Ministerul Educaţiei a Republicii Moldova

Univesitatea Tehnică a Moldovei

Catedra "Teorie Economică şi Marketing"

Referat la Integrarea Economică Europeană

Tema: Actul Unic European

A efectuat: studentul grupei CIC-102 Costeniuc Andrei

A verificat: l.s. Carp Elena

Chişinău 2012

Introducere

Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986,de nouă ţări ( Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Spania, Irlanda, Anglia, Luxemburg şi Portugalia ) iar la Haga la 28 februarie 1986 de către celelalte trei state ( Italia, Grecia şi Danemarca care au organizat un referendum în acest scop ).1 Acesta a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. A.U.E. marchează o nouă etapă în procesul de realizare a pieţei interne Comunitare şi a relansat acţiunea comunitară, constituind un moment foarte important al istoriei U.E. El evidenţiază politica statelor membre de a pune capăt stagnării construcţiei comunitare, conciliind cele două curente care s-au evidenţiat în procesul construcţiei europene – cooperare interstatică şi acţiunea supranaţională - prefigurând U.E. Dar până la semnarea Actului Unic European au avut loc mai multe acţiuni în această direcţie, printre care cele mai importante au fost :

Raportul Davignon, adoptat în 1970 de către miniştrii de externe la Luxemburg, care prevedea cooperarea politică a celor şase state în scopul informării şi consultării regulate cu privire la cele mai importante probleme internaţionale. Comisia Comunităţilor Europene primea dreptul de a da avize în situaţiile în care lucrările miniştrilor de externe antrenau efecte asupra activităţii Comunităţilor.

Întâlnirea la nivel înalt de la Copenhaga din 14-15 decembrie 1973 a adoptat o declaraţie asupra identităţiieuropene, în cadrul căreia statele membre încercau să definească liniile politice directoare şi responsabilitatea Europei în viaţa internaţională.

Consiliul European de la Haga din decembrie 1976 a stabilit ca obiectiv al cooperării elaborarea unei politici externe comune, subliniind că aceasta era limitată la sectoarele în care statele membre erau de acord să-şi exercite suveranitatea de o manieră convergentă.

Raportul de la Londra din 1981 a consacrat prezenţa Comisiei la toate nivelurile de cooperare politică şi a stabilit o procedură de criză .

Comunicatul final al întâlnirii şefilor de state şi guverne de la Paris din 21- 22 octombrie 1972 a proclamat voinţa participanţilor de a transforma relaţiile lor politice şi economice într-o Uniune Europeană.

Principalele etape care au condus la semnarea AUE sunt:

Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 19 iunie 1983Acest text, elaborat pe baza planului realizat de Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe şi de omologul său italian, Emilio Colombo, este însoţit de declaraţiile statelor membre privind obiectivele vizate în domeniul relaţiilor interinstituţionale, al competenţelor comunitare şi al cooperării politice. Şefii de stat şi de guvern se angajează să reexamineze progresele înregistrate în aceste domenii şi să decidă dacă este posibil să le încorporeze în Tratatul privind Uniunea Europeană.

Proiectul de tratat privind instituirea Uniunii EuropeneLa solicitarea deputatului italian Altiero Spinelli, se formează o comisie parlamentară pentru afaceri instituţionale în vederea elaborării unui tratat care să înlocuiască Comunităţile existente cu o Uniune Europeană. Parlamentul European a adoptat proiectul de tratat la 14 februarie 1984.

Consiliul European de la Fontainebleau din 25 şi 26 iunie 1984Inspirându-se din Proiectul de tratat al Parlamentului, un comitet ad hoc compus din reprezentanţi personali ai şefilor de stat şi de guvern şi prezidat de senatorul irlandez Dooge a examinat aspectele instituţionale. Raportul Comitetului prezidat de M. Dooge invită Consiliul European să convoace o Conferinţă interguvernamentală pentru a negocia un tratat cu privire la Uniunea Europeană.

Cartea Albă despre piaţa internă din 1985Comisia, la solicitarea preşedintelui său, Jacques Delors, publică o Carte Albă care identifică 279 de măsuri

1 Semnarea în două faze se explică prin decizia Danemarcei de a supune unui referendum rezultatele negocierilor ce au dus la AUE. Italia şi Grecia au preferat să aştepte rezultatele referendumului danez.

necesare pentru realizarea pieţei interne. Cartea propune un calendar şi data limită de 31 decembrie 1992 pentru realizarea acesteia.

Consiliul European de la Milano din 28 şi 29 iunie 1985 propune convocarea unei Conferinţe interguvernamentale (CIG) care se deschide pe durata preşedinţiei luxemburgheze, la 9 septembrie 1985 şi se încheie la Haga, la 28 februarie 1986.

OBIECTIVE

- Principalul obiectiv al AUE este de a relansa procesul de construcţie europeană, în vederea realizării pieţei interne. Aceasta părea dificil de realizat pe baza tratatelor existente, mai ales din cauza procesului decizional din cadrul Consiliului, care impunea votul cu unanimitate în domeniul armonizării legislative.

De aceea, Conferinţa interguvernamentală care a condus la AUE a avut un dublu mandat. Pe de o parte, era vorba de încheierea unui tratat în domeniul politicii externe şi de securitate comune şi, pe de altă parte, de un act care modifica Tratatul CEE, mai ales în ceea ce priveşte:

procedura de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului; puterile Comisiei; puterile Parlamentului European; extinderea competenţelor Comunităţilor.

- Promovarea măsurilor la nivel internaţional pentru a trata problemele mediului la nivel regional sau mondial;- Instituționalizarea formala a Consiliului European (format din șefii de stat sau de guvern și de președintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea direcției de dezvoltare a Comunității;- Întărirea rolului Parlamentului European, prin introducerea procedurilor legislative de cooperare si a necesitații acordului Parlamentului European, pentru decizii privind aderarea de noi membri și acorduri de asociere;- Înființarea ”Tribunalului Primei Instanțe”, Alaturi de Curtea Europeana de Justiție;- Creșterea numarului politicilor comune, prin adaugarea politicilor de mediu, cercetare științifică, coeziune economica și socială;- introducerea sistemului de vot al majoritații calificate in cadrul Consiliului de Miniștri, pentru adoptarea acelor decizii care au in vedere finalizarea pieții interne;- Conservarea, protejarea şi îmbunătăţirea calităţii vieţii;- Protejarea sănătăţii colectivităţilor umane;- Să se asigure o utilizare raţională a resurselor naturale.

STRUCTURĂ

Actul Unic European este constituit dintr-un Preambul (introducere), din patru titluri şi dintr-o serie de declaraţii adoptate în timpul Conferinţei.

Preambulul prezintă scopurile fundamentale ale tratatului şi exprimă voinţa statelor membre de a transforma totalitatea relaţiilor dintre ele în vederea instituirii unei Uniuni Europene. Preambulul precizează, de asemenea, caracterul unic al Actului, care reuneşte dispoziţiile comune privind cooperarea în domeniul politicii externe şi al Comunităţilor Europene. De asemenea, subliniază cele două obiective ale revizuirii tratatelor, şi anume „să îmbunătăţească situaţia economică şi socială prin aprofundarea politicilor comune şi prin urmărirea de noi obiective” şi „să asigure o funcţionare mai bună a Comunităţilor”.

În Titlul I sunt grupate ,,Dispoziţii comune” atât pentru Comunităţile Europene cât şi pentru cooperarea politică .

În Titlul II sunt grupate ,,Dispoziţii pentru modificarea tratatelor instituind Comunităţile Europene”. În timp ce tratatele CECA si CEEA nu sunt afectate decât prin modificările relative la Curtea de Justitie ( cap.I şi cap.II) în schimb Tratatul CEE comportă modificări de substanţă atât sub aspectul dispoziţilor instituţionale cât şi al dispoziţilor relative la fundamentele şi la politicile Comunităţii.

Titlul III intitulat ,,Dispoziţii asupra cooperării în domeniul politicii externe este compus dintr-un singur articol – articolul 30 – cuprinzând 12 paragrafe.

Titlul IV conţine dispoziţii ,,generale şi finale” dar nu comportă nici o măsură tranzitorie.Din punct de vedere al prezentării, Actul unic constituie un ansamblu deşi conţinutul titlului II va trebui integrat în tratatele existente .

CONTRIBUŢIILE TRATATULUI – MODIFICĂRI INSTITUŢIONALE

Pentru a înlesni realizarea pieţei unice, Actul Unic prevede creşterea numărului de domenii în care Consiliul poate adopta deciziile cu majoritate calificată în locul unanimităţii. Acest lucru uşurează procesul de adoptare a deciziilor, evitând blocajele inerente căutării unui acord unanim între 12 state membre. Unanimitatea nu mai este necesară pentru luarea măsurilor privind realizarea pieţei interne, cu excepţia măsurilor privind fiscalitatea, libera circulaţie a persoanelor şi drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi.

AUE instituie Consiliul European, oficializând astfel conferinţele şi reuniunile la nivel înalt dintre şefii de stat şi de guvern. Competenţele acestui organ nu sunt, totuşi, precizate. Consiliul European nu are putere de decizie, nici putere de constrângere, în raport cu celelalte instituţii.

Puterile Parlamentului au fost consolidate prin introducerea avizului conform al Parlamentului, în cazul încheierii tratatelor de asociere. În plus, Actul Unic instituie procedura de cooperare, care consolidează poziţia Parlamentului în cadrul dialogului interinstituţional, dându-i posibilitatea unei duble lecturi a legislaţiei propuse. Domeniul de aplicare a acestei proceduri rămâne totuşi limitat la cazurile în care Consiliul decide cu majoritate calificată, cu excepţia politicii de mediu.

Actul Unic clarifică dispoziţiile existente privind competenţele de execuţie. Articolul 10 modifică articolul 145 din Tratatul CEE. Astfel, în regulă generală, Consiliul delegă Comisiei competenţele de execuţie a actelor. Consiliul nu îşi poate rezerva competenţa de execuţie decât în cazuri specifice. AUE face posibilă instituirea unui Tribunal de Primă Instanţă (TPI). Toate cazurile pot fi transferate acestui Tribunal, cu excepţia hotărârilor preliminare supuse de statele membre sau a chestiunilor preliminare.

CONTRIBUŢIILE TRATATULUI - MODIFICĂRI POLITICE

Articolul 8A defineşte în mod clar scopul Actului Unic, care este instaurarea progresivă a pieţei interne pe durata unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992. Piaţa internă este definită drept „spaţiul fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor prezentului tratat”.

În ceea ce priveşte capacitatea monetară, Actul Unic nu permite instituirea unei politici noi, dar inserează prevederi referitoare la capacitatea monetară. Convergenţa politicilor economice şi monetare se regăseşte în cadrul competenţelor existente.

Politica socială este deja reglementată de Tratatul CEE, dar Actul Unic introduce două articole noi în acest domeniu. Articolul 118A din Tratatul CEE autorizează Consiliul, care decide cu majoritate calificată în cadrul procedurii de cooperare, să adopte dispoziţii minime pentru a promova „îmbunătăţirea mediului de muncă, pentru a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor”. Articolul 118B din Tratatul CEE atribuie Comisiei misiunea de a dezvolta dialogul social la nivel european.

Actul Unic instituie o politică comunitară de coeziune economică şi socială pentru a contrabalansa efectele realizării pieţei interne asupra statelor membre mai slab dezvoltate şi pentru a reduce disparităţile de dezvoltare între regiuni. Intervenţia comunitară se face prin intermediul Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) şi a Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER).

În ceea ce priveşte cercetarea şi dezvoltarea tehnică, articolul 130F din Tratatul CEE stabileşte drept obiectiv „consolidarea bazelor ştiinţifice şi tehnologice ale industriei europene şi dezvoltarea competitivităţii sale internaţionale”. Pentru aceasta, Actul Unic prevede crearea unor programe-cadru multianuale adoptate de Consiliu în unanimitate.

Preocupările privind protecţia mediului la nivel comunitar erau deja menţionate în Tratatul de la Roma. Actul Unic introduce trei articole noi (articolele 130R, 130S şi 130T din Tratatul CEE), care permit Comunităţii „conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului, contribuie la protecţia sănătăţii persoanelor şi utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale”. Se precizează faptul că intervenţia Comunităţii în domeniul mediului are loc doar dacă această acţiune poate fi realizată mai bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre (principiul de subsidiaritate).

Articolul 30 prevede ca statele membre să facă eforturi pentru a elabora şi aplica o politică externă comună la nivel european. În acest scop, ele se angajează să se consulte cu privire la problemele de politică externă care ar putea prezenta interes pentru securitatea statelor membre. Preşedinţia Consiliului este responsabilă pentru iniţierea, coordonarea şi reprezentarea statelor membre faţă de state terţe în acest domeniu.

AUE: BILANŢ ŞI PERSPECTIVE

AUE a permis transformarea, la 1 ianuarie 1993, a pieţei comune în piaţa unică. Prin crearea de noi competenţe comunitare şi prin reforma instituţiilor, AUE deschide calea integrării politice şi a uniunii economice şi monetare, care vor fi instituite prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană.

MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI

Tratatul privind Uniunea Europeană, numit „Tratatul de la Maastricht” (1992)Tratatul de la Maastricht reuneşte într-un singur ansamblu, denumit Uniunea Europeană, cele trei Comunităţi (Euratom, CECO, CEE) şi cooperările politice instituţionalizate în domeniul politicii externe, al apărării, al poliţiei şi al justiţiei. Acesta redenumeşte CEE, care devine CE. În plus, acest tratat instituie uniunea economică şi monetară, introduce noi politici comunitare (educaţie, cultură, cooperarea pentru dezvoltare, coeziunea) şi extinde competenţele Parlamentului European (procedura de codecizie).

Tratatul de la Amsterdam (1997)Tratatul de la Amsterdam a permis extinderea competenţelor Uniunii prin instituirea unei politici comunitare a ocupării forţei de muncă, prin transferul unei părţi din materiile care intrau anterior sub incidenţa

Cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, prin măsuri menite să apropie Uniunea de cetăţeni şi prin posibilitatea unei cooperări mai strânse între anumite state membre (cooperări consolidate). Acesta extinde procedura de codecizie şi votul cu majoritate calificată la noi domenii, simplifică şi renumerotează articolele din tratate.

Tratatul de la Nisa (2001)Tratatul de la Nisa este consacrat în cea mai mare parte „reminiscenţelor” de la Amsterdam, şi anume problemelor instituţionale privind extinderea şi care nu au fost soluţionate decât parţial în 1997. Este vorba despre componenţa Comisiei, despre ponderarea voturilor în cadrul Consiliului şi despre extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta a înlesnit utilizarea procedurii de cooperare consolidată şi a eficientizat sistemul jurisdicţional.

Tratatul de la Lisabona (2007) Tratatul de la Lisabona introduce vaste reforme instituţionale. Acesta elimină vechea arhitectură instituţională introdusă de Tratatul de la Maastricht şi înlocuieşte Comunitatea Europeană cu Uniunea Europeană. Acesta introduce, de asemenea, modificări semnificative privind modul de funcţionare al instituţiilor europene, procesul decizional şi repartiţia competenţelor între UE şi statele membre. Obiectivul este îmbunătăţirea procesului de adoptare a deciziilor într-o Uniune extinsă, cu 27 de state membre. Tratatul de la Lisabona modifică, în plus, numeroase politici interne şi externe ale UE. Acesta permite în primul rând instituţiilor să legifereze şi să ia măsuri în domenii politice noi.

Prezentul tratat a fost modificat de asemenea prin următoarele tratate de aderare:

Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994),Acest tratat creşte numărul statelor membre ale Comunităţii europene de la douăsprezece la cincisprezece.

Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei (2003)Acest tratat creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la cincisprezece la douăzeci şi cinci.

Tratatul de aderare a Bulgariei şi României (2005). Acest tratat creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la douăzeci şi cinci la douăzeci şi şapte.

Concluzii

Cu toate că în toate tratatele originale ale Comunităţilor s-au prevăzut,confirmat şi chiar întreprins diferite acţiuni în acest sens, progresul realizării pieţei unice a fost lent, el lovindu-se de prejudecăţile şi de dorinţa de conservare a suveranităţii în anumite segmente ale economiei, tendinţe manifestate de către unele state membre ale Comunităţii.

Actul Unic European intrat în vigoare la 1 iulie 1987 a reuşit să revitalizeze acest proces al realizării Pieţei unice până la data de 31 decembrie 1992 . Acesta prevedea un program ambiţios în acest sens având ca obiective: mişcarea liberă a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţiilor.

Pentru a realiza aceste obiective indrăzneţe, trebuia într-o primă fază să se ia măsuri serioase în sensul uşurării procedurilor. Astfel, cu prilejul Actului Unic s-a schimbat modul în care deciziile erau luate de către Consiliul de Miniştrii. Înainte însă, majoritatea hotărârilor erau supuse deciziei unanime a Consiliului , lucru care cumulat cu faptul că miniştrii dintr-o ţară sau alta luau o atitudine protecţionistă şi votau împotriva legislaţiei absolut necesară realizării depline a pieţei unice a dus la un progres destul de lent în acest sens.

Actul Unic European a înlesnit derularea acestui proces şi prin faptul că a prevăzut votul majoritar cu privire la toate hotărârile necesare realizării Pieţei Unice, în urma acestui amendament Comisia Europeană a putut să-şi continue nestingherită programul.2

Un alt punct ,,forte“ al acestui tratat este şi principiul ,,subsidiarităţii “. Aceasta înseamnă că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior nu poate fi luată la nivelul guvernului european . Comform acestui principiu, votul Comunităţilor ar trebui să se limiteze la acele domenii în care hotărârea trebuie luată în mod colectiv . Toate funcţiile care pot fi asumate la nivel naţional sau la nivel regional ar trebui să fie de răspunderea statelor membre . Legile şi regulamentele necesare realizării unei atmosfere de "fair-play” se aplică în domeniul legii firmelor şi ale libertăţii stabilirii, permiţând astfel oamenilor să creeze intreprinderi proprii în alte state membre, al armonizării nivelului tehnic , al textelor, al legislaţiei transporturilor şi al recunoaşterii reciproce a diplomelor .

Nivelul de producţie, siguranţa produselor şi a măsurilor de protecţie pentru muncitori şi consumatori au fost organizate în vederea evitării alterării lor în timpul transportului, iar pieţele de capital au fost liberalizate . Succesul acestui proces este reflectat în faptul că majoritatea legilor stabilite au fost aprobate şi vor fi adaptate sistemului legislativ al fiecărui stat la timp, o mare parte din această legislaţie fiind deja realizată în acest moment .

Transpunerea în practică a programului Pieţei Unice şi-a adus o contribuţie însemnată la lărgirea posibilităţilor de acces la piaţa comunitară, cu atât mai mult cu cât deschiderile realizate s-au făcut în mod autonom , necondiţionat de acordarea unor concesii din partea partenerilor comerciali . Printre progresele cele mai semnificative amintim:

- eliminarea unilaterală a majorităţii restricţiilor ,,reziduale” la import , care mai erau aplicate de către unele state membre ;

- întărirea caracterului concurenţial al procedurilor privind achiziţiile publice în U.E. şi extinderea automată a acestor avantaje asupra tuturor furnizorilor proveniţi din ţările semnatare ale Acordului GATT privind achiziţiile publice ;

- armonizarea la nivel comunitar a unor standarde naţionale ( ceea ce simplifică sarcina exportatorilor potenţiali pe piaţa U.E. ) şi disponibilitatea de a negocia cu ţări terţe acorduri de recunoaştere reciprocă a procedurilor de certificare şi testare.

Astfel putem răspunde afirmativ la întrebarea : Piaţa Unică va fi rezonabilă? Da, de la 1 ianuarie 1995, Comunităţile însumând 370 milioane de locuitori au devenit cea mai mare piaţă unificată din lume .

2 Cu excepţia domeniului fiscal şi a mişcării libere a persoanelor