TEMA III. EVOLUŢIA CONSCTUCŢIEI EUROPENE. DE LA COMUNITĂŢI LA ACTUL UNIC EUROPEAN 1.Reforma instituţiilor comunităţilor. Unificarea instituţională 2.Extinderea spaţiului de implicare al comunităţilor 3.Adancirea domeniului de implicare a comunităţilor4.Semnificaţia Actului Unic European

ÎntroducereCrearea celor trei Comunităţi europene a constituit un proces destul de complicat istoric, când Europa a trebuit să treacă prin dezastrul celor două războaie mondiale iar pentru evitarea unei noi catastrofe, elita politică europeană prin crearea acestor structuri a contribuit nu numai la reformarea acestora şi care, în multe privinţe, a continuat să influenţeze destinul constmcţiei europene.

Crearea celor trei Comunităţi europene prin Tratatele de îa Paris şi Roma a fost numai începutul unei dezvoltări continui. Fără a fi nici liniară şi nici în mod necesar constantă, evoluţia Comunităţilor reprezintă, în linii mari, o mişcare progresivă spre unitate.Se poate spune că principalele direcţii ale dezvoltării sistemului comunitar au fost îndreptate mai întâi spre o unificare instituţională, apoi spre o extindere a spaţiului comunitar şi în paralel o adâncire şi extindere a domeniului intervenţiei comunitare.

1.Reforma instituţiilor comunităţilor. Unificarea instituţională

Întrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma după Tratatul de la Paris au creat

Comunităţi distincte, fiecare cu personalitate juridică proprie, din care cea mai

importantă era CEE. Fiecare tratat de înfiinţare prevedea instituţii distincte,

chiar dacă erau asemănătoare.

Rezultat al evoluţiei istorice, această coexistenţă nu era logică şi prezenta

incoveniente, din ce în ce mai sensibile. Exista mai ales riscul multiplicării

instituţiilor comunitare şi implicit al slăbirii fiecăreia dintre cele trei Comunităţi.

Este motivul pentru care, în acelaşi timp cu semnarea Tratatelor de la Roma, a

fost adoptată tot la Roma la 25 martie 1957, o

Convenţie relativă la unele Instituţii comune Comunităţilor europene.

In baza acestei Convenţii au devenit comune pentru cele trei Comunităţi

europene

Adunarea parlamentară şi

Curtea de justiţie,

iar pentru CEE şi Euratom a devenit comun Comitetul economic şi social.

Totodată, Convenţia de la Roma a modificat şi unele dispoziţii ale Tratatului

de la Paris (articolul 21 şi 32) în scopul de a realiza conformitatea acestora cu

dispoziţiile din cele două Tratate de la Roma în ce priveşte organizarea

Adunării parlamentare şi a Curţii de Justiţie.

Au continuat totuşi să coexiste trei Consilii de Miniştri, o înaltă Autoritate şi

trei Comisii.

Pasui decisiv pentru unificarea Instituţiilor a fost facut prin Tratatul de la

Bruxelles din 8 aprilie 1965, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a

Comunităţilor europene,, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967.

Trataml de la Bruxelles (denumit în mod curent "tratatul de fuziune" a avut

drept obiect unificarea executivului şi, pe cale de consecinţă, a diferitelor

instituţii sau reguli strâns legate de acestea.

Astfel, cele trci Consilii de Miniştri (ale CEE, CECA. CEEA), cele două Comisii

(ale CEE, CEEA), cum şi înalta Autoritate (CECA) au fost înlocuite cu un

Consiliu unic şi o Comisie unică.

Pe lângă aceasta. Tratatul de la Bruxeiles a refacut într-o singură administraţie,

administraţiile celor trei Comunităţi. Totodată, Comunităţile au fost dotate cu un

buget de funcţionare unică. în acelaşi timp, la Tratatul de la Bruxelles, a fost

anexat un Protocol unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, care s-a substituit

protocoalelor speciale ale fiecărei Comunităţi.

Fuziunea organelor "motorii" ale construcţiei europene era astfel realizată.

Această fuziune nu a fost decât instituţională şi nu funcţionala. Cu alte cuvinte,

fuziunea organelor arătate nu a însemnat şi fuziunea Comunităţilor. Cele trei

Comunităţi râmân distincte şi fîecare din cele trei tratate constitutive continuă să

determine în domeniul lor competenţele ce sunt conferite Consiliului sau

Comisiei.

Altfel spus, independenţa juridică a celor trei Comunităţi distincte nu va fi repusâ

în discuţie cu toată unificarea instituţiilor realizată prin "tratatul de fuziune" din 8

aprilie 1965.

în concluzie, fuziunea la care ne referim a produs efecte limitate: cele trei tratate

rămân separate şi executivul unic râmâne, în ceea ce priveşte aplicarea

tratatelor, executivul CEE, CEEA şi CECA.

Dacă tratatele comunitare nu au fuzionat şi în alte privinţe adică în principal în

privinţa reglementârilor economice, în practică, sistemul va funcţiona corect mai

ales datorită generalităţii regimului CEE.

In această privmţă este semnificativ că Parlamentul european a adoptat la 16

februarie 1978, o "rezoluţie referitoare la o denumire unică pentru Comunitate"1.

Preambulul acestei rezoluţii invocă interdependenţa celor trei tratate comunitare

şi faptul câ, în viaţa cotidiană, cetătenii statelor membre consideră cele trei

Comunităţi europene în ansamblul lor.

La paragraful 1 din dispozitivul rezoluţiei, Parlamentul apreciază că termenii

"Comunitatea europeană" sunt corespunzători pentru a desemna ansamblul

instituţiilor create conform tratatelor stabilind cele trei Comunităţi europene ca şi

grupul format de statele membre. Parlamentul încurajează utilizarea acestei

denumiri în propriile sale documente în mâsura în care aceasta este posibil şi

de dorit (paragraful 2) şi totodată recomandâ celorlalte instituţii şi statelor

membre să se conformeze acestei uzanţe (paragraful 3).

Dar aşa cum se remarcă, dacă această denumire prezintă un interes practic şi o

valoare simbolicâ, nu are semnificaţie juridică, întrucât "din punct de vedere

juridic, suntem în drept să spunem că nu a avut loc fuziunea tratatelor, că cele

trei Comunităţi nu au fuzionat într-o singură Comunitate"2.

1.2. In anii 60, dezvoltarea Comunităţilor se va caracteriza printr-o tensiune

constantâ între interesele naţionale şi integrarea comunitară, marcată mai ales

prin grava crizâ survenită la 30 iunie 1965, când Franţa a practicat politica

"scaunului gol", ce a constat în refuzul de a participa la lucrările Consiliului de

Miniştri şi la diferitele Comitete funcţionând în cadrul Comunităţilor.

Dacă la început "Compromisul de la Luxemburg" din 30 ianuarie 1966 a permis

să se rezolve criza, echilibrul instituţional stabilit de tratate a fost grav şi mult

timp denaturat printr-o deviere a practicii comunitare în sensul întăririi

elementelor interguvemamentale.

Nu ar putea fî totuşi ignorate progresele care s-au înregistrat mai ales în cursul

deceniului următor, în domeniul instituţional, progrese comportând douâ serii de

modificări ale tratatelor comunitare: mai întâi o creştere a puterilor bugetare ale

Parlamentului european iar, apoi, o

32

întărire a îegitimităţii Parlamentului european prin alegerea acestuia prin vot

universal direct.

Astfel, modificările purtând asupra regimului fmanciar şi bugetar prin care

Comunităţile au fost dotate cu resurse proprii destinate să asigure finanţarea lor

şi asupra implicaţiilor sale instituţionale au fost succesiv realizate prin Tratatul

de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971) şi prin

Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 (intrat în vigoare la 1 iunie 1977).

Pe lângă dispoziţiile propriu-zise fmanciare, aceste două tratate au modificat

puterile Parlamentului european pentru a ţine seama de noul regim al resurselor

ce ieşea de sub controlul parlamentar al statelor membre.

In ce priveşte alegerea membrilor Parlamentului european prin vot universal

direct, deşi acest mod de desemnare era prevăzut prin tratatele originare,

aplicarea sa nu s-a putut realiza decât ca urmare a deciziei reprezentanţilor

guvemelor statelor membre din 20 septembrie 1976 şi a unui "act" anexat la

această decizie. Au mai trecut încă trei ani înainte de a avea loc efectiv primele

alegeri ale Parlamentului european potrivit acestui regim.

2.Extinderea spaţiului geografic comunitar

I. Constituite iniţial de şase state - Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi

R.F. Germanâ -Comunităţile vor cunoaşte succesiv trei "lărgiri" prin aderarea

altor state europene, respectiv Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie în 1973,

Grecia în 1981, şi Spania şi Portugalia în 1986.

Dacă la început şi o lungă perioadă de timp Comunităţile au regrupat numai

cele şase state fondatoare, acest fapt s-a datorat în mare mâsurâ poziţiei avute

de Marea Britanie privind constmcţia europeană.

În 1950 şi apoi în 1956 Marea Britanie nu numai că a refuzat să participe la

Comunităţile europene dar a încercat să împiedice formarea acestora iar apoi

să le limiteze impactul prin iniţiativa de a aduna în jurul său în cadrul Asociaţiei

Europene a Liberului Schimb, instituită prin Tratatul de la Stockholm din 20

noiembrie 1959, state care nu voiau sau care considerau că nu pot adera la

Comunităţi, respectiv, la acea dată, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia şi

Elveţia.

Marea Britanie a fost totuşi nevoită să-şi revizuiască atitudinea datorită unor

difîcultăţi economice şi financiare cum şi a slăbirii legăturilor sale cu

Commonwealth-ul.

Marea Britanie înţelegea însă, să păstreze relaţii privilegiate cu Statele Unite,

să se alăture Comunităţilor în compania altor state şi să promoveze concepţia

sa privind construcţia comunitară în principal ca o zonă de liber schimb.

La 9 august 1961, Marea Britanie a prezentat candidatura sa pentru aderarea

la Comunităţi, însoţită de un număr de exigenţe care au contribuit la

îngreunarea negocierilor.

Acele state membre pentru care Comunităţile reprezentau o promisiune de

uniunc politică nu puteau ignora că Marea Britanie nu era deloc favorabilă

proiectelor lor, Pentru Franţa, prezenţa britanicilor risca să apese asupra

dezvoltării Comunităţilor şi chiar să antreneze un regres spre o zonâ limitată de

liber schimb.

în ianuarie 1963, Generalul de Gaulle, care refuza aderarea în condiţiile şi în

spiritul Marii Britanii, a rupt unilateral negocierile ce se angajaserâ cu aceasta.

Patru ani mai târziu, în mai 1967, guvernul britanic, devenit laburist, a reînnoit

candidatura sa dar şi aceasta a eşuat ca urmare a unui nou refuz al guvernului

francez (decembrie 1967).

Demisia Generalului de Gaulle în 1969 şi înlocuirea sa cu G. Pompidou a

permis ca la întâlnirea la nivel înalt de la Haga din 1 şi 2 decembrie 1969 să

se decidă deschiderea negocierilor relative la aderarea a noi state europene

între care şi Marea Britanie. Negocierile începute la 30 iunie 1970 s-au

prelungit în tot cursul anului 1971. Ele se refereau în afară de Marea Britanie,

la Danemarca, Irlanda şi Norvegia. Tratatul şi actele de aderare au fost

semnate la Bruxelles, la 22 ianuarie 1972. Dar în urma unui referendum al

cărui rezultat a fost negativ (23 septembrie 1972), Norvegia a renunţat să

adere la Comumtăţi şi în consecinţa au fost modificate actele de aderare.

Aderarea celor trei noi membri, Danemarca, Irlanda. Marea Britame, a devenit

efectivă la 1 ianuarie 1973 şi a fost pe deplin realizată la expirarea unei

perioade de tranziţie care s-a termmat - cu unele rezerve - la sfârşitul anului

1977.

Cu ocazia acestei prime extinderi de la şase la nouă state membre, din grija

de a se apăra împotriva riscurilor unei denaturări. Comunitatea a trebuit să

consacre principiul că aderarea se realizează farâ repunerea în cauză a

sistemului. Este principiul realizârii comunitare (“l'acquis communautaire")

care implică o acceptare a sistemului comunitar în ansamblul său incluzând şi

legislaţia adoptată de instituţiile Comunităţilor.

Această primă extindere a arâtat totuşi că, în afară de dificultăţile operaţionale

cauzate de

creşterea numerică, se pot accentua şi unele tensiuni în procesul de integrare

datorită caracterului eterogen al intereselor statale, dovadă în acest sens fiind

insistenţa Marii Britanii pentru a obţme "renegocierea" contribuţiei sale la bugetul

comunitar.

II Experienţa primei extinderi a Comunităţilor europene a determinat ca

perspectiva unei a doua lărgiri să fie luată în considerare cu prudenţă. Dar, în

acelaşi timp, revenirea Greciei apoi a Portugaliei şi a Spaniei la democratia

pluralistâ facea aderarea lor din punct de vedere i politic de dorit în ciuda unor

serioase obstacole economice.

Aceste trei state au prezentat candidatura lor la 12 iunie 1975, la 28 martie 1977

şi respectiv la 28 iulie l977.

într-un prim timp, numai negocierile cu Grecia (care beneficia deja din 1961 de

un acord de asociere la Comunităţi cu finalitatea de aderare) au putut să

înceapă la 25 iulie 1976, şi a condus la semnarea la 28 mai 1979 a tratatului şi

actului de aderare care au făcut din Republica Elenă al zecelea stat membru al

Comunitâtilor, cu începere de la 1 ianuarie 1981.

F Negocierile cu ceilalţi doi candidaţi au progresat lent, Admiterea Spaniei a

suscitat reticenţe în Franţa dar şi în Italia şi în Grecia, în special în mediile

agricole. Totuşi tratatul consacrând aderarea celor douâ state iberice - Spania

şi Portuealia - a putut fi semnat la 12 iunie 1985 pentru a intra în vigoare la 1

ianuarie 1986.

Comunitatea celor doisprezece era constituită. Dar procesul de extindere

angajat de la începutul anilor 1970 nu este încă terminat aşa cum vom vedea

ulterior.

O asemenea creştere a numărului statelor membre poate crea serioase

difîcultăţi, ceea ce va putea conduce şi la o profundă revizuire a sistemului

instituţional.

3.Adancirea domeniului de implicare a comunităţilor

I. Paralel cu progresele înregistrate în domeniul instituţional, o adâncire a

Comunităţilor şi în domeniul economic se dovedea a fi o necesitate. Cu ocazia

întâlnirii la nivel înalt de la Haga din 1 şi 2 decembrie 1969, şefii de stat şi de

guvem ai statelor membre vor recunoaşte că numai o adevărată uniune

economică şi monetară ar putea să menţină coeziunea uniunii vamale ce

constituie fundamentul CEE.

înţelegerea acestei exigenţe nu era desigur străină premiselor crizei economice

mondiale.

La 15 octombrie 1970, un comitet prezidat de Primul ministru luxemburghez

Werner a prezentat un plan vizând constituirea în cursul unei perioade de

zece ani a unei Uniuni economice şi monetare, printr-o unificare

progresivă a politicilor economice naţionale şi crearea unei organizaţii

monetare conducând în 1980 la o monedă comună.

Adoptat şi apoi confîrmat de guvemele statelor membre în rezoluţiile din 22

martie 1971 şi din 21 martie 1972, acest proiect ambiţios nu a putut fi realizat

decât într-o formă embrionară. Se poate totuşi considera că/prin crearea cu

începere de la 13 martie 1979 a Sistemului monetar european (SME) din care,

de această dată numai Marea Britanie a rămas în afară, uniunea economică şi

monetarâ şi-a gâsit punctul de ancorare indispensabil dezvoltării sale.

Cu tot eşecul proiectului Uniunii economice şi monetare, bilanţul anilor 1970-

1980 nu a fost totuşi negativ.

Intr-un mod mai puţin ambiţios, vor fi realizate progrese în integrare prin

dezvoltarea polincilor sectoriale.

Astfel. Comunitatea a reuşit să întărească un anumit număr de politici comune

existente şi să lanseze politici noi sau realizate până atunci numai în mod

timid.

In acest sens. pe lângă politica socială, regională, energetică ce au fost dotate

cu mijloace suplimeniare, incep să se concretizeze politici noi - politica

industrială, ştiinţifică, tehnologică -, iar programe de protecţie a mediului şi a

consumatorilor încep să fie elaborate, ceea ce a reprezenta: o aprofiiddare

calitativă a acţiunii comunitare.

II. Practic, încâ de la crearea Comunităţilor, problema extinderii unificării

europene pe lângă domeniile (economic şi social) acoperite de tratatele

comunitare nu a încetat să fie luată în considerare.

Mult timp însă orice progres in aceastâ privinţă a fost firânat datorită deosebirilor

de concepţie între Franţa pe de o parte şi partenerii sâi pe de altă parte. In timp

ce aceştia din urmă considerau că modelul instituţiilor comunitare integrate se

impunea în mod natural, Franţa, prin Generalul de Gaulle, susţinea soluţia unei

cooperări între state de tip interguvernamental sau confederal.

Astfel a eşuatînanii 1961-1962 "planul Fouchet" tinzând la crearea uniunii

politice.

III .La întâlnirea la nivel înalt de la Haga din 1969, s-a admis în mod tacit că

extinderea activităţilor comune pe lângă domeniul acoperit de tratate ar putea fi

realizată prin cooperarea interguvemamentală. Comunicatul publicat la 2

decembrie 1969, la sfârşitul acestei conferinţe, exprima "caracterul ireversibil al

operei realizată de Comunităţi" dar şi necesitatea de "a pregăti căile unei

Europe unite". In această perspectivă, miniştrii afacerilor exteme ai celor Şase

erau invitaţi să studieze "cea mai bunâ modalitate pentru a realiza

progreseîndomeniul unificării politice".

In cadrul misiunii ce le-a fost conferită, miniştrii au dat sarcină unui comitet

prezidat de reprezentantul Belgiei să pregătească un proiect, proiect ce va fi

cunoscut sub denumirea de "Raportul Davignon".

Acest raport, aprobat de miniştrii Afacerilor exteme la Luxemburg, la 27

octombrie 1970, constata că "dezvoltările actuale ale Comunităţilor europene

impun statelor membre să se doteze cu mijloace pentru a armoniza punctele lor

de vedere în domeniul politicii intemaţionale" şi să definească metodele şi

modalităţile cooperării politice europene. Se instituia, în acest scop, un

mecanism de concertare destinat să asigure, prmtr-o informare şi consultări

regulate, o mai bună înţelegere reciprocă a problemelor de politică

internaţională, să întărească solidaritatea statelor "favorizând o armonizare a

punctelor de vedere, concertarea atitudinilor şi ori de câte ori va apare posibil şi

de dorit, acţiuni comune".

Cooperarea politică, deşi se situa în afara tratatelor comunitare, era

"întemeiată pe apartenenţa la Comunitatea europeană" şi se extindea în

mod automat la ţările aderente, facând parte integrantă din Europa comunitară.

Intr-un asemenea context, decizia şefilor de stat şi de guvem, adoptată la

întâlnirea la nivel înalt de la Paris din decembrie 1974, de a se reuni de trei ori

pe an în Consiliul european pentru a trata atăt probleme comunitare cât şi

chestiuni de cooperare politică dovedea necesitatea de a asigura coerenţa între

aceste două moduri de acţiune ca şi dimensiunea politică a Europei comunitare.

IV 0 astfel de abordare pragmatică nu excludea însă permanenţa ambiţiei de a

conduce construcţia europeană spre o adevărată uniune politică.

Incă de la reuniunea de la Paris din octombrie 1972, şefii de stat şi de guvem

afirmau intenţia lor de a transforma, înainte de sfârşitul deceniului, ansamblul

relaţiilor lor într-o Uniune europeană. Declaraţia adoptată cu acest prilej nu

preciza însă conţinutul Uniunii europene, limitându-se numai în a invita

instituţiile Comunităţii să elaboreze rapoarte în legătură cu acest subiect.

Ulterior, la întâlnirea la nivel înalt tot de la Paris din 1974, primului ministru

belgian Leo Tindemans i s-a încredinţat sarcina de a elabora un raport de

ansamblu asupra conţmutului Uniunii europene şi al mijloacelor pentru a-l

realiza.

Prezentat la 7 ianuarie 1976,acest raport cuprindea o serie de propuneri în

vederea dezvoltării coeziunii inteme şi exteme a Europei comunitare, obiectiv a

cârui realizare impunea mai întâi o întărire a instituţiilor Comunităţii (alegerea

directă a Parlamentului european şi acordarea unui drept de iniţiativă legislativă

acestuia).

In vederea întăririi coeziunii Europei comunitare, în raportul Tindemans se

considera că este necesar să se strângă legăturile dintre cooperarea politică şi

instituţiile Comunităţii. In acest scop, Consiliul ar deveni un "centru de decizie

unică" fară ca totuşi procedurile comunitare să fie extinse şi la cooperarea

politică.

In orice caz, raportul propunea o schimbare a naturii acestei cooperări care să

fie întemeiată nu numai pe un angajament politic dar şi pe o obligaţiejuridică.

Pe termen mai lung, cooperarea politică era destinată să se transforme în mod

progresiv într-o "politică extemă comună".

în sfârşit, raportul constata că Uniunea europeană ar fi incompletă în absenţa

unei politici comune de apărare.

Deşi nu a cunoscut urmâri practice directe, raportul Tindemans a exercitat o

influenţă realâ asupra dezvoltării constmcţiei europene. In unele privinţe Actul

Unic European s-a inspirat din acest raport.

Obiectivul unei Uniuni europene, concepută ca un proces dinamic care nu ar

diminua cu nimic Comunităţile, ci, dimpotrivă, ar întâri puterile şi competenţele

instituţiilor, care ar unifica acţiunea comunitară şi cooperarea politică, a fost

reafirmat de mai multe ori de statele membre şi, în special, în Declaraţia

solemnă asupra Uniunii europene adoptată de Consiliul european de la

Stuttgart la 19 iunie 1983.

In acelaşi timp, Parlamentul european, care votase deja la 16 iulie 1982 o

rezoluţie consacrată orientârilor unei revizuiri a tratatelor comunitare şi realizării

Uniunii europene, a luat în mod direct iniţiativa de a elabora un proiect de tratat

creând Uniunea europeană.

Proiectul de tratat privind crearea Uniunii europene aprobat de Parlament la

14 febmarie 1984, stabilea o structură unică regrupând cele trei Comunităţi,

cooperarea politică şi Consiliul european. Inspiraţia federalistă a acestui proiect

se exprima atăt în întinderea competenţelor Uniunii cât şi în stmctura instituţiilor

sale.

Atribuţiile Uniunii europene ar acoperi competenţele Comunităţilor şi domeniile

relevând din cooperarea interguvemamentală care s-a dezvoltat paralel cu

Comunităţile (cooperarea politică, sistemul monetar european). Mergând mai

departe cu aceastâ distincţie, metodele de acţiune ale Uniunii se dedublau:

acţiune comună, pe de o parte, cooperare, pe de altă parte.

Acţiunea comună releva un grad deja accentuat de integrare, întemeiată pe

transferuri de competenţe. Instituţiilor Uniunii care aveau sarcina realizârii

acţiunilor comune li se recunoşteau puteri legislative şi executive.

Cooperarea era destinată să se realizeze în cadrul Consiliului european pentru

a se concretiza prin angajamente interguvemamentale. Domeniul acestei

cooperări avea vocaţia să se lărgească. De altfel, mai ales în materie de

apârare, iputea să opereze o translaţie între cooperare şi acţiunea comună.

Repartizarea competenţelor între state şi Uniune era guvemată de un dublu

principiu:

principiul atribuirii de competenţe şi principiul subsidiarităţii. Aceste competenţe

erau exclusive sau concurente.

Stmctura mstituţionalâ a Uniunii ţinea seama de distincţia între cele două domenii,

ale acţiunii comune şi ale cooperării. Conducerea acţiunii comune era în principal

de competenţa Consiliului L'niunii. Parlamentului şi Comisiei. Curtea de Justiţie era

organul judiciar. Inovaţia instituţionalâ cea mai semnificativă a constat în

consacrarea unei puteri de codecizie în favoarea Parlamentului în domeniul

legislativ, bugetar şi diplomatic, prerogative care faceau să înceteze exclusivitatea

Consiliului.

O asemenea abordare aproape constituantă nu a fost însă susţinută de guvemele

statelor membre, care au preferat să se angajeze pe calea revizuirii tratatelor

comunitare. Astfel, la Consiliul european de la Milano, din 29 şi 30 iunie 1985 s-a

decis - în baza articolului 236 din Tratatul CEE - convocarea unei conferinţc

interguvemamentale pentru modificarea tratatelor comunitare, şi al cărei rezultat a

fost semnarea în luna februarie 1986 a Actului unic european.

4. Actul Unic European Actul unic european, semnat la Luxemburg la 17 febmarie 1986 şi la Haga la 28

februarie 1986 a intrat în vigoare lal iulie 1987.

Dacă revizuirile tratatelor comunitare, intervenite după 1958 nu au purtat decât

asupra dispoziţiilor instituţionale, se poate spune că Actul unic european operează

o primă revizuire generală a tratatelor comunitare, confirmând totodată că deşi

Europa comunitară se sprijină pe cele trei Comunităţi ea nu se limitează la

acestea.

1. Denumirea de “Act unic european" reflectă conţinutul acestuia în sensul că în

acelaşi instrument sunt cuprinse atăt dispoziţii relative la revizuirea tratatelor

comunitare cât şi un titlu privind cooperarea europeană în domeniul politicii

exteme, titlu constituind o codificare a principiilor cooperării politice.

Din punct de vedere al structurii, Actul unic cuprinde un preambul şi patru titluri.

In Titlul 1 sunt cuprinse 'Dispoziţii comune" atăt pentm Comimităţile europene

cât şi pentru cooperarea politică.

In Titlul II sunt gmpate "Dispoziţii pentru modificarea tratatelor instituind

Comunităţile europene". In timp ce Tratatele CECA şi CEEA nu sunt afectate

decât prin modificările relative la Curtea de Justiţie (cap. 1 şi cap. II Actul unic

european), în schimb Tratatul CEE comportă modificări de substanţă atăt sub

aspectul dispoziţiilor instituţionale (cap. II, secţ. 1, Actul unic european), cât şi al

dispoziţiilor relative la fundamentele şi la politicile Comunităţii (cap. 11, secţ. 2,

Actul unic european).

Titlul III, intitulat "Dispoziţii asupra cooperării europene în domeniul politicii externe"

este 'compus dintr-un singur articol - articolul 30 -cuprinzând douăsprezece

paragrafe.

Titlul IV conţine dispoziţii "generale şi fmale" (în special separarea ordinii juridice

comunitare de cooperarea politică), dar nu comportă nici o măsură tranzitorie.

Din punct de vedere al prezentării, Actul unic constituie un ansamblu deşi

conţinutul titlului II va trebui integrat în tratatele existente.

Dar unicitatea Actului a mai ales.o valoare simbolică în sensul că statele membre

ale Comunităţii înţeleg să continue opera întreprinsă de la tratatele instituind

Comunităţile europene şi "să transforme ansamblul relaţiilor dintre ele într-o

Uniune europeană conform declaraţiei solemne de la Stuttgart din 19 iunie 1983",

astfel cum se subliniază în primul paragraf al preambulului.

lar, la paragraful următor din preambul, statele membre se arată hotărâte să

realizeze aceastâ Uniune europeană "pe baza, pe de o parte, a Comunităţilor

funcţionând dupâ regulile lor proprii şi, pe de altă parte, a cooperării europene

între statele semnatare în materie de politică extemă şi să doteze această Uniune

cu mijloacele de acţiune necesare".

Dar Actul unic nu pretinde să realizeze Uniunea europeană. El se limitează la

definirea unui anumit număr de obiective şi la crearea mijloacelor necesare pentru

"a o face să progreseze înmodconcret".

Este ceea ce rezultă din articolul 1 care stipulează: Comunităţile europene şi

cooperarea politică europeanâ au drept obiectiv de a contribui împreună să facă să

progreseze în mod concret Uniunea europeană.

Prin urmare, statele membre, ratificând Actul unic, acceptă ca obiectiv să se

angajeze; în procesul ireversibil trebuind să conducâ la transformarea ansamblului

relaţiilor dintre ele într-o Uniune europeană.

Legâtura între participarea la Comunităţi şi cooperarea politică era desigur deja

stabilitâ în raportul Davignon din 1970, dar Actul unic îi dă un caracter suficient de

contrăgător pentru a împiedica un stat membru al Comunităţii să fie îndepărtat de

la procedurile cooperării politice sau să se sustragă de la acestea. Calitatea de

membru al Comunităţilor şi cea de participant la procedura cooperării politice sunt

inseparabile. Acţiunea în cadrul Comunităţilor şi cooperarea politică contribuie

amândouă la realizarea Uniunii europene. Actul unic se prezintă astfel ca o etapă

în construirea progresivă a Uniunii europene.

Bibliografie

J. Boulouis. Droit institutionnel des Communautes europeennes, (4-eme ed. Paris, Montchrestien, 1993, p. 33-45).

J.De RUVL L 'Acte aque europeen. Commentaires, (Editions de L'Universite de Bruxelles, 1987).Dana V. Savu. Integrareare Europeana, (Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996 p. 72-105).John McCcron The European Union.Politics and Policies (Westview, 1999 p. 99 - 189).

Note1 JOCE No C 63 dm 13 martie 1978, p.362 Parlement europcen. Debats. 15 febmarie 1978, p. 217.