TotulTotul este este albalb--negrunegru

îînn lumealumea astaasta atâtatâtde de coloratcoloratăă!!

Înfrigurat, eram de piatră-aproape; fiinţei mele, aprig îngheţate, un

simţămînt nu mai putea să-i scape, când mi-a părut, cumva, un

vânt că bate şi-am întrebat, spre-a-mi linişti frământul:

Nu-s aici încremenite toate? Voi, suflete zvârlite-n ceaţă, smulgeţi-

mi de pe chip vălul de gheaţă, să-mi ostoiţi o clipă doar calvarul, cât

ţurţuri nu se fac din nou pe faţă!

©Al

ina

Sim

a

Într-un puseu paradoxal de conştiinţă, îşi spunea ca n-avea decât să-l ducă încotro voia – viitorul promiţător, la el mă refer. Durerea şi frica îi mai slăbiseră şi cu nici un chip n-ar fi vrut ca ele să revină.

Nu mai cădea. Se sfârşise cu oroarea. Cu durerea. Cu şuierul înnebunitor al gândului.

Nu mai rămăsese decât clipocitul uşor al mahmurelii de după. Şi poate, o exaltare anemică, sfioasă, a celui care iese, dupa o viaţă, dintr-o-nchisoare.

S-a terminat?!

Talpa lui de român cunoscuse un pământ nou.

©Al

ina

Sim

a

Orice amintiri nu puteau proveni decât din iad. Evadarea din iad poate fi o renaştere, o victorie asupra morţii clinice, o altă şansă la viaţă, la purgatoriu. Sau poate fi doar un act demonstrativ pentru posibilităţile următorului cerc al Infernului.

Dar vai!!! Cete de demoni ideologici se adunau la graniţele conştiinţei lui, ameninţând să-i distrugă libertatea atât de mult râvnită, vioiciunea spiritului aşteptată cu disperare ca o apă vindecătoare.

Imagini înceţoşate se amestecau. Un cor nebun de simţiri! Gândul ţipa! Spiritu-i înăbuşit de dorinţă! Dorinţa altora. De a-l forma şi de a-l construi în orgoliul lor ermetic, în fundamentalismul lor comunist, în universul lor conceput în afara dimensiunilor umane...

©Al

ina

Sim

a

Imaginile ardeau în subconştientul lui într-un ritual demenţial, invitând iar orgiile ideologice ale experimentatorilor, alţii de această dată, care i-au dirijat mereu orchestra identitară.

Unde este melodia din muzică? Unde este sensul din poezie? Unde este principialitatea conducătorilor noştri? Unde este luciditatea, unde este coerenţa din acţiunile şi gândirea noastră?

Handicapul! Real! Fizic! Strivitor! Înţepător!

Unde este frumosul, autenticul, creativitatea, originalul, modestia, veridicitatea din artă? Din noi!...

©Al

ina

Sim

a

Unde este „flora inter-umană”? Acel pântec care purta odată embrioane cognitive şi afective sănătoase!

Netratate cu egocentrism, neblestemate de bolileconsumerismului cronic, neinfectate de prostul gust, neimpregnate cu putoarea superficialităţii, nesintetizate cu noul „folclorism” de după blocuri şi de după botox al Ţărilor Româneşti:

„telenovelismul”, „manelismul”,

„becalismul”, „bazarismul”, „snobismul”!

©Al

ina

Sim

a

Implora dreptatea, implora verdictul final pentru acest nefast (dar continuu!) episod de existenţă! Distrugerea teatrului de marionete, acea scenă 101 în care fiinţele umane erau dirijate pe aţe şi metamorfozate în conştiinţe-mutant, sedate anterior cu promisiuni premenite de un trai mai bun.

Căzut într-o groapă adâncă! Nu ştie nici cum să iasă, nici ce să strige şi nici pe cine să cheme în ajutor!

Dar Infernul... abia începuse!

O panică abjectă îl prinsese între moarte şi coşmar. Ceasul lui luase, ca un tiran, decizia să nu mai ticăie. Deţinătorul - necunoscut oare? – al răspunsurilor pentru DE CE-urile omenirii, îl propulsase parcă în vacarmul aceleaşi lumi din care crezuse ca a ieşit... ©

Alin

a S

ima

Aceeaşi lume, reeditată doar, aceeaşi maşină programabilă de identităţi, poate chiar mai monstruoasă şi mai hotărâtă pentru uciderea sâmburelui uman, a bunătăţii, a sensibilităţii, a inocenţei, a bunei morale, a setei –legitime cândva – după Dumnezeu.

Inexorabilă atracţie “diabolic-gravitaţională”!

Cu cât se prăbuşeste mai repede, cu atât golul îl trage mai puternic în nebuloasa ce nu pare să permită speranţa mântuirii.

Şi această mântuire trebuie înţeleasă ca o libertate de a putea fi noi înşine, de a fi fericiţi să alegem ceea ne îndeamnă propriul cuget – odihnind după un război crunt între îngeri şi demoni.

©Al

ina

Sim

a

La ce folos acea voinţă explozivă de a rupe jugul

răului fizic, dacă tot ceea ce echivalează ea (voinţa) acum

este doar un demerscarbogazos artificial?

Fără substanţă calitativă, fără o compoziţie sănătoasă, ci doar

un conţinut pacatos de coloranţi aşa-zis democratici,

dioxid de kitch şi E-uri cancerigene pentru suflet–

toate sub un ambalaj conceput de inteligenţe bolnăvicioase, mânate de propriile pofte şi

interese egoiste.

©Al

ina

Sim

a

Pentru că, îmbrăţişând riscul de a face speculaţii (ar spune unii), erupţia de la ‘89 a aparţinut unui construct vulcanic închegat de cei ce au simţit lipsa binelui fizic, lipsa cărnii, nu de către cei cărora le-a fost sufocată creativitatea (scriitori, poeţi, artişti, oameni de cultură în general) şi anulată eficienţa propagandistă a culturii ce mai zăcea încă în ei.

Mecanismul manipulatoriu şi tendinţa de omogenizare a gustului estetic,

fenomenul de rarefiere şi mediocrizare a valorilor culturale,

declanşarea unor „alergii” la cultura

veridică şi proliferarea culturii kitchului

masificarea manierelor de gândire şi de simţire

executarea rapidă şi cu sânge rece a sensibilităţii din noi,

îndobitocirea,

– toate acestea sunt bolile spirituale, acţiunile sinucigaşe ale neamului românesc, acum la început de secol XXI. ©

Alin

a S

ima

Aceste rânduri vorbesc despre un om. Despre omul în care ne regăsim fiecare dintre noi, vrând-nevrând, ca nervuri ale „ţării-peşte” (aşa ni se spunea la şcoală despre forma ţării noastre). Se mai făcea comparaţia cu buchetul de flori, însă nici chiar atunci, copii fiind, nu puteam face această asociere. Oare de ce?

Personal, mă găsesc adesea luptând fie cu strigoii post-comunismului proaspăt (ca elevă în şcoala primară şi secundară),

fie cu epidemiile societăţii de astăzi, tot mai dese şi mai imune la tratament, care au aparut ca efect al cutremurelor de conştiinţă în faţa anomaliilor de toate felurile, crimelor, violurilor, epurărilor etnice, desfrâului, violenţei...

De aceea, religia mea se pictează doar în alb şi negru; bine şi rău. Iar aici, ca în orice altă problemă legată de suflet, aplicaţiile relativităţii sunt nule. Totul este clar pentru mine; religia mea spune despre cine sunt eu.

Nu aş înclina spre a-mi închega propria-mi sectă (deşi, fiecare individ, care a ales conştient să fie „altfel” decât oricare dintre produsele ordinare şi triste ale societăţii moderne – Religia Mamă, ar putea fi considerat o sectă), pentru că asta ar însemna să intru în contradicţie cu propriul meu „cine sunt”.

©Al

ina

Sim

a

Ci mai degrabă, spre a-mi întări convingerile sănătoase, spre a-mi hrăni sâmburele tăcut, pentru a putea trăi împăcată cu mine însămi şi pentru a cultiva, de fiecare dată, întoarsă de la vreo bătălie mai aprigă, credinţa în Dumnezeu şi dragostea fără de care această viaţă ar fi doar o moarte vie, prelungită la eternitate...

©Al

ina

Sim

a