Universitatea din PiteştiFacultatea de ŞtiinţeSpecializare: Ingineria MediuluiAnul III

AGROCHIMIE ECOLOGICĂ

AMESTECURI DE MATERIALE ORGANICE PENTRU CREȘTEREA PLANTELOR ÎN SPAȚII

PROTEJATE

Student: Profesor îndrumător:Turescu Maria-Sorina Prof. lector univ. Tătaru Lavinia

Cuprins

I. Generalităţi 3

1

II. Tipuri de îngrășăminte organice folosite în sere……………………………………………3

1.1 Mranița 4

1.2. Pământul de țelină 5

1.3. Pământul de frunze 6

1.4. Turba 6

1.5. Nisip 7

1.6. Rumeguș 7

1.7. Compost menajer 8

1.8. Pământ de ericacee 8

1.9. Scoarțe 8

III. Amestecuri de materiale oragnice 8

IV. Amendarea și fertilizarea legumelor cultivate în sere 11

V. Bibliografie 15

I. Generalități

Creșterea plantelor în sere este mai accelerată datorită factorilor climatici care, în general, se asigură în cadrul limitelor optime. În sere, producțiile care se obțin sunt mult

2

superioare celor din câmp, deci și cerințele față de substraturile nutritive sunt mai mari. Concomitent este mărită și cerința fața de apă. În condițiile de seră aceasta este de 800-1000 mm/an.

Pentru a pune la dispoziția plantelor cultivate în sere o cantitate optimă de substanțe minerale, trebuie să se țină seama de consumul acestor plante. În afară de aceasta, analiza conținutului substratului de cultură este foarte importantă în conducerea fertilizării.

Prin fertilitate înțelegem așadar proprietatea unui sol de a asigura plantelor hrana, apa și aerul de care au nevoie pentru o dezvoltare normală și armonioasă.

Sistemul de fertilizare a culturilor de legume cultivate în spaţiile protejate, în special cel al legumelor de seră, este mult mai pretenţios decât cel pentru culturile de câmp obişnuite, şi chiar decât cel al legumelor cultivate în câmp datorită controlului mai riguros al unor factori de vegetaţie (temperatura, apă etc. ), unei producţii de biomasă mai mari, unui ritm mai accelerat de creştere, o dezvoltare a plantelor şi unei dinamici mult mai accentuate a elementelor nutritive şi a materiei organice din sol.

Solurile pe care se amplasează serele sau solariile trebuie să aibă o textură uşoară sau mijlocie, o bună permeabilitate pentru apă şi aer şi să se încălzească uşor; apa trebuie să dreneze uşor, să nu băltească. De asemenea, solul trebuie să aibă un conţinut ridicat de materie organică şi elemente nutritive, o bună capacitate de reţinere dar şi de eliberare a elementelor nutritive, un pH general de la slab acid până la slab alcalin (6,5-7,5) şi un conţinut scăzut de săruri. Tasarea solului din spaţiile protejate datorită trecerilor repetate determină modificări negative ale regimului aero-hidric şi implicit asupra regimului elementelor nutritive din sol datorită condiţiilor de anaerobioză. În plus, folosirea îngrăşămintelor organice în doze mari poate duce în timp la formarea în adâncime (la 40-60 cm) a unui strat impermeabil pentru apă, datorită migrării pe profil a unor acizi organici de tip humic care, combinându-se cu cationii întâlniţi în profunzime, precipită şi leagă (cimentează) particulele de sol. (Gh. Budoi, 2001).

Din punct de vedere agrochimic prin îngrăşăminte se înţeleg substanţe minerale sau organice, simple sau compuse, naturale sau obţinute prin sinteză, sub formă solidă sau lichidă şi care se aplică în sol, la suprafaţa lui sau pe plantă cu scopul de a completa necesarul de ioni nutritivi pentru nutriţia plantelor, de a menţine sau ridica fertilitatea solului, de a spori producţia agricolă în condiţiile menţinerii echilibrului de mediu.

La culturile care durează o perioadă de timp mai lungă, trebuie făcute mai multe analize în cursul perioadei de vegetație. Pe lângă cantitățile de substanțe minerale, în condițiile de sere, trebuie măsurată și cantitatea de săruri, pentru a nu depăși limitele de la care pot deveni nocive pentru plante.

Controlul concentrației soluției nutritive, în producție, se face prin determinarea cantității globale de săruri din soluției, cu ajutorul măsurării conductivității. În funcție de toleranța pentru săruri a culturii, aceasta trebuie să fie între 2- 3 mS/cm.

II. Tipuri de îngrășăminte organice folosite în sere

Principalele componente care intră în alcătuirea amestecurilor de pământuri pentru creșterea plantelor în spațiile protejate sunt:

1.1. Mranița Definiție

3

Mranița este un îngrășământ organic rezultat din gunoiul de grajd ca urmare a unui proces înaintat de fermentare. Are aspect pământos și grăunțos și reprezintă 25% din masa inițială de gunoi de grajd. Mranița se poate aplica singură și/sau în amestec cu îngrășăminte chimice (P, K) la cartof, tomate, varză, castraveți, precum și în gropile de plantare a pomilor fructiferi și a viței de vie. Conține în medie 0,7 – 2% N total, 0,3 – 1,2% P2O5, (13 - 0,52%P), 0,8 - 0,9% K2O (0,6 - 0,7 K), 0,5% Ca O (0,35% Ca, la un conținut de 55 - 70% apă (Davidescu, 1992).

Obținere Mranița care se obține din descompunerea

completă a gunoiului de grajd după 1-3 ani; este foarte bogată în substanțe organice și minerale și în microorganisme.

Gunoiul de grajd reprezintă un amestec format din dejecţii solide şi lichide şi din aşternutul animalelor.(P. Diaconu, C. Ceaușu, pag. 175).

Dejecțiile solide sunt formate din apă şi substanţe organice nedigerabile sau nedigerate în organismul animal. În dejecţiile solide se elimină 30 - 50% din substanţa organică a furajelor consumate de animale, circa 80% din P, 60% din K şi 50% din N existente în hrană. Restul substanţelor organice sau minerale din hrană constituie partea digerabilă, folosită în organismul animal ca material de sinteză sau energetic.

Dejecțiile lichide sunt alcătuite din apa eliminată de organismul animal prin rinichi, din produsele de scindare a substanţelor proteice în procesele de metabolism (uree, acid uric, acid hipuric, creatinină, acizi aminici), din diverse substanţe minerale sub formă de ioni (Ca2+, Mg2+, K+, Na+ etc. ).

Așternutul este o componentă importantă a gunoiului de grajd. Utilizarea lui ajută la îmbunătățirea, sub raport cantitativ şi calitativ, a însuşirilor gunoiului prin absorbţia gazelor (NH3) şi a dejecţiilor lichide. Aşternutul poate fi format din paie, turbă, frunze de copaci, rumeguş de lemn, alte produse adecvate.

Gunoiul de grajd evacuat zilnic din adăposturile animalelor poate fi utilizat în stare proaspătă ca îngrăşământ sau poate fi depozitat în platforme speciale pentru o prealabilă fermentare şi înnobilare, înainte de a fi utilizat.

Stadiile fermentării gunoiului de grajd şi accesibilitatea elementelor nutritive din acesta. Posibilitatea absorbţiei de către plante a elementelor nutritive din gunoiul de grajd aplicat solului depinde de stadiul său de fermentare, de condiţiile de mineralizare după introducerea lui în sol, de provenienţa gunoiului. Se deosebesc patru feluri de gunoi, în funcţie de stadiile de fermentare:

a) gunoi puţin fermentat sau proaspăt. Culoarea paielor este neschimbată, nu-şi pierd din rezistenţă, extractul apos din gunoi are culoare galbenă.

b) gunoi semifermentat. Paiele au căpătat culoare brună-negricioasă, au pierdut din rezistenţă, greutatea gunoiului s-a micşorat cu 10—30 %, comparativ cu cel proaspăt;

c) gunoi bine fermentat. Paiele nu pot fi distinse cu uşurinţă, materialul are culoare negricioasă şi a pierdut 50% din greutatea iniţială, mustul de gunoi este incolor;

d) gunoi putred sau mraniţă. Se prezintă ca o masă cu aspect pământos, fermentarea micşorează volumul gunoiului, iar conţinutul de azot şi fosfor creşte pe măsura fermentării lui.(P. Diaconu, C. Ceaușu, pag. 222).

Utilizare

4

Mraniţa are o folosire la fel de veche ca şi gunoiul de grajd. Cea mai largă utilizare o are în legumicultură şi în floricultură. Datorită însuşirilor sale fizice şi chimice excelente, este nelipsită la producerea răsadurilor, ea servind la acoperirea seminţelor în răsadniţă deoarece nu formează crustă, reţine uşor apa, asigură un regim aero-hidric optim pentru germinarea seminţelor şi permite o uşoară penetrare spre suprafaţă a tinerilor germeni, extrem de fragil în cazul unor specii de legume şi flori. În plus, ea nu produce arsuri în timpul germinării şi răsăririi şi asupra tinerelor plăntuţe, aşa cum produce gunoiul nefermentat datorită amoniacului format. De asemenea, mraniţa oferă substratului o excelentă capacitate de tamponare faţă de săruri, tinerele plăntuţe fiind deosebit de sensibile la concentraţiile ridicate.

Mraniţa este mult folosită la obţinerea de diverse amestecuri pentru ghivece nutritive. De asemenea, ea se aplică ca atare la cuib la plantatul răsadurilor stimulând prinderea acestora, creşterea sistemului radicular şi creşterea viguroasă a plantelor încă din primele faze după plantare.

Mranița mai este utilizată pentru îmbogățirea solurilor grele, în cultura multor specii de plante în amestec cu pământ de țelina și pământ de frunze. Greutatea unui m3 de mranița este 800 – 850 kg. Nu se utilizează în stare curată pentru că arde. Poate fi considerat îngrășământ natural după 6 - 8 ani poate fi considerat un sol gras. Mranița se incorporează, de obicei, în amestecul inițial de pământ. (Gh. Budoi, 2001).

1.2. Pământul de țelină

o Definiție Pământul de țelină denumit și pământ de brazdă

este un sol bine structurat și bogat. Are o bună structură fizică, găzduind o serie de microorganisme extrem de benefice plantelor. Este un pământ greu, cu permeabilitate şi afânare redusă, de culoare cenuşie-maronie şi cu un conţinut ridicat în minerale, în special azot. Are pH alcalin, variabil între 6-8.

o Obținere Pământul de țelină se obține de pe terenuri

cultivate cu graminee și leguminoase perene. Se recoltează brazde de o adâncime de 20 cm, care apoi se

așează în platforme de descompunere, unde se udă cu apă sau zeamă de bălegar și se lasă să fermenteze circa 6 - 8 luni, până ce iarba brazdelor s-a descompus, după care materialul astfel obținut se cerne, sau se pisează, rezultând un pământ de țelină cu o structură granulată, bun pentru pregătirea amestecurilor nutritive. Poate fi folosit imediat sau păstrat în grămezi pe platforme până la descompunerea totală a resturilor vegetale. Prin putrezirea masei de rădăcini din stratul superficial, în decursul anilor acesta se îmbogăţeşte în substanţe nutritive.

o Utilizare Este folosit la pregătirea paturilor nutritive al solurilor în legumicultură şi horticultură.

Nu se foloseşte proaspăt , necesită o mică preparare.

1.3. Pământul de frunze

5

Definiție Pământul de frunze (compostul) are o culoarea

închisă, este sărac în elemente nutritive, afânat și permeabil și cu pH variabil, în funcție de speciile de arbori de la care provine.

Obținere Pământul de frunze se obține din compostarea

frunzelor arborilor, în mod deosebit al celor de fag, tei, arţar, anin, alun, care toamna cad, prin fermentare aerobă. Se trag în platforme sau în șanțuri, se răscolesc de mai multe ori, unde se va face și udarea cu mustul de

gunoi de grajd sau aplicarea de îngrășăminte minerale, îndeosebi de N și în circa 2 ani de zile se obține un pământ bun. În cazul frunzelor de foioase, care au un raport C:N în jur de 31 și un conținut de cca 1,1% N și 34% C (Borlan ș.a., 1994), necesarul de N este mai mic decât la pentru paie, și anume de 2-4 kg N/t s.u. (4,5 – 9 kg uree/t s.u.). Nu este indicat pământul din frunze de stejar deoarece conţine foarte multe substanţe taninoase. Se pot folosi cu succes pământurile rezultate din putrezirea acelor de pin si brad, foarte bogate in substanţe silicioase, cu o mare capacitate de reţinere a apei.

Sau se mai poate obține din frunze de arbori și pomi fructiferi, adunate toamna sau primăvara. Acestea se așează la umbră, în grămezi sau în gropi. În cazul așezării în grămezi se vor acoperi cu un strat de pământ sau cu scânduri, pentru a nu fi luate de vânt. Pe parcursul a 2 ani, frunzele se descompun, formând astfel un pământ ușor, fertil și acid. Înainte de utilizare pământul se cerne pentru a se elimina părțile nedescompuse.

Utilizare Pământul de frunze este utilizat în amestec cu alte materiale organice: turbă, nisip sau

alte pământuri, cum ar fi pământul de țelină, în diverse combinații și proporții pentru obținerea de substraturi în floricultură.

1.4. Turbao Definiție

Este un sediment vegetal alcătuit din plante higrofite şi din muşchi, format în decurs de secole prin acumularea resturilor vegetale moarte ce au suferit un proces de descompunere anaerobă lentă, pe locul de creştere a plantelor.(Gh. Lixandru).

Este o componentă organică cu calități tehnologice excepționale, provenită din descompunerea în”turbării” a unor cantități mari de depozite naturale de mușchi de turba. Spre deosebire de mranița, prezintă marele avantaj că se poate folosi imediat, nefiind nevoie fermentarea și descompunerea acestuia. Este un material organic care se formează în condiții naturale, în așa numite turbării.

o Tipuri de turbă Se cunosc mai multe feluri de turbă:

- turba neagră(se formează în zonele joase), are aspect prăfos, datorită gradului avansat de descompunere, culoare neagră, o mare capacitate de reținere a apei(de 7-8 ori volumul său), mai săracă în elemente minerale, comparativ cu mranița, pH slab acid ,afânată și permeabilă. - turba roșie(se formează în zonele înalte), are aspect fibros, datorită faptului că nu este foarte descompusă, culoarea este mai deschisă (roșcată), capacitate foarte mare de reținere a apei (de

6

10-15 ori volumul său) are pH acid și de aceea se folosește, se tratează cu praf de var 2-3 kg/m3 pentru neutralizarea acidității. - turba aurie (turba fibroasă) este un material preferat de horticultorii profesioniști pentru că acționează ca un burete natural, reținând până la de trei sute de ori volumul său în apă, dar și de bun aerator al substraturilor datorită faptului că nu se descompune. Prezintă un pH acid cu o valoare cuprinsă între 4 - 5. Formată din mușchi sau din specii de stuf ori rogozuri, turba aurie prezintă inconvenientul de a se reumezi foarte greu atunci când este tare uscată (apa curge pe deasupra). În schimb, nu sunt afectați de germeni de boli. Turba aurie este bine tolerată de toate plantele. O vom găsi în toate mranițele din comerț, caci este ieftină, ușor de depozitat,de amestecat și nu reacționează chimic cu alte substanțe. Viitorul turbei de cultură este incert, siturile exploatabile devenind din ce în ce mai rare, extracția de turba generând importante probleme ecologice în regiunile din nordul Europei (distrugerea ecosistemului și vegetațiilor unice). Turba aurie se folosește în proporție de 25-35% în diverse substraturi. Concentrația ei poate ajunge la 50% în mranițele pentru răsaduri butași. - turba brună are o vechime de 1 000 - 5 000 de ani și s-a format într-un mediu anaerob.  Încă ușor fibroasă, este foarte spongioasă, bogată în materii și joacă un rol important în retenția de apă (până la de 500 de ori volumul ei). 

o Obținere Turba se formează prin descompunerea anaerobă, incompletă a materialului vegetal

provenit de la plantele iubitoare de apă, datorită excesului de apă din pânza freatică sau din precipitații. Adică se obține din descompunerea unor specii de mușchi și plante acvatice, prin rezultarea unui pământ ușor, afânat și cu o capacitate mare de a reține apa.

o Utilizarea turbei Turba se folosește fie ca atare, ca substrat pentru creșterea plantelor și mediu de aplicare

a apei și îngrășămintelor, fie pentru obținerea de diverse amestecuri utilizate ca substraturi în floricultură și legumicultură. Mai poate fi folosită și pentru pregătirea composturilor.

1.5. Nisip Nisipul este un component important, care se introduce în amestecurile nutritive în

vederea creșterii permeabilității acestora. Trebuie extras din cariere de pe cursurile de apă nepoluate sau văile uscate ale râurilor. Principala componentă chimică este bioxidul de siliciu care prin stabilirea granulometrică asigură aerația amestecurilor.

Nisipul de râu este o rocă sedimentară, formată, în principal, din boabe de cuarț al căror diametru maxim este de 2 mm, pentru nisipul fin, și de 5 mm, pentru cel ordinar.

Nisipul de carieră este format din mâluri alcaline, ale căror particule ultrafine se aglutinează. 

Nisipul de cuarț, pentru că nu se tasează, joacă, în esențial, rol de drenant (scurgerea apei prin aerare). Proporția de nisip într-un substrat de cultură poate atinge 50% pentru mranițele destinate răsadurilor, butașilor și cacteelor. Nisipul nu conține nici un element mineral benefic plantei. 

1.6. RumegușEste un component inert din punct de vedere chimic, care provine din tratarea rocilor

vulcanice cu temperaturi foarte mari (700 grade Celsius ) la care apa conținută în minerale se evaporă, rezultând particule granulare spongioase. Este un material ușor (110-130 kg/m3) cu porozitate ridicată(80%), capacitate mică de reținere a apei (34%), pH neutru, capacitate de tamponare nulă, capacitate de schimb cationic mică. Rumegușul fermentează cel mai lent dintre toate deșeurile ligno – celulozice. Cantitatea de azot necesară este de 20 – 30 kg N/t s.u. rumeguș (44 – 66 kg uree/t s.u.). Este necesară aplicarea de făină de fosforite, superfosfat sau făină de oase ca aport de P. Este de dorit ca rumegușul să nu se composteze singur, ci

7

împreună alte materiale, de dorit cu gunoi de grajd. Datorită favorizării dezvoltării viermilor sârmă în pomicultură, nu se va folosi un astfel de compost la specii pomicole (Lixandru, 1990).

1.7. Compostul menajer Este un pământ gras și negru, obținut prin descompunerea, timp de 6 - 12 luni, a

deșeurilor organice de origine vegetală provenite din casă și grădină. Iarba tunsă, frunzele moarte, grămezile de crengi rupte, fructele stricate, cojile de ouă, zațul de cafea, cenușa de lemn intră în componența acestui produs heteroclit, dar bogat în materie organică și în elemente fertilizante. Compostul menajer trebuie să fie cernut înainte de a fi folosit. Textura lui, destul de compactă, nu permite să fie folosit în stare pură la cultura in spațiile protejate, dar el poate înlocui pământul de grădină sau mranița de frunze în anumite amestecuri. 

1.8. Pământul de ericacee Rezultat al descompunerii rădăcinilor și tulpinilor ericaceelor din câmpii și păduri,

adevăratul pământ de ericacee este un fel de mraniță fibroasă care conține o proporție mare de nisip. Este apreciat mai cu seamă pentru bunul său echilibru fizic și pH-ul lui acid (5,5), care fac din el substratul de predilecție pentru cultivarea plantelor calcifuge. Foarte sărac în săruri minerale, pământul de ericacee nu se folosește în stare pură, ci intră în compoziția a numeroase amestecuri.

1.9. ScoarțeleFolosirea scoarței de pin în compoziția substraturilor datează de mai puțin de douăzeci

de ani. Înainte, acest reziduu al ferăstraielor era pur și simplu ars.  Astăzi, scoarța este pe cale de-a înlocui, treptat, turba, pentru că este un material ușor de reînnoit, prelevat de la arbori din culturi planificate.  Utilizarea scoarței nu produce un impact negativ asupra mediului înconjurător, deoarece nu provine din pădurile spontane. 

Scoarțele de pin concasate și compostate intră în alcătuirea a numeroase mranițe. Ele dau un produs suplu, bine aerat, ușor, care reține destul de greu apa și este acid (pH 4-5). 

III. Amestecuri de materiale organice

Substratul de cultură

În practica horticolă prin termenul de substrat de cultură se înțelege suportul material în care plantele își dezvoltă rădăcinile și care constituie sursa principală de hrană. Datorită originii lor, din zone de climă și sol foarte diferite, plantele manifestă cerințe foarte variate față de componentele și însușirile substratului de cultură.

În general, solurile corespund cerințelor majorității plantelor anuale, bienale și perene ce se cultivă atât în câmp cât și în sere, cultivatorul având și posibilitatea să aleagă plantele potrivite pentru anumite tipuri de sol sau să îmbunătățească unele însușiri ale solurilor, corespunzător unor cerințe specifice (prin amendamente, adaos de masă organică etc.)

Pentru soluri grele se cultivă, obișnuit, plante cu sistem radicular puternic și unele plante cu rizomi, iar pe soluri ușoare, plantele bulboase și cele cu rădăcini superficiale.

8

Problema stratului de cultură este mai complicată în cazul plantelor din regiunile calde, cultivate în seră și apartament, de obicei în vase, care influențează nefavorabil dezvoltarea sistemului radicular.

Pentru satisfacerea cerințelor foarte variate ale acestor plante, se folosesc substraturi alcătuite în mod artificial sau amestecuri de pământ. La pregătirea acestora se utilizează o serie de substraturi sau „pământuri” care se deosebesc între ele prin însușiri fizice și chimice. Acestea sunt: mranița, compostul, pământul de răsadniță, de gradină, de țelină, de frunze, de ferigi, de nămol, de pădure, turba. La acestea se adaugă nisipul, pietrișul, mușchiul, rumegușul și cele obținute din roci. Prin însușirile lor fizice, chimice sau biologice aceste substraturi sunt preferate de o specie sau alta și pentru un anumit mod de cultură. Astfel, pământul de frunze, un substrat afânat și cu pH sub 6, se utilizează în amestecurile ușoare la plantele care cer o reacție ușor acidă.

Mranița, tot un substrat ușor (1m3 = 700 - 800kg) se remarcă prin conținutul ridicat de substanțe nutritive, în timp ce țelina este un pământ greu (1m3 = 1200kg), indicat pentru amestecuri mai compacte.

Pregă tirea amestecurilor de pămâ nt

Cu mici excepții, pământurile din seră nu se folosesc singure pentru cultura plantelor ci în amestecuri, la pregătirea cărora se ține seama de calitățile care trebuie să predomine: grad de afânare, o anumită reacție etc.

Pentru pregătirea unor amestecuri cât mai apropiate de cerințele plantelor, este necesar să se cunoască bine caracteristicile fizice și chimice ale fiecărui component, proporția cu care acesta va participa în amestec fiind stabilită în funcție de acești indicatori. Plantele din sere cer amestecuri ușoare, mijlocii sau grele, în funcție de caracteristicile de creștere ale sistemului radicular. Astfel, pentru realizarea unui amestec nutritiv se folosesc mraniță, pământ de țelină, turbă, gunoi de grajd fermentat, nisip, în raporturi diferite, corespunzător cu specia. De exemplu pentru un amestec ușor se folosește în proporție mare pământul de frunze sau turba fibroasă. Pentru un amestec greu și bogat predomină țelina și mranița.

La plantele care preferă straturi acide, în amestecuri va predomina pământul de pădure sau turba înaltă. Amestecând în diferite proporții 3 - 5 componente se pot realiza substraturi corespunzătoare acestor preferințe. De exemplu un amestec greu poate fi format din țelină, mraniță, pământ de frunze și nisip în raport de 3:2:2:1, un amestec mijlociu de pământ de răsadniță, pământ de ericacee, pământ de frunze și nisip în proporție de 2:1:1:1 și unul ușor indicat pentru plante acidofile, din turbă, pământ de frunze și nisip în raport de 3:1:1.

Pregătirea propriu-zisă a amestecurilor, comportă următoarele operații: cernere, mărunțire, dezinfecție, omogenizare. Amestecarea se face pe platforme curățate, tasate, chiar betonate sau asfaltate. După mărunțire și cernere, componentele amestecului, măsurate în volume conform rețetei stabilite se răstoarnă pe platformă în straturi succesive și se amestecă prin lopătare și greblare până la omogenizarea perfectă.

9

Dezinfecția amestecurilor nutritive înaintea folosirii lor este obligatorie în vederea prevenirii transmiterii unor germeni de boli și dăunători. Lucrarea se poate efectua înaintea amestecării componentelor sau după realizarea amestecului.

Dezinfecția se poate face pe cale termică sau chimică. Pentru o bună dezinfecție chimică, amestecul se întinde în straturi uniforme cu grosime de 25 - 30 cm, iar după aplicarea tratamentului se învelește pentru sudație cu o prelată sau o folie de polietilenă timp de 3 ani. La dezvelirea amestecului se lopătează de 2 - 3 ori în vederea înlăturării vaporilor de pesticide care sunt toxice pentru semințe sau răsaduri. Pentru a evita astfel de accidente se recomandă ca după dezinfecția chimică să se lase o pauză de 12 - 15 zile până la folosirea amestecurilor nutritive la producerea răsadurilor.

Un amestec compus numai din scoarță în diferite stadii de descompunere este un produs de calitate inferioară, care trebuie îmbogățit cu pământ de grădină sau de compost menajer. Un simplu amestec de turbă și de scoarță nu este satisfăcător, fiind sărac și instabil.  

Amestecul de substanțe organice pentru citrice (portocal, lămâi, măslin etc.) trebuie să fie bogat și de aceea este alcătuit din mraniță, pământul argilos cu nisip, turbă și scoarțe de copac. 

Un amestec de soluri cu aciditate mare este cel pe bază de turbă roșie fibroasă, mușchi, pământ de pădure, pământ de ace de brad, pământ de ericacee care sunt substraturi acide. 

Ca substrat universal pentru legume putem folosi: pământ de grădină, turbă, nisip în raportul 1:2:1 şi adăugăm 2 pahare de cenuşă la o găleata de amestec.

Pentru răsadurile de tomate, varză, ardei, vinete, ceapă, salată, ţelină se consideră mai bun amestecul de pământ din 1 parte pământ de grădină, 2 părţi compost/mraniţă și 1 parte nisip, adăugându-se 2 pahare de cenuşă la găleata de amestec, iar pentru varză în loc de cenuşă – 1 pahar de var nestins (fiind higroscopic, fereşte plantele de umezeala în exces și astfel de căderea plăntuţelor) (tabelul 1).

Pentru răsadurile de castravete, dovlecei, dovleac, amestecul considerat cel mai potrivit este din: pământ de grădină și compost/mraniţă în proporţie de 1:1.

Tabelul 1

Cultura Mraniță %Pământ de țelină %

Nisip %

Roșii 50 25 25Ardei, vinete 40 50 10

Castraveți 40 40 20Varză, conopidă 50 25 25

Salată 25 75 -

Substraturi standard

Pentru ca realizarea amestecurilor din straturi este costisitoare, procurarea și prepararea unora fiind și foarte greoaie, în ultimul timp s-a recurs la obținerea unor substraturi mai ușor de realizat și care pot fi folosite aproape la toate culturile și în toate fazele de vegetație. Aceste substraturi cunoscute sub denumirea de „pământuri universale” sau „substraturi standard” sunt obținute din componente, uneori lipsite de viață microbiană și chiar de elemente nutritive, cărora li se adaugă elemente de bază, microelemente și microfloră, după necesități. Un astfel de substrat folosit în Anglia la numeroase plante este format din: țelină lutoasă, turbă și nisip. Pentru fiecare grupă de plante se creează mediul edafic favorabil, modificând doar raportul dintre aceste 3 componente. Un substrat universal,

10

folosit cu succes în Elveția și Franța este format din: două părți turbă granulată cu aciditate moderată și o parte turbă fibroasă neagră cu mare capacitate de absorbție și reținere a apei și a elementelor nutritive. Când este folosit ca substrat de înrădăcinare a butașilor se poate adăuga nisip în proporție de 5 - 10%. Caracterizate prin însușiri fizice care convin majorității plantelor și datorită posibilităților de a dirija conținutul în săruri minerale „pământurile universale” realizate din turbă și substraturile obținute din roci sau mase plastice își găsesc o tot mai largă utilizare în floricultură.

Cerințele plantelor fața de substratul de cultură

Aceste cerințe diferă de la o specie la alta, iar în cadrul speciei și în funcție de vârstă. În tehnologia diferitelor culturi sunt indicate substraturi speciale pentru însămânțare sau butășire, pentru fazele de creștere sau la plantele adulte. În general, plantele tinere cer un substrat ușor, afânat, bogat îndeosebi în azot. Pe măsură ce cresc, plantele au nevoie de substraturi mijlocii sau grele cu un conținut mai ridicat de fosfor și potasiu. Particulele care alcătuiesc un amestec de pământ trebuie să permită circulația apei, să formeze suficiente spații lacunare pentru a ușura aerația. Raportul între faza solidă, apă și aerul unui substrat de cultură influențează hotărâtor creșterea plantelor.

Cerințele plantelor față de reacția substratului

Plantele au cerințe deosebite față de reacția substratului, pământurile folosite în floricultură având un pH cuprins între 3,5 - 8,5. Reacția influențează procesele chimice din substrat dar are și un rol important în desfășurarea proceselor biologice din acesta. Din punct de vedere chimic reacția influențează toleranța plantelor față de concentrația de săruri. Speciile acidofile își găsesc condiții optime de vegetație în soluri cu o soluție mai săracă în săruri, în timp ce plantele de substraturi alcaline, suportă mai ușor excesul de săruri solubile.

Majoritatea plantelor se dezvoltă normal în soluri ușor acide sau neutre. Sunt însă și specii care cer substraturi foarte acide, după cum altele pretind în mediu de cultură alcalin.

Dat fiind că în culturile floricole se folosește un sortiment mare de pământuri, există posibilitatea de a satisface cerințele plantelor față de pH prin alegerea componentelor după valoarea acestuia, iar modificările de reacție în timpul culturii pot fi corectate. Valoarea pH-ului se poate schimba în timpul culturii fie datorită îngrășămintelor (prin reacția fiziologică) fie datorită apei folosite la irigare.

Pe baza determinărilor de laborator sau direct cu aparate portative, pH-ul se corectează până la valoarea optimă. Astfel, pentru reducerea pH-ului cu o unitate se poate administra floare de sulf în cantitate de 45 - 69 g/m2 sau 500 g/m2, iar pentru ridicarea pH-ului cu o unitate se aplică 150 - 200 g/m2 sau 1 - 3 kg/m3 carbonat de calciu.

IV. Amendarea şi fertilizarea legumelor cultivate în sere

Amendarea solului sau substratului Indicaţiile prezentate pentru legumele de câmp referitoare la pH-ul şi VAh- ul optim

al solului sau substratului sunt valabile şi pentru legumele de seră. Majoritatea legumelor au optimul în domeniul slab acid-neutru (6,5 - 7,2), la unele întinzându-se până la slab alcalin (7,5 - 7,7). În general, în sere există tendinţa de alcalinizare treptată a reacției solului datorită aplicării masive a gunoiului de grajd, apei de irigaţie încărcată uneori cu cationi bazici, carbonaţi şi bicarbonaţi etc. De aceea, problema corectării reacţiei acide în sere nu se pune de regulă decât la înfiinţarea serei, dacă solul este acid (pH < 6). Însă, datorită tendinţei menţionate, dozele de amendamente calcaroase aplicate, DAC, sunt mai mici decât în cazul culturilor de câmp, şi anume sunt dimensionate ca să neutralizeze doar 50 % din

11

aciditatea hidrolitică, Ah. Relaţia de calcul pentru neutralizarea a 0,5 Ah, pentru h = 30 cm adâncime şi Gv = 1,2 g/cm3, are forma:

DAC • CaCO3/ha = 0,9• Ah

Dat fiind faptul că solurile din sere trebuie să fie bine aprovizionate cu Mg, în cazul în care se impune corectarea reacţiei acide este bine ca aceasta să se facă cu dolomit fin măcinat, care vine şi cu un aport de Mg.

Alcalinizarea din cauzele menţionate mai sus nu determină, de regulă, creşterea pH-ului peste 8,2 în solurile de seră (Ghidia ş.a., 1980). pH-ul nu creşte foarte mult şi din cauză că în sere, mai ales în cele de flori, în sol se incorporează adesea turbă acidă. Alcalinizarea - creşterea conţinutului de Na schimbabil peste limitele critice, este împiedicată de saturarea complexului adsorbtiv cu ioni de Ca2+ şi Mg2+, ionii de Na+ fiind menţinuţi în bună măsură în soluţia solului şi fie sunt spălaţi în mare măsură cu apa de udare pe solurile permeabile, fie contribuie la salinizarea solului în stratul de la suprafaţă pe solurile greu permeabile. Totuşi, alcalinizarea - chiar dacă nu este accentuată, determină, între altele, imobilizarea P şi a microelementelor (excepţie Mo), lucru care nu este de dorit.

De aceea, la creşterea pH-ului peste 7,5 - 7,8 se poate încorpora în sol turbă acidă sau alte materiale cu efect acidifiant care, prin aciditatea pe care o dezvoltă, determină scăderea pH-ului. Dozele de turbă acidă sau de alte materiale acidifiante se stabilesc cu formula prezentată pentru specii ornamentale lemnoase, în funcţie de VAh-ul dorit a se realiza, acesta depinzând de pH-ul optim de realizat în sol. Turba are în plus şi efect pozitiv asupra însuşirilor fizice ale solului (structură, porozitate, drenaj, aeraţie, reţinerea apei etc.).

Corectarea conţinutului de săruri din solCreşterea conţinutului de săruri peste limitele admisibile este o problemă mult mai

frecventă în sere decât pericolul alcalinizării. Adeseori, în sere, la suprafaţa solului se poate observa o pudră albă datorită sărurilor rămase după evaporarea apei. Acumularea sărurilor în orizontul de la suprafaţă este favorizată nu numai de apa de irigaţie, de aplicarea masivă a îngrăşămintelor organice, între care mraniţa aduce adesea cantităţi însemnate de Na, de aplicarea îngrăşămintelor chimice, ci şi de faptul că temperaturile ridicate din sere şi consumul mare de apă de către plante favorizează un flux ascendent al apei şi, o dată cu ea, al sărurilor în sol; prin evaporarea apei şi prin consumul ei de către plante, sărurile rămân la suprafaţă și se acumulează în timp peste limite tolerabile. Cu cât textura solului este mai uşoară şi conţinutul de materie organică mai redus, cu atât concentraţia critică a sărurilor solubile la care plantele sunt afectate este mai mică.

Limitele critice, LC, ale indicilor salinităţii pentru solurile de sere, care nu trebuie depăşite, se calculează după metodologia ICPA (Ghidia ş.a., 1980) în funcţie de conţinutul de materie organică din sol (MO, %) determinată prin pierdere la calcinare. Introducând un factor de corectare a acestor limite în funcţie de conţinutul de argilă din sol, factor stabilit pe baza dalelor lui Bernstein privind influenţa conţinutului de argilă asupra LCSS, relaţiile I C P devin (Budoi, 2000):

LC SS % = [(2 ∙ MO + 15)/100] ∙ (0,75 + 0,009 ∙ A) LC NaCl, mg/l00g = [2 ∙ MO+15] ∙ (0,75 + 0,009 ∙ A) LCCE, mmho/cm = [(2 ∙ MO + 15)/44] ]∙ (0,75 + 0,009 ∙ A)

unde: LCSS = limita critică a conţinutului de săruri solubile, % săruri la solul uscat la 105ºC LC NACI = limita critică a conţinutului de Na Cl, mg/100 g sol uscat la 105°C; LC CE = limita critică a conductivităţii electrice a extractului apos 1:5; A = conţinutul de argilă coloidală, %.

Măsuri pentru scăderea conţinutului de săruri solubile şi reducere, efectului lor negativ (parţial după Ghidia ş.a., 1980).

a) Spălarea solului cu apă curată este principala măsură eficient, pe solurile permeabile sau care sunt în prealabil afânate în adâncime. De regulă la înfiinţarea unui complex de sere, se construieşte un sistem de drenare care facilitează îndepărtarea excesului de apă şi a

12

sărurilor. Această măsură se poate aplica dacă pânza freatică este la o adâncime suficient de mare.

b) Incorporarea în sol de turbă acidă puţin descompusă, cu un conţinut ridicat de materie organică (90 - 95%), sau de rumeguş de lemn ori de coajă de copac compostată. Având în vedere concepţia că limita critică a conţinutului din săruri solubile, LCSS, sau, altfel spus, limita tolerabilă a conţinutului de săruri solubile de către plante depinde de conţinutul de materie organică şi de argilă din sol (A), pornind de la relaţia de calcul a LCSS

se ajunge la formula pentru calculul concentraţiei de materie organică necesară în sol (MOn, %) la care nivelul existent al sărurilor solubile din sol, efectul lor nu mai este nociv. Formula Ghidia, în forma modificată care ţine cont de A, devine (Budoi, 2000):

MOn, % = 50 ∙ CSS/(0,75+ 0,009 ∙ A)-7,5

unde CSS = concentraţia reală a sărurilor solubile din sol, %, care practic devine noul LCSS.Calculul dozei de turbă oligotrofă necesară pentru a realiza creşterea concentraţiei

materiei organice din sol de la nivelul iniţial, MOi (%), la nivelul necesar, MOn (%), ţinând cont de adâncimea stratului de sol de ameliorat, h (cm), de greutatea volumetrică a solului, Gv (g/cm3), şi de conţinutul de materie organică din turbă, MOt (%), se face cu formula (Ghidia ş.a., 1980):

Doza de turbă uscată, t/ha = (MOn - MOi) ∙ h ∙ Gv ∙ 100M Ot

Pentru a obţine doza de turbă la umiditatea de aplicare a acesteia, U (% de masa uscată), doza de turbă calculată ca mai sus se înmulţeşte cu factorul (100 U)/100.

Exemplu: Dacă CSS = 0,4 %, A = 35 %, MOi = 8 %, MOt = 90 %, h = 25, Gv = 1,2, U%, atunci:

MOn, % = 50∙ 0,4/(0,75 + 0,009 ∙ 35) - 7,5 = 11,3

Doza de turbă uscată = (11,3- 8) ∙ 25∙1,2- (100/90) = 110 t/ha Doza de turbă cu 25 % umid. = 110 ∙ (100 + 20)/100 = 137,5 t/ha

Această metodă practic face să fie urcat pragul de toleranţă a plantelor la săruri crescând conţinutul de materie organică din sol. Desigur că metoda este fezabilă practic pentru concentraţii de săruri care nu depăşesc o anumită limită, peste care numai măsura radicală de spălare a sărurilor cu apă curată (eventual precedată de lucrări de a fânare adâncă) este eficientă. De asemenea, trebuie verificat prin calcul dacă aplicarea turbei acide în doza ieşită din calcul nu acidifiază solul într-o măsură nedorită. Pentru aceasta, dacă solul serei nu prezintă carbonaţi liberi, se poate prognoza gradul de saturaţie cu baze la care se va ajunge prin aplicarea turbei cu relaţia (Budoi, 2000):

VAh, % =V Ah ∙ S Bi ∙ 100 ∙ h∙ Gv

Ahma ∙ DMA+S Bi ∙100 ∙ h ∙G v

unde: VAh = gradul iniţial de saturaţie cu baze, %; SB, suma iniţială a bazelor schimbabile, în mc/100 g sol; h = adâncimea de încorporare a turbei, cm; Gv = greutatea volumetrică a solului, g/cm3 (în medie 1,2); Ahma = aciditatea hidrolitică dezvoltată în sol de materialul acidifiant (turbă), mc/100 g material uscat: pentru turbă acidă Ahma = 90; DMA = doza de material acidifiant (turbă acidă), t/ha material uscat.c) îndepărtarea primilor 3-4 cm de sol de la suprafaţă şi scoaterea pământului în afara serei. Acest lucru se face după defrişarea culturii şi lăsarea solului să se usuce pentru ca sărurile să se acumuleze în stratul de sol menţionat. Această metodă se poate aplica mai ales dacă nu poate fi aplicată nici una dintre măsurile de mai sus (a, b). Pe lângă îndepărtarea

13

unei mari părţi din săruri, metoda prezintă avantajul că, aplicată periodic, permite şi menţinerea constantă a spaţiului aerian în seră, care în timp se micşorează prin înălţarea nivelului solului datorită aplicării masive an de an a gunoiului de grajd, folosirii de baloți de paie pentru culturile pe baloţi etc. (Ghidia ş.a., 1980).

Fertilizarea. Analiza solului, interpretare, domenii optime. După metodica ICPA, la solurile de seră şi solarii se determină conţinutul de forme

hidrosolubile de elemente nutritive; determinările se fac în extract apos l/5 pentru sere şi 1/2,5 pentru solarii, rezultatele fiind exprimate în mg N,P2O, K2O, Mg O/100 g sol uscat la 105 °C pentru sere, şi la sol uscat la aer pentru solarii. La legumele în seră se iau probe de sol de 3 ori/ciclu la ciclul I (iarnă - vară) şi de 2 ori la ciclul II (vară - iarnă). Voican şi Lăcătuş (1998) recomandă ca pentru un mai bun control al factorilor trofici, analizele să se facă mai des, anume la un interval de 2 - 4 săptămâni.

În sere, gunoiul de grajd semifermentat se aplică anual în doze de 80 – 100 t/ha pe soluri cu un conținut optim de materie organică (4 – 6 % pe soluri ușoare, nisipoase; 6 -8 % pe soluri mijlocii – lutoase și luto-argiloase; 10 – 12% pe cele grele – argilo-lutoase și argiloase); pe solurile slab aprovizionate, mai ales în primii ani de șa darea în exploatare a serei, dozele de gunoi pot ajunge la 120 – 150 t/ha; dozele de P2O5 la fertilizarea de bază este bine să nu depășească 200 kg/ha, cele K2O 300 kg/ha, iar cele de Mg O 60 kg/ha, pentru evitarea unor dezechilibre și antagonisme (Ghidia ș.a., 1980).

Viocan și Lăcătuș (1998) menționează că în loc de gunoi poate fi folosită mraniță, prin aplicare localizată în benzi în doze de 10 – 40 t/ha. Ei atrag însă atenția că de multe ori mranița poate avea un conținut ridicat de Na, fapt extrem de dăunător pentru speciile sensibile la salinitate, de aceea folosirea ei trebuie făcută cu grijă, după o prealabilă analiză agrochimică. De asemenea ca îngrășământ organic se poate folosi și gunoiul de păsări compostat (în doze de 4 – 5 ori mai mici decât cele de gunoi de grajd), turba oligotrofă sau mezotrofă și compostul forestier. În cazul compostului forestier, în cazul unui raport C/N mare, poate avea loc o imobilizare temporară a N din sol în biomasă microbiană, de aceea dozele de N trebuie suplimentate cu 5 – 6 kg N/t s.u.

Rata de mineralizare a îngrășămintelor organice în spații protejate este mult mai mare decât în condițiile de câmp, aportul de elemente nutritive din gunoiul de grajd în primul an fiind astfel mai mare, iar efectul remanent mai redus. Cu toate acestea, ritmul de eliberare a elementelor nutritive din gunoi, chiar în primul an de efect este mai lent decât ritmul de creștere a cerințelor de nutriție ale plantelor pe măsură ce acestea înaintează în vegetație, în special în prima parte a perioadei de vegetație și mai ales la culturile din ciclul I (iarnă – vară) datorită temperaturilor mai scăzute. De aceea, la fertilizarea de bază, trebuie aplicate și îngrășăminte minerale pentru a asigura o bună pornire în vegetație a plantelor. (Gh. Budoi, 2001, pag. 198 – 204).

14

Bibliografie

Gh. Lixandru, L. Marin, L. Calancea, C. Caramete, Z. Borlan, Agrochimie, Editura Didactică și Pedagogică, București, pag. 212 - 226.

Gh. Budoi, Agrochimie II – Îngrășăminte, Tehnologii, Eficiență, Editura Didactică și Pedagogică, București 2001, pag. 85 – 112; 198 – 212.

P. Diaconu, Gh. Burloi, C. Ceaușu, Gh. Cremenescu, I. Negrea, Agrofitotehnie, Editura Didactică și Pedagogică, București, pag. 175 – 179.

www.scribd.ro;

www.regielive.ro;

15