5

UNIVERSITATEA OVIDIUS

Facultatea de ArteSpecializarea P.A.P.D

Nicolae Darascu

Coordonator: Prof.dr. Ibram Nuredin Student: Serban Sorin Alexandru

5

Aş vrea ca după moarte să se spună despre mine:a fost un îndrăzneţ navigator şi un pictor bun.

N. DARASCU

5

“ Pictorul Darascu este din cei mai de curand sositi la notorietate. Prima lui expozitie abiea dateaza din anul trecut. Cu toate ca tanar, el ar fi putu sa imiteze graba absolventilor scoalei de Belle Arte, care inc anedespartiti bine de copilarie, cauta in contactul timpuriu cu publicul, multumiri de vanitate si glorii ipotetice; - si cu talentul lui, Darascu si-ar fi facut indata un nume pizmuit. Arta nu e scoala si diploma pe care o confera scoala nu insemneaza in efortul unei vieti de artist mai mult decat un certificate de frecventa. Darascu a inteles din timp ceea ce trebuie sa fie arta si cata vigoare dobandeste confruntata indelung cu viata. Un sir intreg de ani el a ratacit pe tarmii Mediteranei, prin muzee, a strabatut Italia, Franta, a muncit in dogoarea soarelui si in apoteoza lunilor cu flori. Cand s-a intors anul trecut in Romania ca sa faca o statie de cateva luni sis a plece din nous pre Venetia si Mediterana, Darascu, putin cunoscut si de catre putini, a fost primit de catre pictorii nostrii cei mai buni, ca un camarad si ca un egal. Noutatea perspectivelor lui, de o puritate am putea zice musicale, care in tablourile lui s e infatiseaza

ca un ideal si ca o dogma, coloritul delicat si viu abundant al palentei lui si cu toate acestea au impus pe Darascu fara intarziere. Ceea ce altii obtinusera cu greu in timp de ani Darascu cuceri in cateva zile. Pictura lui Darascu e o arta fericita, darnica, optimista. Artistul manuieste soarele, cerul, vegetatia, lumea cu pasiunea si franchetea naturii de la care a invatat gestul mare si liber de a construe. El evita detaliile si credem ca le dispretuieste. Tablourile lui, peisaje, privelisti, marea, zarea, sunt insa adancite, si de un suflet bate in fiecare, ca si cum ar fi niste finite ganditoare. Nu toate lucrarile au fost facute in strainatate. In expozitia actual, Darascu are multe tablouri din tara, in care se vede felul lui admirabil de a pricepe pamantul romanesc cu viata lui si temperamental lui nou si generalizator. Expozitia lui, in total interesanta si de o frumusete decorative fermecatoare, atesta un talent profund si o cariera artistic despre care se va spune cand se va sfarsi , ca a fost stralucita. E credinta noastra si situatia delicate in care se gaseste artistul, laudat in propriul lui catalog, nu ne impiedica s-o afirmam cu satisfactie pentru picture romaneasca.

TUDOR ARGHEZI.Expozitia pictorului N.Darascu

in “Rampa”, anul II, no 442-443, 31 martie 1913

Tudor ArgheziCreion 0,300x0,240(Fila in cartea de onoare a casei Al.Bogdan-Pitesti) Biblioteca Academiei Romane, Cabinetul de stampe

5

După veacuri care au însemnat preluarea, apoi asimilarea şi transpunerea într-un spirit particular acestor locuri şi acestor oameni a unei picturi de mai veche tradiţie, arta românească s-a afirmat, în secolul al XIX-lea, cu o forţăuimitoare, nu în prelungirea celei vechi, ci pe un drum paralel. In timp ce prima se epuiza, căutînd o inutilă vitalizare sub orizonturi străine tradiţiei noastre (Tătărăscu, ConstantinLecca, Mişu Popp, chiar Grigorescu în prima lui fazăşi pentru puţin timp, din fericire) răsărea un arbore cu două trunchiuri geminate, falnice şi plinede sevă. Unul, numit Grigorescu, primea din plin lumina soarelui, bucurîndu-se de ea şi răsfrîngînd-o la rîndu-i în jur, iar celălalt, numit Andreescu, aflat înzona umbrită, misterioasă, se nutrea din taina tulburării crepusculare, trăind în incertitudinea luptei de a străbate spre lumină. Din bucuria unuia şi din lupta, prea curînd curmată, a celuilalt, a rodit o şcoală bogată în pictori care au păstrat, fiecare în parte, cel puţin o fărîmă din seva, din spiritul, care a dat viaţă, cu aproape un secol şi jumătate în urmă, şcolii româneşti moderne de pictură.

Cine era Nicolae Dărăscu ? Bărbat impozant ca statură, cu o figură expresiv construită,virilă, cu planuri acuzate, dar lipsite de asprime, de o eleganţă care făcea să se vorbească mult despre el în cercurile mondene ale Bucureştiului, Dărăscu arbora costume de o impecabilă croială, tăiate în cele mai fine stofe englezeşti, ciorapi ecosez, încă nevăzuţi la noi, pălării moi, uşoare ca un fulg, şi eşarfe de mătase în jurul gîtului, care stîrneau pînă şi invidia lui Ion Minulescu, căruia, se pare, că i le trecea uneori.

Petrecîndu-şi o bună parte a existenţei în călătorii Franţa şi Italia, dar şi Anglia, Spania, urmînd coastele însorite ale Mediteranei şi pe acelea, adesea tumultoase ale Mării Negre Dărăscu îşi făcea periodic apariţia în ţară. De obicei venea încărcat cu roadele zilelor de muncă în faţa şevaletului, aducînd în ţară lumina sudului Franţei şi atmosfera colorată a Veneţiei, cărora le alătura aici imagini ale Deltei şi Balcicului, ale Argeşului şi Cîmpulungului sau ale rarelor momente petrecute în casă, în faţa unei naturi moarte sau a unui buchet de flori.

Purta în sînge nevoia orizonturilor largi a drumurilor desfăşurate în faţa sa, bucuria de a se lăsa dus pe întinsul apelor, pe care le stăpînea ca un încercat lup de mare. De altfel, anul 1932 l-a petrecut aproape în întregime în Anglia, la HulI, supraveghind construcţia unei corăbii un cuter construit după proiectele întocmite de el însuşi, şi pe care avea să-şi petreacă o bună parte atimpului. Şi cum era să nu tînjească toată viaţa după neobosita întindere a mărilor, cînd Dărăscu era un fiu al apelor, născut la Giurgiu, la 18 februarie 1883 (1885 îiplăcea să spună în anii cînd vîrsta începuse să-i devină o povară)

Părinţii viitorului pictor erau venetici la Giurgiu. Tatăl, Constantin Dărăscu, funcţionar la Primărie şi apoi "cerealist", deci ocupîndu-se cu negoţul de cereale- ocupaţie frecventă şi rentabilă într-un port ca Giurgiul celei de a doua jumătăţi a veacului trecut- era macedonean, neam stabilit în comuna Dărăşti,din judeţul Vlaşca, de la care, de bună seamă, căşi-a luat şi numele. Trebuie să fi fost născut în jurul anului 1850, ţinînd seamă de faptul că, prin 1873, i se născuse primul copil, Alexandrina, şi, patru ani mai tîrziu, al doilea, Valeria, ambele surori ale lui Nicolae care, modeste pensionare, mai trăiau încă în 1949.

Intr-o fotografie veche, Constantin Dărăscu pozează sprijinit de o balustradă traforată, cu un aer dezinvolt, fără haină, doar în vestă, şi sprijinindu-şi cotul de o carte: vanitatea funcţionarului de la Primărie. Sigur căfamilia sa era destul de înstărită dacă judecăm după fotografia Sultanei Dărăscu, bunica pictorului. O femeie bătrînă, aşezată pe un scaun-forma şi ornamentele sînt cele curenteprin anii 70-80 ai secolului trecut-cu o ţinută falnică, dreaptă, purtînd o rochie elegantă, şal de dantelăşi bijuterii, asemenea soţiilor de mici boiernaşi sau negustori mai instăriţi. Pentru bunăstarea, dacă nu chiar bogăţia familiei, pledeazăşi căsătoria lui Constantin cu fiica lui Dimitrie Konstantiny, zis Orăviţeanu, bănăţean de origine, profesor şi director al liceului românesc din Arad şi autor al unei istorii a mineritului

5

la români, tipărită la Timişoara în 1856. Melania, frumoasa tînără cu păr lung negru, cochet îmbrăcată, cu o privire catifelată, pierdutăsub sprîncenele ce indică un temperament fierbinte, apare în scrierile biografilor lui Dărăscu drept Melania Dărăscu, născută Kinsky.Să mai fi fost măritatăînainte de a-l fi cunoscut pe Constantin Dărăscu, greu de afirmat; să fi păstrat şi numele mamei sale nume rar întîlnit în acea parte a ţării, este o altăipoteză, însă, atît prima, cît şi a doua, pînă acuma, şi probabil şi în viitor, greu de elucidat. Cert este că rămîne văduvă în 1895, dată la care cele douăfete erau probabil măritate, urmînd să-şi crească singură fiul. In 1901, chemat la recrutare, Dărăscu a fost scutit de serviciul militar fiind, dupăformula vremii, "fiu unic la femeie văduvă". Greutăţile materiale nu au ocolit-o pe tînăra văduvăşi nici pe începătorul într-ale picturii, cu toate că o mătuşăînstărită poate o fiică a făloaseibunici i-a asigurat mai tîrziu lui Nicolae Dărăscu întreţinerea la studii în Franta .

Intre 1890 şi 1894, tînărul Nicolae urmează cursurile şcolii primare dinGiurgiu şi chiar din acei ani începe să deseneze. Apoi, din 1894 pînăla 1901, îl aflăm elev al gimnaziului din localitate, şcoală excelentă, care avea să devinăliceu, cu profesori reputaţi şi cu un director de mare prestigiu şi dăruire faţăde şcoală, Droc-Barcianu. Văzînd că elevul persevereazăîntr-ale desenului, un profesor cu bună intuiţie l-a încurajat, îndemnîndu-l poate şi spre Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, unde avea să se înscrie în 1902.

Sosind în Bucureşti, după ce absolvise, fără grabă, clasele gimnaziale, Nicolae Dărăscu avea să găsească o Capitală aptă, poate, să-I impresioneze pe un tînăr giurgiuvean, însă nu şi capabilă să-i impună prin viaţa-i artistică: Grigorescu, la un zenit ce se confunda cu amurgul, Andreescu, o firavăamintire, Luchian, speranţa către care se îndreptau privirile multor admiratori şi tineri îndrăzneţi şi,în sfîrşit, academişti şi epigoni ai lui Grigorescu. Nu era prea mult, dar, din fericire, Şcoala de arte frumoase, pe care avea s-o frecventeze, cu rare prezenţe la examene, intre 1902 şi 1906, era totuşi un creuzet prin care treceau, in etapa de inceput a formării lor, mai toţi cei care, dupăstagii de perfecţionare la Munchen sau Paris, vor constitui apoi vigurosul mănunchi de artişti care, în epoca dintrecele două războaie mondiale, au impus personalitatea şcolii româneşti de picturi.

Ajungind in Bucureşti, primul eveniment artistic-moment de referinţăin istoria artei româneşti-care la intîmpinat pe Dărăscu a fost expoziţia organizată de Luchian in casa Assan. La acea dată, Luchian mai avea amintirea celor văzute la Paris, oferind de,ci un spectacol artistic, o adevărată surprizăpentru un tînăr abia pornit pe calea picturii şi, tot atunci, în 1902, avea loc prima expoziţie organizată de proaspăt întemeiata "Tinerime artistică". In sfîrşit, în 1904, studentul care ocolea cît îi stătea în putinţă orele de picturăale lui G. D. Mirea numit de obicei "pictor academic", însă un artist cu încercări de evadare din spiritul academic încă insuficient subliniate şi ale lui H. Strâmbulescu, în favoarea lecţiilor de desen ale lui Dimitrie Serafim, nici el o luminăa artei, putea să ia contact cu operele lui Nicolae Grigorescu, în ultima expoziţie personală a celui pe care îl revendicau drept maestru nu numai epigonii şi imitatoriisterili ai săi, ci şi înnoitorii artei noastre. Nu degeaba, în 1898, Grigorescu, participînd la Expoziţia Socităţii Ileana, dădea girul său artiştilor care se situau pe poziţii opuse artei oficiale. Oricum, expoziţii puţine, viaţă muzeală aproape inexistentă, colecţionari ce se puteau număra pe degete şi... cam atît îi oferea Bucureştiul.

Este greu de spus cît anume a profitat tînărul student în timpul anilor petrecuţi în Şcoala de arte frumoase. Cert este că un spirit înnoitor se abătuse asupra acelor locuri şi că mulţi dintre colegii lui visau, unii pregătindu-se chiar, să-şi continue studiile în străinătate. Aşa făcuseră, cu puţin timp în urmă, şi cei ce-l precedaseră în atelierul Şcolii, atelier în care lucrau îndeobşte, de-a valma, studenţii din toţi anii.

5

Într-o notă autobiografică, Dărăscu menţionează că nu şi-a terminat studiile, afirmaţie ce se poate verifica în scriptele Şcolii în care figureazădoar cu trei examene la desen, luate în răstimp de patru ani. Dar ce importanţămai aveau toate acestea cînd gîndul său era deja pornit spre Paris? Gîndul acesta statornicit în mintea lui Dărăscu avea săse transforme în faptă în 1906, cînd, datorită generozităţii şi înţelegerii unei mătuşi, care i-a pus la îndemînă banii necesari subsistenţei la studii, a putut să se îndrepte încrezător spre Franţa. Ce însemna Parisul pentru un tînăr sosit de la Bucureşti este uşor de imaginat: Capitală a artelor, centrul vieţii artistice şi mondene a Europei şi loc de întîlnire a tinerilor dornici să păşească pe calea artei, atraşi de fascinanta forţăa acestui oraş. Să-şi fi amintit oare Dărăscu de nesaţul cu care, copil, stătea pe cheiul portului Giurgiu, fermecat de oamenii care mişunau vorbind limbi necunoscute lui şi care, prin fiece cuvînt, chiar neînţeles, îi strecurau în suflet o sămînţăa nostalgiei, a curiozităţii, a dorinţei de a străbate lumea pentru a o cunoaşte?

Sfătuit probabil din ţară, Dărăscu, odată ajuns la Paris, îşi îndreaptă paşii către Academia Julian. Din păcate, pontiful reputatei Academii era Jean-Paul Laurens, pictor oficial, lipsit de vlagă, dar nu şi de comenzi. Preocupat în special de fidelitatea redării scenelor istorice care-i stabiliseră reputaţia, el nu putea fi un bun îndrumător pentru un tînăr pornit să-şi descopere personalitatea. Inacest sens, muzeele şi evenimentele artistice ale anului au tras desigur mai mult în balanţă.

Nu ştim la ce dată a ajuns Nicolae Dărăscu la Paris. Dacăşansa i-ar fi surîs. în primăvară putea vedea o expoziţie Manet, organizată la Galeria Durand-Ruel. Indată după aceasta poate se va fi strecurat printre curioşii care asistaula inaugurarea Gînditorului lui Rodin, instalat în faţa Pantheonului. Vîlvă înlumea artistică desigur că a suscitat şi vînzarea la licitaţie a colecţiilor Biot şiDepeaux, evident mai puţină decît intrarea în colecţiile statului a bogatului ansamblude opere de artă ale lui Moreau-Nelaton. In sfîrşit, după agitaţia publicădatorită reabilitării căpitanului Dreyfus, anul se încheia cu retrospectiva Gauguin. Ce-şi putea dori mai mult, pentru început, tînărul sosit la Paris în căutarea artei şi a lui însuşi?

La sfîrşitul primului an petrecut la Paris, bilanţul, pe care pictorul învăţăcel desigur că l-a făcut, nu era grozav. Esenţial era faptul căpornise pe calea picturii şi cîştigase convingerea că acest drum era singurul pe care şi-l dorea. Este adevărat că maestrul său era departe de a entuziasma un tînăr dornic săînveţe pictura epocii sale, însă tocmai de la un dascăl ca acesta putea desprinde tainele desenului şi disciplina necesară unui adevărat artist. Datorită celor învăţate, în anul următor, 1907, Dărăscu s-a putut prezenta la concursul de admitere la Academie des Beaux-Arts. Prestigiul acestei venerabile instituţii de învăţămînt impunea, cu toate căşi aici profesorii erau mai degrabă conservatori şi, printre ei, se număra şi Luc-Olivier Merson, profesorul lui Dărăscu, regizor plicticos de mari compoziţii, consemnat mai ales drept autor al unui migălos proiect pentru bancnota de 100 de franci.

Din fericire, arta se putea învăţa şi în afara zidurilor Academiei, în expoziţia Cezanne la Bernheim-Jeune, în retrospectivele Cezanne, Berthe Morisot, Eva Gonzales etc. In acest timp, Dărăscu poate o fi fost amestecat în mulţimea care se înghesuia să vadă (minunea, pentru unii, oroarea pentru alţii) Olimpia de Manet, transferată la Luvru, în urma insistenţelor lui Clemenceau. Săfi intuit oare Dărăscu că era martorul anonim, în timp, al naşterii cubismului căci, în primăvară, Picasso cobora de pe şevalet o compoziţie care avea sămarcheze istoria artei: Domnişoarele din Avignon ?

Epoca 1908-1911 înseamnă pentru Dărăscu îndrăzneala primei sale confruntări cu arta. De partea cui avea să fie şi, mai ales, ce va lua de la cei către care se îndreptau privirile şi admiraţia sa? Pentru un temperament meditativ, contemplativ, ca al lui Dărăscu, opţiunea sa ne apare destul de greu de înţeles.

5

Fără o perioadă intermediară, deci de exprimare a ceea ce deprinsese în anii de şcoală în ţarăşi mai ales la Paris, el se opreşte la un concept artistic, o formăde expresie dintre cele mai speciale şi care cerea o rigoare de execuţie, o constrîngere in faţa unor principii teoretice care, structural, nu i se potrivea. La Saint-Tropez, cam la jumătatea distanţei dintre Toulon şi Cannes, într-un golf pitoresc de pe ţărmulMediteranei, sat de pescari frecventat de pictori, se stabilise Signac. Dărăscu l-a cunoscut şi, fie că s-a apropiat de el din admiraţie, fie căs-a dus la Saint-Tropez tocmai pentru a-l cunoaşte, primele sale lucrări cunoscute sînt puse sub semnul admiraţiei faţă de acest pictor şi deci faţă de pointillism. Dorise oare Dărăscu cu adevărat să preia limbajul lui Signac sau, pur şi simplu, nu s-a putut plia rigorii acestuia? Rezultatul a fost o serie de pînze de mici dimensiuni, cu tuşe divizate, mai picturale decît acelea ale inspiratorului său, executate în culori vii şi adesea crude, cu un penel care zăboveşte mai leneş pe pînză, prelungind tuşa. Aceste lucrări capătăastfel un plus de căldură, de atmosferă, datorită incertitudinii voite a tehnicii. Dacă pictorul nu se abandonează complet in zona de influenţă a lui Signac este datorităunui alt mare pictor, Cezanne, rigurosul apărător al formelor. Practicînd o inconsecventă diviziune a tuşelor, convertind punctele în tuşe, subliniind adesea contururile cu un negru viguros, Nicolae Dărăscu oscilează între două stiluri căutmd, poate fără să-şi dea seama, propriul său drum. Pînă către sfîrşitul anului 1911lucrează la Paris, în sudul Franţei şi, cu prilejul unei călătorii, în 1909, descoperălocul cu care arta sa se va identifica : Veneţia.

Pentru a se putea intretine sau pentru a-si mari veniturile, in acesti ani este angajat ca desenator al unui ziar “Excelsior”, ocupatie utila unui pictor la inceputul carierei si care, fara indoiala a dat roade. Tot in acest timp s-a legat prietenia sa cu Iser, binecunoscut in lumea redactiilor ca ilustrator si caricaturist-poate chiar el sa-l fi introdus pe Darascu la “Excelsior”- si cu Brancusi. Acesta, cu toate ca nu avea o deosebita apetenta pentru arta portretistica, i-a facut lui Darascu un portret in mai multe variante. Prezentat, in gips, la Expozitia “Tinerimii artistice”, in 1909, bustul a fost achizitionat pentru colectiile statului cu suma de 2000 lei(din care artistul a mai redus ulterior 250) suma considerabila pentru acea vreme. Faptul ca Brancusi, refractar comenzilor de portrete, a zabovit in repetate randuri asupra chipului mai tanarului sau coleg de breasla, ne indeamna sa afirmam ca, inca de la acea data, Darascu era un om cultivat, interesant, care profitase din plin de atmosfera Parisului.

Din anii petrecuti in Franta avem doar o stire despre prezenta sa la o expozitie; la Societe des artistes francaise unde, n 1910 a prezentat un autoportret in desen. Lucrarile care, in Franta, se adaugau unele altora aveau sa-l insoteasca pe pictor pe drumul de tara, in luna septembrie a anului 1911. In salile Ateneului, la 5 decembrie, amatorii de arta de la noi aveau posibilitatea sa asiste la aparitia unui nou pictor. Cele patruzeci si doua de lucrari, toate reprezentand peisaje din Franta, au atras atentia amatorilor de arta si a cronicarilor, sapte articole entuziaste pastrandu-ne macar o farama din impresia pe care au produs-o aceste opere. In fruntea cronicarilor, cel mai entuziast s-a dovedit a fi Tudor Arghezi, admiratorul si prietenul de o viata a lui Darascu. Datorita acestui debut atat de promitator, cel care pecase cu cinci ani in urma revenea acum pentru a fi acceptat, dintr-o data de pictorii care pornisera cu putin inaintea lui la drum – Sirato, Petrascu, Pallady, Ressu, Steriadi, Stefan Popescu, Iser si cu mare entuziasm, de Luchian, cu care peste cativa ani, Darascu, avea sa-si incruciseze drumul.

Dupa ce participa cu cinci lucrari, din cele aduse din Franta, la “Tinerimea artistica”, Darascu, om al drumurilor si al orizonturilor larg desfasurate in fata sa, se inapoiaza, pentru scurt timp, in Parisul unde se formase, pe coasta mediteraneana si la Venetia unde se descoperise pe sine. La revenirea in tara, Alexandru Bogdan-Pitesti, luminatul mecena al artistilor, l-a invitat la mosia sa de la Vlaici, din judetul Olt. Aici, pictorii si sculptorii, poetii, prozatorii si gazetarii se simteau ca la ei acasa. Ospitalitatea gazdei, inteligenta si cultura sa, gustul sigur, humorul dus uneori pana la cinism, precum si actele sale de generozitate, constituiau un magnet care i-a adunat atat la Vlaici, cat si in locuinta sa din Calea Stirbei

5

Voda, pe Ressu, Iser, Medrea, Maxy, Iorgulescu-Ior, Steriadi, Pallady, Gabriel Popescu, S. Maur, Nina Arbore si pe multi altii inca, acest adevarat cenaclu incepand sa fie frecventat din 1912 si de Nicolae Darascu. Cateva panzene-au ramas marturie a trecerii lui pe la Vlaici, iar doua desene-un autoportret si portretul unui barbat – din cartea de onoare a casei Bogdan-Pitesti poarta datele de 1916 si 1919. Retinem in special Autoportretul din 1912 nu numai pentru calitatea artistica, dar si pentru insusirea de document asupra calitatii sufletesti a lui Darascu. La acea data, Alexandru Bogdan-Pitesti, datorita atitudinii sale filogermane din timpul primului razboi mondial, era un om socialmente compromis. Oprobriul public nu l-a impiedicat insa pe Darascu sa-l frecventeze pe cel care ii intinsese mana in vremea debutului, deschizandu-I larg usa casei si asezandu-l alaturi de acei care aveau sa reprezinte aima artistica a Romaniei in epoca interbelica.

Abia trecuse un an de la prima expozitie personala ca Darascu se infatiseaza din nou publicului, aducand rodul calatoriilor sale, caruia ii va adauga, de aceasta data, imagini din Vlaici si cateva teme accidentale in opera sa: florile si interioarele. Primirea făcută de critică este din nou elogioasă, însă, sprederea noastră, nimeni nu consemna diversitatea manierelor de expresie ale pictorului. Intre peisajele osciland de la pointillism spre cezannism si orizonturile largi, acuzat impartite in fasii de culoare de la Vlaici sau interioarele incarcate, migaloase, sunt distante imense.

Pictorul căuta, incontestabil, dar zările spre care privea erau mult prea diverse. Avea însă abia treizeci de ani şi se prezenta unui public încă insuficient de educat pentru a depăşi imaginea, căutînd stilul. Succesul nu se reducea doar la critici elogioase, ci şi la achiziţionarea lucrărilor de către amatori. Pentru un tînăr pe a cărui existenţă belşugul nu-şi pusese semnul, o primă expoziţie încheiatăcu un beneficiu net de 4 000 lei aur ar echivala cu posibilitatea nu numai de a exista, ci şi cu perspectiva unor noi călătorii. Ritmîndu-şi deci existenţa între ţarăşi Franţa, îl vom afla din nou, ca expozant la Ateneu, în 1914, la data aceasta alături de Luchian. Se cunoscuseră cu cîţiva ani în urmăşi Luchian îl îndrăgise pe acest tînăr pasionat pentru culturăşi culoare, călător care-i povestea celui ţintuit la pat frumuseţile întîlnite pe malurile Mediteranei, ale Senei sau ale lagunei veneţiene. Alături de Luchian căruia Dărăscu, dacă dăm crezare celor scrise de Arghezi, îi spunea Babacu, apelaţiune preluată de mai toţi cei care l-aucunoscut, Dărăscu aexpunea, doar douăzeci de uleiuri şi şaptezeci de acuarele. Cel care a fost numit "pictorul florilor", nemeritatăşi inexactă restrîngere a preocupărilorsale, cel care în anii tinereţii, la Paris, fusese şi el atras de expresia îndrăzneaţă pe atunci a lui Degas, nu a putut rămîne insensibil la suprafeţele populate cu stele colorate ale acuarelelor lui Dărăscu. Luchian regăsea, în vecinul său de sală, lumina şi culoarea, strălucirea şi atmosfera, atît de dragi lui. Pentru Dărăscu, a expune, la anii lui, alături de cel către care se îndreptau ochii tuturor celor ce credeau in innoirea picturii romanesti, era o nesperata sansa si o grea angajare pentru viitor.

În urma expoziţiei în care operele sale au stat alături de ale lui Luchian, se poate afirma că Dărăscu a intrat în viaţa artistică româneascăcu statut de pictor matur. într-adevăr, fusese acceptat drept egal de cel mai însemnat şi autoritar artist în viaţă, era coleg şi în relaţii de prietenie care vor dura tot timpul vieţii cu Ressu, Petraşcu, Iser, Steriadi, cu Brâncuşi şi Maxy, iar în grupul atît de important de artişti din jurul lui Alexandru Bogdan-Piteşti, unul dintre cei mai apreciaţi. Faptul că, după moartea "castelanului de la Vlaici", în 1924, la vînzarea la licitaţie a colecţiei sale pe care Bodgan-Piteşti intenţionase săo doneze statului şi fusese refuzat cu o argumentaţie ridicolă,aceasta cuprindea vreo 60 de opere de N. Dărăscu este un indiciu în plus asupra autorităţii de care pictorul, încă tînăr, se bucura în comunitatea artistică românească. Prin expoziţii personale, prin participările sale la manifestările "Tinerimii artistice" şi ale "Expoziţiei oficiale a artiştilor în viaţă", Dărăscu se făcuse cunoscut, impunînd un repertoriu de imagini, la început doar din Franţa şi Italia, Iărgindu-lmai apoi cu acelea de la Vlaici, din Deltă, Bucureşti, Tulcea, Turtucaia etc.

5

Mobilizat în 1916 pe lîngă Marele Cartier General al armatei, îl urmeazăla Iaşi, cunoscînd, cu acest prilej, nu numai locuri noi, dar şi împrejurări d de viaţă. Le înregistrează uneori, fără a le căuta, fărăa coborî în adîncul mizeriei, al nenorocirilor, al grozăviilor semănate pe pămîntul nostru de război. Contemplativ, vibrînd în faţa frumosului, Dărăscu, prin firea sa ce constituia un scut de apărare împotriva nenorocirilor ale altora, dar şi ale sale rămîne, oarecum, impasibil în faţa mizeriei, a sărăciei, a durerii, care nu-l reţin, nici micar prin pitoresc. Zdrenţele nu-l tulbură sufleteşte, ci doar estetic, dacă sint frumos colorate. Această indiferenţă faţă de mediu i-a asigurat o egalitate de umoare, pe tot parcursul vieţii, a făcut din el un coleg şi un prieten agreabil şi comod, nu i-a aprins dorinţa de a urca la tribună, de a pleda, de a revendica, el preferînd să navigheze cu bucurie şi eleganţă peste ape line.Refugiaţi la Iaşi, grupaţi în jurul Marelui Cartier General, martori ai grozăviilor semănate de război, artiştii plastici: chiar şi cei care nu fuseserăpe front,primiseră botezul focului. Schimbaţi sufleteşte, îmbogăţiţi ca registru tematic-mergînd de la lumină mîngîietoare pînă la întuneric de lacrimi şi moarte ,ei nu mai voiau să expună în cadrul "Tinerimii artistice", care-i invita de la Bucureşti, socotind-o îmbătrînită, nematurizată în contactul strîns şi brutal cu viaţa. în semn de protest, şi din dorinţa de a asana spiritul artistic, ocazionalii ieşeni fundează, la 9 martie 1918, societatea "Arta română". Ca membru fondator figura şi Nicolae Dărăscu, alături de Ressu, Ştefan Dimitrescu, Nicolae Tonitza:Theodorescu-Sion, O. Han, Traian Cornescu ş.a. Transplantată la Bucureşti, făcînd noi aderenţi, această grupare, atît de utilă atmosferei artistice a ţării noastre, avea să dureze pînă în 1924, cînd s-a destrămat, pentru ca, dupăpatru ani, în 1928, să se încerce o regrupare a membrilor, inclusiv Nicolae Dărăscu, dar fărăsucces. Insă, în anii existenţei sale, societatea s-a bucurat de participarea activăa acestui pictor, bucuros întotdeauna de a face parte dintr-o grupare; mărturie ne stă prezenţa sa, în 1937, iarăşi printre membrii fondatori ai "Asociaţiei Arta" (care va dura pînă în 1947) alături de Steriadi, Iser, Petraşcu, Ştefan Popescu şi Stoenescu.

De la revenirea la Bucureşti, existenţa lui Dărăscu se înscrie pe un făgaşcalm, în pantă ascendentă, el fiind bucuros să petreacă o bunăparte a timpului în Dobrogea, al cărei fidel admirator devine din 1920, în 1922 descoperind farmecul unic al Balcicului al cărui rapşod a devenit. Restul timpului era împărţitlntre Bucureşti şi călătorii care, mai toate, îl duceau spre Veneţia. In 1932 avea să-şi împlinească cea mai mare dorinţă a vieţii: sub privirea sa atentă, şi dupăplanurile sale, se construia, în Anglia, corabia la cîrma căreia se va simţi stăpîn şi liber, va naviga de-a lungul coastelor Mediteranei, va ancora la Veneţia, va daocol locurilor pe care doar le privi se sub un singur unghi. Acest cuter va lega aniideplinei sale maturităţi de aceia nostalgici ai copilăriei, cînd, pe chei urile Giurgiului, suferea de bucurie văzînd sosirea şi plecarea, cu pînzele întinse spre zări nebănuite, primejdii şi acte de îndrăzneală, a corăbiilor la cîrma cărora scrutau întinsul mării, nea puşi cu timpul, idolii copilului din anii petrecuţi pe malul Dunării.

Pentru Nicolae Dărăscu, fiecare an aducea o satisfacţie în plus, adăuga o nouă treaptă unei cariere care, în ascensiunea ei, a avut o notăde solemnitate. Expoziţiile din ţară se succed cu regularitate, toate reprezentînd un succes (cea mai importantă fiind cea din Sala Dalles, în 1936) ; participă la expoziţii colective, la manifestări româneşti în străinătate (Paris, Veneţia, Bratislava, Berna, Ziirich, Stockholm, Haga, Amsterdam, Bruxelles), la Bienala de la Veneţia. Face parte din jurii oficiale, iar, în 1936, este numit profesor la catedra de desen a Academiei de arte frumoase. Pînă în 1950, cînd a fost pensionat, generaţii întregi de studenţi i-au putut admira ţinuta demnă, impecabila eleganţă vestimentară, voceadomoală cu inflexiuni grave, corectitudinea în îndeplinirea atribuţiilor sale profesorale, seriozitatea cu care stăpînea meşteşugul, aceste amintiri prevalînd asupra acelora care definesc relaţia profesor-elev.In toţi aceşti ani, la locuinţa sa din apropierea bisericii Enei, alături de ţablouri, se îngrămădeau cărţi rare, multe din ele referitoare la navigaţie şi călătorii, hărţi, ustensile marinăreşti şi obiecte de artă.

5

Sociabil, devotat vechilor prietenii, participa adesea la întîlnirile din atelierul lui Ressu, prezent în discuţie, dar înflăcărîndu-se rar. Uşa locuinţei sale se deschidea destul de rar insa,cîţiva prieteni, şi încă nu din cei mai apropiaţi, urmăriţi de prigoana legionara aici îşi vor găsi un adăpost, gazda fiind conştientă de riscurile imense la care expunea.

Din nenorocire, tocmai pe această casă curatăşi primitoare aveau săabată bombele. La 16 aprilie 1944, multe din creaţiile pictorului, aflate în toate cărţile, covoarele şi obiecte de preţ colecţionate cu rîvnăpeste tot unde calătorise, precum şi lucruri modeste, însăînnobilate prin valoarea investită în ele de pictor, s-au transformat în praf şi pulbere. Cîteva luni tîrziu, bombele au lovit şi locuinţa lui Victor Eftimiu distrugînd, alături multe alte opere de artă, şi un însemnat lot de pînze de Dărăscu, pictorul şi scriitorul fiind legaţi de o caldă prietenie şi de o admiraţie reciprocă. Zdruncinat de aceste lovituri, Dărăscu părăseşte Bucureştiul şi, împreuni cu Lucian Grigorescu, se stabileşte la Curtea de Argeş, aşteptînd sătreaci urgia timpurilor de război şi distrugere. După armistiţiu, în Capitala ce purtaîncă urmele barbariei, Dărăscu îşi va găsi un adăpost într-o casădin strada Popa Nan 13: abătut, îşi reia cu abnegaţie îndatoririle de profesor, însă satisfacţiile pe care i le putea aduce reînnodarea firului cu atmosfera de atelier, de tinereţe, de entuziasm îi sînt umbrite de răutatea şi parvenitismul unor colegi mai tineri chiar de studenţi care, pe faţă sau din umbră, îi contestă priceperea, buna credinţăşi autoritatea experienţei. Numele mari ale picturii româneşti sînt însă alături de el : Iser, Ressu, Steriadi, Ghiaţă, Bunescu, Miitzner recunosc prezenţa lui în arta românească drept unul dintre momentele de seamăale picturii dintre cele două războaie.

In afara satisfacţiei pe care i-o ofereau peisaj ele de la Curtea de Argeş . Al cărei frecvent vizitator devenise ,singura bucurie a ultimilor ani, în afara unor calde prietenii care-l înconjurau, a fost călătoria întreprinsăcu un grup de pictori, în Bulgaria, la Sozopol, în 1946. Frumuseţea mării, a peisajului, atmosfera camaraderească creată de artişti, îl întineresc, amintindu-i anii petrecuţi, fie înFranţa, fie la Balcic. Din 1952, boala începe să-I mineze. Pînă în 1959, cînd se va stinge din viaţă,lucrează puţin şi cu dificultate, continuînd să participe la expoziţiile oficiale, cu cîte una sau două lucrări. Apusul se apropie; în faţa oglinzii se ia pe sine drept model şi, cu o mînăîncă destul de sigurăpe meşteşug, dar lipsităde elanul anilor buni, se autoportretizează, fără a ţine seamăde amprenta pe care boala i-o aşternea pe chip, din ce în ce mai nemilos. Cei ce nu l-au cunoscut, nu în aceste portrete îl pot afla pe adevăratul Dărăscu, ci în acela din albumul lui Alex. Bogdan- Piteşti, în schiţele atît de vii ale lui Steriadi sau în fotografiile luate fie laBalcic, fie pe puntea corăbiei. Ele îl reprezintă cu adevărat pe omul care privea soarele şi marea, ai cărui ochi se bucur:au de culoare, care a scris o mare paginăîn istoria artei româneşti şi una, tot atît de importantă, în cartea adevăratei prietenii. In conştiinţa publică, Dărăscu a intrat drept pictorul splendorilor cromatice ale Veneţiei. In acest oraş a revenit de nenumărate ori, aceleaşi colţuri l-au reţinut totde nenumărate ori, mai mult chiar, o anume lumină, puternică, sănătoasă, învăluie cu strălucirile ei majoritatea imaginilor acestor locuri fixate pe pînză. Privind o suită de lucrări, sîntem îndemnaţi să afirmăm căpictorul nu alegea motivul, mînat de cine ştie ce preocupări compoziţionale, după cum nu credem cădin aceleaşi preocupări, modificări, adăugînd elemente imaginate în peisaj, eliminînd altele sau recompunînd cu datele existente. Esenţialăpentru el era bucuria cromatică pe care voia să o transmită prin opera sa, bucuria legată, în primul rînd, de mobilitatea colorată a apei.

Peisagist prin excelenta, vocatie si temperament, Nicolae Darascu a debutat, dupa cum am vazut, atras de tehnica atat de speciala a lui Signac. Sa fi fost acesta rezultatul descoperirii unui limbaj care intr-adevar il satisfacea, sa fi corespuns deci unui concept estetic sau a fost doar reactia, un gest de expasperare fata de anosta corectitudine, rece si plicticoasa, a picturii pe care-o practicau profesorii sai, Jean-Paul Laurens si Luc Oliver Merson? De altfel, acel gen de pictura era, la acea data, nu numai

5

apanajul unor profesori docti, dar inchistati si lipsiti de orizont, ci si gustul unor largi categorii de consumatori de arta(evitam intentionat termenul de amatori de arta).

Dorinta de evadare cat mai departe de atmosfera academica, tentativa juvenila de a brava sau chiar aflarea unui limbaj care, structural, ii corespundea, epoca poantillista, deci prima epoca a acreatiei lui Darascu, incheiata inainte de 1920, reprezinta, pentu opera sa, un moment de maxim interes. Intrebarea pe care, in mod legitim, trebuie sa ne-o punem este de ce a renuntat Darascu atat de repede la aceasta modalitate de expresie. Voluptatea descompunerii peisajului in mici zone colorate, aproape punctiforme, este incontestabila. Abilitatea tehnica, de asemenea, siguranta si acuratetea tehnica, impun. In tara, incat de la prima sa expozitie, succesul i-a suras, deci acceptarea sa de catre confrati, cronicari si public era un motiv de incurajare. Si totusi, cautand un punct de sprijin-sau o justificare-in opera solid construita, viguroasa, a lui Cezanne, Nicolae darascu renunta la calea pe care apucase, dilueaza si invatamintele extrase din opera maestrului de la Aix si face un pas inapoi, spre o conceptie de compromis a impresionismului.

Ne-am oprit puţin asupra lucrărilor care imprimăimaginilor din Saint-Tropez, Ramatuelle sau Grimaud semnul tinereţii. al entuziasmului. al bucuriei primei dragoste, al realizării unui lucru nou, plin de interes şi de farmec. Curînd, la Vlaici, poate şi sub influenţa lui Ressu, caută orizonturi mai întinse, suprafeţelerupte se însăilează, se leagă, punctele devin pete, iar petele suprafeţe pictate. Ceea ce face acuma nu este lipsit nici de calităţi, nici de interes, dar e altceva; intrăm încetul cu încetul într-o zonă cunoscută. care nu mai este numai a lui, ci şi a altora. Fenomenul ar merita o mai serioasă atenţie dacăţinem seama căla fel s-au petrecut lucrurile cu Iser, Mutzner, cu Milita Pătraşcu şi cu alţii care, şi ei, au debutat pe poziţii mai Înaintate ale artei, pentru ca apoi, neconstrînşi de date exterioare . cum a fost cazul, de pildă, cu Maxy, după 1944 săse cantonez într-o formă de expresie artistică interesantă, perfect stăpînită, dar care nu reprezenta, în evoluţia artei, un pas înainte.

Din popasurile făcute la Veneţia, prima lucrare în care Dărăscu pare a fi descoperit farmecul fascinant al lagunei, dar şi pe el însuşi, este Palatul veneţian. Văzute frontal, separate de privitor de o fîşie de apă, zidurile bătrîne şi îmbătrînite ale clădirii ni se înfăţişează tăcute şi funebre. Ferestrele nu sînt primitoare de lumină, ci doar accidente arhitectonice, priviri stinse ce au consistenţa şiimpasibilitatea pietrei. In centru, însă, în spatele unei triple ogive, o draperieroşie flacără mocnită luminează, tragic şi agonic, bătrîna clădire. Apa, careizolează de noi palatul, are transparenţăşi vibraţie, egală, deci statică, respingîndorice sugestie de mobilitate, de viaţă. Intr-o gamă severă de albastruri grizate,cu uşoare treceri de lumină, dominată trist de pata de roşu, această operă, esenţialăîn creaţia lui Dărăscu, enunţă, de la mare înălţime, un ciclu al Venetiei unic inarta noastră. Dacă nu ar fi fost datată, am fi înscris această operă cu cîţiva animai tîrziu, deci dupăCalea Victoriei pe ploaie, pictată în 1919, şi care pare a fiacordul grav, măreţ, cu care se incheie prima parte, aceea a încercărilor, a tinereţiicreatoare a lui Dărăscu. Văzută de sus, tristă sub ploaia fină care cade pe uncaldarîm ce aminteşte apele lagunei, strada, cu oamenii, maşinile şi casele ce o străjuiesc, pare să se fi oprit o clipă în loc. Acea clipăun fragment dintr-o desfăşurare ne oferă o viziune incertă, tulbure, sub lumina stagnantă, de amurgînceţoşat. Operă tristă, de moment de cumpănă, ea desparte luminile de licurici coloraţi ai trecutului de soarele plin din care va răsări opera de maturitate a lui Dărăscu. La 36 de ani, pictorul ne-a dat o operă care, dacăar fi fostul putea fi socotită testamentul său; fiind doar la un an de cumpănă, este imagineatristeţii cu care se desparte de lumea îndrăznelilor, a căutărilor şi poate a speranţelor.

După acest 1919, în pictura românească, un drum, pornit de foarte coteşte lin, pentru a se apropia de oameni şi a le aduce, în locul întrebărilor tulburătoare, simpla bucurie a luminii.

5

Explorator consecvent şi egal al Veneţiei, Nicolae Dărăscu străbate canalurile şi cheiurile, podurile şi fîşiile de pămînt pe care se îmbulzesc oamenii, se acolo unde pînzele corăbiilor sînt mai colorate, mai apropiate de noi, pentru a înscrie pete masive, violente, de culoare şi aşteaptă ca soarele să fie în înaltulrului, revărsÎndu-se generos peste întreg cuprinsul. Evităînserările zidurile mucegăite, întoarce urechea de la clipocitul apei ce izbeşte în pontoane, asemenea unui ceas ale cărui minute se scurg măsurat, apropiindu-se cu bătaie de un sfîrşit. Mai neobişnuită, Strada din Chioggia, cu casele înalte, monoton sparte ferestre, cu un pasaj boltit, poate fi, după arhitectură, din oricare alt oraşlian. In lipsa din imagine a apei, strălucirile rupte ale valurilor, colorate, au veşmîntat clădirile, creînd un festiv joc de lumini strălucitoare. Aparte este Veneţia (colecţia Mirela Teodorescu) cu un grup de case albe, topite depe care apele colorate ale canalului nu le colorează, ceea ce le dăun aer matic. Inrudit cu ele, avînd masivitatea impenetrabilă a unui străjer de Cartierul turcesc din Veneţia se singularizează în opera lui Dărăscu.

Din recolta bogată a anului 1926, cîteva pînze surprind prin atmosfera cutotul aparte. Imagini înrudite cu Turner, sau ca să nu căutăm atît de departe, cu Stoenescu, ele se topesc asemenea ceţii la apariţia soarelui. Pensula, aproape străină culorii, înscrie pe pînză umbre, amintiri ale unor corăbii cu pînze cîndva zărite, înglobîndu-se în masa incertă a atmosferei. Accidente salutare în opera lui Dărăscu, aceste lucrări pun un moment surdina în lumina dezlănţuităasemenea unei fanfare.

După repetatele peregrinări veneţiene, pictorul se opreşte într-o zi în faţa unui grup de corăbii, ancorate aproape de ţărm, cu pînzele roşu aprins întinse, suprapunîndu-se astfel încît formează o mare pată colorată, care opreşte privirea. Sinteză a luminii cotropitoare a Veneţiei, aceastăexplozie de soare este cortina care încheie actul de nesăbuită exuberanţă a pictorului. Exaltat, bucuros, ca un copil în faţa libertăţii, tînăr şi fără de griji, Dărăscu, omul care a dorit să-şi petreacăexistenţa pe întinsul apelor, şi-a depus, la picioarele reginei Adriaticii,prinosul de recunoştinţă.

Ca pictor al Venetiei, Darascu impune in arta romaneasca o viziune cu totul aparte. Calea pictorilor fusase, deschisa de Eminescu, plangand amarnic la mormantul fastului apus. “ S-a stins viata falnicei Venetii” este reqviemul care ne trimite inapoi cu secole, pentru a regasi, in toata maretia si stralucirea ei cetatea dogilor. Tot trist, Gheorghe Petrascu constata injuriile timpului. Ca pictor nu o face indurerat, ci cu voluptatea descoperirii unui obraz brazdat de suferinta, dar cu atat mai expresiv, mai tentant pentru un artist decat fusase atunci cand, in plina tinerete, pielea alba, stralucitoare de sanatate, bucura, dar nu impresiona. Eustatiu Stoenescu nu mediteaza nici el mai mult decat Petrascu; privind cetatea doar in zilele incetosate, atunci cand rugina, putregaiul si oboseala nici nu pot fi banuite el imprumuta cetii doar ceva din culoarea lor, insa palid, aproape gratios. Amaraciunii din glasul lui Eminescu, voluptăţii reţinute, constatative, a lui Petraşcu şi graţiei rafinate care eludează realitatea, a lui Stoenescu, Nicolae Dărăscu le opune inconştienţa bucuriei. Pe ruine, sau pe punţi sprijinindu-se pe maluri cu iz de putrefacţie, soarele străluceşte, fără să aleagă. Or, Dărăscu nu pictează Veneţia, ci locul unde, datorită apei, soarele se reflectă în sclipiri trădătoare vesele şi sănătoase. Nu ca filosof abordează pictorul Veneţia, ci în spirit existenţialist, căutător al spectacolului luminii, fără a privi în treacăt sau a căuta ce se ascunde subfalsul fard. Fals, fărăîndoială, însă găsindu-şi în Dărăscu apologetul nefrămîntat de întrebări, care nu priveşte nostalgic trecutul şi nici nu se cutremurăla gîndul viitorului.

Dintre capitolele mari ale peisagisticii maturităţii lui Dărăscu Veneţia, Delta,Balcicul, Argeşul cel al Deltei este, sîntem îndemnaţi să o afirmăm, cel mai puţin seducător. Să fi reprezentat acest loc pentru cel cu ochiul format la fastul solar al Veneţiei un fel de rudă săracă, un paleativ pentru momentele cînd, dimineaţa, în răsărit, privirea lui nu cădea pe Canal Grande, pe basiiica Santa Maria sau pe muribundele

5

ziduri machiate de lumină? Poate căpeisajul Deltei nu are strălucirea lagunei, nici acea întindere, nici culorile, însăare un farmec aparte, un mister, o prezenţă fascinantă a necunoscutului, mai greu dereceptat de un spirit deschis, amator de spectacol direct dezvăluit din prima clipă. Nedescoperind farmecul Deltei, misterul unic, specific acestor locuri, Dărăscu a făcut pur şi simplu peisaj, adică reportaj asupra locurilor şi faptelor, scris cu penelul. Apropiindu-se cînd de Steriadi, Într-o manieră vibrat diafană, topind uşor formele, cînd împrumutînd din vigoarea materială a lui Şt. Dimitrescu, subliniind puternic contururile, Dărăscu, şi într-un caz şi în celălalt, se depărteazăde el însuşi. Apa nu mai are transparenţa şi mobilitatea pe care le surprindea atît de bine la Veneţia, iar subiectele, motivele, lipsite de acea strălucire cu care ne obişnuise, par banale. Bărci cu pînze în rada portului, bărci de pescari lenevindnegre la malul apei, cherhanale atent construite, pescari populînd peisajul, revin, adesea, sub acelaşi unghi şi aceeaşi lumină, pe pînzele sale.

O excepţie ca realizare şi ca subiect In Deltă, reprezintăinteriorul unei cîrciumi pustii, cu uşa şi fereastra larg deschise spre stradă. Prin ele, năvăleşte înăuntru tot soarele amiezii, aşternînd pe jos pete mai închise, la trecerea lui prin coroana stufoasă a unui copac aflat lîngă intrare. Asemănătoare cumulte pînze ale lui Steriadi, nu numai ca subiect, această lucrare, puţin anterioarăanilor '40, aduce o notă aparte în grupul celor inspirate sau mai bine zis pictate în Deltă. Tot o excepţie, o pauză fericită, este un Peisaj din Vîlcov. în albastru şi verde (de la smaragd pînă la ocru cu nuanţe verzui). Jumătate din pînzăeste ocupată de intinderea lină a apei, la marginea căreia o perdea de copaci, contopiţi într-o masă incertă de frunziş, se confundă, in depărtare, prin treceri nuanţate, cu cerul. Un ponton, o balustradă de punte nu schimbănimic din atmosfera, de data aceasta, atît de bine prinsă de pustietatea poetică. Al doilea punct de sprijin al peisagisticii lui Dărăscu este Balcicul. Delta, Tulcea, Brăila, Vilcovul sînt momente intermediare între douămari pasiuni. Format şi dezvăluit sie însuşi la Veneţia, pe Dărăscu Balcicul îl atrage, dar îl şi înspăimîntă. Apa, pretextul picturii sale de la Veneţia, nu reprezintă o suprafaţăîntinsă, nu se pierde departe, la orizont. Intotdeauna, celălalt mal al canalului, o insulă , o clădire masivă sau cel puţ.in un grup de bărci cu pînzele desfăcute ii limitau orizontul. La Balcic însă, fie de jos, de pe coastă, fie de pe înălţimea potecilor şerpuitoare, marea se întindea dincolo decît putea pictorul să cuprindăcu privirea. E de bănuit că în faţa nesfîrşitului, Dărăscu, lipsit de un punct de sprjin,intra în panică.

In 1922 descoperise Dobrogea. Litoralul, în special partea cea mai sudicăil atrage prin lumina, relieful terenului şi pitorescul aşezărilor umane. Loc de întîlnire al pictorilor, litoralul, şi în special Balcicul, ofereau locul ideal celor care oficiau, mai toţi, în spiritul post-impresionismului. Preocupaţi de lumină, de vibratia atmosferei, de modificările imaginii în funcţie de oră, ei nu se supun reguilor rigide ale impresioniştilor. Astfel, opera lor a acelora pe care-i încadrăm in epoca interbelică are luminozitate şi transparenţă, construcţia pastrandu-si neştirbită soliditatea.

In chiar anul următor întîlnirii sale cu Dobrogea, Dărăscu picteazăuna din operele sale celemai importante:Cimitirul tataresc. De dimensiuni consideraile, 1,30 m. X 1,60 m., suprafaţă rar întîlnităîn opera pictorului, imaginea depăşeşte cu mult titlul dat de autor, fiind) în realitate, o sinteză a acestui locbinecuvîntat întru frumuseţe. Pe culmea unui deal, aproape în primul plan, trei stilpi funerari de piatră, roşi de timp, ploi şi vînt, străjuiesc drept semne de legătură între trecut şi viitor. La baza unuia dintre ei, o tătăroaică aşezatăpare siluetă tot atît de trainic implantată în pămîntul acesta ca şi stîlpul de care seaeagă trecutul, durerile şi bucuriile ei. Panta scade lin spre dreapta, dezvăluindu-ne aşezarea pitoreascăa orăşel ului cu case albe acoperite cu olane roşii, depasite doar de turnul elegant al geamiei. In stînga, un deal geamăn cu cel pe care se află cimitirul învăluie aşezarea adăpostită într-un golf. La orizont, ocupînd puţin loc, se zăreşte marea. Ca o amintire a lucrărilor din tinereţe, primul plan, pămînt acoperit de o vegetaţie aridă, pitică, tipic dobrogeană, este tratat în tuşe lungi, paralele, formînd pete de diferite

5

culori, străină ca tehnică restului tabloului într-o tonalitate ocru-cenuşie, sugerînd ariditatea şi căldura revărsată de soare, lucrarea aceasta defineşte, exact şi profund, locul. Un sentiment al atemoralităţiiplanează asupră-i, înglobînd locurile, casele şi oamenii. Vii par a fi doar stilpii funerari, paznici în calea intemperiilor şi a oamenilor. Subiectul l-a atras în mod deosebit pe Dărăscu, două variante stînd mărturie dorinţei sale de a pătrunde cît mai adinc în spiritul acestui loc. Mai cunoaştem variante ale altor lucrări, însă cu diferenţe mici ale unghiului sub care sînt văzute. Aici însă pictorul porneşte de la imaginea mai sus prezentată (colecţia Zambaccian) o concentrează, redînd foarte difuz zona caselor (Muzeul Dinu şi Sevasta Vintilă de la Topalu) pentru a o prezenta, altă dată, sub o lumină incertă, ameninţătoare de furtună, topind încă mai mult detaliile, cu excepţia stîlpului funerar din primul plan, de care toată compoziţia este ancorată. Cu treceri line de desen în laviu, această variantăpare a fi rezultatul final al unui demers artistic la care Dărăscu a participat mult mai mult decît o făcea îndeobşte.

Aceste trei lucrari ar putea fi socotite prototipurile creatiei lui Darascu inspirate din Balcic. Uneori mai viguros, alteori intr-o tonalitate generala cetoasa usor colorata, el surprinde fie grupul de case coborand spre golf, insa astfel incat un brat al golfului sa delimiteze orizontul, fie o aglomerare de cladiri marunte grupate in jurul siluetei elegante a geamiei, fie drumuri ce duc spre mare, flancate de damburi sterpe. Iarna dobrogeana nu ofera un peisaj cu mult mai arid decat in toiul verii, diferenta de nuanta pe care Darascu a surprins-o cu deosebita finete. Intr-o posibilia antologie a picturii sale nu ar putea lipsii un Drum spre mare, (colectia Simona Petrescu) pierdut intre coline, topit aproape sub bataia soarelui, opera grava, de mare sobrietate a mijloacelor de expresie, definitorie pentru acele locuri. De asemenea nu ar putea lipsi nici imaginea pitorescului Han din Balcic, ciudata arhitectura din lemn, aproape monocrom, atent desenat si care l-a retinut in repetate randuri si pe Steriadi. Poate in apropierea acestui han , sau a altuia, Darascu a fost impresionat de un copac batran, viguros, cu trunchi contorsionat rezultat al unei vieti indelungate si aspre. Pictat cu o mare spontaneitate careaminteşte pinzele de la Veneţia, dens, sugerînd imensa coroană fărăa preciza nimic, copacul, cel puţin coroana care ocupă jumătate din tablou, izolatăde rest, ar putea sugera o incursiune a pictorului în lumea artei abstracte. Lucrare monumentalăşi plină de nerv, mustind de sevă, generoasă, ea este omagiul adus depictor forţei cu care acel golf cu căsuţele lui au stimulat puterea creatoare a pictorilor, i-a inspirat, i-a dinamizat, aruncîndu-i într-o stare de euforie care s-a perpetuat, contagios, prin operele lor, unei întregi generaţii de artişti.

Peisagist înnăscut, Dărăscu se simţea sufocat în faţa unui şevalet instalat în atelier. De aceea natura moartă nu l-a atras decît de foarte rare ori şi atunci rezultatele, cu o singură excepţie pe care o cunoaştem (Vas verde cu fructe, Muzeul din Constanţa), nu au fost strălucite. Fiind un contemplativ care descoperea peisajul, atunci cînd trebuia să-şi compună singur motivul îngrămădea fel de felde obiecte ce se concurau unele pe altele, atît ca volum, cît şi cromatic. Pînza amintită, însă, este de o nobilă simplitate, intensă cromatic asemenea unui peisaj înplin soare. O cupă verde cu pere pîrguite, profilată pe o draperie intens roşie, prin simplitate şi tensiune interioară poate sta alături de capodoperele pictorului. Asemenea ei, din rîndul tablourilor cu flori, Cîrciumărese în vas de aramă(Muzeul colecţii1or de artă, Colecţia G. Oprescu) face impresia a fi fost pictatănu în atelier, ci în plină natură, sub revărsarea generoasa a soarelui.La 16 aprilie 1944, aşa cum am arătat, bomba duşmană care se abătea asupra locuinţei lui Dărăscu, aflată în plin centrul oraşului, lîngăbiserica Enei, distrugea şi un mare număr de pînze. Printre ele, unele aveau o deosebită importanţa în opera lui Dărăscu, reprezentînd compoziţii cu odalisce sau nuduri în natură.

Temă neobişnuită pictorului în a cărui operă figura umană nu şi-a găsit loc decît extrem de rar, şi atunci cu un rol secundar, ea ar putea mărturisi o încercare a lui Dărăscu de a ieşi din spaţiul pe care îl

5

investigase o viaţăîntreagă. Cu trimiteri certe la Pallady şi mai vagi la Iser şi Ciucurencu, pierderea acestor compoziţii, ca şi nereiterarea interesului faţă de această temă au văduvit pictura lui Dărăscu, sîntem siguri, de o faţetă care i-ar fi fost utilă, completînd-o. De aici şi imposibilitatea pentru istoricul de azi al artei de a emite judecăţi de valoare complete privind opera acestui pictor. Indată după bombardament, deprimat, singur, Dărăscu pleacă, aşa cum am arătat, împreună cu Lucian Grigorescu, la Curtea de Argeş. Liniştea micului orăşel de deal, natura bogată, peisajul vălurit cu case ascunse printre copaci îl dispun din nou în favoarea picturii. Cu ani în urmă, fusese la Cîmpulung, probabil prin 1930, şi realizase acolo una dintre cele mai frumoase pînze ale sale, un peisaj dominat de un turn roşu. Acum avea să lege amintirile trecutului cu nevoia prezentului. Pktorul nu mai caută strălucirea culorilor sau mişcarea misterioasăa apei; el caută liniştea, calmul, peisajul blînd, adică ceea ce-i puteau oferi acelelocuri.

Pînă în 1956, revine cu regularitate la Argeş, din ce în ce mai minat de boală. în 1959, la 4 august, deci la 76 de ani, după o viaţă dedicată plăcerii de a picta, după ce legase trainice prietenii, cunoscuse succesul şi onorurile, ceda locul operei sale ca să-I continue în lungul drum al artei româneşti.Despre Dărăscu pictorul s-a scris ori s-a vorbit adesea şi niciodatăelogiile aduse lui nu au fost drămuite. Despre grafica lui, s-a scris, însă, extrem de rar, ceea ce ne pare de neînţeles. încă din primii ani ai carierei sale, la Paris şi la Saint-Tropez, cu o fervoare pe care creaţia sa ulterioară nu a cunoscut-o, Dărăscu a practicat tehnica acuarelei dovedind o vocaţie evidentă pentru această formă de expresie atit de dificila. Dificila pentru ca cere siguranta si spontaneitate, masura si gust, calitati pe care nu toti artistii le au. Cu atat mai putin pictorii, obisnuiti sa zaboveasca in fata panzei, sa o paraseasca pentru un timp, sa o reia, sa revina modificand, pentru a repeta aceste fraze. Aceste tatonari, pana cand opera li se va parea demne de a primi semnatura autorului.

Admiratia lui Darascu pentru Signac si Seurat, pentru tehnica pointillismului, se putea converti in acuarele. Din aceasta epoca a inceputului si a entuziasmului tineresc ne-au ramas suficiente exemplare care dovedesc identitatea lui Darascu cu acest curent.Marina in sudul Frantei: penelul puncteaza hartia lasand in urma sa, puncte sau tuse abia alungite, rosii, galbene si mai rar albastre. Sensu tusei defineste apa, pamantul sau dealul pe care intuim prezenta unei cladiri. Aerata, proaspata, spontana, cu gratie de notatie orientala, aceasta imagine pare a fi momentul urmator unei furtuni, cand tot ce fusase dislocat de un “ucenic vrajitor” si-a reluat locul, mai proaspat, mai curat, mai plin de seva, mai nou.

Inca si mai sumar apare tratat un peisaj cu cativa arbori. Pe trunchiurile firave, albastru ultramarin, segmentate prin alaturarea tuselor, rasar coroanele din pete scurte, albastre si verzi, profilate pe un fond ocru palid, care le leaga intr-o forma ce sugereaza coroana. In aceleasi culori, atingeri mai lungi de pensula, oblice, indica terenu usor inclinat.

Din aceasta epoca, una dintre cele mai importante lucrari, localizata si datata “Saint Tropez 1911”, ne pare a fi imaginea unui golf vaut de pe uscat, strajuit, in stanga, de un grup compact de case. In centru, pe spatiul larg, crutat de pensula, un copac aproape desfrunzit pune o nota viguroasa prin densitatea tuselor. Aproape de el, indreptandu-se spre cladiri, silueta, admirabil sugerata, a unei femei. De data aceasta, grupul de case nu mai este doar punctat, ci spalat cu acuarela, accentele puternice avand rostul de a-l lega de primul plan. Realizare de zile mari, aceasta stralucitoaare si atat de inteligent inteleasa opera ne face sa regretam ca Darascu, in ciuda succeselor salem nu a perseverat pe acest drum. Tot in aceasta categorie de elita isi gasesc locul si cele cateva imagini festive ale strazii principale din Saint Tropez, in insorita zi de 14 iulie.

5

Din aceasi epoca, un taran la arat, o plantatie, peisaje din Franta sau Venetia fac compromisul din acuarela si pictura, oferind suprafete compact colorate, intr-o tonalitate incerta, dense, lipsite de acea vibratie solara, transparenta, a operelor cu optiune certa. Tot din categoria lucrarilor de compromis, intre acuarela si pictura sunt si peisajele de la Vlaici(1911). Ceea ce le salveaza este natura insasi a peisajului deschis, discret unduit, cu coline inverzite care valuresc spre orizont. Doua lucrari, executate in acelasi loc si vazute dintr-acelasi unghi, par a fi cautari in spiritul preocuparii impresionistilor pentru moment, deci fata de lumina care animeaza peisajul. Din cele doua, cel mai deschis, cel mai luminos, tine mai mult de lumea acuarelei, celalalt, mai sever, mai grav, se apropie de pictura in ulei a lui Darascu, sugerandu-ne cromatica peisajelor sale din Delta.

Tot din epoca debutului dateaza si un grup mai restrans de acuarele, dintre care se detaseaza o poetica amintire a Parisului si una a lagunei, dominanta, in departare, de silueta masiva a Santei Maria delle Salute. Daca la acea data Darascu ar fi fost la Londra, ar fi trait zilele intunecate de ceata ale opulentei capitale si ar fi zabovit in fata panzelor lui Turner, le-am fi putu socoti drept reflexe intarziate ale acelor amintiri. Dar calatoria in Anglia ca avea loc mai tarziu, iar Turner era abia cunoscut pe Continent. Peste o sumara schita in creion pensula aproape decolorata pune accente, serpuieste acolo unde cladirile se reflecta in apa, zaboveste, ingrosand culoare pentru a reda densitatea cerului in apus.Perspectiva sub care vede Venetia este contrara celor ce invatase in scoala; primul plan este diafan, iar fundalul dens, masiv, constituind punctul de sprijin al privirii pentru a nu se pierde in departare. De o constructie canonica, vederea de pe malul Senei are in primul plan accentele viguroase de culoare, care scad pe masura ce privirea se ridica, pierzandu-se incet la orizont.Oricum, detaliul cu cladirile din peisaj venetian reprezinta unul dintre momentele de maxim rafinament – poate si de indrazneala pentru acea epoca – din creatia lui Darascu.

Dupa entuziasmul inceputurilor, pasiunea sa pentru acuarela a scazut simtitor. Rar de tot, mai ales prin anii 30, Balcicul sau Venetia ii mai sugereaza recurgerea la aceasta tehnica. Mai apropiate de pictura sa, generos colorate, crutind adesea fondul, construite pe un desen spontan, dar sigur, in carbune, inundate de lumina, aceste lucrari sunt echivalentul mai aerat, mai spontan, mai vital, al picturii sale. Operele acestei epoci, impreuna cu acelea ale primului sau contact cu locurile si lumina de la Saint Tropez sunt, fara indoiala, pagini de antologie ale graficii romanesti.

Suntem inclinati sa sustinem ca locul lui Darascu in randul graficienilor de la noi nu a fost niciodata suficient precizat. Inconsecvent in practicarea acuarelei si inca mai mult a desenului, Darascu a inscris pagini esentiale in istoria graficii noastre. Prin acuarele executate la Saint Tropez si la Paris, prin cele cateva de la Venetia si din tara, prima sa epoca de creatie are importanta unui unicat in arta romaneasca, deschizatoare a unui drum pe care, din pacate, nici Darascu nici altii nu au perseverat. Dupa aceste incercari – al caror rezultat este prea important incat sa le luam drept exercitii sau preocupari trecatoare – un al doilea moment important este cel dobrogean, epoca in care Darascu era in deplinatatea maturitatii sale creatoare.

Este mai usor sa navigam cu incantare prin opera lui Darascu decat sa definim locul exact pe care il ocupa in arta epocii sale. Aceasta, pentru ca, el insusi navigator, ridica ancora pornind incotro ii placea, fara sa-si propuna un anume tel. In indelungata sa calatorie prin lumea artei credem ca singurul sau scop a fost bucuria de a vedea un loc frumos, dublata de accea de a-l transpune pe panza, Mare iubitor al peisajelor insorite, deci ale caror culori sunt amplificate pana la intensitati de fulger coborand din vazduh,el descopera Venetia, o gaseste pe gustul sau, isi instaleaza sevaletul si picteaza. Facea aceasta de nenumarate ori, fara sa priveasca in trecut fara sa evoke, fara sa planga pe ruinele unei glorii apuse.

5

O consemneaza doar pe cea mai prezenta care este, in realitate, o glorye a tristetii, a posibilului ultimo moment de stralucire inainte ca valurile Adriaticii sa invinga , ducandu-si in adancuri prada.

Este firesc sa ne intrebam din nou, ce rost a aavut in opera lui Darascu acea prima epoca, legata de un concept care – act de intrazneala la timpul lui - l-a atras cu forta cu care lumina atrage fluturii noptii? Sa fi vazut Darascu in acest limbaj al pointilismului calea de viitor a artei?

Prima ipoteza s-ar justifica datorita exasperarii la care trebuie sa fi ajuns un tanar dornic de a face picture, supus aplicarii canoanelor plicticoase si anacronice ale unor profesori imbatraniti, inchistati in formule care nu mai aveau in ele nici urma de viata si deci nici o putere de atractie. A doua ar fi explicate prin abordarea picturii prin prisma celui care studiaza fenomenul, il coreleaza cu descoperirile stiintei si il practica in baza unui program, dar evolutia sa ulterioara nu o confirma. Ori, Darascu a fost un hedonist care plicta de placer si cu placer, fara sa-si puna problem legate de subsensurile unei imagini sau de relatia pictor-societate.

Ceea ce am afirmat despre relatia Darascu – Venetia este valabil si pentru stagiul sau, indelungat, la Balcic. Fara a cauta unghiuri neobisnuite sau perspective spectaculoase, fara a intuit existent, in apropierea zonei locuite, a unor coaste abrupt, de un glod galben care-si striga parca disperarea, fara a intuit nici prezenta unor oameni care-si vad lumea lor devenita obiectiv touristic, Darascu adauga , an dupa an, panze luminoase, tonice in claritatea lor, admirate de colectionari si de public. Daca ar fi pictat la Balcic atata timp cat dureaza eternitatea probabil ca toate operele realizate s-ar fi inscris intr-o singura epoca: Balcicul.

Surprinzatoare pentru un indragostit de mare, pentru un incercat navigator ca Darascu, este nevoia de a Acosta, nu aceea la care ne-am fi asteptat de a pierde care sa reflecte razele soarelui, sa amplifice culorile, sa fie contraponderea materialitatii zidurilor si al pamantului. Marea nu este pentru el un motiv in sine. In mai toate lucrarile sale, un punct de sprijin, cat de firav trebuie sa opreasca privirea, sa constituie un reazim, o incertitudine fata de posibila alunecare in necunoscut. Darascu iubeste marea, ca pictor ii este necesara, dar temperamental el este navigator, nu corsar, calator, nu aventurier, un senior al penelului, care poarta numai lucruri scumpe, din placer, dar si din nevoia interioara a increderii in lucrul bun.

Cu ochiul format pe culorile si arhitectura Venetiei, Darascu se apleaca asupra Balcicului, pictand, si aici lumina. Cand drumurile il duc in Delta, artistului pare a nu-I mai fi la indemana motivul, el simtindu-se iesit dintr-un spatiu care era al sau. Apa devine densa, cauta elemente pitoresti-copaci contorsionati, pontoane de cherhanale, mahoane zacand la mal, elemente noi, insuficiente insa pentru a scrie o pagina noua in opera lui, alta pagina, dar nu una noua.

In enumerarile succinte ale pictorilor care au dominat prima jumatate a veacului nostrum, Darascu apare relative rar. Pomenindu-I-se numele, toata lumea il accepta drept un pictor de seama, insa nimeni nu a facut, pentru opera sa, acea pasiune pe care a starnit-o un Pallady, un Petrascu, un Tonitza, Ciucurencu sau Baba. De ce oare? Un pictor care place, dar nu entuziasmeaza, un om admirat, dar care nu a lasat in urma sa o dara; o stea, nu un luceafar pe firmamentul unei epoci, pe care o o completeaza, o lumineaza, fara sa o defineasca: acesta a fost Nicolae Darascu.