Alfie Kohn despre pedepsele si recompensele folosite in educatia copiilor

Alfie, noi, educatorii, folosim pedeapsa destul de mult, dar am ajuns

să înțelegem că nu reprezintă o modalitate eficientă de educare. Am

fost convinși că este mult mai bine folosim recompensele. Dar tu vii

acum și spui că și asta e greșit. De ce?

Mai întâi, să ne asigurăm că suntem de acord cu prima ta premisă și anume că

pedeapsa este distructivă. O seamă de oameni par să creadă că, dacă redenumim

pedepsele “consecințe” sau dacă introducem cuvântul “logic”, atunci este în regulă.

“Consecințe logice” este un exemplu de ceea ce eu numesc “pedeapsa ușoară”, un

mod mai binevoitor și mai blând de a acționa asupra copiilor în loc de a lucra cu ei.

Acestea fiind spuse, mă voi îndrepta înspre recompense. Recompensele și pedepsele

sunt, ambele, modalități de a manipula comportamentul. Sunt două forme de acțiune

asupra elevilor. Și, în această ordine de idei, toate cercetările care spun că este

contraproductiv să le spui elevilor: “Faceți asta sau iată ce vă voi face” se aplică și

pentru: “Faceți asta și iată ce veți primi”. Ed Deci și Rich Ryan de la Universitatea

Rochester au dreptate când numesc recompensele “control prin seducție”.

Și spui că recompensele sunt la fel de nerecomandate ca pedepsele.

Recompensele exercită control asupra comportamentului copiilor, iar acest control

poate fi dăunător pe termen lung. Motivul este că, deși elevii ar dori cu siguranță să

obțină bunătățile în sine – pizza, bani sau steluțe aurii -, niciunuia dintre noi nu-i place

ca lucrurile pe care și le dorește să fie folosite ca pârghii pentru a-i fi controlat

comportamentul.

Vrei să spui că acest lucru li se aplică și copiilor care consideră o

sarcină ca fiind satisfăcătoare în sine?

Recompensele dăunează cel mai mult interesului atunci când sarcina este deja

intrinsec motivantă. Aceasta s-ar putea datora faptului că există și mai mult interes de

pierdut atunci când sunt introduse stimulente extrinseci; dacă faci ceva plictisitor,

interesul tău poate fi deja la cel mai scăzut nivel.

Cu toate acestea, nu avem dreptul să îi tratăm pe copii ca și când ar fi animale de casă

atunci când sarcina este neinteresantă. În schimb, trebuie să examinăm sarcina în sine,

conținutul curriculumului, pentru a vedea cum poate fi făcut mai atractiv pentru cel mic.

Totuși, indiferent de ce facem, una dintre concluziile cel mai atent cercetate ale

psihologiei sociale este cea conform căreia cu cât răsplătești mai mult pe cineva pentru

ce face, cu atât va scădea interesul persoanei respective cu privire la activitatea pentru

care a fost răsplătită.

În “Punished by Rewards” citezi multe cercetări asupra efectelor pe

care le au pedepsele și recompensele. Spui că aceasta nu este

numai părerea ta.

Exact. Există cel puțin 70 de studii care arată că motivatorii extrinseci – incluzând notele

de 10, câteodată lauda și alte recompense – nu sunt numai ineficienți pe termen lung, ci

și contraproductivi în ceea ce privește lucrurile care ne preocupă cel mai mult: dorința

de a învăța, angajamentul față de valorile pozitive și așa mai departe. Un alt grup de

studii arată că oamenii cărora li se oferă o recompensă pentru rezolvarea unei sarcini

care implică un oarecare grad de creativitate – sau pentru rezolvarea corectă a sarcinii

– tind să facă o muncă de o calitate mai proastă decât cei cărora nu li se oferă

recompense.

Asta pare să contrazică experiența noastră de zi cu zi. Cu toții

suntem obișnuiți să primim și să oferim recompense. Ca educatori,

credem că este normal să oferim recompense; copiii care fac ceva

bun merită o răsplată.

Copiii merită un curriculum atractiv și o atmosferă empatică pentru a putea acționa în

spiritul dorinței lor naturale de a afla despre lucruri diverse. Niciun copil nu merită să fie

manipulat cu stimulente extrinseci pentru a se supune voinței altora. E remarcabil cât de

des folosesc educatorii cuvântul “motivație”, când ceea ce vor să spună este supunere.

Într-adevăr, unul dintre principalele mituri din această zonă este că poți motiva pe

cineva. Când întâlniți un articol sau un seminar intitulat “Cum să-ți motivezi elevii”, vă

recomand să-l ignorați. Nu poți motiva o altă persoană, deci să pui problema  în acest

fel presupune folosirea unor procedee de control.

Mai mult decât atât, motivație este ceva cu care copilul își începe viața. Nu e nevoie să

mituiești un copil ca să-ți arate că poate să numere până la un miliard sau să

interpreteze semnele de pe autostradă. Cercetările arată că, pe la mijlocul școlii

primare, această motivație intrinsecă începe să scadă dramatic – printr-o extraordinară

coincidență, în jurul momentului în care sunt introduse notele.

În mod sigur este nerealist să te aștepți ca toți copiii să considere

curriculumul motivant intrinsec. Sunt materii prin care copiii trebuie

să se chinuie să treacă, nu-i așa?

Ei bine, e probabil ca un anumit copil să fie interesat de unele lucruri și de altele nu, dar

nu vorbim despre a pune ceva pe tablă și a aștepta ca elevii să sară în sus de

entuziasm și să spună: “Abia aștept să mă apuc de asta!”

Predarea competentă implică facilitarea procesului prin care copiii ajung să abordeze

ideile complexe, iar aceste idei, așa cum ne-a arătat John Dewey, trebuie să apară în

mod organic din interesele și preocupările din viața reală a copilului. “Care este mai

mare, 5/7 sau 9/11?” Răspunsul corect este “Cui îi pasă?” Dar copiii țin foarte mult la

cât de repede cresc. În acest context, abilitățile necesare pentru a rezolva această

problemă devin interesante pentru cei mai mulți dintre copii. “Care este diferența dintre

o comparație și o metaforă?” Același răspuns; puțini membri ai speciei noastre ar

considera această distincție în mod intrinsec motivantă – dar copiii sunt foarte interesați

să scrie o poveste despre dinozauri sau despre cum o navă spațială îi duce undeva

departe. În contextul unei sarcini care contează pentru elevi, abilitățile specifice de care

ne pasă pot fi învățate în mod natural, fără a fi “îndulcite”, fără jocuri și, mai presus de

toate, fără a le oferi copiilor biscuiți pentru câini pentru că au făcut ceea ce l-am spus.

Lasă-mă să întreb despre laudă, care este în mod deosebit dificilă,

pentru că nu este o recompensă tangibilă. Dacă îi spun unui

membru din personalul meu că a făcut o treabă grozavă în legătură

cu ceva, îi ofer prin asta o recompensă?

Aceasta este o întrebare interesantă și mi-aș dori ca mai mulți educatori să o pună,

indiferent de ce răspuns vor primi. Feedbackul pozitiv perceput ca informație nu este

distructiv în sine și poate fi, într-adevăr, destul de constructiv din punct de vedere

educațional. Iar încurajarea – a-i ajuta pe oameni să se simtă recunoscuți pentru ca

interesul lor pentru acea sarcină să crească – nu este un lucru rău. Dar majoritatea

laudelor oferite copiilor ia forma unei recompense verbale, care poate avea același

impact distructiv precum celelalte recompense: pare manipulatoare, pervertește relația

dintre adult și copil – și pe cea dintre copil și semenii săi – și subminează interesul

pentru sarcina propriu-zisă.

Nu este o coincidență faptul că programele de disciplină coercitivă se bazează în mare

măsură pe obținerea supunerii prin acumularea de laude. Un exemplu tipic este

învățătoarea care este învățată să spună: “Îmi place că Cecilia stă atât de cuminte, de

tăcută și că este pregătită să lucreze”. Am mai multe obiecții la adresa acestei practici.

De ce?

În primul rând, învățătoarea nu i-a făcut Ceciliei o favoare. Vă puteți imagina cum unii

copii îi vor spune după oră: “Domnișoara tocilară, cuminte și tăcută!”

În al doilea rând, învățătoarea tocmai a transformat o experiență de învățare într-o

goană după câștig. A introdus competiția în clasă. Totul este acum un concurs pentru a

vedea cine este cel mai cuminte și mai tăcut copil – iar voi, ceilalți, tocmai ați pierdut.

În al treilea rând, este o interacțiune fundamental frauduloasă. Învățătoarea pretinde că

îi vorbește Ceciliei, însă de fapt o folosește pe aceasta pentru a manipula

comportamentul celorlalți oameni din cameră – și asta nu este, pur și simplu, o

modalitate frumoasă de a te purta cu ființele umane.

În al patrulea rând și poate cel mai important, vă propun să vă gândiți care este cel mai

important cuvânt din acea frază. Eu cred că acesta este “îmi”. Chiar dacă o astfel de

abordare “funcționează”, a reușit numai să-i determine pe Cecilia și pe ceilalți oameni

din clasă să se preocupe de ceea ce cer eu, indiferent de motivele pe care le-aș putea

avea pentru a-i cere să facă ceva. Cecilia nu este deloc ajutată să se gândească la felul

în care experiența ei îi afectează pe cei din cameră sau la ce fel de persoană vrea să

fie.

În legătură cu acest punct, îmi place să mă gândesc la tipurile de întrebări pe care copiii

sunt încurajați să le pună în diferitele tipuri de clase. Într-una dominată de consecințe,

copiii sunt îndrumați să gândească așa: “Ce vor să fac și ce se va întâmpla cu mine

dacă nu o fac?” Într-o clasă orientată înspre recompense, inclusiv una caracterizată de

laudă, copiii sunt îndrumați să se întrebe: “Ce vor să fac și ce voi primi dacă o fac?”

Observați cât de fundamental similare sunt cele două întrebări și cât de diferite sunt de

întrebările “Ce fel de persoană vreau să fiu?” sau “Ce fel de clasă vreau să am?”

Cum rămâne cu elevii care au mai puțin succes? Mulți educatori cred

cu putere că aceștia au nevoie de mai multe laude decât alți copii.

Au nevoie să fie lăudați când fac cel mai mic progres.

Nicio cercetare nu sprijină ideea că a-i lăuda pe copii pentru urcușul pe scara construită

de adulți îi ajută să dezvolte un simț al competenței. Într-adevăr, lauda pentru reușita

într-o sarcină relativ ușoară transmite mesajul că acel copil nu e prea isteț. Mai mult,

copiii nu sunt ajutați să considere important sau interesant materialul propriu-zis dacă

sunt lăudați pentru că l-au realizat. În general, cu cât copiii sunt convinși să facă ceva

pentru o răsplată, cu atât se vede o scădere a interesului când o fac din nou. Acest

fenomen poate fi explicat parțial prin faptul că lauda, ca și celelalte recompense, este în

ultimă instanță un instrument de control, dar și prin faptul că dacă laud sau răsplătesc

un elev pentru că face ceva, mesajul pe care copilul îl ghicește este: “Asta trebuie să fie

ceva ce n-aș vrea să fac; altfel, n-ar fi nevoiți să mă mituiască”.

Ceea ce spui nu va fi acceptat ușor de cei mai mulți. Pare să

contravină experienței noastre de zi cu zi.

Contravine și nu contravine. De exemplu, părinții mă abordează și spun lucruri de

genul: “Știi, e curios că spui asta, pentru că tocmai ieri l-am rugat pe copilul meu să

strîngă masa după cină, iar el mi-a spus ce o să-mi dai pentru asta?” Ceea ce mi se

pare remarcabil în asta nu este ceea ce a spus copilul, ci faptul că părintele îmi cere să

dau din cap și să mă plâng de “copii din ziua de azi”. Ceea ce vreau să întreb este: “De

unde crezi că a învățat copilul asta?” Și dacă întreb asta, cu foarte puțin ajutor, oamenii

înțeleg.

Există o cercetare în Missouri care arată că, atunci când studenții au fost întrebați:

“Credeți că recompensele duc la creșterea sau la scăderea interesului pentru o

sarcină?”, au răspuns greșit. Dar îndată ce au fost explicate rezultatele cercetării, toți au

spus: “Da, știam asta”. Mulți oameni au trecut prin experiența de a face ceva doar

pentru că le-a plăcut – până când au început să fie plătiți pentru asta, după care n-ar

mai concepe să o facă fără a fi plătiți. Fenomenul prin care motivatorii extrinseci

cauzează evaporarea motivației intrinseci nu ne stă pe vârful limbii, dar nu este nici atât

de departe de conștientizare.

Totuși, este un alt fel de a privi lucrurile. De exemplu, mie îmi place când oamenii îmi

recunosc o anumită realizare.

Da, desigur. Cu toții ne dorim să fim apreciați, încurajați și iubiți. Întrebarea este dacă

această nevoie trebuie să ia forma a ceea ce de multe ori pare o condescendentă

bătaie pe cap și un “Bravo!”, la care cred că răspunsul logic este “Ham!”

Acum, știu că mulți adulți sunt dependenți de laudă: în mod trist, ei nu se pot gândi la

valoarea propriilor activități, acțiuni și produse și sunt dependenți total de altcineva, care

să le spună că au făcut o treabă bună. Acesta este rezultatul logic al faptului că am fost

marinați în laude ani de zile. Dar poate există o modalitate mai respectuoasă și mai

reconfortantă de a-ți împărtăși părerea decât cea care ia forma unei recompense

verbale.

Sunt uimit de profesorii care îmi tot spun: “Nu înțelegeți tipul de medii și de vieți familiale

din care vin acești copii; ei provin din locuri lipsite de iubire și câteodată brutale și-mi

spuneți să nu îi laud?” Răspunsul meu este: “Da!” Copiii aceștia au nevoie de iubire, de

încurajare și de sprijin necondiționate. Lauda nu este numai diferită de acestea, ci este

opusul lor. Lauda este: “Sari prin cercurile mele și numai atunci îți voi spune ce treabă

grozavă ai făcut și cât de mândru sunt de tine.” Și asta poate fi problematic. Desigur, în

cazul feedbackului pozitiv există o chestiune de nuanță, de accent și de implementare.

Nu e cazul steluțelor aurii, batoanelor de ciocolată sau notelor de 10, pe care le

consider distructive în sine.

Unul dintre principalele mituri pe care le purtăm în minte este că există o entitate

singulară numită “motivație”, din care poți avea mai mult sau mai puțin. Și ne dorim,

desigur, ca fetele sau băieții noștri să aibă cât mai multă și le oferim note de 10, laude și

pizza. Adevărul este că există tipuri de motivație diferite din punct de vedere al calității.

Trebuie să încetăm să ne mai întrebăm: “Cât de motivați sunt elevii mei?” și să începem

să ne întrebăm: “Cum sunt motivați elevii mei?” Tipul de motivație obținută prin

stimulente extrinseci nu este doar mai puțin eficient decât motivația intrinsecă; el

amenință să erodeze acea motivație intrinsecă, acel entuziasm față de ceea ce faci.

Și ce sugerezi în schimb?

Vorbesc uneori despre cei trei C ai motivației. Primul C este conținutul. Pentru mine,

mult mai interesantă decât dacă elevul a învățat ceea ce trebuia să învețe este

întrebarea: “I s-a dat copilului ceva de făcut care merită învățat?” Dacă mă întrebați ce e

de făcut cu copiii care sunt “pe dinafara sarcinii” – una dintre expresiile noastre

preferate – primul meu răspuns va fi: “Care este sarcina?” Dacă le dați prostii de făcut,

atunci, da, va trebui să-i mituiți ca să le facă. Dacă elevii trebuie să facă la nesfârșit

același lucru, nu veți scăpa de recompense și de pedepse prea curând.

Al doilea C este comunitate: nu numai învățare prin cooperare, ci sprijinirea copiilor

pentru a se integra într-un mediu sigur în care să se simtă liberi să ceară ajutor, în care

să ajungă să țină unul la celălalt, spre deosebire de un mediu în care trebuie să fie

manipulați pentru a împărți sau pentru a nu fi răi. O parte din munca deosebită în

crearea de comunități empatice este făcută de Centrul de Studii ale Dezvoltării din

Oakland, California.

Al treilea C este “choice” (alegerea): a te asigura că elevii sunt solicitați să se

gândească la ceea ce fac, cum, cu cine și de ce o fac. Știți, copiii învață să ia decizii

bune nu urmând instrucțiuni, ci luând decizii.

Arătați-mi o școală care are cu adevărat cei trei C – în care elevii conlucrează într-un

mediu empatic, angajându-se în sarcini interesante în alegerea cărora au ceva de spus

– și vă voi arăta un loc în care nu e nevoie de pedepse sau de recompense.