actualitatea irlandeză 146

€1

146Ziua: 17

Luna: OctombrieAnul: 2015

Anul nostru: VI

Publicaţie 9 independentă pentru persoane 8imiste la numaiPublicaţie deloc 9, independentă, pentru persoane 8imiste la numai

Placi-ne...!

ZIAR * TELEVIZIUNE * RADIO

24 pagini

Nr.

[email protected]

„Cu putereagânduluiputem

materializavise”

Interviu cu un suflet cald şi sincer,Nora Cupcencu

Bună Nora! Bine ai venit la Dublin.Bună Alină. Bine v-am găsit.

Actriţa Nora s-a apucat de pictat, de ce ai ales pictura?Aş spune mai degrabă că pictura m-a ales pe mine. În 2013 am fost

model pentru un pictor român. Îmi amintesc cum priveam pânza dinspate şi vedeam cum se conturează profilul meu tuşă după tuşă. Aş fiputut sta aşa la nesfârşit. Eram ca un fluture atras de lumină. A doua zimi-am cumpărat o pânză, pensule, culori şi aşa a început joaca. Mi sedeschidea o altă perspectivă asupra culorilor, mergeam pe stradă şivedeam tot ce mă înconjura cu un alt soi de claritate, o claritate pe carenu o întâlnisem până atunci. Simţeam că plutesc, senzaţia asta nu oîntâlnisem nici când eram puternic îndrăgostită de un bărbat.

Azi înţeleg că se numeşte pasiune pură, deschidere, devotament.Şi a fost ciudat într-un fel să înţeleg că este un sentiment pe care nu-

l experimentasem în raport cu oamenii.

continuarea în pagina 2

n interviu realizat deAlina STAN

A2www.actualitateairl.com * [email protected]

actualitatea irl

„Cu puterea gânduluiputem materializa vise”

continuare de pe coperta faţă

Ne bucurăm nespus că lucrările tale au ajuns şi la noi!Cum ai aflat de Festivalul Internaţional de scurt metraj şimuzică din Dublin? Care a fost procedura urmată de tine caşi artist în aşa fel încât picturile tale să fie expuse în Dublin?

Florian Zapra, organizatorul festivalului cu care corespondamdeseori, mi-a urmărit pagina de artist şi expoziţiile din ţară, acrezut în arta mea şi a înaintat un dosar pentru sponsorizareavenirii mele în Dublin cu expoziţia de pictură intitulată „Legendsare Happening Now”. Ministerul Afacerilor Externe -Departamentul Politici pentru Românii de Pretutindeni - a aprobatdosarul, şi pe această caleţin să mulţumesc Ministe -rului Afacerilor Externe,Muzeului de Artă Contem -po rană din Irlanda – IMOCA– Steam Box Galle ry ce mi-agăzduit expoziţia în primeletrei zile de festival şi nu înultimul rând lui Florian Zaprapentru frumoasa şansă pecare mi au oferit-o.

Ştiu că printre scurtmetrajele româneşti ecra-nizate Nora a avut un roljucat. Spune celor care nuau avut ocazia să ajungădespre ce este vorba şicum te-ai simţit în raportcu personajul.

Două dintre scurt metrajele în care am jucat anul acesta au fostselectate în cadrul festivalului. Proiecţiile au avut loc la Cineworld. Unuldintre ele se numeşte „Bicicleta” şi este în regia Isabellei Szanto. Am avutrol de mamă şi soţie aflată în pragul luării unei importante decizii în viaţa

ei, aceea de a merge mai departe lăsând înurmă tot ceea ce nu-i mai serveşte; în cazul eiasta însemnând o căsnicie, un soţ alături decare au evoluat în direcţii diferite faţă depunctul în care ea se afla acum. M-am simţitminunat în pielea personajului pentru că amavut şansa să fiu oglinda unei des întâlnite

probleme cu care se confruntă oamenii azi. Căsnicii ce ajung într-un pragcritic, oameni care rămân ancoraţi în trecut, în minciună, în senzaţia cădepind unii de alţii până la moarte şi în chestia asta se autoconvingaducând în prim plan existenţa copiilor. „Noi nu ne mai iubim dar e un copilla mijloc”, fără să realizeze că ei fac din copil un vinovat pentru fricile şinefericirile lor. Ei cresc copiii în absenţa iubirii şi pur şi simplu le oferă oimagine falsă despre dragoste, despre sinceritate, despre curajul de a priviadevărul în faţă şi a merge mai departe. Practic acei copii vor creşte aşa,se vor comporta aşa, vor purta în gena lor parazitul numit „să fim în rândcu lumea... Asta e, nu le putem avea pe toate... sau... e în regulă, am alesasta mergem cu alegerea până la final, ce dacă nu mai suntem fericiţi,măcar ne reunim în nefericire... sau... copilul trebuie să crească cu ambiipărinţi” da, zic eu, este ideal. Dar ce se întâmplă când cei doi părinţi sesepară în spirit, când cei doi nu mai au ce-şi spune? Asta e întrebarea.

Despărţiţi-vă de dragul copiilor dacă voi nu mai aveţi nimic în comun,lăsaţi-i să vadă în voi curajul de a recunoaşte când ceva este pe moarte,lăsaţi-i să înveţe că fericirea înseamnă libertatea de a schimba lucrurile înraport cu inima nu în raport cu normele sociale. Haide că m-a luat valul…☺

În al doilea scurt metraj „Marea cu sărea” în regia lui Mihai Panaitescuam avut un rol de prostituată, beţivă şi drogată, (trei în unu) ☺ - m-a distratexperienţa asta.

actualitatea irl 3www.actualitateairl.com * [email protected]

ASpune-mi cum a reacţionat publicul la expoziţia ta de pictură

şi care au fost trăirile tale în Dublin?Publicul m-a primit cu căldură. În prima zi după ce m-am întors

în ţară am primit multe mail-uri de felicitări. M-am simţit extraordinar.Pot spune că am fost mai bine primită ca în România. ☺

Premiile oferite au fost o parte din picturile tale, minunatede astfel. Ce te-a inspirat în crearea acestor picturi?

Am creat premiile pentru cinci secţiuni din cele zece:The best international short;The best Irish short;The best student short;The best animation;The best music video.Inspiraţia pentru mine înseamnă deschiderea totală către

Dumnezeu. Şi atunci când am creat premiile am avut-o. Mi-am doritca aceste lucrări să-i bucure pe ceipremiaţi. Este felul meu de a-iîncuraja să meargă cu încrederemai departe pe un drum ce de multeori poate fi dificil. Mi-ar plăcea cafiecare om de pe Pământ să creezeneîncetat, indiferent de profesia pecare o are.

Ne-am născut co-creatori şiaveam obligaţia faţă de noi înşine săvisăm, să ne jucăm, să citim, săscriem, să pictăm, să cântăm, săiubim, să fim fericiţi. Sunt multeforme de a te exprima artistic. Cuputerea gândului putem mate -rializa vise. Asta este adevărataartă a vieţii. Cu toţii purtăm în noiseminţe artistice şi pentru asta artrebui să fim recunoscători, să lecăutăm în interior şi să le creştem.

Ca şi artist participând la acestfestival ai avea ceva de adăugatsau un gând organizatorilor?

Am doar gânduri bune pentruaceastă echipă de oameni frumoşi,entuziaşti, pasionaţi. Cu mulţi dintreei îndrăznesc să spun că am legatprietenii pe viaţă. Le mulţumescpentru tot.

Mulţumesc pentru timpul acor -dat şi îţi urăm mult succes încontinuare. Pe tine te voi lăsa înîncheiere să transmiţi un mesajcititorilor ziarului nostru.

Vă doresc să visaţi cu ochiideschişi, cu zâmbetul pe buze şirămâneţi căutători de stele.

Vă iubesc şi ne vom revedea încurând! n

Awww.actualitateairl.com * [email protected]

4 actualitatea irl

Avem bucuria de a citi o marturie emo -tionanta, pe care fratele Florin Bolo -

sin a dorit din toata inima sa o imparta seascacu noi toti, spre slava Domnului Isus Hristos.

„Ma numesc Florin Bolosin. Am 43 de anisi sunt casatorit. Am 3 copilasi (Ana Maria –13 ani, Tudor – 10 ani si Iosif – 6 ani). Lucrezde 22 de ani in structurile MinisteruluiAfacerilor Interne (M.A.I), respectiv laInspectoratul de Politie judetean Hunedoara,unde sunt ofiterul responsabil cu coordo na -rea si evaluarea sigurantei publice in mediulurban pe raza judetului Hunedoara. Amgradul profesional de Comisar sef de politie.Sunt membru in Biserica Penticostala Gol -gota din Hunedoara si slujesc ca evanghelist.

Imi amintesc cu drag de anii cuprinsiintre 1988 si 1991, cand mama maducea la Biserica Betleem din orasulHateg si ascultam Cuvantul Domnului.In 25 august 1991 am fost botezat depastorul Petrica Gaina si L-ammarturisit public pe Domnul IsusHristos ca fiind Fiul Lui Dumnezeu siMantuitorul meu personal.

Imediat dupa botez, din cauzanevegherii mele si a ruperii partasiei cufratii, treptat am parasit biserica si amales sa traiesc o viata departe deDomnul si de fratii mei.

M-am casatorit in lume, fara stireanimanui, nici chiar a mamei mele. I-amspus lucrul acesta mai tarziu. Nu mi-aspus nici o vorba. Lacrimile nu incetausa curga pe obraji ei frumosi. Atunci amrealizat ca i-am frant inima de mama.Mama a fost o femeie simpla, saraca,cu multi frati, trecuta prin necazuri sigreutati, orfana de tata si la 44 de ani a ramasvaduva cu doi copii, cu mine si cu fratelemeu.

Nu s-a recasatorit, deoarece l-a iubit foartemult pe tata. Acum, iata ca si eu, fiul ei celmare, am luat calea lumii si i-am produs omare durere in suflet. Nici eu nu eram fericit,acum aveam si povara pacatelor mele.Numai ca, cea cu care m-am casatorit inlume, dupa aproximativ 10 ani, m-a parasit sia plecat cu altul.

Dupa divort, eu am ramas cu fetita, AnaMaria, pe care am infiat-o impreuna, pentruca ea nu putea avea copii. Ana Maria avea peatunci aproximativ 4 anisori. Nu-i cunoscparintii. Imediat dupa nastere au parasit-ointr-un spital din Arad. Am fost chemat ininstanta si fosta sotie nu a mai dorit-o. Aramas cu mine, nu doream sa se reintoarcala Casa de copii. Imi parea rau de ea.

Era un suflet mic si nevinovat. in aceaperioada am fost vizitat de mama mea, care

nu mi-a reprosatnimic. I-am spusca ma intorc lafratii mei si laDomnul pe care,cu ceva timp inurma, i-am pa ra -sit pentru lume. Intoata aceasta perioada nu am fost fericit siim plinit pentru ca numai la Domnul segaseste fericirea. Am inceput cu un grup defrati si surori sa ne rugam pentru un ajutorpotrivit pentru mine. Domnul a ascultatrugaciunile si mi-a daruit-o pe Nicoleta. Era ofata pocaita, frumoasa, membra la BisericaPenticostala din Hunedoara, si care adoptase

si ea, fiind singura si necasatorita, uncopil de la casa de copii dinHunedoara; aceeasi casa undefusese si Ana Maria pentru operioada. Ne-am casatorit in BisericaPenticostala din Hunedoara. Dupacasatorie am fosti n instanta si l-aminfiat si pe Tudor. Ps. 68:6a „Dumne -zeu da o familie celor parasiti”.

Acum eram o familie, aveam doi copii pecare i-am primit ca daruri si binecuvantari dela Domnul, insa nu puteam avea copilulnatural. Medicii specialisti din Hunedoara sidin Cluj i-au spus sotiei mele ca niciodata nuva avea propriul ei copil. Ne-am rugatDomnului si El ne-a promis ca vom avea si uncopil natural. Atunci cand Domnul vorbeste,este „Da si Amin”.

Ana Maria a fost ceea care s-a rugat celmai mult si Domnul a implinit rugaciuneafetitei noastre si ceea ce El a vorbit. S-anascut mezinul familiei, Iosif. Toti trei sunt

cadouri si binecuvantari de la Dumnezeupentru noi ca familie. ii iubim pe toti la fel siiipurtam pe brate de rugaciune.

In urma cu ceva timp am parcurs toatedemersurile si am primit atestatul din parteaProtectiei Copilului Hunedoara pentruainfiainca un copil nevinovat pe care mamasa l-a aruncat imediat dupa nastere, viu si

sanatos, la tomberonul de gunoi. Am fost cu sotia, Nicoleta, la spital si l-

am vazut. Era o fiinta umana, nevinovatacareia Dumnezeu ii daduse o sansa laviata. Nu l-am putut adopta pentru ca ai meicolegi de la IPJ au prins-o pe femeia caresi-a parasit copilul si au trimis-oin instantapentru fapta comisa. Acum ea se aflaarestata la Aiud si se opune adoptiei. Nedorim ca si acest copilas sa ni se alature infamilie intr-un final.

Sunt fericit pentru ca Domnul si stapanulvietii mele este Fiul lui Dumnezeu, DomnulIsus Hristos. in fiecare dimineata cand matrezesc imi reinnoiesc legamantul cu El,daruindu-i inima mea, sufletul meu, trupul,mintea, familia, locul de munca.

Tot ceea ce am e al Domnului Isus Hristos.In fiecare noapte, la ora 03. 00, ma trezesc sisingur, intr-o camera, cer binecuvantareaDomnului peste familia pe care El mi-a daruit-o. Atunci cand vine seara, inainte de culcare,impreuna cu sotia si copiii multumim, laudamsi binecuvantam pe Domnul pentru purtareaLui de grija” n

Dumnezeu dă o familiecelor părăsiţi

n Florin BOLOSINwww.afirmativ.com

A actualitatea irl 5www.actualitateairl.com * [email protected]

„Toamna Someşeană” 2015de la Ulmeni a fost un success

n Gelu DRAGOŞ

Sâmbătă şi duminică, 3 şi 4 octombrie, a avut loc ediţia cu numărul VI a Zilelor OraşuluiUlmeni. Dacă prima zi a fost dedicată sportului şi activităţilor culturale, cea de-a doua

zi a avut parte de oaspeţi din conducerea judeţului, artişti celebri (Camelia Crişan, Bosquito,Puya) şi dansul popular din cele două zone, Codru şi Chioar, care a fost la mare trecere pentrumiile de spectatori.

În prima zi, la Casa de cultură a avut loc prezentarea mai multor cărţi ale autorilor locali,după cum urmează: Olimpia Mureşan - „Cugetări (mai mult sau mai puţin) celebre”, EdituraArmonii Culturale, Siret; Ioan Meteş Morar - „Monografia satului Chelinţa”, Editura Risoprint,Cluj Napoca; Georgeta Cedică - „Povestiri din amintiri”; Traian Oros - „Poeme Atanasiu Oros”;Milian Oros - „Clopotele, poveşti şi legende” şi romanul „Femeia din vis”, Editura Enesis, BaiaMare; Traian Rus - „Poveşti din Codru”, volumul II; Viorel Pop - „Bunica, farmec şi durere”;Gelu Dragoş - „Opinii”, Editura Singur Târgovişte. Moderatorul evenimetului a fost scriitorulMilian Oros şi gazdă bună doamna Gina Călăuz, care i-a avut ca invitaţi de onoare pe membriiLigii Scriitorilor din România, filiala Maramureş. A fost prezentată revista de cultură „Clepsidrade cristal” care îi are în colectivul redacţional pe Aurel Jentea, Emil Crâncău şi AngelicaCristescu. Scriitoarea Carmena Felicia Băinţan şi-a prezentat primul ei roman, „Iubirea dintăcere”, Editura Eurotip Baia Mare. Aurelia Oancă şi-a lansat ultima carte „Floarea de câmp”în care ne relatează povestea adevărată a unei vecine, o „fiinţă care a luptat cu viaţa, purtândde-a lungul ei povara tainei ce i-a marcat şi schimbat viaţa”.

Alţi invitaţi au fost părintele scriitor RaduBotiş, Ioan Lazar din Purcăreţ, preotul IoanMureşan, poetul Vasile E. Lupşe, ing. VasileCreţ, profesoarele Anca Rus şi Maria China,ş.a.

Au onorat cu prezenţa prefectul AntonRohian şi bineînţeles cel dintâi gospodar alurbei, primarul Lucian Morar, care a oferit„Diplomă de excelenţă” celor care au avutactivitate scriitoricească şi au contribuit lapromovarea culturii şi spiritului românesc, azonei Ulmeni, printre care Viorel Mureşan,Florica Bud, Radu Botiş, Vasile Morar şi ceicare şi-au prezentat cărţile.

Am să închei cu spusele doamnei GinaCălăuz: „Mă bucur că sunteţi în număr atâtde mare prezenţi aici, în oraşul de peSomeş. Ne plac cărţile, ne place să necuibărim mintea şi sufletul în ele. Considercă prin cititul cărţilor ieşim din viaţa cotidianăşi uităm de grijile sau temerile fiecăruiadintre noi. Este o mare onoare să fii cititor,dar o şi mai mare onoare să fii autor decarte. ”

Primarul Lucian Morar ne-a făcut oinvitaţie pentru Lăsatul secului când va avealoc prima ediţie a Festivalului „EmilGavriş” la Chelinţa n

Desigur, iubirea există, cu sau fără titlu de împrumut, iris pierdut prin culorile Paradisului- gând între cer şi pământ -, fiorul de viaţă chiar dacă ai păşit, de-atâtea ori, pe cablul perfect întins peste Poarta Cerului, acolo unde clipele par veşnicii, acolo unde timpul e suspendat într-o lacrimă.

Oriunde ai fi, oriunde ai merge, oriunde ai căuta, aşteaptă, nu pleca, citeşte în ochii mei tot ce nu ne-am spus!Tristă-i tăcerea, ochii îţi sunt închişi.Ascultă, nu pleca, priveşte-mă cu inima - o epifanie prin care te plimbi,cu degetele, în căutarea unui sens -, acolo unde lumina se-arată în noi. Spune-mi, unde o vom mai regăsi?

Căutări, mirări, adâncimi în noi universuri, speranţe care-şi aşteaptă înflorirea,

bucurii, abisul neliniştilor, antracitul durerilor, lacrimi... Ce ai? De ce plângi? Un bărbat rareori plânge! Zâmbetul pe care mi l-ai dăruit lasă-l să zboare în cântecul ploii, în lumina din noapte, acolo unde pietrele dorm. În tăcere te-ai risipit, să nu mă rătăcesc îţi las semne fără sens.

Desigur, iubirea există, - nu eşti niciodată singur - ieşi din tine, intră în poveste, ascuns printre litere, regăsit în dragoste, vei găsi sensul pe care-l tot cauţi. Cu o mână poţi cuprinde şi înţelege, priveşte prin lumina degetelor, unele iubiri nu se uită, rămân în adâncul şi strălucirea cuvintelor...n

n Irina LuciaMIHALCA Aşteaptă, nu pleca


actualitatea irl

„Ne scăldăm toţi în minciuni;/ cu minciuni încercăm săne salvăm din încrengătura altor minciuni. /

Adevărul nu ne mai este demult prieten!... „ Aşa îmi începeamcândva un poem…

Dacă există termenul de Diplomaţie ca fiind „arta şi practica dea purta negocieri între reprezentanţi împuterniciţi ai unor naţiunisau grupuri diverse”, ajutând la stabilirea unui climat liniştit, tristeste că nu totdeauna partenerii respectă convenţiile. În diplomaţieintervine deseori minciuna, ca o afirmaţie contrazisă de observaţie,realitate, sau de bun simţ. Iar minciuna produce de cele mai multeori confuzie, oferă false speranţe şi este, până la demascarea ei,în favoarea celui care o practică. Există diferite feluri de minciuni,printre care putem enumera: minciuna individuală politică,orientată către schimbarea opiniei şi convingerilor unui individ saua unei mulţimi, cu posibilitatea manipulării intenţiilor şicomportamentelor altora în favoarea unui singur individ; minciunacontextuală în care se afirmă doar o parte a adevărului, ştiind căsunt necesare unele informaţii, dar şi faptul că fară informaţii, nupoate fi crezut cel ce minte. Cei care primesc aceste datemincinoase nu le înţeleg, alteori le acceptă pentru a cunoaşte inextenso problemele, bazându-se pe spusele elveţianului CarlGustav Jung (1875-1961): „Cunoaşterea nu se bazează doar peadevăr, ci şi pe eroare”, urmând a se face ulterior o analizăamănunţită şi eficientă, întrucâteroarea este rezultanta unei judecăţistrâmbe.

Pentru filosoful englez ThomasHobbes (1588-1679) cunoa ştereaîncepe cu senzaţia care trebuieînţeleasă, prelucrată, gândită, calcu -lată, judecată, aceasta ducând înfinal la un calcul aritmetic, cel de aaduna şi scădea, a cântări pierderileşi câştigul. Multe greşeli – păcate –sunt date în vileag, unele de naturăfizică, dar şi multe de natură spiri -tuală, precum: duşmănia, cearta,egoismul, invidia, orgoliul, minciuna.Gândul rău, se spune, vine subdiferite feluri de patimi, printre caregândul de slavă, de putere careinclude mânia.

Hobbes consideră binele şi răulnoţiuni relative, ele fiind în funţie de persoană, loc, împrejurări, binefiind în final ceea ce foloseşte vieţii în comun, răul - ceea ce stricăacestei vieti. Politica o consideră a fi o ştiinţă raţională, la fel cugeometria; datorită faptului că oamenii s-au născut egali, ei sebucură de acea egalitate a şansei de a-şi atinge scopul, de regulă,propria conservare. Totuşi, pentru a-şi atinge acest scop, ei cautăsă-i distrugă şi să-i supună pe ceilalţi, domnind astfel un război alfiecăruia cu ceilalţi, pe baza adevărului brutal – „Homo hominilupus” - lăcomia sălbatică, nepotolită, ce transformă pe unii oameniîn fiare – şi care, cum am mai spus, naşte pasiuni, concurenţă,dorinţă de glorie. Şi interesantă este afirmaţia: „din moment ce nudispun de o putere comună care să-i ţină la respect, ei continuăsă se afle într-o stare de război”.

Înşelate pot fi masele în istorie, afirma filosoful nostru PetreŢuţea (1902-1991) în cartea sa „Între Dumnezeu şi neamul meu”,specificând că există două concepţii asupra istoriei, una căoamenii mari fac istorie, şi alta că masele fac istorie, în democraţiepersonalităţile fiind desemnate de mulţimi. „Popoarele sunt ca

pădurile în care găseşti copaci viguroşi, cioturi, plante chircite şi hoituri.Privită din afară pădurea este grandioasă. Popoarele nu sunt sumaindivizilor care le compun la un moment dat. Ele trebuie privite caîntreguri ţesute din trecut, prezent şi viitor. ”

După gândirea filosofului german G. W. F. Hegel (1770-1831) raţiuneaguvernează lumea şi ea se realizează în istorie; obiectivul istoriei nu îlconstituie indivizii în existenţa lor singulară, ci totalitatea poporului şispiritul său şi, în concluzie, afirmă că Dumnezeu face istoria: „Istoria estedezvoltarea naturii lui Dumnzeu într-un anumit element particular […]Trebuie să vină în sfârşit timpul ca producţia bogată a raţiunii creatoare,care este istoria universală, să fie înţeleasă. Înţelegerea noastră căutasă găsească teza centrală, după care ceea ce este intenţionat deînţelepciunea veşnică, a apărut pe terenul spiritului real şi în aceastămăsură studiul nostru este o teodicee”- (existenţa răului, a nedreptăţii înlume, nu infirmă bunătatea divină).

Scriitorul şi publicistul austriac Stefan Zweig (1881-1942), în cartea„Lumea de ieri: Amintirile unui eupopean” - (memorii postume) - areobservaţii foarte interesante: „…reflectând în linişte, te-ntrebi de ce aintrat Europa în 1914 în război, nu găseşti nici un argument de origineraţională, şi nici măcar un motiv. Nu era vorba de nici un fel de idei, erauîn discuţie doar micile probleme de frontieră; nu pot explica fenomenuldecât prin acest surplus de forţă, urmarea tragică a acelei energii internecare se acumulase în aceşti patruzeci de ani de pace, şi care voia să se

descarce cu violenţă.Fiecare stat se trezisepeste noapte că esteputernic, fiecare voia şimai mult, şi fiecare voiaceva de la celălalte. […] fiecare credea că înultimul minut celălalt vabate în retragere; aşaîşi începură diplomaţiijocul lor de reciprocătragere pe sfoară […]Încă nu izbucnise pa ni -ca, dar mocnea o per -ma nentă nelinişte […]Era oare posibil carăzboiul să se abatăasupra noastră fără canoi să ştim de ce şipentru ce?”

Orice am spune, situaţiile se repetă în viaţa oamenilor, dar şi anaţiunilor - „voite de Dumnezeu”. Sunt acele „clişee” de care vorbea şiPetre Ţuţea, datorate confuziilor din cauza neputinţei spirituale în gereralşi a prostiei. Mihail Kogâlniceanu (1817-1891), omul politic român deorientare liberală, ne aminteşte tot Petre Ţuţea, recomanda măsura înactele spiritului înnoitor: „Nici încremenire în tiparele trecutului, nicianularea lor”, învrăjbirea însă, fiind „calea sigură către cimitirul istoriei”.

În afara minciunei, în politică, ca şi în viaţa curentă a oamenilor,intervine perfidia, definită în dicţionar ca fiind „o trăsătură de caracter,faptă, manifestare care denotă răutate, viclenie, necinste, în ciudaaparenţelor binevoitoare”. Am citat cândva cuvintele lui Lenin, spuse lavremea sa, pentru exemplificarea definiţiei din dicţionar: „Trebuie săfolosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula de bazăeste de a specula tot timpul conflictele de interese dintre statelecapitaliste”.

Foarte apropiată acestui defect al caracterului este perversitatea,termen provenit de la cuvântul latin „perverto”, care înseamnă a ruina, adistruge, a face rău. Conform unui dicţionar - „Caracter pervers;

Despre minciună şi perfidie„Nimeni nu este aşa de nebun încât, pus să aleagă, va alege războiul, nu pacea.

În timp de pace, copiii îşi îngroapă părinţii. În război, părinţii îşi îngroapă copiii. ” – Herodot

n Vavila POPOVICICarolina de Nord


actualitatea irl 7

imoralitate; depravare; corupţie„. Când s-a apelat la mai multedicţionare, s-a ajuns la concluzia că perversiunea reprezintăschimbarea binelui în rău, cu scopul de a corupe, pentru a-şi puteasatisface interesele. Schimbarea convingerilor şi purtării estefavorizată de falsele valori ale societăţii moderne, comportamentulaşa-zis „pervers” a devenit tot mai răspândit.

Este un fapt recunoscut că viaţa socială modelează trăsăturile decaracter individuale. Dacă secolele trecute, puritane şi moraliste,cunoşteau sentimente de ruşine şi vinovăţie, iată că societateaactuală, prin permisivitate şi egoism, favorizează perversitatea. Seridică oamenii fără caracter, imorali, vanitoşi care odată intraţi înpolitică, fac orice pentru a se menţine, a nu ajunge a fi judecaţi, luândîn braţe o idee care perturbă liniştea omenirii, şi invocând o falsăaducere de bine. Ar fi necesar să fim conştienţi că există o parte devină în tolerarea unor astfel de caractere şi mai ales trebuie săînţelegem că avem dreptul să ne opunem acestor perversităţi politice,celor care încearcă minciuna, manipularea.

Aş rezuma în modul următor gândirea raţională, diplomatică aFericitului Augustin (354-430): Dacă observi totul cu răbdare, începişi termini prin a suporta; dacă suporţi, înseamnă că tolerezi; dacă tolereziînseamnă că şi accepţi, şi dacă accepţi ceea ce ai văzut, înseamnă că vei fi, încele din urmă, de acord (îţi vei exprima acordul!).

Trăim într-un climat haotic. Nu se mai ţine cont de legi, de convenţii, seacţionează cu o totală ignorare a lor, cu motivaţii false, perfide. Dacă un lider îşipermite o atfel de atitudine, ce să mai vorbim de efectul asupra celorlalţi membriai societăţii? Care este cauza, ce îl determină la o astfel de acţiune, premeditată,camuflată şi prea puţin plauzibilă? Competiţia exagerată din zilele noastrepredispune la lipsa de scrupule, urmărindu-se avantaje care au o bază materialăşi totodată satisfacerea unor orgolii.

Sigur că nu trebuie să devenim obsedaţi şi să ne gândim că suntemînconjuraţi numai de oameni care ne vor răul. Sunt şi oameni bine intenţionaţi,puşi în faţa unor probleme noi pe care încearcă să le rezolve spre binele şiliniştirea oamenilor, însă situaţia la care s-a ajuns trebuie să facă pe fiecare săgândească şi să devină mai atent faţă de conduita perversă a unora, deoareceperverşii fac rău voluntar pentru a-şi atinge scopurile, iar suferinţa celorlalţi leeste indiferentă. Perverşii nu sunt capabili de sentimente asemenea unui omobişnuit. Întrebarea este: pot fi numiţi nebuni dacă înţeleg că fac rău? Oricum,ei nu au remuşcări. A-i ţine la distanţă este cea mai înţeleaptă metodă. Dar câttimp pot fi ţinuţi la distanţă? Aici instinctul, judecata, inteligenţa, cred că trebuiesă acţioneze.

Filosoful francez Henry Bergson (1859-1941) a analizatinstinctul, inteligenţa şi intuiţia, spunând că inteligenţa prinintermediul ştiinţei care este opera ei, ne va oferi din ce înce mai complet secretul operaţiilor fizice. Ea se învârteimprejurul vieţii, luând din afară, cel mai mare număr posibilde vederi asupra acestui obiect pe care îl atrage la sine, înloc de a intra în el. Dar în interiorul vieţii ne-ar puteaconduce intuiţia, instinct devenit dezinteresat, capabil de areflecta asupra obiectului său şi de a-l extinde în modindefinit. Dacă ea depăşeşte inteligenţa, „totuşi de lainteligenţă îi va veni zguduitura ce o va fi făcut să urce lapunctul care este. Fără inteligenţă, ea va fi rămas, subforma de instinct, mărginită la obiectul special care ointeresează în mod practic, şi exteriorizată de el în mişcăride locomoţie”.

Nu putem să nu simţim violenţa, cruzimea, egoismul,minciuna şi perfidia şi să rămânem pasivi în faţa acesteirealităţi.

Deocamdată unui rău i s-a răspuns cu un alt rău şiacestui alt rău urmează să i se răspundă cu un rău şi maimare. Deie Domnul să nu fie aşa! n

50 de ani de laabsolvirea Liceului

n Valeriu HORGABârlad, 27 septembrie 2015

Când afla a mea copilăDe-ntâlnirea de ani 50, Declamă cu-n pic de milă:< – Moşule, ce „tânăr” eşti>!

*************************

Reculegere... Ascultând pe Dom AxintePomenindu-i pe cei morţi, Îmi veni un gând în minte:„Dincolo” vom merge toţi! n


8 actualitatea irl

Colecţii şi pasiunin Adalbert GYURIS

Fiecare ban îşi are o viaţă…Când am fost copil, am văzut la alţii de seama mea tot felul de mici

colecţii. În perioada de atunci am avut şi eu câţiva bănuţi vechi şi străini. Mult mai târziu, în anul 1975 când m-am căsătorit, în luna de miere

fiind, am găsit în holul hotelului unde locuiam o monedă. Era o marcăfinlandeză, pierdută pe semne de un turist din această ţară ce se afla şi elîn concediu pe litoralul românesc în staţiunea Neptun.

După această întâmplare m-am apucat să adun... bani, punând toţivecinii, cunoscuţii şi neamurile să-mi caute bani de hârtie şi din metal.

La început am primit un catalog mic, fiindu-mi de ajutor să pot pune înordine aceşti bani. Apoi după câţiva ani am reuşit să-mi cumpăr catalogulmare în care am găsit totul despre banii româneşti.

Încet fără să-mi dau seama, am reuşit să adun câteva sute de monedeşi bacnote.

M-am născut şi am trăit mulţi ani în Banat, aici am adunat baniromâneşti, în primul rând, apoi ungureşti şi sârbeşti, zona fiind laconfluenţa celor trei ţări.

Având mulţi cunoscuţi am reusit prin ei, mai ales de la cei care au fostplecaţi în străinătate, în concediu sau cu lucrul, să adun bani din aproapeîntreaga Europa şi din foarte multe ţări ale lumii.

În anul 1997 împreună cu soţia, cei doi copiii şi socrii ne-am stabilit înGermania.

Pasiunea pentru colecţionarea banilor continuă şi aici. Aici mi-amcumpărat reviste şi cărţi de specialitate pentru numismatici, cu foarte multeinformaţii utile şi am adunat câteva monede pe care până acum nu leaveam.

Pentru mine să fii colecţionar înseamnă să cunoşti istorie, geografie,artă, chimie, să fii ordonat şi să apreciezi frumosul şi interesantul.

În colecţia mea sunt monede pătrate, în formă de roţi dinţate, rotundecu gaură la mijloc, din elemente diferite: cupru, aluminiu, zinc, fier, nichelşi argint.

Mulţi din aceşti bani îmi aduc aminte de copilăria mea, a părinţilor şibunicilor mei, pe care i-am cunoscut. Mă gândesc cu respect că aceştibani au fost ţinuţi în mână de foarte mulţi oameni, de la cei mai simpli şisăraci la cei bogaţi.

Din colecţia mea monedele şi bacnotele deosebite ar fi din China, Egipt,Australia, Columbia, Africa de Sud, Israel şi Grecia din Europa.

Cu aceşti bani eu „călătoresc” în timp şi spaţiu, merg cu sute de ani înurmă şi în multe ţări depărtate sau apropiate, fiecare ban în parte fiind oadevărată fascinaţie cu o proprie viaţă şi poveste...

Cel care are o colecţie, face legătura dintre trecut şi viitor prin prezent,respectând munca celor care au participat la confecţionarea lor şi mai alesmunca celor care au transpirat pentru câstigarea lor.

Având această pasiune, am cunoscut locuri noi, am auzit poveşti şiîntâmplări interesante şi desigur am venit în contact cu foarte mulţi oameni,oameni ce au aceleaşi idealuri: să fie mai ordonaţi, mai buni şi să aibe ocolecţie cât mai completă n

Libertatea este, înainte de toate, ostare de spirit, o neîngrădire a

concepţiilor, a ideilor liber exprimate,fără constrângeri, fără limitări, posibili -

tatea de a trăi independent de cei de lângă noi, după bunulnostru plac, fără determinări. Libertatea este mai mult decâtatât, este şi un termen filosofic care ne duce cu gândul la untimp nedeterminat, la o eliberare a cugetului şi a minţii, ofărâmă din infinitatea energetico-mistică a cosmosului,precum şi o explorare profundă a interiorului în sens metafizic.Ca să înţelegem cât mai fidel sensul libertăţii este suficient săaruncăm o privire către perioada cea mai frumoasă a vieţii,către tinereţe, atunci când omul îşi simte spiritul departe deresponsabilităţile pe care şi le asumă la maturitatea deplină.

Din punctul nostru de vedere, libertatea este privită maiadânc decât se lasă să se vadă. Poate tocmai de aceea tineriiprivesc lumea cu alţi ochi. Pentru ei, libertatea înseamnă nunumai exprimarea fără interdicţii a propriilor puncte de vedere,dar obstacolele vieţii sunt mult mai uşor de trecut, viaţa însăşieste considerată lipsită de stavile, iar cele care există într-adevăr, aproape că nu sunt percepute. Noţiunea de libertatese poate asocia mult mai uşor cu tinereţea, întrucât prima seîntrepătrunde cu a doua şi invers.

În primul rând, libertatea ne duce cu gândul la descriereaplastică „capacitatea fizică de a face ceea ce doresc”, putereade a ne satisface dorinţele, precum şi îndepărtarea impe -dimentelor ori ignorarea lor. Acest tip de libertate apare decele mai multe ori în visele tinereţii, atunci când conştiinţa,prejudecăţile sunt privite mai mult ca o iluzie, lipsa lor descă -tuşând minţile, creând senzaţia de eliberare de gravitaţie,bucuria că se pot mişca în voie precum „pasărea cerului”oriunde doresc sau că au puteri supranaturale de a schimbaradical lumea.

Pe de altă parte, în tinereţe se confundă termenul de„libertate” cu cel de lipsă de responsabilitate, ceea ce esteparţial adevărat. Tinereţea nu exonerează răspunderile mo -rale şi sociale pe care trebuie să le aibă cei a căror existenţăeste încă la început de drum, în plină formare. Tinerii îşidescoperă propria identitate, iau decizii sub impulsul demoment şi pe influenţa celor de lângă ei, de obicei din aceeaşicategorie de vârstă, singurele păreri considerate „bune”, decare ţin cont. Conştiinţa unui tânăr nu ar trebui să fie prinsăîn jocul „seducţiei” de libertate, deoarece el poate fi influenţatde mediul extern în sens negativ, în special de informaţiilecomplexe din mass-media. „Purtaţi-vă ca nişte oamenislobozi, fără să faceţi din slobozenie o haină a răutăţii”, spuneînsă Sfântul Petru.

Deşi avem mai multe tipuri de libertăţi, cum ar fi: libertateade exprimare, libertatea de gândire, ideologică, socială,politică, economică, religioasă etc. , trebuie să avem oresponsabilitate majoră în toate, indiferent de vârstă. Înconcluzie, trebuie să dăm un exemplu pozitiv celor din jur prinintermediul atitudinilor şi responsabilităţilor, conştiinţa să fiefără pată, să realizăm o viaţă curată în noi înşine şi însocietate, indiferent că avem avantajul tinereţii de parteanoastră ori că suntem în plină maturitate. Privilegiul tinereţii,descătuşarea din lanţurile unei dezvoltări complete din punctde vedere fizic şi intelectual trebuie dimpotrivă, să ne facă mairăspunzători, mai chibzuiţi, să avem chiar un raport directîntre onorarea obligaţiilor morale şi sociale şi vârstă n

Raportul posibil întrelibertate şi tinereţe

n Aurora CRISTEA


În perioada 12 - 16 octombrie 2015va avea loc al 66-lea Congres In ter -

na ţional de Astronautică, la Ierusalim, Israel. https://www.youtube.com/watch?v=ElltQ4

Ydw48Congresul este organizat de către

Federaţia Internaţională de Astronautică(IAF) şi partenerii săi, Institutul Internaţionalde Drept Spaţial (IISL) şi AcademiaInternaţională de Astronautică (IAA), găzduitde Agenţia Spaţială Israel.

Acest eveniment, intitulat „NU EXISTĂFRONTIERE ÎN SPAŢIU”, este deschispentru jurnalişti, pentru toţi participanţii IACşi este organizat de Lockheed MartinCorporation.

În anul 1951 s-a înfiinţat FederaţiaInternaţională de Astronautică (IAF), în urmainiţiativei unor entuziaşti ai zborurilorcosmice. România este reprezentată din1961 de Comisia de astronautică a Acade -miei Române. Preşedinte – fondator a fostales regretatul academician Elie Carafoli,până la trecerea în nefiinţă (1901-1983).

La al 17-lea Congres Internaţional deAstronautică (10-16 octombrie 1966) de laMadrid, specialişti din toată lumea l-auaplaudat „la scenă deschisă” pereprezentantul ţării noastre, prof. dr. ing. ElieCarafoli care a stârnit entuziasmul eliteispaţiale cu o comunicare ştiinţifică deexcepţie, care prezenta în premierăactivitatea unui constructor medieval derachete, sasul sibian Conrad Haas (1509-1576), conform unui manuscris descoperit înArhivele Statului de la Sibiu, aflat astăzi laMuzeul de Istorie al României din Bucureşti.După mai multe cercetări făcute despecialişti, abia în anul 1961 s-a descoperitcă secţiunea sa finală, paginile 112 până la370 cuprind un adevărat tratat de tehnică arachetelor. (http://www. jurnal.ro).

La Congresul de anul acesta, 2015,asemenea anilor din urmă, va fi prezent

singurul cosmonaut român, Dr. ing. Dumitru– Dorin Prunariu.

Federaţia de Astronautică, AcademiaInternaţională de Astronautică şi InstitutulInternaţional de Drept Spaţial organizeazăanual congrese cu reprezentare mondială.Mai multe informaţii despre al 66-lea IAC,citiţi aici: http://www.iac2015.org/

Membrii de presă sunt invitaţi să seînregistreze pentru a se asigura că primescacreditare. Confirmarea înregistrării se vatrimite la [email protected] Pentrumai multe informaţii vă puteţi adresa la: SilviaAntolino, Communications Manager, Fede -raţia Internaţională de Astronautică (IAF),[email protected]

Acum 21 de ani în urmă, la Ierusalim, s-au desfăşurat lucrările celui de-al 45-leaCongres de Astronautică.

Fizic, Israelul este o ţară mică dar dinpunct de vedere al ştiinţei şi tehnologieispaţiale este considerat un lider global. Aremult de oferit comunităţii spaţiale interna ţio -nale. Ţara dispune de o abundenţă deistorie, semnificaţie religioasă pentru maimulte credinţe diferite, oportunităţi de high-tech, peisaje de excepţie.

Locul oferă participanţilor la Congres oexperienţă unică, inclusiv sesiunile ştiinţificeşi academice, adunări sociale şi evenimente,turism de excepţie, logistică pe măsură şialtele.

IAC este un eveniment al anului, careacoperă toate sectoarele şi subiectele deSpaţiu. Oferă tuturor cele mai recenteinformaţii de Spaţiu dar mai presus de toate,contacte şi potenţiale parteneriate. În fiecarean IAC schimbă ţara, tema şi organizatorullocal ca să permită tuturor a afla mai multelucruri şi să fie o parte din scena spaţiuluimondial.

La acest Congres sunt aşteptaţi mai multde 3500 de participanţi, inclusiv câteva sutede delegaţi şi expozanţi n

Poeziatoamnei

n prof. Ion Ionescu-BUCOVU

foaie verde trei lămâi,de ce , mândro, nu rămâi,să-ţi pun zarea căpătâi,cu iubirea cea dintâi,să te sărut, să te mângâi.să-ţi sorb din ochi culoarea lorsi merele obrajilorşi vraja dulce-a buzelorşi rodiile ţâţelor,să fur pe veci savoarea lor...

să joc norocul tău pe cerşi-apoi frumos în iad să pier.şi foaie verde măr rotat,de ce, mândro, m-ai blestematsă tot te caut în zadarca să te joc din nou la zar?să fii ispită şi norocîntr-un şăgalnic tragic joc.şi foaie verde de-un dudău,nu mă vorbi, mândro, de rău,că ţi-am fost dor când tu plângeaişi-ţi voi fi pavăză în raişi ţi-am mai fost si altcevacând nimeni nu te mai iubea.şi foaie verde de stejar,te caut, mândro, în zadar,tu te-ai ascuns pe veci în flori,ca să-mi dai mie iar fiorişi te-ai ascuns, mândro, -ntr-o steasă fii pe veci averea mea n

Al 66-lea Congres Internaţionalde Astronautică (IAC), 12 - 16

octombrie 2015, Ierusalim, Israel

n Lucreţia BERZINTU

porumb strâns de la sătenii apropiati din comună,el cumpără din Orsova un aparat de proiectie, lacare îl angajează ca operator pe cel mai sărac„tigan” din sat, Gruia Gheorghe, pe care îl initiazăsi-l pune să proiecteze filme pe fatada clădiriiPrimăriei din comună.

„De unde atâta putere la functionarul onestpentru a desfăsura, în plus, o muncă sustinută siatât de necesară pentru educarea oamenilorlocului, iar pe deasupra, o muncă de documentatiepentru creatia literară de mai târziu ?” – se întrebasi astăzi domnul Gheorghe Birtea, omul de vază alSichevitei, multă vreme secretar si primar în

comună. Si tot el răspunde: „Ion Pena a fost dăruit cu sănătate si înzestrat cu harde la Bunul Dumnezeu”. Perioada interbelică trăită la Sichevita (1936-1941) estecea mai fertilă privind creatia sa literară. Ion Pena scrie epigrame, poezii, proză simai multe articole în ziarele si revistele vremii. Pentru că, singurul volum publicat alui Ion Pena este de epigrame cu titlul „Furcile caudine” (1939), el este „receptat”mai mult ca epigramist decât ca poet sau scriitor, fiind înscris ca atare si de GeorgeCălinescu în a sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”.Epigramele lui Ion Pena sunt savuroase, fiind adevărate perle de inteligentă, umorsi ironie, si multă spontaneitate. Ele sunt pline de întelesuri, săgetile fiind către opaletă largă de oameni si moravuri ale timpului de atunci. Se prezintă doar două dincele peste 200 de epigrame „înfurcite” de autor, fiecare cu „poanta” ei finală cestârnesc zâmbet si bună dispozitie pentru cititor:

Globului pământescAbsurd. Eu cheltui si o miePe zi – cu bune or cu boli, Iar tu trăiesti de-o vesnicieO! Terra, numai cu…. doi poli.

Unui român:„La drum române, ia cu tineO snoavă, două, nu uita !Asa-i de veacuri firea taSi uneori îti prinde bine.

Tot la Sichevita a trăit cei mai „aprinsi” fiori ai dragostei, si pentru iubita sa (numelereal Sida Sorescu !) a scris cele mai frumoase poezii, cu versuri de o sensibilitateaparte; de aceea, ele trebuie citite cu toată atentia, deoarece în mijlocul lor se zbateun poet de rasă:

IubireaMario, sărut dimineaţa ochilor tăi. Sufletul tău urcă în mine. Muntilor, deschideti magice căiSă treacă iubita cu gesturi feline.

Hei, arcas fioros al zădărnicieiNu mă cutremură hohotul tău. Păzit de fericirea iubiteiTrec mândru si-ti zic: nătărău!

Stiu, mâine va fi un apusCaraghios, banal, îndoliatTotusi mă voi lăuda cu fruntea sus:- Ceasul fericit a existat. (Din manuscrisul „Simple nimicuri”,

scris la Sichevita, 1940)

Despre proza lui Ion Pena se stie maiputin, „dar despre ea ar trebui să se vorbească mai mult” – asa cum spuneconvingător domnul Marin Scarlat, nepotul scriitorului, care, prin strădania sa, îl facetot mai cunoscut pe scriitor, atât prin cartea tipărită „ION PENA –Scrieri”, publicatăîn 2011, cât si pe Internet, prin publicarea online a manuscriselor rămase de la familiaautorului si apropiatii lui. Ion Pena face o proză specială, de anticipatie, dar nustiinfifico-fantastică. Previziunile autorului din povestirea „Moneda fantazienilor”sau„Fantazia”, scrisă la Sichevita, în 1938, intuiesc „cum va fi” în comunism, fată decapitalism, prin mari analogii „utopice” despre colectivizare si cooperativizare. Esteo lucrare care dovedeste din plin, atât temeinicia unei pregătiri economice, cât si


10 actualitatea irl

Marii creatori din literatură au impresionat întoate timpurile, atât prin înfătisarea si

comportamentul lor, cât si prin ideile prin care le-augenerat si sustinut în fata contemporanilor în mijloculcărora le-a fost dat să trăiască. Localitatea Sichevita,asezată la limită de judet si la margine de tară, peClisura Dunării, a avut sansa să-l aibă, timp de 4 ani si10 luni (septembrie 1936- iulie1941), ca „perceptor” peIon Pena, poet, epigramist si prozator de o valoare(ne)recunoscută, din perioada interbelică, care n-a avutparte de o viată lungă, trăind doar 33 de ani (1911-1944).

Desi s-a născut pe meleaguri teleormănene, înlocalitatea Troianu (Belitori, în trecut), la 25 august1911, fiind primul din cei 7 copii ai familiei Chiriţă,cariera sa literară s-a cristalizat în perioada trăită pemeleagurile bănătene (1936-1941) ca finantist,perceptor delegat la Perceptia rurală din comunaSichevita. Având 1000 de gospodării si peste 4000 delocuitori, comuna Sichevita cuprindea atunci 33 de satesi cătune, amplasate pe o suprafată de peste 140 km2,iar tânărul Ion Pena (25 ani) era nevoit să străbatăaproape zilnic 15-18 km, mergând pe jos, pentru aajunge la cele mai îndepărtate sălase. Cu toateacestea, dând dovadă de o mare putere de muncă, elîsi desfăsura cu constiinciozitate si hărnicie activitateade functionar al statului, reusind să obtină rezultateapreciate atunci de mai marii finantelor pe PlasaMoldova Nouă si judetul Caras, cu resedinta la Oravita.Mai mult, în toti anii lucrati în comuna Sichevita,organizează nenumărate conferinte si întâlniri pentru alămuri sătenii de importanta impozitelor către stat sinecesitatea de a le plăti de fiecare locuitor pentru asustine armata, justitia, învătământul, cultura, drumuriles. a, precum si siguranta propriilor gospodării si familiifată de infractori prin organele de pază si ordine. Poatesi astăzi ar fi nevoie de astfel de oameni cu minteadeschisă si mult bun simt.

Dacă în timpul serviciului, la birou n-avea prea multtimp de stat de vorbă cu sătenii, în „timpul liber” erafoarte apropiat de „schiviceni” si „plin de omenie”, într-o perioadă în care comuna Sichevita era localitatea cucele mai mari neajunsuri si greutăti din întregul judetCaras. Mai mult, Ion Pena nu se limitează numai lamunca de perceptor, ci desfăsoară în paralel si îsigăseste timp pentru a organiza si desfăsura activităticulturale la noul Cămin cultural „LUMINA”, înfiintat lainitiativa lui în incinta Primăriei, unde este si astăzi. Aicisustine cunoscutele conferinte pe teme literare,economice, sociale si financiare, pentru „culturalizarea”sătenilor. Totodată, el donează Căminului cultural dinSichevita un aparat radio pentru auditii publice siînfiintează prima bibliotecă din sat unde va fi cel mai deseamă donator de carte în valoare de mii de lei. Pentruformarea tinerei generatiei prin radio, Ion Penaorganizează audiţii colective pe baza unor abonamentelunare cu valoare simbolică de 1 leu. Din banii încasatide la abonati, precum si din valorificarea unui vagon de

Ion Pena în Banat, la Sichevita(1936-1941)

Articol de Prof. univ. dr. Gheorghe POPOVICI, Universitatea „EftimieMurgu” din Resita, publicat in Revista Nedeia

n trimis deMarin SCARLAT


gradul ridicat al realizării literar-artistice,mergând cu anticipatia până în anul 2000.Deoarece, lucrarea va fi publicată înîntregime într-o viitoare carte despre IonPena în Banat, redăm doar fragmentul definal al povestirii:

31 Decembrie, 1999. Timpul curge mereu în eternitate.

Odată cu el trec oameni, trec evenimente,se schimbă faţa pământului şi la carteaistoriei se adaugă pagini noi. Sunt 45 deani de la începuturile epocalei reforme.Fan însuşi a împlinit o sută de ani şi înbătrâneţea sa decorată cu părul capuluialb ca zăpada pare un patriarh al păcii şial luminii.

Opera lui este definitiv încheiată,consolidată şi merge înainte cu paşi siguri.De la agricultura sub toate formele pânăla cea mai înaltă industrie şi de la artă laştiinţă, toată viaţa fantaziană esteîncadrată şi organizată în sublima celulăsocială - „coopul”.

În „coop” trăieşte o nouă omenire.Pacea desăvârşită, solidaritateadesăvârşită, echitatea desăvârşită şi

bunăstarea desăvârşită – aici domnesc. Mizeria de odinioară, sălbateculantagonism de interese individuale şi egoismul pustiitor de suflete par legendeîndepărtate şi mai întunecate ca infernul.

Poporul fantazian se ridică zi cu zi pe scara perfecţiunii. Prin puterile saleproprii, el întemeiază paradisul biblic dăruit primei perechi omeneşti de cătremărinimia dumnezeiască, şi pierdut tocmai din cauza relelor arătate în acestepagini.

1 Ianuarie, 2000. Un singur om în toată Fantazia mai sta pe vechea poziţie. Acesta e ţăranul

chiabur, Tibon. Numără aceiaşi ani ca Fan şi chiar s-au cunoscut bine în copilărie.Are 25 de hectare de pământ, adunate prin căsătorie şi prin cumpărări făcutepână la 1955. Unicul fiu i-a murit la vârsta de 26 de ani, cu nora, într-un accidentde cale ferată. Pe urma lor, bătrânului i-au rămas doi nepoţi mici şi neştiutori, casă-i poarte numele mai departe.

Acest Tiban se află acum în audienţă la Fan. Sunt unicul martor al întâlnirii lor. Bătrânul Tibon este falnic în încruntarea sa, precum falnic este şi Fan în lumina

ce-i străluceşte pe faţă. Şi bătrânul Tibon izbucneşte cu necaz şi furie:-”Fan, tu vrei să mă omori şi odată cu mine să dai nesăţiosului pământ întreaga

mea familie. Oriunde mă întorc mă întâmpină ceaţa şi disperarea. Ai clădit în jurulmeu un zid mai tare ca fierul şi mai întunecat ca noaptea. Grâul meu putrezeşteîn hambare fiindcă nu mai există nimeni care să-l cumpere. Banul meu rugineşteîn pungă fiindcă nu-l mai primeşte nimeni. Uneltele mele de plugărie sunt vechişi rupte fiindcă nu mai găsesc altele noi şi nici fierar să le cârpească. Şi în faţa acestui tablou, unde două inimi au încetat să mai bată şi unde două

guri au amuţit pe vecie mă cuprinde întristarea şi adâncul înţeles al zădărnicieiomeneşti. Cât zbucium în urmă, câta iubire şi câta ură, pentru ca totul să setermine atât de stupid într-o clipă.

Dar nu! Iată că mi se întoarce iarăşi gândul înapoi şi iată că mă pătrund înfioratde aceste două morţi şi mă cutremur de măreaţa lor semnificaţie.

Cu Tibon moare ultimul cetăţean al lumii vechi, al înfrăţirii generale în suferinţă,în ură şi în răzbunare, moare ultimul individualist şi liberalist.

Cu Fan moare primul cetăţean al lumii noi, al înfrăţirii generale în fericire, îniubire şi în pace, moare primul colectivist.

Dar pe când cel dintâi pecetluieşte cu moartea sa sfârşitul unui capitol tragicîn istoria umanităţii, al doilea rămâne între oameni cu sufletul viu în eternitate, capărinte al mântuirii lor eterne pe acest pământ.

= FINE =

Sichevita, 7 februarie, 1938Destinul lui Ion Pena este cu adevărat tulburător. Fiind mobilizat pe frontul Celui

de-al Doilea Război Mondial, el moare de tânăr, la 33 ani, în 1944, la numai treiani de la plecarea din comuna Sichevita. Grav rănit în urma unui accident de

masină, a plecat din această lume în plină maturitateartistică, la 29 iulie 1944, în Spitalul Militar din Alba Iulia,oras unde este si înmormântat. Ca un vizionar cu omultitudine ideatică a creatiilor sale, Ion Pena a anticipatchiar si al său „destin frânt” într-un viitor apropiat, înscrisoarea-răspuns la „O mare anchetă literară” printretinerii poeti români, anchetă care dorea să afle idealul lorpoetic, încercând să se cerceteze ce vor acestia si maiales – de ce! Din textul scrisorii-răspuns al tânărului poet,din mai 1941 – era încă la Sichevita – rezultă mareadezamăgire a poetului fată de conditia sa socială (ca si aaltora de altfel). Timpul si activitătile zilnice nu-i dauposibilitatea să se consacre actului de creaţie. Se simteobosit si stresat de atâtea alte activităti, care nu-i permitsă se dedice actului de cultură. E dezgustat de viată. Eplin de pesimism si resemnare. I-au dispărut entuziasmulsi optimismul. Nici speranta, cea despre care se spune că„moare ultima”, nu-l mai însoteste pe poet. Dar, maiconvingător este continutul scrisorii:

„Iubite Gog, Pledoaria ta pentru a mea înviere este zadarnică. Să

nu te superi că ai aruncat în gol câteva vorbe deîncurajare sau m’ai urechiat prieteneşte pentru blazare.Cert este că sunt îmbătrânit, ratat, şi că din strălucitelenăzuinţi de altădată s’a ales praf şi pulbere. Dacă existăun destin care te stăvileşte cînd vrei să te înalţi, acesta afost al meu. Acum sunt prea obosit ca s’o mai iau din loc,sunt ca o lămîie care a fost stoarsă puternic, aşa că e ominune să mai scoţi o picătură din ea. Nu m’am născut înmizerie, dar m’am născut alături de ea cu un mm.Trebăluind pentru pîine, mi-am pierdut comorile interioare.Desigur, lupta mea pentru existenţă n’a fost dramatică aşaca a lui Panait Istrati, sau Hamsun, spre exemplu, dar,legîndu-mă zilnic cu mii de fire subţiri, m’a înlănţuit penesimţite, m’a lipit de pământ, şi m’a îndobitocit. Dar,poate că, munca cea mai sălbatecă şi istovitoare nu face« tabula rasa » din cineva cu adevărat înzestrat. Deaceeamă gândesc uneori dacă tot ce-am năzuit spre frumos nua fost alături de linia soartei mele, care acum se împacăcu nemernice hărţoage prăfuite. Şi încă ceva, ceva care exprimă, poate, adevărul

întreg: Am pierdut încrederea în valorile umane, înlegitimarea luptei. Pentruce să te sbuciumi, pentruce săţipi, să urăşti, să iubeşti, să porţi în tine mistuitoare doruri,când la urmă rămîne cel mai crunt pustiu, din toate. Nu-imai bine să fii un « burtă verde » oarecare, cu casă bunăşi caldă, cu masă poftitoare, apoi acolo un aparat de radiocu 7 lămpi, patru nuduri în perete şi unul în pat,abonamente la « Universul », « Veselia » sau « Pardon »(Pardon – e drept, nu mai apare), o bibliotecă gen Hertz,« Romanele captivante », etc. !. .

Cît ne irosim noi în inutil ! Cîte apoteoze nu creştem îngînd ! Şi, la urmă, ce gol, ce zădărnicie. Dar mă gîndescalteori că e bine să faci ceva. Că e bine să te înhami laceva, să fii pur sînge la trăsură împărătească saumîrţoagă la calic, tocmai ca să nu ai timp să vezi abisulpe care se sprijină viaţa. Poate toată lupta omeneascăeste o excrocherie uriaşă, ca umanitatea să nu îşidescopere inutilitatea. Luptînd, adică muncind sauurmărind himere, luptătorul îşi află o justificare a existenţii.Luptă orbeşte. Lupţi ca să te caţeri pe pieptul unui munte,lupţi ca să făureşti o poemă; dar lupta asta nu îţi serveştela altceva ca să-ţi justifici ziua ori să te faci miop. Miop însensul că îţi confiscă perspectiva existenţii şi în loculgolului ei, în locul nimicniciei finale, privirea ţi se opreştepe imediat, pe apropiat... ”

Cât de adevărate au rămas si astăzi cele scrise de IonPena, în perioada cât a trăit si a stat pe meleagurilebănăţene! Dacă nu s-ar fi stins atât de tânăr, ar fi avut oevoluţie literară surprinzătoare n

Un corb,un nuc

n Vasile FILIP

Un corb a coborât din zborPe creanga unui nuc bătrân.Oare ce-o fi în mintea lor?Care-i supus, care-i stăpân?

Mi-adun cioroii în ciopor,Cu nucul parc-aş fi frăţân;Un corb a coborât din zborPe creanga unui nuc bătrân.

Cu nucul vreau să mă măsor,Dar clipa tot mereu amân.Doar întrebarea îmi dă zor:Să mă urnesc? Să mai rămân?

Un corb a coborât din zbor... n


14 actualitatea irl

Coţofenele îndrăgostite, îşi lansează spre / în „panoulcentral“ o sacră treime de interesante personajefeminine, de parcă ar fi nişte epice „rachete cu medierază de acţiune“: Melinda, Ildiko, Paraschiva; mai lavale, „coţofenelor îndrăgostite“ din actul I, li se alătură –pentru întărirea „stolului“, ori, mai exact spus, pentrudublarea „treimii“ din primul şi al doilea act – Geta, Beta,Veta (din actul al III-lea); şi dacă-i vorba de amor, deîndrăgostire, este normal ca printre cele „şase coţofene“să îşi facă neapărat apariţia şi „înaripaţii masculi“: Ioşka,Octavian, Matei, Dânsul…

Chiar din prima scenă a actului I înregistrăm o„sincronă“ autopropulsare în panoul central-acţional a treipersonaje – „coţofene îndrăgostite“ – într-o învârtejire„tragicomic-trialogală“ pe macrotemele iubire şi moarte:este lansat în discuţie – de către Melinda, ce intră încasă, secundată de Ildiko, amândouă întâmpinatedinspre bucătărie de Paraschiva (ce avea mâinile plinede făină pentru că „frământase cozonaci“) – „misterul denepătruns al morţii iubitului Cezar“ (din schimbul dereplici dintre cele trei rezultând un comic de aleasăspeţă):

«Paraschiva: După moartea cui ? / Ildiko: […] A luiCezar. / Paraschiva: Care Cezar ?/ Ildiko: […] Oricum,nu ăla, marele Cezar ! / Paraschiva: Care… marele?... /Ildiko: (Ei) Cezar, împăratul Romei ! N-ai auzit de el? / /Paraschiva: Cum să nu? Chiar l-am văzut… / Melinda:(revenind [din baie]) Unde l-ai văzut tu pe Cezar ? /Paraschiva: La cinematograf. Ăla… cu aia cu nasul lung.Poveşti. O muiere nu poate să aibă un nas atât de lungşi o minte atât de scurtă încât să se omoare pentru unbărbat. Şi încă – drace ! – cu o viperă!... Cu un şarpe !Minciuni ! Dumnezeu ne-a dat nouă, femeilor, şarpele nuca să ne omorâm cu el. / Melinda: De când te ştiu, totproastă ai rămas ! Eu vorbeam de moartea iubitului meuCezar ! / Paraschiva: Aha ! Vorbeai de moarteacăţeluşului dumitale, tanti… // […] // Păi… el a murit dedoi ani ! (clar) De-asta mă miram eu şi păream proastă,că nu ştiam despre ce fel de Cezar !... A, căţeluşul alb ! /Melinda: Roşcat ! Cel alb era Nero. » (p. 234).

Evantaiul discuţiilor se desfăşoară – până la intrareaîn scenă, către „sfârşitul actului I“, a primului personajmasculin, soţul lui Ildiko, Ioşca, pensionarul în sângelecăruia «gâlgâie seva», – pe temele: gândacii debucătărie, artă şi conserve (subliniindu-se de cătreIldiko: «Numai arta conservă timpul…» – p. 235), iubireşi moarte, învierea morţilor, nunta strigoită

(«Melinda: – se aude o muzică… de nuntă, afară –Asta? De ce de moarte?! E o nuntă. Mirele, mireasa…Sunt vii ! / Ildiko: Fiindcă au înviat, sau sunt pe cale…Dar ei amândoi – mirele şi mireasa ! – au murit acumşaizeci de ani. / […] / Paraschiva: Numai la cinematografmai poţi vedea aşa ceva. / Ildiko: Fiindcă filmul este artă.[…] Şi arta conservă timpul. » – p. 235) etc.

Pentru realcătuirea strigoitelor perechi sunt aduşi înpanoul central şi bărbaţii: Ioşka, Octavian, Matei. Înactul al III-lea, panoul central este reînnoit prin nepoatelestrigoite, Beta, Geta, Veta, care se lamentează că n-auaparatură video etc.

(Geta: Un video ! Să mai vedem şi noi lumea ! Adicăpe unde-a umblat el ! Africa !» – p. 270).

continuare din numărul anterior

Max este – paradoxist spus – „înţelept de prost“ («Anamaria: Îngerul meu ! […] strigi – şi habar n-ai, prostule, că îngerul e primul

ins care a purtat în brâu sabie. // […] Ai rămas acelaşi optimist…» – p. 171; «Tu airămas acelaşi ins deştept…» – p. 175; «Aici este… eşecul… războiului din tine.Câţi fluturi ai în insectarele tale? Câţi greieri… Of – omule de ştiinţă, realistule ! –, te laşi zilnic încântat de ideea… de înfăţişarea morţii…» – p. 206; etc. ; «Vasile:…Domnule doctor… frate… Eşti un om deştept…» – p. 201; «Eşti foarte deştept.[…]» – p. 202; etc. ).

E un „iniţiat“ nu numai în istoria religiilor / Creştinismului, ci şi în alte nenumăratedomenii, inclusiv în stănescianul „tunel oranj“:

«Ascultă ce scrie doctorul Pop: „Prin tunelul oranj, Nichita Stănescu vedea cumzeul îl pândea, cum zeul începuse să-l ia în cătare, să-l ochească. Da, da, cucoada ochiului Nichita zărea moartea, zeul supărat, zeul invidios pe imperiul săude cuvinte şi de necuvinte, de prieteni şi de duşmani. Ca un rege Lear înconjuratde oameni el vedea prin tunelul oranj ce I se hărăzea: cum neputând să-I ruinezeimperiul cuvintelor, spiritul, lumina tulburată şi stranie de la capătul tunelului oranjca un laser îi ochea şi încerca să destrame materia ce susţinea imperiulcuvintelor…» (p. 170).

Anamaria rămâne personajul ceîntru chi pează poliedricitatea Iubi -rii „oarbe“, nuntirea „oului orb“– atât în Lumea Albă / Reală cât şiîn Lumea de Dincolo, înpostexistenţă

(pentru Max, Anamaria esteînger, sau steaua fixă – cf. p. 213;era fiinţa / domniţa «cu o umbreluţăde soare… cu fluturi coloraţi […];prin lumina apoasă, fluturii parecămereu zburau», era «ca o zbaterede frunze verzi»; «Tu ai fost pentrumine, Anamaria… Începutul lumii…Şi acum ? […] Sfârşitul lumii?» – p.174; tot în Lumea Albă, Anamaria,sub numele Belina, a fost iubita luiVasile: «…o actriţă… de circulaţie! / […] / Avea o… caroserie… însăera prea curioasă din fire, preascormonea în paturi. » – p. 199;«Belina era a doua iubire a vieţii mele. » – p. 201; Anamaria îi mărturiseşte lui Maxcă a fost iubita lui Vasile pe când era «…tăvistă la „Tănase“… Balerizdă. Intrampe scenă cu tava şi ieşeam cu amantul… Nu, nu târfă, soră de caritate. Ajutamoamenii să-şi întregească personalitatea. / […] / Pentru o soră de caritate toţi răniţiisoartei sunt egali în drepturi. » – p. 206; fiind în „binom postexstenţial cu Max“, serememorează momentul întâlnirii cu acesta: «Anamaria: Am venit la tine dininteres, ca să te conving să-l salvezi pe… – Vasile –, Nu, nu eram amanta lui. Măiubea. Credeam că ai putere… sau că o să ai… că iubirea mea, trupul meu, poftim! o să-ţi dea o putere teribilă… cu care să-l înfrunţi chiar pe…diavolul la care teînchinai… […]» / «Max: Şi atunci ţi s-a făcut milă de mine, şi-ai rămas cu mine. Şicu banii mei. Aveam nevoie de tine… Nu mă puteam salva singur !» / «Anamaria:Da, da, chiar aşa… căci începuse războiul dintre tine… şi tine… Atunci maicredeam în iubire, că e o … valoare fără de moarte… – fanfara e lângă far; se punplăcile etc. ; lume multă – Vax Max ! Într-un timp al minciunii, dragostea eimposibilă… Un mucegai…» – p. 223 sq. )

Eterna re-facere a lumii prin arte şi pistruiatul cu lanternă. De sub titluldesprins din celebrul prim-vers de sonet eminescian, meditaţie-sonet în profunzimisinestezic-lirosofice asupra trecerii / petrecerii timpului, titlu căruia i s-au pus dreptîn „attach“ nişte păsări gălăgioase, nişte caţe şi mai „hoaţe“ decât a lui GioacchinoRossini, actul I din piesa lui Dumitru Radu Popescu, Nori lungi pe şesuri sau

Aurul paradoxismului şi cosmosulcotidian al morii de ciment

n Ion PACHIA-TATOMIRESCU


Doar cuvinte... n Adalbert GYURIS

Vorbim despre ceva anume, Ne adresăm pentru cineva, Când în lacuri nu sunt păsăriŞi nici în aer nu zboară peştiLa întrebări găsim puţineRăspunsuri, răstălmăcite de fapt, Din care se nasc alte căutări. Gândul din tine nespusNu-l poţi înţelegeCând îndoiala împrăştieLogica cuvintelor negrăite, Când şi cei care ne conduc, Indiferent de unde, mici sau mariSpun multe vorbe... goalePe care nici ei nu le cred.

Only words...We are talking about something, we address to someone, when the lakes have no birdsand the air have no fishto the questions we find fewanswers, at the fact, of which are born other searches. The thought of you untoldCan not be understoodwhen doubt shuffles The logic of untold wordsEven the people who leads us, regardless of where, small or greatThey say empty... words which they don’t even believe n

O didascalie din actul al III-lea al piesei Războiulde ţesut, de Dumitru Radu Popescu, întăreştesimbolica „penelopică“ a eroinei Paraschiva din„panoul central“:

«În tot timpul desfăşurării piesei, minus ultimeledouă acte, războiul de ţesut n-a stat. Paraschiva şimama Paraschivei au lucrat mereu; ele intrau încasă, ieşeau, ţeseau – ca şi cum viaţa lor n-ar fi avutaltfel nici un rost; acum războiul tace…[…]» (p. 433).

În anotimpul prezent „războiul tace“, evident, înambele câmpuri semantice ale cuvântului valah-paradoxist (este vorba de „binomul estetic“ pe careîl desemnăm şi prin metaforele-sintagme: câmpiacu tancuri – câmpia cu litere), dar nu şi în casapersonajului feminin din „panoul central“ al piesei, încasa Penelopei lui Dumitru Radu Popescu, unde,după cum stă scris în paranteza „de închidere“ adidascaliei şi după cum Distinsul Receptor de Teatrumai aude din ultimele fraze „autorostindu-se“ înfinalul Războiul de ţesut, despre „mama dinlacrimă“, deoarece misterul respectivei case permiteperiodica / ritmica autodeclanşare a războiului depânză:

(«Anghelina: Mama, ce-a fost ea altceva?...decât o lacrimă […] – În casă, războiul de ţesutîncepe să meargă singur ! […] Războiul de ţesut seaude grozav cum… Dinspre lac, goarna lui Roland»– p. 439) n

continuarea în numărul viitor

În cel de-al IV-lea „act“ şi ultimul din piesa lui Dumitru Radu Popescu, Nori lungi peşesuri sau Coţofenele îndrăgostite, îşi face apariţia şi personaj-simbolul Dânsul,căutând pe mătuşa Getei, Paraschiva Marian – plecată deja la aeroport spre a-şi luazborul în «Apusul putred» (p. 304).

În ultimă instanţă dramaturgică, Dânsul se dovedeşte a fi un fachir interesant, bineinformat şi asupra numelui „nepoatei“:

«Dânsul: […] Doriţi un vers de Eminescu, domnişoară Geta? / Geta: Îmi cunoaşteţinumele ? / Dânsul: De pe afişe ! Nu sunteţi marea actriţă ?... […] care joacă rolul Geteiîn piesa „Coţofenele îndrăgostite“, de doctorul Popescu?» (p. 306).

Înzestrat cu lanternă, „copil pistruiat“, Dânsul se arată drept bunul călăuzitor-luminătoral tuturor feţelor:

«Toţi îl urmează pe copilul pistruiat / Fiindcă numai el are o lanternă…» (ibid. ). Despre vopsirea carului pe trei părţi / laturi. Ampla piesă de teatru, Carul verde

vopsit, de Dumitru Radu Popescu, îşi relevă în macrostructurarea paradoxistă trei părţi:(I) Poştaşul mut, (II) Cerşetorul chel şi (III) Războiul de ţesut.

Prima parte, Poştaşul mut, îşi desfăşoară „acţiunea“ în trei acte. Primul act se deschidecu scena surorilor Lenora şi Paraschiva ce aşteaptă, profund emoţionate, întoarcereaacasă, într-o „permisie“, a fratelui-soldat şi a camaradului acestuia (îndrăgostit de Lenora):

«Lenora: (stă pe scaun; Paraschiva o piaptănă): Ah, îl simt cum vine, vine, vine, vine…Cum – cine vine?! / Paraschiva: N-am întrebat cine vine. / Lenora: El, soldatul. Care facearmata cu frăţiorul nostru Constantin. / Paraschiva: N-am întrebat cine este. / Lenora:Un soldat îndrăgostit. / Paraschiva: De ce ţi-ai vopsit părul? / Lenora: Te pomeneşti căzăbăucul de militar o să mă ceară de nevastă! Dar aşa ceva nu e la ordinea de zi. /Paraschiva: Te-am întrebat de ce ţi-ai vopsit părul. / Lenora: […] Sunt mai frumoasă cupărul roşu…» (p. 307).

Constantin soseşte acasă însoţit de Miron, camaradul său de arme, şi pregătesc masade ospăţ pentru ceilalţi colegi din trupă ce-şi fac apariţia puţin mai târziu. Camarazii lor dearme sosesc pe biciclete, cântând; dar înainte de-a trece la masă, fiind „lac de sudoare“,„plini de praf“, aleargă la lacul din fundul grădinii şi fac baie. În vreme ce tinerii soldaţi sezbenguie în lac, vine acasă, la Ioana – mama lui Constantin, a Paraschivei şi a Lenorei –noua slujnică a morarului ce le anunţă că ştie dintr-un anunţ radiodifuzat (morarul fiindunul dintre puţinii posesori de aparate de radio din acele anotimpuri) că „a început războiul“şi că „soldaţii sunt chemaţi la…“. Mama lui Constantin, Ioana, Lenora şi Paraschivahotărăsc să nu comunice lui Constantin şi camarazilor săi anunţul chemării la război de laradio (astfel noua slujnică a morarului – ce a adus vestea mobilizării transmisă la radio –devine, de fapt, „poştaşul mut“).

Scenele din actul al II-lea şi al III-lea înfăţişează pe soldatul Constantin rănit în război,grav bolnav, «adus în permisie de pe front» (p. 320); de fapt, părăsise spitalul militar –ceea ce înseamnă „dezertare“ – şi, cu presentimentul thanatic, venise acasă ca „săprivească lacul… şi grădina, [şi] nucul“, pentru că «aici e cel mai minunat loc din lume»(327); «a fost rănit… i-a mai trecut… apoi a făcut alte boli» (333); şi iar a fost internat înspital, de unde a ieşit infirm, deplasându-se în cărucior

(«Constantin: […] are arcuri bune… Sunt obosit, mamă, mă dor picioarele…» – p. 343;«Eu mai stau puţin afară… E lună… – Paraschiva încearcă să-l ajute să se dea jos dincărucior – Nu, nu mai stau aici… are arcuri…» – p. 351).

În cele două acte ale părţii secunde, Cerşetorul chel, acţiunea este focalizată în ariafamilială a Paraschivei, sora lui Constantin, căsătorită cu Sile, în casa lor din «margineadepărtată de târg» (p. 354); într-o cameră, agăţat într-un cui, este acordeonul lui Constantin(cu care îşi alina durerile în căruciorul lui de rănit din război); Sile atinge clapeleacordeonului, strigând cu putere:

«Notele se trezesc, cântă ca nişte păsări invizibile…» (p. 355). Un important paradox tragic din această parte a piesei este pus în evidenţă de replica

soţiei lui Sile, sora lui Constantin: «Paraschiva: Roland nu putea să-l descopere mort pe fiul meu născut în timpul

războiului – atâta timp cât acel copil al meu este Roland. » (p. 393); la scurt timp după aceasta cade „fraza-cortină“ de la partea a doua, frază a cărei rostire

„taie gordian-titlul“: «Anghelina: Cum se ascunde zeul într-un suflet de rând… cel maiprăpădit… într-un cerşetor…» (p. 394).

În cele trei acte ale părţii a III-a, Războiul de ţesut, este „scanată“ drama prăbuşiriipsihice a „personajului-liant“ din cele trei părţi ale piesei Carul verde vopsit, de DumitruRadu Popescu, alienarea Paraschivei, fixată pe retina urmaşilor ei ca Penelopă modernă,„făcând un ghem lângă războiul de ţesut“:

«Paraschiva: Cum o să plec eu în lume, că n-am decât zece ani… (îşi pune în păr ofloare) Chiar azi mama mi-a pus o floare în păr, c-am împlinit zece ani ! Mamă! […] // […]// Despina: Verona vrea să plece în Germania!?... / Anghelina: […] Cred… mai degrabă[…] că-I un fel de-a o face pe mama să meargă la nişte doctori mai… Acolo e şi mătuşaLenora, are bani… […] Mama… uneori… îşi pierde simţul realităţii, zău… Şi se credecopil… Fuge de-acasă… Adică nu fuge, pleacă fără să ştie…» (p. 395).

Actul al II-lea din Războiul de ţesut, trimite într-adevăr la antica Penelopa, prinRolando, fiul Paraschivei (supra), ajuns realizator de film inspirat din Odiseea, de Homer:

«Roland: Atenţiune ! Atenţiune ! Când voi spune „Motor!“ – înseamnă că începefilmarea… Odiseu… Ulise, da, se întoarce acasă, în Ithaca sfântă…» (p. 412).


16 actualitatea irl

VOCABULARY:A table for two ‐Please follow me –Ready to order? –Starter –Can you recommend something?How would you like your steak?I’ll go for… ‐I’ll have …. please ‐How about you? ‐Would you like …… to go with it? –Enjoy your meal! ‐ Did you enjoy your meal?Can we have the bill, please ‐

DIALOG:Waitress: Good evening, a table for

two?Deirdre: Actually there will be three of

us. Our friend is on her way.Waitress: That’s no problem. Please

follow me.***Waitress: Are you ready to order?Siobhan: Well, we haven’t decided on

the starters yet. Could you recommendsomething?

Waitress: We have a very nice smokedsalmon in horse radish sauce. Thetomato and basil soup is also very tasty.

Siobhan: I’ll have the salmon then andfor the main course… Can I have a steakwith mashed potatoes and baby carrots,please?

Waitress: How would you like yoursteak?

Siobhan: Rare, pleaseDeirdre: I’ll go for the soup and

vegetable lasagna with a side portion ofchips and green salad.

Waitress: No problem, and how aboutyou?

Liz: I’ll have the soup as well and thegrilled chicken in pepper sauce.

Waitress: Wouldyou like chips orboiled babypotatoes to go withit?

Siobhan: I’ll havethe baby potatoes,please .

Waitress: Wouldyou like something to drink?

Siobhan: Can we have a bottle ofsparkling water and two glasses of yourhouse red, please.

***Waitress: Did you enjoy your meal?Deirdre: All the food was

absolutely delicious.Waitress: Thank you. Would you

like some coffee or tea now? Wehave a very good dessert menu too.

Deirdre: No thank you. We arereally full. Can we have the bill,please?

Waitress: Sure, I’ll get it for younow.

CROSSWORD:ACROSS:1. Might be served after the

dinner or on its own, sweet3. A piece of cloth or paper used

at the table for wiping the mouthwhile eating.

5. A list of meals available in arestaurant

7. What does „house red“ mean?8. A steak that is not well done or

medium9. Tiny carrots are called _ _ _ _

carrotsDOWN:2. Served before dinner4. Forks, spoons and knives are

all together called _ _ _ _ _ _ _6. Potato puree is commonly known

as _ _ _ _ _ _ potatoes9. Must be paid before leaving the

restaurant n

In a restaurantIn today’s lesson I would like to draw your attention to

popular phrases used on entering the restaurant, ordering foodand paying the bill.

In the next lesson (in 2 weeks’ time) we will move one stepfurther and focus on sharing one’s opinion about the food,service and giving the recommendation.

The underlined phrases might come in handy once you goto a restaurant for a dinner. They will also be useful for anyoneplanning to get a job as a waiter or a waitress. Enjoy your meal!

Lecţie de engleză oferită GRATUIT cititorilor ziarului Actualitatea irl din partea YourEnglish.ie


Nu cred că mi-am desco pe ritneputinţa într-un timp atât de

scurt. Poate stătea acolo, undeva ascunsăbine şi i-am deschis porţile fără voia mea căci aşa mi-a dictatviaţa. A năvălit ca un şuvoi şi m-a plesnit în plină inimă, fărăavertizare, fără nimic şi o nedumerire m-a făcut să mă întrebdacă sunt eu.

Oare cum în aceste împrejurări îmi pot descoperi forţelemele, capacităţile şi alte ajutoare adiacente, toate întrudepăşirea pragului de întrare în netrăire? Pe când credeamcă drumul fiind trasat pe acolo pe unde trebuia să-mi ducpoverile vieţii, tocmai apăru neputinţa.

Amăgirile erau din ce în ce mai multe din momentul în careprivirile mi-au fost aţintite către un abis ştiut până acum dincărţi. Am vrut să plâng în tihnă şi să vorbesc cu mine tot felulde aberaţii, dar am tot amânat. În taină am făcut abstracţiede sufletul meu cu mult timp în urmă. Dăruirea mea nu erasinucidere, nu mă despicam la ceas de noapte, nu măalipeam în plină zi, mi-era bine aşa şi de aici venea ideea cădacă dai o să tot ai. Consemnat şi verificat, admis şimulţumirea de sine era totul.

Nu voiam schimb pe schimb altfel cum să fi avut fericireaaceea relativă?

Descoperisem un interior sufletesc special sau poate că îlştiam din faza embrionară şi care mă surprindea plăcut cândmă aşteptam mai puţin. Nu ajungeam niciodată ladeznădejde pentru că aveam lângă mine un om deosebit, unprieten special şi mintea noastră, sufletul şi gândurile ne eraulimpezi, curate şi bune. Nu aveam ce să tămăduim. Acumeste imposibil de crezut. Mi-o spun numai mie amestecândmeticulos ori în grabă mii de gânduri. Unele adevăruri le vreicu orice preţ nespuse, poate aşa te strecori pe lângă ele şidai de uitare, de o remediere a durerii, reducere, anihilare,dar nu! Pe mine nu mă ocoleşte nimic, mă încearcă neputinţaşi chiar reuşeşte să mă stăpânească. Mă dirijează durerea şirămân fără nici un ajutor pentru înfrângerea ei.

În rătăcirile cu efect direct încerc să caut ceva şi nugăsesc. Aş dori s-aud un glas de care mi-e tare dor, dar m-au părăsit până şi visele. Şi vreau şi nu se poate. E aşa unpustiu de mare întindere. Vântul este agresiv, copacii plini despini neputând pipăi vreo frunză, colbul se ridică în perdelegrele şi sufocante şi cerul este atât de departe încât nici îngând nu-l pot atinge.

- Este strâmbă lumea?- Cred!- De unde mă uit, aşa o văd. Se clatină mereu parcă în

joacă, parcă de infirmitate. Se răsuceşte stârnind murmurede uimire, aleargă ca într-un concurs cu mare miză şi toatese întâmplă pe un plan înclinat.

Eu nu stau pe ceva strâmb, dar nu ştiu de ce am ajunsaici. Nu sunt plămădită din curaj, dar nici din mândrie. Nu amîndeletniciri de eroi, dar nici de adormiţi pe drum. Nu suntdominată de frică deşi uneori aproape sunt moartă din cauzaasta, dar nu mi-am făcut obiceiul de a mă plânge.

Mă cufund în adâncuri fără echipament. Nu am fostconştientă că îmi trebuie aşa ceva.

- Puteam să fac multe, dar am uitat că timpul are armedure cu care sabotează pe oricine. Mă ştiam adăpostită.

- Şi?- Şi greşeală. Acum încerc să-mi cultiv voinţa, să ignor

neputinţa.- Prevezi ceva?- Doar efortul.Am mai făcut câţiva paşi şi drumul nu-mi mai pare

cunoscut. Iarba este mare şi plină de jar, cenuşa este pânărezolvarea o veţi putea găsi pewebsite-ul actualitateairl.com

n Lilioara MACOVEI la genunchi, mă ard tălpile, îmi îngheaţăbraţele, ochii mi-au ieşit din orbite înveliţi înfulgi de arsură, mi-e sete şi apa revărsată dinfântâna de lângă mine se retrage grăbită,strig la cineva şi mă aud în urechi asurzindu-mă.

Nu mai pot. Mi s-au împleticit paşii şi toate ierburile m-au amestecat cucenuşa, cu jarul, cu gheaţa, strivindu-mi trupul fără vlagă. Deasupra mea,păsări negre croncănesc, lovind cu curiozitate ceva care seamănă cu capulmeu. O flacără prea îndrăzneaţă pentru acest ceas îmi cuprinde rochia topind-o şi lăsând adâncituri pe picioarele mele în care se poate turna apă. Îmi scotscaieţii de sub piele şi pământul de sub unghii. Curge sânge până la jar şi-acolo este totul un scrum.

- Al cui?- Al...Jarul intrase în ochi, gheaţa în inimă, ba nu, invers, faţa în cenuşă,

neputinţa în mine. Mi-era gura plină de nevorbire şi pe drum nu era nimeni.Cerul era văduvit de păsări şi eu tocmai mă pusesem pe gânduri, pe aceleacare mai rămăsese după pârjol.

Neputinţa trupului trebuie să dea o nouă putere sufletului nostru. “(IoanGură de Aur)

Dar invers cum ar fi?

Neputinţa


actualitatea irl

Cunoscut ca intelectual cu o vastacultura moderna, dar un spirit

inconsecvent şi ezitant, Ion MarinSadoveanu, la cincizeci de ani se hotaraştesa scrie proza. Urmarit de universul copilariei,înca din perioada adolescenţei, intenţiona saredacteze o ampla cronica, care sa cuprindaaspecte definitorii ale societaţii româneşti dinperioada 1878-1940.

Pornind de la biografia familiala dar şi acontextului social al veacului trecut, spre alasa o urma în spaţiul cultural românesc,dorea sa redacteze o ampla fresca în care sase regaseasca atât în postura de personaj câtmai ales în cea de observator direct al unuiveac deosebit de frâmântat din toate punctelede vedere. Trilogia, conform notelor de jurnal,cuprindea fascilolele: Iancu Urmatecu şi aisai, Doctorul Matei Sântu şi Ion Sîntu.Datorita schimbarilor survenite în ţara a reuşitsa definitiveze primul şi cel de-al treileavolum. Textul înfaţişeaza, de-a lungultimpului, decaderea unei vechi familiiboiereşti şi succensiunea noii clase,reprezentata de Iancu Urmatecu care prindorinţa de a-şi introduce fiica în înaltasocietate se distanţeaza de imagineabinecunoscuta a parvenitului înscriindu-se înistorie ca învingator.

În 1943, în luna septembrie, a reuşit saîncheie primul volum, întitulându-l Sfârşit deveac în Bucureşti, „rodul deplinei salematuritaţi artisice. „i Debutând în proza lavarsta maturitaţii, Ion Marin Sadoveanuobţine, spre surprinderea protipendadeibucureştene un succes rasunator, romanulfiind primit cu mult entuziasm. Pâna în anul1963, fusese reeditat în câteva rânduri şivândut în peste 40. 000 de exemplare, faptdeosebit de rar la acea vreme. Datoritasuccesului obţinut textul a fost tradus şi înlimbile germana şi franceza.

Şerban Cioculescu, într-o cronica, uimit decreaţia în sine, considera ca: „de la Ion (-al luiLiviu Rebreanu) încoace, n-am mai întâlnit lanoi un alt romancier cu atâta putere de creaţie

obiectiva ca Ion Marin Sado vea -nu. „i Au fost şi articole care aureproşat naraţiunii lipsa de spon -ta neitate şi cea a fanteziei. Cutoate acestea, criticii au apreciat„fresca vie în care individualitaţileau o precisa stare civica şi psiho -logii bine determinate. „ii Înca dela primele pagini remarcam com -plexitatea sa arhitectonica, textulputând fi analizat din perspectivediferite: „roman psihologic, romansocial, roman de atmosfera şitotodata un roman artist, în sensulca este scris cu o arta deosebitaîn ceea ce priveşte stilul. „i

Ion Marin Sadoveanu a oscilat, rând perând, între urmatoarele titluri: Iancu Urmatecu–ursite şi vieţi, Oraşul Sfântului Dumitru,Iancu Urmatecu şi ai lui, Târgul lacomiilor. Lasugestia lui Tudor Vianu, în cele din urma vaopta pentru Sfârşit de veac în Bucureşti.Romanul are caracter de cronica sociala şiistorica, povestea desfaşurându-se într-unregistru crepuscular, de sfârşit al unui ciclu şiînceputul altuia dominat de rascoale,catastrofe naturale şi razboi. Prin tema şistructura epica abordata este un romanclasic, care reia tema arivistului, adeposedarii de pamânturi a vechii orânduirisociale boiereşti, de catre burghezie, nouaclasa aflata la sfârşitul secolului al XIX-lea înascensiune.

Dupa modelul unei piese de teatru, fiecaredin cele şaptesprezece capitole are unmoment dramatic, care se amplifica treptat,menit sa ţina încordata atenţia lectorului.Romanul are forma circulara, fiecare capitoldebuteaza şi se încheie cu câte o secvenţa,importanta atât pentru evoluţia personajuluiprincipal cât şi pentru naraţiunea în sine. IonMarin Sadoveanu dezvolta cu abilitate şinumeroase conflicte secundare, pastrândpâna la capat taina soluţiilor finale. Romanulreflecta specificitatea sfârşitului de veac încare „cad neamurile“, adica vechea boierime,şi „se ridic noroadele“, adica burghezia,dornica de îmbogaţire rapida.

Scriitorul urmareşte cu deoasebita atenţietransformarea celor doua personajeprincipale: a lui Iancu Urmatecu şi a oraşuluiBucureşti. Capitala este prezentata gradat,caleidoscopic, cu „fineţea precisa a desenuluişi virtuozitatea dispunerii culorilor. „v

Ion Marin Sadoveanu reuşeşte, saconstruiasca o ampla imagine a arivistului, unparvenit care datorita conjuncturii se înscrieîn istorie ca învingator. Lacom, tiran, vindica -tiv, Iancu Urmatecu este hotarât, pe orice cai,sa asigure urmaşilor un statut în înaltasocietate burgheza. Dupa cum marturiseşteautorul, „întregul roman este numai el, pus sareacţioneze faţa de alte personaje şi sailustreze în acelaşi timp o epoca“.

Unii critici au asemanat romanul cu Ciocoiivechi şi noi al lui Nicolae Filimon. Perpe ssi -cius exclude însa orice apropiere consi de -rând ca Sfârşit de veac în Bucureşti este prinmetoda artistica abordata în mod clar diferit.„Forţând similitudinile pe linii mari, el ar aflaoricare corespondenţe între Iancu Urmatecu,baronul Barbu şi Jurubiţa (ţiitoarea lui IancuUrmatecu şi metresa lui Bubi Barbu) şi întreDinu Paturica, postelnicul Andronache Tuzlucşi Kera Duduca din romanul lui NicolaeFilimon. Evident la suprafaţa, oamenii şidestinele lor se aseamana. Priviţi însa cuoarecare atenţie şi veţi vedea cât de multaparenţele înşeala. Fara sa mai spunem caceea ce deosebeşte sau apropie pe un

Sfârşitul de veac în Bucureşti1878-1940

n Camelia SURUIANU


scriitor de altul nu este nici subiectul, nicistatutul social din care îşi recruteaza eroii, nicichiar mobilurile sufleteşti care anima, câtunghiul sub care fiecare din ei îşi construiescfiorul metafizic, cu un cuvânt, viziunea. [... ]Şi din acest punct de vedere sunt douaromane vadit departate unul de altul, atât demult încât par sa ţina de doua continente. [...] Nicolae Filimon îşi urmareşte eroii, îi încarcade pacate sau de virtuţi, îi condamna sau îicaineaza, dupa cum cer regulile jocului,smulge adeziunea cititorului, nu numai curegia decorativa de rigoare, ci şi cunetagadiuta verva de pamfletar. În timp ce IonMarin Sadoveanu este un romancier din rasamarilor creatori de ficţiuni, ascuns tot timpulde ochii lumii şi a carui prezenţa o masorinumai dupa grandoarea edificiilor evocate.v

Personajele traiesc în funcţie deevenimentele istorice care le înconjoara.Accentul nu cade atât de mult pe subiectulromanului cât mai ales pe surprindereaeroilor în situaţii remarcabile. Ele nu facistorie ci sunt parţi constitutive dintr-o ficţiuneistorica, veritabile simboluri ale trecutului şiviitorului. Iata ce ne marturiseşte în acestsens autorul: „Am scris romanul cu ochii ţintaasupra vieţii, a realitaţii. L-am cunoscut peIancu Urmatecu, poate nu într-un sigurpersonaj, ci rupt în doua sau trei, din care amfacut o sinteza. M-a obsedat mai ales oepoca pe care am trait-o în timpul copilariei.„vi Marturisirea este susţinuta de numeroaseledocumente existente în arhiva familiei, dincare rezulta ca fiecare personaj a avut uncorespondent în viaţa reala.

Dupa 1860 societatea româneasca cunoa -şte o oarecare modernizare. Numeroaseinstituţii încep sa capete contur. Dar, în urmaunor aşa zise concursuri, în posturile deconducere ajung slujbaşii „specialişti“, care îiînlatura pe diferite cai pe cei cu experienţa.Însuşi strabunicul scriitorului, GrigoreManciulescuvi, director al Institutului CorpuluiCoral şi profesor de muzica, a fost dispo -nibilizat datorita unui adversar, care la aceavreme se bucura din partea regimului de oanumita simpatie. Grigore Manciulescu, lagândul ca nu-şi va putea susţine financiarfamilia, înnebuni. Din viaţa acestui personajse inspira Ion Marin Sadoveanu când îiconstruieşte portretul boierului Grigore, socrullui Iancu Urmatecu. Acest boier în tinereţe,iubitor de femei şi mese îndestulate, îşi risipiîntreaga avere, ramânând pâna la urmasarac. Pentru prestigiul sau, „pe timpulmuscalilor avu un renumit cor, de cânta la maitoate bisericile mari din Bucureşti“, IancuUrmatecu consimţi sa se casatoreasca cufiica sa cea mare. În cele din urma boierulGrigore înnebuneşte, alienarea mintalamanifestându-se prin „privea ţinta departe,spre un munte, pe care îl vedea în nebunialui, cu totul şi cu totul de aur. „i IancuUrmatecu considera ca boala se datorarisipirii întregii averi.

Pentru el, boierul Grigore reprezenta unpermanent avertisment, motiv pentru care îiţinea portretul pe birou, deşi în viaţa de zi cuzi îl ignora cu totul. Tabloul „era icoana racleicelei mai din afund a sufletului sau“. Înclinat

catre excese, ca şi socrul sau, IancuUrmatecu era perfect convins ca portretul luiGrigore îi impunea „o masura omeneasca întot ceea ce facea“.

Scriitorul a folosit ca fundal realitaţilesocial-istorice de la sfârşitul secolului al XIX-lea, nuanţând ireversibila decadere a nobilimiişi parvenitismul primului val al burgheziei.Accentul nu cade pe subiectul romanului cipe surprinderea eroilor în situaţii de rascruce,precum: etapele decaderii sociale ale baronulBarbu şi ascensiunea lui Iancu Urmatecu. Înfelul acesta, personajele devin parţiconstitutive dintr-o ficţiune istorica, veritabilesimboluri ale trecutului dar şi ale viitorului.

Naraţiunea se deschide cu imaginea luiIancu Urmatecu de om înstarit, protejat debaronul Barbu. Ascensiunea sa sociala esteoarecum învaluita în mister. Din câtevafragmente aflam ca este fiul unui macelar şial unei moaşe „moarta de beţie într-omagazie cu carbuni“. De la vârsta de zece anifusese crescut de catre un diacon care slujeala Mitropolie. În casa acestuia era un fel deservitor, ajutându-l la treburile gospodareşti.În cele din urma, pe cai laturalnice ajungearhivar la tribunal. În urma unui proces deretrocedare a unei paduri, baronul Barbu

drept recunoştinţa îl numeşte administrator alîntregii sale averi. O data cu numirea înaceasta funcţie, Iancu Urmatecu îşi începeefectiv ascensiunea sociala, cautând cumulta dibacie sa intre în cercul elitelor.

Acest personaj asimileaza continuu lecţiide: diplomaţie, cultura generala, rabdare,deţinând prin construcţia sa nativa şi ocapacitate uimitoare de introspecţie, dar şi dereflecţie asupra celor însuşite. „Un fel de setede a parveni crescu tot mai mare în el. Pânaatunci nu avusese când şi cum sa vada aşaceva. Nu avusese la ce râvni. La petrecerilelui de mahala şi la beţiile din piaţa, toţi eraula fel ca el, deşi el era cel mai bine îmbracat,dupa moda timpului. Întotdeauna a avut orâvna de a învaţa, de a înţelege, de a imita şide a ajunge. Hainele şi le croia dupa cele aleavocaţilor şi ale boierilor pe care îi întâlnea latribunal. Şi a crezut întotdeauna ca acest faptera un semn bun în sufletul sau, un semn ceîi dadea puţina mândrie faţa de ceilalţi ai lui,care, din lene sau prostie, nu vedeau maideparte de deprinderile lumii lor şi n-aveaunicio râvna sa iasa din ea. „x Mai târziu, când

va intra în viaţa politica, schimbându-şistatutul, Iancu Urmatecu îşi da seama ca, înciuda înfaţişarii, fara cultura, în lumeaaristocraţiei era practic lipsit de valoare.

Acest personaj, manifesta mobilitatespirituala la o vârsta când pentru mareamajoritate a oamenilor simţul curiozitaţiilivreşti se atrofiaza, Iancu Urmatecuramânând „chiar şi înspre batrâneţe deschisspre toate încercarile vieţii. „ Fin observator,a înţeles importanţa protocolului din lumeasaloanelor şi purtarea respectuoasa pe carebarbaţii trebuiau sa o aiba în faţa femeilor.Este receptiv la atenţia pe care lumea bunao acorda muzicii şi carţilor. Înţelesese ca încadrul societaţii cartea era simbolul puterii. Şica urmare, „de-acum încolo Urmatecu aveasa recomande cartea tuturor, ba, ceva maimult, avea sa o ceara şi sa o impuna urma şi -lor sai. „ Desigur, scopul sau era introducereafiicei sale în lumea în care el nu putea intra.

Dupa cum afirma Eugen Simion, IancuUrmatecu are „psihologia individului dinantecamera“x care, deşi bate „la uşa“ înalteisocietaţi, nu face parte din ea. Dar Amelica,fiica sa, putea sa intre în „marele salon“,casatorita cu un erudit, în persoana doctoruluiMatei Sîntu.

În aceasta lume, Iancu Urma -tecu continua sa se şlefuiasca,fapt remarcat de domniţaNatalia. „Avea acest Iancu unfel al lui de a fi şi de a pricepedin cuvinte abia rostite defemeie straina de lumea lui,subţirimea unei clipe şi a uneitoane, ceea ce pe domniţa ouimea şi o încânta. „Chiar dacaeste mereu receptiv şi dispussa se cizeleze, într-un momentde luciditate recunoaşte cuamaraciune ca, „e greu înlumea lor!“

El este un spirit muntenesc,care ştie sa foloseasca disi mu -larea. Daca la început imita

obiceiurile înaltei societaţi, mai târziu ajungesa înţeleaga necesitatea conduitei burgheze.Dar, odata ieşit din ambianţa ceremonioasaa aristocraţiei, eroul redevine el însuşi. Prinurmare, daca în aparenţa acceptaschimbarile, el vrea ca în cadrul familiei tipiculveacului trecut sa fie respectat întocmai,ramânând, în definitiv, un inadaptat. Dinpunctul sau de vedere, era normal ca soţia safie roaba gospodariei, iar apelativul cu caresa i se adreseze sa fie „coane“. Astfel, cutoate eforturile de a deprinde obiceiurileboierilor, Iancu Urmatecu ramâne un produsal mediului sau de mahala, înconjurat de olume balcanica faţa de care îşi bate joc şi îşiarata superioritatea.

În relaţiile sociale se poarta diferit. Îi placeasa lase sa se vada din prietenia lui cu ofemeie „atât cât sa turbeze de tot coana Miţa,dar şi cât sa-şi îndestuleze mândria luibarbateasca. „ Pe rudele sarace le trateazacu dispreţ, pe amici îi cântareşte dupa avereşi modul în care ştiau sa-şi gestionezeafacerile.

continuarea în pagina 20

actualitatea irlwww.actualitateairl.com * [email protected]

20 ASfârşitul de veac înBucureşti 1878-1940

continuare din pagina 19

Faţa de baronul Barbu manifesta respectşi recunoştinţa, pe domniţa Natalia o admira,dorind ca urmaşii sai sa aiba acelaşicomportament distins.

Daca la Nicolae Filimon, DuiliuZamfirescu, G. Calinescu ariviştii doreau saobţina beneficii materiale, fiind mult maischematic conturaţi, personajul lui Ion MarinSadoveanu nu este dominat de egoismprimar. El vrea sa parvina nu doar pentru aobţine foloase materiale, ci pentru a-i asigurafiicei sale intrarea în înalta societateburgheza, fiind prezentat de-a lungulnaraţiunii în toata complexitatea umanitaţiisale. Chiar daca este un parvenit, prinadaptabilitatea, vitalitatea, mobilitatea pe careo manifesta, puterea de a se replia, dorinţade a se instrui, el nu se aseamana cu DinuPaturica şi nici cu Stanica Raţiu. Adeseoriscriitorul îl surprinde în ipostaze inedite.Acesta, când ajunge şeful de Cabinet alMinistrului de Justiţie, fiind felicitat de Bubi,îşi admira, fara a cadea în narcisism,agerimea cu care a reuşit sa obţina statutulsocial. „Simţindu-şi siguranţa fiinţei sale, sebucura şi se mândri de el şi de mintea lui.«Capul sa traiasca» rosti, în cele din urma,cu jumatate de glas. Avea nevoie sa se auda,ca pe cineva din afara de el, care sa-i spunaultimul cuvânt!“xi

Fragmentul, în care este descrisa admi -raţia faţa de obiectele valoroase din casabinefacatorului sau, baronul Barbu, dar şidorinţa de a le poseda ca semn al puterii,este elocvent spre exemplificarea mecani -smului sau de gândire, arivist care începe saguste rafinamentul: „Iar Iancu, de-a lungulanilor, se deprindea cu fel de fel de lucruricare sa-i împodobeasca viaţa. El le dobândeafie cumparându-le, fie mai simplu, în urmaunor uşoare aluzii şi reamintiri facutestapânului sau. În felul acesta învaţaUrmatecu mai ales sa-şi largeasca şi sa-şiînnobileze gustul. Şi lucrurile astea erau detoate felurile, dar printre cele dintâi erauceasornicele de birou, cu arc puternic şibataie limpede, cu un cadran mare cu scrisulorelor lamurit pe el şi mai ales cu tocul depiele, cu picior, ce le facea sa stea pe cadru.Apoi erau acele cadre, pentru fotografii deţinut pe masa, pe care Iancu nu le mai vazusepâna în casa boierului. Pe la ei, fotografiilefiinţelor dragi se bateau numai în perete,lumea mica şi modesta neştiind sa imite,decât târziu de la boierime, felul acesta intimşi duios de a coborî imaginile pe masa sauprintre carţi şi hârtii de lucru.

Erau apoi obiectele ajutatoare de ştiinţazilnica, termometre, barometre care îlîncântau pe Iancu pentru precizia lor. (... ) Şiprintre toate acestea mai era ceva, ceea ceIancu a înţeles abia târziu: pastrarea şirisipirea în jur a lucrurilor inutile, care nu maiaveau nicio întrebuinţare.

Aşa erau narghilele, felinaremari, bice şi cojoace de surugii,pistoale nemţeşti şi mai cuseama panopliile, cu ghioage,sageţi, baltage şi iatagane batuteîn cuie pe câte o tabla mare delemn, acoperita cu blana saupostav roşu. Iancu simţea caacolo e şi o mândrie şi ostraşnica bogaţie de dincolo deparale. Panoplie înca nu avea lael acasa, dar era darul pe careşi-l fagaduise de îndata ce vaobţine lovitura cea mare, caci lapanoplie jinduia demult. „

Deşi duce o viaţa dezordo -nata, iubitor de femei şi meseîmbelşugate, Iancu Urmatecumai pastra în sinea sa câtevareminiscenţe din mentalitateapopulara. Era atent şi temator lavisele de noapte, la zbatereaochiului stâng, la situaţii saumomente atipice, pe care leconsidera ca fiind semne preve -stitoare. Era îngrozit de imagineamorţii, fapt pentru care, dadeadovada de umanitate în relaţiilecu vaduvele şi cu cei umili.

Iancu Urmatecu este unpersonaj înzestrat cu o forţadeosebita de înţelegere ajocurilor politice. Aflat la Club, locîn care se adunau boierii spre a discuta la ocafea despre ceea ce s-a mai întâmplat nouprin târg, Iancu este sigurul care desluşeşteprintre rânduri ceea ce alţii nici macar nusesizau. Astfel, datorita subtilitaţii acesteia,cuvântul sau ajunge sa aibe greutate în faţaamicilor şi a protectorului sau, distanţându-seprin faptele întreprinse de tipologia ariviştilorDinu Paturica şi Tanase Scatiu, ca în cele dinurma sa devina „omul epocii“.

În urma unui bilanţ, constatase caascensiunea sa sociala nu se facuse brusc,ci încetul cu încetul, fapt care îl mulţumeanespus deoarece îi dadea sentimentul destabilitate. „Bagase de seama ca viaţa luidobândea un mers molcom, fara primejdii, caun suiş abia simţit, pe care pasul îi era sigur.„ Acest ins este înzestrat cu o inteligenţapragmatica, care îi deschide simţul uneiperceperi subtile asupra viitorului. Chiar dacaeste construit dupa modelul balzacian, el nuaminteşte de vreunul dintre protagoniştii„Comediei umane“. Calculat, expansiv,energic, face totuşi parte din familia lui:Rastignac, Falstaff, Hulot. Octav Şuluţiu vedeîn el un „Julien Sorel român, fara cultura,înzestrat cu o capacitate uimitoare deasimilare dar la un nivel superior. Lipsit decarte, Iancu Urmatecu simte aceasta lacunaşi o deplânge dându-şi seama de ce ar fi elîn stare daca pe lânga calitaţile înascute ar fiînarmat cu puternicul instrument de lupta pecare ţi-l da cartea. Este interesanta în acestsens scena când admira biblioteca avocatuluiState Iacomin. „xi

Eugen Simion, în Scriitori români de azi,realizeaza o interesanta analiza, surprinzândpsihologia insului din „anticamera“. „Locul lui

este tot într-o tinda (anticamera), dar la altetaj al ierarhiei sociale. Imaginea anticamereirevine în roman şi ne sugereaza, indiscutabil,situaţia acestui personaj în mecanismele vieţiisociale. [... ] În viziunea lui Iancu Urmatecu(un individ care a trait multa vreme într-otinda, un loc cu alte cuvinte, de trecere, deaşteptare, de pânda, de solicitare) lumeabuna este un salon enorm, pregatit pentru opetrecere. [... ] El, Urmatecu nu a patruns înacest salon, deşi are bani bine chivernisiţi [...] Ramas în anticamera salonului, el şi-apierdut iluzia ca va trece într-o zi în încapereafastuoasa pe care o observa cu ochiul lacomşi revendicativ al omului de dincolo de prag.Face însa totul pentru a netezi drumulAmelicai, fiica sa, spre marele salon. Existao pagina în roman care exprima limpedesentimentul acestei limite şi indirect, ceea ceam putea numi psihologia individului dinanticamera.

Este momentul în care Urmatecu,descoperind printre hârtii o veche scrisoareîn franţuzeşte a Amelicai, gândeşte la lumeaîn care el n-a putut patrunde, dar în care vaintra într-o zi fiica sa. Cuvintele scrise într-olimba necunoscuta lui constituie semnulacestei posibile treceri din anticamera însalon: «Şi câteva clipe ramase furat degânduri bune în faţa scrisului acesta de copil.[... ] Dar aşa cum o pregatea pe Amelica, cape o adevarata domnişoara de familie, erasigur ca nu-i va ramâne nimic necunoscut înviaţa. Pâna sa-şi vada fata pornita pe drumulacesta, pâna sa fie sigur ca cine îi era lui maidrag pe lume se va înfrunta din lumina şibogaţia mult râvnita.

Toamna ce-mipicură din buze

aici mi-am regăsit sălăşluirea într-un binecuvântat cuvânt scrijelit în colţuroasa piatră-mormânt

aici zac eu în teama nedefinită ce mă ţintuieşte-n umbre povestindu-mi iubirile trecute ce le-am uitat pe buze atârn voinţa de-a trăi în mormanul de necuvinte

şi rând pe rând plâng plâng din mine tăcutele frunze-iubirile trecute ce le-am uitat pe buze

aici zac eu impetuos portret cu aură de suflet dezgolit de patimi desfrunzitlipesc din noianul de frunze câte-o toamnă

o toamnă ce-o simt cum picură din buze n

n Pop STELU

www.actualitateairl.com * [email protected] irl 21A

ziar

înso

rit (d

upă

tată

) cu

publ

icaţ

ia „M

elcu

l de

Rom

ânia

“

Colectivul de redacţieDirector: Hamilton Viorel NiculescuAdministraţie, publicitate, distribuţie

Ioan Bodnar - 087 990.93.48

Colaboratori permanenţiVasile ROŞ, Dan TUDOR, Aurora CRISTEA,

Octavian Dumitru CURPAŞ,Vavila POPOVICI

CulturăHelen Soraghan DWYER, Traian VASILCĂU,Irina Lucia MIHALCA, Camelia SURUIANU,Culiţă Ion UŞURELU, Ion Ionescu-BUCOVU,

Ion Pachia-TATOMIRESCU,Livia CIUPERCĂ, Coriolan PĂUNESCU,

Marin SCARLAT, Vasile FILIP,Lilioara MACOVEI, Adalbert GYURIS

Colaboratori în acest numărPop STELU, Florin BOLOSIN,

Gelu DRAGOŞ, Lucreţia BERZINTU,Valeriu HORGA

Ai ceva de adăugat sau comentat?Trimite la [email protected] sau dă

SMS la 086 166.02.82. Ne rezervămdreptul de a nu publica materialele şi

anunţurile primite. NU ne asumămresponsabilitatea pentru ideile exprimate înarticolele semnate de colaboratori. Şi evident,toate drepturile asupra publicaţiei astea sunt

rezervate Romanian Organisation ofIreland Ltd. Cu ©-ul de rigoare pe

2010-201X şi etc. Design-ul a fost conceputde StudVio deSign & Cibo

Lupta din greu, îşi facea loc prin prostia sau nevredniciaboierilor, câştiga, nadajduia, simţind mereu locul nesigur subpicioare, caci ştia ce-i lipseşte. [... ] Şi lumea aceasta, Urmatecuo vede ca pe un salon mare, mereu luminat şi pregatit pentru ostralucita petrecere. Singurul lucru care-ţi trebuie ca sa fii acolo,sunt banii bine chivernisiţi, sigur aşezaţi, de un om cu scaun lacap cum era el. Ca asta le lipseşte boierilor! Dar de Amelica areel grija sa o asigure pe o viaţa întreaga! Şi trezindu-se deodatadin visul lui, omul împaturi frumos pagina de caiet, o puse într-unplic şi o furişa în teancul de hârtii. » Pasajul este lamuritor pentrumorala unui arivist cu un robust simţ al realitaţii, potolit în ambiţii,hotarât sa-şi traiasca pâna la capat bucuriile în spaţiul pe care l-a cucerit (în anticamera lumii de sus). În aceasta hotarâre se simterând pe rând o resemnare, o mândrie şi o speranţa. Resemnareavine din luciditatea (sentimentul ca niciodata nu va deschide uşafascinantului salon) iar speranţa din convingerea ca generaţia dedupa el, în speţa Amelica, eleva la pension, se va instala în sfârşitîn salonul aristocraţiei.

Mândria este un sentiment statornic la Iancu Urmatecu, individ isteţ şi petrecareţ, foartebucureştean prin orgoliul lui de proprietar şi familist. Sa nu parasim totuşi, anticamera, simbolulunei ascensiuni dar şi a unei limite. Imaginea revine adeseori în numeroase pagini. IancuUrmatecu aşteapta, de pilda întotdeauna pe baron Barbu în anticamera dormitorului. O singuradata patrunde în camera boiereasca pentru a smulge muribundului o semnatura care punecapat unei urmariri juridice. O penetraţie care confirma nu o promovare, ci o consolidare(aparare) a poziţiei dinainte. Când acelaşi baron este ales ministru, Iancu Urmatecu este invitatsa asiste la ceremonie, dar este ţinut pâna în ultima clipa, în curtea palatului, laolalta cu vizitiii.Curtea este o tinda mai mare, un loc de veghe şi de aşteptare. Instalat ministru, baronul îlnumeşte pe Iancu Şef de cabinet, ceea ce, evident, reprezinta o promovare serioasa, dar într-un loc tot de trecere, în spaţiul care precede puterea şi consacrarea sociala. Devenit Preşedinteal funcţionarilor publici, Urmatecu primeşte o invitaţie la balul de la palat. S-ar putea spune ca,în sfârşit, uşile salonului s-au deschis, dar nu pentru mult timp, pentru ca Jurubiţa şi procurorulHangiu pun la cale distrugerea sa. Într-o camera de aşteptare, dezvolta Urmatecu şi ideile luidespre forţa şi cultura, doua realitaţi între care el traieşte. În momentul când este pus subacuzaţie pentru tranzacţia ilicita a moşiei Baloşeni, fostul arhivar cauta sprijin la avocatulIacomin, om învaţat, crescut în Franţa. Aşteptându-l, Iancu Urmatecu priveşte cu multa uimiretratatele de jurisprudenţa şi volumele de filozofie din biblioteca, semnul unei realitaţiinaccesibile lui. […] Începând cu acest moment va avea un deosebit respect pentru cei caredeţineau preţioase cunoştinţe, cartea fiind în mintea lui un mijloc de a paşi dincolo. Un semnal evoluţiei sale constituie şi numeroasele obiecte ale baronului ajunse, pe cai laturalnice, încasa sa. În ciuda acestui transfer lucrurile pastrau în continuare secretul acestei inaccesibilitaţi.„xi Prin urmare „anticamera“ în acest roman „cu multe planuri, este un loc de observaţie, [... ]– simbolul unei aşteptari (pânde) sociale. „

Dar omul umil din anticamera este şi un tiran, care spre deliciul sau îşi arata forţa în cadrulfamiliei şi în faţa prietenilor apropiaţi. Sunt numeroase mesele îndestulate, prilej de a-şimanifesta autoritatea în faţa amantelor şi a rudelor sarace. El se poarta asemenea unui „micdespot cu nazuri“, povestind ceea ce nu s-ar fi cuvenit, punând la cale glume sinistre. Faraaceste rude, puterea lui nu ar mai fi avut cum sa se manifeste. El le accepta toate metehnele,lacomia cu care manânca, prostia de care dau dovada, cu o excepţie, „concurenţasentimentala. „ „Femeia oricare şi în ori ce fel, înspre el trebuia sa vina. „ Astfel, cumnatuluisau îi ia soţia, pe Jurubiţa, o noua Kera Duduca, dar mult mai inteligenta. Urmatecu este şi unindivid rabdator, aşteapta, pândeşte, iar când e pregatit, acţioneaza. La început prieten cuIvanciu, ajunge în cele din urma, pentru ca-l tradase, sa se razbune. Individ practic acest omnu lasa în urma sa nimic neplatit.

Scriitorul surprinde cu multa obiectivitate numeroase nuanţari ale sensibilitaţii sale sufleteşti.Asemenea lui moş Goriot, din romanul lui Balzac, îşi iubeşte fiica. Când aceasta îşi rupe piciorulîntr-un incendiu, Iancu este atât de înspaimântat la gândul ca fata ar putea sa ramâna invalida,încât îl ameninţa pe doctor. În cele din urma, prin casatoria Amelicai cu un medic erudit, visulde a accede vlastarul sau în „camera înaltei societaţi“ devine realitate.

Setea lui de viaţa ascunde însa o drama interioara: frica de moarte. De aceea, pentru a-şiuşura sufletul, organizeaza cele mai somptuoase înmormântari. Liniştea interioara şi-orecapata, nu în sânul familiei, ci în braţele îmbietoare ale metreselor.

Deşi ni se spune ca este fiica unui boier „scapatat“, soţia lui Iancu, coana Miţa, este o vadita„reprezentanta a lumii patriarhale de mahala“. Acesta femeie simpla, muncitoare, spre a netezişi ea drumul Amelicai statea departe de bârfele care agitau viaţa protipendadei bucureştene.Cu patima femeia „nu l-a iubit, pentru ca nu-i era firea, „ dar din momentul când „a fost vorbasa-l ia, i-a placut curaţenia şi obraznicia lui“. Ca mai apoi, „încetul cu încetul, aceste virtuţi s-au preschimbat în admiraţie. „x Din banii pe care îi avea spre gestionare îşi ajuta rudele saraceşi cheltuia cumpatat, pentru necesitaţile gospodareşti.

Pe Iancu, ca o femeie supusa ce era, îl asculta, pasuindu-i infidelitaţile. Asemenea femeilorde la ţara, ştia sa interpreteze visele şi semnele prevestitoare, manifestând predilecţie sprelumea ocultismului popular. Coana Miţa este în roman reprezentanta unei întregi colectivitaţi,

care îşi conduce viaţa dupa preceptelementalitaţii populare. Pâna şi orgoliosulIancu, în faţa acestei cutume manifesta unrespect aparte. În urma orelor de claca,femeia se înzestrase cu un deosebit simţinterior. Ştia sa interpreteze visele şi semneleprevestitoare. „Treapta de îndata mai maredin rostul tainelor, la coana Miţa, eracumpanirea binelui şi raului, pe cuprinsurimai largi, pe ursite. Ştia ca nici norocul, nicipiaza-rea nu pot ţine! Le vedea ca doi paşi,ce se calca unul dupa celalalt, dar maiînvaţase ca, pentru fiecare om, are mareînsemnatate timpul dintre aceşti paşi.Ajunsesera sa creada ca la unii trec numaicâteva zile iar la alţii o viaţa întreaga n

continuarea în numărul viitor


actualitatea irl

Într-o împrejurare anume am întrebatnişte ţărani bătrâni (peste 80 de ani) de

ce mai lucrează pe câmp din zori şi pânăseara, ştiind că au cele necesare traiului.Răspunsul ne-a derutat puţin: „Nemuncind n-am avea odihnă şi ne-am stinge în scurttimp”.

Apoi, odată cu trecerea anilor, ne-amîntrebat şi noi ce-ar fi dacă nu ne-am duce lamuncă. Care ar mai fi rostul vieţii?

Astfel, pornind de la situaţia de mai sus,am început să fim mai atenţi la oamenii caremuncesc. Din experienţa noastră, din discu -ţiile cu alţii, dar şi din consultarea medicilor,am constatat că munca, efortul, în general,pot fi în aşa fel orientate mental încât să nedea şi nu să ne ia energie. Aşa ne explicămşi mişcările multe şi grele din artele Kung-fu,care ni se păreau extenuante, enervante dar– mai ales – fără sens. Un practicant alacestora ne-a explicat că tot efortul luptei nu-l oboseşte deloc. Din contra, corpul i seumple cu o energie extraordinară. Nu ne maimiră acum afirmaţiile unor cercetători despremuncitorii care împletesc diferite obiecte,despre chirurgi, despre cei care lucreazămanual, în general vorbind. Gândul lor – spunsavanţii – este direcţionat spre mişcările

mâinii în aşa fel încât în ele se află - aparentsau real – un centru al gândirii. Ştiind că orbii„văd” cu degetele, de ce n-ar fi posibilă şivarianta gândirii?

Predând mâinilor această sarcină, celpuţin în momentele acelea, creierul nepoluatde chestiunile minore cotidiene poate, cre -dem, accede la înălţimi nebănuite. Putem fisiguri că aşa se nasc marile idei, marii artişti?

În lumea scriitorilor, spre exemplu, auzimfoarte des că mulţi devin mai puternici scriind.Şi nu este vorba doar despre impactulscriiturii cu diferite medii. Pur şi simplu odescărcare maximă de tensiune şi o perfectăechilibrare nervoasă. Cei care simt nevoia,măcar din când în când, să scrie, e bine s-ofacă, fie şi pentru eiînşişi. Starea lor desănătate va fi dince în ce mai bună.

Aşadar, anumiţioameni însemnaţiau ajuns la con -cluzia că mâinilepot gândi (chiar gân -desc) atunci cândutilizează diferiteobiecte. Printre ei

se numără şi Denis de Rougemont, care ainsistat adesea pe expre sia „A gândi cumâinile”. Sigur, vor spune glumeţii, într-o zi,nici chiar expresia „a gândi cu picioarele” nuva mai fi neapărat o jignire adusă cuiva. Dacăvor exista argumente, îi vom crede.Constatăm, deci, că expresia „munca l-afăcut pe om” are acoperire în realitate.

Dar repetarea şi insistarea numai pe acestaspect, uitându-se intenţionat că omul are şialte necesităţi sau obligaţii, poate să ne-ofacă de nesuportat. Oricum, acest adevăreste dovedit chiar de contrariul său: nemuncaface pe om lânced, bolnav şi cu apucăturineomeneşti. Munca îl face însă mai puternicşi mai inteligent n

Munca – izvor de bucurie şi energie? „Munca ne scapă de trei mari rele: de urât, de fapte rele şi de nevoie” - proverb românesc

n Culiţă Ion UŞURELU

A 23actualitatea irlwww.actualitateairl.com * [email protected]

Motiv popularn Traian VASILCĂU

Decât, maică, mă năşteaiMai bine-un schit înălţaiŞi în el sădeai un crinPentru Mirele Divin.

Când să crească, fir cu fir,Să-l îmbraci în patrafir,Să te-ngroape-n liturghiiDe aici până-n vecii.

Şi-ntr-o zi ca ÎnviereaPotopească-te tăcereaCrinului în cer chematLa porţi mari de împărat,

Crin pe post de nobil sire La o dalbă monastire n

Sunt totmai sigur

Nu ştiam cum singure, singure tălpile mele se imprimau scârţâind guturale pe nisipuri vii sau pe benzi translucide

cu profunzimi ireale.

Credeam că sandalele‐mi sunt ca nişte cilindri pe care trec ca o umbră copiind universul ca să nu‐mi pierd amprentele

de infinite genomuri primordiale.

Acum, în cel de‐al treilea mileniu sonorsunt tot mai sigur pe minechiar se preferă ca iarna să mor

de‐o ancestrală şi gravă ruşine.

Şi nici nu ştiu cine umbra‐mi pândeştetrecerea mea de stea luminoasăcând noaptea Selena gândeşte

să mă scoată din înşelătoarea mea casă n

by Helen Soraghan DWYER

Earth Mother

The plains of Romania Under thirty degrees of heat Stretch to the poplar trees At the edge of the earth.

A weathered peasant lady Offers me water, Her toothless smile Mothers me As I rest in the shade.

She is a daughter of this soil, Of sun and sweat and toil. I am from a city She will never visit.

As I return her smile And sip her water She is every woman’s mother, I am every woman’s daughter n

The collection „No surrender“signed by Helen Soraghan Dwyer isavailable in Books Upstairs, D'OlierStreet, Dublin.

n Coriolan PĂUNESCU

actualitatea irlandeză 146

Documents