agata mihaela popescu...-anibal teodorescu, tratat de drept administrativ, vol. i institutul de arte...

1

AGATA MIHAELA POPESCU

DREPT ADMINISTRATIV GENERAL-MANUAL DE STUDIU INDIVIDUAL-

3

AGATA MIHAELA POPESCU

DREPT ADMINISTRATIV GENERAL-MANUAL DE STUDIU INDIVIDUAL-

4

Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţinEditurii Pro Universitaria

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii ProUniversitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

5

CUPRINS

INTRODUCERE .................................................................................................................................... 7

Unitatea de învăţare 1ASPECTE GENERALE PRIVIND LOCUL ŞI ROLUL ADMNSITRAŢIEI PUBLICE ÎN

ORGANIZAREA DE STAT 11

1.1. Introducere ......................................................................................................................................... 111.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ............................................................................... 111.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................... 12

1.3.1. Conceptul de ştiinţă a administraţiei şi administraţia publică......................................... 121.3.2. Principiile administraţiei publice.................................................................................... 151.3.3. Centralizare şi autonomie locală.....................................................................................1.3.4 Misiunea socială şi scopul administraţiei publice ..........................................................

1616

1.3.5. Administraţia publică şi statul....................................................................................... 17

1.4. Îndrumător pentru autoverificare ..................................................................................................... 18

Unitatea de învăţare 2CONSIDERAŢII CONCEPTUALE PRIVIND DREPTUL ADMINISTRATIV 23

2.1. Introducere ....................................................................................................................................... 232.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .............................................................................. 242.3. Conţinutul unităţii de învăţare ......................................................................................................... 25

2.3.1. Definiţii ale dreptului administrativ ............................................................................... 252.3.2. Normele dreptului administrativ...................................................................................... 272.3.3. Raporturile dreptului administrativ ................................................................................ 292.3.4. Izvoarele dreptului administrativ.................................................................................... 34

2.4. Îndrumător pentru autoverificare ..................................................................................................... 36

Unitatea de învăţare 3FORME CONCRETE DE REALIZARE A ADMINISTRAŢIEI PUBLICE 49

3.1. Introducere ....................................................................................................................................... 493.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .............................................................................. 503.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................ 52

3.3.1. Actul administrativ.......................................................................................................... 523.3.2. Contractul administrativ .................................................................................................. 683.3.3. Operaţiunile administrative......................................................... ................................... 723.3.4. Decizia administrativă.................................................................................................... 73

3.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................... 88

6

Unitatea de învăţare 4FORMELE DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ SPECIFICE DREPTULUI ADMINISTRATIV 93

4.1. Introducere ..................................................................................................................................... 934.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...................................................... 934.3. Conţinutul unităţii de învăţare ....................................................................................................... 95

4.3.1. Răspunderea administrativă..... .................................................................................... 954.3.2. Răspunderea juridică contravenţională......................................................................... 102


Unitatea de învăţare 5DOMENIUL PUBLIC 168

5.1. Introducere ..................................................................................................................................... 1685.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............................................................................. 1685.3. Conţinutul unităţii de învăţare ...................................................................................................... 169

5.3.1. Noţiunea de domeniu public.................................. ...................................................... 1695.3.2. Regimul juridic al domeniului public .......................................................................... 1735.3.3. Concesionarea domeniul public.................................... ............................................... 1815.3.4. Închirierea şi administrarea domeniului public............................................................. 201


Unitatea de învăţare 6STATUTUL FUNCŢIONARULUI PUBLIC 207

6.1. Introducere ..................................................................................................................................... 2076.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............................................................................. 2086.3. Conţinutul unităţii de învăţare ....................................................................................................... 209

6.3.1. Noţiunea şi clasificarea funcţionarilor publici ............................................................. 2096.3.2. Ocuparea funcţiei şi promovarea funcţionarilor publici............................................... 2126.3.3. Raportul de serviciu al funcţionarului public............................................................... 2176.3.4. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici............................................................. 2246.3.5. Răspunderea funcţionarilor publici............................................................................... 228


7

INTRODUCERE

Numeroasele intervenţii legislative asupra actelor normative aplicabile unor probleme specificedreptului public implică cu necesitate asigurarea unei informaţii actualizate a sistemului administraţieipublice. Prin cunoaşterea principiilor, a rolului, a competenţelor şi atribuţiilor fiecăreia dintreautorităţile administraţiei publice centrale şi locale se poate înţelege corect şi complet funcţionareasistemului administrativ, astfel cum acesta este configurat prin dispoziţiile Legii fundamentale.

În abordarea problematicii, prezentarea pleacă de la principiile instituite de Constituţie,urmărindu-se apoi dezvoltarea acestora la nivelul actelor normative cu forţa juridică a legii, fiindvalorificate ideile avansate până în acest moment în doctrină, dar şi practica instanţei de contenciosconstituţional, precum şi cea a instanţelor de contencios administrativ, rezultând astfel coordonatelecare stau la baza sistemului administraţiei publice din România.

Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind conceptulde administraţie publică şi de drept administrativ, formele de realizare a administraţiei publice şi derăspundere juridică specifice în activitatea organelor administraţiei publice centrale şi locale cât şi acelorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale dar şi aspecte privind domeniulpublic. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi principiile şi noţiunile specificedreptului administrativ, vor înţelege modul în care funcţionează autorităţile şi instituţiile administraţieipublice din România, competenţa materială şi teritorială a acestora, precum şi raporturile desubordonare, colaborare şi de autoritate dintre ele.

Prin formele concrete de realizare a administraţiei publice vor putea distinge aspectele esenţialeprivind importanţa actelor administrative şi a contractelor administrative în activitatea autorităţiloradministraţiei publice cât şi procedura emiterii deciziilor administrative. De asemenea, în final esteabordat şi statutul funcţionarului public, în prezentarea acestei instituţii de drept fiind reliefate atâtdrepturile şi îndatoririle cât şi modalităţi de răspundere a acestuia conform regulilor consfinţite prindispoziţiile legale.

Aspecte de ansamblu a cercetării fenomenului administrativ în complexitatea elementelor care îlgenerează, fundamentează, circumscriu şi direcţionează, constituie un demers ambiţios, ce nu poate fisupus unui regim conceptual abstract al abordării tematicii specifice astfel încât şi aplicaţiile practicevor constitui un instrument de valoare şi înţelegere a tuturor aspectelor teoretice creând o uşurinţă îninterpretarea şi analiza acestei discipline.

De aceea, prezentarea are în vedere şi unele aplicaţii practice respectiv hotărâri ale instanţelorjudecătoreşti cât şi decizii ale Curţii Constituţionale prin care instanţele au clarificat, cu valoare deprincipiu, unele dintre problemele legate de interpretarea şi aplicarea normelor legale în litera şispiritul principiilor constituţionale.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şispecifice:

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specificedisciplinei)

identificarea de noţiuni, principii, elemente componente şi raporturi juridice în cadruldisciplinei drept administrativ;

utilizarea corectă a termenilor de specialitate din sistemul administraţiei publice; definirea / nominalizarea de concepte ce apar în domeniul dreptului administrativ;

8

cunoaşterea aspectelor privind actul administrativ, operaţiuni administrative şi contracteadministrative;

identificarea categoriilor de acte ce pot fi emise de autorităţile administraţiei publicecentrale şi locale şi regimul juridic al acestora;

înţelegerea noţiunilor specifice răpunerii administrative cât şi a răspunderii juridicecontravenţionale;

cunoaşterea aspectelor privind statutul funcţionarului public; înţelegerea noţiunilor specifice domeniului public în special a unor aspecte prind

concesiunea, închirierea şi administrarea domeniului public.

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şia conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

interpretarea corectă a unor concepte si instituţii ale dreptului administrativ; realizarea de conexiuni între formele de realizare a administraţiei publice şi formele de

răspundere juridică specifice; interpretarea şi aplicarea reglementărilor legale specifice administraţiei publice; capacitatea de analiză şi sinteză în procesul de luare a deciziilor în administraţia publică; interpretarea corectă a răspunderii juridice contravenţionale; capacitatea de analiză şi sinteză.

3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practicespecifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)

relaţionări între noţiunile şi/sau instituţiile ce caracterizează activitatea administraţieipublice;

capacitatea de a transpune în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursului; abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul dreptului administrativ; relaţionări între elementele sistemului administrativ din România; descrierea unor stări, fenomene ce apar pe parcursul activităţii specifice administraţiei

publice; capacitatea de a transpune în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursului; abilităţi de cercetare şi creativitate în derularea activităţilor din administraţia publică; găsirea unor soluţii în rezolvarea unor probleme practice din administraţia publică.

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem devalori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţileştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajareaîn relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea lapropria dezvoltare profesională);

reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la întrebărilepractice;

implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina drept administrativ; acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc. conform legislaţiei

în vigoare; abilitatea de a colabora cu specialiştii din domeniul administraţiei publice cât şi din alte

domenii conexe; capacitatea de a aprecia diversitatea soluţiilor şi posibilitatea îmbunătăţirii acestora.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de alte manuale, supuse studiului individual al studenţilor, precum şi de notelede curs publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, necesare întregiriicunoştinţelor teoretice şi practice în domeniul administraţiei publice. În timpul convocărilor, în

9

prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative deantrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.

Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecăreigrupe:

1. Conceptul de administraţie publică şi drept administrativ (1 ora)2. Actul administrativ, operaţiuni administrative şi contracte administrative (1 ora)3. Răspunderea juridică administrativă şi răspundea juridică contravenţională (1 ora)4. Statul funcţionarului public (1 ora)

Structura cursuluiCursul este compus din 6 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Aspecte generale privind locul şi rolul administraţiei publice –conotaţii conceptuale (4 ore)

Unitatea de învăţare 2. Consideraţii conceptuale privind dreptul administrativ (4 ore)Unitatea de învăţare 3. Forme concrete de realizare a administraţiei publice (6 ore)Unitatea de învăţare 4. Forme de răspundere juridică specifice dreptului administrativ

(6 ore)Unitatea de învăţare 5. Domeniul public (4 ore)Unitatea de învăţare 6. Statul funcţionarului public (4 ore)

Teme de control (TC)Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea

următoarele subiecte:1. Rezolvarea de teste grilă (2 ore)2. Rezolvarea de speţe (2 ore)

Bibliografie obligatorie:Doctrina romanescă actuală-Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005, vol. I şi II.-Verginia Verdinas, Drept administrativ, ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009-Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediţia a III-a revizuită şi

adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009-Dumitru Brezoianu, Mariana Oprican, Administraţia publică în România, Ed. C.H.Beck,

Bucureşti, 2009-Dana Tofan, Drept administrativ, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008-Ion Corbeanu, Drept administrativ, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 2002-Mihail Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Ed Cerma, Bucureşti, 1998

Doctrina romanescă interbelică-Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I Ed a IV-a, Institutul de

arte Grafice E Marvan, Bucureşti, 1934-Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I Institutul de arte Grafice Eminescu,

Bucureşti, 1929 şi vol. II, Institutul de arte Grafice E Marvan, Bucureşti, 1935-Erast Diti Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1944

Metodă de evaluare:Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile şi subiecte in extenso, ţinându-se

cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.

11

Unitatea de învăţare 1

Aspecte generale privind locul şi rolul administraţiei publice–conotaţii conceptuale

1.1. Introducere1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Conceptul de ştiinţă a administraţiei şi administraţia publică1.3.2. Principiile administraţiei publice1.3.3. Centralizare şi autonomie locală1.3.4 Misiunea socială şi scopul administraţiei publice1.3.5. Administraţia şi statul

1.4. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Introducere

Datorită gradului mare de varietate a activităţilor acoperite,noţiunea de administraţie publică nu este uşor de definit dinperspectivă ştiinţifică. În doctrina mai veche sau mai nouă, inclusivromânească, administraţia publică a fost cercetată, distinct sauîmpreună, din cel puţin trei perspective fundamentale: politică,juridică şi economică (managerială). Fiecare din aceste perspectiveau oferit şi oferă repere valorice şi abordări instituţionale diferiteformulând atât metode şi pachete informaţionale distincte, cât şidefiniţii proprii ale fenomenului administrativ, în general, şi aleadministraţiei publice, în special.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţiide învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:-etimologia şi semnificaţia noţiunii de administraţie

publică;–cunoaşterea cercetării conceptului de administraţie

publică sub toate aspectele: doctrinar, politic, juridic cât şieconomic;

–definirea şi diferenţierea termenilor de administraţiepublică şi activitate administrativă;

12

–cunoaşterea caracteristicilor fenomenului administrativ înraport cu activitatea legislativă, executivă şi judecătorească;

–definirea principiilor specifice administraţiei publice câtşi a conceptului de centralizare şi autonomie locală;

–cunoaşterea misiunii sociale şi a scopului administraţieipublice.

Competenţele unităţii de învăţare:

–studenţii vor putea să definească termeni precumadministraţie publică, lege, organele administraţiei publice locale şicentrale, competenţa materială şi teritorială, raporturi desubordonare, colaborare;

–studenţii vor putea să diferenţieze conceptul deadministraţie publică si activitate administrativă;

–studenţii vor putea să descrie particularităţile principiiloradministraţiei publice, centralizare şi autonomie locală;

–studenţii vor cunoaşte şi identifica aspecte privindmisiunea administraţiei publice.

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Aspecte generale privind loculşi rolul administraţiei publice – conotaţii conceptuale, timpulalocat este de 4 ore.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Conceptul de ştiinţă a administraţiei şi deadministraţie publică.

Marea majoritate a doctrinei plasează momentul naşteriiştiinţei dreptului administrativ modern, la începutul sec. XIX.Potrivit Prof. Antonie Iorgovan “dreptul administrativ, ca formă demanifestare a lui ius publicum are o vechime comparabilă cudreptul civil. Desprinderea dreptului administrativ din dreptulpublic (unde era plasat alături de dreptul constituţional) înmajoritatea ţărilor Europei continentale în sec. XIX, ne apare,aşadar, ca o “negare a negaţiei” şi nun ca ”actul de naştere” alunei noi ramuri de drept. De fapt, în secolul al XIX-lea, prinaceastă operaţie de separare a dreptului administrativ de dreptulconstituţional se marchează nu atât momentul apariţiei normelor

13

de drept administrativ cât momentul constituirii ramurii ştiinţeidreptului care are ca obiect cercetarea acestor norme ale dreptuluipublic”.

În schimb ştiinţa administraţiei a reînceput să fie luată înconsiderare de cercetătorii din domeniul dreptului administrativ laînceputul sec. XX când concepte precum interesul public orisarcinile sociale ale administraţiei au redobândit actualitate. “Ştiinţaadministraţiei îşi trage forţa din dialectica dintre egalitateajuridică şi inegalitatea socială dintr-o anumită etapă de dezvoltarea procesului tehnico-economic. Ea este clama care ţine împreunăcele două realităţi, juridică şi socială.”

Problema care s-a invocat frecvent este dacă ştiinţaadministraţiei este independentă de dreptul administrativ. Aceastăindependenţă este astăzi puternic controversată reproşându-i-se căea împiedică accesul la administraţia practică, reală. “Întreagateorie a dreptului administrativ a fost dezvoltată până în prezent deoameni care nu au dorit să ofere învăţăminte cu privire la modul încare trebuie realizată administraţia ci cum trebuie aplicat dreptul,în interpretarea lor proprie”. În realitate, nu este menirea ştiinţeidreptului administrativ să ofere metode de administrare.

Ştiinţa dreptului administrativ se mărgineşte să analizezeadministraţia publică din perspectiva juridică, a dreptului aplicabiladministraţiei publice dar această perspectivă nu se epuizează însăîntr-o abordare pur formal-normativă.

În afară de delimitarea conceptuală asupra ştiinţeiadministraţiei trebuie să fie cunoscute şi aspectele conceptualeprivind termenul de administraţie care, din punct de vedereetimologic, provine din cuvintele de origine latină „ad”, careînseamnă „la”, şi „ministris”, care înseamnă „supus”, „slujitor” sau,dacă am avea în vedere, chiar şi verbul „ad-ministrare”, careînseamnă a servi la ceva, a servi pe cineva. Pornind de la acestesemnificaţii, a fost emisă ideea că administraţia trebuie săfuncţioneze în folosul societăţii, să servească societatea, iarfuncţionarii din administraţie, trebuie să fie slujitorii societăţii.

În literatura de specialitate, uneori, se face distincţie între„administraţie publică” şi „administraţie de stat”, considerându-secă sunt noţiuni diferite.

Constituţia nu face nici o diferenţă între cele două noţiuni.Astfel, în Titlul III, intitulat „Autorităţile Publice”, cap.V fiindformat din două secţiuni. Secţiunea I este consacrată Administraţieipublice centrale de specialitate, cu referire la ministere şi alteorgane centrale de specialitate, iar Secţiunea a II-a este consacratăAdministraţiei publice locale, care se referă la consiliile locale,primari, consiliile judeţene.

Este evident faptul că autorităţile publice menţionate încele două secţiuni ale cap.V, Administraţia Publică, sunt organe destat, care desfăşoară deci o activitate statală.

Există opinii cum că noţiunea de administraţie publicăcomportă mai multe accepţiuni:

-o primă accepţiune este aceea de activitate, situaţie în careaceastă noţiune este concepută în sens funcţional.

-într-un al doilea sens, evocă un sistem de organe, situaţieîn care această noţiune este concepută în sens organizatoric.

14

Însă din multiplele sensuri atribuite termenului deadministraţie, preocupările teoreticienilor s-au axat, în principal, peclarificarea noţiunii de administraţie publică iar pentru a definiadministraţia publică, este necesar, în primul rând, să se determinegraniţele generale ale acesteia şi în acelaşi timp să i se formulezeprincipalele concepte.

În al doilea rând, definirea administraţiei publice trebuie săreflecte locul şi rolul acesteia în contextul politic, economic şisocial al statului de drept, bazat pe principiul separaţiei puterilor înstat. A administra înseamnă a acţiona neîntrerupt.

Acţiunea administrativă, spunea Traian Herseni, „nuconstituie un scop în sine, ea trebuie să servească realităţilesociale în veşnică mişcare. Nici oamenii nu sunt pretutindeniidentici. De aceea, a administra nu înseamnă oriunde acelaşi lucrudeoarece ceea ce este valabil într-o ţară, nu este valabil pentruorice ţară”.

Din multitudinea de concepţii exprimate cu impact deosebitasupra doctrinei şi organizării administraţiei publice din ţaranoastră amintim:

- concepţia managerială asupra administraţiei publicepotrivit căreia administraţia publică trebuie privită, cel puţin în ceeace priveşte serviciul public (activitatea prestatoare a acesteia), înmod funcţional, ca fenomen statal şi ansamblu de activităţispecifice similare managementului marilor întreprinderi private, lanivelul cărora se realizează obiective şi sarcini cu caracter statal, îşiare originea în doctrina nordamericană reformatoare a sec. XIX,fiind fondată de Woodword Wilson şi dezvoltată în sec. XX deLeonard White şi Frederick Taylor, acesta din urmă fiind consideratde altfel, fondatorul conceptului clasic al managementului ştiinţific.

- concepţia politică asupra administraţiei publicepornind de la teoria lui Wallace Sayre, care susţine necesitateaperspectivei politice de cercetare a sistemului birocratic, arătând:“Administraţia publică preocupă, în ultimă instanţă, teoria politică;problema fundamentală într-o democraţie este responsabilitatea faţăde controlul popular, iar responsabilitatea şi credibilitateaagenţiilor administrative şi a birocraţiei în faţa demnitarilor aleşi (-electiv officials- şefii executivului şi reprezentanţii legislativului)este de importanţă centrală într-un guvernământ bazat, în principal,pe exerciţiul puterii discreţionare de către agenţiile administraţiei”.

Concepţia politică asupra administraţiei publice, spredeosebire de concepţia managerială consideră administraţia publicăca fiind un sistem de interese, instituţionalizat şi organizat în jurulunor valori proprii, diferite şi nuanţate în raport cu criteriileraţionale ale eficacităţii şi eficienţei manageriale.

- concepţia juridică asupra administraţiei publice seconsideră indisolubil legată de apariţia şi evoluţia dreptuluiadministrativ pentru care constituie noţiunea şi obiectulfundamental de cercetare. Dreptul administrativ este dreptul comunaplicabil administraţiei publice.

15

Ernst Forsthoff constată în legătură cu obiectul dreptuluiadministrativ: “ De la bun început, ştiinţa dreptului administrativ afost stingherită / încurcată de definirea propriului ei obiect decercetare, administraţia. Aceasta nu se datorează insuficienteirigurozităţi a acestei ştiinţe. De fapt nu este vorba despre nici un felde deficit al doctrinei. Este vorba în primul rând despre specificuladministraţiei publice care poate fi descrisă dar nu poate fi definită.t.n.”

Pentru delimitarea concepţiei juridice asupra administraţieipublice în statul de drept contemporan trebuie aşadar avute învedere, alături de dreptul administrativ pozitiv ca drept comun înmaterie, dreptul constituţional la nivelul căruia se instituie şigarantează, în condiţii de egalitate şi echitate, drepturile şilibertăţile individuale ale cetăţenilor în raport cu activitateaautorităţilor publice indicându-se şi remediile împotriva violăriiunor drepturi ori interese legitime. În acelaşi timp trebuie avut învedere normele de drept internaţional şi comunitar european cuefecte asupra competenţei administrative precum şi ansamblul denorme juridice, inclusiv procedurale, care reglementează şicircumscriu procesul de soluţionare a conflictelor dintre particularişi autorităţile publice.

1.3.2 Principiile administraţiei publicePrincipiile dreptului sunt considerate a fi acele reguli de

bază, norme juridice de maximă generalitate, care stau la bazatuturor celorlalte norme juridice, având drept scop a ajuta laaplicarea legilor nu numai în litera dar şi în spiritul lor. Din acestpunct de vedere putem aprecia că şi activitatea organeloradministraţiei publice este guvernată de o serie de reguli deconduită obligatorii, de principii, care urmăresc să asigure acesteiao utilitate socială cât mai mare.

În ceea ce priveşte administraţia publică, activitateaorganelor administraţiei publice este guvernată de următoareleprincipii ale dreptului:

Principiul legalităţii care impune respectarea strictăa legii deoarece fără respectarea strictă a legii nueste posibilă desfăşurarea normală a vieţii sociale.

Potrivit principiului legităţii, trebuie respectat orice act saufapt care generează drepturi şi obligaţii juridice, prin legeînţelegându-se, deci, orice act care dă naştere, modifică saudesfiinţează drepturi şi obligaţii juridice conform prevederile art.1alin.5 din Constituţie, potrivit cărora „În România, respectareaConstituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”

Esenţial este de reţinut că acest principiu este un principiufundamental în activitatea tuturor organelor de stat, pentru cărespectarea strictă a legii este singura în măsură să asigureechilibrul şi liniştea în societate, desfăşurarea normală a relaţiilor şia vieţii sociale, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, apersonalităţii şi a vieţii umane.

Principiul democratismuluiPotrivit acestui principiu activitatea administraţiei publice

trebuie să slujească societatea şi să contribuie la dezvoltareaacesteia deoarece numai în asemenea condiţii organele

16

administraţiei publice pot să îşi desfăşoare activitatea exclusiv îninteresul societăţii.

Chintesenţa principiul democratismului este reflectată prinegalitatea în drepturi a cetăţenilor, participarea membrilor societăţiila administraţia publică cât şi de conducerea colectivă a organeloradministraţiei publice.

Principiul umanismuluiÎn mod constant s-a apreciat că o administraţie publică cu

adevărat democratică trebuie să se afle în slujba oamenilor, săservească societatea, să satisfacă cerinţele membrilor acesteia, să îiapere drepturile şi interesele legale. Numai în felul acestaadministraţia de stat îşi poate realiza obiectivul său fundamental,poate să justifice însăşi existenţa sa, ca sistem de organe alestatului.

1.3.3. Centralizare şi autonomie în administraţiapublică

În activitatea organelor administraţiei publice, centralizareaşi autonomia constituie un tot unitar, care asigură desfăşurarea încele mai bune condiţii a activităţii autorităţilor administraţieipublice, satisfacerea optimă a cerinţelor sociale, atât generale cât şilocale, garanţia obţinerii unor rezultate superioare în administraţie.

Prin centralizare se asigură unitatea, coeziunea înactivitatea organelor administraţiei publice, în realizarea, mai ales,a intereselor generale ale societăţii, prin subordonarea organelorinferioare faţă de organele superioare iar in privinţa descentralizăriiacesta îşi propune să ofere organelor administraţiei publicesuficientă libertate de acţiune pentru adaptarea lor imediată laspecificul local, la schimbările pe plan local, fără a se renunţa la oanumită centralizare. Descentralizarea îşi propune să ofereorganelor administraţiei publice suficientă libertate de acţiunepentru adaptarea lor imediată la specificul local, la schimbările peplan local, fără a se renunţa la o anumită centralizare.

Întotdeauna lărgirea autonomiei locale stimulează iniţiativalocală, eliberând, totodată, organele centrale de un număr deprobleme care privesc îndeaproape colectivităţile locale, lăsândrezolvarea acestora în sarcina organelor locale având în vedreconcepţia că ţinându-se seama şi de natura intereselor ce trebuiesatisfăcute, de obiectivele urmărite într-un anumit moment,important este să se stabilească un raport optim între centralizare şiautonomie, în aşa fel încât atât nevoile generale ale societăţii, cât şicerinţele colectivităţilor locale, să fie cât mai bine satisfăcute.

1.3.4 Misiunea socială şi scopul administraţiei publiceAutorităţile administraţiei publice fiind create pentru a

executa legea implicit au ca misiune socială generală înfăptuireapoliticii interne şi externe a statului, prin executarea legii, astfelîncât scopul administraţiei publice putând fi înfăptuit numai încazul în care organele administraţiei publice realizează operativinteresele populaţiei, atât cele generale, cât şi cele locale sauspeciale.

17

1.3.5. Administraţia publică şi statulFără a relua anumite aspecte de drept constituţional

referitore la termenul de stat trebuie avut în vedere totuşi cele douăelemente esenţiale ale statului ce sunt în mod obligatoriu necesare,anume populaţia şi teritoriul.

Populaţia prezintă interes întrucât ea este cea care seorganizează în stat şi din rândurile ei se recrutează persoanele carealcătuiesc organele statului, cei care conduc societatea.

Teritoriul reprezintă locul în cuprinsul căruia seorganizează populaţia ca stat.

Statul este o entitate abstractă, nu poate avea voinţă propriespre a fi subiect de drept astfel încât în relaţiile interne şiinternaţionale el se manifestă prin aceste persoane, care alcătuiescaparatul de stat, deşi convenţional, statul este considerat a fipersoană juridică dar în realitate, subiectul de drept este populaţia,colectivitatea umană care se organizează în stat. Se apreciază căodată cu apariţia statului a apărut şi puterea de stat existând astfel olegătură puternică în mecanismul social creat.

Puterea de stat poate fi definită ca fiind puterea suverană aunui grup social de a conduce societatea, sprijinindu-se pe forţa deconstrângere a statului, în conformitate cu cerinţele sociale dinfiecare etapă de dezvoltare a societăţii, fiind unică, în sensul că nupot exista mai multe puteri de stat.

Se apreciază că în stat ar exista trei puteri:1) puterea legislativă2) puterea executivă3) puterea judecătorească.Fiecărei puteri îi corespund categorii de organe de stat:1) organe legislative (Parlamentul).2) organe executive (Guvernul, ministerele)3) organe judecătoreşti (judecătorii, tribunale).Pentru ca un regim politic să fie considerat democratic

trebuie să aibe la bază principiul separaţiei puterilor in stat. Cel carea aprobat în mod clar, deplin, principiul separaţiei puterilor în stat afost Montesquieu. În concepţia sa, în stat există trei puteri: puterealegislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească. Acesteputeri trebuie să fie separate, adică să fie încredinţate unor titularidiferiţi, deoarece numai astfel se asigură libertatea politică.

În plus, nu trebuie să se confunde puterea publică nici cuactivitatea prin care se realizează aceasta, şi nici cu organul de statcare o realizează. Sunt noţiuni distincte, ce trebuie considerate caatare.

18

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

I. Noţiune.

Noţiunea de administraţie publică în accepţiunea de activitate, poate fi definită ca fiindforma fundamentală de activitate a statului, înfăptuită de organele administraţiei publice, care constăîn executarea legii, prin stabilirea unor conduite obligatorii, precum şi prin prestarea unor servicii.

Termenul de „lege” din definiţia administraţiei este utilizat în accepţiunea sa largă, nu numaiîn sensul de act al Parlamentului, ci de orice act juridic dat spre executare în competenţa organeloradministraţiei publice.

Referitor la organele administraţiei publice pot fi grupate în două mari categorii:1.organe care execută legea prin stabilirea de conduite obligatorii, de exemplu

Guvernul, ministerele, consiliile judeţene, consiliile locale.2.organe care satisfac cerinţele sociale, tot în cadrul activităţii de executare a legii,

prin prestarea unor servicii în regim de drept administrativ sau civil, de pildă instituţiile de învăţământ,instituţiile sanitare, regiile autonome cu capital de stat.

Esenţial este să nu se pună semnul egalităţii între administraţia publică şi puterea executivă,deşi organele administraţiei publice sunt cunoscute şi sub denumirea de organe ale puterii executive.Această afirmaţie se întemeiază pe faptul că puterea executivă este înfăptuită nu numai de cătreautorităţile administraţiei publice, ci şi de alte organe de stat, care nu fac parte din sistemul organeloradministraţiei publice.

Trebuie făcută o demarcare netă între administraţia publică ca formă fundamentală deactivitate a statului, de realizare a puterii de stat, şi activităţilor cu caracter administrativ. În înfăptuireaatribuţiilor lor specifice, toate organele statului, indiferent de forma de organizare a puterii de statpentru care au fost special create, desfăşoară activităţi cu caracter administrativ.

II. Principiile administraţiei publice: principul legalităţii, principiul democratismului,principiul umanismului.

Conform principiului legalităţii nu numai organele de stat, ci şi fiecare cetăţean este nudoar obligat, ci şi interesat să se respecte legea, pentru că, respectându-se legea, i se respectă şi i seasigură propriile drepturi şi interese legale. Ignorarea dispoziţiilor legale ar cauza astfel condiţiiprielnice pentru săvârşirea de abuzuri împotriva drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.

Principiul legalităţii presupune, mai ales, o conformare activă faţă de lege, obligaţia de aacţiona pentru executarea legii. Această sarcină revine tuturor persoanelor fizice şi juridice, tuturororganelor de stat, dar, în primul rând, autorităţilor administraţiei publice, în calitatea lor de organeexecutive ale statului. În întreaga lor activitate, autorităţile administraţiei publice au ca sarcinăexecutarea întocmai a legii, trebuind să stabilească exact nu numai litera legii, ci şi spiritul legii,scopul acesteia, respectiv ce se urmăreşte prin dispoziţiile legii.

O altă ingerinţă a organelor administraţiei publice este să cunoască exact nevoile sociale avânddatoria să le satisfacă, deoarece obiectivul final al întregii activităţi statale este tocmai satisfacereaacestor nevoi în condiţii optime şi numai în funcţie de cerinţele membrilor societăţii se poate stabili cemăsuri sunt necesare, care sunt modalităţile concrete de executare a legii.

Principiul democratismului are la bază aspectele esenţiale privind egalitatea în drepturi acetăţenilor, participarea membrilor societăţii la administraţia publică şi la conducerea colectivă aorganelor administraţiei publice astfel:

19

- o deplină egalitate în drepturi a tuturor cetăţenilor ţării, fără deosebire de sex,religie, origine etnică, stare civilă, profesie, grad de cultură. În ceea ce priveşte administraţia publicăegalitatea în drepturi, se realizează prin aceea că autorităţile administraţiei publice, în raporturile lor cucetăţenii, trebuie să îi trateze în mod egal, fără a face discriminări pe diferite criterii.

- o altă expresie a principiului democratismului o constituie participarea membrilorsocietăţii la administraţia publică, legătura directă a cetăţenilor cu organele administraţiei publice, sensîn care cetăţenii pot sprijini administraţia publică, prin semnalarea unor deficienţe în activitateaautorităţilor administraţiei publice, precum şi prin propuneri concrete în vederea adoptării măsurilornecesare pentru remedierea acestora şi îmbunătăţirea permanentă a activităţii în administraţia publică.

- democratismul administraţiei de stat se exprimă şi prin conducerea colectivă aorganelor administraţiei publice în sensul că pentru adoptarea celor mai importante decizii, estenecesară participarea mai multor persoane, pentru ca prin munca şi gândirea lor comună să se ajungăla cele mai bune soluţii. O singură persoană poate greşi mai uşor. Cu toate avantajele sale, conducereacolectivă trebuie să se îmbine cu conducerea unipersonală, a cărei necesitate şi utilitate nu pot ficontestate în ceea ce priveşte conducerea operativă a unităţii şi adoptarea măsurilor, mai ales a celor cucaracter de urgenţă.

În ceea ce priveşte principiul umanismului are în vedere că în realizarea sarcinii lor deslujire a societăţii, organele administraţiei publice desfăşoară o variată gamă de activităţi privindefectuarea unor prestaţii, prin care se satisfac cele mai diverse necesităţi sociale. Prin aceste activităţisunt înfăptuite drepturi fundamentale ale cetăţenilor, de exemplu, dreptul la învăţătură, la ocrotireasănătăţii, se asigură ordinea publică, se pun la dispoziţia cetăţenilor diferite bunuri şi servicii publice.

III. Competenţa în administraţia publicăÎn doctrina de specialitate se apreciază că în ceea ce priveşte competenţa aceasta desemnează

în general, ansamblul atribuţiilor, adică al drepturilor şi, totodată, al obligaţiilor ce revin organeloradministraţiei publice, compartimentelor din cadrul unui organ, precum şi persoanelor care alcătuiescun organ pentru a duce la îndeplinire în nume propriu o anumită activitate administrativă.

Această competenţă este stabilită prin lege, prin actul de organizare şi funcţionare a organuluicăruia i s-a stabilit acea competenţă, este obligatorie, atât pentru organul, compartimentul sau persoanadin cadrul organului, cât şi pentru cei care vin în contact cu acel organ, compartiment sau persoană, nueste un drept subiectiv, la care se poate renunţa de către titularul acestuia, ea fiind obligatorie pentruorganul, compartimentul sau persoana căreia i s-a conferit.

Competenţa este de mai multe feluri: materială şi teritorială.- în ceea ce priveşte competenţa materială, aceasta cuprinde sfera şi natura problemelor

ce pot fi rezolvate de către titularul acesteia, domeniile şi sectoarele în care îşi poate desfăşuraactivitatea şi implicit măsurile pe care le poate adopta. Din acest punct de vedere sub aspectulcompetenţei materiale, organele administraţiei publice se împart în două categorii:

- Organe cu competenţă materială generală, care îşi pot desfăşura activitatea,în principiu, în toate domeniile şi sectoarele de activitate, de pildă Guvernul.

- Organe cu competenţă materială de specialitate, care îşi pot desfăşuraactivitatea numai în domenii şi sectoare precis determinate. De exemplu, Ministerul ApărăriiNaţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Sănătăţii.

- în ceea ce priveşte competenţa teritorială, aceasta reprezintă suprafaţa de teritoriu încare un organ al administraţiei publice îşi poate desfăşura activitatea. Sub aspectul acestei competenţeorganele administraţiei publice se împart în două categorii:

- Organe centrale, care au competenţă teritorială generală, în sensul că îşi potrealiza atribuţiile la scară naţională, pe întregul teritoriu al ţării, de exemplu Guvernul, ministerele, alteorgane centrale de specialitate.

- Organe locale, care au competenţă teritorială limitată, care îşi pot desfăşuraactivitatea numai în anumite unităţi administrativ-teritoriale, cum ar fi consiliile judeţene, consiliilemunicipale, orăşeneşti sau comunale.

20

Importanţa competenţei în administraţia publică rezultă din argumentul legalităţii acteloradministrative emise sau adoptate de către personalul administrativ apt, însă în limitele competenţei pecare legiuitorul a conferit-o acestuia.

Concepte şi termeni de reţinut drept administrativ; administraţie publică; activitate administrativă; stat; legalitate; autorităţile publice; centralizare şi autonomie locală; competenţe;deconcentrare;descentralizare; consultarea cetăţenilor; servicii publice;misiune socială.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt accepţiunile noţiunii de administraţie publică?2. Identificaţi cadrul normativ în care se desfăşoară activităţile administraţiei publice centrale şi

locale?3. Analizaţi sintagma „administraţia publică se află în slujba cetăţeanului”.4. Precizaţi care sunt raporturile dintre administraţia publică şi puterea legislativă.5. Indicaţi care sunt raporturile dintre administraţia publică si puterea judecătorească.6. Care este relaţia dintre puterea executivă şi administraţia publică?7. În ce constă principiul separaţiei puterilor în stat?8. Prezentaţi principiile administraţiei publice.9. Ce se înţelege prin descentralizare, centralizare şi autonomie locală?10. Cum apreciaţi scopul administraţiei publice ?

21

Teste de evaluare/autoevaluareRezolvarea de teste grile.

1. Administraţia publică se caracterizează prin aceea că:a. se identifică cu administraţia de stat;b. include şi activitatea administraţiei publice locale, a regiilor autonome, precum şi a altor instituţiipublice;c. este strâns legată de puterea executivă si se confundă cu aceasta.

2. Relaţia dintre ştiinţa administraţiei şi ştiinţa dreptului administrativ se caracterizează prinurmătoarele aspecte:a. dreptul administrativ nu are un obiect de cercetare distinct de ştiinţa administraţiei;b. ştiinţa administraţiei se preocupă la modul general şi de dreptul aplicabil administraţiei publice,folosind rezultatele obţinute de ştiinţele juridice;c. între dreptul administrativ şi ştiinţa administraţiei există o relaţie similară celei existente întreadministraţia publică şi administraţia privată.

22

3. Principiul fundamental al administraţiei publice este:a. principiul legalităţii;b. principiul subordonării administraţiei publice;c. principiul subsidiarităţii.

4. Principiul democratismului are la bază aspecte esenţiale privind:a. egalitatea în drepturi a cetăţenilor;b. participarea membrilor societăţii la administraţia publică;c. conducerea colectivă a organelor administraţiei publice.

5. Sub aspectul competenţei materiale organele administraţiei publice cu competenţă materialăgenerală, îşi pot desfăşura activitatea, în principiu:a. în toate domeniile şi sectoarele de activitate;b. numai în domenii şi sectoare precis determinate;c. îşi pot realiza atribuţiile la scară naţională, pe întregul teritoriul ţării.

6. Este element component obligatoriu al organelor administraţiei publice:a. capacitatea juridică de drept civil;b. personalitatea juridică;c. competenţa.

7. Prin structura teritorială a sistemului administraţiei publice se înţelege:a. clasificarea organelor administraţiei publice în funcţie de unitatea administrativ-teritorială în razacăreia îşi au sediul;b. temeiul de drept al împărţirii organelor administraţiei publice în organe centrale, organe locale şiautorităţi autonome;c. organizarea sistemului administraţiei publice în raport cu teritoriul statului şi al unităţiloradministrativ-teritoriale.

8. Sunt criterii de organizare a sistemului organelor administraţiei publice:a. criteriul teritorial;b. criteriul resurselor financiare;c. criteriul funcţional.

9. Potrivit criteriului teritorial, organele administraţiei publice se împart în:a. instituţii publice şi servicii publice;b. organe centrale şi organe locale;c. Parlament, Guvern, ministere.

10. Dreptul administrativ are strânse legături cu următoarele discipline de drept:a. drept constituţional;b. drept civil;c. drept internaţional privat.

Bibliografie obligatorie-Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005, vol. I si II.-Verginia Verdinas, Drept administrativ, ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009-Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediţia a III-a revizuită şi


Bucureşti, 2009-Dana Tofan, Drept administrativ, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008-Dumitru Brezoianu, Drept administrativ roman, Ed. All.Beck, Bucureşti, 2004

23

Unitatea de învăţare 2

CONSIDERAŢII CONCEPTUALEPRIVIND DREPTUL ADMINISTRATIV


2.3.1. Definiţii ale dreptului administrativ2.3.2. Normele dreptului administrativ.........................................................................................2.3.3. Raporturile dreptului administrativ ..................................................................................2.3.4. Izvoarele dreptului administrativ.................... ................................................................


2.1. Introducere

Specific fiecărei perioade istorice a unui stat îi corespunde unanumit tip de administraţie mai exact, există stat există şi oadministraţie a statului, unde există o administraţie a statului există şiun drept administrativ aplicabil acesteia. Ştiinţa dreptuluiadministrativ şi dreptul administrativ au o istorie mult mai scurtădecât a statelor şi administraţiilor acestora, momentul aşezării lorconceptuale lor putând fi atribuit abia începutului secolului XIX.

Activitatea autorităţilor administraţiei publice, ca organeexecutive ale statului, se realizează prin diverse acte juridice. Spreexemplu, acte administrative, acte juridice civile, acte de Dreptulmuncii, de Drept financiar, etc., precum şi prin operaţiiadministrative şi fapte materiale. În cadrul acestora, acteleadministrative ocupă un loc dintre cele mai importante, ele fiindactele juridice specifice activităţii desfăşurate de organeleadministraţiei publice, în exercitarea atribuţiilor lor. Acestea suntadoptate sau emise, în principal de autorităţile administraţiei publiceşi de celelalte structuri care îşi desfăşoară activitatea în administraţiapublică, întrucât actele administrative pot fi emise şi de alte autorităţipublice, din sfera celorlalte puteri publice, legislativă saujudecătorească, dar nu ca activitate de bază a acestora, ci ca activitateauxiliară, necesară pentru îndeplinirea activităţii de bază.

Normele juridice care alcătuiesc ramura dreptuluiadministrativ, spre deosebire de alte ramuri de drept care suntcodificate, sunt cuprinse în acte normative disparate şi nu într-un codcare să asigure unitate şi coeziune acestor norme juridice, pe bazaunor noţiuni precise şi unor principii riguroase.

24

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii deînvăţare

2.2.1 Obiectivele unităţii de învăţare:– cunoaşterea cercetării conceptului de ştiinţa dreptului

administrativ şi a dreptului administrativ, evoluţia istorică, obiectulşi trăsăturile specifice dreptului administrativ;

– definirea termenilor de norme de drept administrativ şiraporturi de drept administrativ;

– trăsăturile specifice normelor de drept administrativ şiclasificarea acestora;

– cunoaşterea structurii normei de drept administrativ;– cunoaşterea conţinutului şi trăsăturilor specifice raporturilor

de drept administrativ;– caracteristicile diferitelor categorii de raporturi de drept

administrativ;– cunoaşterea diferitelor accepţiuni ale noţiunii de izvor de

drept;– clasificarea, ierarhizarea izvoarelor de drept administrativ.

2.2.2 Competenţele unităţii de învăţare:– studenţii vor putea să definească termeni precum drept

administrativ, autoritate publică, interes public, putere publică,serviciu public;

– studenţii vor putea să aprofundeze conceptul de ştiinţă adreptului şi drept administrativ, a obiectului de reglementare aacestuia în raport de diversitatea teoriilor invocate;

– studenţii vor putea să descrie particularităţile trăsăturilordreptului administrativ;

– studenţii vor putea să califice corect normele dreptuluiadministrativ;

– studenţii vor şti să clasifice normele dreptului administrativşi să identifice importanţa fiecărei clasificări în parte;

– studenţii vor putea să califice corect normele dreptuluiadministrativ;

– studenţii vor cunoaşte trăsăturile şi diferitele categorii deraporturi de drept administrativ cât şi să identifice importanţa fiecăreiclasificări în parte;

– studenţii vor cunoaşte, defini, identifica şi diferenţiaizvoarele dreptului administrativ de celelalte izvoare specificesistemului de drept.

25


Pentru unitatea de învăţare Conotaţii conceptuale privindDreptul Administrativ, timpul alocat este de 4 ore.


2.3.1. Noţiunea de drept administrativDreptul administrativ este acea ramură a dreptului public

român care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementeazăorganizarea şi activitatea organelor de stat înfiinţate pentru realizareasarcinilor puterii executive, raporturile dintre aceste organe şiparticulari (persoane fizice sau juridice), precum şi răspunderea şisancţiunile aplicabile pentru nerespectarea acestor norme.

Din definiţia enunţată, desprindem că dreptul administrativeste:

a. o ramură a dreptului public român;b. o totalitate de norme juridice de aceeaşi natură;c. acea ramură de drept care reglementează:

- organizarea organelor administraţiei publice;- activitatea acestor organe;- raporturile juridice dintre aceste organe;- raporturile juridice dintre aceste organe şi particulari

(persoane fizice sau juridice);- răspunderea juridică sau sancţiunile aplicabile pentru

nerespectarea acestor norme.Apreciam că normele care călăuzesc dreptul administrativ,reglementează:a. organizarea şi atribuţiile organelor administraţiei publice,

care alcătuiesc sistemul organelor administraţiei publice –Guvern, ministere şi alte organe de specialitate aleadministraţiei publice centrale, precum şi organeleadministraţiei publice locale;b. raporturile juridice dintre organele administraţiei publice,precum şi dintre aceste organe şi particulari (persoane fizicesau juridice).Considerăm, astfel, căAceste elemente ale definiţiei dreptului administrativ ne dau oimagine asupra a ceea ce este această ramură de drept, precumşi a obiectului reglementărilor pe care le conţin normelejuridice care alcătuiesc dreptul administrativ.

26

Definiţia dată nu a putut cuprinde şi nici nu era cazul săcuprindă ansamblul normelor juridice care alcatuiesc dreptuladministrativ român. Avem în vedere normele carereglementează:a. statul şi unităţile administrativ-teritoriale ca persoanejuridice;b. administrarea patrimoniului acestor persoane juridice;c. serviciul public;d. funcţiunea publică;e. funcţionarul public;f. actul administrativ;g. contenciosul administrativ;h. soluţionarea de către unele organe de jurisdicţie cefuncţionează în cadrul organelor administraţiei publice a unorconflicte juridice.

Pentru faptul că în definiţia dată nu am cuprins ansamblulcategoriilor de norme juridice care alcătuiesc dreptul administrativ,considerăm că, într-o formă prescurtată, dreptul administrativ esteacea ramură de drept care reglementează organizarea şi activitateaorganelor de stat ce realizează sarcinile puterii executive.

Din sfera dreptului public, care cuprinde dreptul constituţional,dreptul penal, dreptul fiscal, trebuie precizat şi dreptul administrativcare, prin obiectul sau propriu şi modul de aplicare se deosebeşte decelelalte ramuri.

O primă distincţie a fost făcută în literatura de specialitate cuprivire la faptul că „ dreptul constituţional este cel care organizează,iar dreptul administrativ cel care lucrează”. În ceea ce priveştedeosebirea dintre dreptul fiscal, prin care se reglementeazăraporturile dintre stat (prin administraţia sa specializată) şicontribuabili, şi dreptul administrativ, precizăm că acesta conţinenormele de organizare şi funcţionare pentru însăşi organele fiscale(ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale). În ceea cepriveşte distincţia care trebuie făcută între dreptul penal şi dreptuladministrativ, elementul esenţial îl constituie sancţiunea; dreptulpenal reglementează modul de sancţionare a persoanelor care încalcălegea penală, în timp ce dreptul administrativ sancţioneazăpersoanele care încalcă normele de drept administrativ.

Ceea ce este comun tuturor ramurilor de drept public este faptulcă în raporturile juridice în care unul dintre subiecţi este statul saualtă autoritate publică, nu funcţionează principiul egalităţii părţilor.

Dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public cuprindeansamblul de norme juridice privind crearea, organizarea şifuncţionarea autorităţilor administraţiei publice.

Dreptul administrativ constituie cadrul legal de desfăşurare aactivităţii administraţiei, normele sale conferind administraţieipublice puteri, prerogative care nu există la normele de drept cereglementează relaţiile dintre particulari. Această caracteristică facedin raporturile juridice administrative raporturi de subordonare, deinegalitate a părţilor, fiindcă dreptul administrativ acţionează înregim de putere publică, normele sale având caracter imperativ.

Dreptul administrativ, ca drept aplicabil administraţiei, poate fidefinit ca ramură a dreptului public formată din normele juridice ce

27

reglementează relaţiile sociale privind constituirea, organizarea şifuncţionarea autorităţilor administraţiei publice, în regim de puterepublică, statutul funcţionarilor publici şi responsabilitateaadministraţiei.

Obiectul dreptului administrativ îl formează acele raporturisociale care constituie obiectul activităţii administrative a statului şi acolectivităţilor locale, realizată, deci, în principal, de către autorităţileadministraţiei publice potrivit normelor legale, cu excepţiaraporturilor sociale care se nasc în procesul realizării activităţiifinanciare a statului şi a colectivităţilor locale.

Obiectul dreptului administrativ nu îl formează toate raporturilesociale în care sunt implicate autorităţile administraţiei publice prindiferite fapte juridice, ci numai acelea în care autorităţileadministraţiei publice înfăptuiesc puterea executivă, fiind purtătoarea autorităţii publice.

Ramura dreptului administrativ reprezintă obiectul de cercetare alştiinţei dreptului administrativ care, cercetează normele juridiceaplicabile administraţiei, evoluţia istorică a ramurii de drept şiaspectele legate de armonizarea dreptului administrativ cu dreptulcomunitar european.

Din definiţia de mai sus, rezultă câteva trăsături caracteristice aledreptului administrativ:

a) dreptul administrativ este o ramură a dreptului public român;b) normele juridice ce constituie ramura dreptului administrativ

reglementează modul de constituire, de organizare şi funcţionare aautorităţilor administraţiei publice, competenţa acestora;

c) normele dreptului administrativ au caracter aproape exclusivimperativ, constituind un regim derogator al acţiunilor administraţieipublice, un regim de putere publică, de supraordonare a subiectelorraporturilor juridice, deasupra aflându-se întotdeauna autorităţileadministraţiei;

d) dreptul administrativ cuprinde şi normele juridice carereglementează statutul juridic al funcţionarilor publici şi pe aceleaprivind responsabilitatea administraţiei.

Caracterul imperativ al normelor juridice nu exclude tragerea larăspundere a administraţiei pentru nesocotirea interesului general şial interesului juridic, particular recunoscut ca atare de drept.

2.3.2. Normele de drept administrativNormele de drept administrativ au o structură trihotomică,

cuprinzând trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea, numai căipoteza este, de obicei, foarte dezvoltată, iar dispoziţia, în general, seprezintă sub formă imperativă.

Ipoteza prevede împrejurările, condiţiile în care se aplică şisubiectele la care se referă dispoziţia, sunt incluse şi alte părţi alenormei, cum ar fi cele care prevăd definiţii, principii etc. Ipoteza esterelativ determinată când legea prevede, în general, împrejurările încare se aplică norma, existenţa lor concretă urmând a fi stabilită deorganul care o aplică.

Dispoziţia este, în general, categorică, imperativă, deoarecerelaţiile sociale care fac obiectul reglementării dreptuluiadministrativ se desfăşoară în procesul de realizare a puterii. Astfel,principalele norme de drept administrativ au o dispoziţie cu un

28

caracter onerativ, prin care subiectele de drept la care se referă normasunt obligate la o anumită conduită, la o anumită prestaţie.

La fel ca şi ipoteza, şi dispoziţia normei de drept administrativpoate fi absolut determinată şi relativ determinată.

Sancţiunea normei de drept administrativ prevede urmărilejuridice care decurg în cazul nerespectării normei, nu apareîntotdeauna în mod expres, urmând a fi dedusă, în mod logic dinconţinutul normei juridice respective, după cum poate fi aceeaşisancţiune pentru mai multe norme. Sancţiunea rămâne, astfel, unelement potenţial şi al normei de drept administrativ. Ca atare, subaspectul gradului de determinare şi sancţiunile normei de dreptadministrativ pot fi: determinate, relativ-determinate, alternative şicumulative, îmbrăcând diferite forme concrete.

Dacă prin sancţiunea normei juridice, în procesul de realizare şiaplicare a ei se înţelege măsura ce se aplică, în ultima instanţă,atunci când norma nu este realizată de bună voie, se poate spune cădreptul administrativ apare, în multe cazuri, ca ramură a dreptului ceprevede sancţiuni pentru încălcări ale altor norme juridice. Apare,astfel, o distincţie între sancţiune, ca element al structurii logico-juridice a normei şi sancţiune, ca element al răspunderii juridice, maiexact al răspunderilor juridice din dreptul administrativ; între acesteaexistă un raport de la întreg la parte.

Ţinând cont de noţiunile juridice unanim acceptate, precum şilegislaţia în vigoare, pot fi identificate următoarele forme principaleale sancţiunii normei de drept administrativ:

- sancţiuni administrativ-disciplinare (de exemplu, destituireadin funcţie, revocarea alegerii, mutarea disciplinară etc. );

- sancţiuni administrativ-contravenţionale (de exemplu,avertismentul, amenda, confiscarea etc. );

- sancţiuni administrativ-patrimoniale (de exemplu, obligareala repararea prejudiciului produs printr-o pagubă morală saumaterială);

- măsuri tehnico-administrative de constrângere: de protecţie aunor interese personale sau publice, de combatere a unorfapte antisociale (de exemplu, reţinerea unor persoane,reţinerea permisului de conducere etc.);

- măsuri de executare silită, adică de înfrângere a uneirezistenţe fizice (de exemplu, diferite acţiuni în forţă alepoliţiei, imobilizarea unei persoane, demolarea saudesfiinţarea unor construcţii etc.);

- măsuri cu privire la actele juridice (de exemplu, anulări,suspendări, căi de atac etc.).

Clasificarea normelor de drept administrativNormele de drept administrativ sunt cuprinse în cele mai diferite

acte juridice normative, ceea ce înseamnă că ele pot îmbrăca cele maivariate forme. Tocmai de aceea, în lucrările de drept administrativ,constant se atrage atenţia asupra distincţiei care trebuie realizată întrenormele de drept administrativ şi actele administrative normative.Foarte multe norme de drept administrativ îmbracă forma acteloradministrative cu caracter normativ, deci actele care emană de laorganele administraţiei publice, dar acestea nu epuizează sferaactelor juridice în care sunt cuprinse norme de drept administrativ. Pe

29

de altă parte, actul administrativ normativ poate să cuprindă şi altenorme juridice decât administrative, cum ar fi: norme de drept civil,de dreptul muncii etc. Tocmai de aceea, cercetarea normelor de dreptadministrativ nu se poate face decât în strânsă corelaţie cu formelejuridice pe care acestea le îmbracă, adică cu izvoarele dreptuluiadministrativ.

Necesitatea codificării normelor de drept administrativElaborarea de coduri este o operă de mare importanţă în evoluţia

dreptului, a culturii, civilizaţiei unui popor, în general. În ceea cepriveşte dreptul administrativ, s-a conturat teza imposibilităţiiobiective a codificării. Dreptul administrativ nu poate fi codificat cacelelalte ramuri ale dreptului; un cod administrativ nu ar fi niciodatăla curent cu legislaţia în vigoare din cauza modificărilor saureînnoirilor prea dese şi prea repezi ale legilor ce o alcătuiesc.

2.3.3. Raporturile juridice de drept administrativRolul dreptului de organizator al vieţii sociale, în principalele sale

relaţii, de disciplinator al conduitei oamenilor, în interacţiunea lorcotidiană, este, în plan abstract şi teoretic, evidenţiat de trăsăturilemecanismului reglementărilor juridice, mecanism conturat prinexistenţa sistemului normelor juridice, parte componentă (subsistem)a sistemului normativ social.

Studiul raporturilor juridice subliniază, astfel, faptul că raporturilede drept sunt, înainte de toate, raporturi sociale în care oamenii intrăîn vederea îndestulării lor variate, raporturi de cooperare şicoexistenţă. Putem defini raportul juridic ca acea legătură socială,reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiunereciprocă între participanţii determinaţi, legătură ce este susceptibilăa fi apărată pe calea coerciţiunii statale.

2.3.3.1. Fundamente. Definiţie.Rezultatele acţiunii normelor de drept administrativ în relaţiile

sociale, îl constituie raporturile de drept administrativ care apar,aşadar, ca o categorie distinctă de raporturi juridice. În cea maisimplă definiţie, raporturile juridice sunt înţelese ca fiind relaţiilesociale care au căzut sub incidenţa normelor juridice (reglementatede normele juridice). De aici, rezultă că nu orice relaţie socială estereglementată de norme juridice şi că nu poate fi conceput un raportjuridic in absenţa normelor juridice.

Ştiinţa dreptului, în legătură cu anumite aspecte ale teorieiraporturilor juridice (subiecte, conţinut, obiect, etc.), a elaboratconstrucţii ce s-au impus de-a lungul timpului ca veritabile constante.

În schimb, în legătură cu problema premiselor, a izvorului pur şisimplu a raportului juridic, sunt conturate cel puţin două puncte devedere, atât în rândul specialiştilor în teoria generală a statului şidreptului, cât şi in rândul specialiştilor în ştiinţe juridice de ramură.

Potrivit unei concepţii (concepţie majoritară), raportul juridicconcret (drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept), se pot stabilinumai în urma intervenţiei unui fapt juridic (un element sau o acţiuneumană, de existenţa cărora legea leagă producerea anumitor efectejuridice).

30

2.3.3.2. Conceptul de raport de drept administrativRaporturile de drept administrativ reprezintă relaţiile sociale care

au fost reglementate, direct sau indirect, adică prin intervenţia unorfapte juridice, de către normele dreptului administrativ .

Cu alte cuvinte, raporturile de drept administrativ sunt relaţiisociale ce se formează, în principal, în legătură cu organizarea şiexercitarea competenţei organelor administraţiei publice, relaţiisociale ce sunt supuse reglementărilor dreptului administrativ.

Într-o altă formulare, raportul juridic administrativ a fost definitca acel raport social reglementat de normele dreptului administrativcare intervine în cadrul şi pentru realizarea funcţiei executive astatului .

Ca orice raport juridic, cel administrativ, are la baza apariţieisale trei premise:a) existenţa unei norme juridice aplicabile - care reglementeazăanumite segmente ale activităţii administraţiei publiceb) existenţa subiectelor de dreptc) faptul administrativ

2.3.3.3. Clasificarea raporturilor de drept administrativÎntr-o opinie, se formulează existenţa a trei categorii de raporturi

de drept administrativ :- de subordonare;- de participare;- de colaborare.

Într-o altă opinie, existenţa a numai două categorii:- de subordonare;- de colaborare.

În literatura actuală se susţine că în cadrul raporturilor departicipare subiecţii participă la exercitarea unor atribuţii pe care ledă în competenţa unui organ colegial faţă de care subiecţii pot fi înraporturi de subordonare (de exemplu, participarea miniştrilor laşedinţele Guvernului sau a decanilor la şedinţele senateloruniversităţilor).

În funcţie de locul unde apar, se disting două categorii deraporturi de drept administrativ:

- raporturi în interiorul administraţiei publice, înaccepţiunea de sistem de organe

- raporturi în afara administraţiei publice în cadrul acestordouă mari grupe, se disting subgrupe de raporturi de dreptadministrative, în funcţie de drepturile şi obligaţiilesubiectelor în aceste raporturi, de conţinutul raporturilor.

În interiorul administraţiei publice iau naştere trei categorii deraporturi de drept administrativ:

1) În raporturile de subordonare, subiectul supraordonat estepurtătorul autorităţii publice, care fie în baza autorităţiiierarhice, fie a prerogativelor de putere, pentru realizareainteresului public, dispune cu privire la comportamentulceluilalt subiect. Aceste raporturi apar între o autoritate aadministraţiei publice, pe de o parte, şi alt subiect de drept, pede altă parte (o altă autoritate publică, o persoană juridicăcivilă, o persoană fizică).

31

2) În raporturile de colaborare, subiectele participante sunt pepicior de egalitate, chiar dacă unul este obligatoriu autoritate aadministraţiei publice.

Raporturile de colaborare apar, de regulă între două autorităţi aleadministraţiei publice care acţionează împreună, exercitându-şicompetenţa, pentru aplicarea legii. Ele pot să apară şi între oautoritate a administraţiei publice şi o altă autoritate publică, atuncicând legea le obligă să acţioneze de comun acord pentru realizareaunei sarcini care revine administraţiei publice (de exemplu, prezenţajudecătorilor în Comisia de pe lângă Ministerul Justiţiei în materie decetăţeni sau în birourile electorale etc.), respectiv între o autoritate aadministraţiei publice şi o persoană juridică civilă sau o persoanăfizică, atunci când acestea din urmă sunt atrase la prestarea unorservicii publice.

Cât priveşte interrelaţiile raporturilor de subordonare, respectiv denatură conflictuală, se reţin următoarele reguli :

-un raport de conformare poate fi atât un raport de colaborare,cât şi un raport de subordonare;-un raport de natură conflictuală este întotdeauna un raport desubordonare;-realizarea unui raport conflictual poate reclama şi un raportadministrativ de colaborare, în care ipoteza raportuluiadministrativ de colaborare ni se înfăţişează ca un mijlocjuridic de garantare a realizării drepturilor şi obligaţiilororganului de stat ca subiect aupraordonat în raportulconflictual.3) Raporturile de participare se nasc între organe,compartimente sau persoane între care nu există raporturi desubordonare. Acestea participă, conlucrează într-o anumităacţiune (de exemplu, emiterea unei instrucţiuni de cătreMinisterul Finanţelor Publice şi de către Banca Naţională aRomâniei în probleme financiare.)

În afara administraţiei publice apar trei categorii de raporturijuridice:

1) Raporturile de subordonare între un organ al administraţieipublice şi un alt subiect de drept, în aceste raporturi subiecteleau o poziţie inegală. Organul administraţiei publice estesubiectul activ, supraordonat, celălalt participant la raport fiindsubiectul pasiv, subordonat.

În virtutea poziţiei sale supraordonate, organul administraţieipublice poate să stabilească comportamentul subiectului pasiv în acelraport, impunându-i acestuia conduita de urmat. Deşi subordonat,subiectul pasiv nu este complet lipsit de drepturi, în cazul în careorganul administraţiei publice abuzează de prorogativele acordate delege, încălcând drepturile subiectului pasiv, recunoscute de lege,subiectul pasiv poate să se plângă organului competent, potrivit legii,spre a obliga organul administraţiei publice în acel raport să respectelegea.

2) Raporturi de utilizare a serviciilor publicePrintre sarcinile majore ale organelor administraţiei publice se

înscrie şi obligaţia acestora de a satisface cerinţele membrilorsocietăţii, sarcină care constituie totodată şi obiectivul de bază al uneiadministraţii de stat puse în slujba colectivităţii. Spre a satisface

32

cerinţele membrilor societăţii, organele administraţiei publiceprestează pentru aceştia o serie de servicii publice. În prestareaacestor servicii pot să apară două situaţii :

-când legea obligă organele administraţiei publice să prestezeun serviciu public;-când legea lasă la aprecierea organelor administraţiei publiceprestarea unui serviciu public.3) Raporturi de colaborare între organele administraţiei publiceşi cetăţeni, în mod individual sau organizaţi.

Organele administraţiei publice înfăptuiesc acţiuni prin caresatisfac cerinţele membrilor societăţii. În cadrul acestora, cetăţeniisprijină organele administraţiei publice în realizarea sarcinilor şiatribuţiilor ce le revin. În felul acesta, cetăţenii vin în sprijinulorganelor administraţiei publice care, prin activitatea lor, răspundunor necesităţi sociale, deci este şi în interesul cetăţenilor să acordetot sprijinul lor organelor administraţiei publice, pentru ca acestea săpoată satisface, în cele mai bune condiţii, cerinţele societăţii.

2.3.3.4. Trăsăturile raportului de drept administrativRaporturile de drept administrativ se caracterizează prin trei

trăsături esenţiale :- unul dintre subiecte este întotdeauna un purtător al autorităţiipublice, determinând, în condiţiile legii un anumitcomportament din partea celuilalt subiect. Acesta, potrivitConstituţiei ar putea fi: statul, prin organele sale, unităţileadministrativ teritoriale, un organ al administraţiei publice, darpoate fi şi o altă autoritate publică.- sunt raporturi de putere care apar în sfera relaţiilor sociale,reglementate de dreptul administrativ. Sunt în acest sens,raporturi care se nasc în cadrul şi în vederea realizării puteriiexecutive a statului. Raporturile de drept administrativ sedisting astfel de celelalte ramuri de drept public (dreptconstituţional, drept penal).- sunt raporturi de subordonare ale unuia dintre subiecţi faţă decelălalt. Acest raport de inegalitate, de supraordonare aautorităţii administrative este ceea ce deosebeşte dreptuladministrativ de orice subramură a dreptului privat undesubiectele, oricare ar fie ele, se află în raport de egalitate.

Prima trăsătură urmăreşte individualizarea raporturilor de dreptadministrativ de raporturile de drept privat în care apar ca subiecteorganele administraţiei publice, alte organe de stat sau, după caz,structuri nestatale. Cu alte cuvinte, această trăsătură evocă faptul căunul dintre subiecte este persoană morală (juridică) de drept public.

Faţă de terminologia şi concepţia Constituţiei, unul dintresubiectele raporturilor de drept administrativ trebuie să fieobligatoriu: statul, reprezentat printr-un organ de stat, o autoritate aadministraţiei publice, o unitate administrativ-teritorială, reprezentatăprintr-o autoritate a administraţiei publice locale, un stabilimentpublic sau un stabiliment de utilitate publică.

Prin cea de a doua trăsătură generală, delimităm raporturile dedrept administrativ de celelalte raporturi de drept public (de dreptconstituţional, de drept penal etc.).

33

Raporturile de subordonare mai au următoarele trăsături specifice:-sunt raporturi de subordonare a unui subiect faţă de celălalt,mai exact subiectul care este purtător al autorităţii publice are opoziţie supraordonată;-naşterea şi realizarea lor sunt determinate fie de voinţalegiuitorului, fie de voinţa unilaterală a subiectuluisupraordonat;-realizarea lor constituie o obligaţie pentru organulsupraordonat.

Raporturile de colaborare mai au următoarele trăsături specifice :-sunt raporturi în care subiectul purtător al autorităţii publicecolaborează de pe o poziţie egală, în spiritul dispoziţiilorlegale, cu celălalt subiect al raportului administrativ (care poatefi sau nu purtător al autorităţii publice), la realizarea sarciniloradministraţiei de stat dintr-un anumit domeniu de activitatesau, după caz, la adoptarea unei decizii administrative;-naşterea şi realizarea lor concretă e determinată demanifestarea voinţei ambelor subiecte;-condiţiile manifestării voinţei ambelor subiecte sunt prevăzuteexpres de lege.

2.3.3.5. Structura raportului de drept administrativ.Raportul de drept administrativ se compune, ca orice raport

juridic, din trei elemente: subiecte; obiect; conţinut.Raportul de drept administrativ presupune existenţa a cel puţin

două persoane, denumite subiecte. În anumite raporturi, unul dintresubiecte este titular de drepturi, iar celălalt este titular de obligaţii, întimp ce în alte categorii de raporturi de drept administrativ, ambelesubiecte pot fi titulare atât de drepturi cât şi de obligaţii. Subiectultitular de drepturi se numeşte subiect activ, iar subiectul titular deobligaţii se numeşte subiect pasiv.

Deoarece activitatea de administrare este realizată în principal deautorităţile administraţiei publice şi, în subsidiar, de autorităţilepublice, cel puţin unul din subiectele raporturilor de dreptadministrativ este investit cu prerogative de putere publică.

Un raport de drept administrativ se poate stabili între:- două autorităţi ale administraţiei publice;- o autoritate a administraţiei publice şi o altă autoritatepublică;- o autoritate a administraţiei publice şi un organism non-guvernamental;- o autoritate a administraţiei publice şi o instituţie social-culturală sau un agent economic;- o autoritate a administraţiei publice şi o persoană fizică.

Raporturile sociale din sfera administraţiei publice, reglementatede dreptul administrativ împreună cu alte ramuri ale dreptului publicdesprinde trei situaţii:

- Raporturi reglementate de dreptul administrativ subsecvent alteiramuri a dreptului public, în speţă, dreptul constituţional;

- Raporturi reglementate de dreptul administrativ ca drept comunpentru alte ramuri ale dreptului public, de exemplu dreptul financiar;

- Raporturi reglementate de dreptul administrativ în colaborare cualte ramuri ale dreptului public, de exemplu dreptul internaţional

34

public.În dreptul constituţional teza dublei naturi juridice a unor

raporturi sociale (juridice) porneşte de la ideea că toate relaţiilesociale care sunt reglementate de normele Constituţiei sunt raporturide drept constituţional, ceea ce nu exclude, dimpotrivă, îngăduiecalificarea anumitor raporturi juridice şi din perspectiva altor ramuriale dreptului, cum ar fi dreptul administrativ, dreptul civil, dreptulmuncii etc.

În spiritul acestei concepţii, normele juridice constituţionale carereglementează organizarea administraţiei de stat conduc la raporturicu dublă natură juridică, de drept constituţional şi de dreptadministrativ.

Evoluţia dreptului administrativ a condus la desprinderea unorinstituţii ale sale în veritabile ramuri, respectiv dreptul financiar,dreptul mediului etc. In cazul acestora, dreptul administrativ are rolulde drept comun, deoarece, în esenţă ramurile respective consacră totun regim juridic administrativ. De aceea, când ne referim la obiectuldreptului administrativ, raportat la obiectul administraţiei publice,trebuie să avem în vedere caracterul acestuia de drept comun.

2.3.4. Izvoarele dreptului administrativIzvoarele dreptului administrativ pot fi definite ca fiind formele

de exprimare ale normelor de drept administrativ care nasc, modificăsau sting raporturi administrative.

Izvoarele formale ale dreptului administrativ sunt următoarele:a) Constituţia României - legea fundamentală a statului nostrucare este înzestrată cu o forţă juridică supremă, toate celelalteacte normative trebuind să fie conforme Constituţiei.

Constituţia este sursa directă sau indirectă a tuturor prerogativeloradministraţiei publice. Printre normele constituţionale care pot ficonsiderate că au şi o natură administrativă menţionăm, cu titluexemplificativ pe cele referitoare la Preşedintele României, Guvern,administraţia publică centrală de specialitate, administraţia publicălocală, norme privind drepturile şi îndatoririle fundamentale alecetăţenilor etc.

b) Legea este un al doilea izvor al dreptului administrativ,atunci când conţine norme de drept administrativ.

În cadrul legilor, pe primul plan se situează legea organică alcărui obiect îl constituie domeniile prevăzute în art. 73 alin. (3) dinConstituţie cum ar fi: organizarea Guvernului şi a ConsiliuluiSuprem de Apărare al Ţării, statutul funcţionarilor publici,contenciosul administrativ, etc.). Legea ordinară care, în măsura încare cuprinde norme ce reglementează raporturi juridiceadministrative, constituie izvor al dreptului administrativ.

c) Decretele Preşedintelui României, atunci când acestea aucaracter normativ şi conţin norme de drept administrativ.

Preşedintele României poate emite astfel de decrete, atunci cânddeclară mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate şi cândstabileşte măsuri în caz de agresiune armată îndreptată împotrivaţării, instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, potrivitConstituţiei etc.

35

d) Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului sunt, în marea lormajoritate, izvoare ale dreptului administrativ, bineînţelesatunci când acestea au un caracter normativ deoarece acesteasunt principalele acte prin care Guvernul asigură realizareapoliticii interne şi externe a ţării şi exercită conducereagenerală a administraţiei publice, înfăptuind realizarea înconcret a prevederilor cuprinse în legi.

Prin hotărârile Guvernului sunt reglementate organizarea,funcţionarea şi atribuţiile celor mai multe ministere şi organe centralede specialitate ale administraţiei publice şi implicit, activitatea îndomeniile şi sectoarele respective.

e) Ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale conducătorilorcelorlalte organe de specialitate ale administraţiei publicecentrale cu caracter normativ sunt izvoare ale dreptuluiadministrativ nu numai în domeniul propriu de activitate încare este organizat ministerul al cărui conducător a emisordinul sau instrucţiunea, ci şi în alte domenii de activitate.

Aşa de exemplu, un ordin emis de ministrul finanţelor publiceeste obligatoriu pentru toate subiectele de drept care intră subincidenţa sa, indiferent dacă există sau nu raporturi de subordonare.

f) Actele juridice emise de şefii serviciilor publicedeconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe despecialitate ale administraţiei centrale, denumite decizii saudispoziţii - numai în măsura în care au caracter normativ.g) Actele juridice adoptate de autorităţile administraţiei publicejudeţene şi locale sunt, în multe cazuri, izvoare de dreptadministrativ, acestea având o competenţă materială generalăşi, implicit, dreptul de a adopta acte cu caracter normativ.Aceste acte sunt: hotărârile consiliilor judeţene, hotărârileconsiliilor locale, dispoziţiile primarului etc.h) Ordinele prefecţilor - pot fi izvoare de drept administrativ,dar numai în măsura în care au caracter normativ.

Potrivit dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 340/2004 privindprefectul şi instituţia prefectului, prefectul are competenţa de a emiteastfel de ordine (asigurarea intereselor naţionale, respectarea legilorşi a ordinii publice, luarea măsurilor corespunzătoare pentruprevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor cetăţenilor etc.).

i) Tratatele şi convenţiile internaţionaleCuprinderea acestor documente în cadrul izvoarelor dreptului

administrativ a constituit subiect de dezbatere al doctrinei despecialitate o bună perioadă de timp.

În prezent, această problemă şi-a găsit soluţionarea, art. 11 dinConstituţie stipulând că „Statul român se obligă să îndeplineascăîntocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la careeste parte”, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, făcândparte din dreptul intern.

Ca urmare, tratatele internaţionale pot constitui izvoare aledreptului administrativ, dacă îndeplinesc cumulativ următoarelecondiţii:

- au fost ratificate de Parlament conf. art. 91 alin. (l) dinConstituţie;

- stabilesc reguli juridice referitoare la relaţii sociale din

36

sfera de reglementare a dreptului administrativ;- convenţiile internaţionale să fie de aplicare directă,

nemijlocită.j) Doctrina

In literatura de specialitate din perioada interbelică s-a consideratcă doctrina nu poate constitui un izvor formal al dreptuluiadministrativ, dar, în acelaşi timp, s-a apreciat că doctrina poate servica un îndreptar, deopotrivă pentru judecători şi pentru legiuitor,reprezentând un semnal de alarmă asupra reglementărilor caretrebuie schimbate, pe care administraţia nu îl poate ignora.

Pe de alta parte, preluând ideile şcolii franceze, în alte lucrări despecialitate se apreciază că doctrina îndeplineşte în mod indubitabil„un rol de neînlocuit” şi în consecinţă, constituie izvor al dreptuluiadministrativ.

k) Referitor la jurisprudenţă - de asemenea opiniile exprimateîn literatură au fost diverse, în Franţa de exemplu,considerându-se ca fiind izvor al dreptului administrativ.

Ne raliem opiniilor care consideră că, în măsura în care se vaforma o practică relevantă a instanţelor de contencios administrativ,aceasta va constitui izvor de drept administrativ.



I. Noţiune. Din definiţia generală, formulată mai sus, rezultă însă că dreptuladministrativ este una din ramurile sistemului de drept român unitar, mai precis una din ramurilesubsistemului dreptului public românesc, ca urmare a faptului că, având un obiect propriu dereglementare - anumite raporturi sociale reunite prin trăsături caracteristice comune, care sedeosebesc de alte categorii de raporturi sociale - necesită utilizarea unor principii şi a unor metodeproprii de reglementare şi realizare

Doctrina juridică de specialitate actuală a formulat o serie de definiţii dintre care enumerăm pecele pe care le considerăm a fi cele mai recente şi reprezentative, astfel:

Prof.A.Iorgovan, după ce arată că sub incidenţa dreptului administrativ intră 2 categorii deraporturi sociale: a- cele care privesc aplicarea legii şi, respectiv, prestarea de serviciipublice (raporturi de administraţie activă) şi b- cele care privesc soluţionarea litigiilordintre autorităţile administraţiei publice, alte autorităţi statale şi cetăţeni (raporturi deadministraţie contencioasă), defineşte dreptul administrativ ca fiind “ramura dreptuluipublic care reglementează concret, sau cu valoare de principiu, relaţiile sociale din sferaadministraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publicesau structuri private, investite cu autoritate publică, pe de o parte, şi cei vătămaţi îndrepturile lor prin actele administrative ale acestor autorităţi, pe de altă parte.”

37

Prof.Ioan Alexandru, arată că dreptul administrativ şi procedura administrativăreglementează o grupare specifică de raporturi sociale, respectiv acelea care constituieobiectul activităţii administrative a statului şi a colectivităţilor locale, realizată de cătreautorităţile administraţiei publice potrivit normelor legale, cu excepţia raporturilor socialecare se nasc în procesul realizării activităţii financiare a statului şi a colectivităţilor locale.

Prof.Ioan Santai: arată că “ dreptul administrativ ca ramură a sistemului unitar de dreptse autonomizează prin obiectul de reglementare şi prin metoda de reglementare araporturilor sociale aflate sub incidenţa sa” şi defineşte dreptul administrativ ca fiind “acea ramură a sistemului de drept constituită din totalitatea normelor juridice carereglementează raporturile sociale din cadrul organizării şi funcţionării administraţieipublice şi al înfăptuirii activităţii executive a statului prin utilizarea metodei subordonării(autoritare) în desfăşurarea relaţiilor juridice.”

Prof. Rodica Narcisa Petrescu: “Dreptul administrativ poate fi definit ca ramurasistemului de drept care cuprinde normele juridice ce reglementează raporturile socialereferitoare la organizarea şi activitatea administraţiei publice pe baza şi în executarealegii”

Prof. Dana Apostol Tofan : “ Dreptul administrativ poate fi definit ca acea ramură adreptului public ce cuprinde un ansamblu de norme juridice care reglementeazăraporturile sociale născute în activitatea de organizare a executării legii şi de executare înconcret a acesteia, desfăşurată, în principal, de autorităţile administraţiei publice, precumşi de regiile autonome, instituţiile publice şi alte servicii care realizează activităţi deinteres public şi, în subsidiar, şi de celelalte autorităţi publice”.

Concluzionând se poate constata că din conţinutul acestor definiţii deşi diferite ca formulareau totuşi un numitor comun referitor la raporturile sociale care formează obiectul dreptuluiadministrativ , respectiv că acestea se nasc, se modifică şi se sting în temeiul puterii publice, în cadrulactivităţilor de conducere şi organizare a executării, de asigurare a executării şi de executare, înconcret, a legilor şi a celorlalte acte normative, de către autorităţile publice competente precum şi dealte subiecte ce au competenţă de drept administrativ.

În ceea ce priveşte obiectul de reglementare a dreptului administrativ este limitat laaspectele juridice ale fenomenului administrativ fiind compus din relaţiile sociale specificeadministraţiei publice care pot apărea sub diferite forme:

a. raporturi reglementate de dreptul administrativ ca drept comun;b. raporturi reglementate de dreptul administrativ subsecvent unor ramuri de drept

(constituţional, internaţional public, într-o perspectivă destul de apropiată dreptulcomunitar european);

c. raporturi de drept administrativ reglementate de dreptul administrativ împreună cu alteramuri de drept (civil, familiei, etc).

Deşi doctrina actuală nu a reuşit să adopte o poziţie comună în ceea ce priveşte trăsăturilecaracteristice ale dreptului administrativ român, sintetizăm în finalul capitolului, din raţiunididactice, următoarele:

dreptul administrativ este o ramură a dreptului public; dreptul administrativ se caracterizează printr-o mare varietate de domenii; dreptul administrativ este dominat de principiul legalităţii; dreptul administrativ cuprinde norme specifice care reglementează, în regim de putere

publică, relaţiile sociale care se nasc în sfera administraţiei publice; dreptul administrativ se caracterizează printr-un ansamblu de reguli specifice activităţilor

administrative, distincte de cele care reglementează raporturile dintre particulari; ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce formează obiectul

dreptului administrativ reprezintă dreptul aplicabil administraţiei publice, care contureazăun regim juridic special, exorbitant, derogatoriu de la dreptul comun, respectiv un regim deputere publică;

38

în dreptul administrativ interesul public are prioritate faţă de interesul particular. Datorităpoziţiei dominante a administraţiei publice faţă de cetăţeni au fost instituite aşa numiteledrepturi garanţii prevăzute de art.51 şi 52 din Constituţie.

II. Normele de drept administrativ.După cum s-a văzut, dreptul administrativ reprezintă o ramură a sistemului unitar al dreptului

românesc ceea ce înseamnă că este format dintr-o totalitate de norme juridice constituită casubansamblu în ansamblul normelor juridice ce alcătuiesc sistemul de drept românesc. De aici rezultă,în primul rând, faptul că normele de drept administrativ sunt norme juridice adică reguli de conduită,obligatorii, instituite şi sancţionate de stat în scopul realizării scopurilor sale constituţionale, prin legişi alte acte normative emise în baza legii, care exprimând voinţa poporului sunt garantate în aplicarealor de forţa de constrângere a statului.

Normele juridice administrative reprezintă acea categorie a normelor juridice instituitede autorităţile publice şi care conferă administraţiei publice puterea să se manifeste, înraporturile de drept, prin subiecte special investite cu atribuţii de realizare a puterii executive.Normele de drept administrativ sunt în exclusivitate produsul voinţei de stat fiind instituite de oautoritate publică. “Normele juridice de drept administrativ din totalitatea normelor pot fi identificateca fiind acele norme juridice care exprimă voinţa statului sau a colectivităţilor locale, a autorităţiloracestuia care le instituie sau le sancţionează cu o forţă juridică diferită. Normele de dreptadministrativ pot fi emise de puterea legislativă - Parlament, de puterea executivă - Preşedinte,Guvern şi autorităţile administraţiei publice centrale sau locale,”

În temeiul acestor norme se formează, se modifică şi se desfiinţează raporturi juridiceadministrative chiar dacă, în subsidiar, în baza lor se pot forma şi raporturi de altă natură, civilă,comercială, de familie, de muncă, etc.

Prin emiterea acestor norme statul şi autorităţile sale se manifestă ca autorităţi publice, iar nuca alte subiecte de drept -persoane juridice de drept privat- care intră în raporturi derivând dinadministrarea sau gestionarea patrimoniului propriu.

Forţa de constrângere a statului garantează, la nevoie, aplicarea normelor administrative, iarautorităţile care o exercită aparţin chiar sistemului executiv.

Alături de normele de drept administrativ în sfera administraţiei publice îşi mai găsescaplicabilitatea şi norme aparţinând altor ramuri de drept.

Principalele categorii de norme ale dreptului administrativ: O primă categorie o constituie cea normelor care reglementează constituirea/înfiinţarea,

organizarea, funcţionarea, scopul, sarcinile şi atribuţiile autorităţilor executive sau administrativeale statului, precum şi poziţia lor în raport cu alte autorităţi şi organe ale statului, instituţii publiceşi private, organizaţii neguvernamentale, alte persoane fizice sau juridice. Aceste norme pot fidenumite generic şi norme de competenţă. Această categorie de norme de drept administrativ estefoarte cuprinzătoare dată fiind multitudinea subiectelor care realizează, în perioada contemporană,activităţi ce compun funcţia executivă a statului, varietatea sarcinilor administrative,particularităţile pe care le prezintă sub aspectul competenţei materiale, teritoriale, temporale saupersonale, după caz, fiecare dintre ele, etc.

Într-o a doua categorie pot fi incluse acele norme de drept administrativ care reglementeazăregimul juridic administrativ în care se desfăşoară diferitele genuri de activităţi care, în ansamblullor, alcătuiesc sfera administraţiei publice, şi pe care le înfăptuiesc, în temeiul capacităţii juridicede care dispun, organele executive ale statului fie ca activitate a lor principală fie în subsidiar înraport cu obiectul activităţii lor.

O a treia categorie de norme ale dreptului administrativ sunt cele care reglementează raporturile dedrept administrativ dintre autorităţile executive sau administrative şi cetăţeni, consideraţi fieindividual, fie în colective organizate, cu sau fără personalitate juridică, în cadrul cărora aceştia îşirealizează anumite drepturi sau îşi satisfac anumite nevoi şi/sau interese legitime, apelând laserviciile publice organizate sau autorizate de administraţie. În aceeaşi categorie de norme se includ

39

şi acelea care stabilesc anumite condiţii sau limite ale capacităţii de drept administrativ apersoanelor în raporturile lor cu autorităţile publice sau cu serviciile publice.

O a patra categorie a normelor de drept administrativ o formează acelea care indică, enumeră saustabilesc formele pe care le îmbracă răspunderea autorităţilor administrative precum şi acelea carereglementează răspunderea administrativă a subiectelor de drept.

Cea de a cincea categorie de norme ale dreptului administrativ o reprezintă acelea carereglementează aspectele de procedură pe care sunt ţinute să le observe şi să le îndeplineascăautorităţile publice cu prilejul înfăptuirii puterii executive în general sau într-un domeniu sauramură a activităţii administrative.

Pe de altă parte, actele de drept administrativ pot fi şi individuale, ceea ce înseamnă că nucuprind norme juridice cu caracter general.

Actele administrative normative, spre deosebire de actele individuale au o serie de caracteristicigenerale şi speciale după cum urmează:

1. Caracteristici generale: cuprind reguli generale aplicabile într-un număr nedeterminat de cazuri abstracte; se adresează unui număr nedeterminat şi neindividualizat de persoane; sunt elaborate într-o formă şi după o procedură formală specială, expres prevăzută de lege; sunt supuse obligatoriu publicării în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând

după sine nulitatea absolută a normei. Actele individuale sunt supuse doar operaţiuniicomunicării către persoanele vizate sau interesate;

sunt nemijlocit obligatorii şi executorii în temeiul puterii publice pe care o încorporează,putând fi aduse direct la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.

2. Caracteristici speciale: Conţinutul, scopul şi limitele aplicării lor sunt precis determinate în conţinutul unei legi,

înţeleasă ca act juridic al Parlamentului; În conţinutul lor trebuie să fie indicat exact temeiul legal pe care se întemeiază; Cercul subiectelor care pot adopta acte administrative cu caracter normativ este limitat la

autorităţile administraţiei publice cu competenţă decizională administrativă (Guvern,ministere, alte autorităţi centrale ale administraţiei de specialitate, autorităţile administraţieipublice locale);

Delegarea competenţei decizionale a autorităţii administrative, în integralitatea ei, esteinterzisă (delegata potestas non delegatur);

Anumite categorii de acte administrative sunt supuse unei aprobări speciale din parteaParlamentului sau altor autorităţi publice.

Normele de drept administrativ, prezintă o structură logico-formală, în general identică cu acelorlalte norme juridice, cuprinsă din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune, care reprezintă structurainternă, stabilă a normei. Totuşi, la o atentă examinare putem constata anumite particularităţi alenormelor de drept administrativ sub aspectul structurii lor.

Aşa, de pildă, cele mai numeroase norme ale dreptului administrativ au ipoteza foartedezvoltată în raport cu celelalte elemente ale normei juridice. Această particularitate se datoreazăfaptului că, întrucât prin intermediul ei se urmăreşte realizarea funcţiei executive a statului, esteabsolut necesar să se precizeze cât mai exact condiţiile de aplicare ale acestor norme la diferite cazuriconcrete, respectându-se deopotrivă interesul public cât şi drepturile subiective ale părţilorraporturilor juridice.

Ipoteza descrie situaţiile, împrejurările şi condiţiile în care intră în acţiune dispoziţia sausancţiunea normei. Ipoteza normei de drept administrativ poate să cuprindă definiţii şi principii,calitatea subiectului, obiectul de activitate al subiectului, precum şi alte condiţii necesar a fi ştiute înmomentul aplicării dispoziţiei. Având în vedere accentul pus, în ultimul timp pe puterea discreţionară

40

a administraţiei publice, legiuitorul a considerat necesar ca acest prim element să fie din ce în ce maiexact prin precizări de amănunt, ajungându-se astfel la situaţia unei ipoteze foarte dezvoltate.

În funcţie de modul cum aceste condiţii şi împrejurări au fost precizate, ipoteza poate fideterminată sau relativ determinată. Când ipoteza doar se subînţelege, leguitorul lasă la dispoziţiaautorităţilor administrative posibilitatea să stabilească, în concret, cum vor aplica dispoziţia.

Dispoziţia constituie partea activă, elementul raţional, miezul normei de dreptadministrativ care prevede conduita părţilor.

Dispoziţia normei este, în general, imperativă reglementând categoric conduita părţilor.Caracterul imperativ rezultă din regimul de putere publică, derogatoriu, impus acţiunilor administraţieipublice. Cele mai multe dintre normele imperative ale dreptului administrativ sunt norme onerative însensul că prevăd obligaţii in faciendo pentru subiectele cărora se adresează, impunându-le anumiteprestaţii. Astfel de norme sunt marea majoritate a acelora care reglementând competenţa de dreptadministrativ a diferitelor autorităţi publice, le obligă la săvârşirea unor acţiuni indicate sau enumerateîn dispoziţia normei de competenţă. Unele norme imperative ale dreptului administrativ suntprohibitive în sensul că dispoziţia lor obligă părţile in abstinendo, adică să se abţină de la săvârşireaunei anumite acţiuni. Unele norme ale dreptului administrativ sunt permisive în sensul că prevăd încuprinsul dispoziţiei lor, numai facultatea de a acţiona sau nu, lăsată la latitudinea voinţei subiectuluiactiv. Acestea sunt în general acelea care reglementează raporturile de drept administrativ dintreautorităţile administrative şi cetăţeni, în cadrul cărora îşi realizează anumite drepturi sau îşi satisfacanumite nevoi şi interese apelând la serviciile administraţiei publice.

În legătură cu particularităţile structurii normelor de drept administrativ se mai poate observacă adeseori sancţiunea acestora lipseşte, fiind subînţeleasă. Aceasta întrucât actele elaborate deautorităţile executive ale statului cu încălcarea sau nesocotirea normelor de drept administrativ suntlovite de nulitate absolută. Acestea sunt, în general, normele care reglementează formalităţileprocedurale privind adoptarea actelor de drept administrativ.

Sancţiunea este întotdeauna prevăzută în cazul contravenţiilor unde are un caracterrepresiv, în celelalte situaţii ea variind după cum abaterea a fost comisă de administraţie şi funcţionariiei, de alte subiecte de drept, ori a vătămat drepturi recunoscute de lege persoanelor fizice şi juridice,când răspunderea poate avea caracter reparator sau disciplinar, fie au fost încălcate condiţiile devalabilitate ale actelor juridice ceea ce antrenează nulitatea lor.

În cazul în care nerespectarea sau încălcarea normei de drept administrativ se sancţionează şicu alte sancţiuni decât nulitatea actelor ilegale, sancţiunea este cuprinsă în norma de dreptadministrativ sau se face trimitere expresă la o altă normă.

Norma de drept administrativ are şi o structură tehnico-legislativă, care alcătuieştestructura externă, dinamică a acesteia. Ea este corelată cerinţelor de celeritate ale procesului legislativprecum şi principiilor generale de tehnică legislativă reglementate de Legea nr.24/2000 ca dreptcomun în materie.

Normele de tehnică legislativă stabilesc părţile constitutive ale unui act normativ, structura,forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele tehnice folosite în activitatea deelaborare, modificare, completare şi abrogare a actelor normative, limbajul şi stilul acestora, etc.

Structura tehnico-legislativă a normei de drept administrativ se identifică şi se exprimă prinarticole, paragrafe, alineate, care la rândul lor sunt structurate în părţi, titluri, capitole, secţiuni. Dineconomie de mijloace de multe ori construcţia tehnico-legislativă a normei nu se suprapune structuriilogice a acesteia.

III. Raporturile de drept administrativ5.1. Noţiune, trăsăturiRaporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale reglementate de normele dreptului

administrativ, a căror naştere, modificare sau desfiinţare se realizează prin manifestarea de voinţăexclusivă a autorităţilor publice, în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive a statului.

Analizând particularităţile raporturilor de drept administrativ comparativ cu cele ale altorraporturi juridice, prof. Ioan Santai constată următoarele trăsături:

41

a) unul dintre subiecţi, este întotdeauna o autoritate a administraţiei publice, subiect calificatde drept, cu o anumită calitate predeterminată prin lege sau printr-un alt act normativ.

În mod excepţional, acest subiect poate fi şi o altă autoritate publica ori o structură nestatalăautorizată să presteze un serviciu public.

Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că autorităţile administraţiei publice pot fi subiectede drept şi în raporturile juridice de drept civil, dreptul muncii, drept comercial, etc.

b) raportul juridic de drept administrativ se naşte, modifica sau stinge numai prin manifestareaunilaterală de voinţă a unei autorităţi publice;

c) raporturile administrative sunt relaţii sociale care se stabilesc în cadrul unei activităţi sauacţiuni de administrare, de utilitate publică, ce deservesc interesul general;

d) sunt relaţii care se stabilesc în cadrul activităţii executive a statului, motiv pentru care elenu pot apărea în raporturile dintre persoanele fizice, ori dintre acestea şi persoanele juridice, dar nici încadrul altei forme de exercitare a puterii de stat (legislativă sau judecătorească);

e) este un raport de putere publică, care se manifesta în sfera relaţiilor reglementate denormele dreptului administrativ.

5.2. Izvoarele raportului juridic de drept administrativRaporturile juridice administrative au ca izvoare, altfel spus se pot forma, modifica sau

desfiinţa ca urmare a efectelor produse de:a) actele administrative (individuale şi normative);b) faptele material–juridice;c) în mod excepţional, aceste raporturi pot lua naştere direct în baza legii.1. Actul administrativ individual creează, modifică sau stinge drepturi subiective şi obligaţii

în favoarea sau în sarcina uneia sau a mai multor persoane predeterminate şi, în consecinţă, elconstituie un izvor direct al raportului juridic administrativ.

În mod exemplificativ cităm: dispoziţiile de numire şi/sau de eliberare din funcţie emise deprimar pentru funcţionarii publici din aparatul de specialitate al primarului; autorizaţiile de construireeliberate, după caz, de către preşedinţii consiliilor judeţene şi primari; procesele-verbale desancţionare contravenţională etc. Aceste acte, sunt manifestări unilaterale de voinţă ale autorităţilor dinsfera puterii executive, care conferă drepturi şi/sau instituie obligaţii, în favoarea unor persoane fizicesau juridice.

Formarea raportului juridic administrativ poate avea loc: la cerere (ex.emiterea autorizaţiei deconstrucţie) sau, din oficiu (spre pildă, întocmirea procesului-verbal de constatare-sancţionare acontravenţiei).

2. Actul administrativ normativ stabileşte reguli generale de conduită cu caracterimpersonal, ceea ce înseamnă că raporturile sociale pe care le reglementează au un caracter abstract,pentru concretizarea lor fiind necesar să intervină anumite fapte cărora legea le recunoaşte relevanţăjuridică, respectiv faptele juridice.

Uneori, anumite acte administrative normative pot genera drepturi şi obligaţii subiective înfavoarea sau în sarcina subiectelor de drept, ceea ce înseamnă că aceste acte pot da naştere în moddirect la raporturi juridice concrete. Aşa de exemplu, obligaţia conducătorilor auto de a respectanormele privind circulaţia pe drumurile publice decurge direct din actul normativ care reglementeazăaceastă sferă de raporturi sociale, respectiv Ordonanţa de urgenţă nr. 195 din 12 decembrie 2002privind circulaţia pe drumurile publice.

3. Faptele material-juridice - care includ atât acţiunile omeneşti producătoare de efectejuridice, fără să existe o manifestare de voinţă exprimată în acest scop (spre exemplu, contravenţiile),precum şi fenomenele naturale ( ex.moartea, trăsnetul, etc.).

Bunăoară, construirea sau demolarea unui imobil (construcţie) de către o persoană fizică saujuridică fără autorizaţie de construire (demolare - după caz), acţiuni omeneşti - dau naştere unorraporturi juridice de drept administrativ între primar şi particularii în cauză, primarul fiind competentsă încheie procesul-verbal de constatare şi sancţionare a unei eventuale contravenţii la regimulconstrucţiilor.

4. În cazuri excepţionale, raporturile juridice administrative se pot naşte direct pe baza legii,fără să mai intervină vreun act administrativ sau fapt material-juridic.

42

Spre pildă, Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi aministerelor, prevede că Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice. Avem învedere situaţia reglementată de art. 102 şi art.103 din Constituţie, aceea în care Guvernul a fostconstituit în condiţiile legii, a primit votul de încredere din partea Parlamentului, iar primul-ministru,miniştrii şi ceilalţi membrii ai Guvernului au depus individual jurământul prevăzut de art.82 dinConstituţia României, republicată.

În aceste condiţii, direct pe baza dispoziţiilor Legii organice de organizare şi funcţionare aGuvernului, iau naştere raporturi juridice administrative între Guvern, pe de o parte, şi ministere, pe dealtă parte, având ca obiect conducerea şi controlul activităţii acestora.

5.3. Elementele raportului juridic administrativOricare raport juridic, în consecinţă şi raportul de drept administrativ este constituit din 3

elemente, şi anume: subiecţi, conţinut şi obiect.1. Subiecţii raportului juridic administrativRaportul juridic administrativ presupune cel puţin doi participanţi, denumiţi subiecţi ai

raportului juridic. De regulă, în raporturile administrative, unul dintre subiecţi este titular de drepturiiar celălalt titular de obligaţii, existând însă şi situaţii în care ambii subiecţi sunt titulari atât dedrepturi, precum şi de obligaţii.

Subiectul titular de drepturi se numeşte subiect activ al raportului juridic de dreptadministrativ, iar subiectul titular de obligaţii se numeşte subiect pasiv, ambii subiecţi putând fireprezentaţi de o persoană, de o autoritate publică etc., dar şi de două sau mai multe autorităţi sauparticulari.

Autorităţile administraţiei publice în calitatea lor de subiecte calificate de drept administrativ,au o capacitate proprie şi specifică de a participa la raporturile juridice, denumită capacitateadministrativă, a cărei întindere şi conţinut sunt determinate de competenţa autorităţii respective. Spredeosebire de capacitatea juridică civilă a persoanei, care are caracter general, capacitateaadministrativă este specială, fiind reglementată în mod riguros de lege şi de alte acte normative.

Pe de altă parte, capacitatea administrativă are şi un caracter unitar ea neputându-se diviza încapacitate de folosinţă şi de exerciţiu precum capacitatea persoanei în dreptul civil, întrucât exercitareacompetenţei de către autorităţile administraţiei publice are un caracter obligatoriu. Aceste autorităţi potfi:

unipersonale (ministrul, prefectul, primarul etc.); colegiale (guvernul, consiliile locale etc.).Cealaltă parte a raportului juridic administrativ nu trebuie să aibă o anumită capacitate juridică

predeterminată putând fi orice subiect de drept, persoană fizică sau persoană juridică.Persoana fizică poate să fie cetăţean român, străin sau apartrid, minor sau major, cu domiciliul

în ţară sau în străinătate. Dacă acesta este principiul, trebuie precizat faptul că în anumite situaţii şi încadrul unor raporturi administrative determinate, persoanei fizice i se pretinde o anumită calitate(cetăţenie, vârstă, domiciliu, etc.).

Persoanele juridice sau alte subiecte colective pot apărea, de asemenea, ca părţi ale raportuluiadministrativ, atunci când această calitate este cerută de normele şi dreptul administrativ, în condiţiilelegii. Astfel, potrivit art. 21 alin.(1) din Legea administraţiei publice nr. 215/2001, republicată,stipulează: „Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitatejuridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare alecodului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şila unităţile bancare. Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor cedecurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în careacestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii”.

Din textul legal citat, rezultă în mod evident faptul că în funcţie de subiecţii raportului dedrept administrativ, distingem două categorii de raporturi, şi anume:

a) raporturi juridice de drept administrativ în care ambii subiecţi sunt autorităţi aleadministraţiei publice;

43

b) raporturi juridice administrative în care un subiect face parte din sistemul autorităţiloradministraţiei publice, iar cel de-al doilea subiect, persoană fizică şi/sau persoană juridicănu aparţine sistemului administrativ.

Trebuie relevat faptul că, spre deosebire de raporturile de drept civil particularizate prinpoziţia de egalitate a celor doi subiecţi, în raporturile de drept administrativ subiectul pasiv se găseşte,de regulă, într-o poziţie subordonată faţă de subiectul activ reprezentat de o autoritate publică. Cu altecuvinte, drepturile şi obligaţiile iau naştere, se modifică sau se sting exclusiv prin voinţa autorităţiipublice.

2. Conţinutul raportului juridic administrativ îl formează totalitatea drepturilor şiobligaţiilor care revin subiecţilor acestui raport.

Fiecare autoritate a administraţiei publice îndeplineşte un ansamblu de atribuţii stabilite prinlege sau prin alte acte normative, care formează competenţa acesteia.

Atribuţiile autorităţilor administraţiei publice sunt reprezentate de sarcinile cu care acesteasunt investite prin lege, abilitări a căror exercitare constituie o obligaţie legală pentru autoritateapublică, obligaţie care la nevoie poate fi pusă în executare prin intervenţia forţei de constrângere astatului. Aşadar, exercitarea atribuţiilor de către o autoritate a administraţiei publice se constituie într-un drept şi o obligaţie legală, în acelaşi timp.

În marea majoritate a raporturilor juridice administrative, autoritatea administraţiei publicepretinde celuilalt subiect al raportului juridic, pe baza şi în temeiul legii, să-şi conformeze conduitaprescripţiilor din actul administrativ. Corelativ, subiectului pasiv îi revine obligaţia de a respecta legeaşi actele administrative emise sau adoptate de autorităţile administraţiei publice.

Drepturile autorităţilor administraţiei publice din raporturile administrative se exercită învederea valorificării unui interes determinat de scopul pentru care autoritatea respectivă a fost creată şia sarcinilor pe care le are de îndeplinit.

În concordanţă cu cele relevate, într-o opinie, se apreciază că raportul administrativ separticularizează prin următoarele trăsături:

drepturile conferite autorităţii administraţiei publice faţă de celălalt subiect al raportuluijuridic, se prezintă deopotrivă şi sub forma unei îndatoriri faţă de lege, care decurge dincaracterul obligatoriu al competenţei;

drepturile şi obligaţiile care constituie conţinutul raporturilor administrative, nu pot formaobiectul unor renunţări sau tranzacţii din partea subiecţilor de drept. O astfel de conduitănu poate avea nici o relevanţă juridică, întrucât conţinutul relaţiei este predeterminat delege şi pe cale de consecinţă,nu poate fi negociat;

indiferent de persoana titulară a drepturilor (autoritate publică sau particular), raportuljuridic administrativ îşi păstrează caracterul de autoritate şi relaţia de subordonare, întrucâteste rezultatul unei manifestări de voinţă exprimată în realizarea puterii publice.

Drepturile şi obligaţiile administrative pot îmbrăca o natură foarte variată putând avea, dupăcaz:

caracter patrimonial ( spre exemplu: plata impozitului, a amenzii contravenţionale, plataunor servicii etc.);

caracter nepatrimonial ( de pildă: dreptul la petiţionare, avertismentul ca sancţiunecontravenţională etc.);

caracter mixt ( îndatoririle ce revin din exercitarea dreptului la învăţătură ).3. Obiectul raporturilor administrative îl constituie conduita, respectiv acţiunea sau inacţiunea

celor doi subiecţi din relaţia juridică, ca titulari de drepturi şi obligaţii.Astfel, diferite acţiuni ale subiectului activ, autoritate a administraţiei publice, cum sunt

acţiunile de coordonare, îndrumare, control, acţiuni de decizie şi de execuţie a actelor juridice şi aoperaţiunilor tehnico-materiale etc, pe de o parte, sau, acţiuni de executare a actelor juridice, deexecuţie a unor lucrări, de prestarea unor servicii etc. efectuate de la celălalt subiect, constituieobiectul raporturilor juridice administrative.

5.4. Clasificarea raporturilor de drept administrativLiteratura de specialitate din perioada interbelică nu s-a preocupat îndeaproape de

identificarea criteriilor de clasificare a raporturilor de drept administrativ, consacrând spaţii largi altor

44

tematici precum: „subiectele administrative de drepturi” sau „persoanele morale de drept public”, spredeosebire de literatura postbelică, care a acordat o atenţie deosebită acestei chestiuni, conturându-semai multe curente de opinie.

Astfel, într-o primă opinie, autorii Romulus Ionescu, Ilie Iovănaş etc. susţineau că raporturilede drept administrativ îmbracă o singură formă, cea a raportului de subordonare, întotdeauna organeleadministraţiei publice având calitatea de subiecţii supraordonaţi ai raporturilor de drept administrativ.

Ulterior, s-a conturat o altă teză, cea a pluralităţii formelor în care se pot manifesta raporturilede drept administrativ. Astfel, s-a susţinut existenţa a trei categorii de raporturi de drept administrativ,respectiv de subordonare, de participare şi de colaborare, sau, după caz, existenţa a două categorii deraporturi de drept administrativ şi anume: raporturi de subordonare şi raporturi de colaborare.

Într-o altă opinie, se susţine existenţa unei noi categorii de raporturi, denumite raporturi deutilizare a serviciilor publice, în care includ diversele prestaţii administrative din cadrul activităţiiexecutive.

În sfârşit, prof. Antonie Iorgovan apreciază că există două categorii de raporturi de dreptadministrativ de sine stătătoare, şi anume: raporturi de subordonare şi raporturi de colaborare.

Cu nuanţările la care am făcut referire, majoritatea autorilor de drept administrativ clasificăraporturile de drept administrativ în două mari categorii,astfel:

raporturi care se formează în cadrul sistemului de autorităţi ale administraţiei publice; raporturi în care un subiect aparţine sistemului de autorităţi ale administraţiei publice, iar cel

de-al doilea subiect este reprezentat de o persoană fizică sau juridică, din afara acestuisistem.

A. Raporturile de drept administrativ care se formează în cadrul sistemului administraţieipublice.

Este evident că o mare parte a raporturilor de drept administrativ se formează în cadrulsistemului administraţiei publice, aceste raporturi având ca obiect formarea, organizarea şifuncţionarea sistemului, ambii subiecţi ai raportului,subiectul activ precum şi cel pasiv, fiindreprezentaţi de autorităţi publice care aparţin puterii executive.

În această categorie de raporturi distingem două situaţii, după cum urmează:a) Raporturi de subordonareÎn cadrul acestor raporturi de drept administrativ subiecţii de drept se află, de regulă, în cadrul

unei ierarhii administrative, subiectul activ fiind titularul unei competenţe, pe care o exercită caautoritate ierarhic superioară faţă de subiectul pasiv. Primul subiect, are în cadrul acestui raportcompetenţa de a conduce, îndruma şi controla activitatea subiecţilor de drept subordonaţi.

Aşa de exemplu, este situaţia Guvernului faţă de ministere sau faţă de prefecţi şi a miniştrilorfaţă de conducătorii serviciilor deconcentrate organizate în teritoriu.

b) Raporturi de colaborare, în cadrul cărora subiecţii raportului de drept administrativ se aflăpe poziţii de egalitate şi conlucrează între ei pentru îndeplinirea unor activităţi administrative.

Astfel, conform art. 4 alin. (1) pct. 16 din H.G. nr. 168/2005 privind organizarea şifuncţionarea Ministerului Sănătăţii, în îndeplinirea funcţiilor şi obiectivelor sale generale MinisterulSănătăţii „colaborează cu Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, cu MinisterulAdministraţiei şi Internelor şi cu consiliile judeţene sau locale, după caz, pentru coordonareametodologică a activităţii instituţiilor specializate care asigură servicii de asistenţă medico-socială.”

Tot astfel de raporturi se stabilesc între consiliile judeţene şi consiliile locale, art. 6 din Legeanr. 215/2001 – legea administraţiei publice locale, cu modificările şi completările ulterioare,republicată, stabilind că:

„(1) Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe şi municipiişi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean se bazează pe principiile autonomiei,legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ.

(2) În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean, precum şiîntre consiliul local şi primar, nu există raporturi de subordonare”.

Uneori însă, chiar dacă ambii subiecţi se află plasaţi pe acelaşi nivel ierarhic în sistemulorganelor administraţiei publice, spre exemplu, două ministere, se pot stabili, între acestea raporturi desubordonare. Este cazul ministrului finanţelor publice care, atunci când emite ordine sau instrucţiuni

45

cu privire la gestionarea fondurilor publice sau la execuţia bugetului de stat, ceilalţi miniştri, încalitatea lor de ordonatori principali de credite, trebuie să li se conformeze, să le respecte.

c)Raporturi de tutelă administrativăAşa cum am arătat deja in Capitolul I al lucrării, prin Legea nr.544/2004 Legea

Contenciosului Administrativ şi prin Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cumodificările şi completările ulterioare, prefecţilor şi Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici li s-auconferit atribuţii de tutelă administrativă.

Astfel, conform art.3 al.1 din Legea nr.554/2004 Legea Contenciosului Administrativ, cumodificările şi completările ulterioare: ”Prefectul poate ataca direct în faţa instanţei de contenciosadministrativ actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale.”

În acelaşi sens, art.3 al.2 al aceleiaşi legi prevede că: ”Agenţia Naţională a FuncţionarilorPublici poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele autorităţilor publice centrale şilocale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia publică, în condiţiile prezentei legi şi ale Legiinr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.”

Pana la soluţionarea cauzei, actele atacate de cele două autorităţi sus-menţionate, suntsuspendate de drept.

B. Raporturile de drept administrativ în care un subiect aparţine sistemului administraţieipublice, iar cel de-al doilea subiect este o persoană fizică sau juridică din afarasistemului.

Administraţia publică privită ca activitate de organizare a executării şi de executare în concreta legii, precum şi ca sistem de autorităţi, stabileşte o multitudine de relaţii sociale cu persoanele fiziceşi juridice care constituie mediul social extern în care acestea acţionează. În mod exemplificativmenţionăm: raporturile care se stabilesc între autorităţile administraţiei publice şi cetăţeni cu prilejulemiterii şi executării diferitelor acte de autoritate, raporturile dintre contravenienţi (persoane fizice şijuridice) şi administraţie, raporturile dintre agenţii economici prestatori de servicii şi administraţie etc.

În acest caz raporturile juridice de subordonare, organele administraţiei publice, aucompetenta:

să stabilească în mod unilateral drepturi şi obligaţii pentru particulari, persoane fizice şipersoane juridice;

pot aplica sancţiuni persoanelor fizice şi juridice şi să procedeze la executarea legii prinexecutarea silită.

În acelaşi timp, cetăţenii au la dispoziţie mijloace juridice pentru a-şi apăra drepturile şi pentrua se plânge împotriva activităţii desfăşurate de organele administraţiei. Astfel, art. 51 din Constituţiegarantează cetăţenilor dreptul la petiţionare şi obligă autorităţile publice să răspundă la petiţii întermenele şi condiţiile stabilite de lege.

De asemenea, Legea nr. 554/2004, Legea Contenciosului Administrativ, consacră dreptulpersoanei care se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege sau într-un interes legitim,printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi de a-i rezolva cerereareferitoare la un drept recunoscut de lege, de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentruanularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei.

Concepte şi termeni de reţinut

drept administrativ; normă juridică; norme de drept administrativ; raport juridic; raporturi de drept administrativ; izvor al dreptului; izvoare ale dreptului administrativ; lege;

46

acte administrative; autorităţi publice centrale; autorităţi publice locale; tratat; cutumă; jurisprudenţă;doctrina juridică; tutela administrativă.


1. Comparaţi definiţiile dreptului administrativ şi eventual identificaţi elementele dediferenţiere.

2. Precizaţi care este obiectul dreptului administrativ.3. Analizaţi trăsăturile dreptului administrativ.4. Definiţi normele de drept administrativ şi indicaţi trăsăturile acestora.5. Cercetaţi structura normei de drept administrativ în raport de orice altă normă juridică.6. Corelaţi structura internă (logico-juridică) şi structura externă (tehnico-juridică) a normei

juridice.7. Analizaţi elementele raportului de drept administrativ comparativ cu alte discipline de drept.8. Precizaţi importanţa structurii logico-juridice a normei de drept administrativ şi analizaţi cele trei

elementele ale acesteia .9. Indicaţi ce categorii de raporturi se stabilesc între autorităţile administraţiei de stat.10. Prezentaţi succint izvoarele specifice dreptului administrativ.

47

Teste de evaluare/autoevaluareRezolvarea de teste grile.

1.Dreptul administrativ este o ramură a:a.dreptului public;b.dreptului privat;c.dreptului comunitar.

2. Dreptul administrativ ca ramură de drept reglementează:a. activitatea şi organizarea organelor administraţiei publice;b. raporturile juridice dintre organele administraţiei publice şi dintre aceste organe şi particulari(persoane fizice sau juridice);c. răspunderea juridică sau sancţiunile aplicabile pentru nerespectarea acestor norme.

3. Dreptul administrativ reuneşte normele juridice ce reglementează:a. doar organizarea, funcţionarea şi activitatea organelor administraţiei publice locale;b. organizarea, funcţionarea şi activitatea statului;c. organizarea, funcţionarea şi activitatea autorităţilor administraţiei publice.

4. Obiectul dreptului administrativ îl constituie:a. normele juridice care reglementează organizarea, funcţionarea şi activitatea autorităţilor administraţieipublice;b. normele economice;c. normele sociale.

5. Raporturile de drept administrativ care se formează în cadrul sistemului administraţiei publice sunta. raporturi de subordonare;b. raporturi de colaborare;c. raporturi de tutela administrativă.

6. Sunt izvoare directe ale dreptului administrativa. hotărârile Guvernului;b. ordinele emise de şefii serviciilor publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale;c. doctrina şi jurisprudenţa.

48

7. Raporturile de drept administrativ se stabilesc în următoarele domenii de activitate:a. numai în activitatea organelor administraţiei publice locale;b. în activitatea organelor administraţiei publice si în domeniul de activitate al altor autorităţi publice,ori în domeniul de activitate al unor instituţii publice sau de interes public;c. numai în domeniul de activitate al instituţii publice sau de interes public.

8. Cea mai des întâlnită categorie de raporturi juridice de drept administrativ este:a. categoria raporturilor juridice de tutelă administrativă;b. categoria raporturilor juridice de participare şi colaborare a organelor administraţiei publice;c. categoria raporturilor juridice de subordonare a particularilor faţă de organele administraţiei publice.

9. Conform legii contenciosului administrativ li s-au conferit atribuţii de tutelă administrativăa. prefecţilor;b. Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici;c. miniştrilor.

10. Izvor de drept administrativ se consideră a fi şi:a. cutuma;b.doctrina;c. jurisprudenţa.

Bibliografie obligatorie-Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed.All Beck, Bucuresti, 2005, vol I si II.Verginia Verdinas, Drept administartiv, ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009Verginia Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative. Manual practic,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002-Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediţia a III-a revizuită şi

adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009-Dumitru Brezoianu, Mariana Oprican, Administraţia publică în Roamânia, Ed. C.H.Beck,

Bucureşti, 2009-Dana Tofan, Drept administrativ, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008

49

Unitatea de învăţare 3FORME CONCRETE DE REALIZARE A ADMINISTRAŢIEI PUBLICE


3.3.1. Actul admnsitrativ................................... .........................................................................3.3.2. Contractul admnistrativ .....................................................................................................3.3.3. Operaţiunile administrative......................................................... .....................................3.3.4. Decizia administrativă.................................................... ..................................................


3.1. IntroducereDe–a lungul anilor, s–au fundamentat mai multe forme de

activitate a organelor administraţiei de stat, opiniile fiind relativdiferite în privinţa numărului şi a terminologiei acestora.

Cursurile de drept administrativ din perioada interbelicăanalizează două mari categorii de acte ale puterii executive: actelede autoritate şi actele de gestiune.Cursurile de drept administrativ ulterioare au căutat alte categoriiştiinţifice pentru a fundamenta formele specifice de activitate aorganelor administraţiei de stat, deoarece teoria actelor de autoritateşi de gestiune nu mai putea fi susţinută faţă de noua concepţie cuprivire la personalitatea juridică.

Raportându-ne la cele mai reprezentative cursuri din ultimiiani, vom constata că profesorul Romulus Ionescu, în 1970, justificăşase forme de activitate a organelor administraţiei de stat: actuladministrativ, actul juridic unilateral ce nu realizează puterea destat, actul juridic contractual, operaţiunea administrativă,operaţiunea de tehnică administrativă şi operaţiunea directproductivă, iar profesorul Ilie Iovănaş operează cu două maricategorii:- formele producătoare de efecte juridice – actele de dreptadministrativ, actele civile ale organelor administraţiei de stat,faptele juridice materiale;- forme care nu produc efecte juridice proprii – operaţiuniletehnico–materiale, actele exclusiv politice ale organeloradministrative.

Profesorul Romulus Ionescu este de părere că din cele şaseforme, numai două fac parte din administraţia de stat, în timp ce IlieIovănuş lasă să se înţeleagă că toate formele concrete de activitate aorganelor administraţiei de stat sunt şi “forme concrete de realizarea activităţii executive”.

Profesorul Tudor Drăganu a propus clasificarea faptelor

50

juridice în acte juridice şi fapte materiale juridice, acestea din urmăcuprinzând evenimentele şi acţiunile omeneşti, construcţie teoreticăce stă la baza fundamentării, în lucrările de drept administrativ, a“formelor concrete de manifestare a activităţii executive”.

Prin “funcţie administrativă”, după prof. Tarangul, statulintră în contact cu “particularii”, cărora le prestează servicii atâtprin acte juridice, cât şi prin acte materiale. “Actele materiale pecare le săvârşeşte statul cu ocazia girării serviciilor publiceadministrative sunt nenumărate".

În consecinţă, spre deosebire de funcţiunea legiuitoare şijudecătorească, “funcţiunea administrativă se alcătuieşte şi din actemateriale pe lângă cele juridice. Astfel, ea pierde caracterul defuncţie pur juridică”.

Profesorul Romulus Ionescu ca şi ceilalţi componenţi aişcolii de la Bucureşti de drept public, fundamentează formele derealizare a administraţiei de stat având drept criteriu de referinţăcalificarea acesteia şi ca activitate juridică promovând o viziunerestrictivă asupra acestor forme.

Cât priveşte dreptul contemporan occidental, opiniile sunt,de asemenea împărţite, după autorii germani, tot ceea ce face oautoritate administrativă este administraţie.

În doctrina franceză subtitlul “acţiunea administrativă” seanalizează poliţia administrativă şi serviciul public, iar subtitlul“regimului administrativ” se analizează actele administrative şicontractele administrative.

Autorii de drept administrativ atât din perioada interbelică,cât şi din prezent susţin că în cadrul formelor concrete de realizarea administraţiei publice, locul central îl ocupă actul administrativ.De regulă, celelalte forme sunt înfăptuite fie pentru pregătirea şielaborarea actelor administrative, fie pentru executarea lor.


3.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:– cunoaşterea cercetării conceptului de act juridic

administrativ;– definirea şi compararea termenilor de act juridic şi act

administrativ şi clasificarea acestora;– cunoaşterea legalităţii şi oportunităţii actelor administrative;– cunoaşterea condiţiilor de valabilitate a actelor

administrative;– cunoaşterea procedurii de emitere şi adoptare a actelor

administrative;– cunoaşterea conceptului de operaţii administrative, a

trăsăturilor şi categoriilor de operaţii administrative;

51

– cunoaşterea conceptului de contracte administrative aclasificării acestora, forme şi formalităţi la încheiere şi efectelecontractelor administrative;

– cunoaşterea conceptului de decizie administrativă şi aprocedurii adoptării acesteia.

3.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:– studenţii vor putea să definească termeni precum act juridic,

act administrativ, operaţii administrative, contracteadministrative şi decizie administrativă;

– studenţii vor putea să diferenţieze conceptul de act juridic siact juridic administrativ;

– studenţii vor putea să descrie trăsăturile actuluiadministrativ;

– studenţii vor cunoaşte şi identifica aspecte legate de forţajuridică şi efectele juridice ale actului administrativ, acondiţiilor de valabilitate;

– studenţii vor identifica aspecte legate de cauzele de încetarea actelor administrative (suspendare, abrogare, anulare saualte situaţii specifice actului administrativ);

– studenţii vor cunoaşte modalităţile de executare a actuluiadministrativ;

– studenţii vor putea să diferenţieze un act juridicadministrativ de o operaţiune administrativă sau contractadministrativ;

– studenţii vor putea să descrie trăsăturile operaţiuniloradministrative şi contractelor administrativ;

– studenţii vor cunoaşte forme şi formalităţi necesare laîncheiere, efectele contractelor administrative şi tipuri decontracte;

– studenţii vor cunoaşte reglementări ale UE în materiacontractelor administrative.


Pentru unitatea de învăţare Forme concrete de realizare aadministraţiei publice, timpul alocat este de 6 ore.

52

3.3 Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. ACTUL ADMINISTRATIVNoţiunea de act administrativ

Actul administrativ reprezintă forma principală princare se realizează administraţia publică şi constă într-o manifestareexpresă de voinţă prin care se creează, se modifică sau se stingraporturi de drept administrativ.

Potrivit profesorul Tudor Drăganu în monografia din1959, acesta considera că “actele de drept administrativ” suntfăcute de organele administraţiei de stat în calitatea lor de organeînvestite cu “atribuţii ale puterii de stat, ca autoritate ”, pe cândactele de drept civil “sunt făcute de aceste organe în calitatea lor depersoane juridice”, încredinţate cu administrarea operativă directă aunei părţi determinate din fondul proprietăţii de stat.

Trăsăturile actului administrativTrăsăturile actelor administrative sunt următoarele:

1. actele administrative sunt acte juridice, adică suntmanifestări de voinţă exprimate în scopul de a produce efectejuridice, adică, de a da naştere, de a modifica sau de a desfiinţaraporturi juridice, drepturi şi obligaţii juridice.

2. actul administrativ nu este, însă orice fel de manifestarede voinţă juridică, ci o manifestare unilaterală de voinţă a organuluiemitent al actului. Pentru valabilitatea unui act administrativ nu estenecesar consimţământul persoanei căreia i se adresează, cum estecazul actelor de drept civil atat drepturile cat şi obligaţiile care iaunaştere prin actele administrative sunt stabilite în mod unilateral decătre organul emitent al acelor acte, persoanele cărora li seadresează actele respective având îndatorirea de a se conformaîntocmai voinţei unilaterale a organului administraţiei publice,exprimată prin actul administrativ.

3. nu orice manifestare unilaterală de voinţă juridică estesocotită a fi act administrativ, ci numai acea manifestare careemană de la un organ al administraţiei publice. Potrivit art. 52 dinConstituţie, o persoană poate fi vătămată prin actul administrativemis de o autoritate publică. În titlul III al Constituţiei, intitulat“autorităţile publice”, sunt incluse următoarele autorităţi publice:Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, Administraţiapublică, Autoritatea judecătorească.

4. in cazul actelor administrative manifestarea de voinţăare loc în temeiul puterii de stat si datorită acestui fapt, actuladministrativ este obligatoriu şi, totodată, executoriu prin el însuşi.Această trăsătură prezintă importanţă cel puţin sub două aspecte, şianume:

53

- fiind emis în temeiul puterii de stat, organul emitent alactului îşi poate impune în mod unilateral voinţa faţă de cel căruia ise adresează acel act, astfel încât îi poate stabili, tot în modunilateral, conduita în raportul juridic care ia naştere, se modificăsau se desfiinţează prin emiterea actului administrativ;

- fiind emis în temeiul puterii de stat, actul administrativeste executoriu din oficiu.

În cazul în care cel obligat la executare nu execută debunăvoie actul administrativ, organul competent poate trece direct,din oficiu, la executarea silită a actului, fără a mai fi necesarăemiterea de către un alt organ a unui act, în baza căruia să se treacăla executare silită, aşa cum se întâmplă în cazul actelor civile, acăror executare silită nu se poate face decât în baza unei hotărârijudecătoreşti sau a unei sentinţe arbitrale.

5. actul administrativ este emis în vederea executării legii.Aceasta este şi raţiunea de a fi a administraţiei publice, ca activitateexecutivă a statului. Actul administrativ este un act juridicunilateral, care emană,

Clasificarea actelor administrativeCele mai importante criterii de clasificare a actelor administrative

sunt următoarele:a) După natura juridică, actele administrative pot fi:1. acte administrative de autoritate sau acte administrative

de putere publică - aceste acte se emit de o autoritate publică înmod unilateral, pe baza şi în vederea executării legii, în scopulnaşterii, modificării sau stingerii unor raporturi de dreptadministrativ;

2. acte administrative de gestiune - se încheie de autorităţisau alte structuri ale administraţiei publice cu persoanele fizice saujuridice şi privesc buna gestionare a domeniului public al statuluisau al unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv executarea unorlucrări sau prestarea unui serviciu. Aceste acte sunt bilaterale,cuprinzând două manifestări de voinţă, respectiv a autorităţiipublice administrative şi a unei persoane fizice sau juridice cu carese încheie actul;

3. acte administrative jurisdicţionale – aceste acte se emitîn mod unilateral de către autorităţile de jurisdicţie administrativă,anume abilitate de lege şi rezolvă conflicte apărute între autorităţiale administraţiei publice şi particulari.

b) După competenţa materială, pot fi:1. acte administrative cu caracter general – aceste acte se

adoptă sau se emit de autorităţile administraţiei publice care aucompetenţă materială generală. Din această categorie fac parte:decretele Preşedintelui României, hotărârile şi ordonanţeleGuvernului, hotărârile consiliilor judeţene şi cele ale consiliilorlocale, unele ordine ale prefecţilor şi unele dispoziţii alepreşedinţilor consiliilor judeţene şi ale primarilor;

2. acte administrative de specialitate sau de domeniu –aceste acte sunt emise de organele administraţiei publice centralede specialitate şi de autorităţile administraţiei publice locale despecialitate. Din această categorie fac parte: ordinele şiinstrucţiunile emise de către miniştri şi de conducătorii celorlalte

54

organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, inclusivde către conducătorii autorităţilor autonome ale administraţieipublice, precum şi cele emise de conducătorii serviciilor publicedeconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe aleadministraţiei publice centrale de specialitate.

c) După competenţa teritorială, actele administrative, pot fi:1. acte administrative emise de către autorităţile

administraţiei publice centrale – decretele Preşedintelui României,hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordinele şi instrucţiunileemise de către miniştri şi de conducătorii celorlalte organe aleadministraţiei publice centrale de specialitate. Aceste acte producefecte pe întreg teritoriul ţării;

2. acte administrative emise de către autorităţileadministraţiei publice locale – hotărârile consiliilor judeţene şi celeale consiliilor locale, dispoziţiile preşedinţilor consiliilor judeţene şiale primarilor, ordine ale prefecţilor precum şi acte emise de cătreconducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi alecelorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate.

Aceste acte produc efecte în limitele unităţii administrativ-teritoriale în care funcţionează autorităţile care le emit.

d) După gradul de întindere a efectelor juridice, acteleadministrative sunt:

1. acte administrative cu caracter normativ, care producefecte cu caracter general şi impersonal - decretele PreşedinteluiRomâniei, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, instrucţiuni,regulamente şi altele asemenea ale miniştrilor şi ale celorlalteorgane ale administraţiei publice centrale de specialitate, hotărârileconsiliilor judeţene şi cele ale consiliilor locale, precum şi uneleordine ale prefecţilor şi dispoziţii ale primarilor;

2. acte administrative cu caracter individual, care producefecte numai cu privire la persoane fizice ori juridice determinate.Din această categorie pot face parte: unele decrete ale PreşedinteluiRomâniei, unele ordine ale miniştrilor şi ale celorlalte organe aleadministraţiei publice centrale de specialitate, acte emise de cătreconducătorii serviciilor publice deconcentrate în judeţe şi înmunicipiul Bucureşti ale miniştrilor şi ale celorlalte organe aleadministraţiei publice centrale de specialitate, precum şi cele emisede către preşedinţii consiliilor judeţene şi unele dispoziţii aleprimarilor.

e) După natura efectelor juridice pe care le produc, sunt:1. acte administrative care acordă drepturi – impersonale şi

generale sau individuale;2. acte administrative care constată existenţa unui drept.f) După autoritatea care le emite, actele administrative sunt:1. acte administrative emise de către autorităţile

administraţiei publice. Din această categorie fac parte toate acteleadministrative emise de autorităţile administraţiei publice centraleşi locale, cu competenţă materială generală sau specială, precum şicu competenţă teritorială centrală sau locală;

2. acte administrative adoptate de Parlament, aşa cum estePlanul naţional de amenajare a teritoriului sau unele acte de numireîn anumite funcţii publice, în condiţiile legii;

3. acte administrative emise de conducerile instanţelor

55

judecătoreşti – de pildă cele emise pentru numirea şi eliberarea dinfuncţia personalului, sau pentru gestionarea patrimoniului pe care îldeţin;

4. acte administrative emise de instituţiile publice;5. acte administrative emise de celelalte structuri

organizatorice care privesc organizarea executării şi executarealegii.

g) După perioada de timp în care produc efecte juridice:1. acte administrative permanente – produc efecte juridice

de la intrarea în vigoare şi până la ieşirea din vigoare;2. acte administrative temporare – produc efecte numai

pentru o perioadă de timp, anume prevăzută în actul respectiv.

Forţa juridică a actului administrativ

Ca orice act juridic, actul administrativ produceefecte juridice, deci creează, modifică sau desfiinţează raporturi deDrept administrativ, drepturi şi obligaţii juridice corelative.

Actele administrative au o anumită forţă juridică, princare se înţelege eficienţa efectelor juridice pe care le produc.

Actele juridice se află într-un sistem de acte, care o forţăjuridică diferită, în funcţie de locul pe care îl ocupă organul emitental acelui act în sistemul organelor statului. În cadrul acestui sistem,actul inferior ca forţă juridică trebuie să fie conform cu acteleavând o forţă juridică superioară.

Actele administrative, fiind acte de executare, actesubsecvente, trebuie să fie conforme cu actele pe care le execută. Înprimul rând actele administrative trebuie să fie conforme cuprevederile Constituţiei şi cu actele Parlamentului.

Organele administraţiei publice alcătuiesc la rândullor un sistem de organe între care există anumite relaţii desubordonare. Şi actele pe care aceste organe le emit au o forţăjuridică diferită, actele organelor ierarhic superioare având o forţăjuridică mai mare decât forţa juridică a actelor emise de cătreorganele inferioare.

Actele administrative emise de către organeleadministraţiei publice cu competenţă teritorială mai restrânsătrebuie să fie conforme cu actele emise de către organele cucompetenţa teritorială mai largă.

Pe de altă parte, actele organelor administraţieipublice cu competenţă materială de specialitate nu pot încălcaactele emise de către autorităţile administraţiei publice cucompetenţă materială generală.

Chiar şi între actele emise de către acelaşi organexistă deosebiri de forţă juridică.

Astfel, actele individuale emise de către un consiliulocal nu pot să încalce actele normative emise de către acelaşiconsiliu local.

Există situaţii când obligaţia de conformitateoperează chiar dacă între organele respective nu există relaţii desubordonare directă. Astfel, potrivit principiului autonomiei locale,între consiliile locale şi consiliul judeţean din acelaşi judeţ nu existărelaţii de subordonare, ci doar de colaborare în probleme de interes

56

comun.Uneori, conformitatea între actele juridice operează

chiar şi între actele emise de către organele situate la acelaşi nivelîn ierarhia sistemului de organe, deci, între care nu există relaţii desubordonare directă.

Astfel, prin instrucţiunile şi ordinele miniştrilor nuse pot încălca instrucţiunile şi ordinele emise, de exemplu, de cătreministrul finanţelor publice şi ministrul agriculturii dezvoltăriirurale.

Există situaţii când obligaţia de conformitate întreactele administrative şi alte acte juridice se manifestă şi în cazul încare acele acte sunt emise de către organe din altă categorie deorgane de stat. Spre exemplu, prin actul emis de către comandantulunei secţii de poliţie nu poate fi arestată o persoană decât ceaprevăzută în mandatul de arestare emis de către judecător.

Una dintre trăsăturile esenţiale ale acteloradministrative constă în faptul că aceste acte sunt emise în temeiulputerii de stat, deci au autoritate statală. Datorită acestei trăsături,actele administrative beneficiază de prezumţia de legalitate, adicăsunt considerate a fi conforme cu legea.

Sub aspectul efectelor juridice pe care le produce,prezumţia de legalitate este de două feluri:

- Prezumţie relativă de legalitate- Prezumţie absolută de legalitate

Prezumţie relativă de legalitate, iuris tantum, ceea ceînseamnă că ele pot fi atacate, pe considerentul că actul atacat esteilegal. Aceasta poate fi răsturnată, dovedindu-se, cu probe, că actulîn cauză este ilegal.

În mod cu totul excepţional există şi o prezumţieabsolută de legalitate, iuris et de iure, ce nu poate fi combătută,nefiind deci posibilă cercetarea legalităţii actului care beneficiazăde o astfel de prezumţie. Asemenea acte nu pot fi atacate pe nici ocale.

În sistemul nostru de drept, de prezumţia absolută delegalitate nu beneficiază decât hotărârile organelor jurisdicţionale,în principal hotărârile instanţelor judecătoreşti care, după ce audevenit definitive şi irevocabile, beneficiază de autoritatea lucruluijudecat şi nu mai pot fi atacate pentru ilegalitate.

Toate celelalte acte juridice nu beneficiază decât deo prezumţie relativă de legalitate. Chiar şi legea, ca act alParlamentului, beneficiază doar de o prezumţie relativă delegalitate, întrucât poate fi controlată sub aspectul conformităţii salecu Constituţia. Evident, problema legalităţii nu se pune în ceea cepriveşte Constituţia, care este legea fundamentală a statului, toatecelelalte acte juridice trebuind să fie conforme cu prevederileConstituţionale.

Actele administrative beneficiază şi de prezumţiade autenticitate, adică în conformitate cu adevărul. Ca orice actautentic, actele administrative scrise fac dovadă deplină, ca mijlocde probă, în faţa organelor jurisdicţionale, cu condiţia ca ele săîndeplinească condiţiile legalităţii. Ca şi prezumţia de legalitate, îngeneral, prezumţia de autenticitate are şi ea un caracter relativ, însensul că se poate dovedi, prin procedura înscrierii în fals, că actul

57

administrativ reflectă în mod eronat, deformat realităţile pe care leconstată.

Condiţiile de valabilitate ale actului administrativActul administrativ să fie legal, el trebuie, în primul rând, să

fie emis de către organul administrativ competent, adică de cătreorganul căruia legea îi conferă dreptul şi, totodată, în anumitecazuri obligaţia de a emite acel act administrativ si ca să fie valabil,un act administrativ trebuie, pe lângă faptul de a fi adoptat deorganul competent, să fie emis şi de funcţionarul competent dincadrul acelui organ, adică de funcţionarul investit în mod legal cuatribuţia de a emite actul în cauză.

Exista însă unele cazuri când persoanele care se adreseazăorganelor administraţiei publice nu au posibilitatea să cunoascăsituaţia, calitatea persoanei care emite actul sau de a desfăşuraactivitatea, abilitarea legală în acest sens a funcţionarului respectiveste cazul functionarilor de fapt a caror acte sunt anulate cuexceptia actelor de stare civila . De exemplu, oficierea căsătoriei decătre un funcţionar care nu are împuternicirea legală de a efectuaaceastă activitate. Anularea căsătoriei în acest caz, ar însemnaobligaţia pentru cei în cauză de a prezenta noi acte, ceea cegenerează o serie de dificultăţi, deoarece unele dintre ele au ovalabilitate limitată în timp.

Esential pentru un act admisnitrativ este ca la momentulemiterii acestuia sa fie respectate condiţii de formă şi de procedurăprevăzute de lege pentru emiterea actelor respective. Nerespectareaacestor condiţii duce la neluarea în considerare a acelor acte. Spreexemplu, dacă un act administrativ nu poartă semnătura persoaneicompetente sau ştampila organului emitent, acel act nu esteconsiderat a fi valabil.

a). În ceea ce priveşte forma lor, actele administrativepot fi scrise, orale şi implicite, adică nerezolvarea în termenulstabilit de lege a unei cereri adresate unui organ al administraţieipublice. Majoritatea actelor administrative sunt emise în formăscrisă.

a.1) Forma scrisă este recomandată spre a se puteacunoaşte exact conţinutul actului administrativ, astfel încât acestasă poată fi executat întocmai de către cei care au această obligaţie.Totodată, forma scrisă constituie un puternic mijloc de probă pentrua se putea dovedi în caz de litigiu, prin înscrisul respectiv,drepturile şi îndatoririle pe care le conţine. Totodată, forma scrisăasigură cele mai bune condiţii pentru exercitarea controlului asupralegalităţii actelor administrative. Forma scrisă este absolut necesarăîn cazul actelor administrative cu caracter normativ, precum şi înalte situaţii, de exemplu, în ceea ce priveşte legitimaţiile,diplomele, certificatele, adeverinţele, procesele-verbale, ş.a. În celemai frecvente cazuri, actele administrative trebuie să fie emise nuîn orice formă scrisă, ci într-o anumită formă scrisă obligatorie,spre exemplu, un act de identitate, un paşaport, un certificatmedical, un permis de conducere auto, altfel actul nu arevalabilitate juridică.

58

Din punctul de vedere al formei scrise, actul trebuie săîndeplinească mai multe condiţii şi anume trebuie să cuprindă:denumirea organului care l-a emis, data adoptării sau emiterii, dataintrării în vigoare, dacă aceasta este alta decât cea a publicării încazul actelor normative, sau a comunicării în cazul celorindividuale, semnătura persoanei de la care emană, sigiliulorganului respectiv şi numărul sub care a fost emis. Lipsa acestorelemente sau numai a unora dintre ele poate afecta existenţa actuluisau poate conduce la nulitatea lui, după caz. Astfel, lipsa denumiriiorganului emitent face imposibilă, spre exemplu, atacarea acestoracte în contencios de către persoane ale căror drepturi sunt lezateprin actul respectiv. La fel, lipsa datei adoptării sau emiteriiîmpiedică verificarea emiterii lui în termenul prevăzut de lege.

Sigiliul organului emitent sau semnătura acestuiaeste o condiţie esenţială pentru existenţa actului respectiv, lipsa loravând ca efect nulitatea acelui act.

a.2) Forma orală a actelor administrative este utilizatăde regulă, în caz de urgenţă, când pentru desfăşurarea anumitoracţiuni în timpul oportun, nu mai este posibilă emiterea unui actscris. Actele administrative orale se prezintă sub forma unei notetelefonice sau a unei dispoziţii verbale pe care un funcţionar otransmite altui funcţionar. Este recomandabil ca orice dispoziţieprimită de către un funcţionar de la un alt funcţionar să îmbraceforma scrisă.

a.3) În cazul actelor administrative implicite, se puneproblema de a stabili care este sensul tăcerii organuluiadministraţiei publice, în raport cu cerea ce i-a fost adresată, cu altecuvinte, dacă tăcerea are semnificaţia unei aprobări sau respingeri acererii în cauză. În cazul în care actele normative nu precizeazăsemnificaţia tăcerii organului căreia i-a fost adresată cererea,rezolvarea acestei probleme comportă unele dificultăţi. În ceea cepriveşte tăcerea autorităţii administraţiei publice pot să apară douăsituaţii, şi anume:

- tăcerea să fie considerată o aprobare, o confirmare acererii adresată acelei autorităţi;

- tăcerea să fie considerată o respingere a cererii în cauză,refuzul de a o accepta.

În reglementarea Legii contenciosuluiadministrativ, tăcerea autorităţii administrative este considerată carefuz de a rezolva favorabil cererea ce i-a fost adresată, refuz care,ca şi un act administrativ poate fi atacat în faţa instanţei decontencios administrativ. Este o soluţie firească, deoarece, în cazulîn care tăcerea ar fi fost socotită ca o aprobare a cererii, nu s-ar maijustifica acţiunea în justiţie a persoanei interesate.

Procedura adoptării tacite a unor acteadministrative constă în considerarea ca aprobat a unui anumit actdacă autoritatea administraţiei publice competente să-l aprobe nu-laprobă în termenul prevăzut de lege pentru adoptarea actului. Dacălegea nu prevede un termen pentru soluţionarea cererii deautorizare, autorităţile publice sunt obligate să soluţioneze cerereade autorizare în termenul de 30 de zile de la depunerea acesteia.După expirarea termenului şi în lipsa unei comunicări scrise dinpartea autorităţii administraţiei publice, solicitantul poate considera

59

că cererea sa a fost aprobată. Această prevedere nu rezolvă decâtparţial problema menţionată, deoarece, în final, solicitantul vatrebui să se adreseze instanţei judecătoreşti, întrucât nu are altăposibilitate de a i se rezolva pozitiv cererea.

Această procedură este reglementată prin Ordonanţa deurgenţă a Guvernului nr. 27/2003 privind procedura aprobăriitacite, cu modificările şi completările ulterioare.

Menţionăm că, această procedură se aplică numai anumitoracte administrative şi anume autorizaţiilor. Procedura aprobăriitacite se aplică tuturor autorizaţiilor emise de către autorităţileadministraţiei publice, cu excepţia celor emise în domeniulactivităţilor nucleare, a celor care privesc regimul armelor de foc,muniţiilor şi explozibililor, regimul drogurilor şi precursorilor,precum şi a autorizaţiilor din domeniul siguranţei naţionale.Prin hotărâre a Guvernului se mai poate stabili, la propunereamotivată a fiecărei autorităţi publice interesate, şi alte excepţii de laaplicarea procedurii aprobării tacite.

Această procedură nu priveşte numai emitereaautorizaţiilor ci şi reînnoirea acestora şi reautorizarea ca urmare aexpirării termenului de suspendare a autorizaţiei sau a îndepliniriimăsurilor stabilite de organele de control.

La rândul său, solicitantul are obligaţia sădepună odată cu cererea, documentaţia completă, întocmită înconformitate cu prevederile legale care reglementează procedura deautorizare respectivă.

În cazul în care se constată o neregularitate adocumentaţiei depuse, autoritatea publică are obligaţia să notificeacest fapt solicitantului cu cel puţin 10 zile înainte de expirareatermenului prevăzut de lege pentru emiterea respectivei autorizaţii,dacă acest termen este mai mare de 15 zile, sau cu cel puţin 5 zileînainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru emitereaautorizaţiei, dacă acest termen este mai mic de 15 zile. Totodată,autoritatea publică va preciza şi modul de remediere aneregularităţii constatate. În toate aceste situaţii, termenul deemitere, sau după caz, de reînnoire a autorizaţiei se prelungeşte înmod corespunzător cu 10 zile, respectiv cu 5 zile.

Pentru respectarea normelor care reglementeazăprocedura adoptării tacite, legea instituie o serie de garanţii,constând în aplicarea unor amenzi judiciare sau calificând faptadrept abatere disciplinară sau infracţiune, după caz.

Astfel, legea prevede, mai întâi, că dupăexpirarea termenului stabilit de lege pentru emiterea autorizaţiei şiîn lipsa unei comunicări scrise din partea autorităţii publice,solicitantul poate desfăşura activitatea, presta serviciul sau exercitaprofesia pentru care s-a solicitat autorizarea.

Pentru obţinerea documentului oficial prin carese permite desfăşurarea activităţii sau exercitarea profesiei,solicitantul se poate adresa autorităţii în cauză sau direct instanţeijudecătoreşti.

În situaţia în care s-a adresat autorităţii publice încauză, acesta îi aduce la cunoştinţă existenţa cazului de aprobaretacită cu privire la autorizaţie şi solicită eliberarea documentuluioficial prin care se permite desfăşurarea unei activităţi, prestarea

60

unui serviciu sau exercitarea unei profesii.În cazul în care autoritatea publică respectivă nu

răspunde sau refuză să elibereze documentul oficial prin care sepermite desfăşurarea unei activităţi, prestarea unui serviciu sauexercitarea unei profesii se poate adresa instanţei judecătoreşti.Solicitantul se poate adresa şi direct instanţei judecătoreşti.

Dacă, în urma admiterii acţiunii, autoritateapublică nu îndeplineşte obligaţia respectivă în termenul stabilit prinhotărârea judecătorească, la cererea reclamantului, instanţa poateobliga conducătorul autorităţii administraţiei publice în sarcinacăreia s-a stabilit obligaţia la plata unei amenzi judiciarereprezentând 20% din salariul minim net pe economie pentrufiecare zi de întârziere, precum şi la plata unor despăgubiri pentrudaunele cauzate prin întârziere.

În cazul în care, după obţinerea documentuluioficial prin care se permite desfăşurarea unei activităţi, prestareaunui serviciu sau exercitarea unei profesii, autoritatea publicăconstată neîndeplinirea unor condiţii importante prevăzute pentrueliberarea autorizaţiei, nu va putea anula documentul, ci va notificatitularului, în cel mult 3 luni de la data expirării termenului legalpentru emiterea autorizaţiei, neregularităţile constatate, modul deremediere a tuturor deficienţelor identificate, precum şi termenul încare titularul trebuie să respecte această obligaţie. Acest termen nupoate fi mai mic de 30 de zile.

Autoritatea publică va anula totuşi documentuloficial prin care se permite desfăşurarea unei activităţi, prestareaunui serviciu sau exercitarea unei profesii, acordat potrivit legii, încazul în care constată neîndeplinirea unor condiţii care aduc o gravăatingere interesului public, siguranţei naţionale, ordinii sau sănătăţiipublice şi care nu pot fi remediate sau în cazul în care deficienţeleidentificate nu au fost remediate în termenul stabilit.

b.) În ceea ce priveşte procedura emiterii acteloradministrative, legea poate stabili şi cerinţa anumitor avize pentruemiterea unui act administrativ, date de către alte organe decâtorganul emitent.

În funcţie de consecinţele lor juridice, acestea pot fi:- avize facultative, situaţie în care organul emitent are

libertatea să solicite sau să nu solicite acel aviz;- avize consultative, situaţie în care organul emitent este

obligat să solicite avizul, deoarece în absenţa acestuia, nu poateemite actul în cauză. Dar deşi este obligat să solicite avizul, organulemitent nu este obligat să urmeze acel aviz;

- avize conforme, situaţie în care organul emitent esteobligat să solicite avizul, dar, totodată este obligat şi să ţină seamade el atunci când va emite actul pentru care a solicitat avizul, adicăsă emită actul cu respectarea conţinutului avizului.

Avizele pot îmbrăca şi forma unor acorduri, princare un organ îşi dă consimţământul cu privire la actul emis de unalt organ. În funcţie de momentul când se acordă acestea pot fiprealabile, concomitente sau ulterioare actului respectiv.

În afară de avize, pentru emiterea unor acte administrativepoate fi necesară efectuarea unor cercetări, a unor anchete, urmate

61

de întocmirea de rapoarte.Valabilitatea actelor administrative este

condiţionată şi de modul propriu-zis de adoptare a acestora, deexemplu, în cazul organelor colegiale. Astfel, în general, pentruvaliditatea actului respectiv este necesar votul afirmativ a jumătateplus unu din numărul membrilor organului. Dacă nu se întruneşteacest număr actul nu poate fi adoptat. Mai este posibilă situaţia ca,după adoptare, un act administrativ să necesite îndeplinirea unorformalităţi procedurale. Astfel, se cere în anumite situaţii,aprobarea actului administrativ de către organul superior celuiemitent, fără de care acel act nu este valabil.

În afară de a fi legale, actele administrative trebuiesă fie şi oportune, adică să fie emise în cel mai adecvat moment,din punct de vedere al eficacităţii, executarea lor făcându-se cu celemai potrivite mijloace şi cu cele mai reduse cheltuieli, darobţinându-se rezultate maxime. Oportunitatea acteloradministrative se apreciază, în funcţie de condiţiile concrete detimp şi de loc.

Actele administrative sunt verificate, prin urmare,atât din punctul de vedere al legalităţii lor, cât şi al oportunităţii,încălcarea acestora ducând la nulitatea actului în cauză.

Legalitatea şi oportunitatea sunt situaţii juridice diferite devalabilitate a actelor administrative. Astfel, un act administrativpoate fi legal, dar să nu fie oportun. Spre exemplu, prin schimbareaîmprejurărilor se poate ca un act administrativ legal să înceteze amai fi oportun, deci să apară necesitatea retragerii acestuia.

Faptul că legalitatea şi oportunitatea sunt cauze devalabilitate diferite, se poate argumenta prin aceea că instanţelejudecătoreşti controlează actele administrative numai sub aspectullegalităţii acestora, în timp ce organele administraţiei publice lecontrolează şi sub aspectul oportunităţii lor.

Intrarea în vigoare a actului administrativ

Intrarea în vigoare a actelor administrativeprezintă o deosebită importanţă, deoarece, în general, un actadministrativ începe să producă efecte juridice din momentulintrării sale în vigoare. Actele administrative intră în vigoare dinmomentul existenţei lor legale, care se consideră a fi momentulemiterii lor.

Pentru organul emitent actele administrative intrăîn vigoare în momentul în care s-a produs adoptarea acestora, curespectarea procedurii legale, dacă în acel act nu s-a prevăzut un altmoment de intrare în vigoare a actului respectiv. Astfel, însăşinorma juridică poate să prevadă în mod expres, intrarea în vigoare aactului administrativ la o dată ulterioară emiterii acestuia. Spreexemplu, în materie de contravenţii, actele normative prin care sestabilesc contravenţii intră în vigoare în termen de 30 de zile de lapublicare sau de la aducerea lor la cunoştinţă publică, iar în cazuriurgente într-un termen mai scurt, dar nu mai puţin de 10 zile.

Se poate prevede şi o anumită dată certăcalendaristică pentru intrarea în vigoare a actelor administrative.Spre exemplu, se poate prevede că actul administrativ va intra în

62

vigoare la 1 ianuarie, el fiind emis în cursul lunii decembrie aanului precedent. În situaţia în care norma juridică nu prevedeobligaţia intrării actului administrativ în vigoare la o anumită dată,acesta intră în vigoare în momentul publicării, în cazul actelornormative, sau al comunicării, în cazul actelor individule.

Actele administrative individuale sunt aduse lacunoştinţă printr-o notificare, care este o înştiinţare scrisă, prin carecei interesaţi iau cunoştinţă de existenţa actului şi de obligaţia lorde a-l executa, în funcţie de conţinutul său. Când actul se adreseazăunui număr mai mare de persoane aducerea la cunoştinţă se face, deregulă, printr-un anunţ, care se afişează sau este publicat în presalocală, ori este transmis la posturile locale de radio şi televiziune.

În ceea ce priveşte actele normative, modalităţilede aducere a lor la cunoştinţă sunt variate, în funcţie de organulemitent. Astfel, hotărârile cu caracter normativ ale Guvernului,precum şi actele normative ale ministerelor şi ale celorlalte organecentrale ale administraţiei publice se publică în Monitorul Oficial alRomâniei. Nepublicarea lor constituie o cauză de nevalabilitatepentru asemenea acte.

În ceea ce priveşte actele normative emise deorganele locale ale administraţiei publice, nu există o anumitămodalitate obligatorie, pentru aducerea lor la cunoştinţă publică.

Organul emitent al actului are deplină libertatede a alege modalitatea de aducere la cunoştinţă publică a actului.Ca modalităţi de aducere la cunoştinţă publică a actelor normativeemise de organele locale ale administraţiei publice se pot folosi:afişarea actului la sediul organului emitent sau în locurile mai desfrecventate de membrii colectivităţii locale, precum şi prin orice altmijloc de publicitate.

În ceea ce priveşte aducerea la cunoştinţăpublică a actelor lor normative, organele locale ale administraţieipublice au o singură obligaţie, şi anume: în cazul în care în aceaunitate administrativ - teritorială membrii unei minorităţi naţionaleau o pondere de 20 % în cadrul colectivităţii, aducerea la cunoştinţăpublică a acelui act trebuie să se facă şi în limba acelei minorităţinaţionale.

Astfel, actele administrative supuse confirmăriiintră în vigoare numai de la data când au fost confirmate. În cazuriexcepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acesteaintră în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere înprocedură de urgenţă la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află însesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.

Actele administrative supuse ratificării intră învigoare la data emiterii, a publicării sau la o altă dată, după caz,ratificarea având valoarea unei confirmări posterioare. În situaţia încare nu sunt ratificate, ele îşi pierd valabilitatea, ştergându-se toateefectele produse până în acel moment. Astfel, Parlamentul poateabilita Guvernul să emită ordonanţe în perioada vacanţeiparlamentare. Dacă lege de abilitare o cere, ordonanţele se supunaprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până laîndeplinirea termenului de abilitare. Dacă nu sunt aprobate, efecteleproduse de acele ordonanţe se şterg retroactiv. De asemenea,nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.

63

Actele administrative, în general, produc efectejuridice pentru viitor, altfel spus, ele nu sunt retroactive, adică nuproduc efecte pentru trecut. Principiul neretroactivităţii actelorjuridice este consacrat în însăşi Constituţia României.

Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penalesau contravenţionale mai favorabile.

Prin lege trebuie să se înţeleagă orice act care dănaştere, modifică sau desfiinţează drepturi şi alte obligaţii juridice.De altfel, contractul este denumit “legea părţilor“.

Există însă unele acte administrative careconstituie excepţii de la principiul neretroactivităţii acteloradministrative. Aceste acte produc efecte juridice şi pentru trecut,pentru perioada anterioară momentului intrării lor în vigoare.

Actele administrative retroactive sunt :- actele administrative declarative de drepturi şi obligaţii

care nu dau naştere, prin ele însele, unor drepturi sau obligaţii noi,aşa cum se întâmplă în cazul actelor administrative care au caracterconstitutiv sau translativ de drepturi şi obligaţii. Actele declarativeatestă drepturi sau obligaţii preexistente, deci ele produc efectepentru trecut, de la data când acele drepturi sau obligaţii au luatnaştere. Din această categorie fac parte diferitele certificate,adeverinţe, acte de stare civilă;

- sunt retroactive şi actele administrative jurisdicţionale,prin care se soluţionează litigii juridice. Aceste acte produc efectejuridice de la data când au fost încălcate drepturile şi obligaţiile ceformează obiectul litigiului;

- dacă o lege pentru executarea căreia au fost emise acteadministrative, are caracter retroactiv, şi actele administrative voravea caracter retroactiv;

- efecte retroactive au şi actele administrative de anularepentru cauză de ilegalitate, dar nu pentru neoportunitate, a altor acteadministrative şi care produc efecte juridice anterior emiterii lor,din momentul când s–a produs ilegalitatea actului supus anulării;

- efecte retroactive au şi actele administrative emise învederea executării unei hotărâri judecătoreşti.

Executarea actului administrativ

Actul administrativ se aplică din oficiu, adică nu arenevoie de autorizarea altui organ pentru a fi pus în executare, aşacum se întâmplă cu hotărârile judecătoreşti, care trebuie să fieinvestite cu formulă executorie pentru a fi aplicate. Fiind elaboratîn executarea legii, este considerat, pe de o parte, ca fiind actautentic, adică o emanaţie a organului abilitat în acest scop de lege,iar pe de altă parte, că datele pe care le cuprinde sunt conforme curealitatea. Cu alte cuvinte, actele administrative se bazează pe oprezumţie de autenticitate şi veridicitate, adică de a conţine fapteadevărate.

Actul administrativ, odată intrat în vigoare, trebuieexecutat. În majoritatea cazurilor, actele administrative, ca de altfeltoate actele organelor statului, sunt executate de bunăvoie de cătrecei obligaţi să le execute. Mai există unele împrejurări, cândexecutarea actelor administrative nu se face de bunăvoie. Într-o

64

astfel de situaţie, executarea actelor administrative trebuie să sefacă pe cale silită.

Pentru executarea actelor administrative, nu estenecesar să se obţină o hotărâre judecătorească sau a unui alt organde jurisdicţie. Actele administrative, fiind emise în temeiul puteriide stat, sunt executorii din oficiu, prin ele însele. Este suficient caactul să fie emis cu respectarea condiţiilor stabilite de lege pentrulegalitatea sa.

Trebuie menţionat faptul că nu toate acteleadministrative sunt executorii prin ele însele. Dar această excepţieeste foarte rară, iar asemenea cazuri trebuie prevăzute expres delege.

Spre exemplu, în cazul construcţiilor ilegale, sepot ivi două situaţii:

- construcţia a fost executată pe un teren aparţinânddomeniului public sau privat al statului sau al unei unităţiadministrativ-teritoriale. În acest caz, construcţia respectivă poate fidemolată pe cale administrativă, fără să mai fie nevoie de o altăformalitate, de pildă, de actul unui alt organ de stat pentru caaceastă construcţie să poată fi demolată;

- construcţia a fost executată pe un teren proprietateprivată. În această situaţie, pentru ca acea construcţie să poată fidemolată, este necesară o hotărâre judecătorească, definitivă şiirevocabilă, prin care să se dispună demolarea construcţiei.

Cauze de încetare a efectelor actului administrativ

Consideraţii generaleEfectele juridice ale actelor administrative pot să

înceteze temporar sau definitiv. Încetarea temporară a efecteloractelor administrative se realizează prin suspendare. Încetareadefinitivă a efectelor juridice ale actelor administrative are loc prinanulare. Efectele actelor administrative pot să înceteze şi în anumiteîmprejurări, spre exemplu, prin depăşirea termenului prevăzut delege pentru executarea actului administrativ, sau prin decesulpersoanei căreia i s-a acordat un drept sau i s-a stabilit o obligaţie,în situaţia în care dreptul sau obligaţia nu se transmite succesorilor.Actele administrative încetează de a mai produce efecte juridice şiatunci când a expirat termenul de valabilitate a acestora, spreexemplu, o autorizaţie pe termen.

De asemenea, în situaţia în care executarea unui actadministrativ se realizează printr-un număr determinat de faptemateriale, îndeplinirea acestor fapte duce, implicit, la încetareaefectelor actelor administrative în cauză, ca în cazul dispoziţiei dedemolare a unei construcţii.

Renunţarea din partea beneficiarului la uneledrepturi stabilite printr-un act administrativ nu este o modalitate deîncetare a efectelor acestuia. Pentru ca să nu mai producă efectejuridice, acel act trebuie anulat de către organul competent.

Suspendarea actului administrativPrin suspendarea actului administrativ se înţelege

situaţia în care un act administrativ, fără a fi desfiinţat, nu se mai

65

aplică în mod temporar şi provizoriu. Suspendarea unui actadministrativ poate fi determinată de mai multe motive: legalitateaactului este contestată de o persoană fizică sau juridică, este necesarca actul să fie pus de acord cu actele administrative emise ulteriorde organul ierarhic superior, aplicarea actului nu este oportunăpentru motive care au un caracter trecător.

Suspendarea aplicării poate fi hotărâtă de cătreorganul emitent al actului sau de către organul ierarhic superior. Înalte cazuri, pe baza unor dispoziţii legale exprese, aplicarea unoracte administrative poate fi suspendată de către instanţelejudecătoreşti, sau ea intervine de drept, pe baza prevederilorexprese ale legii în acest sens.

Deoarece suspendarea este, de regulă, o măsurăluată pentru a da organului competent posibilitatea şi timpulnecesar deliberării asupra legalităţii sau oportunităţii actuluiadministrativ, efectele suspendării încetează fie prin anulareaactului, fie prin repunerea lui în vigoare, ca urmare a confirmăriilegalităţii lui.

Atunci când suspendarea actului administrativ s-afăcut pe motiv de neoportunitate, ea va înceta de drept la sfârşitulperioadei pentru care a fost hotărâtă sau, dacă nu a fost stabilită operioadă, suspendarea va înceta atunci când au dispărutîmprejurările care au determinat-o.

Revocarea, modificarea şi completarea actuluiadministrativ

Revocarea presupune retragerea de către însuşiorganul care l-a emis. Ea poate să aibă caracter obligatoriu, cândeste prevăzută expres de lege sau este dispusă de organul ierarhicsuperior ori de instanţa de judecată.

Sunt supuse revocării atât actele administrativenormative cât şi cele individuale. În cazul celor din urmă sunt însăşi excepţii, când actul nu mai poate fi revocat – cazul acteloradministrative jurisdicţionale şi a celor prin care s-a creat drepturisubiective în favoarea unor persoane.

În aceeaşi categorie de acte administrativenerevocabile pot fi incluse şi cele care au fost realizate material.Aşa este cazul, de pildă, al unei autorizaţii de construire a uneilocuinţe.

Este de precizat faptul că, actul administrativ esterevocabil numai până în momentul în care a intrat în circuitul civil,în ordinea juridică a statului. Excepţiile de irevocabilitate a unoracte administrative se referă numai la aspectele care privescoportunitatea acestora nu şi la legalitatea lor. Aceasta înseamnă cădacă aceste acte sunt vădit ilegale, excepţia irevocabilităţii lor numai este atât de categorică. Astfel, în cazul autorizaţiei deconstrucţie a unei locuinţe, dacă autorizaţia este emisă de un organpentru un imobil din raza teritorială a altui organ, deci cu încălcareacompetenţei teritoriale, organul care a emis-o poate oricând să orevoce.

În legătură cu revocarea actelor administrative decătre emitent, de regulă, actul de revocare este supus aceloraşi

66

reguli procedurale care au fost avute în vedere la emiterea actuluirevocat, cu excepţia cazurilor când, după ce actul a fost emis, auintervenit reguli noi, care modifică procedura de elaborare pentruaceste acte. În această situaţie, actul administrativ va fi revocat curespectarea noilor norme procedurale.

În ceea ce privesc efectele revocării, atunci cândrevocarea este făcută pe motiv de ilegalitate a actului, ea produceefecte nu numai pentru viitor ci şi pentru trecut, şi anume dinmomentul emiterii actului. Atunci când revocarea actului se face pemotiv de oportunitate, actul de revocare produce efecte numaipentru viitor.

Referitor la modificarea actelor administrative,este de precizat că în timp ce revocarea priveşte actul în întregulsău, modificarea acestuia se referă numai la unele prevederi din act.Ea constă în schimbarea expresă a unor articole sau alineate aleactului şi redarea lor într-o nouă formulare. Modificarea actuluipoate fi făcută fie de autoritatea care a emis actul, fie de instanţa dejudecată competentă.

Modificarea poate fi implicită sau de drept însituaţia în care printr-un act al organului ierarhic superior sau prinlege, unele din elementele de conţinut ale actului administrativ suntreglementate altfel.

Modificarea actelor administrative, ca şirevocarea se realizează printr-un act de acelaşi nivel şi curespectarea aceloraşi reguli procedurale. Modificarea actuluiproduce efecte numai pentru viitor, efectele produse până la datamodificării rămânând neschimbate.

Actul administrativ cu caracter normativ şi chiar şi celindividual poate fi şi completat, nu numai modificat. Completareaactului constă în introducerea unor dispoziţii noi, cuprinse în textecare se adaugă celor existente. Atât în cazul unei modificări cât şiîn cazul unei completări, este necesar să se respecte normele detehnică legislativă.

Este important faptul că modificarea saucompletarea este admisă numai dacă nu se afectează concepţiagenerală ori caracterul unitar al actului, sau dacă nu priveştemajoritatea dispoziţiilor unui act, ipoteză în care actul se înlocuieştecu noua reglementare.

Sub aspectul efectelor dispoziţiilor de modificareşi de completare, acestea se încorporează în actul de bază de la dataintrării lor în vigoare, identificându-se cu acesta, iar intervenţiileulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuieraportate tot la actul de bază.

În ipoteza în care se are în vedere introducereaunor dispoziţii derogatorii de la actul de bază trebuie avut în vederecă aceasta se face numai printr-un act normativ a cărui forţăjuridică trebuie să fie cel puţin egală cu cea a actului de bază. Şi încazul unor dispoziţii derogatorii de la actul de bază este necesar săse respecte normele de tehnică legislativă.

Abrogarea şi anularea actului administrativAbrogarea unui act administrativ sau a unor

dispoziţii ale acestuia intervine atunci când, ulterior intrării în

67

vigoare a acestuia, este adoptat un act normativ nou sau dispoziţiinoi care reglementează în alt mod aceeaşi problemă. Importantînsă, este că noua reglementare să fie făcută prin norme cu forţăjuridică superioară sau cel puţin egală cu a celor cuprinse în actulcare trebuie abrogat. Abrogarea poate fi totală, când întregul actadministrativ este scos din vigoare, sau parţială, când anumitedispoziţii ale acestuia sunt scoase din vigoare.

Abrogările parţiale sunt asimilate modificărilor,actul abrogat parţial rămânând în vigoare cu dispoziţiileneabrogate. Abrogarea are caracter definitiv, în sensul că actulodată abrogat nu poate fi repus în vigoare printr-un act ulterior careabrogă actul de abrogare. De la această regulă fac excepţieprevederile din ordonanţele Guvernului care se referă la norme deabrogare ce au fost ulterior respinse prin lege de către Parlament.

Abrogarea se dispune, de regulă, printr-o dispoziţiedistinctă în finalul actului abrogator, putându-se adopta şi alte actenormative de abrogare distincte atunci când se are în vedereabrogarea mai multor acte.

Normele de tehnică legislativă obligă cadispoziţiile avute în vedere a fi abrogate să fie determinate expres,începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prinmenţionarea tuturor datelor de identificare a acestora. Abrogareatacită sau implicită, folosită frecvent în practică prin utilizareaformulei „...orice alte dispoziţii contrare se abrogă” nu este înconcordanţă cu cerinţele normelor de tehnică legislativă.

Anularea actelor administrative este măsura luatăde către organul ierarhic superior celui care a emis actul sau decătre instanţa de judecată. Anularea ca şi abrogarea are ca efectîncetarea efectelor juridice, iar dacă acestea nu s-au produs, face caele să nu se mai producă. Anularea poate fi totală sau parţială.Această măsură se ia în situaţia în care actul administrativ a fostemis cu nerespectarea cerinţelor de legalitate sau cu încălcarea unornorme care privesc ocrotirea unui interes general.

Cu privire la efectele juridice ale anulării actuluiadministrativ, efectele produse până la data anulării rămân valabilenumai dacă anularea nu a fost determinată de faptul că actul a fostemis cu nesocotirea cerinţelor prevăzute de lege, situaţie în care vorfi anulate şi efectele juridice produse până la anulare.

Anularea parţială a unui act administrativ este înprincipiu posibilă, dar numai dacă partea din act care a fost anulatănu are o legătură organică şi intrinsecă cu celelalte dispoziţii dinact, care pot avea o existenţă de sine stătătoare şi se pot aplica înforma în care au fost emise chiar şi în lipsa dispoziţiilor care au fostanulate, altfel organul competent trebuie să ia măsura anulăriitotale, deoarece această măsură intervine implicit, prinimposibilitatea aplicării părţii din act care nu a fost anulată expres.

Inexistenţa actelor administrative intervine atuncicând acestea sunt lipsite de elementele lor esenţiale. Spre exemplucând actul a fost emis în baza unei legi abrogate, sau când estesemnat de o persoană necompetentă, ori actul are ca obiect oproblemă ce nu intră în competenţa organului care a emis actul. Înunele cazuri, însăşi legea prevede, în mod expres, că neîndeplinireaunei anumite cerinţe conduce la considerarea actului ca inexistent.

68

Spre exemplu, potrivit art. 108 alin. (4) din Constituţia României,hotărârile şi ordonanţele Guvernului se publică în Monitorul Oficialal României, iar „nepublicarea lor atrage inexistenţa acestora”.

Aplicabilitatea actelor administrative poate încetaşi în alte situaţii, precum sunt: efectele în vederea cărora a fostemis, perioada de timp pentru care a fost emis a expirat, cauzelecare au determinat emiterea sa au fost înlăturate, cel care a solicitatemiterea actului – când actul are caracter individual, a renunţat lacerere ori a decedat.

3.3.2. CONTRACTUL ADMINISTRATIV

Secţiunea I-aOriginea şi evoluţia teoriei contractelor administrative

Contractele încheiate de administraţie cuparticularii în scopul de a colabora în vederea satisfacerii unuiserviciu public sau a unui interes general, supuse din această cauzăregimului administrativ sunt contractele de drept public saucontractele administrative. De exemplu, sunt considerate contracteadministrative concesiunea de servicii publice, concesiuneadomeniului public, contractul de lucrări publice, etc.

Regimul juridic special căruia îi sunt supusecontractele administrative se caracterizează prin forme specialenecesare pentru încheierea lor precum şi prin principii speciale cuprivire la executarea lor.

Contractul administrativ, ca instituţie juridică, afost o noţiune controversată în doctrina administrativă.

Teoria contractelor administrative s-a format îndreptul francez modern, ca o creaţie a jurisprudenţei Consiliului deStat, preluată şi dezvoltată ulterior de doctrina administrativăfranceză. Prin jurisprudenţa lor, instanţele de contenciosadministrativ şi, în primul rând Consiliul de Stat, ca instanţă decontencios administrativ, în judecarea litigiilor dintre particulari şiadministraţia publică, au calificat drept contracte administrativenumai acele contracte în care, în afară de simpla participare a uneiadministraţii publice, se mai întâlneşte un anumit scop – asigurareafuncţionării unui serviciu public, respectiv, un anume regim juridicde drept public.

În doctrina clasică franceză, principalele contracteavând o natură administrativă, erau: contractul de furnituri,contractul de lucrări publice, contractul administrativ de transport şicontractul de concesiune a unui serviciu public.

În doctrina franceză actuală, contractuladministrativ reprezintă contractul încheiat de una sau mai multepersoane publice şi supus unui regim de drept public. Naturaadministrativă a contractului poate fi decisă, potrivit doctrineifranceze, în trei moduri:de legiuitor, ori de câte ori acestaconsideră că regimul administrativ este mai potrivit decât regimulde drept privat pentru problema de fapt ce trebuie rezolvată, deanumite jurisdicţii care pot stabili că regimul administrativ trebuieaplicat unui anumit tip de contract precum şi prin acordul de voinţă

69

al părţilor.În România, teoria contractelor administrative a

apărut şi s-a dezvoltat odată cu dezvoltarea raporturilor juridicedintre administraţie şi întreprinzătorii particulari ce aveau ca obiectconcesiunea unor lucrări publice sau servicii publice.

În inexistenţa unor instanţe speciale de contenciosadministrativ în România, în perioada interbelică, a conferitparticularităţi specifice teoriei contractelor administrative. Astfel,până la adoptarea Constituţiei din 1948, în doctrina de drept publicromânească s-au formulat trei mari opinii:

1. de acceptare a teoriei contractelor administrative, în sensrestrâns;

2. de respingere a oricărei teorii a contracteloradministrative;

3. de acceptare a teoriei contractelor administrative, în senslarg.

Prima opinie porneşte de la ideea conform căreiaconcesiunea este un contract de drept public, un contract deserviciu public sau pur şi simplu un contract administrativ propriu-zis. Regimul juridic special căruia îi sunt supuse contracteleadministrative se caracterizează prin forme speciale necesare pentruîncheierea lor – caiete de sarcini, licitaţii, aprobări din partea unorautorităţi publice, etc.-precum şi prin principii speciale cu privire laexecutarea lor.

În perioada interbelică, orice contract încheiat deadministraţie în care se angajau bani publici, trebuia autorizat înprealabil prin lege sau printr-o hotărâre a Guvernului, regulament,cum era numit actul curent al Guvernului.

Din deciziile prin care Curtea de Casaţie a constatatşi în dreptul românesc existenţa contractelor administrative supuseunui regim de drept public, au fost identificate următoarelecaracteristici ale acestora: contractele administrative sunt acelecontracte încheiate de administraţie în legătură cu funcţionareaserviciilor publice administrative, ce se deosebesc de contractele dedrept privat prin faptul că sunt guvernate de regulile dreptuluipublic; pentru ca contractul să aibă caracter administrativ, trebuieca părţile contractante să consimtă ca respectivul contract să fiesupus regimului de drept public; judecata litigiilor privitoare laaceste contracte este de competenţa instanţelor de contenciosadministrativ, potrivit legii speciale în materie, părţile putând chiarprin clauzele contractului să stipuleze o asemenea competenţă.

Adepţii celei de a doua teorii au pornit de la tezadivizării actelor administraţiei în acte de autoritate şi acte degestiune.

Spre deosebire de actul de autoritate, care are caracterunilateral, actul de gestiune este un act bilateral, contractual, căci elconstă într-un acord de voinţe, motiv pentru care îmbracăîntotdeauna forma obişnuită a actelor contractuale din dreptulprivat.

Profesorul Negulescu califică concesiunea, act degestiune, exemplul tipic de contract încheiat de autorităţileadministraţiei publice, ca un act mixt, o combinaţie de dispoziţiiregulamentare şi de contract. Totuşi, acelaşi specialist consideră că,

70

în elementele sale intrinseci contractele au totdeauna acelaşicaracter. Singura chestiune care ar putea să fie luată în considerare,este că ele sunt făcute într-o formă specială şi sunt de competenţainstanţelor de contencios administrativ.

Potrivit, celei de a treia orientări, mai puţinrăspândită, toate contractele încheiate de administraţiile publicesunt considerate contracte administrative, supuse unui regim dedrept public.

Începând cu anii 1970, profesorul Valentina Gilescu afundamentat teoria contractului administrativ ca o teorie pe deplincompatibilă cu realităţile epocii, exemplificând cu contractul despecializare universitară.

În doctrina actuală, contractul administrativ estedefinit ca reprezentând un acord de voinţă dintre o autoritatepublică, aflată pe o poziţie de superioritate juridică, pe de o parte şialte subiecte de drept, pe de altă parte, prin care se urmăreştesatisfacerea unui interes general, prin prestarea unui serviciu public,efectuarea unei lucrări publice sau punerea în valoare a unui bunpublic, supus unui regim de putere publică.

Secţiunea a II-aNoţiunea contractului administrativ

În acest contract, organul administraţiei publiceacţionează în temeiul puterii de stat. Contractul administrativreprezintă acordul de voinţă cu caracter bilateral sau multilateral,între o autoritate administrativă şi una sau mai multe persoanefizice sau juridice prin care se urmăreşte satisfacerea unui interes deordin general şi care au ca obiect realizarea unei activităţi de interespublic ce poate viza prestarea unui serviciu public, realizarea unorlucrări publice, punerea în valoare a unui bun proprietate publicăori privată a statului sau a unităţilor administrativ – teritoriale,efectuarea de achiziţii publice. Contractul administrativ este supusîn principiu unui regim de drept public, iar, după caz, şi în măsuraîn care sunt compatibile, se supune şi normelor de drept privat.

Existenţa acestui gen de contract nu poate ficontestată, contractul fiind supus atât normelor de drept civil, cât şicelor de drept administrativ.

Fiecare tip de contract administrativ va respecta şiprevederile din legile speciale aplicabile, spre exemplu, OUG nr.34/2004 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, acontractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor deconcesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare.

Secţiunea a III-aTrăsăturile contractului administrativ

Pot fi identificate următoarele trăsături principale alecontractului administrativ:

- reprezintă un acord de voinţă între o autoritate aadministraţiei publice sau alt subiect de drept autorizat de o

71

autoritate a administraţiei publice, pe de o parte şi un particular, pede altă parte;

- presupune efectuarea de lucrări, prestarea de servicii, etc.de către particular, în schimbul unei plăţi;

- una dintre părţi trebuie să fie o autoritate a administraţieipublice sau un împuternicit al acesteia;

- părţile trebuie să accepte clauze de natură regulamentarăstabilite prin lege sau în baza legii;

- libertatea de voinţă a autorităţii publice este limitată delege;

- participarea contractanţilor la realizarea aceluiaşi serviciupublic a cărui organizare reprezintă o obligaţie legală a autorităţiicontractante;

- inegalitatea juridică a părţilor;- dreptul administraţiei de a lua măsuri unilaterale

executorii;- autoritatea administraţiei publice nu poate ceda interesele,

drepturile sau obligaţiile sale decât altei autorităţi a administraţieipublice, iar particularul le poate ceda, la rândul său doar cu acorduladministraţiei publice;

- când interesul public o cere sau când particularul nu şi-aîndeplinit din culpă obligaţiile contractuale ori când executareadevine prea grea pentru particular, autoritatea administraţiei publicepoate rezilia unilateral contractul;

- scopul contractelor administrative trebuie să urmăreascăinteresul public şi un scop corespunzător naturii actului;

- interpretarea extensivă a contractului, respectiv încontractele administrative particularul trebuie să sacrifice interesulsău privat în favoarea interesului public al administraţieicontractante;

- executarea punctuală a obligaţiilor, persoana de dreptprivat trebuie să-şi execute obligaţiile în termenele imperativeprevăzute în contract, altfel suportând penalităţi de întârziere;

- executarea personală a contractului, adică obligaţiacontractantului particular de a executa personal contractul esteconsecinţa principiului că, în această materie, alegereacontractantului nu este liberă, ci este legată de procedura licitaţiei şide condiţiile severe de capacitate juridică, tehnică şi financiară;

- principiul echilibrului financiar şi imposibilitateamaterială de executare a obligaţiei;

- prezenţa clauzelor exorbitante – derogatorii de la dreptulcomun;

- temporalitatea şi răscumpărarea contracteloradministrative – contractele administrative se încheie pe o perioadădeterminată;

- contractele administrative sunt contracte solemne, careimpune o formă scrisă;

- soluţionarea litigiilor revine instanţelor de contenciosadministrativ, în conformitate cu Legea contenciosuluiadministrativ nr. 554/2004.

Clasificarea contractelor administrative

72

Se identifică următoarele tipuri de contracteadministrative: contractul de concesiune, contractul de achiziţiipublice, contractul de închirieri de bunuri, contractul de parteneriatpublic privat, contractul de asociere, contractul de împrumut public,contractul de cercetare ştiinţifică, oferta de concurs, contractul detransport cu mijloacele de transport în comun, contractul defurnizare de gaze naturale, energie electrică şi termică, de apăpotabilă şi altele, când furnizorul este o autoritate a administraţieipublice.

Unul dintre cele mai reprezentative contracteadministrative este contractul de concesiune.

Acesta este un contract administrativ pentruurmătoarele motive:

Este contract pentru că i se aplică unele reguli de dreptcivil. Este un contract administrativ deoarece:

- una dintre părţi este o autoritate administrativă,reprezentată de ministru sau de conducătorul altui organ aladministraţiei publice centrale, preşedintele unui consiliu judeţean,primarul unei localităţi, directorul unei regii autonome;

- contractul de concesiune cuprinde clauze prevăzute încaietul de sarcini, stabilit de către autoritatea administrativăconcedantă, şi care sunt obligatorii pentru concesionare.

Procedeul concesiunii prezintă avantaje, mai ales însituaţia în care este necesară crearea unui serviciu public carenecesită investiţii mari. În acest caz, se încheie un contract cu unparticular, care se obligă să facă investiţia în schimbul taxelor pecare le va încasa. În felul acesta, administraţia nu cheltuie nimic, iarla sfârşitul concesiunii, la expirarea termenului convenit, obiectivulde investiţie va reveni, în mod gratuit, autorităţii concedante.

3.3.3. OPERAŢIUNILE ADMINISTRATIVE ŞIALTE OPERAŢII MATERIALE

Secţiunea I-aNoţiunea operaţiunii administrative

În afara actelor juridice, organele administraţieipublice înfăptuiesc şi o serie de operaţii administrative, cum ar fiştampilarea, avizarea actelor administrative, înregistrarea lor,datarea.

Operaţiunile şi faptele materiale ale organeloradministraţiei publice

Această categorie surprinde acele fapte materiale aleorganelor administraţiei publice care nu concretizează o voinţăjuridică fiind grupate in două mari categorii:

A. Operaţiuni ce produc efecte juridice, care pot fi şi eleclasificate astfel:

1. Operaţiuni care produc efecte juridice în realizareaadministraţiei publice;

73

2. Operaţiuni ce produc efecte în realizarea faptuluiadministrativ.

B. Operaţiuni ce nu produc efecte juridice proprii.Pe de altă parte, acestea se clasifică sub aspectul naturii

intrinseci:A. Operaţiuni cu caracter administrativ;B. Operaţiuni de prestare a serviciilor publice;C. Operaţiuni cu caracter tehnico-productiv.

Operaţiunile de administraţie, la rândul lor, din punctde vedere a regimului juridic aplicabil, ne apar:

A. Operaţiuni administrative realizate într-un regim juridicde putere;

B. Operaţiuni tehnico-administrative, ce nu sunt realizateîntr-un regim de putere;

C. Operaţiuni tehnice de birou, de rutină a munciiadministrative, ce nu produc efecte juridice proprii. Se subînţelegecă primele două subcategorii au valoare de fapte juridice, cuprecizarea că operaţiunile administrative realizate într-un regimjuridic de putere dau naştere la raporturi juridice de dreptadministrativ, iar cele din ultima categorie nu au valoare juridică.

Fără aceste operaţiuni, însă, este de neconceputrealizarea sarcinilor administraţiei publice întrucât toată aceastăgamă de operaţiuni tehnico-administrative sau, după caz, tehnico-productive, reflectă importanţa şi complexitatea structurilor şi asarcinilor organelor administraţiei.

3.3.4. DECIZIA ADMINISTRATIVĂ

Noţiunea de decizie administrativăDecizia administrativă poate fi definită ca o manifestare de

voinţă a unui organ al administraţiei publice, constând într-oopţiune în vederea realizării unui scop.

În acest sens, pot exista mai multe situaţii. Astfel, printr-odecizie administrativă se poate adopta o variantă dintre mai multesoluţii posibile. Chiar şi în cazul în care numai o singură variantăeste posibilă ne aflăm în prezenţa unei decizii, întrucât elementulalegerii există şi într-o astfel de situaţie, deoarece, de regulă, suntpropuse mai multe soluţii. În urma analizării tuturor acestora, seconstată că numai una singură este posibilă, fapt ce determinăadoptarea soluţiei realizabile în acele împrejurări.

Nu este exclusă posibilitatea ca să fie propusă o singurăsoluţie. Se pune problema dacă într-un astfel de caz, mai suntem înprezenţa unei decizii.

După părerea noastră şi în această situaţie există o decizie,deoarece se adoptă o hotărâre, pe baza analizei unor fapte concrete,iar în prezentarea unei unice soluţii ce are în vedere diversepropuneri, dintre care este aleasă şi prezentată organului de decizieo singură soluţie. Pe de altă parte, organul decizie are deplinalibertate de a o accepta, adoptând decizia corespunzătoare, sau de ao respinge, ceea ce în fond, însemnă tot o decizie, dar o decizienegativă de respingere a soluţiei propuse, ori de a modificapropunerea.

74

Conceptul de decizie administrativăActivitatea din sfera administraţiei publice se realizează

prin intermediul unei multitudini de decizii. De la cele mai măruntesarcini şi activităţi ale unui funcţionar şi până la documenteleoficiale semnate de un ministru, conducător sau preşedinte de stat,procesul decizional este prezent; el se concretizează prin elaborareaşi executarea de decizii administrative corespunzătoare atribuţiilorîndeplinite.

Decizia administrativă este o manifestare de voinţă apersoanelor sau organelor administraţiei, premergătoare acţiunilorde întreprins şi prin care acestea optează pentru o soluţie, învederea atingerii unui scop, (obiectiv) sau realizării unei finalităţi.Ea apare numai atunci când există, în planul judecăţii umane, maimulte posibilităţi, metode sau variante adecvate, de a rezolva oproblemă şi urmează să se opteze numai pentru una dintre ele, şianume, pentru aceea care pare a fi cea mai avantajoasă.

Dacă toate soluţiile posibile ar conduce la acelaşi rezultat,problema opţiunii, a preferinţei pentru o anumită variantă, nu armai avea sens. În realitate, soluţiile diferă între ele sub multeaspecte, inclusiv în funcţie de perspectiva din care sunt analizate şide sistemul de referinţă ales. Aşa se face că, în orice domeniu deactivitate, dintr-un anumit punct de vedere este de preferat soluţiaX, iar din altul – soluţia Y etc.

În sfera administraţiei publice, ca şi în alte domenii,deciziile presupun un anumit grad de autonomie a decidenţilor.Această autonomie are însă un caracter relativ mai pronunţat şi mairestrictiv, datorită prezenţei cadrului normativ în care se deruleazăactivităţile publice. În principiu, administraţia efectuează o alegeredintre mai multe soluţii posibile; dar acolo unde legea stabileşteriguros ce trebuie să se întreprindă de către persoanele/instituţiilepublice şi care sunt mijloacele concrete de acţiune, nu se mai puneproblema autonomiei de adaptare a unei decizii administrative, cidoar de a executa dispoziţii legale.

În esenţa sa, decizia, care sintetic concretizează hotărâreade a acţiona sau nu într-un anumit mod faţă de un anumit obiectiv,are la bază un proces decizional ce presupune parcurgereaurmătoarelor etape principale:

- stabilirea obiectivelor administrative, care pot viza, fielatura internă a administraţiei (structura sa), fie pe cea exterioară(orientată şi spre satisfacerea interesului general);

- culegerea, prelucrarea şi analiza informaţiiloradministrative;

- elaborarea de variante alternative şi adoptarea decizieiadministrative;

- execuţia şi controlul rezultatelor obţinute.În practica administrativă, domeniul alegerii poate varia

între doi poli şi anume: absenţa opţiunii (situaţie în care decizia nuexistă) şi alegerea arbitrară (caz în care, de regulă, nu s-au respectatnici normele de drept). În această situaţie, decizia este ilegală şiurmează să fie retractată de administraţie sau anulată în instanţajudecătorească. O condiţie fundamentală, ce se impune în cazuldeciziilor administrative, este ca ele să ducă la obţinerea unor

75

rezultate maxime cu un consum minim de resurse. Pentru aceastaeste necesar ca procesul alegerii soluţiilor de aplicat să satisfacăanumite cerinţe şi anume:

1) alegerea trebuie să fie conştientă, precedată de odeliberare. Un gest instinctiv sau un impuls nereflectat nu constituieo decizie;

2) alegerea urmează a fi orientată spre unul sau mai multescopuri. Această cerinţă deosebeşte decizia administrativă decelelalte activităţi umane şi de comportamentele care sunt simpleexteriorizări ale impulsurilor interne;

3) alegerea trebuie să ducă la acţiune. Deciziaadministrativă determină acţiunea propriu-zisă, care esteindispensabilă pentru a concretiza voinţa administraţiei. Dacădecizia nu duce la acţiune, ea rămâne o simplă declaraţie deintenţie.

Decizia administrativă are un conţinut adecvat politiciipromovate de stat, prin faptul că scopul urmărit este stabilit deputerea politică, dar mijloacele de executare (a legilor) sunt, înbună măsură, lăsate la alegerea administraţiei. În mod normal însă,acţiunea administrativă nu trebuie să se reducă la rolul de executantmecanic al voinţei puterii politice; profesionalismul funcţionarilorpublici permite ca aceştia să înţeleagă corect problemele vieţiisociale şi nu să acţioneze pe baza unor automatisme.

În practică, de regulă, administraţia respectă concepţiaputerii politice, exprimă şi realizează voinţa acesteia. Nu existădecizii administrative pure, deoarece toate acţiunile instituţiilorpublice concretizează opţiunile efectuate de puterea politică.

Relaţiile politice se desfăşoară de fiecare dată în cadrulunui sistem de instituţii şi organizaţii politice, prin mecanismullegăturilor directe dintre conducători şi conduşi, pe baza deciziilorpolitice şi a normelor juridice. În acest context, este relevantăconstatarea după care, deşi administraţia publică, identificată într-un anumit sens cu birocraţia, este subordonată puterii politice şiimplicit ideologiei partidului (coaliţiei) aflat la conducerea uneisocietăţi. Pe plan mondial, anii ’80 au evidenţiat o creştere fărăprecedent a rolului birocraţiei în viaţa economico - socială. “Patruinstituţii unite: economia, electoratul, guvernul şi birocraţiaformează un cerc închis al interacţiunii dintre politică şi economie.Alegătorii evaluează performanţa economiei şi îşi exprimăsatisfacţia sau insatisfacţia faţă de partidul aflat la putere.

Pe de altă parte, guvernul şi birocraţia (n.n. administraţiapublică) stabilesc instrumentele de politică economică, careafectează starea economiei şi modul de utilizare a acestora”.

În ţările cu democraţii tradiţionale – Italia, Germania,S.U.A. – separarea politicienilor de elită de birocraţii de carieră s-aprodus încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În principiu,scopurile celor două categorii sunt identice subordonându-seasigurării creşterii economice, dar diferă mijloacele concrete deacţiune.

Ascensiunea birocraţiei în societate a dus la apariţia tipuluide stat birocratic, începând cu anul 1980, caracterizat de:

- dezvoltarea sectorului public în economie;- creşterea birocraţiei, atât ca număr de personal ocupat, cât

76

şi ca sistem de organizare şi comportament;- dependenţa şi subordonarea economiei aproape în

totalitate, faţă de instituţiile publice care stabilesc strategiile dedezvoltare.

În condiţiile statului birocratic, creşte considerabil gradulde autonomie al administraţiei publice, se limitează ariacompetenţei de alegere a agenţilor economici, cât şiresponsabilitatea pentru deciziile luate de aceştia. Apare însăurmătorul paradox: “partea de responsabilitate pe care o pierdeagentul economic nu este preluată de stat sau de aparatul birocratic.Ea se pierde complet, fapt ce se reflectă în stabilirea constrângerilorbugetare ale agenţilor economici şi, prin aceasta, tolerarea risipeitranspusă în diminuarea dramatică a eficienţei şi generalizareapenuriei de resurse”.

În prezent, procesul decizional în administraţia publică esteextrem de complex, iar organele abilitate în acest scop au o mareresponsabilitate pentru a evita luarea de decizii eronate. De calitateadeciziilor depinde calitatea actului administrativ. Pe fondul creşteriirolului birocraţiei în economie şi societate, este necesar cafuncţionarul public de carieră să adopte în mod operativ deciziile şisă urmărească execuţia lor. Pentru a reduce erorile în materiedecizională, este necesară cunoaşterea şi respectarea următoarelorcerinţe de ordin empiric:

1) cel care decide poate imita pe alţi funcţionari. Este unmod uşor şi des întâlnit în practică, dar nerecomandabil, deoarececomplexitatea vieţii sociale prezintă o mare diversitate de situaţii,care nu sunt identice;

2) decizia poate fi luată pe baza experienţei altora, dupăcazurile similare precedente. Însă într-o asemenea situaţie, estenecesar ca funcţionarul public să aibă discernământul precis pentrua alege precedentul adecvat cazului pe care urmează să-lsoluţioneze. În acest fel, se formează o cutumă care faciliteazăactivitatea instituţiilor publice;

3) cel care decide se întemeiază pe propria sa experienţă.Dar reuşita acestei metode este asigurată, numai dacă există osimilitudine între problema ce urmează a fi rezolvată şi experienţaanterioară;

4) decizia poate fi adoptată cu ajutorul intuiţiei şiperspicacităţii, transformând administraţia publică într-o veritabilăartă. Deşi, aceste calităţi nu asigură bazele ştiinţifice necesareactului administrativ, ele pun în evidenţă capacitatea funcţionaruluipublic de a anticipa evoluţia proceselor economice, politice şisociale şi de a acţiona în consecinţă.

Decizia administrativă are un caracter complex, dar esenţasa rămâne satisfacerea drepturilor şi intereselor cetăţenilor.Acţionând cu prioritate în interesul general, decizia administrativărămâne în cadrul legalităţii.

1.3. Clasificarea şi trăsăturile deciziilor în sferaadministraţiei publice.

Tratarea ştiinţifică a problematicii specifice activităţilor detip administrativ face necesară, între altele, şi preocuparea pentruclasificarea deciziilor aferente lor.

77

Dintr-o perspectivă mai largă, deciziile din sferaadministraţiei publice pot fi clasificate în baza unor criterii comunece vizează rolul specific, natura obiectivelor urmărite etc.

Astfel, în raport cu rolul ce revine deciziilor în derulareaansamblului activităţilor din administraţia publică, acestea se potstructura pe două mari categorii:

- decizii de orientare generală;- decizii operaţionale.Deciziile de orientare generală jalonează activităţile

administrative, având un caracter normativ general. Acesteaprefigurează cadrul organizatoric şi de conducere pentru diverselesegmente ale administraţiei publice, începând cu creareainstituţiilor specializate pe domenii şi asigurarea funcţionalităţiisistemului administrativ în concordanţă cu obiectivele de politicăgenerală ale guvernării. Ele se iau, în principiu, de către organele deconducere şi, de regulă, se prezintă sub forme ale actelor juridico-administrative prin care se statuează scopurile şi mijloacele(modalităţile) de acţiune pentru atingerea acestora, în perspectivaunei perioade de timp mai îndelungate. Cel mai adesea, asemeneadecizii se concretizează prin reglementări, privind organizarea şifuncţionarea administraţiei publice, cu aplicabilitate la scara întregiiţări, dar se pot asimila acestora şi deciziile autorităţiloradministrative locale, care vizează dezvoltarea socio-economică petermen lung sau mediu, în profil teritorial.

Deciziile operaţionale sunt caracteristice funcţionăriistructurilor operative şi activităţii curente a lucrătorilor din sistemuladministrativ public. Ele vizează execuţia propriu-zisă a lucrărilor,respectiv prestarea efectivă a serviciilor publice. Deoarecefuncţionarii publici sunt obligaţi să aplice prevederile legii şi săexecute sarcinile de serviciu ce le revin corespunzător postuluiocupat, desfăşurarea activităţii oricărei instituţii presupune şiimplicare fiecărui lucrător în rezolvarea problemelor de serviciu;prin observarea, analiza şi încadrarea corectă a fenomenelor la carese referă, inclusiv prin sesizarea disfuncţionalităţilor şiposibilităţilor de îmbunătăţire continuă a activităţii respective. Înmod firesc, ei trebuie să aprecieze măsura în care solicitările ce li seadresează pot fi soluţionate în conformitate cu prevederile actelornormative, luând deciziile corespunzătoare.

Pe de altă parte, funcţionarea normală a instituţiiloradministrative implică şi manifestarea forurilor competente înluarea de decizii cu impact diferit asupra activităţii acestora. Astfel,dacă se are în vedere natura obiectivelor urmărite prin prismaimpactului îndeplinirii acestora asupra funcţionării instituţiiloradministrative, se pot identifica alte două categorii de decizii, şianume:

- decizii cu caracter strategic;- decizii cu caracter tactic.Deciziile cu caracter strategic vizează angajarea unor

obiective majore, de mare importanţă şi care necesită un timp maiîndelungat de realizare, având un conţinut mai complex şi un roldeterminant în funcţionarea pe termen lung a instituţiei respective,cum sunt cele privind construirea unor sedii adecvate, dotarea cuechipamente performante etc.

78

Deciziile cu caracter tactic se referă, în principiu, lastabilirea modalităţilor concrete şi crearea condiţiilor optime pentruînfăptuirea deciziilor strategice, ţinând de derularea operativă aactivităţilor corespunzătoare. Acestea sunt conturate cu mai multăexactitate decât cele strategice, au durate de timp de execuţie maiscurte şi efecte, adesea, imediate. Ele sunt mai simple dar şi mainumeroase, în raport cu diversitatea situaţiilor în care se impun a filuate nu numai de către conducători ci şi de către participanţii larealizarea obiectivelor (sarcinilor) instituţiilor administrative.

Având, însă, în vedere multitudinea şi marea varietate adeciziilor generate de complexitatea activităţii respective, înclasificarea acestora se folosesc diferite criterii specifice. Astfel,după Mihai Oroveanu., deciziile administrative se clasifică dupăurmătoarele criterii:

1. după importanţă;2. după gradul lor de generalitate;3. după gradul libertăţii de apreciere;4. după măsura cunoaşterii probabilităţii efectelor;5. după operativitatea lor;1) Criteriul importanţei ţine seama de poziţia juridică pe

care o ocupă instituţia sau autorul în ierarhia administrativă:ministru, director general, director, etc. Astfel, funcţionarii deconducere sunt preocupaţi de finalitate, funcţionarii medii deresurse şi personalul subordonat, de executarea materială adeciziilor. Astfel se explică de ce majoritatea deciziilor suntconcepute şi pregătite de către funcţionarii situaţi la nivelurilemedii, care stabilesc resursele adecvate pentru îndeplinireasarcinilor. O asemenea soluţie este eficientă, deoarece funcţionariide la acest nivel cunosc cel mai bine resursele administraţiei.

Criteriul importanţei instituţiei sau autorului care adoptădecizia este folositor, şi nu al importanţei deciziilor (la nivel microsau macro), care este dificil de aplicat în practică. Nu există oînsemnătate în sine: ceea ce este important pentru un funcţionar sauun colectiv, din cauza scopului propus, poate să nu prezinte nici uninteres pentru alt funcţionar sau colectiv, dacă urmăresc realizareaunui obiectiv diferit.

2) După gradul lor de generalitate, deciziile se clasifică îngenerale (abstracte) şi individuale. Decizia abstractă serveşte drepttemei pentru alte decizii şi exercită influenţe profunde asuprarealităţilor administrative; deciziile individuale au un conţinutprecis şi servesc unui singur obiectiv bine definit din administraţiapublică.

3) Deciziile administrative pot fi clasificate după gradullibertăţii de apreciere de care dispune autorul lor. Dar aceastălibertate se exercită în cadrul şi în conformitate cu prevederileactelor normative. Aşadar, competenţa administraţiei de a decideeste stabilită şi limitată de lege.

4) După măsura cunoaşterii probabilităţii efectelor,deciziile se clasifică în:

- decizii în condiţii de certitudine, atunci când fiecareacţiune conduce în mod invariabil la un anumit rezultat specific;

- decizii în condiţii de risc, atunci când fiecare acţiuneconduce la un rezultat dintr-un ansamblu de rezultate posibile,

79

probabilitatea fiecărui rezultat fiind cunoscută;- decizii în condiţii de incertitudine, atunci când fiecare

acţiune este de natură să producă un ansamblu de rezultate posibile,probabilitatea fiecărui rezultat nefiind cunoscută.

5) După operativitatea cu care sunt luate, deciziileadministrative pot fi clasificate în spontane şi pregătite. Primele sebazează pe intuiţie, inspiraţie de moment, pregătirea profesională şiexperienţa celui care decide; ele sunt justificate în cazurile deurgenţă ca singura procedură operativă. Este de dorit, însă, cadeciziile spontane care prezintă o anumită importanţă pentruactivitatea instituţiilor publice, să fie evitate şi înlocuite cu deciziitemeinic documentate şi pregătite.

Respectarea formelor adecvate de emitere a deciziiloradministrative constituie o regulă fundamentală în activitateaadministraţiei, deoarece contribuie la funcţionarea eficientă şiraţională a mecanismului administrativ.

Respectarea formelor deciziilor le asigură acestora uncaracter unitar şi aceeaşi metodologie de aplicare, indiferent denatura instituţiei publice şi localizarea teritorială; numai în acestmod, ele sunt cunoscute în detaliu de funcţionari şi mărescrandamentul activităţii pe care o desfăşoară.

Pe plan mondial, dezvoltarea formalităţilor nejustificateconstituie un fenomen care s-a amplificat în mod continuu, astfelîncât guvernele instituie frecvent, organisme care au misiunea de asimplifica formele administrative. În anumite cazuri, formele suntutilizate de funcţionari, pentru a-şi spori libertatea de apreciere şide a-şi declina răspunderea; ele constituie un adăpost aladministraţiei împotriva presiunilor individuale sau colective laadoptarea unor decizii ilegale.

Cu toate acestea, ele reflectă şi o latură conservatoare aadministraţiei, putând deveni un obstacol în analiza diversităţiicazurilor, generate de complexitatea vieţii sociale. De aceea,trebuie combătută exagerarea în domeniul formelor.

Unele forme sunt anterioare deciziei administrative.Această procedură permite administraţiei să se informeze asupraconsecinţelor unei eventuale activităţi, sugerându-i modalităţi deacţiune. Anumite condiţii se referă la forma deciziei însăşi sau suntposterioare deciziei. În general, decizia administrativă trebuie să fiescrisă, datată, semnată, înregistrată şi dacă are caracter normativ şiproduce efecte juridice în exterior, urmează să fie adusă lacunoştinţa cetăţenilor, prin publicare.

Decizia administrativă prezintă o serie de trăsăturicaracteristice, şi anume: colegialitatea, coerenţa, autoritatea.

a) Colegialitatea. În principiu, decizia administrativă esteadoptată de un organ impersonal, însă, ea are un caracter colegial,fiind rezultatul unui proces complex în care intervin numeroşifuncţionari. Administraţia lucrează în colectiv, pentru că oricedecizie cere o cooperare a compartimentelor sale pentru a evitaeventualele dezacorduri şi contradicţii. Ea utilizează activitatea încolectiv, întrucât garantează caracterul complet al acesteia şi ia înconsiderare interesul public.

Totodată, colegialitatea asigură impersonalitatea şianonimatul necesare acţiunii administrative. În administraţia

80

publică, accentul se pune pe sarcini şi nu pe funcţionarii care leîndeplinesc. Marile realizări administrative sunt impersonale şi elereflectă permanenţa administraţiei, pe când funcţionarii se schimbă.

În acest sens, John Galbraith este de părere că, din toatealegerile, indiferent de nivelul lor, trebuie să dispară prezumţiarealegerii, pentru a nu obişnui candidaţii la nesfârşit cu funcţiadeţinută, pentru a nu-i familiariza cu cerinţele birocraţiei publice, înnumele avantajelor conferite de experienţă.

Impersonalitatea apără pe funcţionari de eventualelepresiuni pe care o acţiune personalizată ar putea să le antreneze. Eaîl investeşte cu o autoritate exterioară, ce îi conferă prestigiu social.

b) Coerenţa reprezintă caracteristica principală a decizieiadministrative. Fiind întemeiată pe deciziile anterioare şi pecerinţele sociale actuale, decizia administrativă constituie legăturadintre trecut, prezent şi viitor a politicii administrative. Coerenţaactivităţilor din administraţia publică se situează la un înalt nivelcalitativ, pentru a răspunde cerinţelor tot mai mari ale populaţiei.

c) Autoritatea constă în competenţa de a emite decizii carevor servi drept fundament, la elaborarea altor decizii. Deşi prinautoritatea sa, superiorul ierarhic poate impune o anumită conduităsubordonaţilor săi, el trebuie să ţină cont de propunerile acestora şisă le recunoască valoarea. O asemenea relaţie de autoritate esterelativă, deoarece superiorul o poate accepta într-un caz şi o poatecontesta în alte situaţii. Ea nu produce efect, decât dacă superioruleste de acord cu propunerile subordonatului şi semnează decizia. Întoate cazurile, subordonatul trebuie să ştie că decizia a fost adoptatăpentru un scop anume, la care şi el trebuie să se asocieze, chiardacă personal, are anumite reţineri.

De cele mai multe ori, superiorul este acela careinfluenţează conduita subordonatului. Este de dorit ca autoritateasuperiorului să se întemeieze mai ales pe calităţile sale personale.Numai astfel, el îşi poate convinge subordonaţii că opinia sa estecea mai justă, neutilizând autoritatea decât în caz de dezacord.

Din momentul în care a fost adoptată, deciziaadministrativă este influenţată de factorul juridic şi de cel temporal.Cele mai importante decizii administrative iau forma actelorjuridice. În plus, dreptul delimitează competenţele instituţiilorpublice, precizează condiţiile în care acestea funcţionează şireprezintă o barieră împotriva exagerărilor birocratice. La rândulsău, factorul temporal influenţează calitatea execuţiei deciziei şiexprimă dinamica acesteia. Timpul reprezintă intervalul conştientdirijat între primirea sarcinilor şi executarea lor, el constituie ogaranţie esenţială a procedurii administrative şi determină o acţiuneraţională.

Cu toate acestea, nu este indicată prelungirea exagerată atimpului de gândire, deoarece reflectă evitarea răspunsurilor şiatitudinea necorespunzătoare faţă de sarcinile administraţiei. Estenecesară alegerea timpului optim de decizie, pentru a nu diminuaeficienţa muncii administrative.

1.4. Implicarea deciziilor strategice ĩn reformareasistemului administrativ

Termenul reformă include, atât semnificaţii preluate din

81

lumea afacerilor cum ar fi „transformare” şi „reinventare”, pe lângătradiţionalele accepţiuni de „modernizare” şi „îmbunătăţire”specifice sectorului public. Trebuie precizat că termenul „reformă”implică nu numai o simplă schimbare, ci o schimbareavantajoasă/benefică; el presupune o mişcare deliberată de la ostare (trecută) mai puţin dezirabilă, la o stare (viitoare) mai multdezirabilă, ţinând cont de nevoile, aşteptările şi dorinţele cetăţenilor

Reforma poate avea loc la mai multe niveluri, deci poate fi:- de prim rang - constând în adaptarea şi reglarea practicilor

acceptate;- de rangul al doilea - constând în adoptarea de noi metode;- de rangul al treilea - angajând schimbări în seriile de idei

care cuprind obiectivele generale şi cadrul acţiunii.În elaborarea unui plan de reformă administrativă,

componenta fundamentală o reprezintă strategia. O strategie demodernizare a sistemului administrativ se derulează pe mai multeetape, astfel:

- stabilirea finalităţii strategiei de dezvoltare a uneicolectivităţii sau cui foloseşte aceasta;

- definirea scopurilor şi a obiectivelor strategiei ;- elaborarea şi implementarea strategiei;- evaluarea aplicării strategiei şi impactul acesteia asupra

colectivităţii.Alegerea strategiei trebuie făcută în funcţie de starea

sistemului administrativ, literatura de specialitate analizând treitipuri de strategii:

- strategii de nonintevenţie;- strategiile de intervenţie prin investiţii;- strategii de ruptură.

Participanţii la elaborarea şi adoptarea decizieiadministrative

Decizia administrativă, în realitate, este de regulă,rezultatul activităţilor mai multor persoane, fiecare având unanumit rol în adoptarea deciziei implicând o deplină colaborareîntre diferitele compartimente din cadrul unui organ aladministraţiei publice, între organe diferite ale administraţieipublice sau, între organe diferite ale administraţiei publice, pe de oparte, alte organe de stat, organizaţii nestatale, cetăţeni, pe de altăparte.

Participarea mai multor persoane la finalizarea decizieiconstituie un factor de garanţie a viabilităţii acesteia, prin evitareaunor eventuale erori care s-ar putea strecura în cazul adoptăriideciziei de către o singură persoană.

Însă în anumite împrejurări, necesitatea soluţionării urgenta unor probleme poate impune adoptarea deciziei de către o singurăpersoană, fără greu de realizat sau, chiar imposibil, dacă urgenţaeste foarte mare iar asemenea situaţii ar trebui să aibă caracter deexcepţie, decizia administrativă definindu-se, prin însăşi natura sa,ca rezultat al muncii şi colaborării colective a mai multor persoane.

Pe lângă răspunderea organului în ansamblul său, fiecarepersoană care a participat la adoptarea deciziei va purta

82

răspunderea individual în legătură cu acea decizie.Adoptarea deciziei

3.1 Iniţiativa adoptării deciziei administrativeÎnainte de a se organiza o acţiune, este necesară intervenţia

unei iniţiative, care să declanşeze o acţiune în cauză. La fel şi încazul deciziei administrative este necesară o iniţiativă a adoptăriiacelei decizii.

Iniţiativa deciziei poate să aparţină organului care o emite.Dar, iniţiative poate să aparţină şi altor factori, exteriori organuluiemitent. Astfel, o decizie administrativă poate fi iniţiată de un altorgan al administraţiei publice, fie superior, fie inferior celui care oadoptă.

De asemenea, iniţiativa adoptării unei deciziiadministrative poate veni din partea diferitelor organizaţii şiasociaţii nestatale sau este obligat să adopte decizia, decât numai încazul când iniţiativa adoptării aparţine unor organe faţă de care estesubordonat organul ce va emite decizia. În alte situaţii, iniţiativa nureprezintă decât o simplă propunere, o sugestie care nu obligăorganul emitent, acesta având deplină libertate de a adopta sau nudecizia respectivă.

Iniţiativa adoptării deciziei administrative intervine în cazulîn care se constată existenţa unei nevoi sociale, pentru a căreisatisfacere este necesară o decizie administrativă.

Odată manifestată iniţiativa, urmează pregătirea proiectuluide decizie care implică o serie de operaţiuni.

- Stabilirea obiectivului şi a mijloacelor de realizare aacestuia

Mai întâi este necesar să se stabilească în mod precisnevoia socială ce trebuie satisfăcută, precum şi ce anume se impunesă se facă pentru satisfacerea acesteia, cu alte cuvinte, determinareaobiectivului înfăptuit, scopul urmărit prin decizia care urmează săse adopte, precum şi mijloacele de realizare.

Pe tot parcursul acestui proces se va avea în vedere gradulde prioritate, adică urgenţa satisfacerii unei anumite nevoi sociale.

Ţinând seama de aceasta, indiferent de stadiul la care s-aajuns în procesul elaborării unei decizii administrative, dacă înacest timp se iveşte o cerinţă socială prioritară, într-o astfel desituaţie se suspendă temporar elaborarea deciziei aflată în lucru,adică în curs de elaborare, şi se acordă prioritate deciziei legată decerinţa urgentă ce a intervenit şi care trebuie deci satisfăcutăînaintea altor cerinţe.

- Culegerea de dateAdoptarea unei decizii administrative trebuie sa se sprijine

pe o serie de date. Cu cât sunt mai complete şi mai exacte acestea,cu atât decizia va fi mai realistă şi mai eficientă.

De aceea, elaborarea deciziei administrative trebuie să sebazeze pe o amplă şi aprofundată documentare.

Culegerea datelor prezintă o covârşitoare însemnătatepentru organele administraţiei publice, întrucât în funcţie de ele sepropun şi soluţiile menite să ducă la satisfacerea nevoii sociale care

83

a generat decizia respectivă.În cazul documentării, trebuie culese o multitudine de date,

de natură diferită, cum sunt de pildă, informaţiile care se referă lacele pentru alegerea celor mai economicoase şi mai eficientemijloace de realizare a obiectivului stabilit.

O atenţie de cea mai mare însemnătate în cadruldocumentării se va acorda cunoaşterii exacte a realităţii sociale.Aşa după cum am mai arătat, dacă această cunoaştere oferă dateincomplete sau, mai grav, inexacte, rezultatul va fi adoptarea uneidecizii eronate, care nu va duce la rezolvarea adecvată a problemeiîn cauză.

Documentarea se realizează, prin:- cercetarea unor lucrări ştiinţifice;- statistici;- rapoarte;- procese-verbale;- dări de seama;- anchete, etc.

Operaţiile de documentare pot fi mult uşurate prinutilizarea maşinilor de calcul, a computerelor, din ce în ce maifrecvent folosite de administraţia publică contemporană.

- Selectarea informaţiilor şi interpretarea datelorDupă ce s-a terminat culegerea informaţiilor, urmează

două operaţii importante, şi anume: selectarea şi interpretareaacestora.

Operaţiile menţionate sunt necesare, deoarece, nu toateinformaţiile obţinute prezintă aceeaşi însemnătate pentru decizia cese adoptă. Vor fi reţinute, cu precădere, acele date care să asigure oeficienţă sporită, obţinerea de rezultate maxime cu cheltuieliminime, în condiţiile satisfacerii depline şi optime a cerinţei socialecare a generat decizia ce urmează a se adopta.

- Adoptarea decizieiCunoscute fiind scopul şi obiectivul ce trebuie înfăptuite,

precum şi informaţiile culese, selectate şi interpretate, se trece laadoptarea propriu-zisă a deciziei. Adoptarea deciziei reprezintă unproces raţional de gândire, înţelegere, alegere dintre varianteledecizionale formulate în etapa anterioară a opţiunii considerate cafiind optimă pentru atingerea obiectivului decizional.

După unii autori etapa adoptării se poate diviza, în cazulorganelor colegiale, în cel puţin 3 faze: dezbaterea, deliberarea şivotarea. Etapa adoptării este guvernată de importante formalităţiprocedurale concomitente adoptării deciziei şi ulterioare adoptăriiacesteia, necesare asigurării valabilităţii ei sau punerii în executare.

Dezbaterea - activitate de evaluare a propunerilor cuprinseîntr-un proiect de act în baza unei confruntări de idei în cadrulcăreia se evidenţiază avantajele şi dezavantajele soluţiilorpreconizate. Forma organizatorică a dezbaterii în cadrul organelorcolegiale este şedinţa (adunare generală, sesiune) care reprezintă oreuniune de două sau mai multe persoane ce alcătuiesc împreună unorgan şi a căror reunire are un anumit scop.

84

Dezbaterile, deoarece evaluează şi studiază varianteledecizionale revin decidentului. O metodă folosită constă în criticaorganizată a alternativelor care are în vedere formularea motivelorcare justifică decizia de către un colectiv şi elaborarea argumentelorîmpotriva acestuia de către alt colectiv. Astfel, în timpul deliberăriise apreciază argumentele pro şi contra, procedându-se la analizacritică a proiectului de decizie. În cazul în care se propun pentrurezolvarea aceleiaşi probleme, soluţii total diferite, înseamnă căobiectivul decizional nu a fost clar definit, documentarea estenesatisfăcătoare s-au au intervenit elemente extralogice(sentimente, interese personale, slaba participare şi pregătire amembrilor organismului colegial etc.).

Deliberarea - În cazul organelor colegiale fiecareparticipant la dezbatere optează din considerente specifice, asupraunui proiect sau variante şi asupra unor amendamente. Procedurade deliberare a fiecărui participant diferă în ceea ce priveştestructura demonstraţiei sale, alegerea şi ordonarea argumentelor,modul şi momentul de prezentare. Alegerea unei variante din maimulte, are loc în baza unei aprecieri comparative a variantelorpropuse sub aspectul diferiţilor factori, indicatori de eficienţă, prinaprecierea unor efecte posibile ca apariţie etc., dar cu respectareacadrului legal care delimitează posibilităţile de opţiune.

Metoda deliberării urmăreşte sistematizarea dezbateriipentru a se ajunge la o concluzie. Elementele comune oricăreideliberări sunt:

- delimitarea întinderii analizei şi identificarea normelorştiinţifice sau tehnice ce urmează a fi respectate şi aplicate înmateria ce face obiectul proiectului de decizie;

- stabilirea procedurii legale de deliberare sau precizareaacesteia de comun acord, dacă nu este prevăzută în acte normative

- determinarea metodelor folosite pentru culegereacunoştinţelor ştiinţifice necesare;

- utilizarea unei tehnologii adecvate deliberării.Ca orice activitate umană deliberarea trebuie organizată.

Astfel, materialul pregătit pentru elaborarea deciziei, împreună cupropunerile prezentate, vor fi transmise în timp util membrilororganului de decizie, pentru ca aceştia să le poată analiza, spre aavea astfel posibilitatea de a se pronunţa atunci când vor fi supusediscuţiei materialele respective. În cadrul deliberării, membriiorganului de decizie îşi vor exprima părerea în legătură cupropunerile prezentate privind proiectul viitoarei decizii.

Libertatea exprimării opiniei poate fi realizată prin metodeştiinţifice precum metoda Delphi, denumită şi ancheta Iterativă şimetoda Brainstorming, asaltul de idei ce urmăreşte obţinerea câtmai multor păreri.

Normele ce asigură eficienţa deliberărilor sunt:- precizarea exactă a ordinii de zi;- selecţionarea judicioasă a participanţilor;- formularea clară şi sintetică a problemei analizate;- stimularea emiterii de păreri;- consemnarea exactă a părerilor consemnate.

85

Votarea - reprezintă operaţiunea prin care se manifestă cuefecte juridice voinţa organului colegial prin adoptarea actuluijuridic. Voinţa pe care o cuprinde decizia se manifestă în realizareaputerii de stat şi se află numai la nivelul persoanelor care au undrept de vot deliberativ şi nu un drept de vor consultativ sau caresunt lipsite de acest drept.

Evaluarea şi alegerea variantei decizionale presupundefinirea unor criterii concrete. Uneori se foloseşte tehnicaarborelui de luare a deciziei, al cărui nume se datoreazăreprezentării sale grafice sub forma unui arbore stilizat.

Pentru ca decizia administrativă să fie legală, ea trebuie, înprimul rând, să fie emisă de către autoritatea administrativăcompetentă, adică de către autoritatea căreia legea îi conferă dreptulşi, totodată, în anumite cazuri, obligaţia de a adopta acea decizieadministrativă. Problema competenţei priveşte nu numai autoritateade la care emană decizia, ci şi persoana din cadrul acelei autorităţi,funcţionarul care pregăteşte decizia.

Totodată, decizia administrativă trebuie să fie înconformitate cu legea, ea fiind emisă tocmai pe baza şi în vedereaexecutării legii. Termenul de lege, în acest context, trebuie privit însensul său larg. În afară de legea adoptată de către Parlament,deciziile administrative trebuie să respecte şi să execute dispoziţiileconţinute în toate actele date în baza legii.

De asemenea, la adoptarea deciziilor administrative trebuierespectate condiţiile de formă şi de procedură prescrise de legepentru emiterea lor. Nerespectarea acestor condiţii duce la neluareaîn considerare a acelor decizii. Aşa de exemplu, dacă un actadministrativ nu poartă semnătura persoanei competente sauştampila organului emitent, acel act nu este considerat valabil.

În ceea ce priveşte procedura emiterii, legea poate stabili şicerinţa anumitor avize pentru emiterea unui act administrativ, datede către alte organe decât organul emitent. Avizele sunt opinii pecare o autoritate a administraţiei publice le solicită altor organe aleadministraţiei publice într-o problemă sau în mai multe problemepentru a se informa şi a decide în cunoştinţă de cauză.

Avizele se clasifică în trei categorii:- facultative, situaţie în care autoritatea emitentă are

libertatea să solicite sau să nu solicite acel aviz;- consultative, situaţie în care autoritatea emitentă este

obligată să solicite avizul, în absenţa căruia nu poate emite actuladministrativ, dar nu este obligată să urmeze avizul acordat, putândsă adopte altă soluţie decât cea conţinută în aviz;

- conforme, când autoritatea emitentă este obligată săsolicite avizul şi, totodată, să ţină seama de avizul solicitat laemiterea actului pentru care a fost dat, adică să emită actul în sensulavizului dat.

Valabilitatea actelor administrative este condiţionată şi demodul propriu-zis de adoptare a acestora, de pildă, în cazulautorităţilor colegiale. În unele cazuri, spre exemplu, pentruvaliditatea actului administrativ este necesar votul afirmativ ajumătate plus unu din numărul membrilor autorităţii. Dacă nu seîntruneşte acest număr, actul nu poate fi adoptat. Prin lege se potstabili şi alte proporţii pentru adoptarea de acte administrative.

86

Prin lege, se mai poate stabili pentru anumite acteadministrative o formă scrisă precis determinată, având un conţinutformal prestabilit, obligatoriu, ca de exemplu, în situaţia privindcărţile de identitate, paşapoartele, diplomele, adeverinţele,certificatele medicale etc., ori se poate cere traducerea lor într-olimbă străină.

Mai este posibilă situaţia ca, după adoptare, un actadministrativ să necesite îndeplinirea unor formalităţi procedurale.Astfel, în anumite situaţii, se cere aprobarea actului administrativde către organul superior celui emitent, fără de care acel act nu estevalabil.

Executarea deciziei administrative

4.1. Executarea deciziei administrativeDupă ce a fost adoptată, decizia administrativă trebuie

executată, trebuie pusă în aplicare. Oricât de bună ar fi o decizie,dacă ea nu este executată sau este defectuos executată, întreagamuncă depusă anterior pentru elaborarea deciziei se iroseşte.

De reţinut faptul că, după adoptarea ei de către organulemitent, decizia administrativă devine obligatorie. Astfel încât, încaz de neexecutare, pot fi aplicate sancţiunile prevăzute de legecelor care se fac vinovaţi de neexecutare.

În vederea executării, organele administraţiei publiceadoptă o serie de măsuri organizatorice, privind mobilizarea şiutilizarea mijloacelor necesare executării. Cu cât mai bine esteorganizată executarea, cu atât se înfăptuieşte mai deplin scopuldeciziei respective.

Un element deosebit de important al executării esteoportunitatea acesteia, o întârziere în executare putând avea uneoriconsecinţe deosebit de grave, de natură să aibă ca rezultat chiarimposibilitatea executării.

Decizia administrativă poate fi executată direct de cătreorganul administraţiei publice, de către o organizaţie nestatală sauchiar de către cetăţeni, în mod individual.

În procesul de executare, trebuie să se ţină seama custricteţe de competenţa fiecărui organ în parte, în aşa fel încât să seevite suprapunerile şi paralelismele, care ar putea avea efectenegative.

Modul de executare a unei decizii administrativeinfluenţează efectele acesteia, deoarece se ridică problemaorganizării raţionale şi eficiente a resurselor. Pentru executareacorespunzătoare a deciziilor, s-au formulat unele recomandări şianume:

- separarea îndeplinirii unei decizii, de celelalte acţiuni aleadministraţiei; orice executare urmează că se integreze în structurade ansamblu a administraţiei;

- bună executare depinde de experienţa şi cunoştinţele înmaterie ale funcţionarilor publici;

- executarea operativă a deciziei, deoarece orice întârzierepoate avea efecte dăunătoare, după cum şi graba aduce prejudicii;

- executarea este mai facilă, atunci când decizia se

87

integrează în cadrul tradiţional al activităţilor administrative saupoate fi mai dificilă dacă impune inovaţii în materie. În primul caz,ceea ce influenţează execuţia, este rutina funcţionarilor, iar în celde-al doilea caz, lipsa lor de curaj.

Executarea unei decizii se împleteşte cu activitatea decontrol, care verifică atât derularea procesului decizional, cât maiales, rezultatele obţinute. Controlul furnizează informaţii necesareîn elaborarea deciziilor viitoare şi, în fond, marchează dinamicadeciziei administrative.

4.2. Concluzii ce se pot desprinde din executarea deciziilorÎn procesul executării deciziilor administrative, este posibil

să se constate că o decizie nu reuşeşte să ofere cea mai bunărezolvare a problemelor care au generat-o.

Într-o asemenea situaţie, organul administraţiei publice opoate modifica sau chiar anula print-o altă decizie care săcorespundă acelei modificări.

Faptul în sine pune în evidenţă mai multe aspect. Astfel,acesta poate învedera fie că scopul şi obiectivul, mijloacele alesesau felul cum s-a efectuat executarea au prezentat deficienţe, ceeace a avut urmări negative în ceea ce priveşte nevoile sociale cetrebuie satisfăcute.

Executarea unei decizii administrative poate scoate laiveală aspect noi ale realităţii sociale, care vor trebui avute învedere de către organele legislative, în vederea stabilirii de noipolitice, care vor antrena alte decizii administrative.

În procesul executării, se poate învedera faptul căobiectivul în cauză ar fi putut fi realizat cu alte mijloace, mai ieftineşi mai eficiente, într-un timp mai scurt, etc. Toate acestea constituieo utilă experienţă pentru organele administraţiei publice atunci cândacestea vor adopta decizii.

De asemenea, concluzii importante se pot desprinde:În legătură cu faptul dacă procedura folosită este cea mai

bine aleasă:- dacă nu a fost cumva prea complicată sau prea lentă;-dacă nu s-au făcut cheltuieli prea mari cu operaţiunile de

documentare;-dacă timpul şi personalul au fost utilizaţi în mod raţional şi

eficient, etc.Fapte de natură să îndemne organele administraţiei publice

la o mai profundă reflecţie şi la adoptarea măsurilor necesare pentruridicarea eficienţei activităţii administrative.

Totodată, se desprind concluzii privind faptul, dacă cel carea decis era cel mai indicat să facă aceasta. Trebuie să seurmărească, acordarea dreptului de decizie să constituie unsupliment pentru persoanele din administraţie, sporindu-leinteresul, ataşamentul, iniţiativa şi răspunderea pentru activitatea pecare o desfăşoară.

Pe de altă parte, este necesar să se analizeze dacă cel care adecis era cel mai aproape de problemă care a făcut obiectuldeciziei, apropriere care îi permite o cunoaştere deplină, completăşi aprofundată a realităţilor sociale, de natură să asigure adoptareacelei mai adecvate soluţii.

88

Procesul decizional, de elaborare şi executare a deciziiloradministrative constituie pentru organele politice li administrativeun privilegiu favorabil de acumulare de experienţă, de continuăperfecţionare a activităţii statale, în scopul slujirii în condiţii decalitate superioară a societăţii, ridicării continue a bunăstăriipopulaţiei, a nivelului de progres şi civilizaţie.




act juridic; act administrativ; act administrativ jurisdicţional; administraţie publică; prezumţia de legalitate; prezumţia de autenticitate; aviz; acord; cvorum; semnare act; contrasemnare act; comunicare; publicare; aprobare; confirmare act; anulare act; revocare; rectificare; operaţii administrative ;decizii administrative.


1. Definiţi actul administrativ şi identificaţi principalele trăsături ale acestuia.2. Indicaţi criteriile de clasificare a actelor administrative şi argumentaţi importanţa fiecărui criteriu.3. Prin ce se deosebeşte actul juridic civil de actul administrativ.

89

4. Comparaţi actele administrative normative şi actele administrative individuale.5. Indicaţi şi analizaţi condiţiile de valabilitate a actului administrativ.6. Analizaţi prezumţia de legalitate, autenticitate şi veridicitate de care beneficiază actul

administrativ.7. În ce constau formele procedurale anterioare, concomitente şi posterioare emiterii/adoptării actelor

administrative? Precizaţi valoarea juridică pentru fiecare.8. Precizaţi tipurile de avize şi acorduri care pot fi solicitate.9. Invocaţi deosebirile între anularea şi ineficienţa actelor administrative.10. Indicaţi cauzele de revocare a actelor administrative şi apoi faceţi diferenţa între revocare şi

retractare.11. Precizaţi ce înţelegeţi prin executarea din oficiu a actelor administrative.12. Analizaţi şi indicaţi în mod corect diferenţa între revocare, retractare şi rectificare.13. Ce înţelegeţi prin suspendarea actelor administrative şi care sunt efectele juridice ale acestei

instituţii?14. Definiţi operaţiunile administrative şi analizaţi trăsăturile caracteristice acestora.15. Indicaţi operaţiunile necesare adoptării sau punerii în executare a actelor administrative.16. Definiţi contractele administrative şi analizaţi trăsăturile caracteristice acestora.17. Descrieţi comparativ aspectele privind contractul de concesiune şi contractul de achiziţii publice.18. Prezentaţi drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare a unui contract de concesiune şi analizaţi

modalităţile de încetare a efectelor contractului.19. Credeţi că partea care a încheiat un contract administrativ poate sa îl cedeze unei alte terţe

persoane?20. Consideraţi că se poate denunţa unilateral un contractul administrativ? Argumentaţi orice ipoteză

invocată.

90

Teste de evaluare/autoevaluare

Rezolvarea de teste grile.

1. La emiterea actului administrativ organul emitent acţionează în temeiul:a. puterii discreţionare a administraţiei publice;b. puterii de constrângere a administraţiei publice;c. puterii de stat pe baza şi în vederea executării legii.

2. Când anularea unui act administrativ este înfăptuită de organul emitent, aceasta poartă denumirea de:a. retractare;b. revocare;c. rectificare.

3. Intrarea în vigoare a unui act administrativ individual are loc:a. la publicarea în Monitorul Oficial;b. la data prevăzută în conţinutul actului, ulterioară publicării în Monitorul Oficial;c. la data comunicării actului persoanei la care se referă.

4.Organele administraţiei publice controlează actele administrative:a. numai sub aspectul legalităţii lor;b. numai sub aspectul oportunităţii lor;c. atât sub aspectul legalităţii, cât şi al oportunităţii.

5.Apreciaţi ce împrejurări determină ca un act administrativ să devină un act inexistent:a. în cazul pierderii sau distrugerii, dar cu condiţia ca pentru acel act să nu existe posibilitatea

obţinerii unui duplicat;b. îi lipseşte un element esenţial privind valabilitatea sa juridică;c. nepublicarea hotărârilor şi ordonanţelor adoptate de guvern în Monitorul Oficial.

6.Efectele juridice ale unui act administrativ încetează temporar în caz de:a. revocare;b. abrogare;c. suspendare.

7.Semnarea actelor administrative prin care se atestă autenticitatea acestora este:a. o condiţie de formă;b. o condiţie de fond;c. o condiţie procedurală.

8.În caz de constatare a ilegalităţii unui act administrativ:a. efectele juridice încetează retroactiv, chiar din momentul emiterii actului administrativ

ilegal;

91

b. efectele juridice încetează să se mai producă numai pentru viitor;c. instanţa de contencios administrativ va hotărî momentul încetării efectelor juridice ale

actului administrativ ilegal, dar după data introducerii acţiunii.

9.Controlul intern poate viza:a. numai legalitatea actelor;b. numai oportunitatea actelor;c. atât legalitatea, cât şi oportunitatea.

10.Principiul legalităţii actului administrativ presupune următoarele:a. actul administrativ să respecte doar condiţiile de oportunitate existente în momentul

emiterii/adoptării acestuia;b. actul administrativ să fie emis/adoptat în limitele competenţei legale a autorităţii publice

ierarhic superioare;c. calitatea actului administrativ de a corespunde Constituţiei şi legii, în baza şi în executarea

căreia a fost emis.

11.Forma scrisă a actului administrativ este necesară pentru:a. publicarea în Monitorul Oficial al României;b. executarea şi respectarea întocmai de către cei cărora li se adresează;c. posibilitatea revocării de către organul emitent sau cel ierarhic superior.

12.Din punctul de vedere al competenţei materiale a organului administraţiei publice care le adoptă sauemite, actele administrative sunt:

a. acte administrative care produc efecte pe întreg teritoriul ţării, precum hotărârile adoptate deGuvern;

b. acte administrative cu caracter general;c. acte administrative de specialitate, care vizează unul sau mai multe domenii de activitate.

13.Actul administrativ jurisdicţional reprezintă:a. actul administrativ emis de către o autoritate administrativă cu atribuţii jurisdicţionale;b. actul administrativ emis după o procedură bazată pe respectarea dreptului la apărare şi pe

contradictorialitate;c. actul administrativ care este emis de o autoritate administrativă investită, prin lege organică,

cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială.

14.Actul administrativ cu caracter individual va intra în vigoare:a. la data înmânării sau comunicării actului către persoana vizată;b. la o dată prevăzută în act, anterioară datei la care a fost comunicat sau înmânat;c. în termen de 30 de zile de la data adoptării sau emiterii actului.

15.Când anularea unui act administrativ este înfăptuită de organul ierarhic superior celui care l-a emis,poartă denumirea de:

a. revocare;b. retractare;c. rectificare.

92

Bibliografie obligatorie-Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed.All Beck, Bucuresti, 2005, vol. I si II.- Verginia Verdinas, Drept administrativ, ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009-Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediţia a III-a revizuită şi



93

Unitatea de învăţare 4FORMELE DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ SPECIFICE

DREPTULUI ADMINISTRATIV


4.3.1. Răspunderea administrativa..... ........................................................................................4.3.2. Răspunderea juridica contravenţională.............................................................................


4.1. IntroducereActivitatea administrativă de menţinere a ordinii publice

poate fi denumită ca reprezentând o regulă, sau o activitate deedictare de reguli, ce vizează un minim de conduită necesară pentru oviaţă socială convenabilă.

Într-o societate democratică ordinea publică includerespectarea drepturilor fundamentale, care în caz contrar, poate ducela instalarea dezordinii.

Orice serviciu public are ca scop satisfacerea unor nevoisociale prin mijloace specifice, iar modul de acţiune, constituit dinprestaţii furnizate beneficiarilor, poate duce la definirea serviciuluipublic, ca reprezentând acea activitate, desfăşurată sau autorizatăde un organ public, prin care se realizează nevoi sociale de interespublic. De aici îmbinarea perfectă dintre activitatea administraţiilorpublice şi ordinea de drept.


4.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:– cunoaşterea cercetării conceptului de responsabilitate şi

răspundere juridică, contravenţie;– identificarea formelor de răspundere specifice dreptului

administrativ;– definirea condiţiilor răspunderii juridice, răspunderii

94

administrativ-disciplinară, răspunderii administrativ-patrimoniale şirăspunderii contravenţionale;

– cunoaşterea trăsăturilor specifice fiecărei forme derăspundere;

– definirea sancţiunilor contravenţionale, modalităţi şiproceduri de executare;

– cunoaşterea cauzelor care înlătură caracterul contravenţionalal faptei.

4.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precumrăspundere, responsabilitate;

– studenţii vor putea să diferenţieze conceptul de răspunderejuridică, răspundere administrativ-disciplinară, răspundereadministrativ-patrimonială şi răspundere contravenţională;– studenţii vor putea să descrie particularităţile principiilor

specifice răspunderii juridice;– studenţii vor cunoaşte şi identifica aspecte privind

trăsăturile specifice formelor răspunderii administrative;– studenţii vor identifica aspecte legate de sancţiuni pentru

abaterile administrativ disciplinare;– studenţii vor cunoaşte modalităţile de executare a

sancţiunilor dispuse;– studenţii vor cunoaşte şi identifica aspecte privind

răspunderea contravenţională;– studenţii vor putea să diferenţieze contravenţia de

infracţiune şi de abatere disciplinară;– studenţii vor putea să descrie sancţiunile contravenţionale;– studenţii vor cunoaşte cauzele care înlătură caracterul

contravenţional al faptei cât şi termenele de prescripţieaplicabile;

– studenţii vor cunoaşte procedura distinctă prevăzută pentrucontestarea proceselor verbale de stabilire şi constatare acontravenţiilor.


Pentru unitatea de învăţare Formele de răspundere juridicăspecifice dreptului administrativ, timpul alocat este de 6 ore.

95


4.3.1. Răspunderea administrativă

4.3.1.1. Conceptul de răspundere administrativăConceptul de răspundere, sau responsabilitate,

desemnează o reacţie de reprimare, venită din partea societăţii,faţă de o anumită acţiune umană, imputabilă în principalindividului.

Altfel spus, răspunderea este acea formă socială, stabilităde stat, printr-un fapt ilicit, care determină suportarea consecinţelorcorespunzătoare, de către cei vinovaţi, inclusiv utilizarea forţei deconstrângere, în scopul restabilirii ordinei de drept astfel lezate.

Sensul frecvent atribuit noţiunii de răspundere, indiferentde forma sub care se manifestă, este acela de obligaţie în a suportaconsecinţele nerespectării normelor juridice. Natura reguliiîncălcate determină natura formei de răspundere.

Răspunderea juridică se naşte ca urmare a producerii unorfapte ilicite, şi constituie o importantă garanţie a respectăriinormelor juridice. În cazul încălcării normelor juridice, se pun înpericol valorile sociale pe care aceste norme le apără.

Pentru ocrotirea acestor valori, s-a stabilit o răspunderejuridică, atunci când normele juridice sunt încălcate, în sensul căpersoanele care se fac vinovate de săvârşirea unor fapte, prin carese încalcă normele juridice, trebuie să suporte anumite consecinţejuridice, adică să fie pasibile de aplicarea unor sancţiuni juridice.

În raport cu gravitatea încălcării normelor juridice şiconsecinţele faptei antisociale, există mai multe forme derăspundere juridică:

răspundere penală, în cazul săvârşirii unor fapte deosebitde grave, considerate infracţiuni;

răspundere disciplinară, în cazul nerespectăriiîndatoririlor de serviciu. Aceasta intervine între angajat şiangajator, atunci când angajatul încalcă în mod culpabil obligaţiilesale de serviciu. Răspunderea disciplinară intervine în legătură cuexercitarea contractului de muncă;

răspundere civilă, în situaţia în care prin fapta săvârşităs-au produs şi prejudicii materiale, fie în dauna societăţii, fie îndauna unei persoane fizice sau juridice;

răspunderea administrativă, pentru fapte ce au un pericolsocial mai redus, anume abateri administrative;

În cadrul formelor răspunderii juridice un loc important îlocupă răspunderea administrativă. Aceasta pentru că, printre celemai frecvente fapte antisociale, se numără abaterile administrative,şi în primul rând săvârşirea de contravenţii.

Răspunderea administrativă este angajată pentru săvârşireafaptelor ilicite, prevăzute de lege drept contravenţii. Ea urmăreşte

96

restabilirea ordinei normative încălcate, precum şi condamnareafaptei negative şi a autorului acesteia. Numai atunci când legeaprevede, sancţiunea administrativă contravenţională, se aplică şipersoanelor juridice.

Răspunderea administrativă priveşte sfera raporturilor dedrept administrativ, şi implicit a participanţilor la aceste raporturi.Se fundamentează pe nerespectarea de către aceştia a obligaţiilorce le-au revenit în cadrul acestor raporturi juridice.

Cum într-un raport de drept administrativ părţile nu stau pepicior de egalitate, subiectul care se situează pe treapta superioară araportului juridic are şi abilitatea juridică de a trage la răspunderepe celălalt subiect, în cazul în care acesta din urmă săvârşeşte oabatere administrativă, care nu este calificată drept contravenţie.

Răspunderea juridică de drept administrativ cunoaşte treiforme:

răspunderea administrativă disciplinară, careapare în situaţia producerii unei abateri, care nu implică caracterulde contravenţie.

Răspunderea administrativă disciplinară intervine întreangajat şi angajator, atunci când angajatul încalcă în mod culpabilobligaţiile sale de serviciu, cu alte cuvinte, intervine în legătură cuexercitarea contractului de muncă. Angajaţii se supun unor regulipe care dacă le încalcă sunt pasibili de răspundere.

Această ordine derivă din respectarea unor norme deconduită profesională, care pot viza:

relaţiile din cadrul unui colectiv determinat;relaţiile cu alte colective din cadrul aceleiaşi unităţi;relaţiile cu terţii;afectarea statutului şi imaginii publice proprii, sau a

instituţiei, în care îşi desfăşoară activitatea, printr-o serie de fapteneconforme cu realitatea, săvârşite în afara serviciului;

răspunderea administrativă patrimonială,antrenată în cazul în care statul trebuie să răspundă pentruprejudiciile cauzate, ca urmare a unor erori judiciare ale organelorsale de specialitate, cu atribuţii judiciare, sau pentru paguberezultate din acte administrative ilegale, emise de administraţia destat, ori prin nesoluţionarea în termenul prevăzut de lege a cereriloradresate unor autorităţi publice;

Subiectele răspunderii administrative patrimoniale pot fi:statul, autorităţile publice şi funcţionarii publici, bineînţeles atuncicând aceştia sunt subiecte într-un raport de drept administrativ.

Există o răspundere administrativ-patrimonială exclusivă astatului, pentru prejudiciile materiale şi morale, cauzate prin erorilejudiciare săvârşite în procesele penale.

Răspunderea administrativ-patrimonială a autorităţiloradministraţiei publice există, pentru pagubele materiale şi morale,cauzate prin acte administrative ilegale, sau prin nesoluţionarea întermen legal a unei cereri.

Există şi o răspundere administrativ-patrimonială solidarăa autorităţilor publice şi a funcţionarilor publici, pentru pagubemateriale şi morale cauzate prin acte administrative ilegale, sau prinnesoluţionarea în termen legal a unei cerei.

răspunderea contravenţională, intervine în cazul săvârşii

97

unei contravenţii. Contravenţia este fapta care prezintă un pericolsocial mai redus decât infracţiunea, care este săvârşită cu vinovăţie.

Sunt multe împrejurări care antrenează răspundereaadministrativă, fără ca faptele respective să constituie contravenţii.

De exemplu: blocarea contului bancar, majorările deîntârziere, care se aplică pentru neplata la termen a impozitelor şitaxelor, anularea unei autorizaţii, în cazul încălcării unor normejuridice, fără ca aceste încălcări să fie contravenţii, tratamentulmedical obligatoriu, etc.

Săvârşirea unor asemenea fapte antrenează răspundereaadministrativă şi nu răspunderea contravenţională.

Constrângerea administrativă se realizează prin mai multemodalităţi:

măsuri de siguranţă: carantina, vaccinareaobligatorie, reţinerea sau arestarea unei persoane;

măsuri de executare silită: sechestrul şi vânzareala licitaţie a unor bunuri, tratamentul medical forţat;

măsuri de sancţionare, în legătură cu săvârşireaunor abateri administrative, printre care plata unei amenzicontravenţionale.

Între aceste modalităţi de constrângere administrativăexistă totuşi o anumită legătură. Anumite măsuri de siguranţă potavea şi caracter de măsuri de sancţionare, precum confiscarea debunuri a căror deţinere este interzisă, sau interzicerea practicăriiunei profesii.

Uneori, măsurile de siguranţă pot fi şi măsuri de executaresilită: aplicarea de tratamente medicale forţate, sau reţinerea, oriarestarea unor persoane.

De aceea caracterizarea măsurilor de constrângereadministrativă trebuie făcută în funcţie de împrejurările concrete încare sunt aplicate, de normele încălcate prin faptele antisociale cedetermină aplicarea măsurii de constrângere administrativă, şi descopul urmărit prin aplicarea acelor măsuri.

4.3.1.2. Sancţiunea administrativăSancţiunea administrativă cuprinde consecinţele juridice,

care apar în momentul în care, dispoziţia normei juridice nu esterespectată. Pentru toate abaterile administrative se aplică sancţiuniadministrative.

Sancţiunile administrative pot fi aplicate numai deorganele administraţiei publice şi numai pentru săvârşirea unorabateri administrative.

Aplicarea sancţiunilor juridice are scop dublu. Pe de o parteacela de a preveni săvârşirea în viitor a unor fapte antisociale,bazându-se pe faptul că sancţiunile juridice, aplicate unor persoane,au o puternică influenţă asupra celorlalţi membri ai societăţii,convingându-i să respecte normele juridice.

Pe de altă parte, aplicarea sancţiunilor juridice urmăreştepedepsirea celor care au săvârşit fapte antisociale. Dacă, se impuneocrotirea unor valori sociale, e posibil ca pe lângă aplicarea unorsancţiuni administrative , să se ia şi alte măsuri administrative, fărăcaracter sancţionator.

98

Ca exemple: măsuri pe protecţie sanitară, măsuri deprotecţie a florei şi faunei, măsuri de interzicere, permanent sautemporar, în anumite zone, măsuri de protecţie a monumenteloristorice sau a monumentelor naturale, etc. În toate aceste situaţiieste vorba de protecţia colectivităţii şi a avuţiei naţionale îngeneral.

Asemenea măsuri se aplică fără a se fi săvârşit fapteantisociale, ci doar pentru a se preveni producerea unor prejudiciicolectivităţii, mediului înconjurător, sau bunurilor materiale. Deşinu sunt sancţiuni, aceste măsuri au tot caracter de constrângere,deoarece obligă la o anumită conduită impusă.

În caz de nerespectare se pot aplica sancţiuni, uneori chiarmai severe decât cele administrative, cum sunt sancţiunile penale.

Există o mare varietate de sancţiuni administrative, iarconţinutul lor e determinat de forma răspunderii, de natura şigravitatea abaterilor administrative săvârşite.

Nu există răspundere administrativă, nici sancţiuneadministrativă în afara faptului generator al săvârşirii unei abateriadministrative.

a) Din punct de vedere a modalităţii de exprimare pot fiidentificate următoarele tipuri de sancţiuni: sancţiuni specifice răspunderii administrative

disciplinare: mutarea disciplinară, destituirea din funcţie,retrogradarea din funcţie, etc.;

sancţiuni specifice răspunderii administrativepatrimoniale, care vizează repararea prejudiciilor prin acteadministrative;

sancţiuni specifice răspunderii administrativecontravenţionale: avertismentul, amenda, închisoareacontravenţională, etc.;

b) În raport cu natura faptei antisociale, cu relaţiile sociale acăror desfăşurare a fost perturbată, cu domeniul unde s-asăvârşit fapta , se deosebesc:

sancţiuni pecuniare, ce constau în plata unei sumede bani: amenzile, majorările de întârziere, etc;

sancţiuni de suspendare sau anulare a uneiautorizaţii;

sancţiuni ce interzic dreptul de a circula pedrumurile publice;

sancţiuni de anulare a diplomei de absolvire a uneiforme de învăţământ, dacă a fost obţinută în mod fraudulos;

sancţiuni de suspendare a furnizării de gazenaturale sau a energiei electrice;

sancţiuni constând în distrugerea unor bunuri , dacăsunt considerate periculoase pentru colectivitate;

sancţiuni de sacrificare a unor animale bolnave, ceprezintă risc sanitar pentru colectivitate;Există mai multe criterii de clasificare a sancţiunilor disciplinare,astfel:

Din punct de vedere al naturii lor sancţiuniledisciplinare pot fi grupate în:

sancţiuni cu caracter moral, (avertismentul,blamul);

99

sancţiuni care afectează cariera funcţionarului(destituirea din funcţie);

sancţiuni cu caracter pecuniar (amenda); sancţiuni cu caracter complex, care afectează în

aceeaşi măsură cariera funcţionarului, dar are şi caracter pecuniar(reducerea salariului cu 1-2 trepte, sau retrogradarea);

Din punct de vedere al caracterului lor, sediferenţiază:

sancţiuni cu caracter principal (avertismentul,mustrarea, suspendarea temporară la avansare pe scară ierarhică,revocarea din funcţie pe motive de necorespundere profesională);

sancţiuni cu caracter complementar (suspendareadreptului la pensie);

Din punct de vedere al efectelor lor, sancţiuniledisciplinare pot fi :

sancţiuni care atrag încetarea raportului de funcţiecomunitară (revocarea, concedierea pentru insuficienţăprofesională):

sancţiuni care nu atrag încetarea acestui raport(restul sancţiunilor cu caracter moral sau material);

sancţiuni care determină întreruperea raportului defuncţie comunitară (suspendarea funcţionarului) ;

c) În funcţie de specificul abaterilor administrative, cele maiîntâlnite sancţiuni sunt:

avertismentul şi mustrarea, pentru abateriadministrative considerate ca fiind de pericol social redus;

amenda, ce constă în plata unei sume de bani înfavoarea bugetului de stat;

confiscarea este sancţiunea ce constă în trecerea înproprietatea statului a unor bunuri, ce au făcut obiectul săvârşiriiunor contravenţii.

Este tipică răspunderii contravenţionale, şi poate fi aplicatănumai cu o altă sancţiune administrativ-contravenţională. Aceastăsancţiune trebuie să fie prevăzută expres de actul normativ;

munca în folosul comunităţii; anularea actelor administrative ilegale, sancţiune

aplicată de instanţa de contencios administrativ, sau de autoritateaadministrativă ierarhic superioară, în baza procedurii controluluiadministrativ ierarhic sau controlului administrativ de specialitate;

retragerea autorizaţiei administrative de funcţionare,sau de exercitare a unei profesii, sau activităţi comerciale, dacăbeneficiarul autorizaţiei administrative nu respectă condiţiileimpuse de un act administrativ unilateral.

Organele care constată şi aplică sancţiunile administrativese grupează în:

Organe ale puterii legislative şi organe aleadministraţiei publice, care au competenţe legate de a constatarăspunderea administrativă disciplinară şi de a aplica în condiţiilelegii sancţiuni cu caracter administrativ disciplinar, (retrogradareadin funcţie, demiterea din funcţie). Autorităţile administrativepublice, în condiţiile stabilite de lege, pot stabili şi răspundericontravenţionale în sarcina funcţionarilor publici sau a persoanelorparticulare;

100

Funcţionarii publici, care au unele competenţe,potrivit sarcinilor de serviciu, să constate abaterile administrative şisă aplice sancţiuni;

Instanţele de judecată. Conform regulilor răspunderiiadministrative patrimoniale a statului şi conform art.11 din Legeanr.29/1990, instanţele de judecată, pot obliga autorităţileadministraţiei publice la despăgubiri pentru anumite persoane, dacăprintr-un act administrativ, sau fapt administrativ, s-a creat acestoraun anumit prejudiciu.

Pentru contenciosul administrativ instanţele de judecată aucompetenţa să aplice şi alte sancţiuni. Instanţele de judecată suntsingurele ce pot să aplice sancţiunea închisorii contravenţionale.

În cazul în care instanţele judecătoreşti constată că faptasăvârşită nu prezintă pericol social, pot aplica o amendă, care subaspectul naturii juridice, e o sancţiune administrativă.

Organele Ministerului Public, Parchetele de pelângă instanţele de judecată. Parchetele, prin procurori, pot aplica înfaza de urmărire penală, una din sancţiunile cu caracteradministrativ prevăzute de art.91 din Legea nr. 29/1990.

Regimul juridic procedural al aplicării sancţiuniloradministrative poate fi sintetizat astfel:

constatarea abaterii administrative de cătreautoritatea publică competentă, fie din oficiu, fie prin act desesizare;

efectuarea obligatorie a cercetării administrative,privind aspectele semnalate;

efectuarea unor proceduri de cercetare specifică:expertize, audieri de martori, etc;

constatarea abaterii administrative, aplicareasancţiunii administrative, prin act administrativ unilateral;

comunicarea actului administrativ funcţionaruluisancţionat;

executarea sancţiunii administrative.

4.3.1.3. Executarea silităEste ştiut că în statele democratice, principala metodă de

respectare a normelor juridice este metoda convingerii. Membriicolectivităţii sunt conştienţi de faptul că normele juridice suntemise în vederea promovării intereselor întregii colectivităţi şi afiecărui membru în parte.

De aceea vor respecta de bună voie normele juridice. Dar,în anumite situaţii, unii membrii ai societăţii, nu este exclus, să nurespecte normele juridice.

În astfel de împrejurări, organele administraţiei publice potsă obţină executarea actelor organelor statului, prin utilizarea forţeide constrângere, determinând pe cei în cauză să-şi respecteobligaţiile, fără să li se aplice o pedeapsă.

Într-o astfel de situaţie intervine executarea silită. Ca formăa constrângerii administrative, executarea silită înseamnă, aplicareade către organele administraţiei publice a unor măsuri deconstrângere, de obligare, în scopul obţinerii respectării normelorjuridice, fără aplicarea de sancţiuni.

101

Executarea silită intervine când subiectul de drept seîmpotriveşte, nu execută de bună voie obligaţiile, care îi revindintr-o normă juridică cu caracter imperativ. Poate interveni şiatunci când, subiectul de drept nu a comis o asemenea faptă, darexistă riscul comiterii ei, caz în care se urmăreşte eliminareacondiţiilor, care pot duce la comiterea unor fapte antisociale.

Când partea obligată, denumită debitor, sau urmărit, refuzăsă-şi exercite obligaţia, se impune să existe o reglementare, astfelîncât hotărârea instanţei să se execute. Punerea în executare, şiapoi întreaga procedură de executare se va face cu respectareadispoziţiilor legale care o reglementează.

Faptele de executare silită intervin în mai multe domenii deactivitate. Întrucât executarea silită este o măsură de impunere aunei conduite, fără aplicarea unei sancţiuni, opoziţia la executare,trebuie să prezinte un grad redus de pericol social, sau să fie lipsităde orice pericol social.

Pot fi puse în executare atât hotărârile definitive, investitecu formula “executorie”, cât şi hotărârile nedefinitive, dar care suntexecutorii de drept, sau pentru care, instanţa a hotărât executarealor înainte ca acestea să devină definitive.

Executarea silită poate fi privită şi ca un ansamblu demăsuri, prevăzute de lege, prin care creditorul realizează, cuajutorul constrângerii de stat, drepturi patrimoniale recunoscuteprin hotărârea unui organ de jurisdicţie, sau prin alt titlu, dacădebitorul nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţiile. Executareasilită se face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau alunui alt titlu executoriu.

Aplicarea executării silite se face cu îndeplinirea unorcondiţii, şi anume:

înconştiinţarea persoanei în cauză privind obligaţiacare îi revine în a executa actul respectiv. În cazul în care nu i s-aadus la cunoştinţă această obligaţie, nu i se poate imputa faptul, dea nu fi executat actul respectiv;

refuzul celui obligat de a executa actul. Refuzultrebuie să fie foarte clar şi să nu fie privit ca o simplă bănuială, cumcă persoana în cauză, nu ar intenţiona să-şi respecte obligaţiaprevăzută în actul juridic;

inexistenţa unor alte mijloace pentru obţinereaexecutării obligaţiei;

Măsurile de executare silită trebuie aplicate numai de cătreorganul competent să le îndeplinească. Privită din acest punct devedere, executarea silită a plăţii unei amenzi nu o poate face decâtorganele financiare, sau alte organe expres prevăzute de lege, dupăcum tratamentul medical forţat, nu îl pot face decât organelesanitare competente.

Sunt foarte variate măsurile de executare silită, elediferenţiindu-se în funcţie de domeniul în care se aplică. Astfel:

în domeniul economic pot fi folosite: sechestrulasigurator şi proprirea asiguratoare, prin care bunurile sechestrate,sau sumele proprite, devin indispensabile, până la ridicarea acestormăsuri.

Tot în domeniul economic o altă măsură este vânzareasilită a unor bunuri, acestea fiind sechestrate, evaluate şi vândute la

102

licitaţie.Se mai folosesc, ca măsuri de executare silită în domeniul

economic, interzicerea instalaţiilor sau utilajelor industriale, care nurespectă normele legale, prezentând pericol de accidente;

în domeniul financiar, printre măsurile de executaresilită, se pot enumera: pre-luarea numerarului şi a actelor devaloare, aflate în casele de bani, blocarea conturilor bancare,vărsarea la buget a sumelor disponibile din conturile curente, etc. ;

în domeniul ordinei publice, printre măsurile deexecutare silită, se numără: reţinerea unei persoane, în vedereaefectuării unor cercetări penale, arestarea unei persoane, în bazamandatului de arestare emis de instanţele judecătoreşti, în cazul încare se apreciază că lăsarea în libertate a acelei persoane prezintăpericol social, percheziţiile corporale sau domiciliare, efectuate deasemenea în baza unui mandat emis de instanţele judecătoreşti,oprirea vehiculelor sau a pietonilor, de către agenţii de circulaţie,atunci când încalcă dispoziţiile legale, fără să se ajungă lasăvârşirea unei contravenţii;

în domeniul sistematizării şi disciplinei în construcţii, seutilizează ca măsură de executare silită, demolarea forţată a uneiconstrucţii, dacă cel care a ridicat-o nu s-a conformat de bunăvoiesomaţiei de a demola construcţia;

în domeniul ocrotirii sănătăţii, se pot aplica, examinareaşi tratamentul medical forţat, ţinerea în carantină, interzicereaintrării sau ieşirii din ţară a persoanelor care suferă de bolicontagioase, sau a unor produse nocive pentru sănătate;

Trebuie menţionat şi faptul că, măsuri de executare silită,se pot lua şi pentru executarea forţată nu numai a actelor emise deorganele administraţiei publice, ci şi a actelor celorlalte organe destat, în condiţiile prevăzute de lege, de exemplu aducerea forţată acelor care nu se prezintă de bună voie, atunci când au fost citaţi deo instanţă de judecată.

Pe lângă aplicarea sancţiunilor juridice, măsurile deexecutare silită urmăresc să asigure ordinea de drept şi desfăşurareaîn condiţii corespunzătoare a vieţii sociale.

Obligaţia a cărei nerespectare atrage după sine intervenţiamăsurii de executare silită poate să rezulte din:

lege organică; Ordonanţă de Guvern; acte cu caracter normativ subsecvente acestora; acte administrative cu caracter individual; sancţiuni administrative, contravenţionale sau sancţiuni

de drept administrative.

4.3.2. Răspunderea juridică contravenţională

4.3.2.1. Conceptul de contravenţie

Ca efect al schimbărilor legislative materiacontravenţională a trecut din domeniul penal în sfera abaterilor cucaracter administrativ. Această translaţie a impus, din punct devedere al apartenenţei la dreptul administrativ conceptual decontravenţie şi răspundere contravenţională.

103

În prezent sediul materiei îl constituie OrdonanţaGuvernului nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor,care a abrogat Legea nr. 32/1968.

Desigur, actuala reglementare conţine elemente de noutate,dar cel mai important aspect îl reprezintă punerea de acord aprevederilor sale cu principiile Constituţiei din 1991. Prin Legea deaprobare nr. 180/2002, Ordinului Guvernului nr.2/2001, i s-au adusanumite modificări şi completări, care îmbunătăţesc unele dintextele iniţiale.

În art.1 teza I-a, din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001, sestipulează, că legea contravenţională apără valorile sociale, care nusunt ocrotite prin legea penală.

Contravenţia este o faptă antisocială, stabilită de lege, săvârşităcu vinovăţie, de către o persoană fizică sau o persoană juridică,care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea,sancţionată ca atare prin legi, decrete, ordonanţe şi alte actenormative, prin hotărâri ale Guvernului, prin hotărâri aleConsiliilor Locale comunale, orăşeneşti, municipale sau alesectoarelor municipiului Bucureşti, a Consiliilor Judeţene ori aleConsiliului General al municipiului Bucureşti. .

Termenul de lege din această definiţie este utilizat în senslarg, nu numai de act al Parlamentului, ci şi de act al autorităţiloradministraţiei publice. Din această definiţie a contravenţiei rezultăurmătoarele trăsături ale acesteia;

fapta este săvârşită cu vinovăţie, fie cu intenţie, fie dinculpă;

fapta este prevăzută şi sancţionată prin legi şi prin actenormative expres indicate în legea cadru.

Parlamentul României emite legi prin care se pot stabili şisancţiona contravenţii în toate domeniile de activitate. Guvernulemite ordonanţe sau hotărâri în orice domeniu de activitate.

Autorităţile administraţiei publice locale sau judeţene emithotărâri, care stabilesc şi sancţionează contravenţii în toatedomeniile de activitate la nivel local, pentru care acestora le suntstabilite atribuţii prin lege.

Actele normative prin care se stabilesc contravenţii vorcuprinde descrierea faptei ce constituie contravenţie, precum şisancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea

fapta are un grad de pericol social mai redus decâtinfracţiunea. Pericolul social reprezintă acea trăsătură esenţială,care indică măsura în care fapta contravenţională, aduce atingereuneia dintre valorile sau relaţiile sociale ocrotite printr-un actnormativ şi pentru respectarea căruia legea prevede necesitateaaplicării formei de constrângere, respectiv cea a sancţiuniicontravenţionale.

Contravenţia se poate săvârşii în mai multe moduri: printr-o acţiune, care pune în pericol o anumită valoare

socială: ordinea publică, viaţa şi sănătatea oamenilor, mediulambient, etc.;

printr-o inacţiune, care pune în pericol o anumită valoaresocială, de exemplu neluarea măsurilor de salubritate;

prin săvârşirea unor fapte interzise de normele juridice,cum ar fi organizarea unei adunări publice nedeclarate,

104

neînregistrate sau interzise; prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin norme

juridice: nerespectarea de către conducătorii mijloacelor detransport în comun a orelor de deplasare şi a traseelor,nerespectarea perimetrului destinat unei adunări publice.

Din cele prezentate se poate constata că, săvârşirea uneicontravenţii împiedică desfăşurarea normală a vieţii sociale, şitocmai de aceea persoanele care comit contravenţii trebuie săsuporte consecinţele legate de faptele lor şi să fie sancţionate.

Contravenţia prezintă un grad de pericol social mai redusdecât infracţiunea, şi de aceea, şi sancţiunile, care se aplică în cazulcontravenţiilor, trebuie să fie mai puţin aspre decât în cazulinfracţiunilor. Asta înseamnă că în cazul contravenţiilor nu seaplică măsuri privative de libertate, ci de altă natură, de cele maimulte ori plata unor amenzi.

Gradul de pericol social al unei fapte se determină prinimportanţa şi rolul relaţiilor sociale care au fost prejudiciate de aceafaptă.

Periculozitatea socială a unei fapte trebuie cercetată şiapreciată într-un context de mai mulţi factori, precum: normajuridică încălcată, relaţia socială prejudiciată, împrejurările concreteîn care a fost săvârşită fapta, intensitatea vinovăţiei, urmările fapteiconsiderente, cu privire la persoana care a săvârşit fapta.

Dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii,sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie.

Când contravenţiile sunt constatate prin acelaşi proces-verbal , sancţiunile contravenţionale se cumulează, fără a putea,însă, să depăşească dublul maximului amenzii prevăzut pentrucontravenţia cea mai gravă sau, după caz, obligarea la prestareaunei activităţi în folosul comunităţii.În acest caz se impune îndeplinirea următoarelor condiţii:

făptuitorul să fie una şi aceeaşi persoană; persoana respectivă să fi săvârşit mai multe contravenţii; contravenţiile să fie constatate simultan, de către acelaşi

agent şi într-un singur proces-verbal.Dacă se aplică sancţiuni de natură diferită, ca de exemplu,

pentru o contravenţie se aplică amenda, iar pentru altă contravenţiese aplică munca în folosul comunităţii, se vor executa ambelesancţiuni.

În situaţiile în care contravenţiile au fost săvârşite înmomente diferite, chiar dacă au fost constatate de acelaşi agent, seva întocmi, pentru fiecare contravenţie în parte, câte un proces-verbal separat, iar contravenientul va trebui să suporte sancţiunilestabilite pentru fiecare proces-verbal în parte.

Dacă la săvârşirea contravenţiei participă mai multepersoane, sancţiunea se stabileşte separat pentru fiecare persoană înparte, în funcţie de gradul de vinovăţie al fiecăreia.

În cazul răspunderii contravenţionale nu este reglementatărecidiva, aşa cum există în domeniul răspunderii penale.

Aceasta înseamnă, că potrivit reglementărilor actuale,săvârşirea unei contravenţii, nu atrage după sine mărirea sancţiunii,în cazul în care aceeaşi persoană săvârşeşte ulterior şi altecontravenţii.

105

Totuşi, prin repetarea faptei, sancţiunea poate fi maiseveră, fără a avea semnificaţia unei recidive.

Prin hotărâri ale administraţiilor publice locale sau judeţene sestabilesc şi se sancţionează contravenţii în toate domeniile deactivitate în care acestora li s-au stabilit atribuţii prin lege, înmăsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenţiiprin legi sau prin hotărâri ale Guvernului.

Iată câteva tipuri de contravenţii ce pot fi stabilite şisancţionate de autorităţile publice locale:

Folosirea domeniului public:

- desfăşurarea comerţului stradal pe alte amplasamente decât celeaprobate de Consiliile locale, pe bază de Plan Urbanistic de Detaliusau studiu de amplasare;- desfăşurarea comerţului stradal pe alt mobilier decât cel aprobat;- refuzul de a achita tarifele prevăzute pentru folosirea parcărilorpublice;- nerespectarea amplasamentelor din perimetrele pieţelor şi halelor;- staţionarea autovehiculelor de mare tonaj pe teren domeniu public(străzi, alei, scuare, căi de acces, staţii ale mijloacelor de transportîn comun), cu excepţia celor autorizate.

Organizarea şi efectuarea transportului cu taximetre:- efectuarea de transport fără autorizaţie eliberată de ConsilileLocale;- nerespectarea normelor stabilite de Consiliile Locale, privindmodul de organizare şi efectuare a transportului de persoane cutaximetre;

Transportul local în comun:

- călătoria în mijloace de transport în comun fără legitimaţie decălătorie valabilă;- fumatul în mijloacele de transport în comun;- transportul buteliilor de aragaz de orice fel, a canistrelor debenzină şi a oricăror materiale inflamabile sau explozibile;- deteriorarea aparatelor de taxat, a canapelelor, a instalaţiilor deiluminat, sau a oricăror alte utilităţi din dotarea mijloacelor detransport în comun;-provocarea de scandal în mijloacele de transport în comun sau înincinta dispeceratelor;

Organizarea şi efectuarea de activităţi de blocare, ridicare,depozitare şi eliberare a autovehiculelor oprite, staţionatesau parcate neregulamentar pe terenurile aparţinânddomeniului public sau privat:

- efectuarea de blocări sau ridicări de autovehicule de către agenţieconomici autorizaţi fără dispoziţie scrisă a agenţilor constatatori(organe de Poliţie sau împuterniciţi ai Primăriei );-efectuarea de blocări sau ridicări de către agenţi economicineautorizaţi sau persoane fizice.

106

4.3.3.2. Deosebirile dintre contravenţie şi infracţiuneConceptul de infracţiune poate fi privit ca element fundamental

a dreptului penal. Infracţiunea este considerată “piatra de temelie” aoricărui sistem de drept penal.

Se defineşte ca fiind fapta ce prezintă pericol social,săvârşită cu vinovăţie, şi sancţionată de legea penală.

Infracţiunea ca fenomen ce se petrece în realitatea socialăpune în vedere mai multe aspecte, devenind pe rând:

materială, în sensul că reprezintă o manifestareexterioară a individului;

umană, pentru că reprezintă o activitate omenească; socială, deoarece se îndreaptă împotriva relaţiilor

sociale; moral-politică, căci reprezintă o atitudine morală şi

politică a făptuitorului faţă de valorile sociale; juridică, având în vedere că reprezintă o încălcare a

normelor juridice;Între contravenţie şi infracţiune există o serie de deosebiri

referitoare în principal la pericolul social reprezentat, gradul devinovăţie şi prevederea în lege.

Astfel: contravenţia prezintă un grad de pericol social mai

redus decât infracţiunea. Infracţiunea aduce atingere unor valorisociale importante, pentru sancţionarea cărora, este necesarăaplicarea unor pedepse.

Pericolul social al infracţiunii este cunoscut în doctrinapenală sub două aspecte: pericol social generic sau abstract şipericol social concret.

Pericolul social generic este apreciat de legiuitor înmomentul înscrierii faptei periculoase în legea penală cainfracţiune, având la bază date legate de însemnătatea valoriisociale care trebuie ocrotită, gravitatea vătămării aduse valoriisociale, frecvenţa faptelor ce se pot săvârşi, persoana făptuitorului,împrejurările în care s-a săvârşit fapta.

Pericolul social concret al unei infracţiuni este apreciat deinstanţa judecătorească şi se reflectă în sancţiunea penală aplicată.

infracţiunile pot fi stabilite numai prin lege, ca act alParlamentului, în timp ce contravenţiile pot fi stabilite şi prin actenormative emise de organele administraţiei publice.

în general infracţiunile pot fi săvârşite numai depersoane fizice, în timp ce contravenţiile pot fi săvârşite atât depersoane fizice cât şi de persoane juridice. Sunt şi situaţii în carepersoane juridice pot săvârşi infracţiuni, şi răspund penal prin plataunei amenzi penale;

în cazul infracţiunilor, cea mai frecventă sancţiune,este privarea de libertate, în timp ce, în cazul contravenţiilor,sancţiunea cea mai utilizată este amenda;

sancţiunile penale, pentru infracţiuni, sunt aplicatenumai de instanţele judecătoreşti, în timp ce sancţiunilecontravenţionale sunt aplicate în general de organele administraţieipublice;

fapta încadrată ca infracţiune produce urmări mult

107

mai grave în plan social decât contravenţia;Legislaţia în vigoare prevede că pentru contravenţiile la

care se aplică amenda, agentul constatator are posibilitatea săaprecieze dacă amenda aplicată este suficientă, pentru fapta comisă,iar în caz contrar are posibilitatea să trimită procesul-verbalinstanţei judecătoreşti în a cărei rază teritorială a fost săvârşităcontravenţia, pentru ca aceasta să decidă ce sancţiunecontravenţională se va aplica.

În orice caz în care se apreciază, că fapta a fost săvârşită înîmprejurări care potrivit legii penale constituie infracţiune, agentulconstatator va sesiza organul de urmărire penală, pentru ca acestasă analizeze situaţia.

4.3.3.3. Deosebirile dintre contravenţie şi abatere disciplinarăAbaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca, care

constă într-o acţiune sau inacţiune, săvârşită cu vinovăţie, de cătresalariaţi, prin care aceştia încălcă normele legale, regulamentul deordine interioară, contractul individual sau colectiv de muncă,ordinile şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Săvârşirea de abateri disciplinare atrage după sineangajarea de răspunderi disciplinare. Atât abaterea disciplinară câtşi contravenţia sunt fapte antisociale, dar cu toate acestea, sferaefectelor antisociale ale acestora este diferită.

De aceea între contravenţie şi abaterea disciplinară apar oserie de deosebiri, între care se pot enumera:

abaterea disciplinară afectează relaţiile din interiorulunităţii, în care a fost săvârşită abaterea, în timp ce în cadrul uneicontravenţii, chiar dacă aceasta a fost săvârşită tot în cadrul uneiunităţi, pericolul social produs prin acea faptă depăşeşte aceaunitate, implicând o sferă mult mai largă de interese sociale;

sancţiunea disciplinară este aplicată de angajatorul celuicare a săvârşit abaterea disciplinară, în timp ce sancţiuneacontravenţională este aplicată de o persoană sau de un organ,anume prevăzut de norma juridică, care stabileşte contravenţia;

în cazul contravenţiei, actele normative, care stabilesccontravenţii, descriu explicit şi în detaliu faptele antisociale, în timpce pentru abaterile disciplinare actele normative nu descriu îndetaliu faptele antisociale, ele fiind prevăzute doar implicit, prinstabilirea obligaţiilor de serviciu ale salariaţilor, a căror încălcareeste socotită o abatere disciplinară;

în cazul unei abateri disciplinare, făptuitorul răspunde încalitate de salariat, în faţa angajatorului, iar în cazul uneicontravenţii făptuitorul răspunde , ca persoană fizică, în calitate decontravenient;

Uneori se cumulează răspunderea disciplinară cu ceacontravenţională deoarece ambele implică sfere diferite de relaţiisociale prejudiciate prin săvârşirea de abateri disciplinare şi decontravenţii.

Un exemplu ar fi următorul: potrivit art.9 din Legeanr.12/1990, privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţicomerciale ilicite, aplicarea sancţiunilor contravenţionale nuînlătură răspunderea disciplinară a făptuitorului.

108

4.3.3.4. Subiectele răspunderii contravenţionaleRaportul juridic de răspundere se stabileşte între doi

subiecţi: subiectul activ, care trage la răspundere, reprezentat deautoritatea publică competentă să tragă la răspundere pe făptuitor,aplicând sancţiuni juridice, şi subiectul pasiv, asupra căruia seinstituie şi aplică sancţiunile juridice, de regulă autorul fapteiilicite.

Din punct de vedere al faptei ilicite, identificăm un subiectactiv, reprezentat de autorul faptei ilicite, şi un subiect pasiv, opersoană fizică sau juridică, asupra căruia se răsfrânge urmareamaterială ori starea de pericol creată prin săvârşirea fapteirespective.

Răspunderea contravenţională este tipică pentru persoanafizică. Pentru ca o persoană fizică să fie subiect al contravenţieisunt necesare mai multe condiţii:

să aibă vârsta de cel puţin 14 ani. Minorii sub 14 ani nurăspund contravenţional, deoarece nu au suficient discernământ,spre a putea aprecia profunzimea şi gravitatea faptelor lor;

făptuitorul, de multe ori, trebuie să aibă o anumităcalitate, de exemplu, gestionar, conducător auto, posesor al unuipermis de pescuit sau vânătoare, etc.

să aibă responsabilitate, adică să aibă capacitatea de aînţelege ceea ce face, precum şi de a distinge diferenţa dintrecaracterul periculos al unei fapte şi caracterul nepericulos al altorfapte;

persoana fizică să fie stăpână pe propriile sale acţiuni,ceea ce înseamnă putere psihică de a se conduce singură;

subiectul contravenţiei să aibă libertate de hotărâre şiacţiune. Asta înseamnă că pentru a deveni subiect al contravenţiei,o persoană trebuie să fi acţionat din proprie iniţiativă în vedereasăvârşirii unor fapte contravenţionale, şi să fi luat singură hotărâreade a săvârşi fapta respectivă, fără a fi fost constrânsă în nici un felde altcineva;

în cazul în care o contravenţie este comisă de mai multepersoane, sancţiunea se aplică fiecărui contravenient separat.

Unele contravenţii reglementate prin acte normative,privind anumite domenii de activitate, nu pot fi săvârşite decât depersoane juridice.Modalitatea de reglementare îmbracă diverse forme:

uneori se prevede expres, că sancţiunea se aplică“agentului economic”;

alteori se prevede că se aplică şi “ persoanei juridice”; în alte cazuri se prevede că se aplică atât persoanelor

fizice cât şi persoanelor juridice; alte acte normative prevăd sancţiuni distincte pentru cele

două categorii de subiecte, ori menţionează că, atunci cândcontravenientul este persoană juridică cuantumul amenzii sedublează.

Deoarece contravenţia este o faptă ce prezintă un pericolsocial redus, instigarea, tentativa şi complicitatea nu constituiecontravenţie de sine stătătoare, potrivit legislaţiei în vigoare.

Prin urmare, în sensul actualelor reglementări, prinparticipanţi se înţeleg numai autorii, făptuitorii contravenţiei.

109

Subiectul activ al răspunderii contravenţionale este statul şicolectivitatea locală. Subiectul pasiv, cel care săvârşeştecontravenţii este o persoană fizică, iar dacă normele juridice prevădexpres, pot fi sancţionate pentru săvârşirea de contravenţii şipersoane juridice (instituţii de stat, organizaţii nestatale).

În cazul în care contravenientul este o persoană juridică,este absolut necesar, ca în procesul-verbal, să se facă menţiuni cuprivire la denumirea firmei, sediul, numărul de înmatriculare înRegistrul Comerţului, codul fiscal al acesteia, precum şi datele deidentificare ale persoanei care o reprezintă. În această situaţiesancţiunea se aplică persoanei juridice, dar suma ce trebuie plătităeste recuperată de la cel, sau de la cei care nu şi-au îndeplinitobligaţiile ce le reveneau, motiv pentru care s-a produscontravenţia.

Contravenţia poate să constituie şi o încălcare a unei sarcinide serviciu, pe care o stabileşte conducătorul unităţii, dacă esteabilitat în acest sens, potrivit competenţelor sale.

Dar dacă conducătorul unităţii nu a stabilit aceste sarcini,neglijându-şi propriile îndatoriri, va trebui să suporte sancţiuneacontravenţională, consecinţă a faptei sale.

Dacă stabilirea sarcinilor era în competenţa unui organ deconducere colectivă, neglijarea obligaţiilor, atrage răspundereasolidară a tuturor membrilor acelui organ.

Vor răspunde, însă, numai cei care au votat decizia, prin carea fost săvârşită contravenţia.

Dacă fapta contravenţională s-a produs prin neluarea deciziei,vor răspunde cei care au votat împotriva luării deciziei, precum şicei care au absentat nemotivat.

VINOVĂŢIA. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂRĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ ŞI

RĂSPUNDEREA CIVILĂ.

Pentru existenţa unei contravenţii este necesară vinovăţia.Adică acţiunea sau inacţiunea prin care a fost săvârşităcontravenţia, întemeiată pe intenţie sau pe culpă.

Vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şicuprinde atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şide urmările acesteia. Vinovăţia este rezultatul interacţiunii a doifactori: conştiinţa şi voinţa.

Vinovăţia presupune o acţiune conştientă în sensul căfăptuitorul îşi dă seama, are reprezentarea acţiunilor sauinacţiunilor sale, al rezultatului acestora, care este periculos, şitotuşi săvârşeşte cu voinţă aceste acţiuni sau inacţiuni.

Altfel spus, vinovăţia nu poate exista la săvârşirea uneifapte, dacă făptuitorul nu a voit acea faptă (când este constrâns), orinu a putut avea reprezentarea rezultatului, din cauze neimputabilelui.

În legislaţia penală se face distincţie între două formeprincipale de vinovăţie: intenţia (dolul) şi culpa (greşeala), la carese adaugă pentru unele infracţiuni o formă mixtă denumităpraeterintenţia (intenţie depăşită).

Fapta este săvârşită cu intenţie în următoarele situaţii:

110

prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerealui prin săvârşirea acelei fapte;

prevede rezultatul faptei sale, şi deşi nu-lurmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

În funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de producereaunui rezultat periculos, intenţia se prezintă sub două modalităţi:

intenţia directă, când subiectul urmăreşteproducerea rezultatului;

intenţia indirectă, când subiectul acceptăposibilitatea producerii lui.

În doctrina penală sunt cunoscute şi alte forme ale intenţiei,a căror cunoaştere poate servi la stabilirea gradului de vinovăţie, şiîn consecinţă a periculozităţii infractorului: intenţie simplă şiintenţie calificată, intenţie iniţială şi intenţie supravenită, intenţiespontană şi intenţie premeditată, intenţie unică şi intenţiecomplexă.

Pentru ca fapta contravenţională să antreneze răspunderea,numai când a fost săvârşită cu intenţie, este necesară o prevedereexpresă în acest sens în actul normativ care a stabilit contravenţia.

Culpa există atunci când o persoană prevede , dar socoteşte cuuşurinţă, că rezultatele nu se vor produce, nu le acceptă, sau nu leprevede, deşi ar fi trebuit să o facă. Culpa este cunoscută înlegislaţie sub două modalităţi:

culpa cu prevedere, sau uşurinţa, sau culpa incomitendo, caracterizată prin aceea că făptuitorul prevede rezultatulfaptei sale, rezultat pe care nu-l urmăreşte, nu-l acceptă şi considerăfără temei, că acesta nu se va produce;

culpa simplă (neglijenţa) sau culpa in omitendo,caracterizată prin neprevederea de către făptuitor a rezultatuluisocialmente periculos al faptei sale, în condiţiile în care el aveadatoria de a proceda, cu toată atenţia, pentru a prevedea acestrezultat. Se poate trage uşor concluzia că există vinovăţie şi în cazulîn care fapta a fost săvârşită din culpă.

Pentru ca săvârşirea unei contravenţii din culpă să nuantreneze răspundere trebuie să existe o prevedere expresă în actulnormativ, care stabileşte acea contravenţe.

În practica juridică există situaţii când, deşi, o persoanăsăvârşeşte o contravenţie, nu este pasibilă de sancţiune, cu altecuvinte, este exonerată de răspundere contravenţională.

Cauzele care exonerează de răspundere sunt: legitimaapărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi psihică, cazulfortuit, eroarea de fapt, iresponsabilitatea şi infirmitatea,minoritatea, beţia involuntară completă, răspundereacontravenţională şi răspunderea civilă.

Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al uneifapte sunt constatate numai de instanţa judecătorească.

Dacă printr-un act normativ fapta săvârşită nu mai esteconsiderată contravenţe, nu se mai aplică, celui care a săvârşit-o,nici o sancţiune contravenţională, chiar dacă fapta a fost săvârşităînainte de intrarea în vigoare a acelui act normativ.

Dacă sancţiunea prevăzută în noul act normativ este maiuşoară, se va aplica această sancţiune.

111

În cazul în care noul act normativ prevede o sancţiune maiseveră, se va aplica sancţiunea mai uşoară, prevăzută de actulnormativ în vigoare la data săvârşii contravenţiei.

1. Legitima apărare

Uneori, în cadrul relaţiilor sociale pot apare o serie deconflicte care îmbracă forme grave la un moment dat.

În asemenea situaţii de conflict, o persoană care îşi vedeameninţată integritatea corporală, drepturile sau interesele sale, oriale altei persoane, poate să răspundă actelor de violenţă, de oricenatură, în încercarea de a se apăra, prin acţiuni dintre cele maineaşteptate.

Unul dintre principiile statului de drept însă, este acelaconform căruia nimeni nu îşi poate face dreptate singur, intereselenormelor juridice interzicând justiţia privată.

Potrivit acestui principiu orice situaţie conflictuală trebuiesoluţionată de autorităţile publice anume abilitate.

Cu toate acestea există situaţii când salvarea unui drept, sauinteres legitim, depinde în exclusivitate de o reacţie promptă,imediată, a celui aflat în pericol.

O astfel de persoană, care este ţinta unei agresiuni, aredreptul să riposteze pentru a se apăra. În acest caz acţiunea ei estelegitimă apărare.

Legitima apărare este o cauză, care exclude caracterulpenal al faptei săvârşite, datorită lipsei de vinovăţie, în condiţiile încare aceasta este săvârşită.

Potrivit unui principiu de bază al statului de drept , nimeninu-şi poate face dreptate singur, eventualele conflicte socialeapărute, trebuind să fie soluţionate de către organele abilitate prinlege.

Dar, în anumite situaţii, interesul legitim al unei persoanenu mai poate fi apărat prin intervenţia organului respectiv, cinecesită o acţiune directă, a însuşi celui aflat în pericol, sau a uneialte persoane, căreia i-a venit în ajutor.

Fapta săvârşită în asemenea condiţii se consideră a fifăptuită în legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare acelacare săvârşeşte fapta pentru a înlătura un act material, direct,imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia, sau împotriva unuiinteres public şi care, pune în pericol grav persoana şi drepturilecelui atacat, ori interesul obştesc.

Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care, dincauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărăriproporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în cares-a produs fapta.

Potrivit Legii nr. 61/1991, privind regulile de convieţuiresocială, constituie contravenţie tulburarea, fără drept, a liniştiipublice, prin producerea de zgomote cu orice aparat sau obiect şiprin strigăte sau larmă.

Totuşi, fapta unui conducător auto de a claxona în exces, întimpul nopţii, în cazul în care este victima unui atac, nu constituiecontravenţie, în sensul legii menţionată anterior. Această faptă esteconsiderată a fi săvârşită în legitimă apărare, şi este luată ca o

112

acţiune de legitimă apărare.Pentru ca fapta să fie considerată legitimă apărare, trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii: fapta de apărare să fie răspunsul unui atac, deci să fie

precedată de un atac. Prin atac se înţelege o acţiune efectuată cuintenţia de a vătăma o valoare socială ocrotită printr-o normăjuridică.

Valoarea socială poate fi: o persoană, drepturile acesteia,interesul public.

Atacul se prezintă fie sub forma unei acţiuni (exemplu:aruncarea asupra unei persoane cu diferite obiecte sau cu substanţeinflamabile, ori iritant lacrimogene, etc.), fie sub forma uneiinacţiuni (exemplu: lăsarea fără supraveghere a unui bolnav mintalpericulos de către persoanele care au obligaţia de a-l păzi );

atacul să fie material. Atacul este material când prinacţiuni sau inacţiuni, periclitează, din punct de vedere fizic valorilesociale ocrotite.

În acest caz atacul se poate produce printr-o violenţă fizică,dar şi printr-o inacţiune, dacă prin aceasta se pune în pericolvaloarea socială ocrotită.

atacul să fie direct, îndreptat nemijlocit împotriva uneivalori sociale (exemplu: acţiunea de a lovi o persoană).

Atacul nu este direct dacă între agresor şi victimă nu existăun obstacol (poartă închisă, uşă închisă, gard, zid, etc.), care face caatacul să nu creeze un pericol pentru valoarea socială ocrotită saudacă, între agresor şi valoarea ocrotită, există o distanţă mai marede spaţiu (exemplu: un atac desfăşurat la o distanţă de 100 m cu osecure).

atacul să fie imediat, adică între atac şi pericolul produssă fie o perioadă de timp foarte scurtă, adică pericolul să devinăactual sau iminent.

Cu alte cuvinte caracterul imediat al atacului este reliefatde intervalul de timp scurs între începutul atacului şi momentulivirii pericolului social.

Când intervalul de timp este mare, există posibilitateaînlăturării pericolului şi prin alte mijloace.

În acest caz atacul nu mai este imediat şi nu se mai justificăsăvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, şi nici nu se poateinvoca legitima apărare.

Caracterul imediat al atacului presupune iminenţa sa (cândeste pe cale să se dezlănţuie), cât şi declanşarea lui. Atacul iminenttrebuie să fie real, obiectiv şi nu să se presupună că, este pe cale dea se dezlănţui.

Atacul imediat este atacul din momentul declanşării şi pânăîn momentul consumării acestuia, perioadă în care apărarea estelegitimă;

atacul să fie injust, adică săvârşit cu încălcarea normelorjuridice. Acţiunea de răspuns la o acţiune permisă de lege, nu maieste considerată legitimă apărare.

Astfel, este admisă de lege acţiunea organelor de ordine, dea interveni, folosind mijloacele de constrângere din dotarea lor,pentru a împrăştia pe manifestanţii, care tulbură grav ordineapublică şi nu se supun somaţiei acestora de a se împrăştia.

113

Riposta manifestanţilor la acţiunea organelor de ordine nueste o acţiune de legitimă apărare.

Atacul este just şi nu poate da naştere unei apărări legitime,dacă constă într-o activitate prevăzută, sau permisă de lege(exemplu: nu reprezintă atac injust împotriva libertăţii, arestareaunei persoane, pe baza mandatului de arestare).

Atacul permis sau ordonat de lege îşi păstrează caracteruljust atâta timp cât este efectuat în limitele prevăzute de lege.

Împotriva unui atac, dezlănţuit de un iresponsabil, se variposta în stare de necesitate, dacă cel ce ripostează, cunoaşte stareade iresponsabilitate a agresorului, şi deci va trebui să comită faptaprevăzută de legea penală, numai dacă nu putea înlătura altfelpericolul.

Dacă cel ce face apărarea, nu cunoaşte starea deiresponsabilitate a agresorului, va riposta în legitimă apărare,înlăturând pericolul prin mijloacele pe care le consideră eficiente,nefiind obligat să caute o soluţie mai puţin periculoasă.

În acest caz legitima apărare va veni în concurs cu eroareade fapt.

atacul să fie real, acţiunea începe, sau este gata săînceapă, ţinând cont de împrejurările concrete ale cauzei, de pildă,în cazul în care atacantul îndreaptă mâna spre buzunar, pentru ascoate arma. În intervalul acesta de timp apărarea poate intervenipentru a respinge atacul.

atacul să fie îndreptat împotriva persoanei care seapără, ori împotriva alteia, sau împotriva unui interes public.

Atacul se îndreaptă împotriva persoanei a drepturiloracesteia, susceptibile de a fi atacate direct, material, imediat şiinjust.

Aceste drepturi ale persoanei pot privi: viaţa, integritateacorporală, sănătatea, libertatea, onoarea, averea.

Atacul îndreptat împotriva unui interes public justifică oapărare legitimă. Interesul public poate consta într-o stare, situaţie,relaţie, activitate ce interesează o organizaţie publică.

atacul să fie periculos, adică să pună în pericol gravpersoana celui atacat, drepturile acestuia, ori interesul public, însensul că produce urmări ireparabile sau greu de remediat.

Caracterul grav al pericolului, care ar ameninţa valorileocrotite, se apreciază în funcţie de intensitatea acestuia, de urmărileireparabile, ori greu de remediat, care s-ar produce în cazul, în carenu s-ar interveni (exemple: pierderea vieţii, cauzarea unei vătămăricorporale, distrugerea unor bunuri importante, etc.).

Nu există un criteriu precis pentru stabilirea proporţieidintre atac şi acţiunea de apărare. De aceea, de regulă, se i-au încalcul împrejurările concrete, mijloacele folosite, forţa fizică aagresorului şi a victimei.

Este considerat a fi în legitimă apărare, şi cel care, dincauza unei tulburări psihice apărute, cu ocazia atacului, depăşeştelimitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului. Seconsideră legitimă apărare şi acţiunile celui care încearcă săîmpiedice pătrunderea fără drept, prin forţă sau înşelăciune, înlocuinţa sau pe terenul, proprietate personală a victimei.

114

Orice acţiune de apărare legitimă trebuie să îndeplineascăurmătoarele condiţii:

apărarea să se realizeze printr-o faptă prevăzută delegea penală, adică să îndeplinească condiţiile cu privire la atac,pentru a putea decide dacă a fost săvârşită în legitimă apărare;

apărarea să fie precedată de atac, condiţie ce are învedere desfăşurarea apărării, după începutul atacului, când acestadevine actual.

Simpla presupunere că agresorul va dezlănţui un atac nu dădreptul la o apărare legitimă;

apărarea să se îndrepte împotriva agresorului,pentru a înceta atacul şi a salva valorile periclitate;

apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului.Apărarea este necesară atunci când infracţiunea s-a

consumat, dacă există posibilitatea înlăturării ori diminuăriiefectelor.

apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului,adică existenţa unei echivalenţe între actul de apărare şi cel de atac,astfel că, la un atac îndreptat împotriva integrităţii corporale sepoate riposta cu o faptă de apărare, ce priveşte integritateacorporală a agresorului.

Dacă apărarea este disproporţionată faţă de gravitateaatacului şi de împrejurările în care aceasta a avut loc, fapta estesăvârşită cu depăşirea limitelor legitimei apărări.

Depăşirea limitelor legitimei apărări, poate constitui totlegitimă apărare, când se întemeiază pe tulburarea sau temerea încare se găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei. Este aşanumitul exces justificat.

Pentru existenţa excesului justificat se cer îndeplinitecondiţiile cu privire la atac, condiţiile cu privire la apărare, pentruexistenţa legitimei apărări, cu deosebirea că, fapta în apărare adepăşit marginile unei apărări proporţionale cu intensitatea şigravitatea atacului, depăşire întemeiată pe tulburarea sau temereaîn care se găsea făptuitorul.

Determinarea stării de tulburare sau temere implicăcercetarea tuturor împrejurărilor de fapt, în care s-a produs atacul,condiţia psiho-fizică a celui ce face apărarea.

Dacă depăşirea limitelor legitimei apărări nu se întemeiazăpe tulburare sau temere, fapta nu mai este considerată săvârşită înlegitimă apărare, ci este infracţiune săvârşită în circumstanţăatenuantă, excesul de această dată fiind scuzabil.

Efectele legitimei apărări sunt multiple. Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu este

infracţiune, pentru că îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei.Făptuitorul a fost constrâns de necesitatea înlăturării

agresiunii, care punea în pericol grav valorile sociale ocrotite şi nua acţionat cu voinţă liberă;

Fapta săvârşită în legitimă apărare nu este infracţiune, şiîn consecinţă nu atrage răspunderea penală a făptuitorului;

Fapta săvârşită în legitimă apărare propriu-zisă nu arecaracter ilicit şi nu poate atrage nici o răspundere juridică;

În cazul excesului justificat răspunderea civilă nu esteînlăturată întotdeauna;

115

Când legitima apărare, vine în concurs cu alte cauze,înlătură caracterul penal al faptei, răspunderea civilă intervenindtocmai pentru astfel de cauze.

Dreptul la legitimă apărare este una din importantelegaranţii de realizare a drepturilor şi obligaţiilor constituţionale alecetăţenilor, pentru protejarea de atentatele la viaţă, sănătate, onoareşi demnitate a oamenilor, a intereselor societăţii, statului, prop-rietăţii şi ordinii publice.

Dreptul la legitimă apărare este un drept subiectiv,inalienabil şi firesc al fiecărui om, membru al societăţii.

Orice persoană poate utiliza dreptul său la apărarenedepinzând de orice circumstanţă, dar poate să şi evite realizarealui. Cu alte cuvinte legitima apărare se caracterizează prin ripostaapărării la un atac.

2. Starea de necesitate

Starea de necesitate este o altă cauză care înlăturărăspunderea contravenţională.

Se consideră că se află în stare de necesitate persoana caresăvârşeşte o contravenţie pentru a salva de la un pericol iminent,care nu putea fi înlăturat pe altă cale, viaţa, integritatea corporalăsau sănătatea sa, sau a altei persoane, un bun material al său , sauaparţinând altuia, ori un interes public.

Din definiţie rezultă că existenţa unui pericol gravdetermină, ca şi în cazul legitimei apărări , pe o anumită persoană,să săvârşească o contravenţie, pentru a salva o valoare socială.

În cazul stării de necesitate nu mai este vorba de un atacasupra unei persoane, ci de o circumstanţă, împrejurareneprevăzută, care prezintă un pericol real pentru o persoană, saupentru un bun important al acesteia.

Astfel de împrejurări pot fi: inundaţiile, cutremurele,incendiile, dar şi o defecţiune la o instalaţie, o cauză de sănătate,etc.

În principiu valoarea socială prin săvârşirea uneicontravenţii este mai mare decât valoarea socială încălcată.

Pentru ca o contravenţie săvârşită să fie considerată starede necesitate, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii.Condiţiile stării de necesitate pot fi grupate în:

Condiţii privitoare la pericol: fapta să fie săvârşită ca urmare a unui pericol iminent,

adică pe cale de a se produce în acel moment, în aşa fel încâtconsecinţele sunt imediat realizabile.

Cu alte cuvinte, iminenţa se situează în anticamera actuluicontravenţional, ceea ce presupune că este îndeplinită aceastăcondiţie de a fi iminent, când pericolul este deja actual şi nu poatefi înlăturat în alt mod, decât prin săvârşirea faptei prevăzută delegea penală;

pericolul să fie inevitabil, în sensul că producerea luinu poate fi înlăturată în alt mod decât prin săvârşirea fapteicontravenţionale;

pericolul să fie neprevăzut, adică fapta

116

contravenţională să fie săvârşită în caz de cutremur, inundaţii,incendiu, defectarea imprevizibilă a unei instalaţii;

pericolul să fie real, producerea lui să fie certă, şi nuimaginară sau eventual posibilă;

fapta să fie săvârşită pentru a salva viaţa, integritateacorporală sau sănătatea făptuitorului, a altei persoane, un bunmaterial, ori un interes public;

să nu se producă prin săvârşirea contravenţiei, în modconştient, urmări mai grave decât în cazul în care făptuitorulcontravenţiei nu ar fi intervenit.

Aşadar, nu este în stare de necesitate acela care, înmomentul săvârşirii faptei contravenţionale, şi-a dat seama căprovoacă urmări vădit mai grave decât dacă nu ar fi intervenit.

Condiţiile acţiuniiAcţiunea de salvare a valorilor sociale, pentru a fi

considerată săvârşită în stare de necesitate , trebuie să îndeplineascăurmătoarele condiţii:

să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzutăde legea penală;

acţiunea de salvare, prin săvârşirea fapteicontravenţionale prevăzută de legea penală, să constituie singurulmijloc de înlăturare a pericolului;

acţiunea de salvare se consideră necesară, când seefectuează între momentul în care pericolul a devenit iminent şipână la încetarea acestuia.

Dacă făptuitorul are posibilitatea să înlăture pericolul prinalte mijloace, fără a săvârşi fapta penală, este obligat să o facă;

prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări maigrave, decât acelea care s-ar fi produs, dacă pericolul nu eraînlăturat;

fapta să nu fie săvârşită de către, sau pentru a salvao persoană, care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.

3. Constrângerea fizică sau psihică

Constrângerea este acţiunea de a obliga o persoană săfacă un anumit lucru pe care nu l-ar fi întreprins din proprieiniţiativă.

Prin urmare persoana care săvârşeşte o faptăcontravenţională, obligată fiind de o altă persoană, nu poate ficonsiderată vinovată, întrucât ea nu a dispus în mod liber de voinţasa, ci a acţionat sub presiunea unui factor exterior.

Aşadar, nu este contravenţie fapta săvârşită de o persoanăîn cazul în care au fost exercitate asupra făptuitorului presiuni sauacţiuni coercitive spre a-l obliga să săvârşească contravenţia.

Constrângerea, din perspectiva agentului constrâns,îmbracă două forme – fizică şi psihică - în funcţie de circumstanţelecare au existat în momentul stabilirii constrângerii.

Constrângerea fizică reprezintă o presiune exercitată de oforţă exterioară asupra energiei fizice a unei persoane, prin careeste paralizată capacitatea acesteia de a-şi dirija în mod absolutliber acţiunile.

117

Constrângerea fizică paralizează de drept libertatea devoinţă a făptuitorului. Dacă acesta se află în situaţia de a putea săopună rezistenţă, ori să se sustragă constrângerii exercitate asuprasa, în acest caz, constrângerea fizică nu mai poate fi invocată ca ocauză de exonerare de răspundere.

În acest caz constrângerea acţionează asupra corpuluisubiectului, făcându-i imposibilă orice altă alternativă, decât aceeade a comite fapta impusă de fenomenul natural sau de persoana,care exercită constrângerea.

Constrângerea fizică poate fi exercitată de o persoană (deexemplu cel ce imobilizează o persoană, împiedicând-o săefectueze un act, pe care potrivit legii era obligată să-l facă), saupoate proveni din cauza unui proces fiziologic (atac de epilepsie,stare de leşin, intoxicaţie alcoolică, etc.).

Totodată constrângerea fizică poate fi exercitată de unanimal (de exemplu, un cal speriat, care duce căruţa într-o direcţiepericuloasă, şi nu poate fi oprit de către conducătorul atelajului,deşi este pusă în pericol viaţa şi integritatea corporală atrecătorilor), de un automobil sau de un tren (de exemplu mecaniculde locomotivă nu mai poate ţine sub control locomotiva defectă,care se îndreaptă ameninţător spre o linie aflată în construcţie , lacare lucrează zeci de oameni), sau de forţele naturii (de exemplu unvânt puternic provoacă valuri care aruncă o ambarcaţiune, cu totpersonalul navigant la mal, provocând distrugerea altor nave).

Pentru ca să reprezinte cauză de înlăturare a răspunderiicontravenţionale, constrângerea fizică este necesar să îndeplineascăcumulativ următoarele condiţii:

fapta săvârşită, ca urmare a constrângerii fizice, să fie ocontravenţie prevăzută ca atare în actele normative, pentru cănumai în acest caz se pune problema răspunderii contravenţionale;

este necesar să existe o constrângere efectivă, reală, asuprafizicului unei persoane;

constrângerea fizică trebuie exercitată în aşa fel, încâtfăptuitorul să nu aibă altă posibilitate decât de a săvârşicontravenţia, el nedispunând de voinţa sa şi neputând să se opună;Presiunea exercitată asupra psihicului unei persoane, presiune

realizată prin ameninţarea cu producerea unui rău respectiveipersoane, reprezintă constrângerea psihică.

Constrângerea psihică este şi ea o cauză care anihileazălibertatea de voinţă a făptuitorului, situaţie care exclude vinovăţiaacestuia, deci şi caracterul contravenţional al faptei sale.

În privinţa constrângerii psihice, pentru a fi cauză deînlăturare a răspunderii contravenţionale trebuie să se îndeplineascăurmătoarele condiţii:

să exercite o presiune asupra psihicului unei persoanecreându-i o stare de teamă puternică, prin ameninţarea cuproducerea unui rău, teamă care să determine persoana respectivăsă săvârşească o contravenţie;

persoana ameninţată, sau o altă persoană, să fi fost expusăunui pericol grav. Constrângerea psihică va avea efecte în sensulînlăturării caracterului contravenţional al faptei, numai în măsura încare pericolul, pe care îl vizează ameninţarea, va fi iminent şiactual;

118

pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decâtprin săvârşirea faptei contravenţionale pretinse.

Dacă se constată că persoana, faţă de care s-a exercitatconstrângerea, avea posibilitatea de a înlătura pericolul prin altemijloace, sau de a se sustrage constrângerii, nu se va reţineexistenţa acestei cauze de înlăturare a caracterului contravenţionalal faptei;

între răul cu care se ameninţă şi consecinţa săvârşiriicontravenţiei trebuie să existe o anumită proporţie, în sensul căvaloarea socială vătămată, prin săvârşirea contravenţiei, să nu fiemai mare decât valoarea socială ocrotită prin acea faptă.

4. Cazul fortuit

Cazul fortuit reprezintă o altă cauză de înlăturare acaracterului contravenţional al faptei şi, implicit, a răspunderiicontravenţionale a făptuitorului, cauză întemeiată tot pe nevinovăţiaacestuia.

Cazul fortuit constă în intervenţia unei întâmplări, ce nuputea fi prevăzută , sau înlăturată , şi care determină producerearezultatului socialmente periculos.

Ne aflăm în prezenţa unui caz fortuit, atunci când, caurmare a unei împrejurări, ce nu putea fi prevăzută, s-a produs unrezultat, o urmare, ce se suprapune cu acţiunea sau inacţiunea uneipersoane, transformând-o în contravenţie.

De remarcat faptul că persoana în cauză nu a urmărit şi nua acceptat rezultatul respectiv, cu atât mai puţin cu cât nu putea să-lprevadă.

Această imposibilitate de a prevedea un rezultat anume,trebuie să aibă un caracter obiectiv, în sensul că nici o persoană nuar fi putut să prevadă circumstanţele create într-un moment dat.

Lipseşte factorul intelectiv, fără de care contravenţia seconsideră a fi comisă fără vinovăţie, iar fapta în sine nu mai atragerăspunderea contravenţională celui care a săvârşit-o.

Făptuitorul este exonerat de răspundere contravenţională,deoarece nu a avut posibilitatea să prevadă factorul extern, care adeterminat producerea rezultatului.

Nu intervine această scuză în cazul în care făptuitorul nu aprevăzut rezultatul, deşi acesta putea fi prevăzut de către oricepersoană.

Împrejurările fortuite pot avea diverse cauze: fenomene alenaturii (trăsnete, avalanşe, furtuni, inundaţii, tornade, etc),accidente tehnice (explozii, scurt circuite, incendii, etc), stareasănătăţii ( şoc sau leşin, atac de cord, etc), comportamentul unorpersoane (apariţia bruscă în faţa unui automobil a unui copil,situaţie care îl obligă pe conducătorul auto să schimbe direcţia demers, trecând peste linia ce separă benzile de circulaţie,accidentând o maşină, care circulă din sens opus) etc.

În general oamenii cunosc aceste împrejurări însă nu ştiuexact momentul în care se produc, când devin active.

În cazul fortuit imprevizibilitatea este obiectivă, privindlimitele cunoaşterii în general. Prin urmare, pentru existenţa cazului

119

fortuit trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: rezultatul acţiunii sau inacţiunii să fie consecinţa unei

împrejurări străine de cunoaşterea şi voinţa persoanei în cauză; împrejurarea fortuită să fi fost de aşa natură, încât nu

putea fi prevăzută; fapta având un rezultat neaşteptat, ca urmare a unor

împrejurări imposibil de prevăzut, trebuie să fie prevăzută şisancţionată în acte normative ca fiind contravenţie, deoarece numaiîn acest caz se pune problema înlăturării caracteruluicontravenţional al faptei.

De regulă, cazul fortuit înlătură şi răspunderea civilă pentruprejudiciile materiale cauzate de fapta respectivă .

Există însă şi cazuri în care rezultatul faptei nu se datoreazăexclusiv împrejurării fortuite, ci este şi consecinţa culpeifăptuitorului.

De exemplu, prăbuşirea unui pod în timpul inundaţiilor. Înacest caz prăbuşirea podului este consecinţa unui defect deconstrucţie, imputabil constructorului.

5. Eroarea de fapt

Eroarea este o falsă reprezentare a realităţii la încheiereaunui act juridic civil. După natura realităţii fals reprezentate,eroarea poate fi: eroare de fapt şi eroare de drept.

Prin eroare de fapt se înţelege necunoaşterea saucunoaşterea greşită în momentul săvârşirii contravenţiei, aexistenţei unei împrejurări de care depinde caracterulcontravenţional al faptei sale. Dacă făptuitorul ar fi cunoscut înmod corect acea împrejurare, nu ar mai fi săvârşit fapta respectivă.

De exemplu, nu constituie contravenţie faptaconducătorului auto de a nu fi acordat prioritate pietonilor aflaţi întraversare, faţă de împrejurarea că acesta nu a putut observaindicatorul “Trecere pentru pietoni”, datorită faptului că indicatorulîn cauză era ascuns vederii de un autobuz staţionat în dreptulacestuia şi nici locul de trecere nu era marcat cu “Zebrã”, astfelîncât făptuitorul a fost în eroare de fapt, deci fapta sa nu poate ficonsiderată contravenţie.

Exemplul următor edifică încă o dată noţiunea de eroare defapt. Este ştiut că staţionarea unui vehicul în locul unde este instalatindicatorul “Oprirea interzisă ” constituie contravenţie.

Dacă însă în dreptul acestui indicator se află staţionat unalt vehicul, care împiedică observarea indicatorului, fapta de a opriîn acea zonă nu mai constituie contravenţie.

Aşadar, eroarea de fapt se caracterizează prin aceea că, înmomentul comiterii faptei sale, persoana respectivă are oreprezentare greşită a realităţii obiective, întrucât ea nu cunoaşte întotalitate împrejurările existente în momentul respectiv, ori lecunoaşte în mod greşit, acţionând în consecinţă.

Contradicţia dintre realitatea obiectivă şi reprezentarea sasubiectivă îl împiedică pe făptuitor să-şi dea seama de caracterulcontravenţional al faptei sale.

Eroarea de fapt constituie cauză de înlăturare arăspunderii contravenţionale numai dacă sunt întrunite cumulativ,

120

următoarele condiţii: fapta săvârşită să fie prevăzută drept contravenţie; făptuitorul să nu fi cunoscut , în momentul săvârşirii

faptei, existenţa unei împrejurări de care depinde caracterulcontravenţional al faptei;

împrejurarea necunoscută făptuitorului să fie necesarăpentru ca fapta sa să constituie contravenţie, deci existenţacontravenţiei să depindă de acea împrejurare.

În afara erorii de fapt, există şi situaţia numită eroare de drept,constând în necunoaşterea sau cunoaşterea inexactă a legii, care nuînlătură caracterul contravenţional al faptei, deci nu exonerează derăspundere, potrivit principiului că nimeni nu se poate apărainvocând necunoaşterea legii, cu alte cuvinte este aplicareadictonului latin “ nemo consentur ignorare legem”.

De fapt eroarea de drept înseamnă falsa reprezentare aexistenţei şi conţinutului unei norme juridice civile.

Eroarea de fapt constituie o cauză personală, ce înlăturăcaracterul contravenţional al unei fapte, însă nu înlătură şirăspunderea civilă a făptuitorului, întrucât de regulă, eroarea de faptprovine dintr-o faptă imputabilă contravenientului.

6. Iresponsabilitatea şi infirmitatea

Nu constituie contravenţie fapta săvârşită de o persoanăcare din cauza stării mintale sau a unei infirmităţii nu poaterăspunde pentru fapta imputată.

Iresponsabilitatea constituie o cauză care exonerează derăspundere, deoarece persoana iresponsabilă nu posedăcapacitatea psihică (discernământ, inteligenţă, raţiune, etc), spre aputea aprecia în mod corect fapta sa, consecinţele acesteia,caracterul ei licit sau ilicit. Nefiind conştientă de urmările fapteisale, o asemenea persoană nu va fi receptivă nici la sancţiunilecontravenţionale aplicabile, iar aceste sancţiuni nu vor aveainfluenţă asupra comportării ei viitoare.

Iresponsabilitatea poate avea numeroase cauze, cum ar fi:nebunie, idioţenie, cretinism, psihoze, leşin, etc.

Poate fi iresponsabilitate permanentă, de exemplu odebilitate mintală congenitală, sau iresponsabilitate temporară(intermitentă) producându-se numai în anumite momente, deexemplu, în cazul unei epilepsii.

Prin urmare, nu constituie, de exemplu, contravenţie, faptapersoanei care a refuzat prezentarea actelor de identitate, lasolicitarea organelor de poliţie, refuz datorat în fapt uneineînţelegeri din partea persoanei respective, neînţelegere motivatăde handicapul psihic (oligofrenie) de care acesta suferea.

Lipsa discernământului din acel moment constituie cauzăde înlăturare a răspunderii contravenţionale.

În orice situaţie starea de iresponsabilitate, spre a exonerade răspundere, trebuie să fie constatată de organul medicalcompetent.

Deşi, nu răspunde contravenţional, împotriva făptuitoruluise pot lua măsuri de siguranţă, cu caracter medical, de exemplu,obligarea la un tratament medical de specialitate.

121

Infirmitatea este o cauză necunoscută în legislaţia penală,deci ea nu exonerează de răspundere o persoană infirmă, carecomite o infracţiune.

În materie contravenţională, însă, infirmitatea poateconstitui cauză de înlăturare a răspunderii contravenţionale, pentruo faptă ilicită, săvârşită în legătură cu respectiva infirmitate.

Cu titlu de exemplu, menţionăm situaţia în care o persoanătraversează strada printr-un loc nemarcat şi unde nu există indicatorpentru trecere pietoni, faptă care constituie contravenţie la normeleprivind circulaţia pe drumurile publice.

Dacă, însă, persoana în cauză este un nevăzător, ea nupoate fi sancţionată , întrucât datorită infirmităţii sale nu putea să-şidea seama de fapta comisă.

Atât iresponsabilitatea cât şi infirmitatea, pentru a ficonsiderate cauze care înlătură răspunderea contravenţională,trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

starea respectivă de iresponsabilitate sau invaliditate, săexiste la persoana care săvârşeşte contravenţia;

starea respectivă să existe în momentul săvârşirii faptei.Această condiţie încetează să mai existe, atunci când, în timpulsăvârşirii faptei, persoana îşi recapătă capacitatea psihică, dar îşicontinuă acţiunea acceptând consecinţele acesteia;

fapta săvârşită să fie dintre cele prevăzute dreptcontravenţii, altfel neputându-se vorbi de înlăturarea caracteruluicontravenţional al faptei respective.

Întrunirea cumulativă a acestor condiţii atrage numai exonerareade răspunderea contravenţională a făptuitorului, nu şi derăspunderea civilă a acestuia, dacă în sarcina sa se reţine şi culpaproprie.

7. Minoritatea

Minoritatea făptuitorului este o altă cauză care înlăturăcaracterul contravenţional al faptei, şi pe cale de consecinţă, şirăspunderea contravenţională.

Fapta săvârşită de un minor sub 14 ani, nu esteconsiderată contravenţie, chiar dacă, potrivit legii, prezintăcaracteristicile unei contravenţii.

Acest considerent îşi are suportul în faptul că minorii nu ausuficientă capacitate de a înţelege şi aprecia gravitatea unei fapteilicite, acest lucru realizându-se numai pe parcursul dezvoltării salenaturale.

În cazul minorului de 14 ani, operează prezumţia absolută ,că nu posedă capacitatea psihică şi intelectuală de a înţelegesuficient caracterul faptelor sale, nu are discernământul necesar înacest sens.

Totodată nu are nici posibilitatea mintală de a cunoaşteregulile juridice, care reglementează relaţiile din societate.

Lipsa discernământului îl exonerează, pe minorul sub 14ani, de răspunderea contravenţională. Pentru minorii între 14-18ani, sancţiunea contravenţională se reduce la jumătate.

122

8. Beţia involuntară completă

În anul 2001, Ordonanţa Guvernului Nr.2, includea beţiaprintre cauzele care exonerează de răspundere contravenţională.

De asemenea, în Codul Penal aceasta este inclusă printrecauzele care înlătură caracterul penal al unei fapte antisociale.

Dacă beţia exonerează de o răspundere mai gravă,răspunderea penală, cu atât mai mult trebuie să fie admisă ca ocauză care înlătură răspunderea mai puţin gravă, răspundereacontravenţională.

Beţia este o stare psiho-fizică anormală a unei persoane,determinată de acţiunea unor substanţe narcotice sau alcoolice,excitante asupra organismului şi a facultăţilor mintale alepersoanelor, care au consumat substanţa respectivă.

Cea mai cunoscută şi mai frecventă formă de beţie este ceacauzată de băuturile alcoolice. Se constată, în ultima vreme, ocreştere alarmantă a fenomenului de beţie rece, ce desemnează ostare anormală cauzată de consumul de stupefiante (morfină,heroină, opiu, etc).

Fapta celui care în momentul săvârşirii acesteia, se aflădatorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare debeţie completă, provocată de alcool sau alte substanţe, nu constituieinfracţiune.

Mergând prin analogie, o faptă săvârşită în astfel deîmprejurări, nu constituie nici contravenţie.

Beţia duce la diminuarea, şi în unele cazuri, chiar laanihilarea capacităţilor psiho-fizice ale persoanei, ceea ce o puneîn imposibilitatea de a-şi da seama de faptele sale, nemaiavândcontrol suficient asupra acestora.

Starea de beţie poate îmbrăca mai multe forme , în funcţiede intenţia avută de făptuitor, de gradul în care această stare debeţie, influenţează capacitatea psihică, luciditatea persoaneirespective, precum şi de alte circumstanţe.

Din aceste puncte de vedere beţia poate fi: beţie accidentală, produsă involuntar, independent de

dorinţa persoanei în cauză, fiind consecinţa unei întâmplări.De exemplu, starea de beţie datorată desfăşurării activităţii

într-un mediu îmbibat cu alcool, cum este o fabrică de spirt. Se mainumeşte şi beţie fortuită.

Beţia accidentală poate fi şi consecinţa inhalării unorvapori de neofalină, ori a altor substanţe, din mediul în carepersoana îşi desfăşoară activitatea curentă, sau se află în acel locdin întâmplare, situaţie în care această persoană nu mai esteresponsabilă de faptele sale.

În cazul în care o asemenea persoană săvârşeşte ocontravenţie, va fi exonerată de răspundere.

beţia voluntară, defineşte starea în care ajunge opersoană, care consumă voit băuturi alcoolice, ori alte substanţe,care se cunosc că pot da starea de beţie.

Numită şi beşie premeditată, beţia voluntară esteîntotdeauna o circumstanţă agravantă a răspunderii penale,deoarece persoana şi-a provocat anume această stare, pentru a avea

123

mai mult curaj în săvârşirea faptei, ori pentru a o invoca drept scuzăa săvârşirii faptei sale.

beţia completă, se caracterizează prin paralizareaaproape completă a energiei fizice şi întunecarea capacităţilorpsihice.

În această stare persoana este incapabilă de a înţelegecaracterul acţiunilor ori inacţiunilor sale, pierzându-şi capacitateade a fi stăpân pe sine. Persoana nu mai are control asupra sa, nu maiare capacitatea de a înţelege acţiunile sale.

beţia incompletă, se instalează atunci când există numaio slăbire a capacităţilor fizice şi psihice ale persoanei.

Se caracterizează prin aceea că intoxicaţia cu alcool saualte substanţe briante, este într-o fază incipientă, manifestată deregulă, prin excitabilitate şi impulsivitate.

În această stare capacitatea persoanei de a înţelege şi de avoi nu este abolită, ci doar slăbită.

beţia simplă, poate fi deopotrivă şi o circumstanţăatenuantă, căci făptuitorul în momentul în care şi-a provocataceastă stare, nu avea intenţia să săvârşească o faptăcontravenţională.

beţia ocazională, apare atunci când consumul desubstanţe alcoolice, sau de alte substanţe ce provoacă această stare,este pur întâmplătoare (de exemplu consumul de alcool lapetreceri).

Dintre toate aceste forme, este considerată cauză deînlăturare a răspunderii contravenţionale numai starea de beţieaccidentală, întrucât ea este consecinţa unor împrejurări străine devoinţa făptuitorului.

Dacă nu există factorul voinţă, nu există vinovăţie, şineexistând vinovăţie, nu există contravenţie.

Beţia voluntară (completă sau incompletă) nu înlăturăcaracterul contravenţional al faptei. Ea poate fi consideratăcircumstanţă atenuantă (de exemplu când persoana s-a îmbătataccidental la o petrecere), sau circumstanţă agravantă (cândfăptuitorul a consumat alcool pentru a prinde curaj în vedereasăvârşirii faptei).

De asemenea beţia voluntară poate fi luată în calcul laindividualizarea sancţiunii şi la aprecierea gradului de vinovăţie.

Prin urmare condiţiile stării de beţie, care înlăturăcaracterul contravenţional al faptei sunt:

în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul, să se fi găsitîn stare de beţie produsă prin alcool, ori alte substanţe;

starea de beţie în care se găsea făptuitorul să fieaccidentală, involuntară, fortuită;

starea de beţie să fi fost completă; fapta comisă, în această stare de beţie accidentală şi

completă, să fie prevăzută de lege ca fiind contravenţie.Efectele juridice ale stării de beţie sunt:

starea săvârşită în stare de beţie, accidentală şicompletă, nu este infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie;

făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, s-a aflat, dincauze independente de voinţa sa în imposibilitatea de a-şi da seamade acţiunile, ori inacţiunile sale, şi de a fi stăpân pe ele, săvârşind

124

fapta fără vinovăţie; când beţia accidentală nu este completă, atunci

caracterul penal al faptei nu este înlăturat, iar starea de beţie poateconstitui o circumstanţă atenuantă.

4.3.3.4. Răspunderea contravenţională şi răspunderea civilăSe poate întâmpla, ca printr-o faptă socotită a fi

contravenţie, să fie produse daune altor persoane.Chiar dacă, persoana care a săvârşit acea faptă este

exonerată de răspundere contravenţională, ea rămâne totuşi obligatăsă repare prejudiciul pe care l-a provocat prin fapta sa.

Exonerarea de răspundere contravenţională se referă numaila aplicarea de sancţiuni contravenţionale, pentru făptuitormenţinându-se numai obligaţia de a repara pagubele produse prinacea faptă.

Prin urmare, răspunderea civilă operează distinct derăspunderea contravenţională. Răspunderea civilă apare în situaţiaîn care prin fapta săvârşită se produc prejudicii materiale, fie îndauna societăţii fie în dauna unei alte persoane fizice sau juridice.

În cazul în care prin săvârşirea contravenţiei a fostpricinuită o pagubă şi există tarif de evaluare a acesteia, agentulconstatator, dacă are dreptul să aplice sancţiunea, stabileştedespăgubirea pe bază de tarif, cu acordul expres al persoaneivătămate, făcând menţiune despre aceasta în procesul verbal.

Dacă nu este stabilit un anumit tarif, partea vătămată îşi vaputea valorifica pretenţiile la despăgubiri faţă de contravenient.

Actele normative, pe lângă sancţiunile contravenţionale,pot să cuprindă şi tarife de stabilire a despăgubirilor pentruprejudicial cauzat prin săvârşirea contravenţiei.

De exemplu, despăgubirile datorate pentru pagubeleproduse fondului piscicol, se calculează în funcţie de preţul mediupe piaţă pentru speciile de peşte şi alte vieţuitoare acvatice.

Când contravenţia a fost săvârşită în perioada de prohibiţie,ori în perimetrul rezervaţiilor, sau al pepinierelor piscicole, preţulpentru prejudicial cauzat va fi dublu faţă de preţul zilei la piaţă.

În ceea ce priveşte despăgubirile civile pe care contravenientuleste obligat să le plătească părţii vătămate, pentru paguba pe careaceasta a suferit-o, ca urmare a săvârşirii contravenţiei, în procesulverbal, se va înscrie:

descrierea faptei cauzatoare de prejudicii; menţionarea în mod amănunţit a pagubei; ce bunuri au fost distruse, degradate ori însuşite de la

partea vătămată; cui aparţin bunurile respective; orice alte elemente necesare pentru evaluarea cât mai

exactă a pagubei; orice alte elemente necesare pentru identificarea corectă

a părţii vătămate.În cazul în care agentul constatator este competent

să aplice sancţiunea contravenţională, el va calculavaloarea prejudiciului, iar suma va fi consemnată înprocesul-verbal.

125

Dacă agentul constatator nu este competent săaplice sancţiunea, despăgubirile vor fi stabilite de cătreorganul competent să aplice sancţiunea contravenţională, lacererea părţii vătămate.

Agentul constatator este obligat să aducă lacunoştinţa părţii vătămate măsura adoptată, pentru caaceasta să poată obţine de la contravenient suma datoratăde acesta, prin trimiterea către partea vătămată a unei copiide pe procesul-verbal de constatare a contravenţiei.

4.3.3.5. SANCŢIUNILE CONTRAVENŢIONALESancţiunea reprezintă un element structural al normelor

juridice, rolul său fiind acela de a asigura respectarea conduiteiprescrisă în dispoziţiile normei.

Sancţionarea este preţul plătit de o persoană în cazulîncălcării normelor juridice. Prin aplicarea sancţiunii se urmăreşterespectarea ordinii de drept şi repararea prejudiciului cauzat prinnesocotirea unei valori sociale ocrotită de lege.În teoria dreptului, conceptul de sancţiune poate fi analizat din douăpuncte de vedere.

Pe de o parte, în sens larg, prin sancţiune se înţelege oricemăsură de natură să asigure respectul regulilor de drept,împiedicarea violării normei (sancţiune preventivă) şi reprimareaacestei violări (sancţiune represivă).

Pe de altă parte, în sens restrâns, prin sancţiune se înţelegeorice măsură de represiune împotriva violării regulilor de drept.

Sancţionarea normei de drept administrativ reprezintăconsecinţele care intervin în cazul nerespectării dispoziţiei normeijuridice.

În conţinutul oricărei norme juridice sunt precizateconsecinţele, care urmează a fi luate împotriva destinatarilornormei, care nu se conformează principiilor impuse de aceasta.

Este foarte important de subliniat faptul, că norma nutrebuie respectată, sau dusă la îndeplinire, numai prin forţa deconstrângere a statului. Ea trebuie respectată şi dintr-un spirit deresponsabilitate, din conştiinţă, că aşa trebuie făcut, că aceasta esteconduita care trebuie urmată.

Spre deosebire de sancţiunile civile şi cele penale, care secaracterizează printr-o mare stabilitate, determinată de însăşistabilitatea acestor ramuri ale dreptului, sancţiunilecontravenţionale ce se aplică în cazul angajării răspunderiicontravenţionale, sunt în continuă formare, în funcţie de specificulabaterilor care se săvârşesc.

Această caracteristică a sancţiunilor contravenţionaleîngreunează, dacă nu face chiar imposibilă, codificarea acestora. Înmaterie contravenţională, sancţiunile sunt reglementate în principal,prin legea–cadru şi prin numeroase acte normative, care prevădfapte ce constituie contravenţii în diferite domenii de activitate.

Sancţiunile se aplică persoanelor fizice care au săvârşitcontravenţia, însă, în mod excepţional, ele se pot aplica şipersoanelor juridice.

Amenzile aplicate persoanelor juridice vor fi imputate, deregulă, angajaţilor acestora, persoane fizice, vinovaţi de săvârşirea

126

contravenţiei, sau după caz conducerii persoanei juridicerespective.

Operaţia de identificare a tipurilor de sancţiuni trebuie să sefundamenteze pe existenţa unor criterii, care generează diferitecategorii de sancţiuni.

Astfel, după obiectul la care se referă se pot distingeurmătoarele tipuri de sancţiuni:

sancţiuni cu privire la acte juridice (anulări,suspendări);

sancţiuni cu privire la persoane, instituţii, autorităţipublice (amendă, avertisment);

sancţiuni cu privire la bunuri (demolarea uneiconstrucţii, confiscarea unor bunuri sau produse ) ;

sancţiuni mixte (destituirea şi anularea actului emis deun funcţionar public) ;

Din punct de vedere al temeiului obiectiv se identificăurmătoarele tipuri de sancţiuni:

sancţiuni administrativ-disciplinare (ce intervin încazul săvârşirii ilicitului administrativ propriu-zis, sub forma uneiabateri administrative);

sancţiuni contravenţionale (intervin în cazul săvârşiriiilicitului contravenţional);

sancţiuni administrativ-patrimoniale (atunci când s-asăvârşit o faptă cauzatoare de prejudicii materiale şi morale).

Avertismentul

În dreptul public românesc, avertismentul, ca sancţiune ceintervine în cazul răspunderii contravenţionale, este definit caatragerea atenţiei persoanei asupra faptei săvârşite, pericoluluiacesteia, cu recomandarea ca pe viitor să nu se mai repete faptarespectivă şi să se conformeze dispoziţiilor legale.

Avertismentul reprezintă o sancţiune principală cu caractermoral, iar rolul său este, pe de o parte, de a pune pe făptuitor înpostura de a-şi conştientiza fapta, iar pe de altă parte, de a-ldetermina să nu o mai repete în viitor.

În cazul avertismentului primează rolul preventiv faţă de celsancţionator.

În dreptul muncii avertismentul este definit ca fiind“comunicarea scrisă făcută salariatului prin care i se atrageatenţia asupra faptei săvârşite şi i se pune în vedere că, dacă nu seva îndrepta, şi va săvârşi noi abateri, i se va aplica sancţiuni maigrave, până la desfacerea contractului de muncă”.

Avertismentul este cea mai uşoară formă pe care o îmbracăsancţiunea aplicată în cazul săvârşirii unei contravenţii. În modfiresc această sancţiune se aplică numai în cazul în care faptasăvârşită nu prezintă un pericol social grav şi nu încalcă valorilesociale fundamentale ocrotite de lege.

Legea cadru prevede că această sancţiune se poate aplicachiar dacă actul normativ nu o prevede.

Potrivit art.7 din O.G. nr.2/2001, avertismentul constă înatenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asuprapericolului social al faptei săvârşite şi recomandarea de a respecta

127

dispoziţiile legale.În ambele cazuri avertismentul are un pronunţat caracter

educativ, dând posibilitatea celui care a săvârşit o abatere să seîndrepte şi să nu mai săvârşească o nouă încălcare a legii.

Avertismentul este, deci, o sancţiune fără efecte juridice,asemănător unei sancţiuni morale, ce se aplică în cazul unor faptede mică gravitate, şi când se apreciază că persoana în cauză, chiar şifără aplicarea unei sancţiuni mai aspre, nu va mai săvârşi altecontravenţii.

Avertismentul se poate aplica chiar dacă actul normativprin care a fost stabilită acea contravenţie nu prevede o asemeneasancţiune, lăsându-se la aprecierea celui ce constată contravenţiaaplicarea acestei sancţiuni.

Avertismentul sub formă verbală (orală) se aplică însituaţia în care contravenientul este de faţă, atunci când se constatăsăvârşirea contravenţiei, iar sancţiunea este aplicată de cătreagentul constatator.

Avertismentul sub formă scrisă, se aplică în cazul când,deşi prezent la constatarea contravenţiei, făptuitorul primeşte unavertisment scris.

De regulă forma scrisă este cerută de lege. Cu titlul deexemplu menţionăm că se va încheia proces-verbal, deşi se aplicăsancţiunea avertismentului, în cazul unei uşoare tamponări a unuiautovehicul, acest lucru fiind necesar pentru formalităţile ce se vorîncheia la organul de asigurări, precum şi la serviciul auto.

Avertismentul în formă scrisă se socoteşte executat princomunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, curezoluţia corespunzătoare.

În general avertismentul se aplică, în mod obligatoriu, înscris, în următoarele cazuri:

actul normativ prin care se stabileşte contravenţiarespectivă prevede expres obligativitatea formei scrise;

contravenientul, în mod frecvent, nu este de faţă înmomentul constatării contravenţiei;

au fost produse pagube prin săvârşirea contravenţiei.În acest caz se va menţiona şi despăgubirea civilă, pe baza moduluide evaluare anexat la actul normativ sau prin metodele generale deevaluare, dacă actul normativ respectiv nu prevede modul deevaluare;

în urma săvârşirii contravenţiei există bunuri supuseconfiscării, situaţie în care bunurile sunt descrise, în mod detaliat,menţionându-se, totodată, şi ce măsuri au fost luate în legătură cuacele bunuri, cui au fost predate şi pe ce bază.

Ca orice sancţiune juridică, avertismentul reprezintă un mijlocde reglare a raporturilor sociale, de formare a unui spirit deresponsabilitate, iar pentru acest lucru nu este necesar ca în toatecazurile să se aplice sancţiunea amenzii.

Avertismentul este o sancţiune prevăzută în toate cazurile,pentru contravenţiile de o anumită gravitate, săvârşite pentru primadată.

Avertismentul îşi atinge scopul atrăgând atenţiacontravenientului asupra necesităţii observării mai atente adispoziţiilor legale.

128

Amenda

Cea mai frecventă sancţiune contravenţională este amenda.Amenda contravenţională are caracter administrativ şi constă înplata unei sume de bani, care variază în funcţie de natura şigravitatea faptei.

De regulă actele normative prevăd, pentru fiecarecontravenţie în parte, o limită minimă şi una maximă, pentru caamenda să poată fi aplicată, ţinându-se seama de împrejurărileconcrete în care a fost săvârşită contravenţia.

Cu alte cuvinte această sancţiune poate fi individualizată.În mod excepţional unele acte normative nu prevăd limite minimeşi maxime ale amenzilor, ci numai calcularea şi aplicarea lor peanumite criterii.

Nu se poate aplica o amendă, care să depăşească acestelimite, ori să fie determinată, altfel decât pe baza criteriilorreglementate prin actul normativ, care prevăd respectivacontravenţie.

În acest sens putem spune că amenda are caracter legal.Amenda este apreciată ca fiind sancţiunea contravenţională cea

mai importantă, specifică dreptului administrativ.Amenda contravenţională este frecvent întâlnită în practica

judiciară, întrucât permite o individualizare mai uşoară a sancţiuniipentru săvârşirea unei fapte contravenţionale concrete, este uşor deadaptat în funcţie de persoana făptuitorului, vinovăţia acestuia,urmările faptei şi alte circumstanţe.

Este important de precizat caracterul contravenţional alamenzii, întrucât amenda este prevăzută şi în alte acte normative,care reglementează şi alte regimuri juridice, cum este cazulregimului penal, în care se aplică sancţiunea amenzii pentru uneleinfracţiuni.

Raportul dintre amenda penală şi amenda contravenţionalătrebuie să reflecte raţiunile proprii ale celor două categorii desancţiuni şi care reprezintă, în cele din urmă, raportul existent întrepericolul social al infracţiunii şi gravitatea contravenţiei.

Dacă acest raport va fi exprimat de realitatea potrivit căreiacea mai gravă contravenţie trebuie să fie întotdeauna mai uşoarădecât infracţiunea cu cel mai mic grad de pericol social, ar trebuiacceptată concluzia că limita generală maximă a amenziicontravenţionale nu poate depăşi limita minimă generală a amenziipenale.

Limitele generale ale celor două categorii de amenzi, decele mai multe ori, nu sunt corelate, iar pentru justificarea acesteinecorelări s-a susţinut uneori că amenda contravenţională ar avea oaltă natură juridică decât amenda penală.

S-a afirmat că amenda contravenţională, nefiind opedeapsă, nu poate constitui termenii unei recidive. Deşi afirmaţiaeste exactă, ea nu reprezintă, în sine, un argument decât aparentîntemeiat.

În esenţa lor, şi pedeapsa amenzii şi sancţiuneacontravenţională a amenzii are aceeaşi natură economică, şi,teoretic, produce acelaşi impact asupra persoanei făptuitorului,

129

infractor sau contravenient.În ambele cazuri amenzile reprezintă sume de bani, iar

obligaţia aplicării lor produce, asupra persoanei condamnatului, saua celui sancţionat, constrângeri individuale similare.

Reevaluarea amenzilor contravenţionale ar putea săconducă, în unele cazuri, la concluzia, că anumite faptecontravenţionale prezintă, dat fiind limitele amenzilorcontravenţionale legal prevăzute, pericolul social specificinfracţiunilor.

În consecinţă limitele maxime ale celor două categorii deamenzi trebuie să fie în acord, cu logica raţionamentului mai susprezentat, fără vreo suprapunere valorică şi fără posibilitateainstituirii unor excepţii.

Cuantumul amenzilor diferă în funcţie de organul de stat carestabileşte amenda respectivă. Astfel, prin lege, sau prin Ordonanţă aGuvernului, se pot stabili amenzi de până la 100 000 lei.

Prin Hotărâri ale Guvernului se pot stabili amenzi de pânăla 50 000 lei.

Pentru contravenţiile stabilite prin hotărâri ale ConsiliilorJudeţene şi ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti, sepot stabili amenzi de până la 5 000 lei, iar prin hotărâri aleConsiliilor Locale (ale comunelor, oraşelor, municipiilor, alesectoarelor Municipiului Bucureşti) se pot stabili amenzi de până la2 500 lei.

Limitele minime şi maxime ale acestor amenzi, precum şiale altor amenzi stabilite prin acte normative, care conţinreglementări cu privire la fapte ce constituie contravenţii, pot fimajorate sau reduse periodic, ţinând seamă de numărul şipericulozitatea abaterilor contravenţionale, precum şi de alte cerinţede ordin social-economic.

Sumele provenite din amenzi se fac venit la bugetulstatului, bugetul local al comunelor, oraşelor şi judeţelor, după cumurmează:

sumele provenite din amenzi se fac venit la bugetul destat, dacă amenzile sunt stabilite prin lege, ordonanţă, sau hotărârea Guvernului;

sumele provenite din amenzile aplicate în temeiulhotărârilor autorităţilor administraţiei publice locale (comunale,orăşeneşti, municipale, judeţene), ale sectoarelor MunicipiuluiBucureşti şi ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti, sefac venit la bugetul local respectiv;

sumele provenite din amenzile aplicate persoanelorjuridice se fac venit la bugetul de stat.

Sunt exceptate amenzile aplicate de autorităţileadministraţiei publice locale şi amenzile privind circulaţia pedrumurile publice, care se fac venit integral la bugetele locale;

sumele provenite din amenzile aplicate persoanelorfizice, de către organele de specialitate din cadrul unităţiloradministrativ-teritoriale, se fac venit integral la bugetele localerespective;

unele acte normative pot prevedea şi o altă destinaţie aamenzilor contravenţionale.

130

Amenzile aplicate de către organele centrale se fac venit labugetul de stat în cotă de 75%. Diferenţa revine unităţii din careface parte organul constatator. Suma respectivă se reţine integral,ca venit extrabugetar, cu titlu permanent. Această sumă esterepartizată pentru dotarea cu mijloace specifice activităţilor dindomeniu.

Executarea silită a amenzilor se face de către organele despecialitate din cadrul unităţilor administrativ-teritoriale, în a cărorrază domiciliază sau îşi are sediul contravenientul.

Actele normative prevăd pentru fiecare contravenţie înparte, o limită minimă şi una maximă , pentru ca amenda să poată fiaplicată, ţinându-se seama de împrejurările concrete în care a fostsăvârşită contravenţia, altfel spus, sancţiunea să poată fiindividualizată.

Individualizarea cade în sarcina organului competent săaplice sancţiunea. În mod excepţional unele acte normative nuprevăd limite minime şi maxime ale amenzilor, ci calcularea şiaplicarea lor pe baza unor criterii.

În ceea ce priveşte aplicarea amenzii contravenţionalecâteva aspecte se impun:

agentul constatator va ţine seamă de limita minimă şimaximă prevăzută de actul normativ, care stabileşte aceacontravenţie, de frecvenţa acelei contravenţii în zona respectivă,mergându-se spre limita maximă, dacă frecvenţa este mare, degravitatea faptei, de împrejurările în care a fost săvârşită, de situaţiamaterială a contravenientului, de veniturile şi obligaţiile deîntreţinere, care îi revin acestuia;

în cazul individualizării sancţiunilor agentul constatatorare o mare libertate de decizie, libertate care poate influenţa în modpozitiv sau negativ cuantumul amenzii;

deşi în materie de contravenţie nu este reglementatărecidiva, totuşi unele acte normative prevăd majorarea amenzii,dublarea amenzii, sau aplicarea de sancţiuni mai aspre, în cazulsăvârşirii unei noi contravenţii, după ce persoana respectivă fuseseanterior sancţionată pentru săvârşirea unei contravenţii;

amenda având caracter personal, nu este transmisibilă,astfel încât moştenitorii contravenientului decedat nu pot fiurmăriţi.

amenda este executată silit; amenda nu atrage decăderi sau interdicţii pentru persoanele

sancţionate; amenzii contravenţionale, nu i se poate aplica, prin

analogie, dispoziţii din Codul Penal referitoare la circumstanţeleagravante sau atenuante, aceste amenzi neputând fi stabilite sublimita minimă sau peste limita maximă prevăzute de actelenormative, în funcţie de aceste circumstanţe;

unele acte normative nu prevăd limitele maxime şi minimeale amenzilor, ci stabilesc un criteriu obiectiv de calculare aacestora.

În aceste cazuri amenda constă într-un procent (0,1%, 1%,2%, 3% sau 100% , după caz) din impozitul datorat de agentuleconomic. Agentul constatator nu mai are posibilitatea aprecierii şiindividualizării amenzii, el trebuie doar să o calculeze.

131

contravenientul poate achita pe loc sau în termen de celmult 48 de ore, de la data încheierii procesului-verbal, jumătate dinminimul amenzii prevăzute în actul normativ.

Agentul constatator trebuie să facă menţiunea despreaceastă posibilitate în procesul verbal. În actul normativ de stabilirea contravenţiei această posibilitate trebuie menţionată în modexpres.

Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii

Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii este osancţiune, care se stabileşte numai prin lege sau prin ordonanţă aGuvernului şi nu poate fi aplicată decât persoanelor fizice.

Minorul care nu a împlinit 16 ani nu poate fi sancţionat cuprestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Sancţiunea prestăriiunei activităţi în folosul comunităţii se stabileşte alternativ cuamenda.

În cazul în care agentul constatator apreciază că amendaeste suficientă, aplică amenda. Dacă consideră că amenda nu estesuficientă, ca sancţiune, agentul constatator competent încheieprocesul-verbal, pe care-l înaintează instanţei de judecată, în celmult 48 de ore, din momentul încheierii procesului-verbal.

Sancţiunea se aplică de către instanţa judecătorească, dacăexistă şi consimţământul contravenientului.

Activitatea în folosul comunităţii se desfăşoară prin prestareaunor servicii publice, printre care:

întreţinerea parcurilor; întreţinerea drumurilor; păstrarea curăţeniei şi igienizarea localităţii; activităţi în folosul spitalelor, şcolilor, grădiniţelor,

căminelor pentru copii, căminelor pentru bătrâni, etc;Prestarea activităţii în folosul comunităţii se desfăşoară în

următoarele condiţii: activitatea se desfăşoară după orele de program ale

contravenientului; durata activităţii este cuprinsă între 50 şi 300 de ore; în general activitatea se desfăşoară câte 3 ore pe zi;dacă este posibil contravenientul poate executa şi 8 ore pe

zi, în zilele nelucrătoare, precum şi în zilele lucrătoare, dacă esteposibil.

O copie a hotărârii judecătoreşti, însoţită de mandatul deexecutare, se comunică primăriei în a cărei rază teritorială îşi aredomiciliul contravenientul, precum şi acestuia. Mandatul deexecutare se întocmeşte în 4 exemplare şi cuprinde:

denumirea instanţei care l-a emis;data emiterii;numărul şi data hotărârii care se execută;date privind pe contravenient (nume, prenume, adresă,

data şi locul naşterii, studii, ocupaţie, etc);durata activităţii ce va fi prestată;unitatea unde se execută activitatea, stabilită de instanţă,

pe baza datelor comunicate de primărie.

132

Consiliul local stabileşte prin hotărâre domeniile serviciilorpublice în care se vor presta activităţile, iar primarul decideconţinutul activităţii, condiţiile şi programul de lucru, pe care leaduce la cunoştinţă instanţei.

La stabilirea activităţii, primarul va ţine seamă depregătirea profesională şi de starea sănătăţii contravenientului, fiindinterzise activităţile cu grad ridicat de risc privind sănătateacontravenientului.

Este interzisă această sancţiune în cazul persoanelor cuhandicap, femeilor gravide, sau care au în îngrijire un copil învârstă de până la 2 ani.

În cazul minorilor care au împlinit 16 ani, durata activităţiieste cuprinsă între 25 şi 150 de ore.

Dacă serviciul public unde îşi desfăşoară activitateacontravenientul este concesionat unei societăţi cu capital privat,contravaloarea prestaţiilor efectuate se va plăti primăriei în a căreirază teritorială se execută sancţiunea.

Contravenientul poate face plângere, împotriva măsurilorprivind prestarea activităţii, în legătură cu condiţiile în care serealizează.

Plângerea se depune la primăria de care aparţine agentulînsărcinat cu supravegherea activităţi, urmând să fie analizate celesesizate în plângere.

Plângerea, împreună cu actul de verificare a aspectelorsesizate, se înaintează în termen de 5 zile de la înregistrare lainstanţa judecătorească ce a pronunţat hotărârea.

Instanţa trebuie să soluţioneze plângerea în cel mult 10 zilede la primirea acesteia. În cazul în care instanţa constată că celesesizate în plângere sunt întemeiate, dispune schimbarea activităţiisau a măsurilor de supraveghere.

Hotărârea instanţei judecătoreşti este executorie. Ea secomunică primăriei la care contravenientul a depus plângerea,pentru ca aceasta să pună în aplicare măsurile hotărâte de cătreinstanţă.

Hotărârea este comunicată şi contravenientului.Dacă în timpul executării activităţii, contravenientul şi-a pierdut

total capacitatea de muncă, primăria sesizează instanţa, care apronunţat hotărârea, în vederea înlocuirii acestei sancţiuni cuamenda, al cărui cuantum se stabileşte în raport cu perioada demuncă ce urmează a fi prestată şi împrejurările care au provocatincapacitatea de muncă.

În cazul în care contravenientul, cu reavoinţă, nu-şiîndeplineşte obligaţiile rezultate din hotărârea de judecată, instanţacare a pronunţat hotărârea, la cererea primarului, sau a unităţii încare contravenientul trebuia să presteze activitatea, poate înlocuisancţiunea obligării contravenientului la prestarea activităţii înfolosul comunităţii cu amenda.

Judecarea cererii se face în cel mult 5 zile.Contravenientul şi procurorul pot introduce recurs în cel mult

24 de ore de la pronunţarea hotărârii, sau de la comunicareaacesteia, dacă contravenientul a fost absent la pronunţarea hotărârii.

Dacă contravenientul a executat cel puţin jumătate dindurata sancţiunii de a presta activitatea şi a avut o bună conduită,

133

instanţa poate dispune încetarea executării sancţiunii, la cerereacontravenientului, a primarului sau a unităţii la care a prestartactivitatea.

În cazul în care contravenientul este sancţionat cu amendă, darnu o plăteşte şi nici nu există posibilitatea executării silite, instanţade la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia,la sesizarea unităţii de care aparţine agentul constatator, dispuneînlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării acestuia la prestarea uneiactivităţi în folosul comunităţii.

În lege nu se prevede însă ce se întâmplă în cazul în carecontravenientul nu mai poate presta activitatea, din diferite motive,dar nici nu poate plăti amenda.

Într-o astfel de situaţie contravenientul se pare că rămânenepedepsit, pentru că legea nu stabileşte nimic cu exactitate în acestsens.

Executarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosulcomunităţii se prescrie în termen de 2 ani de la data rămâneriiirevocabile a hotărârii judecătoreşti, prin care s-a aplicat aceastăsancţiune.

Dacă în timpul executării sancţiunii prestării unei activităţiîn folosul comunităţii intervine o hotărâre judecătorească definitivăde condamnare la o pedeapsă privată de libertate, cu executare,sancţiunea contravenţională de prestare a unei activităţi în folosulcomunităţii nu se mai execută.

Confiscarea

Confiscarea nu reprezintă o sancţiune de sine stătătoare, cio măsură complementară, întrucât ea se aplică numai împreună cu osancţiune contravenţională principală.

Cu toate acestea confiscarea se aplică numai atunci cândeste expres prevăzută în actul normativ de stabilire şi sancţionare acontravenţiei.

Confiscarea constă în reţinerea forţată a unor bunuri,anume a bunurilor destinate pentru săvârşirea contravenţiei, dacăaceste bunuri aparţin contravenientului.

Bunurile supuse confiscării, potrivit legii, sunt: cele produse prin contravenţie, cu alte cuvinte, cele care

au rezultat în urma săvârşirii contravenţiei, cum sunt, de exemplu,produsele cu marcă de fabrică imitată, alimente, băuturi saumedicamente falsificate, precum şi sumele de bani obţinute dinvânzarea acestora;

bunurile a căror deţinere sau circulaţie sunt interzise.Acestea se confiscă întotdeauna, indiferent de condiţiile în care afost săvârşită fapta;

produsele care au servit, sau au fost destinate săservească, la săvârşirea contravenţiei, dacă sunt alecontravenientului sau agentului economic, ca şi sumele de banidobândite prin săvârşirea contravenţiei.

În acest caz confiscarea este motivată de faptul că bunurilerespective sunt periculoase prin ele însele, legea interzicânddeţinerea sau circulaţia lor.

134

De asemenea se urmăreşte ca prin măsura confiscării,bunurile confiscate să nu mai servească pe viitor la săvârşirea altorfapte contravenţionale;

bunurile dobândite prin contravenţie dacă nu suntrestituite persoanei vătămate;

sunt supuse confiscării: uneltele, ambarcaţiunile,mijloacele de transport, animalele, armele de foc şi orice alte bunuricare au fost folosite la săvârşirea faptei, precum şi bunurilerezultate din săvârşirea faptei, constând în peşte, icre şi produseacvatice.

După confiscare bunurile se valorifică, iar contravaloarealor se face venit la bugetul de stat.

sunt supuse confiscării şi beneficiile obţinute ilicit,precum şi încasările obţinute în întregime din vânzarea mărfurilor acăror provenienţă nu poate fi dovedită.

Bunurile confiscate trec în patrimoniul statului fãrã plată, iarsuma valorificată din confiscarea lor se trece venit la bugetul destat.

Din veniturile obţinute se scad cheltuielile efectuate învederea valorificării lor, deci cheltuielile efectuate cu valorificarealor, ale atribuirii lor cu titlu gratuit, sau ale distrugerii bunurilorconfiscate.

În cazul în care confiscarea apare ca o sancţiunecomplementară, ea nu se mai aplică în cazul în carecontravenientul este exonerat de răspundere, când nu i se mai aplicănici sancţiunea principală.

Măsura confiscării poate fi luată numai în cazul în care cel careo aplică, potrivit legii, este competent să dispună şi aplicareasancţiunii principale ( avertisment sau amendă).

Dacă nu există acest drept, agentul constatator, atunci cândexistă lucruri susceptibile de confiscare, va ridica obiectele încauză, în vederea confiscării lor, înaintând procesul-verbalorganului competent să aplice sancţiunea principală, care vadispune şi confiscarea.

În cazul aplicării acestei măsuri, agentul constatator, trebuie sădescrie amănunţit, în procesul-verbal, obiectele confiscate,indicând, după caz:

denumirea obiectelor confiscate; numărul acestora; dimensiunile obiectelor confiscate; greutatea acestora; starea lor calitativă; marca; anul de fabricaţie al obiectului confiscat; valoarea acestuia; orice alte elemente de natură să contribuie la

identificarea obiectelor confiscate.Când obiectele nu aparţin contravenientului se vor mai menţionaşi:

numele şi prenumele persoanei fizice căreia îi aparţinbunurile confiscate;

domiciliul acesteia;sediul persoanei juridice căreia îi aparţin bunurile care

135

au fost confiscate.Agentul constatator are obligaţia să ia măsuri de

valorificare sau de conservare, de păstrare a bunurilor confiscate,făcând menţiune despre aceasta în procesul-verbal.

Bunurile perisabile sunt predate unităţilor comercialestabilite de către Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene,sau ale municipiului Bucureşti, în baza unui proces-verbal depredare-primire, în vederea valorificării acestora.

După predarea acestor bunuri, măsura respectivă va fiadusă la cunoştinţa Direcţiei generale a finanţelor publice dinjudeţul respectiv, în termen de 48 de ore, pentru ca aceasta să poatăverifica, dacă a fost trecută la bugetul de stat suma obţinută dinvânzarea bunurilor confiscate.

Procesul-verbal de constatare a contravenţiei se încheie întrei exemplare (originalul şi două copii), în toate cazurile când seaplică măsura confiscării.

Originalul rămâne la agentul constatator, o copie seînmânează contravenientului, iar a doua copie însoţeşte mărfurileconfiscate.

După rămânerea definitivă a hotărârii de confiscare,bunurile confiscate trec în proprietatea statului şi se predau, pentruvalorificare, Direcţiilor generale judeţene ale finanţelor publice, oria municipiului Bucureşti, după caz, pe bază de borderou, în termende 10 zile de la data primirii de către destinatar a documentului ceconstituie titlu de proprietate a statului asupra acestora.

Bunurile confiscate se predau organelor de valorificare întermen de 10 zile de la data rămânerii definitive a actului deconstatare.

În cazul bunurilor confiscate cu ocazia constatării uneicontravenţii, pe bază de proces-verbal, titlul de proprietate îlconstituie procesul-verbal, dacă nu a fost contestat, sau, dacă a fostcontestat, contestaţia care a fost respinsă printr-o hotărârejudecătorească definitivă şi irevocabilă.

În situaţia în care actul de confiscare este atacat în termenulprevăzut de lege, bunurile confiscate trec în proprietatea statuluiîncepând cu data la care hotărârea judecătorească rămânedefinitivă.

Deţinătorii bunurilor care au trecut în proprietatea statului,persoane fizice sau juridice, după caz, au obligaţia să inventariezebunurile respective, luând în acelaşi timp măsurile de păstrare şi deconservare corespunzătoare, până la predarea lor efectivă sprevalorificare Direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene saua municipiului Bucureşti.

Sunt considerate organe de valorificare şi Direcţiileregionale vamale din cadrul autorităţii vamale, pentru bunuriledeţinute de către birourile vamale din subordinea lor.

Bunurile intrate în proprietatea statului, pot fi trimise deMinisterul Economiei şi Finanţelor, cu titlu gratuit, către:

Secretariatul General al Guvernului: autovehicule,ambarcaţiuni şi motoare ataşabile acestora. Acestea vor firepartizate ministerelor, autorităţilor publice centrale şi locale, înlimita normativelor de dotare a acestora, cu respectareaprocedurilor de declarare şi de evaluare;

136

creşelor, grădiniţelor, căminelor de copii, căminelor debătrâni, azilelor, spitalelor, şcolilor, persoanelor cu handicap, înfuncţie de natura bunurilor, la propunerea Direcţiilor generale alefinanţelor publice judeţene, sau a municipiului Bucureşti, dupăconsultarea organelor administraţiei publice locale sau judeţene, oria serviciilor ministeriale descentralizate la nivelul unităţiloradministrative teritoriale, după caz;

persoanelor juridice care pot face dovada că au calitateade destinatar al materialelor cu caracter documentar, informaţional,educativ, ştiinţific, etc., la solicitarea acestora.

Confiscarea are caracter obligatoriu şi nu facultativ, atuncicând legea prevede în mod expres această măsură.

Pe de altă parte, legea obligă la restituirea bunurilorconfiscate în temeiul săvârşirii unei fapte considerate iniţial a ficontravenţie, dar care se dovedeşte ulterior lipsită de caractercontravenţional.

Suspendarea activităţii şi anularea autorizaţiei defuncţionare

Pe lângă categoria sancţiunilor principale (avertisment, amendă)şi măsura complementară a confiscării prevăzute de legea cadru,există şi o serie de acţiuni prevăzute de legi speciale cereglementează anumite domenii de activitate, printre care şisuspendarea activităţii agentului economic şi retragerea autorizaţieide funcţionare, în cazul săvârşirii anumitor contravenţii.

Suspendarea activităţii agentului economic constă înîntreruperea activităţii acestuia pe o perioadă limitată de timp.

De exemplu, în cazul servirii de băuturi alcooliceconsumatorilor aflaţi în stare de ebrietate, sau minorilor, precum şial refuzului responsabililor, sau patronilor localurilor publice de aacorda sprijin organelor de poliţie în restabilirea ordinii publice, sepoate suspenda activitatea localului public pe o perioadă cuprinsăîntre 10 zile şi 30 de zile.

Această sancţiune are un caracter complimentar, aplicându-sepe lângă sancţiunea principală, de regulă amenda.

Nu este însă o sancţiune obligatorie, lăsându-se laaprecierea agentului constatator dacă, să dispună sau nususpendarea agentului economic.

Retragerea autorizaţiei de funcţionare, presupune existenţaunei autorizaţii de funcţionare eliberată anterior agentului economicîn cauză.

Potrivit art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 18 / 1992,săvârşirea unei contravenţii la regimul jocurilor de noroc, conduceautomat la anularea autorizaţiei şi încetarea activităţilor respective.

Un alt exemplu de caz, în care se aplică anulareaautorizaţiei de funcţionare, este cel legat de desfăşurareaactivităţilor de producţie a produselor alimentare fără licenţă defabricaţie.

Blocarea contului bancar

Blocarea contului bancar echivalează, în fapt, cu suspendarea

137

sau chiar cu închiderea activităţii agentului economic, întrucâtînchiderea contului, îl pune pe acesta în imposibilitatea de a-şidesfăşura activitatea în viitor.

Nu este prevăzută perioada de timp pe durata căreia contuleste închis, fapt care lasă un câmp larg de apreciere, pentru cei caredecid închiderea contului.

Există o singură precizare, anume că închiderea contuluibancar este obligatorie în caz de abateri repetate, dar nici înlegătură cu această prevedere nu se specifică numărul abaterilor,ceea ce, de asemenea, crează un câmp prea larg de apreciere dinpartea celui care aplică această măsură.

4.3.3.6. REGIMUL JURIDIC AL CONTRAVENŢIILORLegea contravenţională apară valorile sociale, care nu sunt

ocrotite prin legea penală.Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie,

stabilită şi sancţionată, prin lege, ordonanţă sau prin hotărâre aGuvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local alcomunei, oraşului, municipiului, sau al sectorului municipiuluiBucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General alMunicipiului Bucureşti.

Prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului se potstabili şi sancţiona contravenţii în toate domeniile de activitate.

Prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice localesau judeţene se stabilesc şi se sancţionează contravenţii în toatedomeniile de activitate, pentru care acestora le sunt stabiliteatribuţii prin lege, în măsura în care, în domeniile respective nusunt stabilite contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotărâri aleGuvernului.

Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti potstabili şi sancţiona contravenţii în următoarele domenii: salubritate,activitatea din pieţe, curăţenia şi igienizarea acestora, întreţinereaparcurilor şi spaţiilor verzi, a spaţiilor si locurilor de joacă pentrucopii, amenajarea şi curăţenia spaţiilor din jurul blocurilor delocuinţe, precum şi a terenurilor virane, întreţinerea bazelor şiobiectivelor sportive aflate în administrarea lor, întreţinereastrăzilor şi trotuarelor, a şcolilor şi altor instituţii de educaţie şicultură, întreţinerea clădirilor, împrejmuirilor şi a altor construcţii,depozitarea şi colectarea gunoaielor şi a resturilor menajere.

Consiliul General al Municipiului Bucureşti poate stabili şialte domenii de activitate din competenţa consiliilor locale alesectoarelor, în care acestea pot stabili şi sancţiona contravenţii.

Hotărârile consiliilor locale sau judeţene ori, după caz , alesectoarelor municipiului Bucureşti, prin care s-au stabilitcontravenţii cu nesocotirea principiilor prevăzute la alin. ( 2 ) , ( 4 ),sunt nule de drept.

Nulitatea se constată de instanţa de contencios administrativcompetentă, la cererea oricărei persoane interesate.

Actele normative prin care se stabilesc contravenţii vorcuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiuneace urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea.

În cazul sancţiunii cu amendă se vor stabili limita minimăşi limita maximă, dar şi părţile procentuale din anumite valori. Se

138

pot stabili şi tarife de determinare a despăgubirilor, pentru pagubelepricinuite prin săvârşirea contravenţiilor.

Persoana juridică răspunde contravenţional în cazurile şi încondiţiile prevăzute de actele normative, prin care se stabilesc şi sesancţionează contravenţii.

Actele normative prin care se stabilesc şi se sancţioneazăcontravenţii intră în vigoare în termen de 30 de zile de la datapublicării, iar în cazul hotărârilor consiliilor locale sau judeţenepunerea în aplicare se face şi cu respectarea condiţiilor prevăzute laart. 50 alin. (2) din Legea administraţiei publice locale.

În cazuri urgente se poate prevedea intrarea în vigoare într-un termen mai scurt, dar nu mai puţin de 10 zile.Hotărârile autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene,prevăzute la art. 1, prin care se stabilesc şi se sancţioneazăcontravenţii, pot fi aduse la cunoştinţă publică prin afişare sau prinorice altă formă de publicitate, în condiţiile Legii nr. 215/2001.Sancţiunile contravenţionale sunt:

sancţiuni principale ; sancţiuni complementare.

Sancţiunile contravenţionale principale sunt: avertismentul; amenda contravenţională;obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în

folosul comunităţii;Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:

confiscarea bunurilor destinate, folosite, sau rezultate dincontravenţii;

suspendarea, sau anularea, după caz, a avizului,acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;

închiderea unităţii; blocarea contului bancar; suspendarea activităţii agentului economic; retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite

operaţiuni, ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar saudefinitiv;

desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în stareainiţială.Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale saucomplementare. Sancţiunile complementare se aplică în funcţie denatura şi de gravitatea faptei.

Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai osancţiune contravenţională principală, şi una, sau mai multesancţiuni complementare.

Sumele provenite din amenzi se fac venit la bugetul de stat,cu excepţia celor provenite din amenzi aplicate în temeiulhotărârilor autorităţilor administraţiei publice locale, care se facvenit la bugetul local respectiv, precum ţi a celor, pentru care legeaprevede altfel.

Amenzile aplicate în temeiul unei legi, ordonanţe sauhotărâri a Guvernului se fac venit la bugetul de stat, în cota de 75%,diferenţa revenind autorităţii din care face parte agentul constatator.Această sumă se reţine integral, ca venituri extrabugetare, cu titlupermanent, şi va fi repartizată pentru dotarea cu mijloace specifice

139

activităţilor din domeniu.Dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai multe contravenţii,

sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie.Când contravenţiile au fost constatate prin acelaşi proces-

verbal sancţiunile contravenţionale se cumulează, fără a puteadepăşi dublul maximului amenzii prevăzut pentru contravenţia ceamai gravă.

În cazul în care la săvârşirea unei contravenţii au participatmai multe persoane, sancţiunea se va aplica fiecăreia separat.

Caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazullegitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice saumorale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntarecomplete, erorii de fapt, precum şi infirmităţii, dacă are legătură cufapta săvârşită.

Minorul sub 14 ani nu răspunde contravenţional. Pentrucontravenţiile săvârşite de minorii care au împlinit 14 ani, minimulşi maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşităse reduce la jumătate.

Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fisancţionat cu închisoare contravenţională sau cu obligarea laprestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei seconstată numai de instanţa de judecată.

Dacă printr-un act normativ fapta nu mai este consideratăcontravenţie, ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşităînainte de data intrării în vigoare a noului act normativ.

Dacă sancţiunea prevăzută în noul act normativ este maiuşoară se va aplica aceasta. În cazul în care noul act normativprevede o sancţiune mai gravă, contravenţia săvârşită anterior va fisancţionată conform dispoziţiilor actului normativ în vigoare la datasăvârşirii acesteia.

Stabilirea contravenţiei

O faptă este considerată contravenţie, şi atrage răspundereajuridică a persoanei care a săvârşit-o, numai dacă este incriminatăca atare, printr-un act normativ, emis de organul competent, potrivitlegii.

Pot stabili contravenţiile autorităţi diferite, în funcţie dedomeniul de activitate în care a fost săvârşită contravenţia, dupăcum urmează:

Parlamentul, care stabileşte prin legii contravenţii în oricedomeniu de activitate;

Guvernul, stabileşte contravenţii în toate domeniile deactivitate, prin hotărâri;

Consiliile locale (comunale, orăşeneşti, municipale,judeţene, ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi ConsiliulGeneral al Municipiului Bucureşti) stabilesc contravenţii îndomeniile de activitate în care sunt competente, potrivit legii:salubritate, activitatea din pieţe, curăţenia şi igienizarea acestora,întreţinerea parcurilor şi spaţiilor verzi, a spaţiilor şi a locurilor dejoacă pentru copii, amenajarea şi curăţenia spaţiilor din jurul

140

blocurilor de locuinţe, întreţinerea obiectivelor sportive aflate înadministrarea lor, întreţinerea străzilor şi a trotuarelor, a şcolilor şia altor instituţii de educaţie şi cultură, întreţinerea clădirilor şi aaltor construcţii, depozitarea şi colectarea resturilor menajere, adeşeurilor, etc.

Toate actele normative prin care se stabilesc contravenţiitrebuie să cuprindă:

descrierea faptei ce constituie contravenţie; sancţiunea ce se va aplica persoanei care săvârşeşte

contravenţia; în cazul sancţiunii cu amendă, se va preciza limita

maximă şi minimă a acesteia, sau după caz, cotele procentuale dinanumite valori;

pot fi stabilite şi tarifele de determinare a despăgubirilorpentru pagubele provocate prin săvârşirea contravenţiei;

termenul de intrare în vigoare.Actele normative prin care se stabilesc contravenţii intră în

vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării, sau, după caz,de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, în afară de cazul, încare, în cuprinsul acestora, se prevede un termen mai lung.

În situaţii urgente se poate prevedea un termen mai scurt,dar nu mai puţin de 10 zile.

Potrivit Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale,aducerea la cunoştinţă a hotărârilor cu caracter normativ, evidentale administraţiei publice locale, se face în termen de 5 zile de ladata comunicării hotărârii respective către prefect.

Din acest moment se calculează termenul de intrare învigoare a acelei hotărâri, dacă un asemenea termen este prevăzut înhotărârea respectivă.

Hotărârile autorităţilor administraţiei publice locale(comunale, orăşeneşti, municipale, judeţene, ale sectoarelormunicipiului Bucureşti şi ale Consiliului General al MunicipiuluiBucureşti), prin care se stabilesc contravenţii, pot fi aduse lacunoştinţă publică prin afişare sau prin orice altă formă depublicitate, prevăzută de lege.

Constatarea contravenţiilor

Prima etapă în desfăşurarea procedurii de angajare arăspunderii contravenţionale, o reprezintă constatareacontravenţiei. Astfel, o persoană nu poate răspunde contravenţionaldecât în măsura în care s-a constatat săvârşirea de către aceasta, aunei fapte considerată de lege a fi contravenţie.

De această etapă depinde desfăşurarea în continuare aprocedurii contravenţionale. De asemenea, este necesar ca aceastăconstatare să se facă conform prevederilor legale.

Contravenţia este constatată printr-un proces-verbal încheiatde persoanele anume prevăzute în actul normativ să stabilească şisă sancţioneze contravenţia, denumite în mod generic agenţiconstatatori.

Din punctul de vedere al statutului profesional, agentulconstatator, fie că are această calitate în mod exclusiv, fie că odeţine în mod special, alăturată alteia, el exercită în această funcţie,

141

o parte a autorităţii publice, în numele căreia îşi desfăşoarăactivitatea.

Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţeriidin cadrul Ministerului de Interne, special abilitaţi, persoaneleîmputernicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători aiautorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţiai consiliilor judeţene, primari,de primarul general al municipiuluiBucureşti, precum şi de alte persoane special desemnate de cătreaceştia, în domenii de activitate precum ordinea publică înlocalitate, comerţul, întreţinerea şi folosirea drumurilor,executarea de lucrări edilitare, transportul în comun, gospodărireaapelor, îmbunătăţiri funciare.

Primarul, constată contravenţiile stabilite prin actenormative emise de autorităţile administraţiei publice locale,precum şi contravenţiile prevăzute în acte normative ce se referă la:prevenirea şi combaterea epidemiilor şi epizoţiilor, întreţinereadrumurilor naţionale şi locale, a podurilor şi accesoriilor acestora,regimul construcţiilor, apărarea ordinii publice, reguli generale decomerţ, pescuit, vânătoare, folosirea fondului locativ de stat,contravenţii silvice, şi altele, anume prevăzute.

Primarul deţine, la orice nivel teritorial, un corp de agenţiconstatatori, urmând ca în termenul prevăzut de lege să exercite undrept de control asupra legalităţii actului de constatare acontravenţiei, putând să-l confirme, să-l modifice, sau să-l infirme.

Ofiţerii şi subofiţerii de poliţie pot să constatecontravenţii în ceea ce priveşte apărarea ordinii şi liniştii publice, anormelor de convieţuire socială, circulaţia rutieră, regimulconstrucţiilor, comerţul, vânătoarea, pescuitul şi în alte domenii deactivitate stabilite prin lege, sau prin hotărâri ale Guvernului;

Contravenţiile săvârşite de salariaţi la locul de muncă seconstată de şefii de servicii sau secţii, ori asimilaţi ai acestora,anume desemnaţi de conducerea unităţii.

Pentru constatarea contravenţiilor săvârşite la locul demuncă, legea stabileşte condiţia existenţei unei împuterniciri, datăde conducerea unităţii, persoanelor care urmează să constate faptelecontravenţionale. Împuternicirea capătă forma unui act scris, în caresunt nominalizai agenţii constatatori respectivi.

Această categorie, de agenţi constatatori, are dreptul săconstate numai contravenţii săvârşite la locul de muncă de cătresalariaţii din subordine.

Prin normele juridice pot fi stabilite şi alte persoane,care au dreptul să constate contravenţii, de exemplu, în domeniulsanitar, financiar, forestier, al exploatării apelor, al transportului pecăile ferate, etc;

Condiţiile esenţiale pentru exercitarea atribuţiilor unuiagent constatator al contravenţiei trebuie să fie moralitatea şiprofesionalitatea.

Condiţia unei moralităţi mai presus de orice îndoialătrebuie să legitime aptitudinea agentului constatator de a interveni,potrivit legii, în viaţa şi modul de manifestare a persoanei fizice, asimplului cetăţean.

În ce priveşte condiţia profesionalismului, trebuie acceptatăideea, că aceasta trebuie, să impună agentului constatator cerinţa ca

142

intervenţia să se facă motivat şi numai în cazurile şi condiţiileprevăzute de lege.

De aici necesitatea ca agenţii constatatori să deţină studiicorespunzătoare şi experienţă profesională necesară, pentruîndeplinirea în bune condiţii a îndatoririlor de serviciu.

Agentului constatator îi revin şi o serie de obligaţii înlegătură cu constatarea contravenţiei:

luarea la cunoştinţă despre încălcarea unor dispoziţiilegale;

stabilirea cu exactitate, dacă fapta respectivă estecontravenţie sau nu, folosindu-se în acest scop , de observaţiile şianalizele personale;

consultarea relatărilor martorilor şi a altor probe; stabilirea identităţii contravenientului; stabilirea împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta

contravenţională; constatarea pagubelor materiale, în cazul în care acestea

s-au produs; stabilirea bunurilor ce vor fi confiscate, dacă este cazul; verificarea faptului, dacă există, sau nu, o cauză care să

înlăture caracterul contravenţional al faptei, sau răspundereafăptuitorului;

încheierea unui proces-verbal pe baza constatărilor şi aprobelor administrate de agentul constatator.

Legat de natura juridică a procesului-verbal, în literatura despecialitate s-au formulat o serie de opinii.

Conform uneia dintre aceste opinii, procesul-verbal, prinfaptul că realizează constatarea contravenţiei, este o operaţiuneadministrativă, iar pentru că aplică şi sancţiunea corespunzătoare,apare ca un act administrativ jurisdicţional.

Procesul-verbal s-a apreciat şi ca act administrative-pregătitor, care deşi nu produce efecte juridice, stă la baza emiteriiactului administrativ de autoritate, de sancţionare a celui care asăvârşit contravenţia.

O ultimă opinie este aceea, potrivit căreia, procesul-verbaltrebuie privit ca un act administrativ cu caracter contravenţional.

Actul de constatare a contravenţiei, încheiat de agentulconstatator la locul săvârşirii contravenţiei, este un act oficial,autentic şi cu forţă probantă.

Pentru a fi oficial actul de constatare trebuie să fie întocmitnumai de un agent constatator competent, acesta transferând actuluiautoritatea statului, în numele căreia instrumentează actul săvârşiriicontravenţiei.

Autenticitatea actului de constatare derivă din faptul că,pentru a produce efectul supunerii celui în cauză exigenţelorrăspunderii contravenţionale, nu trebuie să fie supus aprobăriivreunei autorităţi aflată în afara sistemului de organe din care faceparte agentul constatator.

Actul constatator are în virtutea legii forţă probantă, în cepriveşte existenţa faptei contravenţionale constatate şi aîmprejurărilor săvârşirii acesteia, în principiu nefiind necesarăadministrarea unor probe pentru stabilirea realităţii faptelor, la careactul constatator se referă.

143

Sub aceste aspecte actul de constatare a contravenţiei este,în esenţa sa, mai mult decât un simplu proces-verbal de constatare,similar celor încheiate în orice alt domeniu al activităţii economice-sociale.

Întrunite în conceptul actului de constatare, acestecaracteristici sunt elemente care privesc substanţa juridică, suntcondiţii de fond ale actului de constatare a contravenţiei.

Procesul-verbal de constatare a contravenţiei trebuie săcuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente:

data şi locul unde este încheiat; numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie; instituţia din care face parte agentul constatator;datele personale din actul de identitate, inclusiv codul

numeric personal, al contravenientului; organul emitent al actului de identitate al

contravenientului; ocupaţia şi locul de muncă ale contravenientului; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei,

orei şi locului în care a fost săvârşită; arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea

gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se

sancţionează contravenţia; indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta

a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie; menţionarea posibilităţii achitării, în termen de 48 de

ore, a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ,dacă acesta prevede o asemenea posibilitate;

termenul de exercitare a căii de atac; organul la care se depune plângerea; în cazul contravenienţilor cetăţeni străini, persoane fără

cetăţenie, sau cetăţeni români cu domiciliul în străinătate, înprocesul-verbal vor fi cuprinse şi următoarele date: seria şi numărulpaşaportului, ori ale altui document de trecere a frontierei, dataeliberării acestuia şi statul emitent.

în cazul în care contravenientul este minor, procesul-verbal va cuprinde şi numele, prenumele şi domiciliul părinţilor sauale altor reprezentanţi, ori ocrotitori legali ai acestuia.

Aceştia vor fi obligaţi la plata despăgubirilor, pentru faptacontravenţională a minorilor, în cazul în care s-au produs pagubemateriale.

Procesul-verbal va fi adus la cunoştinţa părinţilor, tutoreluisau a reprezentantului legal al minorului, care trebuie să semnezede luare la cunoştinţă. Aceştia se vor obliga ca pe viitor sămanifeste mai multă grijă privind supravegherea minorului, în aşafel încât, acesta să nu mai săvârşească fapte antisociale.

De asemenea, poate fi sesizată instituţia de învăţământ, înscopul de a desfăşura o mai eficientă activitate educativă în rândulminorilor, spre a-i determina să nu mai încalce legea.

în situaţia în care contravenientul este persoană juridică,în procesul-verbal se vor face menţiuni cu privire la denumirea,sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerţului şi codulfiscal ale acesteia, precum şi datele de identificare a persoanei care

144

o reprezintă; în momentul încheierii procesului-verbal agentul

constatator este obligat să aducă la cunoştinţa contravenientului,dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului deconstatare.

Obiecţiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal, larubrica "Alte menţiuni", sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal. în cazul în care contravenientul nu este de faţă, refuză să

semneze, sau nu poate să semneze, agentul constatator va facemenţiune despre aceasta în procesul-verbal, împrejurare caretrebuie confirmată de cel puţin un martor, specificându-se înprocesul-verbal numele, prenumele domiciliul şi actul de identitateal martorului, caz în care procesul verbal va fi semnat şi de martor.

Nu poate avea calitatea de martor un alt agent constatator.În lipsa unui martor agentul constatator va preciza motivele, care aucondus la încheierea procesului-verbal în acest mod, caz în care,procesul-verbal este semnat numai de agentul constatator.

Procesul verbal se încheie în formă scrisă, întrucât numaiastfel se poate proba modul în care s-a săvârşit contravenţia.Procesul-verbal încheiat în formă scrisă este singurul act doveditorîn faţa organelor de aplicare a sancţiunii. El face dovada până laproba contrară.

Forma scrisă este necesară şi pentru verificarea de cătreorganele competente a legalităţii încheierii procesului-verbalrespective.

Există şi câteva excepţii de la regula obligativităţiiîncheierii procesului-verbal în scris, şi anume:

dacă făptuitorul este un minor sub 14 ani; în cazul în care contravenientul, fiind de faţă la

încheierea actului constatator, achită agentului constatator, pe loc,contra chitanţă, jumătate din minimul amenzii. De la această regulăpot exista şi excepţii, sau derogări, dar acestea trebuie să fieprevăzute în mod expres în lege;

în cazul în care sancţiunea aplicată contravenientuluieste avertismentul oral.

Dacă însă s-a produs o pagubă materială prin săvârşireacontravenţiei, sau există bunuri supuse confiscării, se va încheiaproces-verbal şi în aceste cazuri.

Pentru ca procesul verbal de constatare a contravenţiei săfie valabil, legiuitorul cere să se îndeplinească anumite condiţii,astfel încât, nerespectarea uneia dintre ele duce la nulitatea actuluirespectiv.

Nulitatea constituie sancţiunea care loveşte actele deprocedură încheiate fără restarea unor condiţii de fond şi de formăimpuse de lege.

Sunt patru cazuri de nulitate absolută a procesului-verbalde constatare a contravenţiei. Aceste cazuri se referă la omitereaconsemnărilor privind:

numele şi prenumele contravenientului, iar în cazulpersoanelor juridice denumirea şi sediul firmei;

data comiterii contravenţiei; numele, prenumele şi semnătura agentului constatator; fapta săvârşită de contravenient.

145

Nulitatea se constată şi din oficiu fără a mai fi necesară plângereacontravenientului.

Cu toate că şi celelalte menţiuni din procesul-verbal suntobligatorii, absenţa acestora, nu antrenează nulitatea procesului–verbal.

În practică apar şi situaţii când lipsa anumitor menţiuni, deşi nuatrage nulitatea procesului-verbal, poate duce la anularea acestuia,întrucât crează greutăţi organelor competente să-l pună în aplicare.Între acestea amintim:

situaţia, când din grabă sau neatenţie, organul constatatornu consemnează în procesul-verbal instituţia din care face parte;

când agentul constatator omite să menţioneze locul şilocalitatea unde s-a comis contravenţia, ori să treacă prenumelepărinţilor sau alte date de stare civilă ale contravenientului, ceea ceîngreunează identificarea acestuia, atunci când se trece laexecutarea silită;

atunci când, agentul constatator poate consemna faptenecorespunzătoare realităţii, ori care nu au fost comise de persoanacăreia i s-a întocmit procesul verbal.

În vederea încheierii procesului-verbal, contravenientul areobligaţia de a prezenta agentului constatator, la cererea acestuia,actele de identitate (cartea de identitate, adeverinţă de identitate,paşaportul, după caz) ori alte documente solicitate, din care sărezulte şi locul de muncă al acestuia.

În cazul în care contravenientul refuză să se legitimeze,agentul constatator poate face apel la ofiţerii şi subofiţerii depoliţie, care sunt obligaţi să-i acorde sprijin.

Într-o astfel de situaţie, organul de poliţie poate considerarefuzul de a prezenta actul de identitate, sau de a da relaţii pentrustabilirea identităţii sale de către făptuitor, ca o contravenţiedistinctă.

Atunci când nu posedă asupra sa un act de identitate,agentul constatator va proceda la o legitimare provizorie, pe bazaexplicaţiilor date de contravenient, sau a informaţiilor oferite dealte persoane, care îl cunosc pe acesta.

Pentru stabilirea identităţii făptuitorului, explicaţiile saleverbale pot fi verificate pe baza informaţiilor culese de lapersoanele care îl cunosc, sau pe baza informaţiilor telefoniceobţinute de la locul de muncă al făptuitorului.

Când identitatea făptuitorului nu poate fi stabilită, şi existătemeri în legătură cu dispariţia acestuia, organul de poliţie poate luamăsura conducerii de îndată a contravenientului în faţa instanţei dejudecată, şi a reţinerii acestuia, pe baza unui proces-verbal, pe odurată de 24 de ore.

Orice documente în legătură cu contravenţia vor fi anexatela procesul-verbal.

În cazul în care contravenientul nu cunoaşte limba română,agentul constatator are obligaţia de a asigura un interpret, aceastăsituaţie fiind consemnată în procesul-verbal, menţionându-senumele şi prenumele interpretului, precum şi alte date necesareidentificării acestuia.

Pentru aceeaşi faptă nu se pot aplica două sau mai multesancţiuni principale, repetate.

146

În cazul elevilor şcolilor militare, faţă de aceştia, nu seaplică sancţiunea contravenţională.

Când săvârşesc o contravenţie, procesul-verbal deconstatare a acesteia este trimis instanţei din care fac parte, spre a lise aplica prevederile regulamentelor militare.

Pentru militarii activi, se întocmeşte procesul-verbal deconstatare a contravenţiei, potrivit regulilor generale, cu excepţiacontravenţiilor prevăzute de Legea nr.61/1991, când se va procedaca în cazul elevilor şcolilor militare.

În general, cel care constată contravenţia aplică, totodată şisancţiunea contravenţională.

În cazul în care agentul constatator nu are dreptul desancţionare, procesul-verbal este înaintat organului competent săaplice sancţiuni.

Dacă agentul constatator apreciază că fapta prezintăgravitatea unei infracţiuni, va sesiza organul de poliţie şiprocurorul.

Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentulconstatator şi de contravenient.

În cazul în care contravenientul refuză, nu poate săsemneze, sau nu este de faţă în momentul încheierii procesului–verbal, agentul constatator trebuie să facă menţiuni despre acesteîmprejurări. Este necesar ca aceste circumstanţe să fie adeverite decel puţin un martor.

Procesul–verbal în acest caz va cuprinde şi numele,prenumele, domiciliul, numărul actului de identitate, data eliberăriiacesteia şi organul emitent, precum şi semnătura martorului.

În situaţia în care martorii lipsesc, agentul constatator vaarăta în procesul-verbal, din ce cauză acesta a fost încheiat astfel.

Recunoscând fapta şi semnând procesul-verbal,contravenientul nu va mai avea posibilitatea să facă dovada, îninstanţă, că nu a săvârşit fapta.

După întocmirea procesului-verbal nu se admit corecturi,sub forma unor adăugiri, sau ştersături, ori modificări.

Dacă se strecoară, în timpul completării sale, unele greşeliînscrisul va fi anulat întocmindu-se alt proces-verbal.

De asemenea dacă sunt necesare alte adăugiri, acestea sevor consemna pe o pagină anexă, care va fi semnată de agentulconstatator.

Cu ocazia constatării faptei contravenţionale, dacă estecazul, agentul constatator dispune şi confiscarea unor bunuri, atuncicând se prevede administrarea acestei sancţiuni.

În această situaţie procesul-verbal va cuprinde descriereabunurilor respective, avându-se în vedere toate caracteristicile lor(greutate, mărime, culoare, etc.), precum şi măsurile ce s-au luat înprivinţa lor (valorificare, conservare).

De exemplu valorificarea lor, dacă sunt bunuri perisabile,sau conservarea lor în vederea predării lor persoanelor cărora leaparţin, dacă acele bunuri nu sunt susceptibile de confiscare, decinu trec în proprietatea statului.

Când bunurile confiscate aparţin altei persoane decâtcontravenientului, se va specifica în procesul-verbal, numele,prenumele şi adresa proprietarului de drept al bunurilor, în vederea

147

restituirii lor, acestuia.Procesul-verbal se întocmeşte, de regulă, în două

exemplare, din care originalul rămâne la agentul constatator şicopia se înmânează contravenientului.

În situaţia, existenţei de bunuri supuse confiscării, sau cândau fost produse pagube materiale unei terţe persoane, se întocmeşteun al treilea exemplar de proces-verbal, care va fi trimis acelorpersoane, dacă bunurile confiscate nu aparţin contravenientului.

Se poate întocmi procesul-verbal în mai multe exemplare,în cazul în care sunt mai multe părţi interesate (respectiv parteavătămată, proprietarul de drept al bunurilor confiscate, altul decâtcontravenientul).

Procesul-verbal se comunică în copie de către organulcare a aplicat sancţiunea contravenientului, părţii vătămate şipersoanei căreia îi aparţin bunurile confiscate, în termen de celmult o lună de la data aplicării sancţiunii.

În cazul în care sancţiunea constă în amendă, ca şi atuncicând s-au stabilit despăgubiri, odată cu procesul-verbal, secomunică şi înştiinţarea de plată, care prevede obligaţia de a achitasumele respective în termen de 15 zile, în caz contrar urmând să setreacă la executarea silită.

Cu privire la obligaţia comunicării, legea-cadru facedistincţie de situaţii, după cum agentul constatator are sau nucompetenţa să aplice şi sancţiunile respective şi după cum persoanasancţionată este sau nu prezentă la întocmirea procesului-verbal.

În situaţia în care agentul constatator aplică sancţiunea şicontravenientul este de faţă, copia procesului–verbal şi (dacă s-astabilit şi despăgubirea unei pagube) şi înştiinţarea de plată seînmânează contravenientului, făcându-se menţiunea în acest sens înprocesul-verbal.

Contravenientul va semna de primire.La fel se procedează şi cu celelalte persoane cărora trebuie

să li se comunice procesul-verbal, dacă sunt de faţă, de pildă, parteavătămată.

În ipoteza în care contravenientul nu este prezent, sau, deşiprezent, refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia,precum şi înştiinţarea de plată, se fac de către agentul constatator,în termen de cel mult o lună de la data încheierii lui.

Operaţiunea comunicării se face prin poştă, cu aviz deprimire.

Organul care a constatat contravenţia trimite procesul-verbal de constatare a contravenţiei organului financiar dinlocalitatea unde contravenientul îşi are domiciliul sau sediul, însoţitde o adresă.

La intrarea în România a cetăţenilor străini, ori a cetăţenilorromâni cu domiciliul în străinătate, organele poliţiei de frontieră dela punctele de control pentru trecerea frontierei de stat a României,vor elibera acestora tichete de înscriere a contravenţiilor.

În cazul contravenţiilor săvârşite de cetăţeni străini saucetăţeni români cu domiciliul în străinătate, în procesul-verbal vorfi cuprinse următoarele date de identificare a acestora:

numele şi prenumele contravenientului; seria şi numărul paşaportului;

148

statul emitent al paşaportului; data eliberării paşaportului; seria şi numărul tichetului de înscriere a contravenţiilor.La ieşirea din ţară a cetăţenilor străini, sau a cetăţenilor

români cu domiciliul în străinătate, organele poliţiei de frontieră,de la punctele de control pentru trecerea frontierei de stat aRomâniei, vor solicita acestora tichetul de înscriere acontravenţiilor, şi, după caz, dovada că au plătit amendacontravenţională.

Dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii,constatate în acelaşi timp de acelaşi agent constatator, se încheie unsingur proces-verbal.

Aplicarea sancţiunii contravenţionale

După constatarea contravenţiei, cea de-a doua fazăprocedurală privind răspunderea contravenţională este aplicareasancţiunii.

Regula generală este aceea că agentul constatator aplică şisancţiunea, dacă actul normativ de stabilire şi sancţionare acontravenţiei nu prevede altfel.

În actele normative speciale se utilizează formularea:“constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de”sau “agenţii constatatori aplică odată cu constatarea contravenţieişi amenda”.

În cazul în care agentul constatator nu are dreptul de a aplicasancţiunea contravenţională, el va înainta procesul-verbal celuiabilitat prin lege să aplice sancţiunea contravenţională.

În acest caz, cel care aplică sancţiunea va pune o rezoluţiepe procesul–verbal.

De exemplu, contravenţiile prevăzute la art. 24 din Legeanr. 50/1991, privind autorizarea executării construcţiilor, şi unelemăsuri pentru realizarea locuinţelor, se constată de organele decontrol ale consiliilor judeţene şi locale.

Procesele verbale încheiate de aceste organe, se înainteazăîn vederea aplicării sancţiunilor, şefilor care coordoneazăactivitatea de urbanism şi amenajarea teritoriului, ori, după caz,preşedintelui ori vicepreşedintelui consiliului judeţean, primaruluisau viceprimarului localităţii în care s-a săvârşit contravenţia.

Sancţiunea poate fi aplicată şi de personalul organuluicentral de specialitate pentru urbanism şi amenajarea teritoriului,împuternicit de conducerea acestuia să aplice sancţiunicontravenţionale pe întregul teritoriu al ţării.

Potrivit art.280 Cod vamal, contravenţiile vamale, săvârşite înincintele vamale şi în locurile unde se desfăşoară operaţiuni subsupraveghere vamală, sunt constatate şi sancţiunea este aplicatăde către autoritatea vamală.

În cazul în care contravenţiile vamale sunt constatate deorganele de poliţie sau de alte organe cu atribuţii de control, în altelocuri decât incintele vamale, acestea au obligaţia de a prezenta deîndată actele constatatoare la autoritatea vamală, cea mai apropiată,împreună cu bunurile care fac obiectul contravenţiei.

149

După verificarea încadrării faptei în reglementările vamale,autoritatea vamală aplică amenda şi dispune, după caz, reţinereabunurilor în vederea confiscării.

În cazul în care un agent constatator socoteşte că o faptă,apreciată iniţial a fi contravenţie, întruneşte de fapt condiţiile uneiinfracţiuni, prevăzută ca atare de legea penală, el are obligaţia de asesiza organul de urmărire penală competent.

De asemenea, dacă o faptă a fost urmărită ca infracţiune, şiulterior se stabileşte, prin ordonanţa procurorului, sau prin hotărârejudecătorească, că ar putea fi contravenţie, actul de sesizare sau deconstatare a faptei, împreună cu o copie după rezoluţia, ordonanţasau după caz, după hotărârea judecătorească, se trimite de îndatăorganului în drept să constate contravenţia, pentru a lua măsurileprevăzute de lege în acest caz.

Într-o astfel de situaţie termenul de prescripţie pentruaplicarea sancţiunii, nu curge pe tot timpul, în care, cauza s-a aflatîn faţa organelor de cercetare sau de urmărire penală, ori în faţainstanţei de judecată, dacă sesizarea s-a făcut înăuntrul termenuluide 6 luni.

Prescripţia operează totuşi dacă sancţiunea nu a fostaplicată în termen de un an de la data săvârşirii, respectivconstatării faptei, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Şi în cazul în care fapta a fost socotită infracţiune, estenecesar ca organul de cercetare penală, sau instanţa judecătorească,să fi fost sesizate înăuntrul termenului de prescripţie a sancţiuniicontravenţionale, întrucât, dacă sesizarea s-a făcut după acesttermen, sancţiunea contravenţională nu se mai poate aplica, dacăfapta, în final, este considerată contravenţie şi nu infracţiune.

Prescripţia este o cauză care înlătură numai răspundereacontravenţională, deci, aplicarea sau executarea, după caz, asancţiunilor contravenţionale.

Împlinirea termenelor de prescripţie nu împiedică însăefectele contravenţiei în ceea ce priveşte urmărirea despăgubirilorşi măsura confiscării.

Deci, urmărirea despăgubirilor şi măsura confiscării se potlua şi după împlinirea termenului de prescripţie a răspunderiicontravenţionale.

Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie întermen de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte termene deprescripţie pentru aplicarea sancţiunilor contravenţionale.

Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescriedacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fostcomunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicăriisancţiunii.

Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrieîn termen de 2 ani de la data aplicării, dacă procesul verbal a fostcomunicat contravenientului.

Potrivit Legii nr.422/2001, privind protejareamonumentelor istorice {art.55alin.(3)}, aplicarea sancţiuniicontravenţionale privind protejarea monumentelor istorice seprescrie în termen de 3 ani de la data săvârşirii contravenţiei.

Când fapta se consumă printr-o simplă acţiune sau

150

inacţiune, precis determinată în timp, de exemplu, 5 iulie 1995,termenul de prescripţie începe să se calculeze de la acea dată.

Dacă agentul constatator apreciază că sancţiunea amenziieste neîndestulătoare, trimite în cel mult 48 de ore judecătoriei, în acărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia, procesul-verbalde constatare, iar dacă agentul constatator face parte din aparatulconsiliului judeţean sau consiliului local, procesul-verbal este trimiscelui mai apropiat organ de poliţie.

Persoana împuternicită să aplice sancţiunea dispune şiconfiscarea bunurilor destinate, folosite, sau rezultate dincontravenţii.

În cazul în care bunurile nu se găsesc, contravenientul esteobligat la plata contravalorii lor în lei.

În cazul în care prin săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubăşi există tarife de evaluare a acesteia, persoana împuternicită săaplice sancţiunea, stabileşte şi despăgubirea, cu acordul expres alpersoanei vătămate, făcând menţiunea corespunzătoare în procesul-verbal.

Agentul constatator are obligaţia să stabilească cine esteproprietarul bunurilor confiscate, sau dacă acestea aparţin alteipersoane decât contravenientul.

În procesul-verbal se vor menţiona, dacă este posibil, datelede identificare a proprietarului, sau se vor preciza motivele pentrucare identificarea nu a fost posibilă.

Se reţine în sarcina persoanei sau organului care arecompetenţă în stabilirea sancţiunii, obligaţia de individualizare aacesteia.

Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actelenormative, dar în vederea individualizării lor, persoana sau organulcare o aplică, trebuie să ţină seamă de mai multe criterii.

În raport cu gravitatea pericolului social produs prinsăvârşirea contravenţiei, este necesară luarea în considerare aurmătoarelor criterii:

1. împrejurările în care a fost săvârşită contravenţia,avându-se în vedere: locul şi data săvârşirii faptei; modul în care a fost concepută contravenţia; modul şi mijloacele ( instrumentele) folosite pentru

săvârşirea acesteia; scopul urmărit; urmarea produsă.

Toate acestea pot să agraveze sau să atenueze sancţiunea.Astfel, se va ţine seama dacă fapta a fost săvârşită de o

persoană sau mai multe persoane, dacă la săvârşirea faptei au fostatraşi minori, dacă fapta a fost săvârşită ziua sau noaptea, etc.

2. persoana contravenientului, luându-se în calcul: vârsta acestuia, în funcţie de care se va aplicasancţiunea, sau nu se va aplica ori se va aplica într-oformă diminuată; gradul de instruire profesională; gradul de cultură al contravenientului; mediul din care provine; profesia şi locul de muncă;

151

starea lui materială.Ultimul este un criteriu cu relevanţă relativă în aprecierea

sancţiunii, deoarece este extrem de greu să se cerceteze acesteaspecte privind pe contravenient.

3. atitudinea făptuitorului faţă de contravenţia pe care asăvârşit-o;

Astfel, se ia în considerare, dacă făptuitorul a depusstăruinţă pentru înlăturarea consecinţelor faptei sale, dacă îşirecunoaşte greşeala, dacă regretă săvârşirea abaterii, etc.

Toate acestea reprezintă elemente care pot duce laconcluzia că, în viitor, acesta nu va mai încălca legea, aşa încâtsancţiunea va fi diminuată până la limita minimă .

Dacă dimpotrivă contravenientul afişează o atitudinesfidătoare faţă de agentul constatator, uneori chiar violentă, poateavea ca efect agravarea sancţiunii.

4. întinderea efectelor pagubei;5. circumstanţele personale şi reale ale săvârşirii faptei,

precum şi de conduita contravenientului, toateprevăzute de Legea nr. 52/1994 în art. 107;

Copii după procesul-verbal se comunicăcontravenientului (persoană fizică sau juridică), părţii vătămate şipersoanei căreia îi aparţin bunurile confiscate, în termen de cel multo lună de la data aplicării sancţiunii.

Comunicarea procesului verbal este considerată ooperaţiune importantă în procedura contravenţională, deoarecedeschide părţilor interesate posibilitatea căii de atac împotrivaprocesului-verbal de constatare a contravenţiei.

Comunicarea se face din oficiu, în cel mult o lună de laaplicarea sancţiunii, prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişarela domiciliul, sau la sediul contravenientului.

Operaţiunea de afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puţin un martor.

Când sancţiunea este amenda, sau în cazul în carecontravenientul este obligat la plata unei despăgubirii, odată cuprocesul-verbal i se comunică şi înştiinţarea de plată, în care se vamenţiona că, în cazul neachitării amenzii în termen de cel mult 15zile de la data comunicării, se va proceda la executarea silită.

Nu se mai pune problema comunicării procesului-verbal încazul în care contravenientul este de faţă la încheierea acestuia.

În această situaţie copia procesului-verbal şi înştiinţarea deplată se înmânează pe loc contravenientului, de către agentulconstatator, care menţionează acest fapt în procesul-verbal.

Contravenientul va semna de primire. La fel se va procedaşi cu celelalte persoane cărora trebuie să li se comunice copia de peprocesul-verbal, dacă sunt prezente la încheierea acestuia.

În cazul în care contravenientul nu este prezent, sau deşiprezent, refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia,precum şi a înştiinţării de plată, se face de către agentul constatator,în termen de cel mult o lună de la data încheierii.

Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de celmult 48 de ore, de la data încheierii procesului-verbal jumătate dinminimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatatorfăcând menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal.

152

În actul normativ de stabilire a contravenţiilor aceastăposibilitate trebuie menţionată în mod expres. Amenda se plăteştede regulă la Casa de Economii şi Consemnaţiuni sau la Trezoreriafinanţelor publice.

Amenzile care se cuvin bugetului de stat pot fi achitate laCasa de Economii şi Consemnaţiuni sau la unităţi ale TrezorerieiStatului, iar amenzile cuvenite bugetelor locale se achită la unităţiale Casei de Economii şi Consemnaţiuni sau la casieriileautorităţilor administraţiilor publice locale, ori ale altor instituţiipublice abilitate să administreze veniturile bugetelor locale,indiferent de localitatea pe a cărei rază acestea funcţionează, decetăţenia, domiciliul sau reşedinţa contravenientului, ori de loculsăvârşirii contravenţiei precum şi de ghişeul unic din punctele detrecere a frontierei de stat a României.

O copie de pe chitanţă se predă de către contravenientagentului constatator, sau se trimite prin poştă organului din careacesta face parte, în termen de 48 de ore.

În cazul în care contravenientul a achitat jumătate dinminimul amenzii prevăzute în actul normativ pentru fapta săvârşită,orice urmărire încetează.

Dacă contravenientul nu achită amenda în termen de 30 dezile de la rămânerea definitivă a sancţiunii, şi nu există posibilitateaexecutării silite, organul din care face parte agentul constatatorsesizează instanţa de judecată, pe a cărei rază teritorială a fostsăvârşită contravenţia, pentru înlocuirea amenzii cu obligareacontravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii,ţinându-se seama de partea de amendă care a fost achitată.

La primul termen de judecată, instanţa, cu citareacontravenientului, poate acorda acestuia, la cererea sa, un termen deîncă 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii.

Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs.O problemă asupra căreia legea ar trebui să conţină

prevederi clare, precise, se referă la aşa-numitele “contravenţiicontinue”.

În Ordonanţa nr.2/2001 se prevede că “Contravenţia estecontinuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează întimp”.

În cazul contravenţiilor continue termenul de prescripţiecurge de la data constatării faptei (art. 13 Ordonanţa nr.2/2001).

Nu se face însă nici o precizare cu privire la “dataconstatării faptei”. De aceea în multe situaţii este greu de stabilitaceastă dată.

De exemplu, când s-a făcut o construcţie fără autorizaţie,cel care a săvârşit această faptă, se află în stare contravenţională înmomentul când a început construcţia? Când a terminat-o ? Sau petot timpul cât această construcţie există?

Potrivit Legii nr.50/1991 (art. 31), privind autorizareaexecutării construcţiilor, dreptul de a constata contravenţiile şi de aaplica amenzile se prescrie în termen de 2 ani de la data săvârşiriifaptei.

Ori, termenul de “data săvârşirii faptei“ este cu totulimprecis, deoarece o construcţie poate fi începută la o anumită dată,şi finalizată la o dată destul de îndepărtată, depăşind poate termenul

153

de 2 ani.Întrucât practica instanţelor judecătoreşti, în această

problemă nu a fost constantă, soluţiile pronunţate de către instanţefiind diferite, Curtea Supremă de Justiţie a adoptat, o decizie,obligatorie pentru toate instanţele, în care se precizează că termenulde 1 an, în cadrul căruia se poate constata contravenţia şi aplicasancţiunea, începe să curgă:

în cazul construcţiilor în curs de executare, de la dataconstatării contravenţiei;

în cazul construcţiilor finalizate, de la data terminăriiconstrucţiei;

Având în vedere că ilegalitatea se menţine, indiferent destadiul executării construcţiei, ar trebui poate să existe un singurmoment de luat în calcul, şi anume data la care a fost constatatăcontravenţia.

Căile de atac

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţieişi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15zile de la data înmânării sau comunicării acestuia, persoanelorfizice sau juridice interesate.

Pentru partea vătămată plângerea se poate face numai înceea ce priveşte despăgubirea pe bază de tarif, întrucât numaiacestea se stabilesc de către agentul constatator, şi numai cândexistă modalităţi de calculare a tarifului, iar pentru cel căruia îiaparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai înceea ce priveşte aplicarea măsurii confiscării unor bunuri.

Prin urmare, persoanele care pot depune plângereîmpotriva sancţiunilor contravenţionale sunt:

contravenientul, pentru care legea nu face nici oprecizare. Tocmai de aceea în literatura de specialitate s-a ridicat oproblemă controversată, şi anume, aceea de a şti, dacă plângereaîmpotriva sancţiunii contravenţionale, poate fi făcută şi decontravenientul care a achitat pe loc, sau în termen de 48 de ore,minimul amenzii prevăzute pentru fapta respectivă.

În unele opinii contravenientul nu mai are dreptul de aformula plângere întrucât, prin plata amenzii, acesta îşi recunoaştevinovăţia, şi în felul acesta aplicarea sancţiunii şi-a atins scopuleducativ.

Într-o altă opinie, se apreciază că şi în acest caz,contravenientul poate depune plângere, întrucât legea nu prevede înmod explicit, printr-o dispoziţie expresă, că raportul de dreptcontravenţional este soluţionat în mod definitiv şi că împotrivasoluţiei nu se mai poate face plângere.

persoana vătămată; cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât

contravenientul;Principalele căi de atac împotriva procesului-verbal de

constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiuniicontravenţionale, sunt:

plângerea împotriva procesului verbal; recursul împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate în

154

soluţionarea plângerii.Calea specifică de atac în materie contravenţională o

constituie plângerea împotriva procesului-verbal, prevăzută caatare de actele normative, care stabilesc şi sancţioneazăcontravenţiile.

Legea prevede un termen obligatoriu în care trebuie depusăplângerea, şi anume termenul de 15 zile de la data comunicăriiprocesului-verbal. Acest termen se calculează pe zile libere.

Prin urmare nu se iau în calcul nici ziua în care termenulîncepe să curgă, şi nici ziua în care el sfârşeşte.

Plângerea împotriva proceselor verbale de constatare şisancţionare a contravenţiilor se soluţionează cu precădere.

Plângerea ce urmează să fie depusă împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiuniitrebuie să cuprindă:

numele şi prenumele petiţionarului; seria şi numărul actului de identitate; codul numeric personal; domiciliul acestuia; indicarea procesului verbal de contravenţie care se

atacă;indicarea agentului constatator, care a emis procesul-

verbal; locul unde s-a săvârşit contravenţia; motivele în fapt şi de drept pe care se întemeiază

plângerea; dovezile invocate în susţinerea plângerii; semnătura petentului.Pentru exercitarea plângerii sunt necesare a fi îndeplinite

următoarele condiţii: să existe un proces-verbal de constatare a contravenţiei,

chitanţa de plată a amenzii; îndeplinirea procedurii de comunicare a procesului-

verbal contravenientului, părţii vătămate şi persoanei fizice saujuridice, căreia îi aparţin bunurile confiscate;

să nu fi expirat termenul de 15 zile de la datacomunicării procesului-verbal.

Plângerea însoţită de copia după procesul-verbal deconstatare a contravenţiilor se depune la organul din care face parteagentul constatator, acesta fiind obligat să o primească şi săînmâneze depunătorului o dovadă în acest sens.

Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndatăjudecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.Prin urmare soluţionarea plângerii este de competenţa judecătorieiîn a cărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia.

Regula potrivit căreia instanţa judecătorească în a căreirază teritorială a fost săvârşită contravenţia este competentă săsoluţioneze plângerea împotriva procesului-verbal de constatare acontravenţiei, poate comporta şi unele excepţii respectiv derogărilede la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, privindsoluţionarea plângerilor în materie contravenţională, se pot stabilinumai prin legi speciale.

155

Plângerea se consideră legal introdusă, dacă a fost făcută întermen, la oricare dintre organele cărora, potrivit actelor normative,le revin competenţe de soluţionare cu privire la unele dintrecontravenţiile constatate în procesul-verbal.

Există situaţii speciale în care actele normative specialeprevăd că, pentru anumite contravenţii, plângerea este soluţionatăşi de alte organe, şi nu de către instanţa judecătorească în a căreirază teritorială a fost săvârşită contravenţia.

Plângerea suspendă executarea. Prin urmare, suspendareaexecutării are loc de drept, în temeiul legii, fără a fi necesară osoluţionare în acest sens.

Când plângerea e făcută de contravenient, plângereasuspendă în întregime executarea sancţiunii. Simpla înregistrare, întermenul legal, bineînţeles, opreşte trecerea la executarea silită aamenzii aplicate.

În cazul plângerii persoanei vătămate, sau aceleia căruia îiaparţin bunurile confiscate, suspendarea operează numai în privinţadespăgubirii sau a confiscării.

Fiind o cale de atac personală, plângerea trebuie să fiedeclarată personal, de către contravenient şi nu de o altă persoană(soţ sau rudă a acestuia).

În caz contrar se poate invoca excepţia lipsei calităţiiprocesuale active a contestatarului şi, pe cale de consecinţă,instanţa va respinge plângerea respectivă.

Procedura de soluţionare a plângerii este următoarea: judecătoria competentă, verifică la primirea plângerii,

dacă aceasta a fost introdusă în termenul de 15 zile libere de la datacomunicării procesului-verbal;

judecătoria fixează un termen de judecată, care nu vadepăşi 30 de zile;

judecătoria dispune citarea contravenientului, sau dupăcaz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicatsancţiunea, a martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere,precum şi a oricăror altor persoane în măsură să contribuie larezolvarea temeinică a cauzei;

în cazul în care fapta a avut ca urmare producerea unuiaccident de circulaţie, judecătoria va cita şi societatea de asigurărimenţionată în procesul-verbal de constatare a contravenţiei;

instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ceverifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel carea făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă acestea s-au prezentat,administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare învederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal;

instanţa competentă hotărăşte asupra sancţiunii,despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării.

Actul prin care se rezolvă plângerea este hotărâreajudecătorească.

În rezolvarea plângerii instanţa de judecată poate pronunţa unadin următoarele soluţii:

respingerea plângerii, cu menţinerea sancţiunii, dacăplângerea se dovedeşte a fi neîntemeiată, tardivă sau inadmisibilă;

admiterea plângerii, cu desfiinţarea sancţiuniloraplicate, a despăgubirile calculate pe bază de tarif şi ridicarea

156

măsurii confiscării, în situaţia în care procesul-verbal şi sancţiuneaaplicată sunt nelegale şi netemeinice;

admiterea în parte a plângerii, caz în care se poatereduce cuantumul amenzii, fără a depăşi limitele prevăzute de lege,sau se poate înlocui o sancţiune cu o alta, de exemplu, amenda cuavertismentul, făcându-se o nouă individualizare a sancţiunii.

Totodată trebuie menţionat că în materie contravenţionalăeste necesar să fie respectat principiul “non reformation in pejus”,adică nu poate fi agravată situaţia în judecarea propriei căi de atac,de pildă, să se aplice cu ocazia judecării plângerii, o amendă maimare decât cea aplicată anterior;

admiterea plângerii şi anularea procesului verbal,pentru vicii de formă, atunci când se constată existenţa vreuneia dincauzele de nulitate absolută ale actului de constatare acontravenţiei: lipsa din procesul-verbal a menţiunilor privindnumele şi prenumele contravenientului, fapta săvârşită, datacomiterii acesteia, semnătura agentului constatator.

În caz de anulare a procesului verbal, bunurile confiscate,cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă, serestituie celui de drept.

Dacă însă acestea au fost valorificate, se va dispuneachitarea celui în drept a unei despăgubiri băneşti, egală cu sumarealizată prin valorificare.

Hotărârea judecătorească prin care a fost soluţionatăplângerea, într-o primă instanţă, împotriva unui act de aplicare aunei sancţiuni contravenţionale, poate fi atacată atât cu recurs (caleordinară de atac) cât şi cu căi extraordinare de atac.

Recursul împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate însoluţionarea plângerii poate fi introdus de:

contravenient: organul care a aplicat sancţiunea; partea vătămată; persoana care solicită despăgubire, dar numai în cazul

bunurilor confiscate şi valorificate; persoana căreia îi aparţin bunurile confiscate.Cererea de recurs se depune la judecătoria respectivă.Recursul se motivează prin cererea de recurs sau, în cadrul

termenului de recurs, cu arătarea motivelor de casare şi dovezilor,prin care se susţin motivele invocate.

Recursul se judecă de către Curtea de Apel în a cărei razăteritorială se află judecătoria a cărei hotărâre este atacată.

Recursul se judecă în complete de 3 judecători, după regulile deprocedură, iar soluţia acestuia poate fi:

respingerea recursului; casarea hotărârii cu reţinere; casarea hotărârii cu trimitere.În Ordonanţa Guvernului nr.2/2001, privind stabilirea şi

sancţionarea contravenţiilor, se prevede că dispoziţiile acesteia seîntregesc cu cele ale Codului de procedură civilă, care se aplică înmod corespunzător, de exemplu, cele privind modul în care secalculează termenele.

Intervenţia normelor de procedură civilă, în ceea cepriveşte răspunderea contravenţională se explică prin aceea că, deşi

157

este reglementare-cadru, ordonanţa respectivă nu poate să răspundăla multitudinea şi complexitatea actelor procedurale, care intervindin momentul săvârşirii faptei contravenţionale şi până lamomentul executării sancţiunii.

De aceea o asemenea prevedere, de întregire, sau decompletare, a dispoziţiilor din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001,este firească, şi impusă de consideraţii, care privesc înlăturareaoricăror lacune ale reglementărilor juridice în materie, precum şi înactivitatea practică de constatare a contravenţiilor, de aplicare asancţiunilor contravenţionale şi de soluţionare a litigiilor în legăturăcu acestea.

Executarea sancţiunilor contravenţionale

Orice sancţiune juridică, deci şi sancţiunilecontravenţionale, se aplică pentru a fi executate.

Prin urmare ultimul moment procedural în materiarăspunderii contravenţionale îl reprezintă punerea în executare aactelor de constatare a contravenţiilor şi de aplicare asancţiunilor.

În cazul anumitor sancţiuni contravenţionale, executareaacestora începe chiar în momentul constatării fapteicontravenţionale şi a încheierii procesului-verbal. Este cazulavertismentului, care se consideră executat din momentulcomunicării sale oral sau în scris, contravenientului prezent laconstatarea contravenţiei.

Dacă sancţiunea a fost aplicată de instanţă prin înlocuireaamenzii contravenţionale cu avertisment, comunicarea acesteia seface prin încunştiinţare scrisă.

În alte situaţii însă, punerea în executare a actelor deconstatare a contravenţiilor nu poate interveni decât după ceinstanţa de judecată s-a pronunţat asupra plângerii introduse de ceiîndreptăţiţi împotriva acestor acte, printr-o hotărâre judecătorească,hotărâre definitivă şi executorie.

Desigur, nu se mai pune problema existenţei unei asemeneahotărâri, dacă cei sancţionaţi nu s-au plâns împotriva actelor deconstatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii în termen de 15zile prevăzut de lege, pentru exercitarea acestui drept.

În vederea executării, procesele-verbale de constatare acontravenţiilor vor fi înregistrate la unitatea din care face parteagentul constatator, în termen de 15 zile de la data întocmirii lor,într-un “Registru pentru evidenţa proceselor verbale de constatare acontravenţiilor”.

Înregistrarea se face de regulă, în ordinea depuneriiproceselor-verbale respective.

După înregistrare urmează comunicarea procesului-verbalşi a înştiinţării de plată către contravenient, atunci când acesta nu afost înmânat direct de agentul constatator.

Comunicarea se va face, după caz, şi persoanei vătămatesau celui căruia îi aparţin bunurile confiscate, în termen de cel multo lună de la data aplicării sancţiunii.

Procesul-verbal neatacat în termenul prevăzut de lege,precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care s-a

158

soluţionat plângerea, constituie titlul executoriu, fără vreo altăformulare.

Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionalese face astfel:

de către organul din care face parte agentul constatator,ori de câte ori nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege;

de către instanţa judecătorească în celelalte cazuri.În vederea executării amenzii, organele abilitate vor

comunica, din oficiu, organelor de specialitate ale Direcţiilorgenerale ale finanţelor publice judeţene, respectiv ale municipiuluiBucureşti, şi unităţilor subordonate acestora, în a căror razăteritorială domiciliază, sau îşi are sediul contravenientul, procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei sau, după caz,hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea.

Sancţiunea amenzii se execută de bună voie (din proprieiniţiativă) , ori prin executare silită.

Sancţiunea amenzii se execută de bună voie atunci cândcontravenientul plăteşte din proprie iniţiativă jumătate din minimulamenzii prevăzută pentru contravenţia săvârşită, precum şi atunci,când achită suma cu care a fost amendat, după ce primeşteînştiinţarea de plată odată cu procesul-verbal.

Când plata se face pe loc agentul constatator elibereazăchitanţa, în care sunt menţionate contravenţia şi suma încasată dreptsancţiune.

Când executarea amenzii se face în termen de 48 de ore,suma respectivă se depune la Casa de Economii şi Consemnaţiuni,sau la o altă unitate specificată în procesul-verbal, iar chitanţa sepredă agentului constatator, sau se trimite de îndată, prin poştă,organului din care face parte agentul constatator.

În cazul în care contravenientul introduce plângere,termenul de punere în executare a amenzii curge de la datarespingerii căii de atac.

Conform art.16 din Legea nr.61/1991, contravenientul areobligaţia să achite amenda şi să depună recipisa de achitare aacesteia la organul constatator, în termen de 30 de zile de larămânerea definitivă a sancţiunii (atunci când nu s-a depus plângereîn termen de 15 zile), respectiv ca urmare a respingerii plângerii.

În cazul în care contravenientul nu achită amenda se trecela executarea silită. Punerea în executare a amenzii prinexecutare silită se face de: organul care a aplicat amenda, ori de câte ori procesul-

verbal de constatare a contravenţiei a rămas definitiv, prinneexercitarea căii de atac, în termenul prevăzut de lege;

organul care a soluţionat plângerea în celelalte cazuri.Executarea silită se face asupra veniturilor sau asupra

celorlalte bunuri ale contravenientului, în condiţiile prevăzute dedispoziţiile legale.

Executarea silită se face în mod diferit, după cumcontravenientul are calitatea de salariat, sau nu are această calitate.

În general pentru contravenientul salariat executarea seface prin proprire, adică prin reţinerea din salariu , care i se cuvine,de la unitatea la care lucrează, a unui echivalent al amenzii.

159

Unitatea respectivă va vira această sumă la bugetuladministraţiei centrale de stat, comunicând acest lucru organuluidin care face parte agentul constatator.

În cazul în care contravenientul nu este salariat, executareaamenzii se face asupra bunurilor acestuia, adică prin înfiinţareasechestrului asigurator şi prin procedura vânzării bunurilor.

Recuperarea pagubelor produse prin săvârşirea uneicontravenţii se face diferit, după cum acestea sunt stabilite sau nuprin procesul-verbal, ce cuprinde sancţiunea principală, pe bazatarifelor prevăzute de actele normative:

despăgubirile civile se execută în acelaşi timp cusancţiunea principală, când aceasta constă în amendă, sauindependent, când sancţiunea constă în avertisment, procesul-verbalconstituind titlu executoriu;

executarea se face potrivit procedurii excepţionale dedrept comun, pe baza titlului executoriu, obţinut de cel păgubit.

Pentru a da posibilitatea persoanei vătămate de a obţineacest titlu pe cale judecătorească, legea prevede că organul care aaplicat amenda, sau organul care a soluţionat plângerea, după caz,are obligaţia de a comunica, din oficiu, şi părţii vătămate, procesul-verbal de constatare a contravenţiei, sau, dacă este cazul, o copie ahotărârii judecătoreşti de soluţionare a plângerii.

Pe baza actelor primite partea vătămată procedează potrivitdispoziţiilor legale privitoare la executarea silită a creanţelor.

Între persoanele juridice, valorificarea titlului executoriu seface pe calea decontării bancare.

Despăgubirile civile, datorate de o persoană fizicăcontravenientă, se execută în condiţiile dreptului comun, prinproprire sau urmărirea bunurilor proprii, mobile şi imobile, înconformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Stabilirea şi recuperarea despăgubirilor civile nu suntafectate de cauzele care înlătură caracterul contravenţional al fapteisau răspunderea contravenţională.

De asemenea, asupra acestora nu au relevanţă reducereaamenzii contravenţionale şi nici înlocuirea amenzii cuavertismentul de către organul competent să soluţioneze plângerea.

Măsura confiscării unor bunuri se duce la îndeplinire deorganul care a dispus-o, în condiţiile prevăzute de lege. Acestecondiţii sunt cele prevăzute în actele normative care prevădstabilirea şi sancţionarea contravenţiei, deci în actul normativ denatură administrativă, nu penală.

Pentru militarii în termen legea prevede unele dispoziţiispeciale în materia executării sancţiunilor contravenţionale.Procesul-verbal de constatare a contravenţiei săvârşite de militari setrimite comandantului unităţii din care face parte contravenientul,spre a i se aplica, dacă procesul-verbal este întemeiat, măsuridisciplinare.

Prin urmare legea atribuie comandantului unităţii ocompetenţă specială, şi anume, aceea de a verifica temeiniciaprocesului-verbal şi de a aplica sancţiuni, drept care, în modnormal, aparţine agentului constatator sau organului de aplicare asancţiunii.

160

Totodată în această situaţie se schimbă şi natura sancţiunii,din sancţiune contravenţională, în sancţiune disciplinară (militară).

Legea nu prevede pentru contravenientul militarposibilitatea exercitării vreunei căi de atac împotriva sancţiuniidisciplinare aplicată de comandantul unităţii. Aceasta este supusăprevederilor regulamentelor militare.

Celelalte măsuri complementare sancţiuniloradministrative, cea a despăgubirilor stabilite pe bază de tarif şiconfiscarea, se aplică militarilor pe baza aceloraşi reguli ca şicontravenienţilor civili şi se execută în mod asemănător.

Atunci când militarii săvârşesc contravenţii în afaraserviciului lor, se aplică prevederile dreptului comun pentrucontravenienţii civili.

Împotriva actelor de executare a sancţiunilorcontravenţionale se poate face contestaţie la executare.

Contestaţia la executare este o plângere specifică proceduriide executare silită prin care se poate obţine anularea sauîntreruperea unor acte de executare, sau uneori chiar şi anihilareaefectului executoriu al unui titlu executoriu.

În lumina specificului executării sancţiunilorcontravenţionale, se impune discutarea separată a interesului, înfuncţie de fiecare subiect al executării silite, în parte, şi având învedere fiecare sancţiune contravenţională, în mod separat.

Pot face contestaţie la executare, în primul rândcontravenientul debitor, precum şi alte persoane interesate, cucalitate de creditor (partea vătămată prin săvârşirea contravenţiei şicare a suferit un prejudiciu, persoana căreia îi aparţin bunurileconfiscate).

Calitatea de reclamant a contravenientului debitorÎn cazul contestaţiei la executare în ceea ce priveşte

aplicarea amenzii contravenţionale, debitorul reclamant poate fi atâto persoană fizică cât şi o persoană juridică, spre deosebire decontestaţia la executarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosulcomunităţii, unde reclamantul debitor nu poate fi decât o persoanăfizică.

În sarcina debitorului în cadrul raportului execuţional, dinmateria contravenţională se află atât obligaţia de a da (executareasilită a pedepsei cu amenda), cât şi obligaţia de a face (în cazulobligării contravenientului la prestarea unei munci în folosulcomunităţii).

Dacă se va aplica o pedeapsă complementară, în sarcinacelui sancţionat, poate exista şi obligaţia de a nu face (de exemplu:suspendarea activităţii agentului economic, blocarea contuluibancar, suspendarea dreptului de a conduce un autovehicul pedrumurile publice).

Dacă agentul constatator consideră că, pedeapsaavertismentului este suficientă, contravenientului i se aduce lacunoştinţă pericolul social al faptei săvârşite, însoţităde recomandarea de a respecta dispoziţiile legii.

Din această cauză nu există nici un interes din partea celuisancţionat de a face contestaţie la executarea pedepsei respective.

Contravenientului sancţionat cu avertisment nu i se aducenici o îngrădire asupra exercitării vreunui drept al sau, şi nici nu

161

poate fi obligat, printr-o măsură coercitivă, de a avea o anumităconduită.

În acelaşi timp avertismentul se consideră executat, dacăagentul constatator îi comunică verbal aceasta, în cazul în carecontravenientul se află de faţă, sau prin comunicarea scrisă aprocesului–verbal de contravenţie.

Aplicarea pedepsei avertismentului nu exclude, însă,aplicarea unei pedepse complementare, precum şi obligarea celuivinovat, la acordarea unei despăgubiri, în cazul în care s-au produspagube.

O situaţie interesantă există, în cazul, în care contravenientulsancţionat la prestarea unei munci în folosul comunităţii, sesustrage cu reacredinţă de la această obligaţie. Sustragereacontravenientului de la executarea acestei obligaţii, deşi nu esteconsiderată de lege ca fiind o contestaţie la executare, are ca efectsesizarea judecătoriei de către organul competent, iar instanţa, dacăapreciază ca fiind necesar, poate înlocui pedeapsa respectivă cupedeapsa amenzii.

În acest caz instanţa revine asupra unei hotărâri judecătoreştiirevocabile, potrivit legii, modificând dispoziţiile titluluiexecutoriu. Justificarea este inexistenţa vreunui mijloc coercitiv,prin care cel sancţionat să fie obligat la executarea pedepseiprestării unei munci în folosul comunităţii.

Contravenientul poate face contestaţie la executare, avândca obiect conţinutul activităţii (munca în locuri cu grad ridicat derisc), condiţiile în care aceasta se realizează (activitate în subteran,în mine, metrou), precum şi la modul în care se exercităsupravegherea sa.

Calitatea de reclamant a creditorului:

Dacă titlul executoriu este reprezentat de procesul-verbalde contravenţie, neatacat în termen de 15 zile, de la data înmânării,sau comunicării, punerea în executare a pedepsei amenziicontravenţionale, se va face de către organul din care face parteagentul constatator, care va comunica titlul executoriu, din oficiu,organelor de specialitate, conform prevederilor legale privindexecutarea creanţelor bugetare, în a căror rază teritorialădomiciliază, sau îşi are sediul contravenientul.

Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale,în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, se va face de cătreinstanţa de judecată, care va proceda conform dispoziţiilor legalemai sus enunţate.

Iniţierea procedurii executării silite este condiţionată decomunicarea titlului executoriu către organul competent. De aceea,organul de executare nu se confundă cu creditorul, iar acesta dinurma poate introduce contestaţia la executare, fără a exista dubiul,potrivit căruia, creditorul nu poate face contestaţie la executare,pentru că şi-ar ataca propriile sale acte.

Un motiv al contestaţiei la executare introduse de creditorpoate fi refuzul autorităţii competente de a îndeplini un act de

162

executare, în condiţiile legii.

Calitatea de reclamant-creditor o poate avea şi persoana cea suferit un prejudiciu de pe urma săvârşirii contravenţiei, darnumai pentru modul în care se face executarea silită, în ceea cepriveşte despăgubirea.

Contestaţia la executare, după obiectul acesteia, seclasifică în:

contestaţia la titlul executoriu, prin care se contestăînsuşi titlul executoriu, dar nu în ceea ce priveşte validitatea sa înfond, ci numai înţelesul, întinderea şi aplicarea sa;

contestaţia la executare propriu-zisă, prin care se poatecontesta orice act şi orice aspect al procedurii de executare,cerându-se chiar anularea întregii proceduri.

Contestaţia la executare fiind o cale de atac deschisăcontra măsurilor de executare nelegale, urmează ca părţile care aufigurat într-o hotărâre pusă în executare, să nu se poată sprijini încontestaţia lor decât pe vicii şi nelegalităţi ale actelor de executare,ulterioare hotărârii ce se execută, iar nu şi pe motive de fond.

Contestaţia la executare poate avea ca obiect fie înţelesulmenţiunilor din procesul verbal, ce se pune în executare, fieexecutarea însăşi.

În primul caz, este vorba de ceea ce se numeşte contestaţiela titlu. Prin intermediul său se contestă procesul-verbal, dar nu înceea ce priveşte validitatea sa în fond, ci numai înţelesul,întinderea şi aplicarea sa.

În al doilea caz, contestaţia se referă la executarea propriu-zisă.Contestaţia la executare se poate referi la:

alegerea procedurii execuţionale; prescripţia dreptului de a cere executarea silită; primarea unor acte de executare; vicii de formă ale titlului executoriu, sau ale altor acte de

executare; ordinea de urmărire a bunurilor, sau urmărirea unor

bunuri aparţinând altor persoane decât debitorul; eventuale motive de nulitate ale executării silite.

Se poate contesta orice act şi orice aspect al procedurii deexecutare, cerându-se chiar anularea întregii executări, însă, înprincipiu, nu se poate cere anularea titlului executoriu.

Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia este cea care aîncuviinţat titlul executoriu.

În materia contravenţiilor însă, în majoritatea cazurilor,titlul executoriu este procesul-verbal, care nu trebuie încuviinţat deinstanţă, cu excepţia cazului când s-a formulat plângerea, sau cândînsăşi această instanţă aplică sancţiunea .

Aşa fiind, instanţa competentă să soluţioneze contestaţia laexecutare, în cazul sancţiunilor contravenţionale, este ceacompetentă să rezolve plângerea împotriva procesului verbal deconstatare a contravenţiei.

Termenul pentru introducerea contestaţiei la executarea silităse întinde pe tot timpul cât ţine executarea. Ca urmare, nu se va maiprimi contestaţia la executare în cazul în care cel din urmă act alexecutării s-a sfârşit.

163

Acest ultim act de executare este încheierea pe care instanţa vatrebui să o facă, fără citarea părţilor, îndată ce va primi procesul-verbal de executare, constând în săvârşirea executării.

Instanţa poate să suspende executarea până la soluţionareacontestaţiei. Judecarea se face în regim de urgenţă.




răspundere juridică; răspundere administrativ-disciplinară; răspundere administrativ-patrimonială; conduita ilicită; vinovăţie sancţiuni; abatere disciplinară; contravenţie; legitima apărare; stare de necesitate; caz fortuit;prescripţie.


1. Indicaţi diferenţe între responsabilitate şi răspundere2. Precizaţi cum poate fi definită răspunderea juridică?3. Identificaţi şi analizaţi forme de răspundere specifice dreptului administrativ4. Definiţi răspunderea de drept administrativ şi analizaţi răspunderea administrativ disciplinară

comparativ cu celelalte forme de răspundere.5. Enunţaţi sancţiuni administrativ disciplinare6. Definiţi contravenţia şi analizaţi caracteristicile specifice acesteia7. Analizaţi comparativ asemănări şi deosebiri între contravenţie şi infracţiune, contravenţie şi

abatere disciplinară

164

8. Precizaţi care sunt cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi analizaţi conceptulşi condiţiile fiecărei cauze în parte.

9. Indicaţi categorii de sancţiuni contravenţionale ce sunt aplicabile şi procedura specifică fiecăreia10. Prezentaţi ce elemente trebuie să cuprindă în mod obligatoriu procesul verbal de constatare

şi stabilire a contravenţiei?11. Indicaţi modalităţi de încheiere a procesului verbal de constatare şi stabilire a contravenţiei şi

analizaţi opţiunea procedurii contestării acestui act sau nu cât şi efectele ce pot apare înambele situaţii.

12. Stabiliţi cine poate avea calitatea de agent constatator al contravenţiei?13. Modalităţi de punere în executare a sancţiunilor contravenţionale.14. Indicaţi dacă există cale /căi de atac împotriva procesului verbal de constatare şi stabilirea a

contravenţiei15. Analizaţi comparativ răspunderea administrativ patrimoniala a statului pentru prejudiciile

cauzate de erorile judiciare faţa de celelalte forme de răspundere.

165



1.Sancţiunile contravenţionale principale sunt:a. blocarea contului bancar;b. închisoarea contravenţională;c. prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

2.Care sunt cauzele de neaplicare a sancţiunilor prevăzute în O.G. nr. 2/2001?a. constrângerea fizică sau morală;b. situaţia de militar în termen;c. legitima apărare;

3.Lipsa următoarelor elemente din procesul-verbal de constatare a contravenţiei atrage nulitateaprocesului-verbal:

a. lipsa denumirii şi sediului persoanei juridice, în cazul acesteia;b. descrierea faptei contravenţionale, cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită;c. semnătura agentului constatator.

4.Alegeţi varianta corectă a cauzelor care înlătură caracterul contravenţional al faptei?a. legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit,

iresponsabilitatea, beţia voluntară completă, eroarea de fapt, infirmitatea, dacă are legăturăcu fapta săvârşită;

b. legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit,iresponsabilitatea, beţia involuntară completă, eroarea de fapt, infirmitatea, dacă are legăturăcu fapta săvârşită;

c. legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit,iresponsabilitatea, beţia involuntară completă, eroarea de drept, infirmitatea, dacă arelegătură cu fapta săvârşită.

5.Caracteristica aplicării prescripţiei:a. este o cauză de înlăturare a aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale;b. constituie o cauză de înlăturare a executării acestei sancţiuni;c. poate fi constatată doar de instanţa de judecată.

6.Care este termenul de prescriere a aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale?a. 6 luni de la data săvârşirii faptei;b. în cazul contravenţiilor continue, termenul de 6 luni curge de la data constatării faptei;c. 3 luni de la data săvârşirii faptei.

7.Care sunt elementele ce trebuie să figureze în procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi a cărorlipsă atrage nulitatea procesului-verbal

a. numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului(în cazul persoanei juridice, lipsa denumirii şi a sediului acesteia);

b. lipsa faptei săvârşite, lipsa datei comiterii acesteia;c. lipsa semnăturii agentului constatator.

166

8.Care este calea specifică de atac în materie contravenţională?a. plângerea, în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal, la

judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia;b. apelul împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond;c. recursul împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

9.Care sunt cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei?a. legitima apărare;b. starea de necesitate;c. prescripţia contravenţiei.

10.Care este durata pentru care poate fi stabilită sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosulcomunităţii?

a. maxim 150 de ore în cazul minorilor care au împlinit 16 ani;b. maxim 300 de ore;c. maxim 150 de ore.

11.În ce constă caracterul sancţionator alternativ al obligării la prestarea unei activităţi în folosulcomunităţii?

a. se stabileşte întotdeauna alternativ cu amenda;b. se stabileşte întotdeauna alternativ cu avertismentul;c. poate fi aplicată numai de instanţa de judecată.

12.Cum se execută concret sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii?a. numai în domeniul serviciilor de întreţinere a parcurilor şi drumurilor;b. în domeniul serviciilor publice, pentru întreţinerea locurilor de agrement, a parcurilor şi

drumurilor, păstrarea curăţeniei şi igienizarea localităţilor, desfăşurarea de activităţi înfolosul căminelor pentru copii şi bătrâni, al orfelinatelor, creşelor, grădiniţelor, şcolilor,spitalelor şi al altor aşezăminte social-culturale;

c. numai în activităţi în folosul orfelinatelor, creşelor, grădiniţelor, şcolilor, spitalelor şi al altoraşezăminte social-culturale.

13.În situaţia în care o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii cumulate prin acelaşi proces verbal sepot aplica următoarele sancţiuni:

a. dublul amenzii pentru contravenţia la care amenda este cea mai mare;b. maximul general pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii;c. media aritmetică a amenzilor stabilite în procesul verbal.

14.Executarea sancţiunilor contravenţionale se poate face:a. exclusiv prin executare silită;b. exclusiv în mod voluntar de către contravenient;c. atât în mod voluntar cât şi prin executare silită dacă

contravenientul refuză executarea.

15.În cazul săvârşirii unei contravenţii, confiscarea bunurilor se poate face:a. de agentul constatator sau de organul competent să aplice

sancţiunea;b. întotdeauna de către agentul constatator;c. de organul desemnat.

167

Bibliografie obligatorie-Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005, vol. I şi II.-Verginia Verdinas, Drept administartiv, ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009-Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediţia a III-a revizuită şi



168

Unitatea de învăţare 5DOMENIUL PUBLIC


5.3.1. Noţiunea de domeniu public............................... ..............................................................5.3.2. Regimul juridic al domeniului public ..............................................................................5.3.3. Concesionarea domeniul public.................................... ...................................................5.3.4. Închirierea şi administrarea domeniului public...............................................................


5.1. Introducere

Proprietatea este reglementata in mod general indispoziţiile art.136 si art.44 din Constituţia Românieirevizuită, conform cărora se prevede ca proprietatea estepublica şi privată delimitându-se astfel in mod clar si precisca proprietatea publica nu poate să aparţină decât statului sauunităţilor administrativ teritoriale. Aceste dispoziţii generalesunt completate cu dispoziţiile prevăzute de Legea 213/1998privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia fiindnecesar totodată să nu se confunde doua noţiuni importante:proprietatea ca fiind o instituţie juridică iar domeniulreprezentând totalitatea de bunuri care fac obiectulproprietăţii.


5.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:– cunoaşterea cercetării conceptului de domeniu public şi

domeniu privat;– definirea termenilor de bunuri care alcătuiesc domeniul

public al statului;– cunoaşterea clasificării domeniului public şi domeniului

privat al statului;

169

– definirea în mod exact a noţiunilor de expropriere, rechiziţie,concesionare;

– cunoaşterea regimului juridic al bunurilor din domeniulpublic.

5.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:– studenţii vor putea să definească termeni precum domeniu

public si domeniu privat al statului, expropriere,concesionare, închiriere, administrare;

– studenţii vor putea să diferenţieze conceptul de domeniulpublic şi domeniu privat al statului şi vor analiza regimuljuridic distinct;

– studenţii vor putea să descrie particularităţile specifice celordouă concepte de domeniu public si privat;

– studenţii vor cunoaşte şi identifica aspecte privind încetareadreptului de proprietate publică.


Pentru unitatea de învăţare Domeniul Public, timpul alocat estede 4 ore.


5.3.1. NOŢIUNEA DE DOMENIU PUBLIC

I.1 Crearea termenului de domeniu public

Deşi termenul de „domeniu public" a apărut relativ târziu, însecolul al XIX-lea, creaţie a doctrinei juridice franceze, încă dinantichitate dreptul roman stabilea o categorie de bunuri care nu puteauforma obiectul proprietăţii private, fiind considerate că aparţincolectivităţii (res extra patrimonium).

În cadrul acestui grup de bunuri, existau două categorii.O categorie, în care intrau aşa-numitele res humani iuris,

cuprindea, la rândul ei, două subgrupuri de bunuri:a) lucruri comune care aparţineau tuturor, precum aerul şi apele;b) lucrurile destinate folosinţei comune, de pildă, drumurile,

170

porturile, teatrele, pieţele etc.A doua categorie, în care erau incluse acele res divini, cuprindea:templele (res sacrae);b) mormintele (res religiae);c) porţile şi zidurile cetăţilor (res sanctae).Crearea acestui termen a fost rezultatul unei necesităţieconomice ivite în această perioadă (secolul al XIX-lea), anumeocrotirea cu mijloacele dreptului a unor bunuri aparţinândstatului şi care trebuiau să servească întregii colectivităţi,distingându-se astfel, domeniul public de domeniul privat.Codurile civile adoptate în acea vreme, de exemplu, Codul civil

francez, belgian etc., prevedeau că anumite bunuri sunt dependinţe aledomeniului public, neputând face obiect de proprietate privată.

În România, primele acte juridice care se referă la domeniulsunt Regulamentele Organice, care conţin dispoziţii cu privire ladrumuri, râuri, bălţi, porturi, exploatarea bogăţiilor subsolului etc.

Ulterior, în Legea pentru organizarea consiliilor judeţene, din1864, sunt socotite dependinţe ale domeniului public judeţean căile decomunicaţie şi podeţele de interes judeţean, precum şi clădirileaparţinând judeţului, iar prin Legea pentru regularea proprietăţii rurale,tot din 1864, au fost considerate ca aparţinând domeniului publicjudeţean bisericile, cimitirele, pieţele, uliţele satului etc.

Legea de expropriaţiune pentru cauză de utilitate publică, din1864, stabilea ca modalitate de creare a domeniului publicexproprierea pentru cauză de utilitate publică, potrivit căreia puteau fideclarate ca fiind de utilitate publică construcţii sau terenuri.

Denumirea de „domeniu public" a fost consacrată şi în Codulcivil din 1864 fiind ulterior utilizată şi în literatura de specialitate.

Astfel, potrivit art. 476 C.civ., „Drumurile mari, drumurile micişi uliţele care sunt în sarcina statului, fluviile şi râurile navigabile sauplutitoare; ţărmurile, adăugirile către mal şi locurile de unde s-a retrasapa mării, porturile naturale şi artificiale, malurile unde trag vasele şiîndeobşte, toate părţile din pământul României, care nu suntproprietate particulară, sunt considerate dependinţe ale domeniuluipublic".

Constituţia din 1866 consacră termenul de „domeniu public" înart. 19, potrivit căruia libera şi neîmpiedicata întrebuinţare a râurilornavigabile şi flotabile, a şoselelor şi a altor căi de comunicare este dedomeniul public. Constituţia din 1923, în art. 20, prevedea că aparţindomeniului public căile de comunicaţii, spaţiul atmosferic şi apelenavigabile şi flotabile.

De asemenea, erau socotite ca fiind bunuri publice apele ce potproduce forţă motrice şi cele ce pot fi folosite în interes obştesc.

Constituţia din 1923, în art. 16, preciza că bunurile care fac partedin domeniul public sunt administrate şi nu pot fi înstrăinate decâtdupă regulile şi formele stabilite prin lege, iar în art. 17 prevedea că

171

zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsoluluisunt proprietatea statului.

Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965 au lărgit sfera bunuriloraparţinând proprietăţii de stat, această formă de proprietate dobândindun caracter atotcuprinzător.

I.2 Componenţa şi definiţia domeniului public

În ceea ce priveşte componenţa domeniului public, în literaturade specialitate a fost propusă o serie de criterii, precum naturabunurilor, considerându-se că aparţin domeniului public numaiporţiuni de teritoriu destinate folosinţei tuturora şi care nu suntsusceptibile de a face obiect de proprietate privată.

S-a mai propus, drept criteriu, destinaţia bunurilor. Potrivitacestuia, s-a considerat că fac parte din domeniul public toate bunurilecare sunt afectate fie folosinţei publice, fie funcţionării unui serviciupublic.

Alţi autori, utilizând acest criteriu, au restrâns însă sferabunurilor afectate funcţionării serviciilor publice numai la cele care auun rol preponderent, ori numai la cele de neînlocuit sau celeimobiliare.

În literatura juridică din ţara noastră din perioada interbelică, s-autilizat drept criteriu acela al destinaţiei bunurilor, fiind considerate căaparţin domeniului public bunurile mobile şi imobile afectate în moddirect şi special funcţionării unui serviciu public şi utilizate de acestapentru satisfacerea unui interes general.

Având în vedere scopul pentru realizarea căruia a fost creatdomeniul public, putem conchide că domeniul public este alcătuit dinacele bunuri imobile şi mobile, proprietate publică, care sunt destinatesă folosească tuturor membrilor unei colectivităţi umane, fie în moddirect, fie prin intermediul unor organe special create spre a leadministra în scopul satisfacerii unor nevoi sociale.

I.3 Caracteristicile domeniului public

În componenţa domeniului public sunt incluse numeroase şivariate bunuri imobile şi mobile.

Indiferent de multitudinea şi varietatea lor, aceste bunuri prezintăunele trăsături care se regăsesc la toate dintre ele.

Aceste trăsături sunt următoarele:- Bunurile care compun domeniul public sunt destinate să

satisfacă anumite cerinţe ale colectivităţii, atât cerinţe individuale, câtşi colective.

- Unele lucruri, prin însăşi natura lor, sunt susceptibile de asatisface nevoi sociale, de pildă, apa, ca atare.

- Alte bunuri pot deveni de utilizare publică în urma unor lucrări

172

speciale, cum sunt drumurile, porturile etc., ori datorită deosebitei lorvalori ştiinţifice, istorice, culturale, printre care monumentele istorice,bunurile din patrimoniul cultural naţional ş.a. În legătură cu acestecategorii de bunuri, uneori sunt utilizate denumirile de „domeniupublic natural" şi „domeniu public artificial'".

- Bunurile din componenţa domeniului public pot fi utilizate decătre toţi membrii societăţii.

- Aceste bunuri pot fi folosite de persoanele fizice, persoanelejuridice, organe de stat, organizaţii nestatale.

- Bunurile din domeniul public pot fi utilizate fie în mod direct,de exemplu mersul pe stradă, scăldatul în râu, vizitarea monumente loristorice etc., fie în mod indirect, prin intermediul unui organ de stat,cum ar fi lectura într-o bibliotecă etc.

- Bunurile care alcătuiesc domeniul public fac obiectulproprietăţii publice, ca bunuri care aparţin întregii colectivităţi.

Dreptul de proprietate asupra acestor bunuri este un dreptabsolut, fiind opozabil tuturor, chiar şi celor de bună-credinţă în cazulîn care aceste bunuri au fost scoase în mod ilegal din posesia statului;este un drept exclusiv, nefiind susceptibil de dezmembrare sauîngrădit; este un drept inalienabil, unele bunuri neputând fi înstrăinate;este un drept imprescriptibil, acţiunea în revendicare a statului nefiindsupusă prescripţiei; este un drept insesizabil, bunurile din domeniulpublic neputând fi urmărite de creditori.

Organele administraţiei publice au asupra acestor bunuri undrept de administrare, în virtutea căruia pot să posede, să folosească şisă dispună, în condiţiile prevăzute de lege, de bunurile care le-au fostîncredinţate.

Prin organele sale, statul intră în raporturi juridice, în calitate dereprezentant al colectivităţii, pentru valorificarea bunurilor dinproprietatea publică.

Unele bunuri, deşi fac parte din proprietatea publică, nu intră în,compunerea domeniului public, de exemplu, regiile autonome şisocietăţile cu capital de stat.

Alte bunuri, fără a face obiectul nici unei forme de proprietate,de exemplu, aerul, sunt folosite de orice persoană, putând fi socotitedomeniu public. Astfel, utilizarea spaţiului aerian este supusă unorreglementări juridice speciale. De asemenea, există norme juridiceprivind asigurarea purităţii aerului.

I.4 Clasificarea bunurilor aparţinând domeniului public

Bunurile aparţinând domeniului public pot fi grupate în maimulte categorii pe baza anumitor criterii.

În funcţie de interesul pe care îl reprezintă, se disting:- domeniul public de interes naţional;- domeniul public de interes judeţean;

173

- domeniul public de interes comunal.În funcţie de natura bunurilor, se disting:- domeniul public terestru;domeniul public acvatic;- domeniul public aerian;- domeniul public cultural.În funcţie de modul de utilizare, se disting:- bunuri utilizate direct;- bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui serviciu public.În funcţie de raportarea la activitatea omului, se disting:- domeniul public natural;- domeniul public artificial.În funcţie de modul de determinare, se disting:- bunuri nominalizate în Constituţie;- bunuri nominalizate în alte acte normative.

5.3.2. REGIMUL JURIDIC AL DOMENIULUI PUBLIC

II.1 Consideraţii generaleÎn primul rând, prevederi cu caracter general privind proprietatea

şi regimul juridic al bunurilor sunt conţinute în Constituţie.Potrivit art. 136 din Constituţia României, în ţara noastră există

două forme de proprietate:- proprietatea publică şi- proprietatea privată.Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-

teritoriale.Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii,

ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publicesau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date înfolosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

În unele cazuri, utilizarea bunurilor aparţinând domeniuluipublic se poate face în comun, în timp ce în alte situaţii utilizareaacestor bunuri capătă un caracter privat, personal. De exemplu,frecventarea unei pieţe constituie o utilizare în comun a domeniuluipublic, în timp ce instalarea unei tonete în piaţă pentru vânzarea unorproduse constituie o utilizare individuală a domeniului public.Utilizarea privată a domeniului public este revocabilă de cătreautoritatea administrativă care a acordat autorizaţia de folosire adomeniului public, dacă interesele generale impun retragereaautorizaţiei, întrucât autorizaţia are un caracter unilateral, în calitate deact administrativ, iar plata taxelor de folosire a domeniului public nuconstituie un impediment pentru revocarea autorizaţiei.

Dacă însă beneficiarul autorizaţiei consideră abuzivă măsura

174

adoptată de autoritatea administrativă, el se poate adresa instanţei decontencios administrativ, întrucât prin autorizaţie a obţinut un dreptsubiectiv de utilizare a domeniului public, care nu i se poate desfiinţadecât pentru motive întemeiate şi numai pentru satisfacerea unorinterese generale.

Legea administraţiei publice locale (Legea nr. 215/2001) aduceunele precizări în ceea ce priveşte regimul juridic al domeniului publicşi al celui privat.

Potrivit acestei legi, închirierea, concesionarea, locaţia degestiune a bunurilor aparţinând domeniului public şi privat de intereslocal sau judeţean şi vânzarea bunurilor aparţinând domeniului privatde interes sau judeţean se fac numai pe baza unei hotărâri a consiliuluilocal sau a consiliului judeţean, după caz.

Reglementări juridice cu caracter general cu privire la domeniulpublic se regăsesc şi în Legea 18/1991 a fondului funciar.

Potrivit acesteia, terenurile pot face obiectul dreptului deproprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoanefizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniuluiprivat.

Terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilităţipublice.

Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile şiinsesizabile, fiind scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu seprevede altfel, dreptul de proprietate asupra lor fiind imprescriptibil.

Domeniul public poate fi de interes naţional, caz în careproprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, saude interes local sau judeţean, caz în care proprietatea, de asemenea înregim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor saujudeţelor.

Administrarea domeniului public de interes naţional se face decătre organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului publicde interes local sau judeţean se face de către consiliile locale sauconsiliile judeţene, după caz, precum şi de către primari şi depreşedinţii consiliilor judeţene.

II.2 Regimul juridic al proprietăţii publice

Dreptul de proprietate publică aparţine statului şi unităţiloradministrativ-teritoriale.

Obiectul proprietăţii publice îl constituie bunurile care sunt de uzpublic sau de interes public. Acestea alcătuiesc domeniul public,asupra lor exercitându-se posesia, folosinţa şi dispoziţia proprietarilor.

Dreptul de proprietate asupra bunurilor aparţinând proprietăţiipublice se dobândeşte:

- pe cale naturală;

175

- prin achiziţii publice;- prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;- prin donaţie sau legate acceptate, după caz, de Guvern, de

consiliile judeţene sau de consiliile locale;- prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al

unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora;trecerea se face, după caz, prin Hotărârea Guvernului, a consiliuluijudeţean sau a consiliului local; hotărârea poate fi atacată la instanţa decontencios administrativ în a cărei rază teritorială se află bunul;

- prin alte moduri prevăzute de lege.Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul:- a pierit;- a fost trecut în domeniul privat.Prevederea din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică,

potrivit căreia proprietatea publică, mai exact domeniul public şidreptul de proprietate asupra acestuia încetează dacă bunul ce faceobiectul domeniului public a fost trecut în domeniul privat, constituie oîncălcare a Constituţiei.

Această afirmaţie se sprijină pe prevederile art. 136 alin. (3) dinConstituţie, potrivit cărora „şi alte bunuri stabilite de legea organicăfac obiectul exclusiv al proprietăţii publice".

După cum am arătat mai înainte, bunurile respective fac obiectuldomeniului public.

Potrivit prevederilor art. 132 alin. (3), Constituţia, nu permitescoaterea acelor bunuri din domeniul public. Mai mult chiar, permiteca şi alte bunuri, indiferent de forma de proprietate, să fie trecute îndomeniul public.

Consecinţa prevederii din Legea nr. 213/1998 pe care ammenţionat-o, sub aspect juridic şi economic, este foarte gravă, întrucâtdacă bunul este scos din domeniul public poate fi vândut, ceea ce nueste posibil dacă bunul aparţine domeniului public.

După părerea noastră, prevederea din Legea nr. 213/1998 pecare am menţionat-o contravine intereselor naţionale ale ţării.

În litigiile privind concesionarea, închirierea sau administrareabunurilor din proprietatea publică, titularii acestor drepturi apar îninstanţă în nume propriu, statul este reprezentat de către MinisterulEconomiei şi Finanţelor, iar unităţile administrativ-teritoriale de cătreconsiliile judeţene sau consiliile locale, după caz, care dau mandatpreşedintelui consiliului judeţean sau primarului. Aceştia pot desemnaun funcţionar din aparatul propriu al primarului ori al consiliuluijudeţean, după caz, sau un avocat, care să-i reprezinte în faţa instanţeide judecată.

Bunurile din domeniul public pot fi concesionate sau închiriateşi unor persoane fizice ori juridice, române sau străine, sumele încasatefăcându-se, după caz, venit la bugetul de stat ori la bugetele locale.

Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al

176

statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.I. Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele

bunuri:- bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ;- spaţiul aerian;- apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele

lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plajamării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil,marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare;

- pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servescnevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile,albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse înamenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şinu sunt proprietate privată;

- terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înaintede 6 martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, dedesecări şi de combatere a eroziuni solului; terenurile institutelor şistaţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricolşi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de materialsăditor din categoriile biologice şi de animale de rasă;

- parcurile naţionale;- rezervaţiile naturale şi monumentele naturii;- patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării";- resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului

continental, împreună cu platoul continental;- infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelurile şi lucrările de

artă;- tunelurile şi staţiile de metrou, precum şi instalaţiile aferente

acestuia;- drumurile naţionale-autostrăzi, drumuri expres, drumuri

naţionale europene, principale, secundare;- canalele navigabile, cuvetele canalului, construcţiile

hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările şi consolidările demaluri şi de taluzuri, zonele de siguranţă de pe malurile canalului,drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea;

- canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii;- lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care

activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemulenergetic naţional, sau cele pentru atenuarea undelor de viitură;

- digurile de apărare împotriva inundaţiilor;- lucrările de regularizare a cursurilor de ape;- cantoanele hidrotehnice, staţiile hidrologice, meteorologice şi

de calitate a apelor;- porturile maritime şi fluviale militare - terenurile pe care sunt

situate acestea, diguri, cheiuri, şi alte construcţii hidrotehnice;- terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare;

177

- fortificaţiile de apărare a ţării;- pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele

pentru îmbarcare-debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care suntamplasate;

- statuile şi monumentele declarate de interes public naţional;- ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice;- muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional;- terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea:

Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe despecialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publicesubordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângăacestea; unităţi ale Ministerului Apărării şi ale Ministerului Internelorşi Reformei Administrative, ale serviciilor publice de informaţii,serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalteorgane de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şiprefecturile.

II. Domeniul public judeţean este alcătuit din următoarelebunuri:

- drumurile judeţene;- terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul

judeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice deinteres judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alteasemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes publicnaţional sau local;

- reţele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau micro-zonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şiterenurile aferente acestora.

III. Domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiiloreste alcătuit din următoarele bunuri:

- drumurile comunale, vicinale şi străzile;- pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile

publice, precum şi zonele de agrement;- lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public

naţional sau judeţean;- reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze,

staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiileşi terenurile aferente;

- terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliullocal şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cumsunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi alteasemenea;

- locuinţele sociale;- statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes

naţional;

178

- bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ,dacă nu au fost declarate de interes public naţional;

- terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte dindomeniul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelorfizice ori a persoanelor juridice de drept privat;

- cimitirele orăşeneşti şi comunale.

II.3 ExpropriereaExproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai

pentru cauză de utilitate publică şi numai pe baza unei prealabile şiechitabile despăgubiri a proprietarului.

Exproprierea se poate efectua numai printr-o hotărârejudecătorească.

Se pot expropria bunurile imobile proprietate a persoanelorfizice şi juridice, în această ultimă categorie fiind incluse şi comunele,oraşele, municipiile şi judeţele.

Hotărârea de expropriere a instanţelor de judecată se poateadopta numai după ce a fost declarată utilitatea publică.

Cei interesaţi pot conveni asupra modalităţii de transfer aldreptului de proprietate, precum şi asupra cuantumului şi naturiidespăgubirii, caz în care nu se mai declanşează procedura deexpropriere.

Dacă nu se cade de acord cu cuantumul şi natura despăgubirii,instanţele judecătoreşti vor decide, prin hotărâre, cu respectareadispoziţiilor legale.

Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional saude interes local.

Sunt considerate a fi de utilitate publică:- prospecţiunile şi explorările geologice;- extracţia şi prelucrarea substanţelor minerale utile;- instalaţii pentru producerea energiei electrice, telecomunicaţii,

gaze, termoficare, canalizare, pentru protecţia mediului;- căile de comunicaţii;- amenajarea străzilor;- regularizări de ape curgătoare, sisteme de irigaţie;- clădirile şi terenurile necesare construcţiilor de locuinţe sociale

şi obiectivelor de învăţământ, sănătate, cultură, sport, protecţie socială,administraţie publică, autorităţi judecătoreşti;

- protecţia monumentelor istorice, a rezervaţiilor naturale, amonumentelor naturii;

- prevenirea şi înlăturarea urmărilor calamităţilor naturale;- apărarea ţării, siguranţă naţională, ordine publică.Pentru lucrările de interes naţional, utilitatea publică se declară

de către Guvern, iar pentru cele de interes local, de către consiliilejudeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, iar în cazul încare lucrarea priveşte mai multe judeţe, utilitatea publică este declarată

179

de către o comisie, alcătuită din preşedinţii consiliilor judeţenerespective.

Prin lege se pot declara de utilitate publică şi alte lucrări decâtcele nominalizate în Legea exproprierii.

Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea uneicercetări prealabile şi înscrierea lucrării în planurile urbanistice.

Cercetarea se face de către comisii numite de Guvern, pentrulucrările de interes naţional, şi de către comisii numite de preşedinteleconsiliului judeţean sau de primarul general al Municipiului Bucureşti,pentru lucrările de interes local.

Comisiile numite de Guvern sunt formate din:- reprezentantul administraţiei publice centrale care coordonează

domeniul de activitate pentru care se realizează lucrarea;- reprezentantul Ministerului Transporturilor;- reprezentantul Ministerului Economiei şi Finanţelor;- preşedintele consiliului judeţean şi şefii compartimentelor de

resort;- primarii localităţilor pe raza cărora urmează să se efectueze

lucrarea.Comisiile pentru lucrările de interes local vor fi alcătuite din:- reprezentantul consiliului judeţean sau al Consiliului General al

Municipiului Bucureşti;- reprezentanţii consiliilor locale interesate.Actul de declarare a utilităţii publice de interes naţional se aduce

la cunoştinţă publică prin afişare la sediul consiliului local în a căruirază se află imobilul ce va fi expropriat, precum şi prin publicare înMonitorul Oficial al României, iar actul de declarare a utilităţii publicede interes local se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază estesituat imobilul şi se publică în presa locală.

Nu se face publicitate dacă lucrarea priveşte apărarea ţării şisiguranţa naţională.

Expropriator este statul, prin organismele desemnate de cătreGuvern, la nivel central, pentru lucrările de interes naţional, şi judeţele,municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local.

Proprietarii şi titularii altor drepturi reale pot face întâmpinări, cuprivire la propunerile de expropriere, în termen de 45 de zile de laprimirea notificării, pe care o vor depune la primarul localităţii unde seaflă imobilul ce urmează a fi expropriat.

Eventualele întâmpinări, împreună cu dosarul exproprierii,cuprinzând date privind imobilul, numele şi adresa proprietarului şioferta de despăgubire, se vor depune, în termen de 30 de zile, laSecretariatul General al Guvernului, pentru lucrările de interesnaţional, sau la consiliul judeţean ori la Consiliul General alMunicipiului Bucureşti, pentru lucrările de interes local.

Întâmpinările trebuie soluţionate în termen de 30 de zile de ocomisie constituită prin Hotărârea Guvernului, pentru lucrările de

180

interes naţional, sau de preşedintele consiliului judeţean sau prindispoziţia primarului general al municipiului Bucureşti, pentrulucrările de interes local.

Comisia va fi formată din 3 specialişti din domeniul de activitateîn care se realizează lucrarea, 3 proprietari de imobile din localitateaunde este situat imobilul propus spre expropriere, aleşi prin tragere lasorţi dintr-o listă de minim 25 de proprietari, precum şi primarullocalităţii.

Nu pot face parte din comisie proprietarii imobilelor în cauză,rudele şi afinii lor până la gradul patru inclusiv, cei care deţin funcţii înadministraţia publică şi care au interes în executarea lucrărilor şi nicicei care au făcut parte din comisia care a declarat utilitatea publică.

Hotărârea comisiei se comunică părţilor în termen de 15 zile dela adoptare.

Hotărârea poate fi atacată de cei interesaţi la Curtea de Apel în acărei rază este situat imobilul în cauză, în termen de 15 zile de lacomunicare.

Contestaţia este scutită de taxă şi se soluţionează de urgenţă şi cuprecădere.

Soluţionarea cererilor de expropriere este de competenţatribunalului judeţean sau a tribunalului municipiului Bucureşti, în razacăruia este situat imobilul propus pentru expropriere.

Tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunţa cuprivire la expropriere, in cazul în care propunerea de expropriere nu afost contestată sau dacă plângerea a fost respinsă.

Soluţionarea cererii de expropriere se face cu participareaexpropriatorului, a proprietarului şi a procurorului.

Hotărârea este supusă căilor de atac prevăzute de lege, cuexcepţia cazului când părţile se învoiesc cu privire la expropriere şi ladespăgubiri, situaţie în care hotărârea este definitivă.

Dacă părţile legal citate nu se prezintă, hotărârea se va pronunţaîn absenţa lor.

Pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie deexperţi, alcătuită dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat deexpropriator şi unul din partea persoanelor supuse exproprierii,ţinându-se seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilelede acelaşi fel în acea localitate, la data raportului de expertiză.

Despăgubirea acordată de instanţă, în funcţie de rezultatulexpertizei, de oferta expropriatorului şi de pretenţia celui expropriat,nu va putea fi mai mică decât oferta expropriatorului şi nici mai maredecât pretenţiile celui expropriat.

Eliberarea titlului executoriu şi punerea în posesie aexpropriatorului se fac printr-o încheiere a instanţei, după ce seconstată plata despăgubirilor, cel târziu în 30 de zile din momentulplăţii.

181

Se exceptează lucrările privind apărarea ţării, ordinea publică,siguranţa naţională, precum şi cele pentru combaterea efectelorcalamităţilor naturale, când punerea în posesie se va face de îndată,expropriatorul având obligaţia să consemneze în termen de 30 de zile,pe numele expropriaţilor, sumele datorate ca despăgubire.

Dacă bunurile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopuluipentru care au fost preluate de la expropriat, în termen de cel mult 1an, acesta poate cere retrocedarea lor. Cererea se va adresatribunalului.

Cheltuielile privind procedurile de expropriere sunt suportate deexpropriator.

5.3.3. CONCESIONAREA DOMENIULUI PUBLIC

Concesionarea se face în baza unui contract prin care o persoanănumită concedent transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acţionează periscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unuibun, a unei activităţi sau a unui serviciu public în schimbul uneiredevenţe (o sumă de bani).

Există, deci, trei situaţii:- concesionarea de bunuri;- concesionarea de servicii;- concesionarea de lucrări publice.În cazul bunurilor, contractul trebuie să prevadă categoriile de

bunuri ce urmează a fi utilizate de concesionar, cele care revin de plindrept, libere de sarcini concedentului, la încetarea concesiunii şi, celecare vor reveni concesionarului, termenul pentru care se încheiecontractul, interdicţia subconcesionării de către concesionar, cuexcepţia cazurilor prevăzute de legislaţie.

Contractul conţine clauze obligatorii şi clauze convenite de părţi,dar care nu pot contraveni obiectivelor concesionării.

Contractul de servicii este acel contract care are ca obiectprestarea unor servicii prevăzute de actele normative. Concesionarulprimeşte din partea concedentului dreptul de a exploata un serviciu, peo perioadă determinată, contra plată.

Contractul de lucrări publice este acel contract prin careconcesionarul primeşte din partea concedentului dreptul de a exploatarezultatul lucrărilor, pe o perioadă determinată, însoţit de plata uneisume de bani către concedent.

Pot face obiect al unei concesiuni:a) terenurile proprietate publică, plajele, cheiurile şi zonele

libere;b) transporturile publice, autostrăzile, podurile şi tunelurile

rutiere cu taxă de trecere;c) infrastructurile rutiere, feroviare, portuare şi aeroporturile

182

civile;d) construcţia de hidrocentrale şi exploatarea acestora, inclusiv a

celor aflate în conservare, serviciile poştale;e) spectrul de frecvenţe şi reţele de transport şi de distribuţie

pentru telecomunicaţii;f) activităţile economice legate de cursurile de ape naturale şi

artificiale, lucrările de gospodărire a apelor aferente acestora, staţiile şiinstalaţiile de măsurători hidrologice, meteorologice şi de calitate aapelor şi amenajările piscicole;

g) reţelele de transport şi de distribuţie a energiei electrice şitermice;

h) reţelele de transport prin conducte şi de distribuţie a petroluluişi gazelor naturale combustibile;

i) reţelele de transport şi de distribuţie publică a apei potabile;j) exploatarea zăcămintelor minerale şi a substanţelor solide şi

fluide;k) exploatarea surselor termale;1) resursele naturale ale zonei economice maritime şi ale

platoului continental;m) bazele sportive, locurile de recreare, instituţiile profesioniste

de spectacole;n) activităţile economice legate de punerea în valoare a

monumentelor şi siturilor istorice;o) colectarea, depozitarea şi valorificarea deşeurilor;p) unităţile medico-sanitare, secţiile sau laboratoarele din

structura acestora, orice alte bunuri, activităţi care nu sunt interziseprin legi organice speciale.

Au calitatea de concedent, în numele titularilor proprietăţiipublice - statul, judeţul, oraşul sau comuna următorii:

- ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţieipublice centrale pentru bunurile proprietate publică a statului;

- consiliul judeţean, consiliile municipale, orăşeneşti saucomunale sau instituţiile publice de interes local pentru bunurileproprietate publică locală.

Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică saujuridică de drept privat, română sau străină.

În schimbul dreptului de ocupare temporară a unei porţiunideterminate din domeniul public, concesionarul datorează o sumă debani numită redevenţă, care se face venit la bugetul statului sau labugetele locale, după caz, iar modul de calcul şi modul de plată sestabilesc de către ministerele de resort ori de către autorităţile admi-nistraţiei publice locale.

Trebuie însă operată o distincţie între concesiunea de serviciipublice, care are ca obiect principal gestionarea unui serviciu public, şiconcesionarea de bunuri, prin care se permite unei persoane să ocupedomeniul public pentru a exercita o activitate care nu este un serviciu

183

public.În cazul concesiunii se aplică un regim de drept public, când

aceasta are ca obiect terenuri proprietate publică, ceea ce presupuneîncheierea de contracte administrative, respectiv despre un regim dedrept privat, când aceasta are ca obiect activităţi economice, unităţi deproducţie ce nu sunt servicii ori terenuri proprietate publică (de stat,judeţene, orăşeneşti sau comunale), ceea ce presupune încheierea decontracte civile sau comerciale, după caz.

Există unele reguli generale privind concesiunea, şi anume:- principiul licitaţiei publice, sub autoritatea unui organ

guvernamental sau prin negociere directă;- principiul potrivit căruia iniţierea concesiunii are la bază un

studiu de oportunitate, efectuat de către concedent;- principiul condiţionării licitaţiei prin caietul de sarcini, aprobat

de Guvern, de consiliul judeţean, orăşenesc sau comunal, după caz, şipublicat în Monitorul Oficial al României;

- principiul asigurării statului a unui venit fix anual;- principiul controlului concesionarului de către o autoritate a

administraţiei publice;- principiul conform căruia este prevăzută interdicţia pentru

concesionar de a subconcesiona, în tot sau în parte, unei alte persoaneobiectul concesiunii;

- principiul publicităţii licitaţiei publice într-un cotidian decirculaţie naţională şi într-unui de circulaţie locală;

- principiul soluţionării litigiilor de instanţele de drept comun.Potrivit alin. (4) al art. 136 din Constituţie, bunurile proprietate publică(domeniu public) pot fi date în administrarea regiilor autonome oriinstituţiilor publice, respectiv pot fi concesionate ori închiriate.

În temeiul art. 136 din Constituţie, dreptul de administrare poateaparţine numai regiilor autonome, autorităţilor administraţiei publicecentrale şi locale ori altor instituţii publice de interes naţional, judeţeanori local.

Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea unităţilor economicede stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, definea regiaautonomă ca persoană juridică ce funcţionează pe bază de gestiuneeconomică şi autonomie financiară, organizată în ramurile stabilite deGuvern - şi înfiinţată prin Hotărârea Guvernului (pentru cele de interesnaţional) sau prin hotărâri ale organelor judeţene şi municipale aleadministraţiei publice (pentru cele de interes local).

Pot fi reţinute câteva precizări în ceea ce priveşte bunurilepublice:

- bunurile proprietate publică se evidenţiază în mod distinct înpatrimoniul regiei, ele fiind inalienabile;

- în cazul angajării răspunderii contractuale sau delictuale aregiei autonome, creditorii pot cere executarea silită numai asuprabunurilor din proprietatea regiei;

184

- se interzice regiilor autonome să constituie garanţii de orice felcu privire la bunurile proprietate publică.

În ceea ce priveşte instituţia publică, într-un sens larg, aceastaevocă price organ de stat care nu este nici regie autonomă şi nicisocietate comercială.

Bunurile domeniului public local sunt în proprietatea judeţuluisau a comunei (oraşului), dar prerogativele de persoană de drept publicse exercită prin intermediul consiliului judeţean sau al consiliului local.

Sub aspectul prerogativelor conferite titularilor, titularuldreptului de administrare poate poseda, folosi şi dispune de bunul datîn administrare. Iniţiativa concesionării o poate avea concedentul sauorice investitor interesat.

La primirea propunerii de concesionare, concedentul va trebui săprocedeze la întocmirea unui studiu de oportunitate, studiu care vacuprinde în principal următoarele:

- descrierea bunului care urmează a fi concesionat;- motivele de ordin economic, financiar, social şi de mediu care

justifică acordarea concesiunii;- investiţiile necesare pentru modernizare sau extindere;- nivelul minim al redevenţei, după caz;- modalitatea de acordare a concesiunii avute în vedere;- dacă se recurge la procedura licitaţiei publice deschise cu

preselecţie sau la procedura de negociere directă trebuie motivatăaceastă opţiune;

- durata estimată a concesiunii;- termenele previzibile pentru realizarea procedurii de

concesiune.La primirea propunerii de concesionare, formulată de un

investitor interesat, concedentul este obligat să procedeze la întocmireastudiului de oportunitate într-un termen de 30 de zile, în cazul în carepărţile nu convin asupra unui alt termen, în scopul luării unei deciziiprivind concesionarea.

În vederea aprobării concesionării unor bunuri aparţinânddomeniului public, se întocmeşte caietul de sarcini al concesiunii careva sta la baza hotărârii Guvernului - pentru bunurile de interes naţionalsau consiliului judeţean, municipal, orăşenesc sau comunal - pentrubunurile de interes local.

Caietul de sarcini va cuprinde condiţiile de exploatare aconcesiunii, investiţiile care urmează a fi realizate de cătreconcesionari, clauze financiare şi de asigurări, regimul bunurilorutilizate de concesionar, obligaţiile privind protecţia mediului.

Iniţiatorul concesiunii va elabora caietul de sarcini şi va înaintapropunerea, împreună cu caietul de sarcini, ministerului de resort, sprea fi supuse aprobării Guvernului.

Hotărârea Guvernului constituie temeiul trecerii la organizarealicitaţiei concesiunii.

185

În cazul licitaţiei, concedentul are următoarele obligaţii:- să publice în Monitorul Oficial, partea a VI-a şi într-un cotidian

de circulaţie naţională şi locală anunţul de licitaţie;- la cererea celui interesat, să prezinte acestuia documentaţia de

atribuire a concesiunii şi explicaţii privind documentaţia;- să răspundă în mod clar şi complet la întrebările celor

interesaţi.Licitaţia publică poate fi deschisă sau deschisă cu preselecţie.

Licitaţia publică poate fi deschisă atunci când orice persoană fizică saupersoană juridică de drept privat, română sau străină, poate prezenta oofertă.

Licitaţia publică poate fi şi licitaţie deschisă cu preselecţie atuncicând nu pot prezenta oferte decât persoanele fizice sau persoanelejuridice de drept privat, române sau străine, pe care concedentul le-aselecţionat pe baza unor criterii elaborate în prealabil de către acesta.

Ofertanţii transmit ofertele lor în două plicuri sigilate, unulinterior şi unul exterior, plicuri care vor fi înregistrate în ordineaprimirii lor într-un registru special, ţinut de concedent la sediul său.

Pe plicul exterior este menţionată licitaţia publică deschisăpentru care este depusă oferta şi acesta va conţine următoarele:

- fişă cu informaţii privind ofertantul şi o declaraţie departicipare, semnată de ofertant, fără îngroşări, ştersături, modificări;

- acte doveditoare privind calităţile şi capacităţile ofertanţilor,conform solicitărilor concedentului, precum şi garanţia de participarela licitaţia publică deschisă.

Pe plicul interior se înscriu numele şi denumirea ofertantului şidomiciliul său, sediul social al acestuia. Plicul interior conţine, de fapt,oferta propriu-zisă.

Plicurile sigilate vor fi predate comisiei de evaluare în ziua fixatăpentru deschiderea lor.

Componenţa comisiei de evaluare se stabileşte prin deciziaconcedentului. Deschiderea plicurilor este publică. Astfel, dupădeschiderea plicurilor exterioare, comisia de evaluare elimină ofertelecare nu conţin totalitatea documentelor cerute şi întocmeşte un proces-verbal în care se va menţiona rezultatul deschiderii plicurilorrespective.

Comisia de evaluare va analiza şi va alege oferta pe care oconsideră cea mai bună.

Aceste criterii au în vedere suma investiţiilor propuse, preţulprestaţiilor lor, costul lor de utilizare, valoarea lor tehnică, asigurareaobligaţiilor de protecţie a mediului şi a problemelor sociale, garanţiileprofesionale şi financiare propuse de fiecare ofertant şi termenele derealizare a lucrărilor de investiţii.

În situaţia în care la licitaţia publică deschisă nu s-au prezentat 3oferte valabile, aceasta se va consemna într-un proces-verbal, iar întermen de 45 de zile se va organiza o nouă licitaţie.

186

Dacă nici la cea de-a doua licitaţie nu s-a îndeplinit aceastăcondiţie, aceasta se va consemna într-un proces-verbal care va sta labaza deciziei de recurgere la procedura de negociere directă.

Ofertanţii respinşi pot face contestaţii - în termen de 5 zile de laprimirea copiei - privind modul în care au fost respectate dispoziţiilelegale. Termenul de comunicare, de depunere a contestaţiilor,autorităţile competente să soluţioneze şi procedura de lucru a acestorase stabilesc prin norme metodologice de organizare şi desfăşurare aprocedurii de concesionare.

Pentru negocierea directă va fi păstrat caietul de sarcini aprobatpentru licitaţia publică, iar concedentul va negocia cu fiecare ofertantîn parte la data stabilită conform programării, în condiţiile prevăzute încaietul de sarcini.

După încheierea negocierii directe, concedentul întocmeşte unproces-verbal care va cuprinde concluziile negocierilor purtate şi încare se recomandă cea mai avantajoasă ofertă.

Durata de concesiune se stabileşte în limitele legale, în funcţie deperioada de amortizare a investiţiilor care urmează să fie realizate decătre concesionar.

Relaţiile contractuale dintre concedent şi concesionar se bazeazăpe principiul echilibrului financiar al concesiunii, respectiv perealizarea unei posibile egalităţi între avantajele care îi sunt acordateconcesionarului şi sarcinile care îi sunt impuse.

În consecinţă, concesionarul nu va fi obligat să suporte creştereasarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care aceastăcreştere rezultă în urma:

- unei acţiuni sau măsuri dispuse de o autoritate publică;- unui caz de forţă majoră sau a unui caz fortuit.

III.1. Pregătirea proiectului de concesiune

În conformitate cu legislaţia naţională în vigoare, pentru oriceproiect de investiţii publice trebuie efectuat un Studiu de fezabilitate –indiferent dacă se ia în considerare sau nu realizarea acestuia în regimde concesiune. Pentru obiectivele de investiţii noi, inclusiv extinderi,ale căror documentaţii tehnico-economice intră în competenţa deaprobare a Guvernului, Studiul de fezabilitate trebuie precedat de unStudiu de pre-fezabilitate. Studiul de pre-fezabilitate conţine activităţicum ar fi definirea scenariilor tehnice propuse şi estimarea costurilor,activităţi care fac de asemenea parte din Studiu de fezabilitate.

Studiu de fezabilitate trebuie să conţină principalele caracteristiciale proiectului, baza unei analize tehnice, economice şi financiare ainvestiţiei planificate. Prin Studiu de fezabilitate trebuie să se asigure outilizare raţională şi eficientă a banului public, astfel încât să serespecte cerinţele economice, financiare şi sociale aplicabile îndomeniul respectiv.

187

Legislaţia prevede în detaliu conţinutului cadru al Studiului defezabilitate. Acesta constă într-o analiză tehnică, economică şifinanciară.

Caracteristicile juridice ale unui Contract de concesiuneÎn conformitate cu legislaţia română, Autoritatea contractantă

trebuie să aleagă între a realiza proiectul în sistemul tradiţional deachiziţie publică sau în regim de concesiune. Între acestea existăcâteva diferenţe cheie.

În cazul unei Concesiuni, dreptul de exploatare a rezultatuluilucrărilor executate sau a serviciilor prestate se acordă Concesionaruluicare, în acelaşi timp, preia majoritatea riscurilor aferente executării şiexploatării lucrărilor sau serviciilor. Mai exact, Concesionarul vaprelua neapărat cea mai mare parte a riscurilor de exploatare aferenteContractului de concesiune.

Luarea deciziilor

Stabilirea cu exactitate a naturii juridice a contractului se va faceîn cuprinsul deciziei de concesionare. Această decizie este luată pebaza rezultatelor Studiului de fundamentare a deciziei de concesionare.

Responsabilităţi în pregătirea proiectului de concesiune

Atunci când Autoritatea contractantă hotărăşte să evaluezefezabilitatea şi avantajele realizării proiectului în regim de concesiune,legislaţia din România prevede înfiinţarea Colectivului de coordonareşi supervizare (CCS). Acesta se ocupă de pregătirea şi atribuireaContractului de concesiune.

Conducătorul Autorităţii contractante are obligaţia de a numiColectivul de coordonare şi supervizare(CCS) în vederea pregătiriiatribuirii oricărui tip de Contract de concesiune. Membrii CCS suntnumiţi din cadrul specialiştilor Autorităţii contractante. Se recomandăca în cadrul CCS să existe specialişti din cadrul Autorităţii contractantecu diferite pregătiri; de exemplu expertiza juridică, tehnică şifinanciară.

Profilul exact al specialiştilor depinde de caracteristicile şicomplexitatea proiectului. În completare, pot fi numiţi şi experţiexterni cooptaţi.

Numărul minim al membrilor CCS nu este expres prevăzut încuprinsul legislaţiei. De asemenea, trebuie să se ţină cont de faptul căîn etapa atribuirii Contractului de concesiune, membrii CCS pot finumiţi în cadrul Comisiei de evaluare. În acest sens, componenţaComisiei de evaluare, în conformitate cu prevederile legale, va conţineminim 5 membri, numiţi de regulă din cadrul CCS.

188

CCS are un rol deosebit de important în pregătirea proiectului deconcesiune.

Principalele responsabilităţi ale Colectivului de coordonare şisupervizare:

- Elaborarea Studiului de fundamentare a deciziei deconcesionare;

- Întocmirea Documentaţiei de atribuire;- Stabilirea procedurii de atribuire a Contractului de concesiune;- Coordonarea consultanţilor externi ai Autorităţii contractante

implicaţi;Autoritatea contractantă are dreptul de a achiziţiona servicii de

consultanţă, conform prevederilor legale, în scopul elaborării Studiuluişi analizelor necesare fundamentării deciziei de concesionare. În acestcaz, Autoritatea contractantă, prin intermediul CCS, are obligaţia de alua toate măsurile prin care să se asigure ca elaborarea Studiului defundamentare a deciziei de concesionare se realizează la un nivelcorespunzător şi că reflectă în totalitate cerinţele şi condiţiilesolicitate. În realizarea acestui obiectiv, principalele atribuţii ale CCSsunt următoarele:

- facilitarea accesului la documente, rapoarte, baze de date,măsurători şi, în general, la orice informaţie disponibilă care ar puteaservi la elaborarea Studiului de fundamentare a deciziei deconcesionare;

- facilitarea contactelor consultantului cu alte autorităţi publiceşi/sau cu persoane de drept privat;

- analizarea fiecărui raport intermediar şi a raportului final,precum şi formularea observaţiilor şi propunerilor de modificare;

- avizarea îndeplinirii de către consultant a activităţilordesfăşurate în fiecare fază;

- elaborarea unui raport de avizare a finalizării Studiului defundamentare a deciziei de concesionare şi prezentarea acestuiaconducătorului Autorităţii contractante în vederea aprobării.

Consultanţi externi

Proiectele de concesiune implică structuri complexe ce necesităexpertiză specifică, regăsită cu preponderenţă în sectorul privat. OriceAutoritate contractantă care demarează un proiect de concesiunetrebuie sa-şi evalueze în mod realist capacitatea instituţională pentrupregătirea şi atribuirea contractului. Acest lucru înseamnă nu numai caAutoritatea contractantă să deţină suficiente resurse umane, ci şi capersoanele implicate în proiect să aibă aptitudinile specifice necesareimplementării acestuia.

Realizarea cu succes a proiectului necesită expertiză în domeniulachiziţiilor publice, o înţelegere aprofundată a legislaţiei din România,

189

experienţă în negocieri, în structurarea unor contracte complexe, înîntocmirea specificaţiilor tehnice de calitate, în estimarea costurilor, înanaliza riscurilor, în modelare financiară, în managementul de proiect,etc. Prezentul Ghid descrie etapele care trebuie urmate în pregătirea şiatribuirea cu succes a Contractelor de concesiune. Se recomandăanalizarea, pentru fiecare dintre aceste etape, a măsurii în careAutoritatea contractată dispune de resursele şi experienţa necesare.

Autorităţile publice din întreaga lume apelează, de obicei, laconsultanţi externi specializaţi pentru implementarea cu succes aproiectelor de concesiune. Autorităţile din România pot apela laexpertiza membrilor Unităţii Centrale pentru CoordonareaParteneriatului Public-Privat din cadrul Ministerului FinanţelorPublice, precum şi la servicii de consultanţă specializată.

Rolul cheie al Unităţii Centrale pentru CoordonareaParteneriatului Public-Privat din cadrul Ministerului Finanţelor Publiceeste de a susţine dezvoltarea şi coordonarea iniţiativelor de realizare aunor parteneriate între sectorul public şi cel privat în vederea realizăriiunor proiecte publice. Aceasta nu poate însă să preia sarcinileAutorităţii contractante sau ale consultanţilor externi specializaţi, darpoate acorda consultanţă generală, de exemplu, în legătură cu aspecteprivind legislaţia naţională.

Serviciile de consultanţă externă ar trebui contractate pentruaducerea la îndeplinire a sarcinilor pe care Autoritatea contractantă nule poate realiza cu experţii proprii. Atunci când este necesară expertizăîn domenii diferite, se recomandă contractarea unui consorţiu;respectiv încheierea unui contract de servicii cu un grup de firme deconsultanţă. Acest lucru facilitează o mai bună coordonare aconsultanţilor de către Autoritatea contractantă. În acest sens, esterecomandabil să fie angajate numai companii de consultanţă cuexperienţă similară dovedită.

Asistenţa tehnică de specialitate în pregătirea, atribuirea şiimplementarea Contractelor de concesiune

Există pe piaţă diverse companii care deţin cunoştinţe şiexpertize specifice în vederea furnizării de asistenţă tehnică înpregătirea, atribuirea şi implementarea Contractelor de concesiune.

Consultanţă financiară

Există firme specializate de consultanţă financiară active pe piaţăcare pot acorda asistenţă pe probleme precum modelarea financiară,analiza şi cuantificarea riscurilor, structurarea proiectelor, analizaeconomico-financiară (Value for Money), realizarea documentaţiei deatribuire, asistenţă pe perioada procedurii de atribuire, evaluareaofertelor financiare etc.

190

Consultanţă tehnică

Există firme de consultanţă tehnică active pe piaţă care potacorda asistenţă pe probleme precum definirea specificaţiilor tehnicede calitate, estimări ale costurilor de construcţie şi operare, analizariscurilor, estimări de venituri, evaluarea ofertelor tehnice etc.

Consultanţă juridică

Există pe piaţă firme de avocatură specializate care pot acordaasistenţă juridică vizând probleme precum organizarea procedurii deatribuire, definirea structurii juridice a proiectului, structurareacontractului de concesiune, asistenţă pe perioada procedurii deatribuire etc.

Gestionarea pregătirii unui proiect de concesiune este de celemai multe ori neglijată. Autoritatea contractantă trebuie să ţină cont defaptul că încheierea unui Contract de concesiune poate dura peste doiani. Aceasta implică multiple sarcini efectuate de mulţi specialiştiproprii şi experţi externi, deseori simultan. Acest proces trebuiegestionat eficient, de către un manager de proiect desemnat în acestscop. Gestionarea procesului se poate face de către Autoritateacontractantă, de exemplu de preşedintele CCS. Experţii externicooptaţi se pot implica de asemenea în ducerea la bun sfârşit a acestoratribuţii.

În cazul în care Autoritatea contractantă decide să contractezeconsultanţi externi, legea prevede derularea unei proceduri de achiziţiepublică pentru selectarea acestora, în conformitate cu prevederilelegale în vigoare. Sarcinile exacte ale consultanţilor trebuie clardefinite, iar planificarea termenelor pentru activităţile ce se vordesfăşura trebuie să fie realistă. Consultanţii externi vor colecta şifurniza pentru Autoritatea contractantă informaţii care au o naturăconfidenţială, întrucât pot influenţa rezultatele procesului de atribuire aContractului de concesiune. Prin urmare, se recomandă să existeclauze adecvate referitoare la tratamentul informaţiilor confidenţiale încadrul contractelor de servicii încheiate cu echipele de consultanţi.

Este recomandat ca în obiectul contractelor de asistenţă tehnicăsă fie incluse prevederi exprese privind oferirea suportului necesar atâtîn faza de pregătire cât şi în cea de atribuire a Contractului deconcesiune. Acest lucru previne situaţia în care Autoritateacontractantă trebuie să efectueze două achiziţii de servicii deconsultanţă pentru realizarea aceluiaşi proiect. Cu toate acestea, trebuiesubliniat faptul că, după finalizarea Studiului de fundamentare adeciziei de concesionare, există un moment în care, pe bazarezultatelor acestuia, trebuie să se decidă modalitatea de continuare aproiectului.

191

Autoritatea contractantă are posibilitatea de a renunţa larealizarea proiectului în regim de concesiune în cazul în carerezultatele Analizei economico-financiare (Value for Money) nu suntpozitive.

Utilizarea unei asistenţe tehnice de specialitate poate oferidiferite avantaje: durata necesară pentru pregătirea şi atribuireacontractului se poate reduce, iar calitatea proiectului poate creşte. Îngeneral, implicarea unor experţi externi cu experienţă întăreşteîncrederea sectorului privat, ceea ce poate conduce la o creştere acompetiţiei şi a fezabilităţii proiectului. Cu toate acestea, consultanţiiexterni pot fi costisitori şi trebuie gestionaţi în mod eficient, iarAutoritatea contractantă va avea întotdeauna răspunderea generalăpentru proiect.

Responsabilităţile autorităţii contractante

Autoritatea contractantă – prin conducătorul acesteia – rămâneîn întregime responsabilă pentru atribuirea Contractului de concesiune.

În cadrul pregătirii procedurii de atribuire a Contractului deconcesiune, conducătorul Autorităţii contractante are următoareleobligaţii:

a) Stabilirea obiectului Contractului de concesiune (detaliereaobiectivelor pe care Autoritatea contractantă doreşte să le atingă prinrealizarea Concesiunii),

b) Evaluarea propriilor resurse (în cazul în care consideră că nuare suficient personal calificat, acesta are dreptul să contracteze serviciide consultanţă specializată pentru pregătirea şi atribuirea Contractuluide concesiune),

c) Numirea Colectivului de coordonare şi supervizare, respectivdesemnarea membrilor acestuia şi a experţilor externi cooptaţi (dacăeste cazul),

d) Aprobarea Studiului de fundamentare a deciziei deconcesionare,

e) Asumarea prin act administrativ a duratei maxime aContractului de concesiune ce urmează a fi atribuit în conformitate cuprevederile legale în vigoare,

f) Aprobarea documentaţiei de atribuire, precum şi a notelorjustificative privind valoarea estimată a Contractului de concesiune,respectiv privind criteriile de calificare/ selecţie şi atribuire,

g) Numirea Comisiei de evaluare pentru atribuirea Contractuluide concesiune, a membrilor de rezervă şi a experţilor externi cooptaţiîn cadrul Comisiei de evaluare, propuşi de preşedintele Comisiei deevaluare,

h) Emiterea mandatului acordat Comisiei de evaluare în limitacăruia aceasta va derula dialogul cu Candidaţii (în cazul procedurii de

192

Dialog competitiv) sau va purta negocierile (în cazul procedurii deNegociere cu publicarea prealabilă a unui Anunţ de participare),

i) Aprobarea notei justificative întocmite în cazul aplicăriiprocedurii de Negociere cu publicarea prealabil a unui anunţ departicipare,

j) Aprobarea raportului procedurii de atribuire, precum şi, dupăcaz, a rapoartelor elaborate pentru etapele sau fazele intermediare aleprocedurii de atribuire aplicate,

k) Aprobarea notelor privind prelungirea perioadei de atribuire,atunci când este cazul,

l) Încheierea Contractului de concesiune.

Studiul de fundamentare a deciziei de concesionare

Realizarea Studiului de fundamentare a deciziei de concesionarereprezintă o cerinţă obligatorie, conform prevederilor legale. Acestaeste un studiu cuprinzător care realizează baza pentru luarea deciziilorulterioare ale Autorităţii contractante. Calitatea studiului are un impactdirect asupra şanselor de realizare ale unui proiect de succes.Conţinutul cadru al Studiului este prezentat în legislaţie.

Studiul este utilizat de Autoritatea contractantă pentru a verificacorectitudinea calificării contractului drept un Contract de concesiune.

Durata Concesiunii

Durata Concesiunii este stabilită în cadrul Contractului deconcesiune şi reprezintă perioada în care Concesionarul va realizalucrările şi va presta serviciile ce fac obiectul dreptului sau deexploatare.

Bunurile publice rezultate în cadrul proiectului de concesiune setransferă cu titlu gratuit Autorităţii contractante, în bună stare şi liberede orice sarcină sau obligaţie, în conformitate cu standardele tehnicede calitate prevăzute în contract, la sfârşitul perioadei de concesionare.

Atunci când se stabileşte o durată a Concesiunii adecvată,trebuie luaţi în calcul câţiva factori cheie. Există prevederi legaleexprese care prevăd că durata unui Contract de concesiune se stabileşteastfel încât să se evite restricţionarea artificială a accesului lacompetiţie, să se asigure un nivel minim de profit ca urmare aexploatării într-o perioadă dată, să se asigure un nivel rezonabil alpreţurilor pentru prestaţiile care vor fi efectuate pe durata contractuluişi a altor costuri ce urmează a fi suportate de către utilizatorii finali.Durata maximă a Concesiunii trebuie stabilită pe baza elementelorprezentate în cadrul Studiului de fundamentare a deciziei deconcesionare şi va fi aprobată de către conducătorul Autorităţiicontractante prin act administrativ.

193

În plus, durata Concesiunii ar trebui să fie cel puţin egală cudurata celui mai lung contract de împrumut contractat de cătreConcesionar. În caz contrar, la finalizarea perioadei de concesionare arrămâne credite neplătite legate de proiect, fapt ce poate complicareturnarea obiectului Concesiunii către Autoritatea contractantă.

În mod normal, Concesiunea se poate încheia la 3-5 ani de laultima rambursare anticipată a împrumuturilor; totodată, perioadacuprinsă între rambursarea finală si încheierea perioadei de concesiunese numeşte “perioadă reziduală”.

Nu există o „durată standard recomandată în cazul tuturorproiectelor de concesiune”. Durata va fi diferită în funcţie de sectoare(infrastructura rutieră, utilităţi publice, educaţie, sănătate etc.) şi chiarşi în cadrul aceluiaşi sector, fiind determinată în principal de scopulproiectului. În general, în sectoare precum infrastructura rutieră şiutilităţile publice se regăsesc cele mai lungi durate de concesiune,depăşind adesea 20 de ani. Acesta este un aspect inerent al relaţieidintre valoarea investiţiei, gradul implicării sectorului privat şiperioada necesară pentru a asigura rentabilitatea adecvată a capitaluluipropriu angajat şi a refinanţa investiţiile viitoare.

În aceşti parametri, durata maximă a Concesiunii poate fianalizată evaluând rezultatele Analizei economico-financiare (Valuefor Money) realizate pentru durate diferite de concesionare în cadrulModelului financiar.

Pentru a evalua cea mai economică durată a Concesiunii,parametrii economici cum ar fi RIR si VAN se pot calcula pentrudurate diferite ale Concesiunii. Cu toate acestea, contribuţia experţilortehnici este vitală întrucât costurile de întreţinere pot creştedisproporţionat de îndată ce perioada de viaţă a facilităţilor a expirat.În cazul taxelor plătite de utilizatorii finali, efectele mai multorperioade alternative de concesionare estimate în funcţie de diferitenivele ale taxelor directe ar trebui de asemenea evaluate, aceastareprezentând şi o cerinţă legală.

Pentru a determina durata maximă a Concesiunii, Autoritateacontractantă poate aplica două metode:

- Durata maximă a Concesiunii este fixă şi este egală cu cea maieconomică durată a Concesiunii, cu condiţia ca această durată sădetermine şi nivele acceptabile ale taxelor de utilizare, după caz;

- Durata Concesiunii este variabilă. Operatorilor economici leeste solicitată depunerea unei Oferte pe baza (celei mai economice)durate ‘standard’ a Concesiunii. Durata maximă a Concesiunii estestabilită ca fiind cu câţiva (de exemplu cinci) ani mai mare decât ceamai economică durată a Concesiunii. Ofertanţilor li se acordăposibilitatea depunerii unei Oferte alternative în baza unei duratealternative a Concesiunii (care nu va fi mai mare decât durata maximăa Concesiunii). În cazul în care o durată alternativă a Concesiunii paresă genereze un raport cost – beneficiu mai bun şi/sau nivele mai

194

accesibile ale taxelor pentru utilizatorii finali decât durata ‘standard’ aConcesiunii, atunci Autoritatea contractantă poate decide să semnezecontractul pentru durata alternativă a Concesiunii.

Aspecte de mediu

În cazul în care Concesiunea implică realizarea de lucrăripublice, Concesionarul va solicita autorizaţiile necesare. Pentru aobţine aceste autorizaţii, legislaţia română prevede luarea înconsiderare a aspectelor de mediu. Eventualul impact al proiectuluiasupra mediului este calculat în cadrul unui Studiu de evaluare aimpactului asupra mediului (SEIM). SEIM conţine măsuri demonitorizare a impactului proiectului asupra mediului atât în timpulperioadei de construcţie cât şi în timpul întregii perioade de viaţă aproiectului. Acesta conţine de asemenea soluţii de atenuare a oricărorefecte negative asupra mediului, minimalizând astfel impactul estimat.SEIM va fi prezentat Ministerului Mediului sau autorităţilor locale cuatribuţii în domeniu pentru analiza şi pentru emiterea Autorizaţiei deMediu pentru proiect.

Deseori proiectele de concesiune implică investiţii ample caresunt finanţate în principal de consorţii bancare. Riscurile sociale şi demediu antrenate de un proiect de dezvoltare sunt o problemă principalăpentru instituţiile finanţatoare. Norme care abordează probleme demediu şi sociale au fost adoptate de acestea şi pot fi studiate în vedereastructurării proiectului în mod corespunzător.

Efecte potenţiale asupra mediului

O Concesiune în general şi un Contract de concesiune de lucrăripublice în special, pot avea efecte variate asupra mediului, efecte cetrebuie evidenţiate în cadrul Studiului de evaluare a impactului asupramediului. Mai jos vă prezentam un cadru minim de referinţă util înrealizarea unui astfel de Studiu. Această listă nu intenţionează a fi unaexhaustivă.

- Efecte asupra populaţieiEfectele asupra vieţii sociale şi economice a populaţiei trebuie

minimizate, ceea ce poate implica inclusiv relocarea oamenilor carelocuiesc în vecinătatea proiectului în noi aşezări adecvate, schimbăriale fluxului de trafic în preajma şantierului de construcţie, luarea demăsuri pentru asigurarea colectării şi transportului deşeurilor aferenteconstrucţiei, în mod corespunzător, etc.

- Efecte asupra apeiEventualele efecte (poluarea) ale construcţiei asupra resurselor

de apă subterane vor trebui evitate sau minimizate, ceea ce poatenecesită diverse masuri.

195

- Efecte asupra aeruluiOrice poluare a aerului, de exemplu din cauza emisiilor sau

transportului de materiale fine va trebui evitată sau minimizată, ceea cepoate necesita diverse măsuri.

- Efecte asupra soluluiEvitarea oricăror efecte negative asupra solului, de exemplu

poluarea sau eroziunea, poate necesita diverse măsuri.- Efecte asupra florei şi fauneiPentru a evita sau minimiza orice efecte negative asupra florei şi

faunei, pot fi necesare diverse măsuri; pot fi afectate în special speciilepe cale de dispariţie sau coridoarele naturale pentru deplasareaanimalelor.

- Efecte asupra peisajuluiPentru a preveni sau minimiza efectele negative asupra

peisajului, utilizarea gropilor de gunoi temporare poate fi limitată iarpe aceste amplasamente se pot realiza proiecte speciale dereîmpădurire.

- Efecte asupra patrimoniului istoric şi cultural naturalMăsurile generale de ocrotire a zonelor protejate sau, eventual, a

noilor situri arheologice pot genera conservarea permanentă în timpullucrărilor de construcţie. În caz de descoperire a unor noi situriarheologice, pot fi necesare măsuri pentru examinarea şi înregistrareaacestora.

- Efecte ale zgomotului, vibraţiei şi luminilorPot fi necesare măsuri pentru reducerea oricăror efecte negative

ale zgomotului, vibraţiei şi luminii asupra mediului, ceea ce ar puteaimplica tehnici de construcţie specifice şi restricţii de folosire aanumitor echipamente.

- Efecte asupra infrastructurilor existentePentru a împiedica contactul cu instalaţiile electrice existente

(reţelele de transport energie) poate fi necesară relocarea liniilorspecifice. Pentru a împiedica deteriorarea infrastructurii rutiere şiferoviare existente sau perturbarea traficului pe aceste rute, poate finecesară executarea de lucrări protectoare temporare cu scopul de asepara circulaţia de zona lucrărilor.

Aspecte sociale

Considerente de ordin social impun tuturor proiectelor deinvestiţii luarea unor măsuri pentru reducerea impactului negativasupra populaţiei şi adaptarea acestora culturii comunităţilor locale şibeneficiarilor proiectelor. În cazurile în care efectele negative nu pot fievitate, ar trebui să se facă eforturi pentru atenuarea acestora cu scopulasigurării că populaţia afectată îşi poate reface sau îmbunătăţistandardul de viaţă, în condiţii similare celor existente anteriorimplementării proiectului.

196

Referitor la obiectul evaluării efective a impactului social, existăpuţine referiri la nivel de recomandare. Cu toate acestea, Autoritateacontractantă ar trebui să încerce identificarea, în cadrul Studiului defundamentare a deciziei de concesionare, a cetăţenilor saucomunităţilor care sunt sau ar putea fi afectate de realizarea proiectuluişi în ce mod. Pe de o parte, piaţa (locală) a muncii ar putea fi afectată,pe de altă parte populaţia ar putea fi afectată în existenţa cotidiană. Înorice caz, se recomandă rezumarea consecinţelor estimate aleproiectului pentru piaţa (locală) a muncii în raport cu numărul delocuri de muncă ce urmează a fi create şi/sau desfiinţate.

Evaluarea impactului social

În Statele Unite ale Americii, unde există o experienţă relevantăîn evaluarea impactului social a proiectelor de investiţie, a fost publicatun set de linii directoare care prezintă o gamă largă de factori socialicare ar trebui luaţi în considerare la realizarea unor astfel de studii.Aşa-numita Evaluare a impactului social (EIS) se efectuează adesea caparte a Studiului de evaluare a impactului asupra mediului sau în plusfaţă de aceasta.

În conformitate cu practicile utilizate în realizarea EIS, omodalitate convenabilă de conceptualizare a impactului social estereprezentată de modificările ce survin în structura unuia sau maimultora dintre elementele de mai jos:

- modul de viaţă al oamenilor – adică cum trăiesc, muncesc, îşipetrec timpul liber şi interacţionează unii cu alţii în fiecare zi;

- cultura acestora – cu alte cuvinte, convingerile, convenţiile,valorile lor comune, limba şi dialectul lor;

- comunitatea acestora – coeziunea, stabilitatea, caracterul,serviciile şi facilităţile acesteia;

- sistemele lor politice – măsura în care oamenii pot participa ladecizii care le afectează viaţa, nivelul de democratizare implementat şiresursele mobilizate în acest scop;

- mediul în care trăiesc – calitatea aerului şi apei utilizate deoameni, disponibilitatea şi calitatea hranei pe care o consumă, nivelulde pericol sau risc, praf şi zgomot la care sunt expuşi, raportareasistemului de canalizare la nevoile acestora, siguranţa lor fizică precumşi accesul la resurse şi controlul acestora;

- sănătatea şi bunăstarea cetăţenilor – sănătatea reprezintă o starede bunăstare completă fizică, mentală, socială şi spirituală şi nu doarabsenţa bolii sau infirmităţii;

- drepturi personale şi de proprietate – în special dacă oameniisunt afectaţi din punct de vedere economic sau experimentează undezavantaj personal care poate include o violare a libertăţilor lor civile;

- temerile şi aspiraţiile lor – percepţiile lor referitoare lasiguranţa propriei persoane, temerile referitoare la viitorul comunităţii

197

lor şi aspiraţiile privind viitorul lor şi al copiilor lor.

Aspecte instituţionale

Aspectele instituţionale ale Concesiunii se referă la structurajuridică a Concesiunii. Se recomandă să se stabilească exact în cadrulStudiului de fundamentare a deciziei de concesionare natura juridică acontractului care a fost ales, fie Contract de concesiune de lucrăripublice, fie Contract de concesiune de servicii, împreună cu o scurtăfundamentare.

În plus, se recomandă includerea în descrierea structurii juridicea Concesiunii a tuturor aspectelor instituţionale specifice entităţilorcare sunt implicate direct sau indirect în proiect. Ar trebui să sedetalieze în mod explicit caracteristicile Autorităţii contractante sauasocierii de Autorităţi contractante care va încheia Contractul deconcesiune, structura contractuală în care acestea vor fi implicate şi,după caz, autorităţile publice care vor fi direct implicate în derulareaproiectului, precum şi rolul acestora.

III.2. Drepturile concedentului

Pe durata contractului de concesiune, concedentul are dreptul săverifice respectarea obligaţiilor asumate de concesionar, să inspectezebunurile, să verifice stadiul de realizare a investiţiilor, precum şi modulîn care este satisfăcut interesul public, verificare care se va realiza cunotificarea prealabilă a concesionarului şi în condiţiile stabilite încontract.

Concedentul poate modifica în mod unilateral parteareglementară a contractului de concesiune, dar cu notificarea prealabilăa concesionarului, din motive excepţionale legate de interesul naţionalsau local, după caz.

În cazul în care modificarea unilaterală a contractului deconcesiune îi aduce un prejudiciu, concesionarul are dreptul săprimească în mod prompt o despăgubire adecvată şi efectivă, aceastafiind stabilită de către instanţa judecătorească competentă.

III. 3. Obligaţiile concedentului

Concedentul este obligat să nu îl tulbure pe concesionar înexerciţiul drepturilor rezultate din contractul de concesiune, să notificeconcesionarului apariţia oricăror împrejurări de natură să aducăatingere drepturilor acestuia.

III. 4. Drepturile concesionaruluiÎn temeiul contractului de concesiune, concesionarul dobândeşte

198

dreptul de a exploata, în mod direct, pe riscul şi pe răspunderea sa,bunurile publice care fac obiectul contractului potrivit obiectivelorstabilite de concedent.

Concesionarul are dreptul de a folosi şi de a culege fructelebunurilor ce fac obiectul concesiunii, potrivit naturii bunurilor şiscopului stabilit de părţi prin contractul de concesiune.

Un alt drept al concesionarului este acela de a încheia contractecu terţii pentru asigurarea şi valorificarea exploatării bunurilor care facobiectul concesiunii în condiţiile legii, fără a putea transfera acestoradrepturile dobândite prin contractul de concesiune.

III. 5. Obligaţiile concesionarului

În temeiul contractului de concesiune, concesionarul areobligaţia să asigure exploatarea eficace în regim de continuitate şipermanenţă a bunurilor publice care fac obiectul concesiunii, obligaţiade a exploata în mod direct bunurile, fără a putea subconcesiona uneialte persoane, în tot sau în parte, obiectul concesiunii, precum şiobligaţia de a plăti redevenţa la valoarea prevăzută în ofertă şi înmodul stabilit în contractul de concesiune.

La încetarea contractului de concesiune, prin ajungerea latermen, concesionarul este obligat să restituie concedentului bunurilede retur în mod gratuit şi libere de orice sarcini.

Concesiunea poate înceta în următoarele situaţii:- la expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune;- denunţarea unilaterală din partea concedentului, cu plata unei

despăgubiri juste şi prealabile de către acesta pentru concesionar.Neînţelegerile se rezolvă prin judecată.

- în cazul nerespectării obligaţiilor contractului de cătreconcesionar, prin rezilierea unilaterală de către concedent cu plata uneidespăgubiri către concedent din partea concesionarului;

- în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de cătreconcedent, prin rezilierea unilaterală de către concesionar, cu plata dedespăgubiri în sarcina concedentului;

- la dispariţia, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunuluiconcesionat sau în cazul imposibilităţii obiective a concesionarului dea-l exploata, prin renunţare din partea concesionarului, fără plata uneidespăgubiri.

Concedentul mai poate dispune încetarea concesiunii şi în cazulcând a intervenit un motiv de interes public, fie la nivel naţional, fie lanivel local, precum şi în cazul în care autoritatea concedentă considerăcă modul în care este realizat serviciul public nu mai corespundeinteresului general.

De asemenea, concedentul va putea pune capăt concesiunii încazul dezafectării bunului concesionat (spre exemplu, dezafectareaunui cimitir sau unei pieţe).

199

În toate situaţiile însă încetarea concesiunii nu va putea fi făcutădecât cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile. Aceasta va trebui săacopere atât prejudiciul efectiv suferit, cât şi beneficiul nerealizat.

III. 6. Rezilierea contractului de concesiune

În cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale decătre una din părţi, cealaltă parte poate cere instanţei judecătoreşti să sepronunţe asupra rezilierii contractului.

În cazul în care bunul piere dintr-un caz fortuit, concedentul vaputea cere rezilierea contractului şi obligarea concesionarului la platade despăgubiri. În lipsa unei dispoziţii legale, părţile pot determinaprin contractul de concesiune conţinutul noţiunii de forţă majoră şi alcelei de caz fortuit.

Încetarea contractului de concesiune are loc şi prin renunţare laconcesiune. Renunţarea are doar rolul unei notificări a forţei majore oria cazului fortuit. În cazul în care renunţarea nu este comunicată deîndată, concesionarul poate fi obligat la repararea prejudiciilor cauzate.

La încetarea concesiunii, concesionarul are obligaţia de a predaconcedentului bunul concesionat, liber de orice sarcină. Bunurileimobile construite de concesionar devin ale concedentului, intrând înproprietatea statului sau a unităţii administrativ-teritoriale. În situaţia încare unele bunuri care fac parte din obiectul concesiunii au pierit dinculpa concesionarului, acesta va fi obligat la despăgubiri.

În ceea ce priveşte concesionarea serviciilor şi a lucrărilor,calitatea de concedent o are:

- orice autoritate publică sau instituţie publică care acţionează lanivel central, judeţean sau local;

- alt organism de drept public, cu personalitate juridică, înfiinţatpentru a satisface nevoi de interes general, care este finanţat de oautoritate publică şi se află în subordinea acesteia;

- orice întreprindere publică ce desfăşoară activităţi prevăzute delege;

- alt subiect de drept în afara celor menţionaţi anterior, caredesfăşoară activităţi prevăzute de reglementarea-cadru actuală.

Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică saupersoană juridică de drept privat, română sau străină, care obţineaceastă calitate prin modalităţile de atribuire prevăzute de lege.

Printre modalităţile de atribuire a contractelor de concesiune senumără următoarele:

Licitaţia deschisă, care, în general, se desfăşoară într-o singurăetapă, dar autoritatea concedenta poate organiza şi o etapăsuplimentară de licitaţie electronică, anunţând intenţia sa în anunţul departicipare şi în documentaţia de atribuire.

Licitaţia începe prin transmiterea spre publicare a unui anunţ departicipare, în care se solicită celor interesaţi să depună ofertele lor.

200

Licitaţia este anunţată prin Sistemul Electronic de AchiziţiiPublice (SEAP), prin publicarea în Monitorul Oficial, partea a VI-a,precum şi în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, în cazuri speciale,când autoritatea contractantă are o anumită calitate, iar contractul ovaloare de peste 5 milioane euro.

Autoritatea contractantă va deschide plicurile cu ofertele la dataşi locul indicate în anunţul de participare.

Licitaţia restrânsă se desfăşoară în două etape:- etapa de selectare a ofertanţilor, pe baza unor criterii de

selecţie;- etape de evaluare a ofertelor depuse de cei selectaţi, prin

aplicarea criteriului de atribuire.Pe lângă aceste două etape, autoritatea contractantă poate

organiza şi o etapă suplimentară de licitaţie electronică, comunicândintenţia sa în anunţul de participare şi în documentele de atribuire.

Dialogul competitiv; care este utilizat în cazul în care proceduralicitaţiei, deschisă sau cu preselecţie nu a permis atribuireacontractului.

Această procedură se realizează în trei etape:- preselecţia ofertanţilor;dialog cu ofertanţii admişi prin preselecţie;- evaluarea ofertelor finale depuse.Negocierea cu publicarea prealabilă a unui anunţ de participare.

Această modalitate se aplică:- când în urma aplicării licitaţiei deschise sau restrânse, ori a

dialogului competitiv, nu a fost depusă nicio ofertă, sau au fost depuseoferte inacceptabile sau neconforme;

- în situaţii excepţionale, când natura lucrărilor, a serviciilor sauriscurilor pe care acestea le implică nu permit o estimare iniţialăglobală a contractului;

- când serviciile ce vor fi furnizate sunt de aşa natură încâtcaietul de sarcini nu poate fi elaborat cu precizia pe care o impuneatribuirea prin licitaţie.

Procedura de atribuire a contractului de concesiune începe printransmiterea spre publicare a anunţului de participare, cu cel puţin 5 dezile înainte de data limită de depunere a ofertelor.

Cei vătămaţi într-un drept sau interes legitim de către autoritateacontractantă au dreptul să conteste actul acestuia pe două căi:

- pe cale administrativ-jurisdicţională;- în condiţiile Legii nr. 554/2004, legea contenciosului

administrativ.Procedura administrativ-jurisdicţională este înfăptuită de

Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, care funcţionează pelângă Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi MonitorizareaAchiziţiilor Publice.

201

Consiliul este alcătuit din 21 membri şi 16 persoane cu statut depersonal tehnico-administrativ. Cel puţin jumătate din numărulmembrilor trebuie să fie licenţiaţi în drept.

5.3.4. ÎNCHIRIEREA ŞI ADMINISTRAREADOMENIULUI PUBLIC

IV.1 Închirierea domeniului public

Bunurile din proprietatea statului pot fi închiriate numai pe bazăde licitaţie, organizată de organul de stat care le are în patrimoniu.

Închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitaţiepublică şi se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliuluijudeţean sau a consiliului local, iar contractul de închiriere trebuie sacuprindă clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat periscul acestuia.

Pentru bunurile proprietate publică a statului, închirierea se faceprin hotărâre a Guvernului.

Pentru bunurile proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale, închirierea se face prin hotărârea consiliului local saujudeţean, după caz.

Cel care preia bunul închiriindu-l nu poate fi decât un subiect dedrept privat (persoană fizică sau persoană juridică română sau străină).Contractul de închiriere presupune cu necesitate ca cel care transmitebunul pentru a fi închiriat să fie persoană de drept public, titular aldreptului de proprietate sau a celui de administrare, dar nu este deconceput ca acest contract să se încheie între două persoane publice.

În cazul închirierii unui bun public suntem în prezenţa unorinstituţii ale dreptului public, mai exact a unor contracteadministrative.

Licitaţia bunurilor mobile trebuie să respecte următoarele reguli:- licitaţia se va anunţa cu cel puţin 3 zile înainte, prin anunţuri

afişate la sediul primăriei şi alte locuri publice;- anunţurile vor cuprinde ziua, ora, locul de desfăşurare a

licitaţiei şi natura obiectului ce se închiriază;- licitaţia se va organiza la locul situării bunurilor;- licitaţia se va face publică;- licitaţia se va adjudeca de acela care la a treia strigare va da cel

mai mare preţ.Cu privire la bunurile imobile:- licitaţia va începe prin anunţarea condiţiilor închirierii;- orice persoană care îndeplineşte condiţiile stabilite de către

organizator va putea j participa la licitaţie;- cei care iau parte la licitaţie ca mandatari vor trebui să prezinte

o procură specială legalizată, ce se va opri la dosarul licitaţiei;- închirierea bunului se va adjudeca aceluia care la cea din urmă

202

strigare va da preţul j cel mai mare (strigările se vor repeta de 3 ori,între fiecare strigare va fi obligatoriu un interval de cel puţin 5 minute).

Criteriile pe baza cărora să se fundamenteze cuantumul chirieisunt:

- valoarea bunului închiriat;- datoriile de care beneficiază bunul;- amplasarea bunului pe zone de interes;- nivelul chiriei pe piaţa internă şi externă pentru bunurile

similare;- importanţa socială a activităţii pentru desfăşurarea căreia

urmează a fi folosit bunul închiriat.Sumele încasate din închiriere se fac venit la bugetul de stat sau

la bugetele locale, după caz. În situaţia în care contractul de închirierese încheie de către titularul dreptului de administrare, acesta are dreptulsă încaseze din chirie o cotă-parte între 20%-50% stabilită prin actul deaprobare a închirierii.

Contractul de închiriere se încheie după 15 zile de la dataînregistrării ofertelor.

Natura juridică a contractului de închiriere a bunurilordomeniului public este una complexă, îmbinând caracterele dreptuluicomun cu elemente de drept public, cum ar fi obligaţia licitaţiei şiposibilitatea recunoscută administraţiei de revocare, atunci când uninteres general o solicită, a contractului încheiat.

Pe lângă închiriere, statul şi unităţile administrativ-teritoriale audreptul de a da imobile din patrimoniul lor în folosinţă gratuită, petermen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoarăactivităţi de binefacere sau de utilitate publică, ori servicii publice (art.17 din Legea nr. 213/1998).

Potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie, bunurile proprietatepublică pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

De asemenea, potrivit Legii nr. 215/2001, consiliile locale şi celejudeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri mobileşi imobile proprietate publică sau privată locală ori judeţeană, dupăcaz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitatede binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice.

IV.2. Administrarea domeniului public

Pot primi în administrare bunuri aparţinând proprietăţii publice:- regiile autonome;- autorităţi ale administraţiei publice;- instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local.Articolul 136 alin. (4) din Constituţie prevede că bunurile

proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome oriinstituţiilor publice.

203

De asemenea, consiliile locale şi judeţene pot hotărî ca bunurilecare aparţin domeniului public sau privat de interes local ori judeţean,după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilorpublice.

Totodată, consiliile locale şi judeţene pot hotărî cumpărarea unorbunuri sau vânzarea bunurilor care fac parte din domeniul privat, deinteres local sau judeţean.

Dreptul de a decide darea în administrare a unui bun este diferit.Astfel, în cazul când bunul aparţine domeniului public de interesnaţional, Guvernul hotărăşte darea în administrare a acestuia.

Dacă bunul aparţine domeniului public de interes local saujudeţean, darea acestuia în administrare se face prin hotărâreaconsiliului local sau judeţean, după caz.

Cel care administrează bunul are următoarele drepturi:- de a poseda;- de a folosi;- de a dispune de acel bun.După părerea noastră, posibilitatea de a dispune de bun,

contravine dispoziţiilor Constituţiei, întrucât potrivit acestora, bunurileproprietate publică sunt inalienabile. Or, dacă dispune de bun, îl şipoate înstrăina, chiar dacă bunul aparţine domeniului public. Aşa încât,ar trebui să se prevadă că pot dispune de bun, dar nu îl pot înstrăina.

În schimb, dacă bunul aparţine domeniului privat,administratorul local, dispunând de bun, îl şi poate înstrăina,dobândind, astfel, calitatea unui adevărat proprietar deşi este doaradministratorul bunului, şi nicidecum proprietarul bunului, aşa încât nuîl poate înstrăina.

În opinia noastră, indiferent dacă bunul aparţine domeniuluipublic sau domeniului privat, cel care administrează bunul ar trebui saaibă numai dreptul de a poseda şi de a folosi bunul, fără dreptul de adispune de acel bun.

Dreptul de administrare poate fi revocat, în cazul în care titularulacestuia nu-şi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin actul de transmiterea dreptului de administrare.

În cazul în care apare un litigiu, soluţionarea acestuia diferă.Astfel, dacă litigiul este în legătură cu dreptul de administrare, titularuldreptului de administrare acţionează în proces în nume propriu.

Dacă litigiul este în legătură cu dreptul de proprietate, titularuldreptului de administrare are obligaţia să arate în instanţă care estetitularul acestui drept, potrivit regulilor de procedură civilă.

Titularul dreptului de administrare răspunde pentru prejudiciilecauzate prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor care îi revinîn baza actului de administrare, putându-se ajunge chiar la revocareadreptului de administrare.

În litigiile în legătură cu bunurile de interes naţional, statul estereprezentat de către Ministerul Economiei şi Finanţelor.

204

Dacă bunul este de interes local sau judeţean, unitateaadministrativ-teritorială este reprezentată de consiliul local saujudeţean, după caz, care dau mandat scris, pentru fiecare litigiu înparte, primarului sau preşedintelui consiliului judeţean.




drept administrativ; administraţie publică; activitate administrativă; legalitate; autorităţile publice; centralizare şi autonomie locală; competenţe;deconcentrare;descentralizare; consultarea cetăţenilor; servicii publice;misiune social.


1) Care sunt accepţiunile noţiunii de administraţie publică?2) Identificaţi cadrul normativ în care se desfăşoară activităţile administraţiei publice centrale şilocale?3) Analizaţi sintagma „administraţia publică se află în slujba cetăţeanului”.4) Precizaţi care sunt raporturile dintre administraţia publică şi puterea legislativă.5) Indicaţi care sunt raporturile dintre administraţia publică şi puterea judecătorească.6) Care este relaţia dintre puterea executivă şi administraţia publică?7) În ce constă principiul separaţiei puterilor în stat?8) Prezentaţi principiile administraţiei publice.9) Ce se înţelege prin descentralizare, centralizare şi autonomie locală?10) Cum apreciaţi scopul administraţiei publice ?

205



1. Bunurile care aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale constituie:a. un element component al regiilor autonome de interes public local;b. una din principalele direcţii de acţiune ale administraţiei publice;c. una din principalele pârghii utilizate în scopul realizării sarcinilor

generale ale sistemului organelor administraţiei publice.

2. Domeniul public este alcătuit din următoarele categorii de bunuri:a. bunurile prevăzute în anexă la Legea administraţiei publice

locale;b. bunurile prevăzute în anexă la Legea nr. 213/1998;c. orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz

sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţileadministrativ-teritoriale prin uzucapiune.

3. Ca instituţie juridică, în raport cu proprietatea publică sau în funcţie de sfera de cuprindere, domeniulpublic:

a. este o instituţie publică complexă;

206

b. se suprapune cu noţiunea de proprietate publică;c. poate cuprinde atât bunuri mobile cât şi bunuri imobile.

4. Bunurile care aparţin domeniului public:a. sunt inalienabile, imprescriptibile şi sesizabile;b. sunt imprescriptibile extinctiv şi achizitiv;c. nu mai fac obiectul dreptului de proprietate publică în cazul în care sunt dobândite de către un terţ

prin uzucapiune, în condiţiile legii.

5. Proprietatea publică se dobândeşte:a. numai pe căi juridice specifice dreptului comun;b. numai pe căi juridice specifice dreptului public;c. atât pe căi specifice dreptului comun cât şi pe căi specifice dreptului public.

6. Dreptul de proprietate publică poate fi dobândit:a pe cale naturală;b prin acte de donaţie sau legate acceptate de statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice;c în orice mod prevăzut de Legea privind organizarea Guvernului.

7. Dreptul de proprietate încetează dacă bunul:a. a fost concesionat pentru o perioadă mai mare de 49 de ani;b. a fost trecut în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;c. a fost închiriat unei societăţi private.

8. Bunurile din domeniul public nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţiireale deoarece sunt:

a. inalienabile;b. imprescriptibile;c. insesizabile.

9. Bunurile proprietate publică în condiţiile legii, pot fi date în administrare regiilor autonome oriinstituţiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate, ne precizează caracterul lor:

a. insesizabil;b. inalienabil;c. imprescriptibil.

10. Dreptul de proprietate asupra bunurilor aparţinând proprietăţii publice se dobândeşte:a. pe cale naturală, prin achiziţii publice;b. prin alte moduri prevăzute de lege;c. prin expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Bibliografie obligatorie-Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005, vol. I şi II.-Verginia Verdinas, Drept administrativ, ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009-Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediţia a III-a revizuită şi



207

Unitatea de învăţare 6STATUTUL FUNCŢIONARULUI PUBLIC


6.3.1. Noţiunea şi clasificarea funcţionarilor publici ................................................................6.3.2. Ocuparea funcţiei şi promovarea funcţionarilor publici.............................................6.3.3. Raportul de serviciu al funcţionarului public................................................................6.3.4. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici................................................................6.3.5. Răspunderea funcţionarilor publici...................................................


6.1. Introducere

Comunitatea umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu şi-arfi creat un întreg organism social, căruia i-a dat viabilitate prinpersonalul investit în diversitatea de funcţii statornicite de-a lungultimpului.

Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinitadministraţia publică necesită o extrem de variată gamă deprestaţiuni realizate prin serviciile publice, ca şi un personal cupregătire profesională diversă. Satisfacerea nevoilor cotidiene alecolectivităţii, a nevoilor omului care trăieşte într-o grupareorganizată, rămâne finalitatea esenţială şi singura justificare aadministraţiei publice, atât de diversificată, mai ales în prestaţiunilesale către populaţie. Privită din punct de vedere sociologic,administraţia publică nu reprezintă altceva decât o sumă decolectivităţi umane care organizează anumite acţiuni în favoareaaltor oameni. Din acest punct de vedere, problema oamenilor carelucrează în administraţie capătă o importanţă considerabilă. Oricâtde perfectă ar fi organizarea unui organism social şi oricât de bunelegi şi decizii ar fi, rămâne doar o simplă schemă, fără viabilitate,dacă nu există oameni competenţi, activi şi devotaţi pentrurealizarea scopului stabilit.

208


6.2.1. Obiectivele unităţii de învăţare:– cunoaşterea conceptului de funcţie publică şi funcţionar

public;– definirea trăsăturilor caracteristice ale funcţiei publice cât şi

natura juridică a raportului de serviciu al funcţionarului public;– cunoaşterea răspunderii funcţionarilor publici;– abordarea unor aspecte privind promovarea funcţionarilor şi

evaluarea performanţelor profesionale, drepturile şi îndatoririleacestora în special;

– cunoaşterea teoriei funcţionarului de fapt;– cunoaşterea modalităţilor de încetare a raporturilor de

serviciu.

6.2.2. Competenţele unităţii de învăţare:– studenţii vor putea să definească termeni precum funcţie

publică, funcţionar public şi funcţionar de fapt;– studenţii vor putea să cunoască criterii de clasificare a

funcţiei publice şi a funcţionarului public– studenţii vor putea cunoaşte şi identifica aspecte privind

răspunderea juridică a funcţionarului, să descrie drepturileşi îndatoririle funcţionarilor publici; modificarea şiîncetarea raporturilor de serviciu, incompatibilităţi

– studenţii vor cunoaşte şi identifica aspecte privindrecrutarea, numirea în funcţie, pregătirea profesională,dreptul la carieră


Pentru unitatea de învăţare Statutul funcţionarului public,timpul alocat este de 4 ore.

209


6.3.1. Noţiunea şi clasificarea funcţionarilor publiciÎn legătură cu personalul administraţiei publice, trebuie

analizate cu întâietate două aspecte principale: conceptul de funcţie publică; conceptul de funcţionar public.

Mai trebuie observat faptul că personalul administraţieipublice cuprinde trei categorii:

persoane care îndeplinesc demnităţi publice, ca deexemplu, miniştri, primari, consilieri judeţeni şi locali, care au statutspecial, stabilit prin lege;

funcţionari publici, al căror statut este reglementat prinlegea cadru (Legea nr. 188/1999) şi alte acte normative;

personal contractual, căruia i se aplică legislaţia muncii(Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, cu modificărileulterioare).

Potrivit art. 2 al Legii nr. 188/1999 privind Statutulfuncţionarilor publici, funcţia publică este definită ca fiind"ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiullegii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de cătreadministraţia publică centrală, administraţia publică locală şiautorităţile administrative autonome".

Personalul administraţiei publice prezintă o deosebităimportanţă, deoarece de calitatea activităţii personalului depindeînsăşi calitatea activităţii unităţii din care acesta face parte.

În afară de funcţionarii publici, cărora li se aplică prevederilelegii cadru (Legea nr.188/1999), există funcţionari publici carebeneficiază de un statut special, ca de exemplu funcţionari publicicare îşi desfăşoară activitatea în:

-structurile de specialitate ale Parlamentului României;-structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;-structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;-serviciile diplomatice şi consulare;-autoritatea vamală;-alte servicii publice stabilite prin lege.Nu au calitatea de funcţionari publici personalul contractual

salariat din autorităţile şi instituţiile publice care desfăşoară activităţide secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere şireparaţii. Acestor persoane li se aplică legislaţia muncii.

De asemenea, prevederile Legii nr. 188/1999 nu se aplică: personalului din cabinetul demnitarilor încadrat pe

baza încrederii personale; corpului magistraţilor; cadrelor didactice; persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate

publică.

210

Pentru apărarea drepturilor funcţionarilor publici au fostînfiinţate organizaţii sindicale.

În acest sens, autorităţile şi instituţiile publice pot încheiaanual acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilorpublici sau cu reprezentanţii acestora, care să conţină clauzeprivind:

fondurile destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul demuncă;

sănătatea şi securitatea în muncă; programul zilnic de lucru; perfecţionarea profesională; alte măsuri referitoare la protecţia celor aleşi în

organele de conducere ale organizaţiilor sindicale.În cazul în care funcţionarii publici nu sunt organizaţi în

sindicat, acordul se încheie cu reprezentanţii funcţionarilor publicidin acea autoritate sau instituţie publică.

Autoritatea sau instituţia publică este obligată să furnizezesindicatului sau reprezentanţilor funcţionarilor publici informaţiilenecesare pentru încheierea acordurilor privind raporturile deserviciu dintre unitatea respectivă şi funcţionari.

Clasificarea funcţiilor publice şi a funcţionarilor publiciFuncţiile publice se clasifică în: funcţii publice generale, comune tuturor autorităţilor

administraţiei publice şi funcţii publice specifice, privindrealizarea atribuţiilor specifice unor autorităţi administrative;

funcţii publice din clasa I-a, funcţii publice din clasa aII-a, funcţii publice din clasa a III-a;

funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale,funcţii publice locale.

Funcţionarii publici pot fi clasificaţi în mai multe grupe, prinfolosirea unor criterii:

Sub aspectul regimului juridic se disting: funcţionari cărora li se aplică regimul juridic

comun reglementat prin legea cadru, nr. 188/1999; funcţionari cu statute speciale stabilite prin alte

acte normative. Din punctul de vedere al studiilor se disting: funcţionari publici din clasa I-a, cei care au studii

superioare de lungă durată; funcţionari publici din clasa a II-a, cei cu studii

superioare de scurtă durată; funcţionari publici din clasa a III-a, cei cu studii

medii liceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat. După nivelul atribuţiilor se disting: înalţi funcţionari publici: secretar general şi secretar general adjunct al

Guvernului; secretar general şi secretar general adjunct în

ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publicecentrale;

prefect;

211

subprefect; inspector guvernamental.

funcţionari publici de conducere: director general, director general adjunct,

director şi director adjunct din aparatul ministerelor, al celorlalteorgane ale administraţiei publice centrale şi al autorităţiloradministrative autonome;

secretar al unităţii administrativ teritoriale; director executiv şi director executiv adjunct

din cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi alealtor organe de specialitate din administraţia publică centrală, alinstituţiei prefectului, al administraţiei publice locale şi instituţiilorsubordonate acestora, precum şi funcţiile publice asimilateacestora;

şef serviciu, precum şi funcţiile publicespecifice asimilate acesteia;

şef birou, precum şi funcţiile publice asimilateacesteia.

funcţionarii publici de execuţie: funcţionarii de execuţie din clasa I-a: consilier,

consilier juridic, expert, inspector, precum şi funcţiile specificeasimilate acestora;

funcţionari de execuţie din clasa a II-a: referentde specialitate, precum şi funcţiile asimilate acesteia;

funcţionari publici de execuţie din clasa a III-a:referent de specialitate, precum şi funcţiile publice asimilateacesteia.

Funcţionarii din clasele a II-a şi a III-a pot ocupa numaifuncţii publice de execuţie.

Pe lângă funcţiile publice generale, există şi funcţii publicespecifice şi anume:

Funcţii publice de conducere arhitect şef;

Funcţii publice de execuţie inspector de concurenţă; inspector vamal; inspector de muncă; controlor delegat; expert în tehnologia informaţiei şi a

telecomunicaţiilor; comisar.

Alte funcţii publice specifice manager public.

Funcţiile publice de execuţie sunt structurate pegrade profesionale:

superior, ca nivel maxim; principal; asistent; debutant.

După organul în care îşi desfăşoară activitatea: funcţionari care ocupă o funcţie publică de stat,

adică funcţia publică stabilită, potrivit legii, în cadrul ministerelor,altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, a

212

autorităţilor administrative autonome; funcţionari care ocupă o funcţie publică teritorială

adică funcţia publică stabilită, potrivit legii, în cadrul instituţieiprefectului, a serviciilor publice deconcentrate a ministerelor şi aaltor organe ale administraţiei publice centrale din unităţileadministrativ teritoriale.

funcţionari care ocupă o funcţie publică locală,adică funcţia stabilită, potrivit legii, în cadrul organelor locale aleadministraţiei publice.

Unii jurişti sunt de părere că denumirea dată acestor treicategorii de funcţii este improprie. Astfel, se spune funcţii "destat", ceea ce ar însemna că celelalte funcţii nu ar fi de stat, iardenumirea de funcţii "teritoriale" ar sugera ideea ca s-ar desfăşurape un anumit teritoriu, dar şi funcţiile de stat, ca şi cele locale, seexercită în cadrul unui teritoriu.

După această părere, aceste trei categorii de funcţii publicear fi trebuit denumite, funcţii centrale, funcţii judeţene şi funcţiilocale în raport cu locul ocupat de organul în care sunt îndeplinite,în sistemul organelor administraţiei publice, anume, organecentrale, organe judeţene şi organe locale.

Funcţionarii publici mai pot fi clasificaţi în: funcţionari publici debutanţi; funcţionari publici definitivi.

Sunt funcţionari publici debutanţi, persoanele care aupromovat concursul pentru ocuparea unei funcţii publice de gradprofesional debutant.

Pot fi numiţi funcţionari publici definitivi: funcţionarii publici debutanţi care au efectuat

perioada de stagiu şi au obţinut rezultatul corespunzător laevaluare.

persoanele care intră în corpul funcţionarilor publiciprin concurs şi care au vechime în specialitatea studiilor necesareocupării funcţiei publice de minimum 12 luni, pentru clasa a I-a, 8luni, pentru clasa a II-a, 6 luni, pentru clasa a III-a.

6.3.2. OCUPAREA FUNCŢIEI PUBLICE ŞIPROMOVAREA FUNCŢIONARILOR

6.3.3.1 Condiţii pentru ocuparea funcţiei publicePentru ocuparea funcţiei publice este necesară îndeplinirea

de către candidat a următoarelor condiţii: cetăţenia română; domiciliul în România; cunoaşterea limbii romane (scris şi vorbit); vârsta de 18 ani împliniţi; capacitatea de exerciţiu deplină; stare de sănătate corespunzătoare funcţiei, atestată de

un medic de specialitate; îndeplinirea condiţiilor de studii pentru ocuparea

funcţiei respective; îndeplinirea condiţiilor specifice pentru ocuparea

acelei funcţii;

213

nu a fost destituit dintr-o funcţie publică în ultimii 7ani;

nu a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiunicontra umanităţii contra statului sau a autorităţii, o infracţiune deserviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuireajustiţiei, de fals, de complice, precum şi a unei infracţiuni săvârşitecu intenţie, care îl face incompatibil cu exercitarea acelei funcţiipublice, cu excepţia cazului când a intervenit reabilitarea.

În ceea ce priveşte pe înalţii funcţionari publici, pe lângăcondiţiile generale pentru ocuparea oricărei funcţii publice,candidatul mai trebuie să îndeplinească şi următoarele condiţiispeciale:

studii superioare de lungă durată, absolvite cudiplomă de licenţa sau echivalentă;

cel puţin 5 ani vechime în specialitatea studiilornecesare exercitării funcţiei publice;

a absolvit programele de formare specializată pentruocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilorfuncţionari publici, ori a exercitat un mandat complet deparlamentar;

a promovat concursul naţional pentru intrarea încategoria înalţilor funcţionari publici.

6.3.3.2. Numirea funcţionarilor publici şi ocuparea funcţieipublice

A. Numirea funcţionarilor publiciNumirea funcţionarilor publici se face în mod diferenţiat, în

funcţie de funcţia publică pe care aceştia urmează s-oîndeplinească.

Astfel: prin hotărârea Guvernului pentru funcţiile de: secretar general şi secretar general adjunct al

Guvernului; prefect; subprefect.

prin decizia primului-ministru funcţiile de: secretar general şi secretar general adjunct la

ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publicecentrale.

prin actul de numire emis de către conducătorulautorităţii administraţiei publice centrale şi locale pentrufuncţionarii de conducere şi de execuţie din cadrul acelei autorităţi.

B. Ocuparea funcţiei publiceOcuparea unei funcţii publice se face prin concurs.Condiţiile de participare şi procedurile de organizare a

concursului se stabilesc prin lege.Anunţul privind concursul se publică în Monitorul Oficial al

României, Partea a II-a şi, într-un cotidian de largă circulaţie, cucel puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării concursului.Termenul poate fi redus pentru ocuparea funcţiilor publice deexecuţie temporar vacante.

214

În cazul funcţiilor publice de execuţie, condiţiile minime devechime în specialitate sunt:

un an pentru funcţiile de asistent din clasa a I-a, 8 lunipentru asistent din clasa a II-a, 6 luni pentru asistent clasa a III-a;

5 ani pentru funcţia de grad profesional principal; 9 ani pentru funcţia de grad profesional superior.

În cazul funcţiilor de conducere condiţiile sunt: 2 ani pentru şef birou, şef serviciu şi secretar al

comunei, ori funcţiile asimilate acestora; 5 ani pentru alte funcţii de conducere.

Deasernenea, pentru funcţiile de conducere, candidaţiitrebuie să fi absolvit studii de masterat sau postuniversitare îndomeniul administraţiei publice, management, ori în specialitateastudiilor necesare exercitări acelei funcţii publice.

În cazul înalţilor funcţionari publici, recrutarea candidaţilorse face de către o comisie, al cărei mod de organizare şifuncţionare este stabilit prin hotărârea Guvernului, la propunereaAgenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Comisia are caracter permanent şi este alcătuită din 7membri, numiţi pe o perioadă de 10 ani şi 6 luni, prin deciziaprimului ministru. Membrii comisiei de concurs nu pot fi numiţipentru un nou mandat.

Pentru ocuparea funcţiilor de conducere, concursul esteorganizat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, care poatedelega autorităţilor şi instituţiilor publice competenţa de a organizaconcursul.

Pentru ocuparea funcţiilor de execuţie, concursul esteorganizat de către autorităţile şi instituţiile publice, cu avizulAgenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Ocuparea funcţiilor publice se face prin. promovare; transfer; redistribuire; recrutare, de regulă prin concurs; alte modalităţi prevăzute expres de lege.

Candidaţii care au fost admişi la concurs sunt numiţifuncţionari debutanţi prin ordin sau, după caz, prin dispoziţiaconducătorului unităţii în a cărei organigramă se află postul scos laconcurs.

Aceştia trebuie să parcurgă o perioadă de stagiu, cu a duratade 12 luni pentru funcţionarii publici de execuţie din clasa a I-a, 8luni pentru cei din clasa a II-a şi 6 luni pentru cei din clasa a III-a.

Prin perioada de stagiu se urmăreşte verificarea aptitudinilorprofesionale ale debutantului în îndeplinirea atribuţiilor şi aresponsabilităţilor funcţiei respective, formarea lor practică,cunoaşterea specificului activităţii în acea unitate.

La terminarea stagiului, funcţionarul debutant redactează unraport de stagiu.

Funcţionarii publici debutanţi pot fi definitivaţi numai dupăterminarea perioadei de stagiu.

Intrarea în corpul funcţionarilor publici de carieră direct

215

după absolvirea studiilor se face numai pe a funcţie publică dedebutant.

Cei care revin în corpul funcţionarilor publici, dupăpărăsirea acestuia, pentru motive care nu le sunt imputabile, vor fiîncadraţi în funcţia deţinută în momentul plecării, la care se potadăuga, prin examen, clasele corespunzătoare timpului cât aulucrat în alte sectoare.

La sfârşitul perioadei de stagiu pot apărea două situaţii: funcţionarul debutant este numit funcţionar public

definitiv în clasa corespunzătoare nivelului de studii în gradulprofesional asistent;

concedierea debutantului pentru incompetenţăprofesională, dacă a obţinut calificativul "necorespunzător".

Actul administrativ de numire are forma scrisă şi trebuiesă conţină:

temeiul legal al numirii; numele funcţionarului; denumirea funcţiei; data de la care urmează să exercite funcţia; drepturile salariale; locul de desfăşurare a activităţii.

La actul de numire se anexează fişa postului respectiv.Funcţionarul public definitiv depune jurământul de credinţă

în faţa conducătorului acelei unităţi, a conducătoruluicompartimentului în care este numit şi a unui alt funcţionar publicdin acea unitate.

Jurământul are următorul conţinut:"Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fară părtinirelegile ţării, să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin înfuncţia publică în care am fost numit, să păstrez secretulprofesional şi să respect normele de conduită profesională şicivică. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"

Formula religioasă de încheiere va respecta libertateaconvingerilor religioase ale funcţionarului.

6.3.3.3. Promovarea funcţionarilor şi evaluareaperformanţelor profesionale

A. Promovarea funcţionarilor publiciPrin promovare, funcţionarul public poate ocupa o funcţie

superioară.Promovarea în gradul profesional imediat superior se face

prin concurs sau examen, organizat anual, prin transformareapostului deţinut de funcţionar, ca urmare a promovării concursuluisau examenului.

Examenul de promovare sau concursul este organizat deautoritatea sau instituţia unde îşi desfăşoară activitateafuncţionarul respectiv, cu avizul Agenţiei Naţionale aFuncţionarilor Publici, în limita funcţiilor rezervate promovării şicu încadrarea în fondurile bugetare alocate.

Pentru a participa la examenul de promovare, funcţionarul

216

trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii: cel puţin 4 ani vechime în funcţia din care

promovează; cel puţin 2 ani vechime din treapta de salarizare din

care avansează; cel puţin, calificativul "bine" în ultimii 2 ani; să nu aibă în cazierul administrativ o sancţiune

disciplinară neradiată.Funcţionarii care nu îndeplinesc condiţiile de vechime

pentru examenul de promovare, pot participa la concursul învederea promovării rapide în funcţia superioară, dacă îndeplinescurmătoarele condiţii:

cel puţin 1 an vechime în funcţia din carepromovează;

au calificativul "foarte bine" în ultimul an; nu au în cazierul administrativ o sancţiune

disciplinară neradiată; au urmat cel puţin o formă de perfecţionare în ultimul

an.Mai pot participa la concurs şi persoanele care au absolvit

programe pentru obţinerea statutului de manager public.Concursul pentru promovarea rapidă este organizat anual de

către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, în limitanumărului de funcţii rezervate promovării rapide.

În cazul funcţiilor publice de conducere, pentru a participa laconcursul de promovare, candidatul trebuie să îndeplineascăurmătoarele condiţii:

să fie absolvent de masterat, ori de studiipostuniversitare în administraţia publică, manageriat sau înspecialitatea necesară exercitării funcţiei;

să fie numit într-o funcţie din clasa a I-a; să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa

postului; să îndeplinească condiţiile minime de vechime pentru

ocuparea unei funcţii publice de conducere; să nu aibă în cazierul administrativ o sancţiune

disciplinară neradiată.Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o

funcţie publică de execuţie din gradul profesional principal,funcţionarul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

o vechime minimă de 2 ani în funcţia de execuţie dingradul profesional asistent, în clasa corespunzătoare studiilorabsolvite;

să fi obţinut calificativul "foarte bine" în ultimii 2 ani; să îndeplinească cerinţele specifice din fişa postului.

Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-ofuncţie de execuţie din gradul profesional superior, funcţionarultrebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

o vechime de cel puţin 2 ani în funcţie de execuţie dingradul profesional principal sau 4 ani în funcţia de execuţie dingradul profesional asistent, în clasa corespunzătoare studiilorabsolvite;

să fi obţinut calificativul "foarte bine" în ultimii 2 ani;

217

să îndeplinească cerinţele specifice din fişa postului încare va fi numit

Refuzul de a depune jurământul atrage revocarea deciziei denumire în funcţie. El se consemnează în scris.

B. Evaluarea activităţii funcţionarilor publiciPrin evaluarea activităţii funcţionarilor publici se urmăreşte

să se verifice în ce măsură funcţionarul public a îndeplinit criteriilede performanţă corespunzătoare funcţiei publice ocupate de acelfuncţionar.

Pe baza evaluării activităţii lor, funcţionarilor publici li sevor acorda şi drepturile salariale corespunzătoare performanţelorprofesionale obţinute de fiecare funcţionar.

Procedura de evaluare are drept scop: avansarea în treptele de salarizare; promovarea într-o funcţie publică superioară; retrogradarea în gradele de salarizare; eliberarea din funcţia publică;

La începutul anului, conducătorii de compartimente vorcomunica în scris fiecărui funcţionar public din acel compartiment,criteriile de performanţă pe care trebuie să le îndeplinească,corespunzător funcţiei publice deţinute de acel funcţionar.

La sfârşitul anului, conducătorii compartimentelor noteazăîn fişa de evaluare performanţele profesionale obţinute de cătrefiecare funcţionar public din acel compartiment în decursul aceluian.

Pe baza acestor performanţe, funcţionarilor publici li seacordă următoarele calificative: "foarte bine", "bine","satisfăcător", "nesatisfăcător".

Funcţionarul public care a primit în ultimul an calificativelede "satisfăcător" sau nesatisfăcător" nu poate fi avansat în anulurmător.

În situaţia în care, în ultimii doi ani, funcţionarul public aprimit calificativul "nesatisfăcător", conducătorul unităţii vapropune acestuia trecerea într-o funcţie inferioară. În caz de refuzdin partea funcţionarului, se procedează la eliberarea din funcţie aacestuia.

În caz de restrângere a numărului de posturi, conducătorulunităţii va ţine seama de performanţele funcţionarilor, aşa cumrezultă din evaluarea anuală a activităţii acestora.

6.3.3. Raportul de serviciu al funcţionarului public

Unul din drepturile fundamentale ale persoanei încadrate înmuncă este stabilitatea în muncă, contractul de muncă neputând săînceteze decât în cazurile prevăzute în Codul Muncii.

Funcţionarul public se bucură nu doar de stabilitate, care areun regim special faţă de cazul salariatului, ci chiar deinamovibilitate în condiţiile legii.

Regimul proteguitor de care beneficiază funcţionarul publicstatutar a generat preocupările din ultimele decenii, prin care şistatul şi instituţiile publice să-şi protejeze propriile interese, să se

218

creeze un echilibru al protecţiilor, experimentându-se diferitemijloace juridice.

Înţelegem astfel că şi modificarea raportului de serviciu nuse poate realiza decât în cazurile expres şi limitativ prevăzute delege.

Nevoile unei mai bune organizări a activităţii dintr-oinstituţie publică, anumite interese ale colectivităţii pe care odeserveşte serviciul public respectiv sau pur şi simplu anumiteinterese ale funcţionarului public pot determina modificarearaportului de funcţie publică.

Înţelegem prin modificarea raportului de funcţie publică sauraportului de serviciu trecerea salariatului pe un alt post sau pealtul similar, în aceeaşi instituţie publică sau în alta, în modvremelnic sau definitiv.

Raportul de funcţie publică se naşte dintr-un act de numire,care reprezintă un act juridic cu caracter unilateral,neexcluzându-se un consimţământ, o acceptare din parteatitularului.

Însă din principiu în cazul funcţionarului public nu poate fipusă în discuţie forma de modificare a raportului de funcţiepublică prin acordul parţilor, în sens de convenţie, de contract.

Modificarea unilaterală este interzisă, de principiu, eaputând interveni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

6.3.3.1. Delegarea şi detaşareaFuncţionarii publici pot fi delegaţi şi detaşaţi de către

conducătorul unităţii în care sunt încadraţi, să îndeplinească uneleactivităţi în afara acesteia.

Delegarea se deosebeşte de detaşare prin următoarele: Delegarea este dispusă în interesul unităţii în care este

încadrat cel delegat, în timp ce detaşarea este dispusă în interesulunităţii în care cel detaşat urmează să-şi desfăşoare activitatea.

Delegarea durează cel mult 60 de zile calendaristiceîntr-un an, iar pentru o perioadă mai mare numai cu acordul scrisal funcţionarului.

Detaşarea durează cel mult 6 luni. În cursul unui ancalendaristic, detaşarea pentru o perioadă mai lungă de cel mult 6luni, se poate face numai cu acordul scris al funcţionarului detaşat.

Detaşarea se poate dispune doar dacă pregătireaprofesională a funcţionarului public corespunde atribuţiilor şiresponsabilităţilor funcţiei unde va fi detaşat.

Delegarea poate fi refuzată în următoarele situaţii: graviditate; funcţionarul îşi creşte singur copilul minor; starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face

contraindicată delegarea.Detaşarea poate fi refuzată în următoarele situaţii: graviditate; funcţionarul îşi creşte singur copilul minor; starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face

contraindicată detaşarea; detaşarea se face într-o localitate unde nu i se asigură

219

condiţii corespunzătoare de cazare; este singurul întreţinător de familie; motive familiale temeinice justifică refuzul de a

accepta detaşarea.În timpul delegării, costul transportului, al cazării şi al

indemnizaţiei de delegare, care este egală cu salariul pentru 8 orede muncă, sunt suportate de unitatea ce îl delegă pe funcţionar, iarfuncţionarul îşi păstrează funcţia şi salariul.

În cazul detaşării, aceste cheltuieli, inclusiv cele detransport, dus şi întors, o dată pe lună, în cazul detaşării într-o altălocalitate, sunt suportate de unitatea beneficiară a detaşării, iardacă salariul corespunzător funcţiei publice pe care este detaşateste mai mare, el are dreptul la acel salariu, păstrându-şi însăfuncţia şi salariul în unitatea care l-a detaşat.

6.3.3.2. TransferulTransferul ca modalitate de modificare a raportului de

serviciu, poate avea loc între autorităţile sau instituţiile publicedupă cum urmează:

în interesul serviciului; la cererea funcţionarului public.

Transferul se poate face într-o funcţie publică pentru caresunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute în fişa postului.

Transferul în interesul serviciului se poate face numai cuacordul scris al funcţionarului public transferat. În cazultransferului în interesul serviciului în altă localitate, funcţionarulpublic transferat are dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul netcalculat la nivelul salariului din luna anterioară celei în care setransferă, la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport şi la unconcediu plătit de 5 zile. Plata acestor drepturi se suportă deautoritatea sau instituţia publică la care se face transferul, întermen de cel mult 15 zile de la data aprobării transferului.

Transferul în interesul serviciului se face într-o funcţiepublică echivalentă cu funcţia publică deţinută de funcţionarulpublic.

Transferul la cerere se face într-o funcţie publicăechivalentă, în urma aprobării cererii de transfer a funcţionaruluipublic de către conducătorul autorităţii sau a instituţiei publice lacare se solicită transferul.

6.3.3.3. Mutarea funcţionarului publicMutarea în cadrul altui compartiment al autorităţii sau

instituţiei publice poate fi definitivă sau temporară.Mutarea definitivă în cadrul altui compartiment se aprobă,

cu acordul scris al funcţionarului public, de către conducătorulautorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitateafuncţionarul public, pe o funcţie vacantă, de aceeaşi categorie,clasă şi grad profesional, cu respectarea pregătirii profesionale afuncţionarului şi a salariului acestuia.

Mutarea definitivă se poate face, fie din dispoziţiaconducătorului unităţii, fie la cererea justificată a funcţionarului,cu aprobarea conducătorului unităţii.

Mutarea temporară în cadrul altui compartiment se dispune

220

motivat, în interesul autorităţi sau instituţiei publice, de cătreconducătorul autorităţii sau instituţiei publice, pe o perioadă demaximum 6 luni într-un an, cu respectarea pregătirii profesionaleşi a salariului pe care îl are funcţionarul public.

Funcţionarul public poate solicita mutarea temporară saudefinitivă în cazul în care starea sănătăţii lui, atestată prin certificatmedical, nu îi permite desfăşurarea activităţii în acelaşicompartiment.

6.3.3.4. Suspendarea raportului de serviciu.Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când

funcţionarul public se află în una dintre următoarele situaţii: este numit sau ales într-o funcţie de demnitate

publică, pentru perioada respectivă; este încadrat la cabinetul unui demnitar; este desemnat de către autoritatea sau instituţia

publică să desfăşoare activităţi în cadrul unor misiuni diplomaticeale României ori în cadrul unor organisme sau instituţiiinternaţionale, pentru perioada respectivă;

desfăşoară activitate sindicală pentru care esteprevăzută suspendarea, în condiţiile legii;

este concentrat sau mobilizat; este arestat preventiv; efectuează tratament medical în străinătate, dacă

funcţionarul public nu se află în concediu medical pentruincapacitate temporară de muncă, precum şi pentru însoţireasoţului sau, după caz, a soţiei ori a unei rude pană la gradul Iinclusiv, în condiţiile legii;

se află în concediu pentru incapacitate temporară demuncă, în condiţiile legii;

carantina, în condiţiile legii; concediu de maternitate, în condiţiile legii; este dispărut, iar dispariţia a fost constatată prin

hotărâre judecătorească irevocabilă; forţa majoră; în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată

pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului,de fals, de corupţie, ori a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, careîl face incapabil cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia cazuluicând a intervenit reabilitarea;

pe perioada cercetării administrative, în cazul în carefuncţionarul care a săvârşit o abatere disciplinară, poate săinfluenţeze cercetarea administrativă, la propunerea motivată acomisiei de disciplină;

în alte cazuri expres prevăzute de lege.În termen de 15 zile calendaristice de la data încetării

motivului de suspendare de drept, funcţionarul public este obligatsă informeze în scris persoana ce are competenţa legală de numireîn funcţia publică, despre faptul respectiv. Aceasta are obligaţia ca,la expirarea termenului menţionat, să asigure, în termen de 5 zile,condiţiile necesare reluării activităţii de către funcţionarul public.

Raportul de serviciu se suspendă la iniţiativa funcţionaruluipublic în următoarele situaţii:

221

concediu pentru creşterea copilului în vârsta de pânăla 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinireavârstei de 3 ani, în condiţiile legii;

concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstăde până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap pentruafecţiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;

desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organismesau instituţii internaţionale, în alte situaţii decât atunci când estedesemnat de autoritatea publică;

pentru participare la campania electorală; pentru participarea la grevă, în condiţiile legii.

Raportul de serviciu se poate suspenda la cererea motivată afuncţionarului public şi în altă situaţie când este în interes personallegitim al funcţionarului pe o perioadă de la o lună la trei ani.Cererea de suspendare a raportului de serviciu se face în scris cucel puţin 15 zile calendaristice înainte de data când se solicităsuspendarea.

Suspendarea raportului de serviciu se aprobă prin actadministrativ al persoanei competente să numească în funcţiapublică.

Reluarea activităţii se dispune prin act administrativ alpersoanei competente să numească în funcţia publică.

Actul administrativ prin care se aprobă suspendarearaportului de serviciu, precum şi cel prin care se dispune reluareaactivităţii de către funcţionarul public se comunică AgenţieiNaţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoarede la data emiterii.

Pe perioada suspendării raportului de serviciu autorităţile şiinstituţiile publice au obligaţia să rezerve postul aferent funcţieipublice. Ocuparea acestuia se face, pe o perioadă determinată, deun funcţionar public din corpul de rezervă. În situaţia în care încorpul de rezervă nu există funcţionari publici care săîndeplinească cerinţele specifice, postul poate fi ocupat în bazaunui contract individual de muncă pe o perioadă egală cu perioadasuspendării raporturilor de serviciu.

6.3.3.5. Încetarea raportului de serviciuÎncetarea raportului de serviciu ale funcţionarilor publici are

loc în următoarele condiţii: de drept; prin acordul părţilor, consemnat în scris; prin eliberare din funcţia publică; prin destituire din funcţia publică; prin demisie.

Raportul de serviciu încetează de drept: la data decesului funcţionarului public; la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti

de declarare a morţii funcţionarului public; dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte una

dintre condiţiile pentru a fi funcţionar public; la data comunicării deciziei de pensionare pentru

222

limită de vârstă, invaliditate sau pensionare anticipată afuncţionarului public.

ca urmare a constatării nulităţii absolute a actuluiadministrativ de numire în funcţia publică, de la data la carenulitatea a fost constată prin hotărâre judecătorească definitivă şiirevocabilă

când funcţionarul public a fost condamnat printr-ohotărâre judecătorească definitivă pentru o faptă penală, pe bazacăreia s-a dispus şi suspendarea raportului de serviciu, ori prin cares-a aplicat o sancţiune privativă de libertate, la data rămâneriidefinitive a hotărârii de condamnare;

ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau afuncţiei, ca măsură de siguranţă ori ca pedeapsă complementară,de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-adispus interdicţia;

la data expirării termenului pe care a fost exercitată,cu caracter temporar, funcţia publică.

Constatarea cazului de încetare de drept a raportului deserviciu se face, în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirealui, prin act administrativ al persoanei competente să numească înfuncţia publică. Actul administrativ prin care s-a constatatintervenirea unui caz de încetare de drept a raporturilor de serviciuse comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termende 10 zile lucrătoare de la emiterea lui.

Persoana competentă să numească în funcţia publică, vadispune eliberarea din funcţia publică prin act administrativ, carese comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare dela emitere, în următoarele cazuri:

autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitateaori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nueste de acord să o urmeze;

autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalulca urmare a reorganizării activităţii, prin reducerea postului ocupatde funcţionarul public;

ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţiapublică ocupată de către funcţionarul public, a unui funcţionarpublic eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neîntemeiate,de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti dereintegrare;

pentru incompetenţă profesională în cazul obţineriicalificativului "nesatisfăcător" la evaluarea performanţelorprofesionale individuale;

funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile de afi funcţionar public;

starea sănătăţii fizice sau psihice a funcţionaruluipublic, constatată prin decizia organelor competente de expertizămedicală, nu îi mai permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiilecorespunzătoare funcţiei publice deţinute;

ca urmare a refuzului neîntemeiat al înaltuluifuncţionar public de a accepta o numire conform prevederilorlegale cu privire la mobilitatea în funcţie, în categoria funcţiilor cepot fi ocupate de înalţii funcţionari publici.

223

În cazul eliberării din funcţie, autoritatea sau instituţiapublică este obligată să acorde funcţionarului public un preaviz de30 de zile calendaristice.

În acest interval, cel care are competenţa de numire înfuncţia publică poate să acorde funcţionarului reducereaprogramului de lucru, până la 4 ore zilnic, fără afectareadrepturilor salariale cuvenite pentru perioada de preaviz.

În caz de reorganizare a autorităţii sau instituţiei publice,funcţionarii publici vor fi numiţi în noile funcţii sau noilecompartimente în cazul în care:

se modifică atribuţiile unei funcţii publice mai puţinde 50%;

se schimbă denumirea funcţiei publice fără să semodifice atribuţiile aferente funcţiei de peste 50%;

se reduc atribuţiile unui compartiment; este schimbată structura compartimentului.

În acest caz, trebuie sa se respecte: categoria, clasa şi gradul profesional al

funcţionarului; criteriile specifice pentru funcţia publică; pregătirea profesională a funcţionarului; funcţionarul să fi desfăşurat anterior activităţi

similare.Dacă pentru noua funcţie sunt mai mulţi funcţionari, se

organizează examen.Reducerea unui post este justificată în situaţia în care

atribuţiile acestuia se modifică în proporţie de peste 50% sau, dacăse modifică condiţiile specifice de ocupare a postului respectivreferitoare la studii.

Destituirea din funcţia publică se dispune prin actadministrativ al persoanei care are competenţa de numire înfuncţie, care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zilelucrătoare de la data emiterii, pentru motive imputabilefuncţionarului public, în următoarele cazuri:

ca sancţiune disciplinară, aplicată pentru săvârşirearepetată a unor abateri disciplinare, sau a unei abateri disciplinarecare a avut consecinţe grave;

dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iarfuncţionarul public nu acţionează pentru încetarea acestuia într-untermen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului deincompatibilitate.

Funcţionarul public poate să comunice încetarea raporturilorde serviciu prin demisie, notificată în scris persoanei competentesă numească în funcţia publică. Demisia nu trebuie motivată şiproduce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare.

La încetarea raportului de serviciu funcţionarul public areîndatorirea să predea lucrările şi bunurile care i-au fost încredinţateîn vederea exercitării atribuţiilor de serviciu.

La încetarea raportului de serviciu funcţionarul public îşipăstrează drepturile dobândite în cadrul carierei, cu excepţiacazului în care raportul de serviciu a încetat din motive imputabile

224

acestuia.Redistribuirea funcţionarilor publici se face de către Agenţia

Naţională a Funcţionarilor Publici, astfel: în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice din

aceeaşi localitate sau dintr-o localitate aflată la o distanţă de pânăla 50 km de localitatea de domiciliu;

în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice din altjudeţ sau aflate la o distanţa mai mare de 50 km de localitatea dedomiciliu, la cererea funcţionarului public.

Redistribuirea funcţionarilor publici se face pe o funcţiepublică echivalentă cu funcţia publică deţinută.

Redistribuirea se poate face şi într-o funcţie publicăinferioară vacantă, cu acordul scris al funcţionarului public.

Conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice au obligaţiade a numi funcţionarii publici redistribuiţi cu caracter permanentsau temporar.

Pe lângă funcţionarii publici activi, există şi un corp derezervă al funcţionarilor publici.

Corpul de rezervă este alcătuit din funcţionarii publici careau fost eliberaţi din funcţie pentru următoarele motive:

autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitateaori a fost mutată în altă localitate, iar funcţionarul nu a fost deacord să o urmeze;

admiterea cererii de reintegrare în funcţie afuncţionarului eliberat din funcţie în mod nelegal:

funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiilepentru ocuparea unei funcţii publice.

Corpul de rezervă este gestionat de Agenţia Naţională aFuncţionarilor Publici.

În cazul în care conducătorii autorităţilor şi instituţiilorpublice refuză încadrarea, funcţionarul public se poate adresainstanţei de contencios administrativ competente.

În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pecare funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale,acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anulareaactului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispusîncetarea raportului de serviciu, în termen de 30 de zilecalendaristice de la comunicare, şi plata de către autoritatea sauinstituţia publică emitentă a actului administrativ, a uneidespăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şicu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public.

La solicitarea funcţionarului public, instanţa care a constatatnulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia înfuncţia publică deţinută.

6.3.4. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilorpublici

6.3.4.1. Drepturile funcţionarilor publiciÎn îndeplinirea funcţiei pe care o deţin, funcţionarii publici

beneficiază de o serie de drepturi recunoscute de lege.Astfel, în îndeplinirea funcţiilor publice, cetăţenii

225

beneficiază de o deplină egalitate în drepturi.Este interzisă orice discriminare între funcţionarii publici pe

criterii politice, de apartenenţă sindicală, convingeri religioase, deorigine etnică, de sex, de orientare sexuală, de stare materială, deorigine socială sau de orice altă asemenea natură.

Dreptul la salariuPentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul

la salariu.Acesta se compune din:

salariul de bază; sporul pentru vechimea în muncă; suplimentul postului; suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Funcţionarii publici beneficiază de primă şi alte drepturisalariale, în condiţiile legii.

Dreptul la odihnăFuncţionarul public are dreptul la:

concediul de odihnă; concedii medicale; alte concedii.

La plecarea în concediul de odihnă, funcţionarul are dreptul,pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul debază din luna anterioară plecării în concediu.

În perioada concediilor de boală, a celor de maternitate şi acelor pentru îngrijirea şi creşterea copiilor, raporturile de serviciunu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativafuncţionarului în cauză.

Dreptul la limitarea timpului de muncăFuncţionarul public are dreptul la o durată limitată a

timpului de muncă la 8 ore pe zi şi cel mult 40 de ore pesăptămână.

Pentru orele lucrate peste durata legală a timpului de muncă,din dispoziţia conducătorului unităţii, funcţionarul public deexecuţie are dreptul la recuperări sau la plata majorată cu un sporde 100% din salariul de bază, dar nu mai mult de 360 de ore îndecursul unui an.

Dreptul la protecţieÎn exercitarea atribuţiilor lui, funcţionarul public beneficiază

de protecţia legii.Unitatea în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea

are obligaţia: să asigure funcţionarului protecţie împotriva

ameninţărilor, a violenţelor, a faptelor de ultraj în exercitareafuncţiei sau în legătură cu aceasta;

să asigure funcţionarului condiţii normale demuncă şi igienă care să le ocrotească sănătatea;

pentru motive de sănătate, funcţionarul poatesolicita schimbarea compartimentului sau a unităţii unde îşidesfăşoară activitatea, cu condiţia de a fi apt profesional săîndeplinească noile atribuţii;

să despăgubească pe funcţionar pentru prejudiciilesuferite în timpul îndeplinirii funcţiei din culpa unităţii unde acestaîşi desfăşoară activitatea.

226

Funcţionarul public mai beneficiază de: pensie şi alte drepturi de asigurări sociale de stat; asistenţă medicală, proteze, medicamente; în cazul decesului funcţionarului, membrii familiei

acestuia, care au dreptul la pensie de urmaş, primesc, pe operioadă de 3 luni, echivalentul salariului de bază din ultima lunăde activitate a celui decedat.

Dreptul la uniformă gratuităFuncţionarul public, care este obligat să poarte uniformă în

timpul serviciului, are dreptul să primească în mod gratuit aceastăuniformă.

Dreptul de asociereFuncţionarii publici au dreptul:

de asociere în organizaţii sindicale, anume: să înfiinţeze organizaţii sindicale; să adere la organizaţii sindicale; să exercite orice mandat în cadrul acestora;

de asociere în organizaţii profesionale sau în alteorganizaţii având ca scop reprezentarea intereselor proprii şiprotejarea statutului lor.

Dreptul de asociere sindicală al funcţionarilor este garantat,cu excepţia celor care sunt numiţi în categoria înalţilor funcţionaripublici, funcţionarilor publici de conducere şi altor categorii defuncţionari publici, cărora le este interzis acest drept prin statutespeciale.

Funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionalesau alte organizaţii având ca scop protejarea intereselorprofesionale.

Funcţionarii publici pot fi aleşi sau numiţi într-o funcţie dedemnitate publică, în condiţiile legii.

Dreptul la grevăFuncţionarii publici au drept la grevă, pe care îl pot exercita

în condiţiile legii,cu respectarea principiului continuităţii şicelerităţii sistemului public.

Dreptul la opinieDreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat. Dreptul de a fi informat

Funcţionarii publici au dreptul de a fi informaţi cu privire ladeciziile care se adoptă în aplicarea statutului şi care îl vizeazădirect pe funcţionarul public.

Dreptul la perfecţionare profesionalăFuncţionarii publici au dreptul de a-şi perfecţiona în mod

continuu pregătirea profesională. Pe perioada în care funcţionariipublici urmează forme de perfecţionare profesională, beneficiazăde drepturile salariale cuvenite, în situaţia în care acestea sunt:

organizate la iniţiativa sau în interesul autorităţiisau instituţiei publice;

urmate la iniţiativa funcţionarului public, cuacordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice;

organizate de Institutul Naţional de Administraţie,

227

de centrele regionale de formare continuă pentru administraţiapublică locală, în condiţiile legii, sau de alte instituţii specializatedin ţară sau străinătate.

În cazul în care formarea şi perfecţionarea profesională seorganizează în afara localităţii unde îşi are sediul autoritatea sauinstituţia publică, funcţionarii publici beneficiază de drepturile dedelegare, în condiţiile legii.

6.3.4.2. Îndatoririle funcţionarilor publiciÎn îndeplinirea funcţiei pe care o deţin, funcţionarii publici

pe lângă drepturi au şi o serie de obligaţii prevăzute de lege.Funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu

profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legeaîndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar puteaaduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiuluicorpului funcţionarilor publici.

Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijinepropunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine,în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţilor sau instituţieipublice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţiiserviciilor publice oferite cetăţenilor.

Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele deconduită profesională şi civică prevăzute de lege.

Funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitareaatribuţiilor ce le revin, să se abţină de la exprimarea saumanifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, sănu favorizeze vreun partid politic şi să nu participe la activităţipolitice în timpul programului de lucru.

Funcţionarii publici trebuie să se abţină de la orice faptăcare ar putea prejudicia unitatea în care îşi desfăşoară activitatea.

Funcţionarilor publici le este interzis să facă parte dinorganele de conducere ale partidelor politice, iar înalţilorfuncţionari publici le este interzis să facă parte din partide politice,organizaţii cu acelaşi regim juridic, ori din fundaţiile sauasociaţiile care funcţionează pe lângă partidele politice.

Funcţionarul public este obligat să se conformezedispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici.

Funcţionarul public are dreptul să refuze, în scris şi motivat,îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă leconsideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziţia o formulează înscris, funcţionarul public este obligat să o execute, cu excepţiacazului în care aceasta este vădit ilegală.

Funcţionarul public are îndatorirea să aducă la cunoştinţăsuperiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia, astfel desituaţii.

Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat,secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea în legătură cufaptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă înexercitarea funcţiei publice, în condiţiile legii, cu excepţiainformaţiilor de interes public.

Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau săaccepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, înconsiderarea funcţiei lor, daruri sau alte avantaje.

228

La numirea într-o funcţie publică, precum şi la încetarearaportului de serviciu, funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte,în condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice,declaraţia de avere. Declaraţia de avere se actualizează anual,potrivit legii.

Funcţionarii publici au obligaţia de a rezolva, în termenelestabilite de către superiorii ierarhici, lucrările repartizate.

Funcţionarilor publici le este interzis să primească directcereri a căror rezolvare intră în competenţa lor sau să discute directcu petenţii, cu excepţia celor cărora le sunt stabilite asemeneaatribuţii, precum şi să intervină pentru soluţionarea acestor cereri.

Funcţionarii publici au obligaţia să-şi perfecţionezepregătirea profesională, urmând ca rezultatele obţinute la cursurilede perfecţionare să fie avute în vedere la evaluarea anuală aactivităţii sale în cazul în care cursul de perfecţionare durează maimult de 3 luni, iar în această perioadă funcţionarul a primitdrepturile salariale, el va trebui să se angajeze în scris că va lucraîntre 2 şi 5 ani în unitatea respectivă, iar dacă nu-şi respectăangajamentul, va suporta cheltuielile făcute de acea unitate,proporţional cu timpul rămas până la îndeplinirea termenului, cuexcepţia cazului când acel funcţionar nu mai deţine funcţia dinmotive ce nu îi sunt imputabile sau a fost transferat în interesulserviciului. Dacă perfecţionarea se organizează în altă localitate,funcţionarul beneficiază de toate drepturile ce decurg din delegare.

Funcţionarii publici care au urmat forme de perfecţionareprofesională, ale căror raporturi de serviciu au încetat prin acordulparţilor, prin destituire, prin demisie, fiindcă au fost condamnaţi laînchisoare privativă de libertate, cărora li s-a interzis exercitareafuncţiei sau pentru incompetenţa profesională, înainte deîndeplinirea termenului prevăzut, sunt obligaţi să restituiecontravaloarea cheltuielilor efectuate pentru perfecţionare, precumşi drepturile salariale primite pe perioada perfecţionării,proporţional cu perioada rămasă până la împlinirea termenului.

Funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmairegimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor,stabilite prin lege.

Funcţionarul public răspunde de îndeplinirea obligaţiilor ceîi revin din funcţia publică pe care o deţine, precum şi dinatribuţiile ce îi sunt delegate.

6.3.5. Răspunderea funcţionarilor publici

Funcţionarii publici răspund penal, contravenţional,disciplinar şi civil, în cazul în care încalcă cu vinovăţie îndatoririlede serviciu şi în raport cu gravitatea abaterii săvârşite.

Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept alsău se poate adresa instanţei judecătoreşti, împotriva autorităţii sauinstituţiei publice care a emis actul, care a refuzat nejustificat sărezolve cererea ce i-a fost adresată sau nu a soluţionat-o întermenul legal.

Dacă se admite acţiunea şi se constată vinovăţiafuncţionarului public, acesta va fi obligat la plata daunelor solidarcu autoritatea sau instituţia publică.

229

Răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poateangaja dacă acesta a respectat prevederile legale.

6.3.5.1. Răspunderea penală a funcţionarilor publiciRăspunderea penală a funcţionarilor publici este angajată în

cazul în care aceştia săvârşesc a infracţiune, în timpul serviciuluisau în legătură cu funcţia publică pe care a deţin.

Dacă s-a dispus începerea urmăririi penale a funcţionarului,ca urmare a sesizării parchetului sau a organului de cercetarepenală, persoana competentă să numească în funcţia publică vadispune suspendarea funcţionarului din funcţia publică pe careacesta o deţine

Suspendarea din funcţie încetează: dacă parchetul dispune scoaterea funcţionarului de

sub urmărirea penală; dacă instanţa judecătorească a hotărât încetarea

procesului penal, iar funcţionarul public îşi va relua activitatea înfuncţia publică deţinută anterior. În aceste situaţii, autoritatea sauinstituţia publică va plăti funcţionarului drepturile salarialecuvenite acestuia pe perioada suspendării din funcţie.

6.3.5.2. Răspunderea contravenţionalăRăspunderea contravenţională a funcţionarului public este

angajată în cazul în are acesta a săvârşit a contravenţie în timpulserviciului sau în legătură cu îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Funcţionarul nemulţumit poate face plângere împotrivaprocesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare asancţiunii contravenţionale la judecătoria în a cărei circumscripţieteritorială îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în carefuncţionarul deţine funcţia publică.

6.3.5.3. Răspunderea civilă a funcţionaruluiRăspunderea civilă a funcţionarului public este angajată în

următoarele cazuri: pentru pagubele produse, cu vinovăţie, patrimoniului

autorităţii sau instituţiei publice în care deţine funcţia publică; pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-

au acordat necuvenit; pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia

publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiulunei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Când prejudiciul a fost cauzat direct autorităţii sau instituţieipublice, repararea pagubelor se dispune printr-un ordin alconducătorului unităţii în termen de 30 de zile de la dataconstatării pagubei sau, prin asumarea unui angajament de platădin partea funcţionarului.

Împotriva ordinului, funcţionarul în cauză se poate adresainstanţei de contencios administrativ.

Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de aemite ordinul se prescrie în termen de 3 ani de la data produceriipagubei.

În cazul prejudiciului produs unei terţe persoane, pagubaprodusă unităţii prin fapta funcţionarului se repară pe baza unei

230

hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.Sancţiunea poate fi aplicată direct în cazul în care

funcţionarul în cauza refuză să se prezinte la audiere sau săsemneze declaraţia cu privire la abaterile ce i se impută.

6.3.5.4. Răspunderea disciplinarăÎncălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a

îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care a deţin şi anormelor de conduită profesională şi civică prevăzute de legeconstituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară aacestora.

Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor; neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor; absenţe nemotivate de la serviciu; nerespectarea în mod repetat a programului de lucru; intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor

cereri în afara cadrului legal; nerespectarea secretului profesional sau a

confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter; manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii

sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea; desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor

activităţi cu caracter politic; refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu; încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri,

incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prinlege pentru funcţionarii publici;

alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare prin actenormative.

Sancţiunile disciplinare sunt: mustrare scrisă; diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o

perioadă de până la 3 luni; suspendarea dreptului de avansare în gradele de

salarizare sau, după caz, de promovare în funcţia publică pe operioadă de la 1 la 3 ani;

trecerea într-o funcţie publică inferioară pe o perioadăde pană la un an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului;

retrogradarea în treptele de salarizare; destituirea din funcţia publică.

La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seamade cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în careaceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi consecinţeleabaterii, comportarea generală în timpul serviciului afuncţionarului public, precum şi de existenţa în antecedenteleacestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate.

Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 ande la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşireaabaterii disciplinare dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşiriiacesteia.

În cazul în care fapta a fost sesizată atât ca abateredisciplinară, cât şi ca infracţiune, procedura privind abaterea

231

disciplinară se suspendă până la data încetării urmăririi penale sau,până la data când instanţa judecătorească a dispus achitareainculpatului.

Sancţiunea disciplinară a mustrării scrise, se poate aplicadirect de către persoana competentă să numească în funcţiapublică.

Celelalte sancţiuni disciplinare se aplică de persoanacompetentă sa numească în funcţia publică la propunerea comisieide disciplină.

Sancţiunile disciplinare pentru înalţii funcţionari publici seaplică prin decizie a primului-ministru, prin ordin al ministruluiori, după caz, al conducătorului autorităţii sau instituţiei publicecentrale, la propunerea comisiei de disciplină.

Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât dupăcercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audiereafuncţionarului public. Audierea funcţionarului public trebuieconsemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii. Refuzulfuncţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna odeclaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută seconsemnează într-un proces-verbal.

Sancţiunile disciplinare se radiază: în termen de 6 luni de la aplicare, în cazul mustrării

scrise; în termen de 1 an de la expirarea termenului pentru

care au fost aplicate în cazul diminuării drepturilor salariale şiretrogradării în funcţie.

în termen de 7 ani de la aplicare, în cazul destituiriidin funcţie. Pentru evidenţierea situaţiei disciplinare afuncţionarului public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publiciva elibera un cazier administrativ, conform bazei de date pe care oadministrează.

Cazierul administrativ cuprinde sancţiunile disciplinareaplicate funcţionarului public şi care nu au fost radiate în condiţiilelegii.

Cazierul administrativ este necesar în următoarele cazuri: desemnarea unui funcţionar public ca membru în

comisia de concurs pentru recrutarea funcţionarilor publici; desemnarea unui funcţionar public în calitate de

preşedinte şi membru în comisia de disciplină; desemnarea unui funcţionar public ca membru în

comisia paritară; ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare

categoriei înalţilor funcţionari publici sau categoriei funcţionarilorpublici de conducere;

în orice alte situaţii prevăzute de lege.Cazierul administrativ este eliberat la solicitarea: funcţionarului public interesat; conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în

care îşi desfăşoară activitatea; preşedintelui comisiei de disciplină; altor persoane prevăzute de lege.

232

Comisiile de disciplină şi comisiile paritare

1. Comisiile de disciplinăÎn cadrul fiecărei autorităţi şi instituţii publice se constituie,

prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţieipublice, comisia de disciplină, care cercetează faptele sesizate caabateri disciplinare şi propune sancţiunile disciplinare aplicabilefuncţionarilor publici care le-au săvârşit.

Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant alorganizaţiei sindicale.

În cazul în care sindicatul nu este reprezentativ saufuncţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat, reprezentantulva fi desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor publici dinrespectiva autoritate sau instituţie publică. Alegerea se face prinvot secret.

Pot fi membrii în comisia de disciplină numai funcţionariipublici definitivi care au o probitate morală recunoscută.

Comisia de disciplină pentru înalţii funcţionari publici estealcătuită din 5 înalţi funcţionari publici, numiţi prin deciziaprimului ministru la propunerea ministrului internelor şi reformeiadministrative.

Nu poate fi membru în comisia de disciplină funcţionarulpublic care se află în una dintre următoarele situaţii deincompatibilitate:

este soţ, rudă sau afin, până la gradul al patruleainclusiv, cu conducătorul autorităţii sau al instituţiei publice;

este membru al comisiei paritare; a fost sancţionat disciplinar, iar sancţiunea

disciplinară nu a fost radiată, în condiţiile legii.Activitatea comisiilor de disciplină are la bază următoarele

principii: prezumţia de nevinovăţie, conform căreia se prezumă

că funcţionarul public este nevinovat atât timp cât vinovăţia sa nua fost dovedită:

garantarea dreptului la apărare, conform căreia serecunoaşte dreptul funcţionarului public de a fi audiat, de aprezenta dovezi în apărarea sa şi de a fi asistat de un apărător saude a fi reprezentat;

celeritatea procedurii, care presupune obligaţiacomisiei de disciplină de a proceda fără întârziere la soluţionareacauzei, cu respectarea drepturilor persoanelor implicate şi aregulilor prevăzute de lege şi de prezenta hotărâre;

contradictorialitatea, care presupune asigurareaposibilităţii persoanelor aflate pe poziţii divergente, de a seexprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură cuabaterea disciplinară pentru care a fost sesizată comisia dedisciplină;

proporţionalitatea, conform căreia trebuie respectat unraport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanţelesăvârşirii acesteia şi sancţiunea disciplinară propusă să fieaplicată;

legalitatea sancţiunii, conform căruia comisia dedisciplină nu poate propune decât sancţiunile disciplinare

233

prevăzute de lege; unicitatea sancţiunii, conform căruia pentru o abatere

disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancţiunedisciplinară.

Comisia de disciplină are următoarele atribuţii principale: cercetează abaterile disciplinare pentru care a fost

sesizată; propune aplicarea uneia dintre sancţiunile disciplinare

prevăzute în Legea privind Statutul funcţionarilor publici, nr.188/1999;

propune menţinerea, modificarea sau anulareasancţiunii disciplinare în cazul în care această măsură a fostcontestată la conducătorul autorităţii sau instituţiei publice;

întocmeşte rapoarte cu privire la fiecare cauză pentrucare a fost sesizată, pe care le înaintează conducătorului autorităţiisau instituţiei publice.

Comisia de disciplină poate fi sesizată de: conducătorul autorităţii sau instituţiei publice; conducătorul compartimentului în care îşi desfăşoară

activitatea funcţionarul public a cărui faptă este sesizată; orice persoană care se consideră vătămată prin fapta

unui funcţionar public.Sesizarea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, domiciliul şi, după caz, locul de

muncă şi funcţia deţinută de persoana care a formulat sesizarea; numele, prenumele şi, dacă este posibil,

compartimentul în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarulpublic a cărui faptă este sesizată;

descrierea faptei care constituie obiectul sesizării; arătarea dovezilor pe care se sprijină sesizarea; data şi semnătura.

Sesizarea se formulează în scris şi este însoţită, atunci cândeste posibil, de înscrisurile care o susţin.

Sesizarea se poate face în termen de cel mult 15 zilelucrătoare de la data luării la cunoştinţă dar nu mai târziu de douăluni de la data săvârşirii faptei care constituie abatere disciplinară.

Preşedintele comisiei de disciplină va fixa de îndatătermenul de prezentare şi va dispune citarea funcţionarului publica cărui faptă a fost sesizată şi a persoanelor indicate în sesizare,precum şi a celui care a formulat sesizarea. Citarea se face cu celpuţin 3 zile calendaristice înainte de termenul de prezentare.

Funcţionarului public a cărui faptă constituie obiectulsesizării i se comunică, sub sancţiunea nulităţii, o copie de pesesizarea îndreptată împotriva sa. În situaţia în care comisia dedisciplină consideră că funcţionarul public poate influenţa sauexercita presiuni asupra persoanei care a făcut sesizarea, va păstraconfidenţialitatea numelui şi a adresei acestuia până la dataînceperii cercetării faptei funcţionarului public.

Funcţionarul public a cărui faptă se cercetează se înfăţişeazăpersonal în faţa comisiei de disciplină. Funcţionarul public îşipoate exercita dreptul la apărare prin asistarea de către un avocatsau prin reprezentare.

234

Activitatea de cercetare a abaterii disciplinare impune: audierea persoanei care a formulat sesizarea; audierea funcţionarului public a cărui faptă constituie

obiectul sesizării; audierea oricăror alte persoane ale căror declaraţii pot

înlesni soluţionarea cazului; culegerea informaţiilor considerate necesare pentru

rezolvarea cazului, prin mijloacele prevăzute de lege; administrarea probelor, precum şi verificarea

documentelor şi a declaraţiilor prezentate.Termenele de prezentare în faţa comisiei de disciplină se

stabilesc astfel încât să nu se depăşească de regulă o perioadă de 7zile lucrătoare.

Audierea persoanelor trebuie consemnată în scris într-unproces-verbal, sub sancţiunea nulităţii. Procesul-verbal sesemnează de preşedinte, de membrii comisiei de disciplină, desecretarul acesteia, precum şi de persoana audiată.

Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audiere saude a semna o declaraţie referitoare la abaterile disciplinareimputate se consemnează într-un proces-verbal.

În urma administrării probelor, membrii comisiei dedisciplină vor întocmi un referat în care se consemnează rezultateleactivităţii de cercetare desfăşurate de comisia de disciplină.

Referatul va fi adus la cunoştinţa funcţionarului publicîmpotriva căruia a fost formulată sesizarea, precum şi persoaneicare a sesizat comisia de disciplină, în vederea formulării unoreventuale obiecţii în termen de maximum 5 zile lucrătoare de ladata luării la cunoştinţă.

În cazul în care persoanele formulează obiecţii, acestea vorfi analizate de comisia de disciplină în termenul fixat depreşedinte, dar nu mai târziu de 5 zile lucrătoare de la înregistrarealor. Preşedintele comisiei de disciplină poate să admită sau sărespingă obiecţiile, în tot ori în parte. Şedinţele comisiei dedisciplină sunt publice, cu următoarele, excepţii:

atunci când funcţionarul public împotriva căruia a fostformulată sesizarea a solicitat în scris ca acestea să nu fie publice;

atunci când preşedintele comisiei de disciplină asolicitat ca acestea să nu fie publice pentru motive temeinicjustificate.

Lucrările fiecărei şedinţe a comisiei de disciplină seconsemnează într-un proces-verbal semnat de preşedinte, demembrii şi de secretarul acesteia.

Lipsa nejustificată a persoanelor citate nu împiedicădesfăşurarea şedinţelor comisiei de disciplină, dacă citarea s-afăcut cu respectarea cerinţelor legale.

În exercitarea atribuţiilor sale, comisia de disciplinăîntocmeşte rapoarte pe baza concluziilor majorităţii membrilor săi.

Raportul comisiei de disciplină cu privire la cauza cu care afost sesizată trebuie să conţină următoarele elemente:

numărul şi data de înregistrare a sesizării; numele, prenumele şi funcţia deţinută de funcţionarul

public a cărui faptă a fost cercetată, precum şi compartimentul în

235

care acesta îşi desfăşoară activitatea; numele, prenumele, funcţia şi domiciliul persoanei

care a sesizat fapta, precum şi ale persoanelor audiate; prezentarea pe scurt a faptei sesizate şi a

circumstanţelor în care a fost săvârşită; probele administrate; propunerea privind sancţiunea disciplinară aplicabilă

sau, după caz, de clasare a cauzei; motivarea propunerii; numele, prenumele şi semnătura preşedintelui, ale

membrilor comisiei de disciplină, precum şi ale secretaruluiacesteia;

data întocmirii raportului.Raportul comisiei de disciplină se înaintează persoanei

competente să aplice sancţiunea, în termen de 3 zile de la dataultimei şedinţe.

Comisia de disciplină poate să propună: sancţiunea disciplinară aplicabilă, în cazul în care s-a

dovedit săvârşirea abaterii disciplinare de către funcţionarulpublic;

clasarea sesizării, atunci când nu se confirmăsăvârşirea unei abateri disciplinare.

La individualizarea sancţiunii disciplinare aplicabilefuncţionarului public comisia de disciplină ţine seama de:

cauzele care au determinat săvârşirea abateriidisciplinare;

împrejurările în care aceasta a fost săvârşită; gradul de vinovăţie; gravitatea şi consecinţele abaterii disciplinare; conduita funcţionarului public; existenţa unor antecedente disciplinare ale

funcţionarului public, care nu au fost radiate în condiţiile legii.În cazul în care comisia de disciplină are indicii că fapta

săvârşită de funcţionarul public poate fi considerat infracţiune,propune conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în cadrulcăreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public sesizareaorganelor de cercetare penală. Conducătorul autorităţii sauinstituţiei publice va sesiza de îndată organele de cercetare penală.

Actul administrativ de sancţionare a funcţionarului publiceste emis de persoana competentă, potrivit legii de aplicare asancţiunilor disciplinare, pe baza propunerii cuprinse în raportulcomisiei de disciplină.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, în actul administrativ secuprind în mod obligatoriu:

descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; precizarea prevederilor din procesul-verbal al

comisiei de disciplină; motivele pentru care au fost înlăturate apărările

formulate de funcţionarul public în timpul cercetării disciplinareprealabile;

temeiul legal baza căruia sancţiunea disciplinară seaplică;

termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi

236

contestată; instanţa competentă la care actul administrativ prin

care s-a dispus sancţiunea disciplinară poate fi contestat.Persoana care este competentă, potrivit legii de aplicare a

sancţiunilor disciplinare, nu poate aplică o sancţiune disciplinarămai gravă decât cea propusă de comisia de disciplină.

Persoana care este competentă, potrivit legii de aplicare asancţiunilor disciplinare, poate să aplice o sancţiune mai micădecât cea propusă de comisia de disciplină, în aceste situaţiipersoana care este competentă, potrivit legii de aplicare asancţiunilor disciplinare, are obligaţia de a motiva aplicarea uneisancţiuni mai mici.

Actul administrativ de sancţionare se emite în termen de celmult 5 zile lucrătoare de la data primirii raportului comisiei dedisciplină şi se comunică funcţionarului public sancţionat, întermen de 15 zile lucrătoare de la data emiterii.

Funcţionarul public se poate adresa instanţei de contenciosadministrativ, făcând contestaţie împotriva sancţiunii.

2. Comisiile paritareComisiile paritare se constituie în cadrul fiecărei autorităţi

sau instituţii publice, prin act administrativ al conducătoruluiautorităţii ori instituţiei publice.

Comisiile paritare sunt compuse dintr-un număr de 2 - 6membri titulari şi câte 2 membri supleanţi, astfel:

2 membri titulari şi 2 membri supleanţi, în cazul încare autoritatea sau instituţia publică are până la 15 funcţionaripublici;

4 membri titulari şi 2 membri supleanţi, în cazul încare autoritatea sau instituţia publică are până la 150 de funcţionaripublici;

6 membri titulari şi 2 membri supleanţi, în cazul încare autoritatea sau instituţia publică are peste 150 de funcţionaripublici.

Conducătorul autorităţii sau instituţiei publice stabileşte prinact administrative perioada în care se desemnează reprezentanţiifuncţionarilor publici în comisia paritară.

Actul administrativ se afişează la sediul autorităţii sauinstituţiei publice, în termen de 3 zile lucrătoare de la luareadeciziei, şi rămâne afişat până la finalizarea procedurii deconstituire a comisiei paritare.

Membrii titulari ai comisiei paritare sunt desemnaţi astfel: jumătate, de către conducătorul autorităţii sau

instituţiei publice; jumătate, de către organizaţia sindicală reprezentativă

a funcţionarilor publici din cadrul autorităţii sau instituţiei publice,în condiţiile legii, ori prin votul majorităţii funcţionarilor publicidin respectiva autoritate sau instituţie publică, în cazul în caresindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu suntorganizaţi în sindicat.

Alegerea reprezentanţilor funcţionarilor publici se face prinvot secret.

237

Contestaţiile cu privire la procedura de desemnare areprezentanţilor funcţionarilor publici în comisia paritară pot fidepuse la conducătorul autorităţii sau instituţiei publice de oricefuncţionar public interesat din cadrul acesteia, în scris şi motivat,în termen de două zile lucrătoare de la data încheierii procedurii dedesemnare.

În urma finalizării procedurii de desemnare şi a soluţionăriicontestaţiilor depuse, membrii şi secretarul comisiei paritare,precum şi supleanţii acestora sunt numiţi prin actul administratival conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în termen de 15zile lucrătoare.

Membrii supleanţi sunt desemnaţi cu respectareaprincipiului parităţii şi al asigurării reprezentativităţii părţilor.

În cazul în care la nivelul autorităţii sau instituţiei publicesunt constituite cel puţin două sindicate reprezentative alefuncţionarilor publici, desemnarea reprezentanţilor în comisiaparitară se face prin acord scris, încheiat între toate sindicatelereprezentative.

Preşedintele comisiei paritare este ales prin votul membrilortitulari ai acesteia, pe o perioadă de un an, iar mandatul său nupoate fi reînnoit succesiv. Rezultatul alegerii se aduce de îndată lacunoştinţă persoanelor care au desemnat membrii în comisiaparitară.

Pot fi membri în comisia paritară numai funcţionarii publicidefinitive care au o bună reputaţie profesională.

Nu poate fi membru al comisiei paritare funcţionarul publiccare se află în următoarele situaţii:

este soţ, rudă până la gradul al patrulea inclusiv sauafin cu conducătorul autorităţii ori instituţiei publice sau cumembrii organelor de conducere ale sindicatului reprezentativ alfuncţionarilor publici;

este membru, membru supleant sau preşedinte alcomisiei de disciplină;

a fost sancţionat disciplinar, iar sancţiuneadisciplinară nu a fost radiată, în condiţiile legii;

a fost condamnat prin sentinţă definitivă şi irevocabilăpentru fapte de natură penală, cu excepţia situaţiei în care aintervenit reabilitarea.

Fiecare comisie paritară are un secretar titular şi un secretarsupleant, numiţi de conducătorul autorităţii sau instituţiei publiceprin actul administrativ de constituire a comisiei paritare.Secretarul titular şi secretarul supleant sunt funcţionari publici încadrul autorităţii sau instituţiei publice pentru care se organizeazăcomisia paritară şi nu sunt membri ai acesteia.

Membrii comisiei paritare sunt numiţi pe o perioadă de 3ani. Mandatul lor poate fi reînnoit o singură dată.

Comisia paritară îşi exercită mandatul de la data constituiriipână la data constituirii comisiei paritare nou-alese.

Comisia paritară are următoarele atribuţii principale: propune periodic măsuri de îmbunătăţire a activităţii

autorităţii sau instituţiei publice; analizează şi avizează planul anual de perfecţionare

profesională, precum şi orice măsură privind pregătirea

238

profesională a funcţionarilor publici, în condiţiile în care aceastaimplică utilizarea fondurilor bugetare ale autorităţii sau instituţieipublice;

analizează şi, dacă este cazul, formulează propuneriprivind flexibilizarea programului de lucru al funcţionarilorpublici, pe care le supune spre aprobare conducerii autorităţii sauinstituţiei publice;

participă, cu rol consultativ, la negocierea acordurilorcolective de către autoritatea sau instituţia publică cu sindicatelereprezentative ale funcţionarilor publici sau cu reprezentanţiiacestora şi elaborează proiectul acordului colectiv;

urmăreşte permanent realizarea acordurilor colectiveîncheiate între autoritatea sau instituţia publică cu sindicatelereprezentative sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici;

întocmeşte rapoarte trimestriale cu privire larespectarea acordurilor încheiate în condiţiile legii, pe care lecomunică conducerii autorităţii sau instituţiei publice, precum şiconducerii sindicatelor reprezentative ale funcţionarilor publici saureprezentanţilor funcţionarilor publici;

îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege.Comisia paritară se poate întruni la solicitarea: conducătorului autorităţii sau instituţiei publice; preşedintelui comisiei paritare; sindicatului reprezentativ al funcţionarilor publici sau,

după caz, reprezentanţilor funcţionarilor publici; majorităţii funcţionarilor publici.

Convocarea membrilor comisiei paritare şi comunicareaordinii de zi propuse se fac în scris de către preşedintele acesteia,prin intermediul secretarului comisiei paritare, în termen de douăzile lucrătoare de la data înregistrării solicitării de întrunire acomisiei paritare.

Lucrările comisiei paritare se consemnează într-un proces-verbal. Procesul-verbal al şedinţei comisiei paritare cuprindeurmătoarele:

data şi ora la care s-a întrunit comisia paritară; ordinea de zi aprobată de membrii comisiei paritare; menţiuni privind respectarea procedurii de convocare;

a membrilor comisiei paritare; problemele discutate şi soluţiile adoptate; avizul emis de comisia paritară în urma desfăşurării

şedinţei acesteia; opiniile separate; numele şi semnătura membrilor care au participat la

şedinţa comisiei paritare.În exercitarea atribuţiilor sale, comisia paritară emite avize

consultative. Avizul comisiei paritare este întotdeauna scris şimotivat. Avizul poate fi favorabil, favorabil cu obiecţiuni saunefavorabil.

3. Agenţia Naţională a Funcţionarilor PubliciPentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari

publici profesionist, stabil şi imparţial funcţionează, în subordineaMinisterului Administraţiei şi Internelor, Agenţia Naţională a

239

Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţieipublice centrale, cu personalitate juridică

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este condusăde un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit de către primulministru, la propunerea ministrului administraţiei şi internelor. Înexercitarea atribuţiilor care îi revin, preşedintele AgenţieiNaţionale a Funcţionarilor Publici emite ordine cu caracternormativ şi individual.

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este finanţatăde la bugetul de stat.

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici areurmătoarele atribuţii:

elaborează politicile şi strategiile privindmanagementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;

elaborează şi avizează proiecte de acte normativeprivind funcţia publică şi funcţionarii publici;

monitorizează şi controlează modul de aplicare alegislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici în cadrulautorităţilor şi instituţiilor publice;

elaborează reglementări comune, aplicabile tuturorautorităţilor şi instituţiilor publice, privind funcţiile publice,precum şi instrucţiuni privind aplicarea unitară a legislaţiei îndomeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;

elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemuluiunitar de salarizare pentru funcţionarii publici;

stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţiifuncţionarilor publici;

centralizează propunerile de instruire a funcţionarilorpublici, stabilite ca urmare a evaluării performanţelor profesionaleindividuale ale funcţionarilor publici;

colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie lastabilirea tematicii specifice programelor de formare specializatăîn administraţia publică şi de perfecţionare a funcţionarilor publici;

întocmeşte şi administrează baza de date cuprinzândevidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici;

aprobă condiţiile de participare şi procedura deorganizare a recrutării şi promovării pentru funcţiile publice pentrucare organizează concurs, avizează şi monitorizează recrutarea şipromovarea pentru celelalte funcţii publice, în condiţiile prezenteilegi;

realizează redistribuirea funcţionarilor publici cărorale-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile lor;

acordă asistenţă de specialitate şi coordoneazămetodologic compartimentele de resurse umane din cadrulautorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale;

participă la negocierile dintre organizaţiile sindicalereprezentative ale funcţionarilor publici şi MinisterulAdministraţiei şi Internelor;

colaborează cu organisme şi cu organizaţiiinternaţionale din domeniul său de activitate;

elaborează anual, cu consultarea autorităţilor şiinstituţiilor publice, Planul de ocupare a funcţiilor publice, pe careîl supune spre aprobare Guvernului;

240

întocmeşte raportul anual cu privire la managementulfuncţiilor publice şi al funcţionarilor publici, pe care îl prezintăGuvernului;

constată contravenţii şi aplică sancţiuni, în condiţiilelegii. Agenţia Naţională Funcţionarilor Publici îndeplineşte oricealte atribuţii stabilite prin lege.

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are legitimareprocesuală activă şi poate sesiza instanţa de contenciosadministrativ competentă cu privire la:

actele prin care autorităţile sau instituţiile publiceîncalcă legislaţia referitoare la funcţia publică şi funcţionariipublici, constatate ca urmare a activităţii proprii de control;

refuzul autorităţilor şi instituţiilor publice de a aplicaprevederile legale în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilorpublici.

Actul atacat este suspendat de drept.Preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici

poate sesiza şi prefectul în legătură cu actele ilegale emise deautorităţile sau instituţiile publice locale.


Sinteza unităţii de învăţare 6Potrivit art. 2 al Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, funcţia publică este

definită ca fiind "ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizăriiprerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şiautorităţile administrative autonome".

După unii jurişti, această definiţie, conţine două inexactităţi. Prima inexactitate se referă la faptul că administraţia publică centrală şi administraţia

publică locală realizează "prerogative".Dar, administraţia publică, atât centrală cât şi locală, este noţiune abstractă, care în fapt nici nu

există. Ceea ce există sunt autorităţile care compun administraţia publică.Acestea realizează prerogative şi nu administraţia publică, ca atare. În definiţia dată de lege

funcţiei publice, se mai arată că realizarea prerogativelor de putere publică poate fi făcută şi deautorităţile administrative autonome.

Deci, prerogativele de putere publică sunt realizate de autorităţile administrative autonome, caresunt entităţi statale ce există în fapt, în realitate, ele desfăşurând o activitate în diferite domenii şi fiindînfiinţate prin lege organică, în baza căreia au obţinut posibilitatea de a realiza prerogative de puterepublică.

După cum se poate constata, definiţia dată de către lege funcţiei publice este, prin ea însăşi,contradictorie.

De altfel, în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, există o rubrică intitulată "Acteleorganelor de specialitate ale administraţiei publice centrale".

După cum se poate observa este vorba despre organele emitente şi nu despre administraţiapublică. Iar acestea emit acte în realizarea prerogativelor care le-au fost acordate prin acte normative.

A doua inexactitate se referă la definiţia funcţiei publice, aceasta fiind definită ca

241

"ansamblul atribuţiilor".Prin definiţia menţionată se face confuzie între funcţie şi competenţă. Competenţa este ansamblul

atribuţiilor, adică al unor drepturi şi obligaţii şi nu funcţia.Funcţia publică este postul în organizarea unei autorităţi publice, ca de exemplu, funcţia de

director, şef de serviciu, contabil şef, secretarul unei unităţi administrativ-teritoriale etc.Competenţa este diferită de funcţie. Ea este efectul funcţiei. Deţinătorul funcţiei publice, persoana

respectivă dobândeşte şi o competenţă, un ansamblu de atribuţii, care nu se pot îndeplini dacă aceapersoană nu ar deţine funcţia publică corespunzătoare.

Potrivit art. 2, al.1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici „funcţionarpublic este persoana fizică numită într-o funcţie publică”.


funcţie publică; funcţionar public; demnitar public; funcţionar de fapt; înalt funcţionar public; corpul funcţionarilor publici; corpul de rezervă al funcţionarilor publici; carieră; răspunderea funcţionarului public; incompatibilităţi; perioadă de stagiu; promovare;delegare;detaşare; transfer; sancţiuni aplicabile funcţionarului; asociere sindicală.


1. Definiţi funcţia publică şi funcţionarul public.2. Identificaţi categorii de funcţii publice şi enunţaţi criterii de clasificare specifice funcţionarului

public.3. Analizaţi deosebirile dintre funcţionarii publici şi demnitarii publici.4. Precizaţi care este rolul înalţilor demnitari publici şi care sunt condiţiile de ocupare a unei

asemenea funcţii.5. Indicaţi care sunt condiţiile necesare pentru ocuparea unei funcţii publice.6. Identificaţi drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici.7. Analizaţi incompatibilităţile funcţionarilor publici.8. Ce semnifică îmbunătăţirea pregătirii profesionale a funcţionarului public?

242

9. Indicaţi cazuri de modificare, suspendare, încetare a raporturilor de serviciu ale funcţionarilorpublici?

10. Ce se înţelege prin teoria funcţionarului de fapt?



1. Funcţia publică se caracterizează şi prin următoarele trăsături:a - aparţine numai funcţionarului public, investit cu realizarea competenţei ce revine

organului administraţiei publice din care face parte;b - exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care formează conţinutul sau

reprezintă o facultate la aprecierea titularului funcţiei;c - drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul funcţiei publice nu sunt exercitate în

regim de putere publică.

2. Nu pot beneficia de statute speciale proprii funcţionarii care îşi desfăşoară activitatea în cadrulurmătoarelor structuri:

a - aparatul de lucru al Guvernului;

243

b - structurile de specialitate ale Parlamentului României;c - structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ.

3. Categoria înalţilor funcţionari publici nu cuprinde persoanele care sunt numite în una dintre următoarelefuncţii:

a - consilier de stat;b - secretar de stat;c - secretar al judeţului şi, respectiv, al municipiului Bucureşti.

4. Categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una dintre următoarelefuncţii publice:

a - secretar general al ministerului;b - primar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi al comunei;c - şef de serviciu şi şef de birou.

5. Funcţionarul public este în conflict de interese dacă se află în una dintre următoarele situaţii:a - este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire

la persoane fizice şi juridice cu care are relaţii cu caracter nepatrimonial;b - participă în cadrul aceleiaşi comisii, constituite conform legii, cu funcţionari publici

care au calitatea de soţ sau rudă până la gradul IV;c - interesele sale patrimoniale, ale soţului sau ale rudelor sale de gradul I pot influenţa

deciziile pe care trebuie sa le ia în exercitarea funcţiei publice.

6.Sunt, potrivit legii, între altele, îndatoriri ale funcţionarilor publici:a - obligaţia de a se abţine de la fapte care ar putea aduce prejudicii persoanelor

fizice sau juridice ori prestigiului Corpului funcţionarilor publici;

7. Modificarea raportului de serviciu are loc prin una dintre următoarele operaţiuni:a - detaşare în interesul unei alte autorităţi sau instituţii publice, unde urmează să

funcţioneze, de regulă într-o altă localitate;b - delegare ca măsură permanentă dispusă de conducerea autorităţii sau instituţiei publice

şi prin care funcţionarul subordonat are posibilitatea de a îndeplini activităţi în interesul, dar înafara organului din care face parte;

c - prin schimbarea definitivă sau temporară a unora dintre atribuţiile ce revinfuncţionarului public.

8. Din punct de vedere al interesului, delegarea funcţionarului public se realizează:a - în interesul autorităţii sau instituţiei publice care deleagă şi al funcţionarului public

delegat;- în interesul autorităţii sau instituţiei publice care deleagă;

c - în interesul funcţionarului public delegat.

b - obligaţia de a se abţine de la exprimarea sau manifestarea publică sau particulară aconvingerilor şi preferinţelor politice;

c - obligaţia de a solicita sau accepta daruri sau orice avantaj, direct sau indirect,pentru el sau pentru alţii, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.

244

9. Detaşarea funcţionarului public se dispune:a - în interesul autorităţii sau instituţiei publice care dispune detaşarea;b - pentru o perioadă de cel mult 6 luni;c - pentru o perioadă de 12 luni.

10. Transferul funcţionarului public se poate face:a - în interesul serviciului, în mod unilateral de către autoritatea sau instituţia publică din

care face parte funcţionarul şi numai în interesul autorităţii sau instituţiei publice la care se facetransferul;

- în urma aprobării cererii de transfer de către conducătorul autorităţii sau instituţieipublice de la care se transferă funcţionarul public;

c - în interesul serviciului, numai cu acordul scris al funcţionarului public.

11. Suspendarea raportului de serviciu al funcţionarului public are loc în una din următoarele situaţii:a - când funcţionarul public a fost transferat în interesul serviciului;b - atunci când acesta desfăşoară o activitate sindicală pentru care este prevăzută

suspendarea, în condiţiile legii;c - când este dispărut.

12. Raportul de serviciu al funcţionarului public încetează de drept în una din următoarele situaţii:a - la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii

funcţionarului public;b - ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia de

demnitate publică, de la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătoreascădefinitivă;

c - la data expirării termenului pe care a fost exercitată, cu caracter permanent, funcţiapublică.

13. Încetarea raportului de serviciu are loc prin eliberarea din funcţia publică, pentru motive neimputabilefuncţionarului public, în unul din următoarele cazuri:

a - starea sănătăţii fizice sau/şi psihice a funcţionarului public, constatată prin decizie aorganelor competente de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia să îşi îndeplineascăatribuţiile corespunzătoare funcţiei publice deţinute;

b - ca urmare a respingerii cererii de reintegrare în funcţia publică ocupată de cătrefuncţionarul public a unui funcţionar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motiveneîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare;

c - pentru incompetenţa profesională în cazul obţinerii calificativului 'satisfăcător' laevaluarea performanţelor profesionale individuale pe o perioada de 2 ani consecutivi.

14. Raportul de serviciu va înceta prin destituirea funcţionarului public în următoarele cazuri:- starea sănătăţii fizice sau/şi psihice a funcţionarului public, constatată prin decizie a

organelor competente de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia să îşi îndeplineascăatribuţiile corespunzătoare funcţiei publice deţinute;

b - ca sancţiune disciplinară, aplicată pentru săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare;c - dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează

pentru încetarea acestuia într-un termen de 5 zile calendaristice de la data intervenirii cazuluide incompatibilitate.

15. Din punct de vedere al statutului, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este:a - o autoritate administrativă autonomă care asigură managementul funcţiei publice şi al

funcţionarilor publici;

245

- un organ de specialitate al administraţiei ministeriale, fără personalitate juridică, aflat însubordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei;

c - un organ de specialitate al administraţiei publice centrale care asigură managementulfuncţiei publice şi al funcţionarilor publici.

Bibliografie obligatorie-Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005, vol. I si II.-Verginia Verdinas, Drept administrativ, ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009-Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediţia a III-a revizuită şi



246

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare 1: 1) b; 2) b; 3) a; 4) a,b,c; 5) a.; 6) c, 7) c, 8) a, 9) b, 10) a

Unitatea de învăţare 2: 1) a, 2) a,b,c; 3) c; 4) a; 5) a,b,c; 6) a; 7) b; 8) c; 9) a,b; 10) b

Unitatea de învăţare 3: 1) c; 2) a; 3) c; 4) c; 5) a,b,c. 6) c; 7) a; 8) a; 9) c; 10) c; 11) b; 12) b;13) c; 14) a; 15) a;

Unitatea de învăţare 4: 1) c; 2) b; 3) a,b,c; 4) b; 5) a,b,c; 6) a,b; 7) a,b; 8) a; 9) a,b; 10) a,b;11) a,c; 12) b; 13) a,b; 14) c; 15) a;

Unitatea de învăţare 5: 1) a; 2) b; 3) c; 4) b; 5) c. 6) a; 7) b; 8) c; 9) b; 10) a,b,c b

Unitatea de învăţare 6: 1) a; 2) a; 3) b; 4) c; 5) c. 6) a; 7) c; 8) b; 9) b; 10) c 11) b;12) a; 13) a; 14) b; 15) c11) b; 12) b; 13) c; 14) a; 15) a;

agata mihaela popescu...-anibal teodorescu, tratat de drept administrativ, vol. i institutul de arte...

Documents