Alex-fără-de-blog - Paranoid Park

Alex. Leo Şerban

Paranoid Park este un film ciudat.

Ciudăţenia nu vine numai din faptul că este un film de Gus Van Sant (independentul american care a

făcut un remake identic, deşi în culori, după Psycho al lui Hitchcock - filmat de acelaşi Chris Doyle),

ci mai ales din faptul că este o poveste simplă (un puşti care o freacă în parcul din titlu omoară

accidental un paznic şi pare că-şi deletează această amintire din minte) spusă parcă dinlăuntrul

fişierului pe care Alex, puştiul, l-a golit. Alex ("jucat" alb şi impersonal de Gabe Nevins, pe care Van

Sant l-a ales după un casting pe myspace) nu-şi mărturiseşte fapta pe un blog, ci îl vedem de mai

multe ori mergînd pe plajă cu un carneţel în care notează. Şi ar părea încă un lucru ciudat - pentru o

generaţie pentru care blogul a devenit versiunea publică, "paranoid park"-ul jurnalului intim - dacă

nu am vedea că, în acest "neînsemnat" detaliu, stă poate cheia titlului...

Alex seamănă cu toţi adolescenţii abulici filmaţi de Van Sant. Ar putea fi fratele celor din Elephant,

care fac un masacru ca şi cum ar face o experienţă în laborator. Este pasionat de skateboard (filmul

începe cu cea mai graţioasă odă în imagini adusă acestei subculturi), socializează selectiv şi nu pare

să comunice nici cu propria familie. Este, de fapt, un însingurat: atom secret într-un flux de

evenimente vizibile. Filmul nu ne spune de la început ce s-a întîmplat; începem să desluşim, treptat,

că acţiunile puţin coerente ale lui Alex pot fi amprentele vătuite ale confuziei din capul său. Sau,

poate, loviturile de ciocan pneumatic ale unei "conştiinţe" evacuate? Nu avem cum şti: Paranoid

Park este - cum spuneam - acel spaţiu alb, fişierul gol al unui computer accesat de oricine. Zona de

protecţie individuală din mijlocul unui overload de informaţii. O specie de auto-nihilism: negarea

informaţiei. Alex este, subconştient poate, agentul apatic al unei gherile discrete.

Ecranizînd, foarte liber, un roman al lui Blake Nelson, Van Sant îşi urmăreşte obsesiile (lumea

adolescenţilor, ambiguitatea fundamentală a faptelor pe care ne bazăm pentru a construi "impresii",

legătura dintre imagine şi sunet) dar reuşeşte, în acelaşi timp, să ne ofere unul din cele mai

convingătoare (deşi aluzive) "memo"-uri ale lumii fără memorie în care trăim.