•

ADECĂ fi

FIAREA POESIEI NAm»«rt>LE DIN CEI

MAI BUNI SCRIITORI [ROMÂNI

IN USDL

T I N E R I M E I R O M Â N E

ADUNATA DE

J O A N P O P U R E T E G A N U L .

M M

S I B I I U EDITURA TYPOGRAFIEI W. KRAFFT.

1885. - .

I

M i l i t a i ADECĂ

FL6EEA POESIEI NAŢIONALE

DIN CEI

MAI BUNI SCRIITORI ROMÂNI

IN USUL

T I N E R I M E I R O M Â N E

ADUNATĂ DE

J O A N P O P U R E T E G A N U L .

SIBIIU EDITURA TYPOGRAFIEI W. KRAFFT.

1885.

Partea I .

F»OESII LIRICE. Imne, ode, elegii, doine, hore.

1. Rugăciunea pruncului. (Imităţiune.)

Din Lamartine.

Părinte, cărui tata se-nchină, Şi toţi te chiamă genunchi plecând, De al cărui nume măreţ şi blând Al mamei frunte smerit se 'nchină.

Dic, că est s6re strălucitor E jocăreia poterei tale Că sub peciore-ţi e pe-alui cale Candelă de-aur luminător.

Dic, că tu singur faci a se nasce Mici păserele ce cântă, sbor : Laşi copilaşii cu mama lor Le dai un suflet a te cun6sce.

Dic, că tu singur semeni cu flori Livadfi- vale. oâmnuri. gradine. Tu faci verdeaţa, şi fără tine Ar fi toţi pomii ueroditori.

1*

— 4 —

L a daruri multe, la a ta 'ndurare Tot universul este chiemat, Nici micul vierme nu e uitat La al Naturei ospeţ prea mare.

Livadea-o pasce mielul plăpând, La mugur iedul vesel s'acaţă, Puii la cloşcă — a ciupi — nveţă, F u g gândăceii nutreţ căutând.

Vrabia sbora şi ciugulesce Pres te ogoră paseri se pun, Nutre ţ porumbii lor 'şi adun, Pruncul la mesă strâns se lipesce.

Al teu sânt nume se-1 preamărim Şi dimineţa, la prând şi-n seră, Se faci pâmentul se ne resară Nutreţul lumei : toţi se trăim.

D6mne, dar gura-mi slab gângânesce Nume de ângeri prea inălţat Şi un copil pote fi ascultat In ceta 'naltă, ce te măresce.

ţ ) ic , că-ţi place bine-a primi Ură r i aduse dela pruncie, Pentru acea nevinovăţie Ce-o are pruncul fără a sci.

De acolo, dacă bine primesc! Nevinovata n6stră chiemare E u ţi voiu cere fără — 'ncetare Lipsa la t6te se implinesci.

— 5 —

D6mne, tu apă dă la isv6râ L a paseri pene spre a sbura, La miel dă lapte şi lâna s'a E r la câmpie r6uâ, rec6re.

Dă domne pâne la cerşitor La morboşi dă-le-'nsenătoşare, La sclavi, Tu d6rnne, dâ-le scăpare, Sî la orfani dă-le Tu ajutor.

Bunului tată casă ticnită, Copii cu minte şi ascultători; Şî-n mine, sânte, se te cobori Se fie mama prea fericită.

Micuţei astfel se fiu şi eu C a copilaşul dela iconă, Ce rîde mamei şi cere hrană; E r tată are pre Dumnedeu.

In mine pune sânta dreptate Şi adeverul pre buza mea : Şi-ntr'al meu suflet când vei vedea Se vedi, părinte, tot bunătate.

Precum se urcă tămâia-n sus Nalţă-se ruga-mi până la t ine : Dă luinei pace, la contrari bine, Şi mergă t6te precum le-ai pus.

I. Eliade.

— 6 —

2. Rugăciunea.

Al totului păr inte! tu a cărui voinţă, L a lumî ne'nfiinţate a dăruit fiinţă, Stăpâne Zidi tor! Putere fără margini, isvor de vecinicie, Al căruia sânt Nume pământul nu îl ştie Nicî omul mur i tor !

Daca la Cer s'aude, glasul făpturei tale, F ă ca in tot de-auna pe a virtutei cale Se merg nestrămutat. Când sorta me apasă, cum şi când îmî zimbeace, Când veselă m'ajută, când aspră me gonesce, Se pot fi neschimbat.

Mândria-n fericire se nu me stăpânescă, Mâhnirea in restrişte se nu me umilescă, Dreptatea se o sciu. Consciinţa se-mi fie, ceresca ta poveţâ Prin ea tu me ndrepteză, şi când greşesc me-nv6ţâ Cum trebue se fiii.

F ă se doresc de obsce al omenirei bine, Se me cunosc pe insumî, şi p'altul decât tine, Se nu am Dumnedeu. La omeni adeverul se-1 spui fără sfielă, De cel ce reu 'mi face, de cela ce me 'nşelâ, Se nu îmî resbun eu.

Şi fă ca tot de-auna al meu suflet se ved.ă Lumina asceptată, a nemurirei rază Din colo de morment,

_ 7 —

Acolo unde vieţa cea vecinică zimbesce Sărmanului acela ce 'n vieţă pătimesce Gonit p 'acest păment.

Sciu cum că lumea nostrâ, între globurle multe, Care sunt pentru slavă-ţi, cu un cuvent făcute, După un vecinie plan, Nimica inainte-ţi nu poate se se credă; C'aşa de puţîn este, ş'atâta insemneză, Un val în Ocean.

Cunosc cu tote-acestea, şi ved. cu-ncredinţare, Că-n fapta cea mai mică, şi-n lucru cel mai mare, De o potrivă esci. Că la a ta dreptate nu este părtinire, Că ingrijescl de t6te, că fără osebire, Ş' asupra mea privesci.

Cu tunetul din ceriurî tu ocolescî pământul; înfloresc! cu natura, şi recorescî cu ventul, Esci vieţa ce ni-aî dat. Ascultă dar Stăpâne, supusa rugăciune, Ce sufletul o 'nalţă, ce inima depune, La tronu-ţi ne 'ncetat.

Până-n ciasul din urmă, amorul teu se-mi fie, Com6ră de nădejde, de dulce bucurie, Isvor de fericiri. E l singur se-mi stea faţă, în acele minute, Când planuri viit6re, şi amăgiri trecute, Se şterg ca năluciri.

D. Gr. Alecsandrescul.

— 8 —

3. Ruga Sclavului.

T u ! al căruî tron străluce, Cununat d 'eternitate; T u ! a căruî sântă tnâim Plăsmuesce şi conduce Lumile nenumerate, Intre cer şi-ntre ţer înă!

Vedl-me, 'mperate mare, — Gârbovit cu dile grele, Cum plec umilit'ami frunte Şi genunchii la altare, Ca se torn plângând pre ele Negre lacrime şi crunte!

Vedî-me şi-ţî fie milă, Şi urechia nu-ţi ascunde; Nu-ţi abate a ta vedere De făptura asta vi lă; Că de mult la cer petrunde Plânsul ei ş'a ei dorere ! . . .

Tu esci mintea nesfârşită: Nu uita că şi pre mine M'a zidit măna-ţî cea t a re ; Şi ţerîna plăsmuită N u uita că dela tine Luă suflet şi mişcare!

Ta tă ! nu voesci ta 6re, Ca fiinţele urzite Şi la vieţă deatinate,

— 9 —

Se se bucure de sore Şi se fie fericite: Se se mişce-n l ibertate?

Da, căci tu grijesci de vierme, Ce prin pulbere se pierde; Tu grijesci de pesci în apa; Tu grijesci de-al plantei g e r m e ; Pasere! dai codrul verde Şi isvorul ce-o a d a p ă ! . . .

Singur omul se nu sorbă A ta grijă părinţescă? Nu-i şi el a ta făptură? Cum de laşî natura orbă Se-lu frământe, se-lu terescă Prin discordie şi u r ă ? !

N'ai pus lege armonia Intre toţi şi între tote, Ce se mişcă pe sub sore? N'ai dat omului frăţia? Deci, o domne, cum se pote Om pe om se se omore?

Pentru ce mori pe Cruce Fiiul Teu, Etern Păr in te? Ore nu ca prin jertfire Pacea lumei a aduce? El voi ginte cu ginte Se le 'node prin iubire!

Templul teu e mărturie De a lui Christ operă săntă;

— 10 —

Căci in el vru se unescâ Pre toţi omenii-n frăţie. Aretându-le ca ţîntă Amor şi pace frăţescă!

Şi tu suferi adi, Divine, Legea ta şi-a ta voinţă S'o restorne omenimea, Şi se 'nalţă pân la tine Miserabila fiinţă Tirania şi c ruz imea?

Fica nopţii laşi se frângă Ale iadului zăv6ră Şi se-şi pună tron în lume: Se strivescă şi se stengă Creatura ce-ţi adoră Chiar martiră sântul nume!

Seau îţî place D6mne, ţie Fumul , care se redică Dup'altarele spurcate, Unde negra Tiranie Junghe, cruda, şi dumică Victime nevinovate?

Place-ţi, când un sclav, ce vine La altaru-ţi se te-adore Şi se-ţi cera îuângciîârs, Ca se tragă după sine Lanţur i lungi, injositore Pentru sântele-ţî a l tare?

— 11 —

Decă tu găsesci cu cale Numai reii a protege Sub egida ta înaltă; Dă avent voinţei tale, F ă din crimă a ta lege Şi din hoţ a ta uneltă!

Leului ţii se devore Tot ee-n codrii locuesce, Vuitorului se sfăşie Ale tale sburătore, Chiţilor le poruncesce Marea s'o lase pustie.

Că de mult in omenime Ghiara, dintele rapace, F a c se fumege altare, îngroşate de victime.. . A h ! şi a ta mânia tace, Dumnezeu cu îndura re !

Nu mai esci acel ce-odată Ai dis apelor se 'nghiţâ Lumea negră de peeate ? Adi o vedî mai vinovată Şi de crime 'ntărunţ i tă . . . Dar nu vrei se-i faci d r ep t a t e !

Când sub glotele tirane Ceta drepţilor e sclavă, — Sverle-ţî fulgerul mai b ine : Schimba globul in vulcane, Şi la grosnica luî lavă Pasce-ţi ochiul teu, D i v i n e ! . . .

I. Lăpgdat.

1 Dumnedeulu nostru.

Lăudaţi-1 că e mare Dumnedeu!

Ce a păzit cu mâna tare, P r e român poporul seu.

E l din veci ne a fost părinte Şi stăpân,

Nici de astădî înainte N'o se uite pre român.

Mare e a lui putere Şi va fi

Şi de câte ori vom cere, Se ne ajute va veni.

Avem secuii mărturie • C al seu scut

Apărându-ne in urgie Pr int re valuri ni-a trecut.

Când viniau glote barbare Preste noi

Dumnedeul nostru mare Ne da braţe de eroi.

Turcul , Leşul şi Tătarul JL i v t u n i a

Cu Sarmatul şî Când eternul se scula.

— 13 —

Lâudaţi-1 câ e mare Dumnedeu,

Ce a pâdît cu mâna tare P r e român, poporul seu.

E l ni-a scris pre sânta-i cruce „Biruiţi" !

Şi ori unde ve ve-ţi duce Laurii se-i grămădi ţ i !

Şi ni-a dat apoi cercării Se-arătăm.

Că şi 'n jugul apăsării Al seu nume'l adorăm.

Când purtam in grea robie Lanţul g reu ;

Noi credeam in bărbăţie Şi 'ntral-nostru Dumnecleu.

L'am chiemat se ne redice Şi a-venit

Şi din lanţuri inimice Braţele ne-a despletit.

Turcul, Tătarul , Polonul Tremura

Cu Muscanul şi Teutonul Când eternul se scula.

Lâudaţi-1 ca e mare Dumnedeu,

Ce a pâdit cu mâna tare, P re Eomân poporul seu.

— 14 —

E l ni-a dus la libertate Si la drept ;

Si sub scutu-i vom combate, Cu credinţa lui in piept.

Tirania er' ne-apasă Şi slăbim

Dar ' divinul nu ne lasă A iei jurtfă se perim.

Ascultaţi glasu-i putinţe Resunend ;

înainte, înainte Fii miei, păşiţi luptând!

Şi de vorba lui se plecă Cei Carpaţi.

Pier hotăra, ruiri secă. Se-'şî de mâna fraţi cu fraţi.

Tremură cu laşitate Cei duşmani

Şi de spaimă prin palate Se-ascund grosnicii tirani.

Lâudaţi-1 că e mare Dumnedeu,

Ce a păzit cu mâna tare, P r e Român, poporul seu.

E l ni-a fost din veci părinte Sii a t n n a n • •y- 1 - " " >

Nici de astadi înainte N'o se uite pre Român.

Joan Lăpădat.

— 15 —

5. Un devotament familiei Hurmuzachi.

„Trecut-a umbra legei, şi darul nu mai v i n e ; " Torinţii graşi de sânge român, nevinovat C e a curs intru speranţă, că reul va s'aline La popului, ce piere 'n foc, pentru împerat , Cer dreptâ resplâtire, în cer si pre pământ, In faptă, in fiinţă, ear' nu'n deşert cuvent.

Românul, ce din secuii a fost gonit de s6rte, Se sufere ca vita, ca sclavul maltratat Acum ve spune'n faţă, că nu-i pasă de morte, Cu care'n mii de caşuri eroic s'a luptat ; Câ-n Patria s'a dulce va sci a s'apăra De ori ce leu sau tigru, ce-ar vre al subjuga.

Românul, ce din secuii, prin intrige duşmane, A fost menit de „Paria" in est păment frumos, Tracta t ori când cu ură de castele tirane, Respins dela cultură, resupt până la os, 'Şi cere acum dreptate pe 6ra şi minut Dîcând, c'a tiraniei dulci visuri au trecut.

Românul, ce din secuii, sciu păzi credinţa Monarchului şi curţii, la care-a fost supus, Fă r ' a cerşi diplome la regi, spre adeverinţă, Că-alui nerv6se braţe victorii au produs, Nici acli nu despereză; că-ci este sus in cer, Un Domn, d'a cărui faţă subjugătorii pier.

Kesbeiul, f6mea, morbii şi alte rele urmate, De-a şi tras Româuimea in stare de suspin, Sub masca de frăţie, pretest de libertate,

— 16 —

Vedîndu-se d'odată in drum, ca peregr in ; Ma, simţul bărbăţiei, virtutea de Romani, Şi adi străluce-n faţă la jun i şi ve te ran i !

In satele-i frum6se, acum ruini turtite, Se plimbă corbi selbateci din regiuni pustii, Servind spre a lor nutrire cadavrele strivite, Ce zac pe jumătate afară, prin câmpii. — Şi iata, că Românul şi adî nu-i desperat, Că-ci crede in Pronie şi'n cuget nepetat! —

Aşa e; Provedinţa, la care el se-inchină, I 'a-intins pururea scutul si mâna de ajutor. De n'a perit Românul, când nu vedea lumină Când simţul libertăţii era ucigător, Acum, când tirania se sbuciumă-in dureri, Tu, bravule Române, mai cred.i, că o se peri ? —

De n'a perit Românul, când 6rdele barbare Venia ca şi locuste în agri-i semănaţi, Tăind fără de milă, răpind fără cruţare, Lipsind pre fii de tată, şi pe sororî de fraţi, Acum când braţu-ţi ager in lume-i cunoscut, Tu bravule Române mai creoli, că esci pierdut?

De n'a perit Românul când trei se obligară Prin Bule ruşinose, cu negru jurăment, Se-1 ţînă in sclavie, a duce dile amară, Lipsit precum de drepturi, aşa şi de păment, Acum, când Carta n6uă pre toţi îi face fraţi, Voi singuri se ve temeţi, că ve-ţi fi lăpedaţi?

De'i drept, că t6te in lume au culme şi cunună, De care mai departe a trece, nu-i ier ta t ;

— 17 —

Atunci şi tu Române, cu fraţi-ţi dimpreună, închinate la s6rte, cu spirit de bărbat ; Că-ci tocma se te inghîţă balaurul feros In scurt te va rescote intreg şi sănetos!

Veni-va o di fatală când intriga faţară, Ce ţese la cabale, va pune larva j o s ; Când pisma, nedreptatea, vor fi espuse afară; Când fulgerul Proniei, ce sboră luminos, Va nimici duşmanii, ce pururea urclesc L a planuri, cum se pieră poporul românesc.

P reved p'un Alecsandru, eroul cel mai mare, Ce-şi tinse despotismul din răsărit l 'apus, Silind popore brave la j ug de apesare ; — Când iată, deodată, sună un glas de sus : „Ajunge," si tiranul se 'ntorce in păment, Se ste la Tribunalul ceresc, spre a şi da cuvânt.

Păşiţi, dar ' Înainte, Voi Grachii Românimei, Bărbaţi in graiu şi'n fapta, cu spirit de Roman, Voi, fraţii Hurmuzacbi, tesaurul tinerimei, Aleşi de Provedinţă, se bateţi pre duşman, Cu armele dreptăţei, pe drumul legiuit, Şi credeţi, c'al vost nume in cer va fi măr i t !

Andreiu Mureşianu (1850.)

2

— 18 —

6. A suta aniversare a nascereî lui G-eorgiu Lazar.

L a o miiă-şepte-sute-şepteo!ecî-şi-n6ue-apare O lumină mângaiosă, un lucefer lustru mare

Pe orizontul Carpatin. E l străbate prin furtuna, ce de vecî ne amorţesce, Şi ca ângerul vieţeî re 'nviere ne vestesce

Din noianul lung de chin.

Mai ântaîu ca şi-atomul: mic şi slab şi fără veză Sus în caosul sclaviei nevedut el schinteieză,

Se strecoiă prin potop, Şi plutesce şi se 'nalţă şi prin valuri el innotă Şi strebate-'n agonia prin a viscolelor rotă,

Pân ' ajunge 'naltul scop.

Dintre capete plecate de-a despoţilor urgie Fruntea s'a nepăsătore si-o redică cu mândrie

Rade 'n giurul seîi vărsând. In lumina lor zăresce cetele legionare Cum suspină resignate, dormitând în nemişcare

Pe străbunul lor pământ.

Vede mâna sacrilegă cum le bate, cum le stringe, Vede părăsitul lacom cum le storce-alesul sânge,

Din vieţa lor trăind. Ne 'ndurarea luî 1' aprinde, setea lui 1' inflăcăreză Şi ca stea luminătore spre zenit inainteză

Foc din sine scuturând.

Foc ce fraţilor lumină le aduce şi scăpare, E r pe frunţile duşmane le-ameninţă cu 'nfierare

Pent ru negrul lor pecat.

— 19 —

In lumina lui cerescă risul crud se schimosesce, Ochiul palid de dorere în speranţe dulci zimbesce,

Noptea lungă s'a curmat. — —

Spune radă minunată, spune stea misteriosă Ce isvor te a scos la lume, care sferă gloriosă,

Ce castel, seau ce palat? Căci un rege ca şi tine nu se pote se se nască Din a lanţului strensură, din sclavia diavolescă!

Esti fecior de împăra t?

C e ? se cred eu umbrei tale, ce din cer adi mi s'aretă Nazaretul*) din car rada, vieţa ta e împrumutată?

R e g e tu născut din sclavi? Inse Clio, o minune ! spusa ta o rnărturesce Şi mai dîce, cum că sclavul nici când negă mişelesce

Descendinţa Iul din bravi.

Din coliba terăneseă sguduită'n temelie De nedrepta deciuelă, de a streinului mânie

Curs în lume ţî-aî luat. La făclia cunoscinţeî lăcomia seculară, A tiranilor crudime şi-a lor fapte de ocară

Fără veste-aî demascat.

Depărtat de dulcea mamă şî de a casei mângâiere, Ţi-ai ales spin6sa cale de urgie şi dorere

Şi prin flacărî aî notat. Fost 'aî alungat de sorte prin furtuni amorţî6re Pr in a gerului asprime, prin reci valuri necăt6re

Şi de vipere muşcat.

*) Avrigu lângă Oltu. in Ardealii. 2*

— 20 —

Ai gustat amara pâne numa'n lacrimi înmuiată, Suferit'ai mii insulte dela litfa blestămată,

Dar remas'ai neclătit. • Se păre că şi infernul cu săgeţile lui crunte Şi-ale morţii reci veninuri ar' pote se le infrunte

Al teu suflet de grani t !

Prin minuni nepomenite dela mesa ţerăn6scă Ai ajuns din treptă'n treptă pân la mesa 'mperătescă,

Gu 'roperaţî tu ai mâncat. Dar în sgomotul bacchantic a nunteî lui Bonăparte Tu de-a sclavilor bucată, de-a lor rea fi mică parte

Dovedişi că n'ai uitat.

Căci de sus din înălţime, din splendorea 'mperătescă Ai plecat cu resignare jos in ţera românescă

Sugrumată de fanar. Şi-aî deschis a lumeî carte, ce le-a spus c'a lor chiâmare îucă nu este sfârşită, că trecutul lor cel mare

N'o se aibă 'n veci o tar !

Alor animă se 'ncruntă, a lor animă se 'mbetă De ceea ce sunt acuma şi audînd ce-au fost odată

Şi prin sacru jurământ . Părăsiţilor li-arată calea-n laturi spre hotară, Plivesc holda de neghină şi se fac stăpâni in teră

Preste vechiul lor păment.

Dar in focul resbunăreî cel aprins de-a ta şoptire Prins , bătut, rănit la suflet, po tin' nobile mart ire

Ghiara morţii t e a străpuns, Şi (ca Oidipus odată cu piciorele cioplite De a duşmanilor secure, tot prin viscole cumplite

In colibă-ţi ai ajuns.

— 21 —

7. Un Eesunet (1848).

Deşteptate Române! din somnul cel de m6rte In care te-adânciră barbarii de t i ran i ! Acum ori nici odată croesceţi altă s6rte L a carea se se-inchine si crudii tei duşmani!

Acum ori nici odată, se dăm dovedi la lume, Că-n aste mâni mai curge un sânge de Roman, Şi că-n a n6stre piepturi păstrăm cu fal' un nume Triumfător in lupte, un nume de Traian.

Inalţă-ţi lat'a frunte si caută in ju r de tine Cum stau câ. brauii-in n*unte voinici sute de mi i ; Un viers ei mal aşteptă şi sar câ lupii in stâne, Betrânî, bărbaţi, juni, tineri din munţi şi din câmpii!

Intre-al rudelor cutremuri şi a sororei s'ale gele, Intre reci fiori de morte şi 'ntre lungi suspinurî grele

'Naltul "suflet ţî l'ai dat. E r când rn6rtea cea amară ai simţit că vre se 'vie, Cea din urmă-a ta oftare fu „Sermană Românie!"

Pentru care-al sângerat. * * *

Dar te mângâie, iubite, tu martir de resbunare, România adi trăesce mândră, liberă şi tare

Şi din veselu-î otar Sus in sfere fericite prea mărit ea te zăresce Şi cu o frunte triumfală prin trofee adi zimbesce

Cu dispreţ câtră fanar! — — 1/13 Jauuariu 1879.

Vasile Mihailii Lazaru.

— 22 —

Priviţi măreţe umbre, Mihaiu Ştefan, Corvine, Româna naţiune, ai vostrii strănepoţi, Cu braţele 'narmate cu focul vostru-'n vine, „Vieţă 'n libertate, ori morte strigă to ţ i !"

P r e Voi ve nimiciră a pismei rentate, Şi orba neunire, la Milcov si Carpaţ i ! Dar ' noi, pătrunşi la suflet de sânta libertate, Ju răm câ vom da mâna, se fim pururea fraţi! —

O mamă văduvită dela Mihai cel Mare, Pre t inde dela fii şi adî mână de-ajutor, Şi blastărnă cu lacrămî în ochi pre ori şi care, In astfel de pericul s'ar' face vendător!

De fulgere se pieră, de trăsnet si puci6să, Ori care s'ar retrage din gloriosul loc, Când Patria s au mama, cu anima doiosă, Va cere, ca se trecem prin sabie şi foc!

N'ajunse iataganul barbarei Semi-Lune, Acărui plăgi fatale şi adi le mal s imţim: Acum se vîră Cnuta in vetrele străbune, Dar ' martor ne e Domnul, că vii nu o primim!

N'ajunse despotismul cu intrăga lui orbie, Al cărui jug din secuii ca vitele 'lu pur tăm: Acum se incercă crudii, in 6rb'a lor trufie, S e n e r a p e s c a L i m b a , dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri , acum orî nicî odată Uniţi-ve in cuget, uniţi-vă in s imţir i ! Strigaţi in lumea largă, că Dunarea-i furată, Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri !

— 23 —

Preoţi , cu crucea in frunte! câ-ci 6stea e creştină, Devisa-i libertate şi scopul ei prea sânt, Murim mal bine-n luptă, cu glorie deplină, De cât se fim sclavi erăşi in vechiul nost pământ !

Andreiu Mureşianu.

8. Desceptarea României. Voi ce staţi in adormire,

Voi ce staţi in nemişcare N'audiţi prin somnul vostru

Acel glas triumfător, Ce se nalţă pân la ceriurî

Din a lumei deşteptare Ca o lungă salutare Catră un falnic vi i tor?

Nu simţiţi înima vostră Că tresare şî se ba te ;

Nu simţiţi in pieptul vostru Un dor sânt şî românesc?

La cel glas de inviere, La cel glas de libertate

Ce pătrunde şî resbate Ori ce suflet românesc?

E t ă lumea se desceptă Din adânca-i letargia!

E a paşesce cu pas mare Cătră-un ţel de mult dorit.

A h ! treziţi-ve ca dSnsa r raţii miei ue rvuuiatuei

Sculaţi toţi cu bărbăţ ie , Diua vieţei a sosit.

— 24 —

Libertatea-n faţa lumei A aprins un mândru s6re,

Şî acum naţiile tote Cătră dânsul aţintesc.

Ca un cârd de vuitori ageri Ce cu-aripi mântuitore

Se cerc vesel câ se sb6re Cătră sorele ceresc!

Numaî tu popor române, Se zaci veşnic in orbire?

Numaî tu se fi nevrednic De acest temp reformator?

Numaî tu se nu iei parte La obstesca înfrăţire,

La obstesca fericire, La obştescul venitor?

Până când se credă lumea O ! copii din Românie!

C'orî ce dor de libertate A pierit, s'a stins din voî ;

P â n ă când se ne tot plece Cruda, 6rba tiranie

Şî la caru-i de trufie Se ne-njuge ca pre bo î !

Până când in ţera n6stră Tot streinul se domnescă?

Nu sunteţi sătul de rele, N'aţi avut destui s tăpâni?

L a arme, viteji, la arme Faceţ i lumea se privescă

— 25 —

Pe câmpia românescă Cete mândre de Români !

Sculaţi fraţi de-acelaş nume, E i ă tempul de f ră ţ ie!

Preste Moina, preste Milcov, Preste Prut, preste CarpaţI,

Aruncaţi braţele v6stre C'o poternică mândrie

Şî de-acum pe vecinicie Cu toţi manile ve daţi!

Hai, copii de acelaş B â n g e ! Hai cu toţi intr'o unire

Libertate-acum seau morte Se cătăm se dobândim.

Pas , Români! lumea ne vede . . . Pentru a patriei iubire,

Pentru a mumei desrobire Vieţa n6stră se jer t f im!

Ferici t acel ce calcă Tirania sub păciore!

Care vede-n a lui ţeră Libertatea renviind

Fericit, măreţ acela Care sub un-falnic s6re

Pentru P a t r i a sa m6re Nemorire moscenind!

V; Alecsandri.

— 26 —

9. Alt Eesunet.

Intunecă-te sore, şi aurita ta lumină Păstreaz 'o pentru fii din timpii viitori! Acopere-ţi o lună, a ta radă senină, Se nu o vedă munţii si alor locuitori!

Rugina moştenită remâie-le povaţă, L 'a iadului prepastii pog6re-se de v i i ; O m6rte necurmată se pască alor vieţă, Cutremur, spaimă, groză, ajungă aşa fii!

La carii consciinţa, acea frumosă flore, Tempită prin pecate, nu mişcă v r e u n suspin; Trăiesce ca şi vita, ce paşce până more, Rodind prea des la ierburi, ce ţin ascuns venin.

Frumosă-i a ta îege, o splendidă natură! Plântată- 'n fie care, din omeni muri tor i ; F rumos e diamantul şi scump fără mesură, Dar ' zace ascuns in petră, când nu-su cunoscători.

Fi inţă fără nume, ce viermilor dai hrana, Si ierburilor r6ua, se crescă pre pământ, Me mir cum laşi, se intre in om duch de satană, Se calce, se isbescă tot, ce e drept şi sânt.

Nu-i lege, nu-i amore, s'a dus de mult din lume, P r e prietin şi deapr6pe, de-ţi place 'Iu clevetesci, Streinul ce-ţi va face, de-i şi strici bunul nume, In piept porţi ură, pismă, ear' lui te făţărescî.

— 27 —

10. Adio Moldovei.

Scumpă ţeră şî frumosă, O ! Moldovă draga m e a ! Cine plecă şî te lasă E pătruns de jale g rea ; Căci plutind in visuri line Pe-al tău sin ca intr'un rai Dulce i vieţa dela tine Ca o dulce dî de ma i !

E u te las, ţeră iubită, De al teu cer me depărtez, Dar cu ânim'a negrită Plâng amar, amar oftez!

Alergi din casă 'n casă, şi limba-ţi ascuţită 'Şi şti vărsa veninul pre cei nevinovaţi ; I-ţi saltă negrul suflet, când g u r a ţ i pângărită Dărapână unirea şi pacea dintre fraţi!

O mască dintre drumuri, cum nu simţi pocăinţă? Cum nu-ţi aduci aminte, că ai se dai cuvent De cugete şi fapte, de totă a ta credinţă Cerescului părinte perind de pre păment?

Ma, judecă tu Domne! C ă c i a ta judecată E sântă ca si Tine, Tu nu scii păr t in i ! A ta cerescâ faţă e singur nepătată, Tu unul ai potere la toţi a răsplăti!

Andreiu Mureşianîi (i842,l.

— 28 —

Trist acum la despărţire, De fiori me simţ cuprins, Şi ori ce dragă nălucire Pent ru mine acum s'a s t ins!

Cine scie, cine scie Decă-'mpins de al sorţii vent M'oi intorce-n veselie Se sărut al teu părnent! De-oiu vede încă vr'odată Munţii tei resunătorî Ce cu-o frunte innălţată Se pierd falnic printre nori!

Şî ai tei codrii de verdeţă Unde curg, şoptesc uşor Reci isvore ce dau vietă Doiue care dic de dor. Şi al teu cer care zimbesce Sufletului românesc, Şî ori care me iubesce Şî-ori pe care eu iubesc!

E t ă ceasul de porni re! Fjtă ceasul mult amar ! Veselie, fericire, E u le las pe-al teu hotar, Şi-a mea animă îţi d ice: O ! Moldovo te jălesc, Adio! remâi ferice, Fer ice se te găsesc!

V. Alecsandri.

— 29 —

11. Adio la Carpaţi.

Steua nopţii da lumină E r a luna lui Brumar Treceam culmea carpatină Vărsând lacrămî cu amar!

Resuna triste cavale Printre văile adânci , . Prahov 'a şoptia in vale, Vuitorii ţîpau pre stânci.

T6te-aveau o simpatie, Luna-n riu se reflecta Vuitorii şi aveau soţie Eco cântul repeta.

Numai eu eram departe De părinţi şî de ai miei fraţi, Şî cu lacrămi înfocate Dam adio la Carpa ţ i !

12. Bucovin'a.

Dulce Bucovină, Veselă grădină Cu pomi roditori Şî mândrii feciori! Cuib de panerele Albe sprintenele Care-n ochii lor Au foc răpitor.

Tu, ce eşti o fl6re Cădută din s6re, Cu trei alte flori, A tale suror i ! . . . Ele cătră tine ţ r i v e s c cu suspine E r tu le zimbesti Cu zimbiri cereşti.

— 30 —

Dulce Bucovină! Vântul ce inclină Cu aripa lui Je rba câmpului Nasce prin şoptire Scumpă amintire De-un trecut frumos Scump şi glorios.

F i in veci voi6să Pre cât esci frum6să! Fie traiul teu După gândul mieu! Că cine te vede Chiar in rai se crede, Cine-i trecător Te plânge cu dor!

V. Alecsandri.

13. Cătră nori.

Unde njergeţi, unde mergeţi, negri nori ? Unde treceţi printre sfere — sburători?

De ve duce l'a mea ţeră sborul greii, I trămite salutare sinul mieu.

I trămite salutare şi-un suspin, Şi-un surut, şi-o mbrăţoşare, şi-un dor lin!

Spuneţi-i c'a mele chinuri n'au hotar, Că-n suspine durer6se plâng amar.

Spuneţi-i că cel din urmă al mieu dor E : siirutul maicei mele . . . si-apoi mor.

J. Bădescu.

— 31 —

14. Cătra Mierlă.

Pasere galbină 'n cioc, Reu mi-ai cântat de noroc, De ti-ar' seca clonţul teu, Cum mi-ai cântat tu de reu!

Câ t6tă vieţa mea, Ai cântat se fie rea, Şi t6te dilele mele, De cât bune mai mult rele.

Cum nu ţi-a fost ţîe greţă, A-mi cânta inie de faţă, Şi a-mi preface traiul meii Din bine, la-atât'a reu!

D6ră ceriul cel de sus, Sortea mea ţie ţ'-a spus, Că-am se fiii nefericit Din legăn pân' la sferşit!

Nu vedeai inima mea, Cât de fierbinte iubiâ, Şi acuma i ca-un sloi de ghiaţă, Rece fără de vieţă!

Mierlă viersul teu subţire, Că-ci cântă tot despărţire, Pr imavera în diori, F ie senin, fie norî!

Prâpâdisar ' cuibul teu, Cum ai vrut tu reul meii,

— 32 -

Să-ţi remâie pui pustii, La feară din vezunii!

Ah, ca-ci nu-s eu venători, Se privesc când vrei se sbori, Si-atunci se-ţi t rag drept răsplată, Pentru viersu-ţi o săgeta.

S'au de aş ave v r e o putere, Se ţi arăt a mea durere, Dor ' atunci ai inceta, Intr ' atât a me must ra!

Dar ' tu nu esti rândunea Nici porumb nici turturea, Că ci acelea sciu cruţa Pre-o inima ca ş' a mea!

Andreiii Mureşianu (1842).

15. Cătră martirii Români (din 1848—1849).

Dormiţ i in pace, umbre, martirii Românimei, Ce-aţi îngrăşat pămentul cu sânge de eroi! Bătrâni cărunţi cu vadâ, voi f!6rea tinerimei, Ce'n lupte sângerase cădind, v'aţi rupt de noi!

Pământul ne desparte, ear ' ceriul ne unesce In Patr ia ce'a Sântă, egală pentru toţ i ; Acolo nedreptatea şi ur'a nu resbesce, Nu cumperi cu viaţa pămentul de trei coţi.

— 33 —

3

Voi v'aţi plinit chiămarea, şi sânta detorinţă, Când pentru-a Patriei bine cu glorii v 'aţ i luptaţi Păst rând viitorimei modelul de credinţă, Ce Pat r ia ni-1 cere şi Augustul împera t !

A v6stre brave fapte sunt scrise-'n istorie, Ear ' dulcea suvenire in animi de R o m a n ; Mihalţul, Luna, Bradul, au dat dovadă vie, Că nu e laş Românul, nu fuge de duşman!

Un Itul, un Buteanu, un Dobra şi alţi o sută Vor sta pururea faţă cu ori şi ce eroi, — Şi până când naţiunea română-i provedută, Cu stâlpi aşa gigantici, nu i pasă de nevoi!

Uniţi-ve cu Mircea, voi umbre glori6se, Al cărui nume insuflă respect şi la păgân, Precum alui bravure şi fapte gener6se F a c sacră suvenirea-i la fie-ce Român!

Uniţi-ve cu Ştefan principele cel mare, Ce-1 recun6sce-intregă Europa de E r o u ; Sub care Românimea scăpată de apesare, Putea cu drept se dică, c'a reînviat de noi i !

Sau cu Mihaiii Eroul şi cu Ioan Corvinul, Genii Românimei, d'a căror rari numiri, Ce luce in Istorie intocma ca rubinul, Şi astădî se infioră a Tucilor oştir i!

Nu plânge-ţi mame, fii, c ă c i ei ne-au scos din m6rte Onorea, esistinţa, tesaurul mai frumos; Prin sângele lor sacru s'a şters t irana s6rte, S'a stins pentru pururea suspinul dureros.

— 34 —

Surori, nu plânge-ţi fraţii, că-ci ei ve l iberară De turmele rebele, al căror scop au fost: Se taie tot, se ardă cu furia tătară, L a prunci, femei, fetiţe, se nu dea adăpost.

Copile ruşinose, voi plânge-ţi cu durere Pre-amanţi i , cari in lupte cu glorii au cădut ! Dar ' nu sciţi, câ-alor animi juraseră-in tăcere, A fi eroi prin morte, ear' nu sclavi ca in t recut!

Dormiţi , dormiţi in pace, voinici feciori de munte, Subţiri şi inalţi ca bradul, cu braţe de eroi, Dedaţ i din tinereţe a merge tot in frunte, A nu sci de pericul, de morte si nevoi!

Ea r ' voi, plântuţe crude, ce acum păşiţî in lume, Păstraţ i cu reverinţă acest act omenos, Săpând profund in animi al bravilor fraţi nume, Ce sângele-şi versară in câmpul glorios.

Andreiîi Mureşianu (1850).

16. Cântecul gintei latine.

Latina gintă e regină Intr 'ale lumei ginte mari, E a portă-n frunte o stea divină Lucind prin timpii seculari. Menirea ei tot inainte .măreţ luurcpia. pa^n oc i . E a merge-n capul altor ginte Versând lumină-n urma ei.

— 35 —

Latina gintă-i o virgină Cu farmec dulce, răpitor, Streinu-n cale i se 'nchină Şi pe genunchi cade cu dor. Frum6sâ, vie, zimbitore Sub cer senin, in aer cald, E a se oglindă n splendid s6re Se scaldă n mare de smarald.

Latina gintă are parte De-ale pământului comori Şi mult voios ea le imparte Cu cele lalte a eî surori. Da r e teribilă-n mânie, Când braţul ei liberator Lovesce-n cruda tiranie Şi luptă pentru-a ei onor.

In diua cea de judecată Când faţă-n cer cu Domnul sânt Latina gintă-a fi 'n t rebată : „Ce ai făcut pe-acest p ă m â n t ? " E a va respunde sus şi t a r e : „O Domne, in lume cât am stat, Ih ochii sei plini de-admirare P r e tine te-am representat!"

V. Alecsandri.

3 *

— 36 —

17. Cântecul tricolorului.

Tre i colori cunosc pe lume Ce le ţîn de-un sânt odor Sânt colori de-un vechiu renume I ^jg Suvenir! de-un brav popor. /

R o ş u - i focul ce-mi străbate Anima plină de dor Pent ru sânta libertate Şi al patriei amor. | bis.

A u r i i i ca mândrul s6re Fi-v'al nostru viitor Pururea-n eternă fl6re \ ^ Şi cu luciii netrecător. /

E r a l b a s t r u l e credinţa Pent ru naţia ce-o nutrim Credincios! fără schimbare 1 ^jg Pân ' la m6rte o se fim. J

Pân ' pe cer şi cât in lume Vor fi aste treî colori Vom avea un falnic nume 1 Şi un falnic venitoriu. /

E r când, fraţilor, m'oi duce Dela voi şi-oi fi se mor, Pe mormânt atunci se-mi puneţi \ Mândrul nostru tricolor. J

Ciprianu Porumbescfi.

37 —

18. Limba românesc!

Mult e dulce si frum6să Limba ce-o vorbim,

Altă limbă armonidsă, Ca ea nu găs im;

Saltă inima-n plăcere Când o ascultăm,

Şi pre buze aduce miere Când o cuventăm,

Românaşul o iubesce Ca sufletul seu :

O vorbiţi, scrieţi românesce . . Pent ru Dumnedeu!

F ra ţ i ce-n dulcea Românie Nasceţi si muriţi,

Şi-n lumina ei cea vie Dulce vieţuiţî!

Voi, pre câţi patria-i cliiarnă Dragi copii ai săi,

F ă r ă ca se ceră semă La bravi seau mişei,

Arătaţi cum-ck trăesce Elementul seu :

Şi vorbiţi, scrieţi românesce Pentru Dumnedeu!

De ce limba strămoşescă Se n'o cult ivăm?

Au voim ca se roşescă, Terna ce călcăm?

— 38 —

L i m b a , ţ e r a , vorbe sânte La strămoşi era,

Ei ar ' plânge in morminte Când ne ar asculta.

A lor geniu ne şoptesce Din morment mereu':

O vorbiţi, scrieţi românesce Pentru Dumnedeu!

G. Sionu.

19. Marşul lui Jancu.

Astădi cu bucurie Românilor veni ţ i !

P re Jaucul in câmpie Cu toţi se-1 însoţiţi.

Spălaţi armele vostre Curend se alergăm

Din locurile nostre P re barbari s' alungăm.

Marte deule Mare bravule Cu noi se fi, Tu insoţesce Şi insufleţe8ce Pre ai tei fii!

Optzeci de oi desp6ie Şi prin frigări le pun ;

De fluer de eimp6ie Păduri le resun,

Românii se aşedă Pre lâng' un mare foc

Şi Jancul ospeteză Cu denşii la un loc.

Jancule mare Bravule tare Cu noî se fi, Tu insoţesce Şi insufleţesce Pre ai tei fii!

Sunt gata, stau cu toţii, Se plece la izbândi,

Se izgonescă hoţii Se capete dobândi.

Jancul mergea 'nainte P 'un cal cu ager curs

Şi prcste 'mbrăcăminte Pur ta piele de urs.

Cine-a sta-n cale Genului mare Şi brav Român, Fulger si trăsnet Preste a luî creştet Dela Român !

E t ă voioşi porniră Românii cei voinici,

Ca lanţul se inşirâ Pe a dealului poteci.

Nevestele cu ja le Privindu-i lăcrămând,

— 40 —

I-i audiau pe vale Cum se duceau cântând:

Cine a sta-n cale Neamului mare Şi brav Român, Fulger şi trăsnet Preste-a lui creştet Dela Român!

20. Trecerea Dunărei. (Marş naţional).

Ostile stau faţă 'n faţă Strinse-n câmpul de resboi,

Lupta aprope-i se incepă Lupta crâncenă d'apoi.

Deci o! maică nstreinată, In ăst scurt şi trist minut

'Ţi trăruit incă odată Inc ' odată un sărut.

Astădî patria ne chiamă Pentru ea ca s8 luptăm,

Caută dar iubită mamă Ori ce dor noi se uităm.

E r când vestea morţei mele Pân ' la tine va sosi,

Se strebaţi munţi şi vâlcele Trupul mieii spre a-1 găsi.

— 41 —

21. Marşul ostaşilor români in Basarabia.

Drum bun (bis.) toba bate Drum bun bravî Români, Cu sacul (bis.) pe spate, Cu armele-n mânî.

F ie di cu s6re, Seau ceriul noros, F ie ploi, nins6re, Noi mergem voioşi.

Drum bun (bis.) toba bate etc. etc. etc.

F ie la paradă, Fie la resboi, Toţi in şir, grămadă, Veseli mergem noi.

Drum bun (bis.) etc. Stegul se lucescă Pentru el trăim ! Ţera se trăescă, Pentru ea mur im!

Drum bun etc Hai cu Domnul sântul Haidaţi preste P r u t : Şe păclîni pămentul Care l'ain avut !

Negăsindu-1 te opresce Şi te 'ndreptă cătră cer

Căci acolo locuesce Toţi acei ce 'n luptă pier.

J. Col. Bcteanu.

— 42 —

Drum bun etc. Pentru Românie Ori care oştean De-acum-vre se fie Valul lui T ra i an !

Drum bun etc. Astfel e pe lume Românaşul meii, Falnic de al seu nume Şi brav ca un smeu.

V. Alecsandri.

22. 15 Maiu 1848. Acesta e dlua, in care Românul, Petruns de chiemarea spiritului seu, 'Şi scutură jugul, împus de păgânul, Ce n'avu nici lege, nici chiar' Dumnedeu! —

De aţii libertatea şi amorea fraţescă In pieptul naţiunei române vor fi, In cât strănepotul, sciind s'o mărescă Prin faptele sale, etern va-'nflori.

Măreţă-i serbarea, când fraţii de-un sânge, Se legă-ntre sine, prin viu jurământ , — A nu lăsa pradă, şi nici a se'ntrânge Mărirea străbună şi dreptul cuvent.

De astadî blăstemul, contras din vechime, S'a şters ca şi umbra, ca norii prin vânt, Şi-ntocma ea f!6rea, resari Românime, P e braţele gloriei, in vechiu'ţi pământ!

Andreiu Mureşianâ.

— 43 —

23. Moştenitorii mei.

Nu-i m6rtă draga-mî mângâiere Nici cântecele de iubire,

Precum nu-i m6rtă-a mea dorere Si ţipetele de bocire.

Suspinele de fericire Le-am prefăcut eu în cântări,

Şi-acum privighitorea dragă Le spune primavera 'ntregă

L a flori, la vent şi lineî seri.

itr din plânsorî şi din oftare, Din ja lea mea cea grea şi vie

Facut '-am erăşi o cântare, Dar pentru bieta ciocârlie

Ce catră facia aurie A s6relui, ce ea iubesce

Sburând, tot cântă necurmat Al jalnic cânt ce eu i-am dat

Şi aşa, ea chinu-şi povestesce.

Şi cât trăi-va ciocârlie Şi va trăi privighit6re Plângând, cântând necontenit;

Trăi-va draga-mi bucurie Şi lacrimele ardet6re

Ce am vărsat, când am iubit* Joan S. Neniţescu.

— 44 —

21 Pe lângă plopii fără s o ţ . . .

Pe lângă plopii fără soţ Adesea am t recu t ; Me cunoşteau vecinii toţi, T u nu m'ai cunoscut.

L a geamul teu ce strălucea, Privii atât de des :

O lume toată 'nţelegea, T u nu m'ai inţeles.

De câte ori am aşteptat O şoaptă de respuns!

0 zi din viaţă să 'mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns;

O oară să fi fost amici, Să ne iubim cu dor,

S' ascult de glasul gurii mici — 0 oară, şi să mor.

Dându-ml din ochiul teu senin O rază din a dins,

In calea timpilor ce vin O stea s'ar fi aprins.

Ai fi trăit in veci de veci Şi renduri de vieţi,

Cu ale tale braţe reci înmărmurea i măreţ.

Un chip de-apururi adorat, Cum nu mai au părechi

— 45 —

25. Un nume. Pe geamul meu cel aburit Am scris un nume sânt, Dar s6rele a răsărit Şi-a şters acel cuvânt!

Şi in zăpadă am săpat O frasă suspinând, Dar a mai nins şi s'a ngropat Cuvintele, pe rând.

Acele zine ce străbat Din timpurile vechi!

Căci te iubeam cu ochi păgâni Şi plini de suferinţi,

Ce-i lă3ară din betrâni Părinţii din părinţi.

Adi nici măcar imi pare reu Că trec cu mult mai rar,

Că cu tristeţă capul teu Se 'ntoarce in zădar ;

Căci adj le semeni tuturor La umblet şi la port,

Şi te privesc nepăsător C'un rece ochiu de mort.

Tu trebuia, să te cuprinzi De acel farmec sfânt

Şi noaptea candelă s'aprindi Iubirii pe pământ.

M. Eminescu.

— 46 —

Atunci în inimă ml-am scris Acelaşi nume sânt ; Aci, va fi in veci inchis, închis ca 'ntr 'un mormânt!

Carol Scrob.

26. Iubirea.

Anii trec şi timpul sboră, Veştej ind speranţă, dor ; Şi din t6te se strecoră Numai amintirea lor.

Norocos acela care F u părtaş de dragi iubir i ; Căci in urmă densul are Cele mai dulci amintiri.

Num' acela-şi încunună Vieţa acesta fericit, Care pote ca se spună C a iubit ş-a fost iubit.

Că iubirea-i cea mai dulce Dintre câte farmeci sân t : E puterea ce ni-aduce Raiul vesel pre păment.

Josif Vulcan.

27. Steluţa. Dedicaţie E. N.

Tu care eşti perdută in negră vecînicie, Stea dulce şi iubită a sufletului meu! Şi care odini6ră luciai atât de vie Precând eram in lume tu singură şi eu !

O ! blândă, mult duiosă şi tainică lumină! In veci printre steluţe te caută al meu dor, Ş' adese-ori la tine, când n6ptea e senină, P e plaiul nemurirei se 'nalţă c'un lung sbor.

Trecut 'au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă Din 6ra de urgie in care te-au pierdut! Şi doru-mi nu s'alină, şi jelea mea adâncă Ca trista vecînicie e făiă de t recut!

Plăceri dulci de iubire, plăceri incântătore, Simţiri , măreţe visuri de falnic viitor, V'aţi stins intr'o clipela ca stele trecătore Ce las un intunerec adânc in urma lor.

V'aţi stins şi de atunce in cruda-mi rătăcire N'am altă mângăere mai vie pre păment Decât se 'nalţ la tine dui6sa mea gândire, Steluţă zimbit6re din colo de mormânt!

Căci mult, a h ! mult in vieţă eu te am iubit pre tine, O r(iil/>g desmierdare a sufletului meu! Şi multă fericire ai revărsat in mine P e când eram in lume tu singură şi eu!

— 48 —

Frumâsă ângerelă cu albe ar ipi6re! Precum un vis de aur in vi

— 49 —

Picătur i ! . . . dar fiecare Este un adânc mister, Fiecare e un sore, Fiecare e un cer!

Picături in suprafaţă, Dar ca spaţiul fără fund, Căte lumi in a lor ceţă Şi-adâncime se ascund!

Fericirea mea e mare, A h ! mesor'o-n ochii mei : Universul u n cer are, E u am d o u e 'n ochii tei!

T. Şerbănescu.

29. Cinei — cinei.

Păstoriul d ice : Cinei — cinei, Copilei june de lângă el. „Doue steluţe cu raze line „Lăsat 'au ceriul plin de lumine, „Şi pe a ta frunte ele au cădut. „Ghici, draguliţă, că le sărut".

Nu ghici 'ndată Gingaşa fată

Şi pe ochi dulce fu sărutată.

Păstoriul dice incă : Cinei, Copilei blânde de lângă e l : „O vedl închisă, rumenă fl6re, „Cum se deschide vedi lăcrimiore;

4

— 50 —

„Şi pe a ta faţă ea s'a născut. „Ghici, drăguliţă, că o sărut".

Nu ghici 'ndată Vesela fată

Şi pe guriţă fu sărutată.

Păstoriul dice ea ră : Cinei, Copilei mândre de lângă e l : „Albe, rotunde, doue aripi6re „Ne 'ncetat saltă la cer se sb6re, „Si tu 'n robie le-au tot ţinut, „Ghici, drăguliţă câ le sărut".

Nu ghici 'ndată Rumena fată

Şi pe sin fraged fu sărutată. V. Alecsandri.

30. Speranţele mele.

Sfinte şi eterne legi — Cad frundele de pe crengi Şi care-ncătrău apuc Se tot duc şi se tot duc ;

Tot aşa din sinul mieu Speranţele sbor mereu Şî se pierd in vecînicie Şi se duc se nu maî v ie !

B. V. Muntenescu.

— 51 —

31. Revedere.

Codrule, codruţule, Ce maî faci drăguţule ? Câ de când nu te ara ved.ut, Multă vreme a trecut, Şi de când m'am depărtat, Multă lume am âmblat.

Ie eu fac ce fac demult : E r n a viscolu-1 ascult Crengile-mi rupându-le, Apele astupându-le, Troienind calările Şi gonind cântările.

Şi mal fac ce fac de mul t : Vâra doina o ascult; Pe cărarea spre isor Ce le am dat'-o tuturor ; Umplându-şi cofeile Mi-or cânta femeile.

Codrule cu riurî line, Vremea trece, vremea v ine ; Tu din tîner precum esci Tot mereu intineresci. Ce mi-i vremea, când de veacuri Stele-mi schintee pe lacuri, Că de-i vremea rea seau bună, Vântu-mî bate, frunda-mî sună,

4*

— 52 —

32. Ultima dorinţă.

In pădurea inverdită Să-mî săpaţî mormântul mieii Unde nu sunt cruci nici pietre Unde nu-î pământul greii! Căci mult greii am dus in lume Pân ' ce vieţa-mi s'a sfârşit, Pân ' ce sunetul in mine De durere s'a zdrobit, Numai blânde lăcrămiore Semenatîm pe mormânt, Ca se scie toţi că lacrămî Mi-a fost partea pre pământ.

Matilda Cugler.

Şi de-i vremea bună, rea, Mie-mî curge Dunărea. Numaî omu-i schimbător, P e pământ retăcitor, E r noi locului ne ţinem, Cum am fost aşa remânem: . Marea şi cu riurile, Lumea cu pustiurile, Luna şi cu s6rele, Codrul cu isvorele.

M. Eminescu.

— 53 —

33. Lăsaţî-me s§ cânt.

Lăsaţi-me se cânt in pace, Asta e tot ce am şi eu ; Când voi aveţi ori ce ve place, Lăsaţi-mi mie cântul meu!

Nu-mî amărîţi prin vorbe rele Singurul dar, ce mi-a fost dat, In ore triste, dile grele Numai cu el m'am mângâiat ;

Numai cu el, inime rece, Căci ce-mi părea mai scump, mai sfânt A fost un vis şi visul trece. Lăsaţi-me se mor cântând.

Matilda CugJer.

31 Dor.

Bate ventul, bate tare, Bate de la resărit Şi mi-aduce dor de mare, Dor de lung căletorit.

Duce-m'aş atunci in lume, Fă ră se me mai opresc Pr in pustiuri fără nume, Mari ca golu-mî sufletesc.

Duce-m'aş vieţa t6tă, Ort an o.»*.»-. / l ' n l xri^i+ti î /.Viir»

Până-n lumea ceea laltă, De unde cei duşi nu mai vin.

— 54 —

Ş' atunci pe păment, atunce Acei carii m'au iubit, Se insernne cu o cruce Locul unde m'am oprit!

T. Şerbanescu.

35. Doină.

Câtă bolă-i pe sub sore Nu-i ca dorul ardetore, Că dorul unde se pune Face inima cărbune.

Câtă bolă-i pe sub lună Nu-i ca dorul de nebună, Că dorul unde se lasă Lacrămilor face casă.

Vină mândră pân' la mine Se-mi împart dorul cu tine, Că nu-î modru şi putinţă Se-1 port singur, o fiinţă!

J. B. Bosco.

36. Jarna.

In natură e tăcere; Paserile au muţît Şi in tainică durere Florile s'au vestedit.

— 55 —

Căcî o veste mult amara Le a adus al tomnei vent, Le-a şoptit, că se cobora Tristă iarnă pe pătnent.

Apoi ceriul se 'nălbesce Şi incet, încet din nori Cade neua şi 'nvălesce Frunde m6rte, m6rte flori.

Tot ce-a fost in lume vieţă, Ce a fost dulce in trecut, Sub linţoiul cel de ghiaţă Ca un vis a dispărut.

Matilda Cugler.

37. Doină nouă.

Decând eram încă mic, Doină sciu şi Doină dîc, Căci românul cât trăesce Tot cu doina se mândresce. E u cu doina me plătesc De bir şi de boeresc; Boii mei, când aud doina, Ară ţelina şi moina Şi-îmi semân cel ogor, Cântând doinele cu dor, E r de aud vre o fetiţă Cântând doina-n poeniţă, Alerg fuga d'o păzesc Şi de doină se-i vorbesc.

E a m' ascultă bucurosă Căci e mândră şi frum6să Şi-mî dice că m'a iubi, Dacă doina i-oiu vorbi, Ve spun drept, ori ce mi-ţî face, Doină sciu şi doina 'mi p lace!!

Negruzzi.

38. Ce te legeni codrule.

Ce te legeni codrule, Fă ră ploiă, fără vent, Cu crengile la păment! De ce nu m'aş legăna, Dacă trece vremea mea! p i u a scade, noptea cresce Şi frundîşul se răresce Bate ventul fruncla-n dungă — Cântăreţii mi-i a lungă; Bate ventul dintr'o parte — Erna- i ici, vara-i departe. Şi de ce se nu me plec, Dacă paserile t r e c ? ! Preste verf de rămurele,-Trec in stoluri rândunele, Ducând gândurile mele Şi norocul mieu cu ele. Şi se duc pe rend pe rând Zarea lumi 'ntuneeând. Şi se duc ca clipele, Scuturând aripele,

— 57 —

Şi me lasă pustiit Vestedît şi amorţit — Şi cu doru-mî singurel, De me ngân numi cu e l !

M. Eminescu.

39. Frunzele.

Viforul iernei in tomna bate Şi ve aruncă vai, la păment, Galbine frunte, f runte uscate, Şi l'ast spectacol ah, trist eu cânt.

A mea privire inotă 'n lacrimi, Lacrimi uscate tot d'acel vân t ; Simţesc câ sufer şi sciu că sacră-mi Es te durerea care o simt.

Ve plâng o frunde, dragi frundiş6re, Frumoee-o dată, uscate acum, Căci sorta v6stră mult semen are Cu-a omenirii pe-al vieţii drum.

Miei, îesărite d'intr'un mic mugur Cu primăvera aţî apărut! Mari mai pe urmă, Tal vostru murmur, Ş6pte de ingerl credeam c'aud.

Sub umbra vostră cea recorâsă Câte-ori, f runte, nu m'aţî vedut

— 58 —

40. Stelele.

Dela mine pân la tine Numai stele şi lumine!

Dar ce sunt acele stele ? Sunt chiar lacrămile mele

Părăsind lumea cea sgomot6să Pentru al vostru fremet plăcut.

Câte-orî f runte , pe a mea frunte Posomorită, aţi alungat Norii durerii , ce căi profunde Deja de dinsa şi-au desemuat!

Câte-ori frunde, dragi frundîş6re Plăceri nespuse mi-aţi procurat Şi-n al meu suflet in disperare Seninul păcei a-ţi s t recurat!

Dar ad i? . . . adi ventul de t6mnă bate Di rece este al seu serut ; Sermane frunde, ve ved uscate, Frumseţă astă-di voi aţi pierdut.

Vă plâng, o frunde, dragi frundişore, Frum6se-o dată, uscate acum: Căcî sortea v6stră mult semăn are Cu-a omenirii pe-al vieţii drum.

T. Şerbănescu.

- 59 —

41. Lăcrimiore.

Multe flori lucesc în lume, Multe flori mirosit6re; D a r - c a voi, mici lacrimi6re, N'are-n lume nici o fl6re Miros dulce, dulce nume.

Voi sunteţi lacrimi de ângerî Pe păment din cer picate, Când prin stele legănate A lor suflete curate Sbor versâud dui6se plângerii.

Ce din ochi-mi au sburat Si pe cer s'au adunat

Cum s'anină despre dori R6ua limpede pe flori.

Versat 'am multe din ele Pentru sortea tereî mele.

Multe pentru cel ce sunt Pribegiţ i de pre pămentu!

Multe lacrimi de jel i re . . . . E r de dulce fericire

A h ! versat 'am numai d6ue Şi-s luceferi amendoue.

V. Alecsandri.

— 60 —

12. Doina. Doină, d6iniţă!

De-aş avea o copilită Cu flori galbine 'n cosiţă, Cu flori roşii pe gur i ţă ;

De-aş avea o mândrulică Cu-ochişorI de porumbică Şi cu suflet de voinică,

De aş avea o bălăioră Naltă, veselă, uş6ră Ca un puiu de căpri6ră.

Facem'aş privighitore Şi aş cânta n6ptea-n rec6re Doina cea dismierdătore!

Sunteţi fragede şi albe Ca iubita vieţeî mele. Cu voî, scumpe strugurele, Albe mărgăritarele Primăvera-şi face salbe.

Dar de-odată ventul rece F ă r ă vreme ve cosesce! Astfel s6rtea crunt răpesce Tot ce-n lume ne zimbesce: F lorea piere, vieţa trece.

Aleccaneri.

Doină, doini tă! De aş avea o puşculiţă Şi tri glonţî în punguliţă S'o sorioră de bărdi ţă ;

De aş avea pe gândul mieu, Un cal aprig ca un leu, Negru ca pecatel g r eu ;

De aş avea vre-o şepte fraţi Toţî ca mine de bărbaţi Şi pe smeî încălecaţi;

Facem'aş un vuitor mare Şi aş cânta diua la sore Doina cea resbunatore!

Doina, doinită! Si i-aşi d ice : Mândruliţâ, Me j u r p'asta cruciuliţă Se te ţîn ca un bădiţă

Şi i-aş d i c e : Voinicele, Se te 'ntrecî cu rendunele. Preste dealuri şi vâlcele.

Şi le aş d ice : Şepte fraţi, Face ţ i cruce şi ju ra ţ i Vil în veci se nu ve daţi.

Haî, copiî, cu voinicie Se scăpăm biata moşie De păgâni şi de robie !

V. Alecsandri.

— 62 —

43. Plângerea unei floricele.

Frundă verde de alună, Me duseiu sera pe lună Se găsesc o floricică Carea mult ânima-mî strică

Şi s'o ' n t r eb : de ce 'n grădină Plecă fruntea şi suspină? — E u me plec, florea 'mî respunde, „Căci grea gele me petrunde . . . „Arde sufletu-mî si geme, „Căeî me trec fără de vreme . . . „Trei dîle sunt înflorită „Şi-apoî cad de vent p ă l i t ă . . . „De-abia cresc şi me fac fl6re, „Abia me-ncăldesc la s6re, „Şi pe mine cade-ndată „Umbra n^gră 'ntunecată, „ încât nime nu me vede, „F16re sunt orî erbă verde . . . ."

V. Alecsandri.

44. Senin şî furtună. Noptea profundă In ea cufundă

Pămentul june , reinflorit, Bolta senină Blândă lumină

Versă din senul seu aurit. Şi totul tace Divină pace

Preste natură domnesce lin,

— 63 —

Dar o fortuna Geme şi tună

In al mieu suflet sdrobit de chin. A h ! Nieî o radă Nu lurnineză

N6ptea profundă ce m'a cuprinşii. înima-î ruptă De lungă luptă

Ce-amor şi ură crud au încins! Jacob Negruzzi.

45. Şoimul şi florea. (Alegoria).

Sus în vârf de brăduleţ S'a oprit un şoimuleţ, E l se uită drept la sore Tot mişcând din aripiore. Jos la trunchiul bradului Cresce f36rea fragului, E a de sore se feresce Şi de umbră se lipesce. „Floricică dela munte, E u sunt şoim, şoimuţ de frunte, Eşî din umbră, din tulpină Se-ţî ved faţa la lumină, „C'a venit până la mine „Miros dulce dela tine, „Cât am pus în gândul mieu „Pe o aripă se te i6u, „Şi se mi te port prin s6re „Pân ti face rod i t6 re u .

— ti4 —

„Şoimuleţ duios la g ra iu ! „Fiecare cu-al seu traiîi — „Tu aî aripî sburăt6re, „Ca se te înalţi la sore . . . „Eu la umbră la recore „Am se-mî desvolt a mea f!6re, „Tu te legeni sus pe vânt, „Eu me legân pre p ă m â n t . . . „Du-te 'n cale-ţî, mergî cu bine „Făr ' a te gândi la mine, „Că lumea-î încăpătore „Pentr o pasere şi-o fl6re.

V. Alecsandri.

46. Strunga. (cântec haiducesc).

In pădurea de la Strungă Sunt de cei cu puşca lungă Care dau chioriş la pungă.

Sunt de cei ce puşca-in lună Care noptea-n frude s u n ă . . . . Feciori de lele nebună!

In poteca fără s6re E i te-asceptă la strirntore Se te prade, se te-om6re.

In dumbrava cea vecină Unde buha greu suspină Vedi cea $are de lumină?

— 65 —

Opt voinici cu spete late Şi cu mâneci sumecate Staii cu puşcile-ncărcate.

Trei sărută o cruce sântă, Trei se luptă greu la trântă, Unul drege, altul cântă:

„Oliolio, ciocoi bogate, Ici de-ai trece din păcate Să-ţi arunc doi glonţi in spate.

„Oliolio, mândră fetică! De-ai veni colea-n potică Să te fac mai frumoşică;

„Ca-mi e puşca hultuită, Şi-mi e ghioga ţintuită, Şi-mi e înima ncolţîtă.

„Oliolio, mai tae babă, Căci nu şuer maî degrabă Se sărim voinici la t rebă!

„Că puşca-mi să ruginesce, Ţînta-n ghiogă să topesce, Murgul sare şî răcnesce.

„In pădurea dela Strungă Ce-ţi slugesce puşca lungă Dacă nu dai preste pungă?

V. Alecsandri.

5

- 66 —

47. Cântecul haiducului.

E r n a vine, vera trece, Şî pădurea s'a rărit, Diua-i viscol, noptea-i rece Greul vieţii a sosit.

Cât-îini e erna de mare Ce o se facem vai de noî! Fă ră codru, fără sore, Fă ră bani, fără ciocoî?

Saî pe crenga cea uscată, Dragă corbe, corbişor, Vedi in calea depărtată, Nn zăresci vr'un călător?

Căietor cu punga plină Şi cu şal la cap legat, Se maî cerc astă rugină, Sî se-mî fac banî de iernat.

Da-leî codre, frăţiore, Ce-ţl făcuşi frundîşul des, Unde-n pândă la recore, Stam sunând din frunde ades?

Vera trece, ierna vine, Şi tu codre te-ai uscat, Trece vera si cu tine Florile mi-am scuturat.

— 67 —

M'a ajuns vremea de muncă, De scos armele din b râu ; De lăsat poteca-n luncă Şî de dat calul sub frâu;

Daleu, dragă pr imăveră! De ai veni când aş vre eii; Şe mai es voinic prin ţeră, Şi se fiu la largul mieu;

Seîmi simţ durda pe spate, Şi se-mi ved ici că-mi lucesc, Cinci pistole ferecate Cu hangeriul haiducesc!

Şi pe coma-i cea pletosă Se-mi desmierd murgul voinic; Şi pe zarea lunecosă El se sbore eu se-i d îc :

Fugi ca gândul, fugi ca vântul, Mei copile şoimulean, Căci acum ni-a venit rândul Ne a venit vremea de an.

Se ţînem codrii şi valea Noi voinicii amândoi! La neferi se-nchidem calea Se dăm groza prin ciocoi.

V. Alecsandri,

5*

— 68 —

48. Cântecul voinicului.

Sosi draga primăveră, A mea-î lumea 'ntregă iară; Şî-n pădure şi n câmpie Ved rodind a mea moşie.

Pun căciula pe ureche Şi me suî la culmea veche, Se fac jertfe şi pomană C a perit iarna duşmană.

Facemi-oî din frundă casă. De gendarî nu mult îmî pasă. Dorm în pat de iarbă-n luncă Şi când vreii me duc la muncă.

Durduliţa asta plină, Ce vâresce gr6za n splină. Nu me lasă la ispită, Că-i de-o babă vrăciuită.

Imî fac cruce-o nvert în palmă F u g duşmanii tot d'a valma. N6ptea-ml fac ruga creştină p i u a cânt cu punga plină.

Leliţa cu chici pe frunte Vin la badea sus in munte, Si-1 ţîne cu gură dulce Câ ce-i cere ţi-o aduce.

— 69 —

Câte sate şi oraşe Tot a mele turme 'ngraşe; Câte târguri ţera ţîne De negoţul meu sunt pline.

De-aî trăit odată bine, Vei trăi acum cu mine, Că-s pruncul norocului Cust şi-n vârful codrului.

Isaia B. Bosco.

49. Banditul.

Suflă vântul cel de ernă, Codrii-şi dau frunzele jos ; Ceriul neaua va se-mi cernă Şi pe faţă şi pe dos.

Vine vremea de ispită, Vine cesul de judeţ , Se-mi taiu chica resucită, Se me fac glugă-n undeţ. . . .

Me voiu face, vai, de silă, Om de lege 'n vr 'un oraş, De-or avea ciocoii milă Se-mi dea haine şi locaş;

Se pot şi eu lua parte In divane la cuvânt, Se-mi lăţesc tot mai departe Vestea bună pre pământ.

— 70 —

Dar de a sci lumea atunce Că-s eu pruncul de temut, Ce prin codrii şi prin lunce Vrevă multă-a mai făcut;

O se-mi punâ cursă-n cale Şi de sore m'or lipsi. Şî-n vr'un loc amar de jale Strins in lanţuri m'or lipsî

H e i ! . . Nu te las, dragă stâncă, De şi capu-ţî este gol: Aici am putere-n brâncă, Nu vin gâdii prin ocol . . .

Numai negrul câte-odată Rupt de fome-mi face semn, Se ţintesc puşca 'ncărcată Tupilit de după lemn.

Lui se-i fac vreme de pace, Mie dile de trăit. Vină ernă, cum îţi place, E u ţin codrul neclătit.

Voiii vedea la veră eră, — Decâ m6rtea m'a uita — Cine-i domn preste hotară, Cine nchide calea mea ? . . .

Şi-o se-mi fac haine pe modă, Se m'aret mai voinicel: Toporaşul prind de c6dă Şi hangerul de manei.

Şi-n dile de serbăt6re . . . Voiîi se-mi joc clăcaşii ineî, Că-a fi vera-atunci cu sore Nu mai duc frică de ei!

Iason Biano.

50. 0 fată tineră pe patul morţii.

Ca robul ce cântă amar in robie Cu lanţul de braţe un aer duios, — Ca riul ce geme de grea vigelie, Pe patu-mi de morte eu cânt doreros.

Un crin se usucă şi-n laturi s'abate, Când diua e rece şi ceriul în nor i ; Când sorele-l arde, când ventul-îl bate, Când grândina cade torente pe flori:

Aşa făr' de veste pe dllele mele, O sorte amară, amar a bătut; Şî astfel ca crinul de viscole rele, P e patu-mî de morte d' odat'am cădut.

Abia-n prim-avera dorinţelor mele Plăpândă ca roua, abia am ajuns, Atuncea când cântă prin flori filomele, O crudă dorere adânc m'a pătruns.

Amară e mortea, când omul e june , Când diua-i frum6să şi ceriul e lin, Când paserea cântă, când florile spune Ca vieţa e dulce şî n'are suspin!

— 72 — \

51. Bucurie.

Bucurie, bucur ie ! Vorbă frum6să pustie! In tot locul t e a m căutat Nicăiri nu te-am aflat. Num'a-n dragoste curată Te putui afla odată Dar peri-şî ca şi un fulger, Nu esci fericitor ânger !

Intindi mâna de departe, De-aprope me jelesci forte Bucurie, bucurie, Vorbă frumOsă pustie!

După tine nu mai âmblu Că esci rece ca şi plumbu

Se moră bătrânul, ce fruritea-i inclină, Ce-şl plânge trecutul de ani obosit! — Să moră şî robul ce-n lanţuri suspină — Să m6ră tot omul cu suflet sdrobit.

E r eu ea o flore ce nasce când plouă, Cresciam in de pasări suave cântări, Sî mie amorul cu buze de rouă Cu anima dulce-mi da sărutări.

Ca frunda ce cade pe tomna când ninge Suflată de vânturi aici pre pământ, A h ! j una vieţă acum se va stinge, Şî anii mei tineri apun in pământ!

' D. Bolintinianii.

— 73 —

Că tu-n lume cu tot omul Te joci ca visul cu somuul.

N'am nimic numai nădejde Dacă şi pre tin te-oi p ie rde : Remâi lume, negră-n ceţă, N6pte bună-a mea vie ţă!

Şuluţ — metropolitul.

52. Eco. Munţii falnic 'şi innalţă Fruntea lor până la nori, Şi de bradii lor s-acaţa Vulturii sfâşietori.

Se strecorâ in tăcere Printre stânce un isvor Unde-adapă cu plăcere Tu rma s'a un biet păstor.

P e verdeţă se aşiedă Şi incepe a cânta, E r ă eco repeteză Pres te munţi cântarea s'a:

„Am o turmă f6rte mică, Dar ' cu dinsa-s mulţumit N'am nev6iă de nemică, Me pot dice fericit.

„Nu gândesc la avuţie, Nici la nume sunător, Numai ceriul se me ţie Linişcit voesc se mor.

— 74 —

Zamfirescu.

„In acesta vale mută De nimic nu sunt lipsit Vieţa mea fiind plăcută Eu sunt f6rte mulţumit.

„O, voi, carii cu mânie Sortea v6stră blăstămaţi, De vreţi bine se ve fie, In acestea văi intraţi.

Că'n oraş dacă vre-odată Vre un bine voi simţiţi, Vine timpul altă dată Când cu plâns îl răsplătiţi.

Partea II.

Legende, epopee, balade, tablouri, epigrame, alegorii.

1. Legenda rosei.

Dumnedeu vrend se 'ncunune De cununi acesta lume.

Flori, cu braţul seu cel sânt A semenat pre păment.

Şi menind la fiecare Flore mică, flore mare,

Ca se porte 'n sinul lor Un simbol strălucitor,

A dîs Rosei : „Flore dalbă , „înflorind, tu se fii albă,

E r corola ta se fie „Semn de nevinovăţie

Dar când fii ca se nflorescă, Sinul se şi-l desvălescă

La ea omul a privit Şi ea 'ndată s'a roşit!

— 76 —

Şî d'atuncî, sub cer, sub stele Câte dalbe floricele

Se 'nroşesc fără de scire Sub viclena lui pr ivire!

Vironica Miele.

2. Legenda SiminocuM.

Pământul se cutremurase, Şi ceriul se întunecase, Christos pe cruce răstignit, In Domnul, sufletu şi-'l dase Şi 'ntre tâlhari sta pironit.

Catapeteazma, sfărâmată Zăcea 'n biserica bogată, — Biserică de căr tura r i ! . . . Ia r cum fu n6pte naintată, II coborau dintre tâlhari!

Atunci apostolii veniră In taină adâncă de-'l jeliră Ţi cum îl duseră 'n mormânt 0 piatră grea rostopoliră Pe nveţătoru lor cel sfânt!

Dar Maica-Precista remase, Şi cum pe piatră s' aşezase, T D | A „• „ 1 * 1 -V

1 i â u g t t u u u - ş i p i a u s u i e i amar, Din steiu, zări că-n grabă dase O mică buruiană afar '!

— 77 —

Şi lacrămile ce-o stropiră Atât de repede-o sporiră Că-şi dete rodul lor pe loc Şi florile i se numiră De-atuncea, flori de Siminoc.

Ia r dându-'şi rodu, Siminocul, Şi a treia

— 78 —

Când me vedureţî mare pe plaiul tinereţii Părea că ve sporiţi.

Scăpase câte o rosă de gerul diminţil Dar voi nu pregetareţi de grab ' s'o vescedîţî!

Şî me pândiaţi descepte; pe ori şî ce cărare, Era ţ i in urma mea;

Şî cum simţiaţî in piept-mî speranţa că resare, Ve prefăceaţî in negurî se-'ntunecaţi o stea.

Ba chiar şi când hymenul mi-a pus pe cap cununa Zimbindu-mi fericiri,

Voi, negre căleuze, atunci ca-n tot de-auna, Me băntuiaţi crudele cu tainice cobiri.

De-atunci nesuperate şedeţi la mine-n casă, Şî nu me părăsiţ i ;

Ve urc in aşternutu-mi, ve pun la a mea mesă, Ve plânsul mieu nutrite intr 'una ve măr i ţ i !

In van ve deschid uşa, că voue nu ve place, Locaşul se schimbaţi.

Nu mi-aţi făcut destule, maî multe vreţi a-mi face. Şî nu e gol paharul, din care m'adăpaţi.

Plăcerile şî pacea mi-aţi dus din astă vieţă, Speranţele mi-aţî dus ;

In giurul mieu e ernă, in pieptul mieu e ghiaţă Eu sunt un arbor vesced — la ce mai stau in sus?

Dar ' nu mi-a albit perul, şî creţe n'am pe frunte . . O griji, mai daţi răgaz !

Doresc se es din lume cu pletele cărunte, Se duc urmele v6stre semnate pe obraz.

— 79 —

4. Păstoriul mâchnit.

Un păstor tener, frumos la faţă Plin de măchnire, cu viers duios, Cântă din fluer jos pe verdeţă Sub umbră desă de pom stufos.

De multe versuri spuse cu jale Uimite tote stă irapregiur: Riul oprise apa din cale, Ventul stătuse din lin murmur,

Cât colo turma de oi frumose Se respândise prin Iiveţluî Şî-ascultând mielul erba uitase Pătrunse tote de mila lui.

Cânele numai, mai cu dorere Stând lângă densul căta in jos Şî ca se-i aducă v r e o mângâiere Glas câte-odatâ scotea doios.

Dar echo, ce stă de om departe II' audîse din loc ascuns, Şi cu suspinuri de greutate La totă vorba i da respuns.

Şî când sbârcita-rni faţă va fi încoronată, De plete argint i i ;

Atunci săriţi de grabă la sapă si lopată! Ce-mi pasă, dacă anii la culme nu vor fi?...

J. Al. Lăpedatfi.

— 80 —

Vin lângă dânsul, petruns de milă, Şi cu blândeţe-îl in t rebai : „Tinere, spune-mî, nu-ţi fie silă, Ce foc, ce chinuri, ce doreri a i ?

Vieţa vostră necasurî n 'are, E simplă, lină, fără dorerî, Si-n totă lumea nici o suflare Ca voi nu gastă multe plăceri.

Voue natura ve este dată, Câmpii şi codrii voue zimbesc, Vânturi şî riuri voue v'arată Cum curg de dulce şî recoresc.

Sorele încă v6ue revarsă Lumină dulce tot cu senin, Şi ceriul erăşî mila îşi varsă Spre fericire a fi deplin.

E l cu suspinuri atunci respunse: Fra te , se p6te vr'un moritor Ver când se n'aibă dureri ascunse, Fie pe scaun, fie păstor?

Ori ce fiinţă supusă, zace Sub patimi grele, mult seaii puţ în ; Sortea nu lasă pre om in pace Cu mulţumire a fi deplin.

Precum nu 'ncetă de vânt suflarea Nici printre crânguri, nici pre câmpii Aş'a nu 'ncetă nici turburarea De multe patimi pr'intre cei vii.

— 81 —

Adever spuî: cinste potere Seau bogăţie eu nu voesc; Aceste t6te drept o părere, Drept nălucire le socotesc.

„Dar mai potinte greu a supune „Ori ce simţire semţ de amor „Ăst isvor dulce, de ntristăciune „Uşor a prinde foc tuturor.

„Iubesc fierbinte o păstoriţă „Cu chip prea dulce, prea drăgălaş „Pentru ea numaî simţ nepotinţă, „Pentru ea numai sunt pătimaş.

„De lângă mine, când ea lipsesce „Natura n'are nimic frumos, „Sufletul tare mi s'amăresce, „Ori-ce privire mi e de prisos.

„Şi drept aceea o tenguire „Fac se resune fluerul mieu „Lăsând si turma in nepustire „Vărsând si lacrimi din ochi mereu.

V. Cârl6va.

5. Glasul unui Român. „Toţi 6nienii au o Patrie, numai eu nu am."

D u m a s . La cer Părinte bune, de caut cu umilire, In darii mi este ruga, deşert al meii suspin ! Un yierme de se mişcă, Tu şeii de-a lui clătire, Dar ' luptele, ce cercă un neam, de unde vin?

6

— 82 —

Se p6te ca străbunii s'au mormântat in cr ime; Dar ' reul străvechimei, dor nu-1 cerţi pân' la noi ! C ă c i altfel era bine, ca fii de sclăvime, Se vie orbi pe lume, născuţi pentru nevoi! —

Tu dici, că ierţi pecatul, nu cauţi la alui mesură, Nu treci la fiu din tată, de n'a fost vinovat ; Şi iată, că pedepsa a cu intrega ei tortură, S'a strecurat prin secuii la fii, ce-am u rma t !

Au d6ră laşi ursitei se porte cârma 'n lume, S'au sclav venii la ginte, şi soţul meii de domn? Atunci din legea firei s'a şters cerescul nume De „ D r e p t " si de „ D r e p t a t e , " atunci vieţa-i-

s o m n . — Atunci intreb ursita cu ce drept ne apasă? Ajungă i tirania ce secuii am cercat ; De patru secuii s6rtea nimic nu va se lasă; De patru secuii nopte-i si ceaţă necurmat.

Eşiţi voi umbre morte, eroii gintei mele, Şi daţi dovedi la lume, ce-atât va inegri t ! Strigaţi în gura mare, că voi de atâtea rele, Ce cercă stiănepoţii, nu va-ţi vinovaţit!

Se spuie Retezatul, acel asii de pace, De-a fost Românul trândav in timpuri de nevoi? De n'a păzit credinţa, de n'a vrut tote a face Se scape numai Ţera din curse de resboi!

L a undele de sânge, ce-au curs in Câmpul Panii, Versat prin iatagane si paloş de Osman, Au n'au avut amestec in parte şi Românii? Au n'au învins Corvinul pe acel cumplit duşman?

— 83 —

Ah că-ci nu-mi pot răspunde străvechile morminte, Spuind, ce ţin in sinu-şi, Român au gen s t re in? Atunci s'ar frânge cearta, ce curge acum fierbinte, S'ar şterge atunci ca ceaţa şi vechiul meu suspin!

De tace omenimea, va da glas stânca-n munte, Si apele un vuet prin ton nepomenit. Nu mai e timp se apuie un gen, ce-a mers in frunte La t6tă năvălirea, ce ţera-a copleşit,

Nu mai e timp se-apuie un gen faimos in lume, Nutrit prin o minune, din dei provenitor, A căruia mărire, virtute si renume Pusese sub peci6re pe a lumei domnitori! —

Numai e timp se-apuie o viţă strălucită, Ce-a dat in ţteci de seculî din sinul seu E r o î ! De-a şi supus'o sortea a fi nefericită; Resare-i inse steaua, si scapă din nevoi! —

E verde încă bradul, şi umed după fire, Dar ' radele căldureî au nu-1 vor sci usca? E nor încă pe ceruri, dar ' norul e subţire, Si un vent de primăvară au nu-1 va depăr ta?

La cer, Părinte bune, cădind cu umilire O ginte părăsită, Tu n o vei l ă p ă d a ! Eşti d r e p t şi ierţi păcatul, vedînd o pocăire; — Eşti b u n şi-Ţi este milă, de tot cei mâna T a !

Andreiu Mureşianu (1843).

6*

— 84 —

6. Cântecul streinătăţei.

Rătăcesc in căi streine De caminu-mî depărtat ; 'Mi trec vieţa n suspine Pâriea-n lacrimi mi-am udat.

F ie pânea cât de rea Tot mai bucă-n ţera mea.

A h ! in ţera mea frum6să Am lăsat tată iubit, Am lăsat mamă doiosă, Ce de plânsumi a albit,

Fie pânea cât de rea, Tot mai bine-n tera mea.

Vedl o culme muntenescă Şi-o căsuţă de desupt? Es te casa părinţescă Unde laptele l'am supt.

Fie pânea cât de rea Tot mai bună n ţera mea.

In dumbrava verde, desă O fetiţă vedî trecând ? E a âniroi-mi mire^ă Ce me chiamă suspinând.

F ie pânea cât de rea Tot mai bună-n tera mea.

La strein am stat la măsă, Şi cu el m'am ospetat

— 85 —

Dar gândind la mine-acasă Lacrimi riuri am versat.

F ie pânea cât de rea Tot mai buuă-n ţera mea.

Cine ţera şi'o iubesce Nu da lumea pentru ea, O h ! atunci anima mi cresce v Când gândesc a o vede.

F ie pânea cât de rea, Tot mai bine-n ţera mea.

Ferici ţ i câţi sunt apr6pe De căminul păr intesc; De-oi muri voiu se me ngrope In pământul românesc.

Fie pietra cât de grea Ţot mai bine-n ţera mea.

G. Creţianâ.

7. Un suspin.

De ce nu faci o D6mne, minuni ca şi-'n pustie, Cu popului Iudeei, prin Moise omul teu! Se scoţi din j u g pe-o ginte, ce geme in sclavie, Cerend între suspine, s'o scapi de atâta r eu !

Atunci, îţi era milă de frageda fiinţă, Ce unda spumeg6să de Nil o inneca: Acum nu cauţi la viersul, ce-ţi strigă-n umilinţă: „Păr inte , din nălţîme, întinde mâna t a ! " .<

— 86 —

Au dor-e legea firei, ca naţii asuprite, S'apună, se se stergă, ca şi când nar' fi fost,

i-n vatra lor strebună, Familii resipite, e-şi afle locuinţa, doritul adăpost! —

Se teme matelotul de-a mărei vijelie, Când barca-i se aruncă de valuri neîncetat, Ma tot spereză-n sine că in scurt va se re 'nvie Bilanţul, ce perise, minutul de scăpat.

Ofteză sclavu-n lanţuri, din bolta-ntunecată, C ă c i nu mai vede s6re, de lume-i despărţ i t ; In cuget inse crede, că tot mai scapă odată, Din umbră la lumină, la fraţi, ce-a părăsit. —

Ma vai! amar suspină o ginte părăsită, De-al cărei fier odată păgânul tremura, Vedînd, că nu mai este mijloc de-a fi păzîtă Mărirea strămoşescă şi esistinţa s a !

Dormiţi, dormiţi în pace, voi, umbre din morminte, A v6stre suvenire, ce sfânt ni le-aţi păstrat, Sunt : limba si relegea, er' zelul ce-1 ferbinte, Ce aveţi spre genul nostu, cu voi s 'a-nmormântat!

Fer ice de voi umbre, că legea nu ve lasă, Se revedeţi apuşii nepoţi de pre păment, Ca-ci altfel tirania şi jugul ce-i apasă, De loc v'ar reîmpinge in sarbedulu mormentii!

A. Mureşianu (1845).

— &7 —

8. Cămaşa fericitului.

„Ascultă împerate, cu multa ta răbdare „Se ţi dăm o socotelă, de cea grea însărcinare

„Ce tu ni-ai renduit. „Am fost trimişi de tine, spre a b61ei vindecare „Se ţi cumpărăm cămaşa acelui om care

In lume-i fericit. „Dorind se-ţi facem slujba, se afli lecuire „Ambalrem pretotindeni, căutând cu îngrijire

„Cămaşa ce-ai dorit. „Dar înse astă lume e chaos de dorire „Şî-n trensa nime nu e se n'aibă vr'o dorire

„Se fie fericit. „Găsirăm pre un tiner frumos, cu avuţie, „Dar căci el nu-şi aflase precum doria soţie

„Era nemulţumit! „C61ea plângea un tată pe fiu-so ce murise, „Si ici jelea un altul, căci fii nu d o b â n d i s e . . .

„Şi nu e fericit! „Doriâ un altul tronul, şi altul ce-1 avuse „Şi ţera i jefuise, la altul o venduse,

„Plângea că l'a gonit. „Un altul frumseţa, un altul bogăţia „Un altul sănătatea, un altul poesia,

„Şî nime fericit! „Credeam cu ceşti tovarăşi, pătrunşi toţi de mâhnire „Că nu se află-n lume vr'un om in f e r i c i r e . . .

„Şî eşti nelecuit. „Dar inse dintr'o vale, mergând noi audîrem „De bucium o cântare şi mult ne mirarăm

„De versu-i fericit.

— 88 —

„Acolo alergarern . . . O! D6mne! Ce frumseţă! „Trecea un riu prin tr ' însa cu-un murmur de

T T . . . . . blândetă „Uşor şi hniscit. 1 „Păscea o turmă paclnic, pribegă prin vâlcele — „Şî-n flori culcat păstoriul, îl asculta şi ele

T D î c â n d : e fericit. „Păstor, noi-i cliseiem, trăescî in sărăcie. „Ţi e turma f6rte mică . . . Se-ţi dăm dar bogaţîe

„Aicea am venit. „Cu noi vin' la mperatul, el va ca astă dată „Bogatul şi seracui, avendu-1 ca p'un tată

„Se fie fericit". — „Traescă împăratul! De el n'am trebuinţă . . . „Bogat sunt cu asia turmă şî-n astă locuinţă

„Sunt forte mulţămit". „Jubesc Domnecleirea, şî un câne me iubesce, „M'adapă astă apă, ast' turu:ă me hrănesce

„Şî-s forte fericit!" — „Curend, curend cămaşa, oh frate te grabesce! „Se-mbrac curend cămaşa căci boia me trudesce

„Şî sunt prea c h i n u i t ! . . — „ I ţ i spune-mî, imperate, cu mare întristare „Câ n'are nici cămaşă pre densul omul care

„Se află fe r i c i t . . . A. C. Rosetti.

9. Locul fericire:.

Sub ce zonă dulce şede fericirea Vru se afle-odată un om inveţat. — O cercă la tronuri, unde vedi mărirea Strălucind ca-un sore, când e mai curat.

— 89 —

Omul, care portă sceptrul de domnie Preste milione, cât e de-nălţat, Veri ce alta pote pre pământ se fie, Rar inse ferice si rar contentat.

O cerca la omeni, carii nu asudă, Ci trag din spinarea simplului ţ e rean ; O cârcă la feţe, ce cu multă trudă, Lucră diua, noptea, până îeu v r e u n ban.

Pe aceia-i rode consciinţa vie, Că ci trăiesc de-a gata, tar' a fi lucrat, Pe-acestia-i apasă orba miserie, Unul, ca si altul este ne mpăcat.

O cercă 'n vieţa cea din mănăstire, Unde fug de lume mame si părinţi, Ca-'n singurătate, post şi umilire, Se inalţe la ceruri rugăciuni ferbinţi.

t

De ar ' fi cu putinţă, se desbraci simţire, Şi ori ce pasiune, ar' ave cuvânt, Nicăiri in lume, ca in mănăstire, N'ai află repaus dulce pre păment.

O cercă 'n vieţa simplă păstoresiă, Unde, cu un fluer, cântând lângă oi, Laşi se mergă tote calea cea fireseă, Nesciind de lume, de ale ei nevoi.

T e săgeta inse, când vedi cum se plânge, Pent ru necredinţă Damon cel frumos; Când şi păstoriţa ce r tă a'şi înfrânge, Scumpa jur inţă d'un amor doios.

— 90 —

Mers-a prin bordeie, mers-a prin palate ; — Ma, de fericire nicăiri n'a dat. — Retăcind odată pe căi neârablate, Printr 'o silbă desă, dâ de un fort stricat.

Merge mai apr6pe, vede că-s ruine D'un castel maestru, din timpul trecut, Ce deşertăciune, cugeta in sine! Câte mâni de lucru pentru-un lues păru t !

Când era se esă din acea clădire, Vede scris cu aur, pre un vechiu monument: „Aici locuiesce dulcea fericire, „Pentru ori ce suflet viu, de pre pământ!"

După o pausâ scurtă, b ravo! dice-n sine, Cu o bucurie, omul inveţat : Mi-ara plinit dorinţa, dând aici de un bine, Care in larga lume nu l'am fost aflat!

Când se plecă înse se cunoscă bine Locul fericirei, şi al ei palat, Vede sarcofage, tot cu ose pl ine: Cade, şi se-nehină, că-ci s'a luminat.

Andreiu Mureşianu (1854).

10. Răspunsul PăsSruicei.

Iată-ţi spun patronă, dorul, ce me trasă, Se-mi las casuliţ< în care statui, Nutrită domnesce, cu semînţă-alesă, Nu e cuibul, unde rada ântâi vedul!

— 91 —

Nu-i muşchiul de munte, nu-i câmpia verde Nu e nici pădurea, nici riul cel lin, — Nu-i pustietatea, in care se pierde, Rătăcind prin lume, câte-un perigrin.

Nici ţintii se aflu surori, au soţie Cu cari in amore dîle am vieţuit Că-ci a sortei râse le sciu din pruncie, Sciu, că rar e dată, se afli ce ai dorit.

Voiii inse patr6nă dulcea libertate, A ceriului statuă, al naturei dar, Pentru care odată cu braţe-narmate, Muria Moldovanul, luptându-se amar !

Pentru care Ştefan, eroul cel mare, Sta gata se pieră cu ai sei Români ; Au se nimicescă duşmanul cel tare , Spaima Europei, pe Turcii păgâni.

Pentru care-'n lacrâmi n6tă multe feţe Una plângând fiul alta pe bărbat, Una că-i lipsită la adânci bătrâneţe, D'al vit-ţei radîtu, acum mormântat.

Pentru care curse sângele tot unde, Şi va curge încă în lupte mereu ; C ă c i c'o lovitură nu se pote ascunde Un dar sânt, in piepturi pus de Dumnecleu!

Pentru care sclavul cu fieru-n piciore, Din orba speluncă suspină'n ascuns; Pentru care tigrul, stă se se omore, Rumpând fier, zăbrele de-a ei dor pătruns.

— 92 —

Având libertatea, vie ori ce pl6ie, Grindine, furtune, fulger, trăsnet greu, P'un minut 'mi strică, p'un minut me m6ie, Nu pot înse-nfrânge sâmţemântul mieu.

Având libertate, de fome nu-mî pasă, Nici de gerul iernii, ce m'ar tortura, C ă c i sborul me ajută, se-mi cerc altă casă, Unde blândul sore îmî dâ rada s'a.

Nu voiu dar' domniţă, să-ţi maî întru-n cuşcă, Nici se ţi gust semînţa, cu care me' mbi i ; Mai curând stau gata, a peri de puşcă, Liberă-n natură, sburând prin câmpii.

Nu-ţi mai vin patr6nă, la n6ua sclavie, In care gemi insa-ţi in al teu palat, Că-ci mai dulce-i vieţa, când in armonie Cu spaltii naturei, cânt neîncetat!

Inveţă, madamă, a sci ce-i vieţa, Scăpată de jugul crudîlor despoţî, Ale căror inimi sunt reci câ si ghia ţa ; Numele lor blăstem şi la stânepoţi!

Pentru libertate paserea se bate, Viermele se-'nfrânge, fiarele răcnesc, Ear ' omul desp6ie chiar' şi pre-al seu frate, In 6rba-şi trufie, d'acest dar ceresc!

Andreiu Mureşianii (1851).

— 93 —

11. 10 Maitl 1881. (La serbarea incoronăreî primului rege al' României)

I. In vieţa mea avut'am un dor şi un vis de acele, Ce p6rtă pe-a lor aripî resfrangere de stele, Un vis frumos ca dorul, ce nasce dintr 'un vis, Pr in umbră de-abia ochiul ţintit îl întrevede Şi mintea nu-ndrâsnesce in el a se încrede . . . Dar etă! agii in sore el sborulii şi-a deschis!

Pr iv i ţ i ! acostă ţeră de alte ţer î uitată, Avea asemenare c'o ramură uscată Ce-o duce pe-a lui valuri torentul Dunărean. Uimit de trista-I sorte, eu o priviam cu jale Şi-I tot d îceam: „Ah! cine te va opri din cale „Pân a nu fi 'nghiţîtă de al mărilor noian? „Respunde, crengă mică, din care arbor mare „ T e a rupt cumplitul criveţ cu aspra lui suflare „Şi te a sverlit departe de trunchiul părintesc? „Ouprinsute-au in ghiară un vuitor gol pe f runte? „Făcut 'au el cu tine un cuib în vârf de munte, „Seau fost'aî tu atinsă de fulgerul ceresc?

„Mergi, unde? viî, de unde? şi care-î al teii n u m e ? „Mai simţî in tine vieţă seau mortă esci pe lume? „Mai este pentru tine un viitor a s c u n s . . . ? " O ! strania minune! Cea ramură 'necată Din turburele spume s'a redicat de-odată Şi falnic preste valuri ea astfel mi-a r e spuns : „Poete! nu me plânge, n'ai grijă de-a mea sortă, „Plutind privesc eu ceriul, şi prin deschisa-I p6rtă

— 94 —

„Zăresc planând de-asapra-mî o rază din altar. „Mulţi au făcut cercare din cale-a me culege, „Dar n'au potut s'atingă odrasla unui rege, „Căci rege e stejarul şi-s viţă de stejar!

„Pe malul României voiu prinde redăcinâ „Şi-oi cresce în potere, şi fruntea mea senină „Va trece cătră sore prin norii duşmănesci. „Gigant voiu fi cu fală privind preste-orisonurl. „Eu port în sinu mi lemnul din care se fac tronuri „Şi arme de dobândă şi sceptre 'mperătescl!"

A dîs, şi crenga vie crescând, mândră col6nă, Nalţă pană la ceriurî frundosa ei c'ordnă Sub care lumi voiose gasiau un a d ă p o s t . . . A h ! cine-ar putea crede şi cine-ar' putea spune Cum asta lumin6să, gigantică minune A devenit ce este din ceea ce a fost?

I I . Aşa tu, România, tu ţeră mult iubită, De s6rtea-ţi cruntă, 6rbă, mulţi secuii prigonită Ai re'nviat puternic, in clipă, glorios . . . P r e când păreai menită a piere din lumină, Tu ţi-aî adus aminte de mama ta latină Şi-ai scuturat trecutul amar, întunecos.

Ai fost, va l ! prinsă-n luptă cu mortea nemil6să D a r smuls'aî tu din mână I a s'a cumplită c6să Şi ai cosit din cale funebrul siminoc. Âcumu ţi e calea largă şi larg ţi e venitoriul, P e ori ce-mpiedecare tu pul acum peciorul Şi treci tot în ainte strigând la lume: „loc!"

— 95 —

„Loc celui ce se scie de viţă mperătescă! „Loc celui cu menire in gloria se crescă! „Loc sufletului tare, loc braţului vitez! „Cine-a domnit pe o lume, fie-n morment nu m6re „Un s6re se declină, din noii resare sore! „In somn adenc de m6rte e sufletul mai t rez!"

O ! ţe ră de mari fapte ce porţi un nume mare, P re margine de gropă redevenind mai tare, Ai provocat destinul şi l'ai înfrânt pre el. Şi adi, invingăt6re ca 'n timpi de altă data, Tu insăşi, tu Regină acum neaternată, Depun! pe a ta frunte cununa de oţel!

Onor, mărire, fală şî vieţă şî tărie Se fie a ta parte in secuii. Românie Oţelul din coronă cu glorie-i bătut, In taină ajutată de sânta Provedinţă, Ori care fapte grele păreau cu nepotinţâ Tu le aî dorit pe t6te, pe t6te le-aî putut!

Frumos, sublim spectacol e 'n faţa omenire! Când un popor se-nt6rce din marginea peirei Şi pasă plin de dîle pe câmpul strămoşesc; Când el-şi face-o armă din lanţul d' apăsare Şi-n foc redobândesce a lui neatârnare Stropită şi plătită cu sânge vitejesc!

Mult scumpă, lumin6să, şi vie şi ferice E diua când poporul se simte 'n drept de-a dice C'au fost privit in faţă de însuşi Domneţleu? F e n c e de tot omul a cărui scurta vieţa Se legă cu vecia prin astă di măreţă Ca prin o cîngăt6re de vesel curcubeu.

— 96 —

Săltaţî în piepturi animi cu-o mândră ecsal tare! Tunaţi , viteje tunuri, lungi salve de serbare Mişcaţi a vostre come vechi codrii de pe plaiu. Adi patria română apare triumfală Purtând cu maiestate corona ei Regală Şi falnica clamadă a soreluî de Maiu!

V. Alecsandri.

12. 0 privire de pe Carpaţi. La voi mai am speranţa, copaci dedaţi c'o s6rte, La care ve împinse Osmanul cel păgân! Sub voi in timpuri grele, în ora cea de morte, Se recoriau străbunii, ca si'n al mamei sîn!

La voi nici iataganul, nici calul alb de spune, N'afla drum de-a străbate, se spurce un asii sânt ! Eroi i , ce-şî măriră prin arme scumpul nume, Acum lăsaţi reştristei, sub voi zac iu mormânt!

Fagi înclinaţi de di le, voi martori câte rele Trecură preste ţera, a cărei pompă-aţi fost! Predîceţi 'mi in taină, mai vin furtune grele Pe fii vechei Rome, mai ceru-ve adăpost?

Respundeţi mi stânci mute! Ce s6rte au se-astepte Acestea teri române, înscrise-'n istorii? Veni v'a vre un ânger din cer, se le deştepte? Ori că imperiul sîlei le a şters din cele vi i?

Când cuget in tăcere la vremile trecute, Ah lacrămi sângerânde se scurg din ochi'mi jos, Vedînd e'am ajuns s6rtea Casandrei celei mute, Se cânt, se stiîg in lume, mă, fără de folos!

— 97 —

Zăresc colo depa