se adu-
nau grupuri mari, femei şi bărbaţi, la
casa unui gospodar, mai târziu la
Căminul Cultural, cu mâncare şi băutură.
Aduceau lăutari, cântau şi dansau până
spre ziuă. Dacă printre ei se afla o
femeie proaspăt căsătorită, o udau cu apă
din fântână. Aceste petreceri au generat
vestitele baluri, care au fost reanimate la
Sadova, Pojorâta, Fundu Moldovei,
Vama, Frumosu. Fetele mergeau la bal
cu mamele. Aici tinerii se cunoşteau mai
bine, se întemeiau relaţii care duceau la
căsătorie. În unele sate (Colacu, Botuş,
89
Fundu Moldovei), balurile se desfăşurau
în ziua următoare, cu participarea mai
ales a tinerilor.
În ziua de 7 ianuarie, de
sărbătoarea Sf. Ioan Botezătorul, după
Sf. Liturghie, se practica şi, într-un
anumit fel se mai păstrează şi astăzi,
«Udatul Ionilor». La porţile celor care
purtau numele sfântului, se punea un
brad împodobit, iar Ion trebuia să dea o
petrecere cu lăutari. Acest obicei are
astăzi o amploare mai mică, păstrându-se
bradul aşezat la poartă şi cinstirea cu
băutură a celor care l-au adus. În trecut,
se obişnuia udatul cu agheasmă al
tinerilor (Vama, Frumosu, Fundu
Moldovei), numai că biserica l-a interzis,
considerând risipirea apei sfinţite o
blasfemie.
Balul Bobotezei este o dovadă a
interferenţei sacrului şi profanului în
viaţa cotidiană, a faptului că omul
90
simplu trece foarte uşor de la cele sfinte
la cele pământeşti, de la înfrânare la
înfruptare. Se desfăşoară în aceeaşi
săptămână, constând în dans, mâncăruri
alese şi multă voie bună. Participă flăcăi
şi fete, gospodari tineri şi bătrâni. Balul
îndeplineşte, pe lângă funcţia de
divertisment şi de socializare, şi un rol
educativ, transmiţându-se valorile mora-
le, gustul pentru frumos, respectul pentru
tradiţii şi pentru semeni.
În ceea ce priveşte continuarea
obiceiurilor religioase, în zona Câmpu-
lungului Moldovenesc, cele mai multe
91
dintre persoanele chestionate s-au arătat
optimiste, dând mai multe şanse de
supravieţuire acestora decât obiceiurilor
laice, întrucât credinţa se transmite din
tată în fiu, din generaţie în generaţie, nici
regimul comunist ateu, cu constrângerile
şi ameninţările sale, neputând s-o
distrugă total. Pe de altă parte, mulţi şi-
au exprimat îngrijorarea, oamenii de
astăzi fiind mai puţin religioşi şi mai
puţin stricţi în respectarea învăţăturilor
de credinţă. Un alt motiv de îngrijorare îl
reprezintă mişcarea de integrare
europeană, fenomenul de globalizare, a
căror tendinţă este uniformizarea veţii
sub toate aspectele ei. Optimiştii au
indicat căile prin care obiceiurile
religioase şi laice ale cultului creştin
ortodox s-ar putea conserva: abordarea
acestei teme în şcoli, la orele de religie,
în cadrul unor opţionale, în biserică, în
familie; citirea de cărţi sfinte; legătura
92
strânsă dintre preoţi şi enoriaşi;
implicarea elevilor în realizarea unor
culegeri de folclor; participarea la
festivaluri de datini şi obiceiuri
populare; participarea la toate
evenimentele religioase; implicarea
autorităţilor locale etc.
În concluzie, susţinem că
tradiţiile religioase şi laice, care se
armonizează atât de bine în cultul
creştin-ortodox, vor supravieţui, aşa cum
a supravieţuit, mai bine de 2000 de ani,
credinţa noastră. Ele reprezintă o
moştenire culturală, principala noastră
avere, ele ne oferă cartea de identitate de
care avem nevoie în Europa şi în lume.
Balan Andrei, Coca Ana- Maria,
Ciumău Bogdan,
Mândrilă Emanuela,
Tăbăcaru Ioana
93
Proiectul a fost iniţiat în anul
2009 de către trei elevi ai claselor a IX-
a, a X-a şi a XI-a de la Colegiul Naţional
“Dragoş-Vodă”, Câmpulung Moldo-
venesc, Mândrilă Emanuela, Coca Ana
Maria şi Bălan Andrei, toţi trei locuitori
ai comunei Sadova, ,,satul cu oameni
frumoşi”, în preajma Sfintei Sărbători a
Bobotezei. Pasiunea pentru cunoaşterea
obiceiurilor locale s-a transformat într-o
serioasă activitate de promovare şi
conservare a folclorului. Au propus
tuturor claselor din colegiu, în anul
şcolar 2009-2010, în parteneriat cu
consiliile elevilor şi ale părinţilor
94
implicarea în această acţiune, bucu-
rându-se de interesul tuturor.
În anul şcolar următor, proiectul
a implicat un număr mult mai mare de
elevi, profesori şi membri ai comunităţii
locale. Iniţiativa, lăudabilă dintru
început, a fost apreciată şi recunoscută în
diversele întâlniri culturale din cei doi
ani de promovare.
În ciuda neîncrederii unor
specialişti (Ovidiu Bârlea, Folclorul
românesc) în posibilitatea reanimării
unui” repertoriu decăzut din practica
straturilor populare” şi a temerii că
acţiunile de reînviere a unor obiceiuri şi
tradiţii străvechi au un efect limitativ,
”mai mult de circumstanţă”, noi ne
arătăm optimişti, sperând să deşteptăm
interesul tuturor, copii, tineri, vârstnici,
faţă de folclorul local, să provocăm o
mişcare de cultivare a acestuia.
95
Obiectivul fundamental urmărit îl
reprezintă conservarea obiceiurilor
tradiţionale specifice Bobotezei din zona
etnografică a Cîmpulungului buco-
vinean.
Urmărim, de asemenea, păstra-
rea şi cultivarea tradiţiilor locale;
realizarea unui cadru optim de
colaborare cu partenerii din zonă în
promovarea folclorului; antrenarea
elevilor in activităţi menite să contribuie
la preluarea şi transmiterea tradiţiilor şi
obiceiurilor locale; educarea elevilor în
spiritul păstrării şi transmiterii
folclorului românesc; editarea unei
reviste de folclor a colegiului, care să
prezinte tradiţii şi obiceiuri din zona
Câmpulungului Moldovenesc; partici-
parea elevilor la activităţile extra-
curriculare desfăşurate în şcoală;
conservarea costumelor populare şi a
obiectelor specifice tradiţiilor şi
96
obiceiurilor zonale; dezvoltarea
spiritului creator al elevilor;
conştientizarea necesităţii păstrării
tradiţiilor şi obiceiurilor locale în
contextul integrării europene.
În cercetarea noastră, am folosit
investigatia, chestionarul, interviul,
studiul de caz, analiza sociologică şi
folclorică.
Zona vizată de proiect este oraşul
Câmpulung Moldovenesc, comunele şi
satele aparţinătoare.
Grupurile ţintă sunt copiii şi
adolescenţii, tinerii, comunitatea locală,
implicându-se aproximativ 400 de
persoane.
Proiectul s-a derulat pe parcursul
a doi ani: anul şc. 2009-2010 și anul şc.
2010-2011.
97
Activitățile întreprinse sunt:
documentarea în biblioteci şi muzee;
excursii de informare;
elaborarea unui chestionar şi culegerea
informaţiilor;
realizarea
unor
interviuri
şi anchete
pe teren;
realizarea unor proiecte de grup, evaluarea şi
premierea lor;
filme, înregistrări audio;
98
colectarea de obiecte tradiţionale;
parteneriate;
organizarea unor grupuri de discuţii pe tema
Bobotezei
vizite la bisericile din zona Câmpulung, în
special la Parohia Sfântul Nicolae, Sadova,
unde am colaborat cu părintele Simion
Mîndrilă. reconstituirea obiceiurilor
specifice Bobotezei din fostul Ocol al
Câmpulungului.
Afişe, pliante;
Colaborare cu mass-media;
Filmarea unor obiceiuri de Bobotează la
Sadova Balul gospodarilor din Pojorâta
99
Întâlniri cu copiii de la Şcoala Pojorâta,
Şcoala Nr. 4 Câmpulung Moldovenesc, Şc.
Moldova Suliţa.
Promovarea obiceiurilor specifice Bobotezei
în şcolile din zona Câmpulung
Moldovenesc
Concursul de “Cultură şi Civilizaţie în
România”
Acţiuni de voluntariat în cadrul unui alt
proiect
Promovarea mâncărurilor de post în pensiuni
100
Balul gospodarilor din Sadova Seară
românească la Colegiul Naţional
“Dragoş-Vodă”, C-lung Moldovenesc Întâlniri la Casa de Cultură Câmpulung
Mold. cu tema La masă cu trecutul
Participarea la Concursul de ,,Cultură şi
Civilizaţie în România” Promovarea mâncării, precum şi a
cântecului si dansului popular peste hotare
(Franţa şi Germania) în cadrul ,,Întâlnirilor
culturale”
Promovarea
mâncării tradiţionale la pensiunea Sava Pojorâta
Site-ul de folclor al Colegiului: http://
Folclor-Bucovina.ro
101
Pagina web a proiectului
Materiale promoţionale: revista proiectului,
pliante, afişe, calendare, fluturaşi.
Laicizarea educaţiei, a vieţii au
determinat, odată cu amplificarea valo-
rilor materiale, asimilate modernităţii,
sărăcirea valorilor spirituale, iar în unele
cazuri pierderea lor definitivă. De pildă,
marile sărbători sunt promovate în mass-
media cu imagini din supermarketuri,
care ilustrează omul shoppingului, în loc
să prezinte dimensiunea religioasă a
momentului. Omul religios este înlocuit
de consumator.
102
În timp ce ritualul religios se
păstrează cu sfinţenie, o parte dintre
obiceiurile populare s-au pierdut.
Pierderi importante sunt: înce-
tarea de a se mai purta costume tradi-
ţionale, de a se desfăşura slujba la o apă
curgătoare, de a se confecţiona crucile
de lemn, neglijarea postului, înlocuirea
mâncării tradiţionale cu cea de fast-food.
Prin intermediul acestui proiect,
dorim să promovăm dimensiunea sacră a
sărbătorii, care implică atât un ritual de
pregătire prin post, rugăciune, gesturi,
atitudini şi acţiuni consacrate, cât şi o
altă perspectivă asupra hranei, destinate
nu numai trupului, ci şi sufletului.
Mândrilă Emanuela, Tăbăcaru Ioana Roxana
Balan Andrei, Coca Ana- Maria,
Ciumău Bogdan
103
Interviu luat preotului paroh-
Simion Mândrilă
R: Care este semnificaţia religioasă a
Bobotezei?
Pr. Simion Mândrilă: Boboteaza/
Epifania/ Arătarea lui Dumnezeu este
una dintre cele mai importante sărbători
pe care creştinii le au din cele mai vechi
timpuri, fiind consemnată in sec. al III-
lea d.Hr într-o frumoasă lucrare a lui
Clement Alexandrinul, numită
Stromatele. Aceasta dovedeşte că primii
creştini au prăznuit aşa cum se cuvine
Botezul Mântuitorului nostru Iisus
104
Hristos, in apele Iordanului, de către Sf.
Ioan Proorocul şi Botezătorul. Acest
episod este amintit şi de sfinţii
evanghelişti Marcu, Luca şi Matei, în
primele capitole din Sf. Evanghelii. Până
în secolul al IV-lea d.Hr., Naşterea
Mântuitorului şi Botezul erau sărbătorite
în aceeaşi zi, pe 6 ianuarie.De atunci
înainte cele două sărbători s-au separat.
Botezul Domnului este cunoscut
şi ca Minunea de la Iordan, deoarece în
timp ce fiul era botezat de Sf. Prooroc s-
a auzit din Ceruri glasul Tatălui
spunând: “Acesta e Fiul Meu cel iubit
întru care am binevoit”, iar Duhul Sfânt
S-a manifestat în chip de porumbel.
R: Ce loc ocupă Boboteaza în calendarul
creştin?
Pr. Simion Mândrilă: Sărbătoarea
Bobotezei face parte din ciclul
sărbatorilor împărăteşti, care începe cu
105
Naşterea Domnului, continuă cu Tăierea
Împrejur şi făcând legătura cu Sf . Paşti.
Ca şi Crăciunul, anticipat printr-o
perioadă de post, şi Boboteaza este
premearsă printr-o zi de ajunare, prin
care creştinul se pregăteşte să ia cu mai
multă vrednicie Agheasma Mare.
Această zi este o reminiscenţă a primelor
secole creştine, când catehumenii se
pregăteau postind, pentru ca de
Bobotează să primească Botezul creştin.
R: Care sunt cele mai importante
momente ale acestei sărbători?
Pr. Simion Mândrilă: Cel mai impor-
tant moment îl reprezintă, desigur, ziua
de Bobotează, considerată Sărbătoarea
Bucuriei/ Sărbătoarea Luminilor.
Pregătirea sărbătorii constă în prepararea
bucatelor de post, ajunarea şi aşteptarea
sosirii preotului cu Sfânta Cruce. Unii
numesc acest episod mersul cu
106
Chiralesa/ Chiuralesa, deoarece preotul
este însoţit de copii şi de vârstnici care
îşi anunţă sosirea la casele gospodarilor
strigând Chiralesa, ceea ce înseamnă
Doamne miluieşte. Această strigare
poate fi asociată şi cu un fel de colindă,
prin care se vesteşte bucuria, bine-
cuvântarea adusă prin stropirea cu
Aghiasma Mare a creştinilor şi a caselor
acestora.
R: Ce credinţe/ superstiţii există în
această zonă referitor la sărbătoarea
Bobotezei?
Pr. Simion Mândrilă: Creştinii orto-
docşi cred că lumânarea aprinsă folosită
la întâmpinarea preotului semnifică
luminarea adusă prin Sfântul Botez.
Postul reprezintă o creştere duhov-
nicească deosebită, exprimarea dragostei
faţă de biserică şi comuniunea cu Iisus
Hristos. Postul este o pregătire nu numai
107
trupească, ci şi sufletească pentru marea
sărbătoare. Binecuvântarea bucatelor de
pe masă cu Aghiasmă Mare dă
încrederea în bogăţia anului, sporul
casei. De asemenea, la crucea preotului,
se punea în vechime un fuior de cânepă,
din credinţa că de acesta aveau să se lege
toate relele. Mai practic, din această
cânepă se confecţionează funii pentru
clopote. Tot în Ajun, se confecţionează
cruci mici din lemn, care se pun la porţi,
fântâni, pridvoare, tot ca formă a
exprimare a credinţei. Meşteri pricepuţi
taie în gheaţă o cruce pe care o aşează la
o apă curgătoare sau la o răscruce de
drumuri pentru slujba Iordanului. Există
superstiţia că dacă fetele smulg un fir din
busuiocul preotului şi-l pun sub pernă,
îşi visează ursitul. De asemenea, dacă o
fată se aşează prima pe locul unde a stat
părintele se crede că se va mărita în anul
respectiv. Astfel, unele credinţe pre-
108
creştine au fost asimilate de creştinism,
s-au îmbisericit.
La slujba Iordanului, participă
întreaga suflare omenească a satului, din
credinţa că acum se sfinţesc apele toate
ca acum 2000 de ani. Credincioşii se
deplasează după Sfânta Liturghie la o
apă curgătoare, copiii ducând sfinte
icoane, iar tinerii prosesii, prapuri, sfinte
cruci. La sfârşit, se ia Aghiasmă Mare în
vase curate, având un fir de busuioc şi
toată lumea, cu mic, cu mare, se întoarce
la biserică, strigând Chiralesa în glas de
clopote. Se înconjoară biserica o dată, se
intră în biserică, se face otpustul Sfintei
Liturghii şi credincioşii iau anafora.
R: Mulţumim, părinte şi binecuvântaţi!
109
Tradiţiile şi obiceiurile constituie
valori inegalabile şi incontestabile ale
fiecărui popor. Arta populară reprezină
un factor cu eficienţă deosebită în
educaţie.
În cadrul colaborării şcoală –
familie este importantă această latură a
educaţiei: educaţia pentru valori
spirituale, în cadrul căreia aflăm care ne
sunt rădăcinile, care este specificul
nostru românesc. În momentul în care
copiii ajung să-şi cunoască indivi-
dualitatea şi moştenirea cultu- rală, se
vor recunoaşte pe ei înşişi şi vor fi
recunoscuţi în context european.
Tradiţiile păstrate sute de ani
sunt înlocuite acum cu noi obiceiuri
importate din alte ţări. Având în vedere
110
pierderea interesului elevilor şi chiar a
persoanelor mai în vârstă de a păstra şi
menţine tradiţiile şi obiceiurile populare
autentice româneşti, elevii Colegiului
Naţional „Dragoş Vodă” au organizat
pe data de 24 februarie 2011, zi în care
se sărbătoreşte Dragobetele, în sala de
festivităţi a colegiului o seara
românească, în contextul căreia s-au
promovat obiceiurile tradiţionale bucovi-
nene. În cadrul serii româneşti cântecul
şi dansul popular au constituit fondul
reînvierii unor vechi meşteşuguri,
precum ar fi: încon- deierea ouălor,
ţesutul, cusutul, dar şi gastronomia.
Elevii au organizat expoziţii unde
s-au prezentat obiecte tradiţionale,
podoabe, picturi, desene, toate cu scopul
de a întări ideea promovării laturii
tradiţionale.
Deliciul spectatorilor a fost, însă,
concursul în vederea alegerii Bădiţei
111
Dragobete, în cadrul căruia fiecare
concurent a suţinut graiul, obiceurile şi
tradiţiile într-o manieră proprie,
originală.
Prin acţiunea „Seară Româ-
nească”, s-a dorit realizarea unei
comparaţii între tradiţia românească şi
tradiţia altor ţări, dar şi combaterea
ignoranţei în ceea ce priveşte spiritul
tradiţional.
112
Urmărind cu îngrijorare, dar şi cu
speranţă bine temperată evoluţia
lucrurilor, generaţiile actuale sunt
chemate să vegheze la conservarea
valorilor tradiţionale patrimoniale, atât a
celor care privesc comportamentul
cotidian al indivi- dului în relaţie cu
comunitatea, cât şi a celor din sfera
culturii şi civilizaţiei naţionale; să le
promoeze şi să le perpetueze în formele
113
cele mai autentice şi mai definitorii
pentru etnicul care le-a zămislit. Alboi Simona
114
Anul 2010 a reprezentat, pentru
Colegiul Naţional ”Dragoş-Vodă” din
Câmpulung Moldovenesc, o perioadă cu
fast, consemnată cu victorii în
concursurile extraşcolare la nivel
naţional. Unul dintre aceste proiecte
învingătoare a fost cel al colegilor noştri
Tăbăcaru Ioana, Mândrilă Emanuela şi
Ciumău Bogdan, coordonat de
doamnele profesoare Ghidion Dorina şi
Cârloanţă Angelica, proiect finalist şi
premiat în ediţia anului precedent a
concursului ,,Cultură şi civilizaţie
românească”, desfăşurat la Deva.
Ca urmare a prestaţiei şi
prezentării excepţionale a şezătorii
tradiţionale, echipa a fost contactată de
115
reprezentanţi ai televiziunii naţionale, cu
scopul de a continua misiunea purtată de
acest concurs interdisciplinar, şi anume,
aceea de a promova şi perpetua tradiţiile
locale româneşti în societatea contem-
porană. Emisiunea ”Generaţia Contra”,
transmisă la TVR 1 şi TVR
Internaţional, şi-a propus să aducă cele
trei echipe câştigătoare, şi anume:
Suceava, Maramureş şi Hunedoara, la
Muzeul Satului din Bucureşti pentru o
sesiune de filmare a obiceiurilor din
fiecare zonă.
Cu recuzita specifică obice- iului
reanimat de noi şi membrii echipei
stăpâniţi de emoţii, pornim la drum din
Câmpulung de cu seară. Un drum lung,
stresant şi obositor. Se citea acest lucru
pe chipul fiecăruia. Un zâmbet schiţat
printre miile de încruntări deasupra
zecilor de foi ce conţineau scenariul
116
şezătorii. Totuşi, care era destinaţia
noastră? Ah, micul nostru Paris.
Folosind minunea navigaţiei
”GPS”, am reuşit să ajungem la locul
faptei mai devreme decât ne aşteptam.
Conducerea muzeului, foarte ospitalieră,
ne-a ajutat cu câteva informaţii
referitoare la istoria acestui punct
turistic, şi pe de altă parte, am cerut
detalii despre amenajarea tuturor
edificiilor. Ni s-a zis că mai trebuiau
încă trei ore ca băieţii de la TVR să
sosească. Ştiţi şi voi cum e cu mass-
media. Ce să facem noi până atunci?
Dacă tot eram acolo, hai totuşi să facem
un tur de capul nostru prin muzeu,
căutând, printre sutele de case
tradiţionale din toate zonele şi judeţele
ţării, casa specifică zonei etnografice a
Bucovinei. În cele din urmă, norocul ne
lovi. Prispa din lemn şi celelalte
elemente caracteristice şi specifice
117
caselor de la ţară din Bucovina desprinse
ca dintr-o povestire de-a lui Creangă au
făcut ca prima reacţie a noastră să fie:
”Uite-o!”. Din păcate, ghinionul lovise şi
el în acelaşi timp cu o ploaie torenţială
ce a dat tot programul activităţilor peste
cap. Filmarea programată iniţial în acea
casă a fost mutată într-o galerie de lângă
intrarea muzeului, din cauza condiţiilor
meteorologice ce au cauzat imposi-
bilitatea instalării recuzitei.
Atmosfera se încordă deodată la
sosirea carurilor de televiziune şi a
cohortei de tehnicieni. Mereu am vrut să
fiu în spatele camerelor şi aceea a fost
şansa mea. Pregătirile pentru filmare au
durat ceva timp, poate nu atât de
profesional pe cât am visat eu că ar fi,
dar aici se poate spune că şi atitudinea
cameramanilor şi a producătorilor puşi
faţă în faţă cu oameni îmbrăcaţi în port
naţional a fost puţin ”golănească”, poate
118
chiar cu o urmă de complex de
superioritate faţă de aceştia. În cele din
urmă, la comanda regizorului, filmarea a
început, iar totul s-a desfăşurat ca la
carte. Pentru câteva ore, toate
reflectoarele erau îndreptate asupra
noastră, eroii şezătorii de la ţară şi am
creat atmosferă prin cântec, joc şi voie
bună.
În curtea principală a muzeului,
se amplasaseră fotolii şi camere de
filmat. Partea dezbaterii din emisiunea
„Generaţia Contra” între diverşi invitaţi
de seamă printre care şi profesorii
coordonatori ai proiectului nostru
începuse într-o linişte debusolantă, o
atmosferă destinsă poate şi de ploaia ce
trecuse şi curăţase orice urmă de
îngrijorare de pe feţele tuturor.
Înarmaţi cu încă o experienţă pe
care o vom găsi mereu folositoare
oriunde ne-ar ghida paşii vieţii, ne-am
119
întors în Bucovina noastră cu acelaşi
microbuz aglomerat de piese de recuzită
şi omuleţi obosiţi gata să-şi continue
rutina de zi cu zi fără agitaţia aceea, fără
acel stres, care cred că îmi vor lipsi mie,
ne vor lipsi tuturor...
Bodnărescu Teodor-Iulian
120
Cuprins
Tradiţiile azi..............................................3
Minunea Iordanului.....................................8
Biserica- Punte între lumi............................13
Biserica pe plaiurile Bucovinei.....................19
Portul popular, între etic şi estetic.................29
Boboteaza- din istoricul sărbătorii.................44
Boboteaza-obiceiuri religioase şi laice..........66
Conservarea şi promovarea tradiţiilor de
Bobotează................................................93
Boboteaza- Sărbătoarea Luminii.................103
Seară românească.....................................109
Tradiţii bucovinene la Muzeul Satului..........114
top related