Agresivitate juvenilă

Comportamentul agresiv a fost studiat îndelung de multe persoane, care au încercat

să găsească cauzele şi chiar să prevină diferitele stări care cauzează aceste stări de

agresivitate.

Conform definiţiei din dicţionar, agresivitatea este un comportament destructiv şi violent

orientat spre persoane, obicte sau spre sine. Există şi o agresivitate calmă, nonviolentă dar

întotdeauna agresivitatea semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiar

distrugere a obiectului ei. Agresivitatea se găseşte şi la animale dar acestea o fac sub imperiul

nevoii de hrană, nu ca omul care o face din tendinţa competitivă.

Agresivităţii i-a fost acordată o origine ereditară sau instinctivă, dar această teză a fost

contrazisă, observându-se atât la animale cât şi la om că agresivitatea este un rezultat al învăţării,

al modelării comportamentului în funcţie de mediul de dezvoltare. Dar, unii cercetători au

descoperit o aşa zisă genă a agresivitaţii, care se transmite de la tată. Să fie oare acesta motivul

pentru care suntem agresivi, dar acele persoane care sunt paşnice, nu au această genă a

agresivităţii? Mediul de dezvoltare îşi pune şi acesta o amprentă serioasă asupra

comporatmentului, de exemplu un copil creşte într-o familie în care mama şi tatăl sunt ambii

alcoolici, se ceartă şi se bat. Probabilitatea ca acest copil să aibă acelaşi comportament când va

deveni adult este foarte mare. Acesta va avea un comportament agresiv faţă de lumea ce-l

înconjoară fiindcă a fii violent şi destructiv faţă da el şi faţă de ceilalţi este modul lui de a-şi

exprima frustarea ce a acumulat-o pe parcursul vieţii.

Oamenii pot fii agresivi din mai multe motive:

● dorinţa de a fi cel mai „tare”, de exmplu cunosc pe cineva care dacă nu se dă el mare şi

nu se simte superior faţă de persoana de lângă el, acesta devine agresiv.

● agresivitatea faţă de lucrurile care nu le sunt pe plac şi agresivitatea colectivă , pentru

aceste două agresivităţi citiţi exemplul următor: bătăile de pe stadioane, care sunt între tabere

diferite, fiind îndreptate asupra lucrurilor care nu le sunt pe plac, echipa adversă; în aceste bătăi

sunt implicaţi mai toţi suporterii, aceştia împărtaşind agresivitatea şi dorinţa de a sării la bătaie a

intregii mulţimi

● agresivitatea datorată frustărilor sexuale sau de altă natură

● agresivitatea legată de băutură sau consum de droguri

1

Această agresivitate poate duce la bătăi, vătămări corporale foarte grave şi chiar până la

crime.

Toată lumea este agresivă dar nu aşa tot timpul, ci atunci când suntem supăraţi, frustarţi,

sau atunci când cineva ne ameninţă propietatea, agresivitatea prinde proporţii, şi de aceea în

cazurile grave ar trebuii apelat la un ajutor profesionist, la psihoterapie.

Pe această temă ar fi mult de discutat dar timpul nu-mi permite aşa că trebuie să pun capăt

ideiilor şi să închei acest eseu care cu o mare probabilitate îmi va aduce o notă bună.

Agresivitatea este definită ca fiind orice comportament ostil, distructiv al unui individ.

Poate fi îndreptată împotriva altor persoane, obiecte sau animale, precum şi împotriva fiinţei

proprii, ca autoagresivitate. Agresivitatea poate fi verbală şi fizică, aplicată direct sau indirect

asupra victimei, manifestă sau pasivă. De exemplu, încăpăţânarea, tărăgănarea lucrurilor,

opoziţia tăcută, stilul „spune ca el, dar fac ca mine” sunt forme de agresivitate pasivă.

Adesea agresivitatea este considerată  a fi sinonimă cu violenţă, deşi nu orice conduită

agresivă presupune şi violenţă, după cum nu orice act violent este însoţit de agresivitate. De

exemplu, şantajul emoţional (o formă de violenţă psihică) nu este în mod necesar însoţit de

agresivitate. Violenţa presupune dorinţa de a distruge, de a vătăma, de a produce suferinţă, pe

când agresivitatea, adesea, urmăreşte alte scopuri: afişarea, demonstrarea masculinităţii, a puterii,

autoapărarea, obţinerea de beneficii materiale, atragerea atenţiei, răzbunarea etc.

De asemenea, nu orice comportament agresiv constituie un act antisocial, după cum nu

orice act antisocial este însoţit de agresivitate. De pildă, agresivitatea sportivilor în timpul

competiţiei nu este un act antisocial. Furtul din buzunare este un act antisocial, dar nu este însoţit

de violenţă ori agresivitate.

În pofida tuturor acestor nuanţări şi delimitări semantice, sociologice şi psihologice,

violenţa se alimentează din agresivitate, iar actele de violenţă capătă adesea şi un caracter

antisocial.

Sursele agresivităţii.

Frustrarea este una din principalele surse ale agresivităţii umane. Frustrarea (lipsirea) de obiect

şi frustrarea de relaţie (de pildă, o iubire neîmpărtăşită, părăsirea partenerului, divorţul) conduc la

manifestări ostile, distructive, din partea celui frustrat. Indivizii, adulţi sau copii, au o toleranţă

2

diferită la frustrare, cei cu toleranţă scăzută fiind mai agresivi decât cei cu o toleranţă mai

ridicată. De asemenea, copiii au, în general, o toleranţă mai scăzută la frustrare decât adulţii.

Teama, anxietatea constituie o altă sursă importantă a agresivităţii. De multe ori, copiii (dar şi

adulţii!) care nu îşi pot exprima teama prin cuvinte, se comportă agresiv atunci când se simt

angoasaţi sau ameninţaţi. Agresivitatea copilului se manifesă uneori chiar asupra obiectului care

îi produce teamă: copilul aruncă cu pietre în căţeii de care se teme, îşi loveşte părintele care l-a

ameninţă cu retragerea iubirii („Eşti copil rău, nu te mai iubesc”) sau cu părăsirea („Plec la alt

copil”). Un copil cu un ataşament nesecurizat faţă de părintele său este greu de consolat atunci

când este separat de acesta, iar în momentul revederii, în loc să se bucure, copilul se manifestă

agresiv faţă de el: îl ceartă, îl loveşte, îl muşcă, plânge, urlă. Şi adulţii se pot comporta similar

atunci când se simt ameninţaţi sau anxioşi.

Provocarea verbală, dar şi fizică constituie adesea o sursă sigură pentru un comportament

agresiv atât la copii, cât şi la adulţi.

Urmărirea materialelor video cu caracter violent şi pornografic, jocurile violente pe

calculator,  duc la intensificarea şi creştera frecvenţei comportamentelor agresive, violente şi

antisociale, cu atât mai mult cu cât accesul copiilor la astfel de materiale (pe internet, în presă

sau la televizor) are loc la vârste mai mici. Se produce o desensibilizare a copiilor faţă de

suferinţa altor persoane sau a animalelor, mai curând decât un catharsis, aşa cum se afirmă

adesea, putându-se ajunse la comiterea unor acte de sadism chiar din partea unor copii cu vârste

foarte mici, la abuzuri fizice, verbale şi chiar sexuale comise de adolescenţi şi copiii împotriva

altor copii. Faptele şi statisticile stau mărturie în acest sens.

Mediul familial şi social agresiv, violent şi antisocial   contribuie în mare măsură la dezvoltarea

conduitei agresive şi violente, dar şi a celei antisociale la copii şi tineri. Familiile marcate de

violenţă domestică, mediile sociale sărace, defavorizate, unde violenţa şi delincvenţa devin

normale, distorsionează complet percepţia acestor atitudini şi conduite, copiii valorizându-le aşa

cum au văzut că fac adulţii sau însuşindu-şi-le în lipsa oricărei forme alternative de

comportament. Cu alte cuvinte, fac şi ei ce au văzut în familia lor şi în mediul în care au crescut.

Au fost identificaţi şi alţi factori favorizanţi ai agresivităţii: canicula, aglomeraţia urbană, durerea

fizică sau boala. Prin urmare, în asemenea condiţii aflate dincolo de controlul nostru este

important să ţinem seama că noi înşine, dar şi cei din jurul nostru, mai ales copiii, au o toleranţă

3

mai scăzută decât de obicei la frustrare şi de aceea ne putem manifesta cu toţii mai agresiv decât

de obicei.

Forme ale agresivităţii

Forme ale agresivităţii fizice

Privirea dură, fixă, ameninţătoare;

Ameninţarea indirect sau direct;

Lovitul cu piciorul;

Aruncarea cu obiecte;

Împingerea cu umărul pentru

dezechilibrare;

Ciupit, zgâriat, tras de păr;

Bătaie.

Forme ale agresivităţii verbale

Batjocură;

Jignirea;

Cuvinte grosolane;

Ironia;

Bârfa, intriga, calomnia;

Ponegrirea;

Întinderea de curse, maimuţăreala;

Refuzul contactului social, al ajutorului,

al discuţiilor.

Prevenirea agresivităţii

Dincolo de situaţiile pe care le-am menţionat mai sus, situaţii în care este bine să facem

un efort de autocontrol şi să ne abţinem de la a provoca conflicte, cum putem controla

agresivitatea la copii?

Comportamentele agresive nu asigură succesul copilului nici la şcoală, nici mai târziu în

profesia lui, nici în viaţa personală. Cel mult, îi pot asigura supravieţuirea şi „succesul” într-un

mediu marcat de delincvenţă, sărăcie, de multe ori, aflat la marginea societăţii (de pildă, în viaţa

din „cartier”).

Cum putem controla agresivitatea la copii? Educaţia este cheia.

Educaţia emoţională pentru recunoaştera şi înţelegerea corectă a emoţiilor şi sentimentelor,

exprimarea lor verbală adecvată şi înţelegerea corectă a emoţiilor şi trăirilor celorlalţi.

Amânarea plăcerii. Copilul căruia i se face pe plac imediat, mereu, pentru a i se evita

disconfortul, creşte având nerealista aşteptare ca toată lumea, de fiecare dată, să îi facă de îndată

pe plac, să obţină ceea ce îşi doreşte pe loc, fără să ţină cont de nimeni şi de nimic. În acest sens,

disciplinarea copilului, introducerea de norme şi reguli pe care să le respecte îl obişnuieşte de

mic să îşi amâne plăcerea de moment în scopul unui obiectiv mai important, să tolereze

4

amânarea şi situaţia de moment care, poate nu îi este cea mai confortabilă. Amânarea plăcerii

începe chiar cu educaţia sfincteriană, deci de la 18 -20 de luni.

Cultivarea unui mod de gândire raţional, bazat pe flexibilitate şi aşteptări realiste versus

inflexibilitate şi aşteptări nerealiste. Care sunt elementele-cheie ale unei gândiri raţionale,

flexibile, non-absolutiste, bazate pe preferinţă şi acceptare şi nu pe „trebuie”

absolut? Necatastrofizarea versus catastrofizarea situaţiilor („nu este acesta răul cel mai mare

care mi se poate întâmpla”), toleranţă crescută la frustrare versus toleranţă scăzută (atenţie

la diferenţa dintre „nu pot tolera aşa ceva” versus „nu vreau să tolerez aşa ceva”). Faptul că nu

suntem dispuşi să tolerăm o situaţie nu înseamnă că aceasta este intolerabilă! Evaluarea

contextuală versus evaluarea globală (faptul că am picat la un examen nu înseamnă că sunt un

incapabil, ci că nu m-am pregătit suficient de mult, lucru care poate fi îmbunătăţit). Prin urmare,

sunt de evitat generalizările în situaţii nedorite sau neplăcute, gândirea catastrofizantă,

permanetizarea situaţiilor neplăcute şi personalizarea lor.

Combaterea răsfăţului. Copilul răsfăţat este copilul care primeşte orice îşi doreşte fără să dea

nimic în schimb. Un asemenea copil creşte considerând că toată lumea este datoare să îi facă pe

plac, are o toleranţă la frustrare scăzută atunci când nu i se dă satisfacţie şi devine agresiv, poate

chiar violent în atare situaţie. De altfel, nu puţine sunt cazurile de indivizi care ajung să aibe

probleme la şcoală, la serviciu, ba chiar şi cu legea pentru că, netolerând frustrarea, consideră că

pot apela la orice mijloc, inclusiv unul antisocial (furt, fals, uz de fals, înşelătorie, fraudă, viol

etc.) pentru a-şi atinge scopul, pentru a obţine satisfacţia.

Impunerea unor reguli stricte cu privire la distrugerea intenţionată de obiecte, vătămarea

intenţionată a persoanelor, a lor înşişi şi a altor vieţuitoare. Copiii pot distruge din neatenţie,

din nepăsare şi fără intenţie obiecte, îşi pot face rău lor şi altora fără să îşi dea seama de ceea ce

au făcut decât ulterior comiterii faptei (şi poate nici atunci). Nesancţionarea sau sancţionarea

necorespunzătoare a unor astfel de comportamente duce la repetarea lor.

Oferirea de exemple personale corecte şi învăţarea de comportamente alternative

adecvate la comportamentele agresive este, de asemenea, o metodă importantă de prevenire a

conduitei agresive la copii. Exemplul personal este un factor cheie, oricât l-am învăţa noi pe

copil cum să se comporte corect, adecvat, dacă nu punem în practica lecţiile pe care i le dăm,

nimic nu facem. Putem să-l pedepsim oricât pentru agresivitatea lui, dacă vom înjura, ne vom

5

brusca, răsti la el sau la alţii, vom arunca cu obiecte, ne vom arunca unii altora vorbe urâte în faţa

lui, vom deveni lupi moralişti, lipsiţi de credibilitate.

Poveştile cu tâlc îl pot ajuta pe copil să priceapă într-o formă metaforică şi uşor de înţeles

consecinţele unui comportament agresiv (cu sau fără violenţă) şi ale neascultării. Acestea nu

trebuie neapărat interpretate de părinţi pentru copii, cât mai ales povestite cu vocea şi atitudinea

potrivită pentru a stârni interesul copilui.

Jocurile de rol sunt foarte potrivite pentru a învăţa în joacă, deci într-o formă accesibilă puterii

de înţelegere a copilului şi într-o manieră plăcută pentru el, diverse situaţii de viaţă şi roluri pe

care le avem în societate. Creând spontan scenarii similare celor din viaţa reală putem să învăţăm

copiii care sunt consecinţele comportamentului agresiv şi violent, dar, mai ales, care sunt

alternativele la un asemenea comportament.

Practicarea de sporturi şi activităţi cu caracter sportiv conduc la transformarea agresivităţii

brute într-o formă de competitivitate organizată pe bază de reguli (deci disciplinată). Nu uitaţi că

una este bătaia din stradă şi cu totul altceva lupta din ring, chiar dacă multe persoane nu reuşesc

nicidecum să facă diferenţa şi susţin că ar fi totuna!

Putem folosi oricare din aceste metode şi pe toate în funcţie de temperamentul copilului şi

personalitatea lui. Cheia este educaţia, iar aceasta presupune răbdare şi perseverenţă.

6