Introducere

Cercetarea serviciului diplomatic a parcurs o cale îndelungată. Istorici şi scriitori, filozofi şi renumiţi demnitari de stat, politologi şi diplomaţi au cercetat şi continuă săcerceteze succesele, insuccesele şi secretele serviciului diplomatic din trecut şi contemporan. Necesitatea analizei multidimensionale a sistemului de relaţii diplomatice din cele mai vechi timpuri pînă în prezent şi aprofundarea cunoştinţelor deja existente privind problemele legate de diplomaţie şi serviciul diplomatic au impulsionat considerabil cercetarea structurii corpului diplomatic, imunităţilor şi privilegiilor diplomatice, reprezentanţelor diplomatice etc. Monografiile existente, suportul teoretic, lucrările ştiinţifice şi metodologice la moment reprezintă o bază solidă în evoluţia cercetării şi formării serviciului diplomatic, a specificului, bazelor diplomaţiei şi activităţii diplomatice, exercitată de autorităţile supreme statale în diferite etape de dezvoltare a relaţiilor internaţionale (Greciaantică, Roma antică, Bizanţ), precum şi a principiilor de bază de formare şi funcţionare a serviciului diplomatic modern. Studiile istorice privind originile şi apariţia serviciului diplomatic au jucat un rol important în conştientizarea şi înţelegerea politicii externe a statelor şi a activităţiilor diplomatice.

Un rol deosebit în studierea minuţioasă a acestui fenomen îl ocupă primele izvoare şi menţiuni documentare diplomatice, tratatele şi acordurile încheiate şi monumentele istorice. Unele dintre aceste documente cu valoare istorică sunt corespondenţa de la Tell el Amarna, Legile lui Hammurabi, Legile hitiţilor, Legile lui Manu şi multealtele. În Evulmediu se înregistrează noi forme de perfectare a actelor ca rezultat al evoluţiei sistemului de relaţiii nterstatale, confirmând creşterea nivelului complexităţii relaţiilor diplomatice. Astfel, diplomaţia din secolele XI-XV atestă acte publice la care se referă şi documentele, ordonanţele împăraţilor şi regilor, precum şi reprezentanţilor clerului – papii, patriarhii, episcopii. Apar primele manuale şi cronici. E de remarcat faptul că în activitatea diplomatică a lumii antice şi medievale se face observat aspectul spiritual-religios şi sacru. În această perioadă, principalul arbitru al sistemului de relaţii diplomatice dintre state a fost Papa. Diplomaţia papală era implicată activ în organizarea şi desfăşurarea evenimentelor cu caracter interstatal, printre care cele mai importante erau considerate cruciadele, de către specialiştii în domeniu.

În cea mai mare parte, diplomaţia medievală se limita la relaţii politico-diplomatice interstatale, de multeori avînd caracter separat şi secret, fiind o practică a vremii caracteristică procesului de fragmentare feudală a statelor din Europa.

3

1. Definirea termenului “diplomaţie”

Activitatea de influenţare a deciziilor şi a comportamentului guvernelor străine şi a

oamenilor prin dialog, negociere şi alte măsuri, neimplicând actele de violenţă de orice fel,

defineşte diplomaţia. Din punct de vedere istoric, diplomaţia a însemnat conducerea relaţiilor

(bilaterale sau multilaterale) dintre state suverane de-a lungul istoriei. Până în secolul al XX-lea,

practica diplomatică, ce-şi avea începutul în Europa, a fost adoptată de întreaga lume şi termenul

de “diplomaţie”, este susţinut astăzi, prin numeroase concepte fundamentale: summituri,

conferinţe internaţionale, diplomaţia parlamentară, activităţile internaţionale ale entităţilor

suprastatale şi subnaţionale, diplomaţia neoficială a elementelor non-guvernamentale precum şi

munca numeroşilor angajaţi civili internaţionali1.

Termenul “diplomaţie” este derivat prin intermediul limbii franceze din grecescul

“diploma”, cuvânt care la rândul său este compus din “diplo” – “împăturit în două bucăţi” şi

sufixul “ma” – care semnifică “obiect”2. Documentul împăturit („îndoit”) conferea un privilegiu

– de multe ori doar permisiunea de a călători – celui ce-l purta; iar termenul a ajuns să exprime

documentele prin care anumiţi conducători confereau aceste favoruri.

În Grecia antică, diploma era un act ce certifica completarea unor studii sau a unor

cursuri speciale, acest act de cele mai multe ori fiind împăturit în două. În zilele Imperiului

Roman, acelaşi cuvânt de provenienţă grecească era folosit pentru a descrie documentele oficiale

de călătorie, cum ar fi paşaportul sau diferitele sigilii de trecere de-a lungul imperiului ce erau

emise, de obicei, pe două tăbliţe de metal.

Mai târziu, sensul etimologic a fost extins pentru a acoperi şi aria altor documente

oficiale, cum ar fi tratatele cu triburi sau naţiuni străine. În anii 1700, francezii şi-au numit corpul

lor de oficiali ataşaţi unei legaţii străine corpsdiplomatique. Cuvântul diplomaţie a fost pentru

prima oară introdus în limba engleză de Edmund Burke în anul 1796, având la bază cuvântul de

sorginte franceză diplomatie.

Mai târziu, termenul a fost convertit, fiind aplicabil tuturor actelor solemne publicate de

cancelarii, în special cele ce duceau la continuarea unor acorduri deja existente între diferiţi

conducători.

Diplomaţia a devenit după un timp, identificabil cu relaţiile internaţionale. În secolul al

XVIII-lea, termenul de origine franceză “diplomat”, se referă deja pentru prima dată la o anumită

persoană autorizată să negocieze în numele unui stat.

1 Sir Harold Nicolson – Diplomacy, pag.502Oxford English Dictionary, online edition, la www.oed.com

4

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române din 1998 defineşte astfel termenul diplomaţie:

“activitate desfăşurată de un stat prin reprezentanţii săi diplomatici, în scopul realizării politicii

externe preconizate; comportare şireată, abilă, subtilă, 2. carieră, profesiune de diplomat, 3.

totalitatea reprezentanţilor diplomatici constituiţi în corp. – din francezul “diplomatie”.3

În dicţionarele anglo-saxone (Oxford English Dictionary şi Webster-Merriam), conceptul

de “diplomacy” este mai exhaustiv explicat, incluzându-se unele elemente noi, cum ar fi

„abilităţi diplomatice” sau „arta diplomatică”4.

Este de asemenea demn de menţionat faptul că definirea conceptului de diplomaţie sau

diplomatic în legătura cu relaţiile internaţionale este destul de târzie. Fundamental etimologic

primar fiind acela referitor la documentele oficiale de orice fel, la început interne iar mai apoi

externe şi prin extensie…documente exclusiv externe la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Trebuie să remarcăm pe de alta parte că în spaţiu cultural francez, termenul este, încă din

anul 1798, odată cu apariţia “Dictionnaire de L'Académiefrançaise”5, ediţia a cincea, foarte clar

conturat: “ştiinţa raporturilor externe”, “interese de putere” etc.Putem face astfel o deosebire

între cele două tipuri de definiri timpurii ale termenului: dacă în limba franceză, termenul

“diplomaţie” explica un raport de putere, de forţă, o negociere de pe poziţii antitetice, în limba

engleză, termenul este definit mai mult ca o politică de negociere, ca un cadru al discuţiilor,

destul de rar de pe poziţii de putere, mai degrabă ca doi interlocutori suverani...o negociere cu

tentă de complementaritate.

Diplomaţia este de cele mai multe ori confundată cu “politica externă” sau cu “relaţiile

externe”, dar termenii, nu sunt sinonimi. Diplomaţia este principalul, dar nu singurul instrument

al politicii externe (politică ce este condusă de liderii politici, prin diplomaţi, oficiali civili sau

militari).

Politica externă, pe de altă parte, stabileşte scopuri, prescrie strategii şi impune măsurile

ce trebuie folosite pentru îndeplinirea lor. Poate folosi agenţi secreţi, acţiuni subversive, poate

declara război sau îşi poate impune punctul de vedere prin alte acţiuni violente dar în acelaşi

timp poate folosi şi diplomaţia, singura formă non-violentă în a-şi atinge obiectivele6.

Diplomaţia este aşadar principalul substitut al folosirii violenţei, a forţei sau a tacticilor

subversive; este modul paşnic şi pacificator în care două sau mai multe state negociază o politică

externă comună.

3Dicţionarul Explicativ al Limbii Române , 1998, apud www.vocabular.ro4Oxford English Dictionary, online edition, la www.oed.com5Dictionnairesd’autrefois, French dictionaries of the 17th, 18th, 19th and 20th centuries, proiect al Universitţii din Chicago, la http://www.lib.uchicago.edu/efts/ARTFL/projects/dicos/6 Sir Harold Nicolson – Diplomacy, pag. 23

5

Principalele instrumente ale sale sunt dialogul internaţional şi negocierea, în special

conduse de ambasadori acreditaţi (termen derivat din francezul “envoye” – însemnând: “cel ce

este trimis”) şi alţi lideri politici cu abilităţi de negociatori.

În contrast cu politica externă, care în general este exprimată public, marea majoritate a

diplomaţiei este dirijată în secret, deşi aproape întotdeauna rezultatele sale sunt făcute publice în

relaţiile internaţionale contemporane.

Scopul politicii externe este urmărirea îndeplinirii interesele unui stat, derivate din datele

geografice, istorice şi economice, dar şi din distribuţia puterii internaţionale. Apărarea

independenţei naţionale, securitatea şi integritatea teritorială, politică, economică şi morală, sunt

văzute ca obligaţiile principale ale unei ţări, urmate de păstrarea unei libertăţi deschise de acţiune

pentru interesul statului şi al cetăţenilor lui. Liderii politici ai statelor suverane, sunt cei care

aplică politica externă spre a obţine ceea ce ei percep a fi în interesul naţional, ajustând politicile

naţionale pentru a modifica condiţiile externe şi tehnologia.7

Când diplomaţia eşuează, războiul tinde să urmeze; în orice caz, demn de menţionat este

faptul că diplomaţia este utilă chiar şi în timpul războiului. Conduce trecerea de la proteste la

ameninţări, de la dialog la negociere, de la ultimatum spre represalii, iar războiul spre pace şi

reconciliere cu alte state. Diplomaţia construieşte şi urmăreşte coaliţiile care previn sau

determină războiul, distruge alianţele inamicilor şi susţine pasivitatea faţă de eventualele puteri

ostile. Plănuieşte sfârşitul războiului, şi formează, întăreşte şi susţine pacea care urmează

conflictului. Pe termen lung, diplomaţia tinde să construiască o ordine internaţională care să ducă

la o rezolvare pacifistă a disputelor şi să ducă la o bună cooperare între state8.

Diplomaţii, dar nu numai, sunt cei care sunt însărcinaţi cu activitatea de a practica

diplomaţia. Ei sunt specialişti în a purta mesaje şi în a negocia modificări în relaţiile cu alte state,

în aplanarea conflictelor dintre state şi popoare beligerante. Armele lor sunt cuvintele, întărite de

puterea statului sau a organizaţiei pe care o reprezintă. Diplomaţii ajută liderii să înţeleagă

atitudinea şi acţiunile străinilor, dar ajută de asemenea şi la elaborarea strategiilor şi tacticilor

care vor forma comportamentul străinilor, şi în special al guvernelor străine. Utilizarea înţeleaptă

a diplomaţilor este o cheie spre o politică externă de succes9.

7 David Hoffman – Beyond Public Diplomacy, înWashington Quarterly, vol.25, nr.2, spring 2002, pag.101-114 – www.jstor.org8G.R.Berridge – Diplomacy: Theory and Practice, pag. 1499 Ron Barston – Modern Diplomacy, pag.11

6

2. Diplomaţia în Grecia antică

Întotdeauna grecii, atunci când au încercat să-şi definească trecutul şi să-şi stabilizeze

mental anumite concepte preluate, s-au raportat la “epoca eroică”, devenită o parte a conştiinţei

de sine, o epocă eroică descoperită lor de poemele epice homeriene. Dar chiar şi înaintea

primelor mărturii epice, grecii au existat, chiar dacă ceea ce au făcut sau au suferit era un

teritoriu neclar pentru clasicii lor succesori ca şi pentru noi astăzi. Este mult mai puţin cunoscută

Grecia pre-homerică decât monarhiile orientale contemporane ei, care ne-au lăsat propriile

mărturii scrise sau orale.

În secolul al V-lea îH, Tucidide făcea o comparaţie între cauza şi modul în care

căpeteniile aheilor îl urmau pe Agamemnon şi aliaţii Greciei din secolul respectiv.10

Grecii atribuiau însă Epocii Eroice o formă de internaţionalism asemănătoare celei

existente în cavalerismul medieval european, o participare la o aventură cosmică, o cruciadă

antică. Această perspectivă era fără îndoială cauzată de lirismul epopeii – adevăratele motive

fiind mult mai politice sau sociale decât lăsa să întrevadă Homer.

Înaintemergătorul expediţiei a fost ambasadorul aheilor, trimis de Agamemnon şi

Menelaos la Priam, iar vocea să a fost elocventă, iar cuvintele sale:” au căzut repede, ca fulgii de

zăpadă în iarnă”11 –doar era Ulise! Tot Ulise a fost rugat de căpeteniile aheilor să-l convingă pe

Ahile să se reîntoarcă şi să lupte contra troienilor după cearta cu Agamemnon.

În niciun loc, atât în Epoca Eroică, cât şi în perioadele istorice de la început, nu găsim o

dezvoltare formală şi sistematică a instituţiilor sau a artei diplomatice. Epoca căpeteniilor care-şi

dominau comunităţile a fost urmată de înflorirea republicilor, oraşe-state unde monarhia a fost

înlocuită de aristocraţie, aceasta fiind cea care ghida voinţa comună a cetăţenilor. Grecia era

atunci compusă de o multitudine de comunităţi, preocupate în mare măsură doar de problemele

interne. Oraşele-state erau predominant orientate spre interior sau mai corect, spre sinele

comunitar; birocraţia era aproape inexistentă, iar instinctele politice ale cetăţenilor lor erau

absorbite, în marea lor parte, în “afaceri interne”.

Doi factori au „ajutat” la schimbarea naturii centrate pe politica internă a comunităţilor

greceşti. Fără îndoială că existau legături între conducători sau între oamenii aparţinând unei

anumite poziţii sociale în respectivele comunităţi. Aceste legături inter-familiale sau individuale

au dus la dezvoltarea conceptului de ospitalitate sau curtoazie – un concept ce inducea o anumită

valoare socială, dar numai la adăpostul altui concept cheie – reciprocitatea.

10Tucidide, Războiul Peloponeziac, 1,911Homer, Iliada, 3,222

7

În timp, aceste practici s-au fundamentat într-o instituţie de sine-stătătoare: proxenia, în

care legăturile (xenia) de prietenie – ospitalitate între indivizi, a fost lărgită la nivelul

comunităţilor sau a ambasadorilor. Cel de-al doilea factor este aplicabil numai în anumite cazuri

– legătura religiei, a loialităţii şi a sentimentelor ce au subzistat între colonii şi cetăţile-mamă.

Oraşele erau extrem de conştiente de propria lor individualitate, dar în timp au învăţat să

recunoască şi să respecte individualitatea, atât a prietenilor, cât şi a duşmanilor. Această

perspectivă, i-a făcut pe greci să se angajeze, pe cât posibil, într-o coexistenţă paşnică, un

termen-concept ce descria cel mai concret, “relaţia normală” între două sau mai multe state.

Această relaţie i-a făcut să se asocieze pentru perioade lungi de timp în evitarea războaielor; stare

ce, cu timpul a devenit tot mai clar, le aducea mai multe câştiguri decât pierderi.

Studiul diplomaţiei greceşti în fazele sale primare este bazat pe deducţii mai degrabă

decât pe evidenţe substanţiale directe, dar din secolul al VI-lea îH, personalităţile implicate în

activitatea politică încep să fie vizibile şi acest lucru ajută la interpretarea celor petrecute şi

cauzelor lor. În secolul al VI-lea, ca şi în cele douăce vor urma, strategia este cheia determinantă

în dezvoltarea unei politici şi acest lucru la rândul său are nevoie de interpretare.

Ambasadorul grec iniţial, aşa cum ne este transmisă figura sa de învăţaţii Eladei are

creionată personalitatea mai mult în raport cu unele caracteristici psiho-mentale decât cu unele

abilităţi învăţate. Aşa se explică, „subtilitatea” specifică primului diplomat cunoscut atunci când

acţionează în vederea convingerii lui Ahile să se reîntoarcă pe câmpul de luptă. Efortul său nu

este remarcat prin sensibilitate sau tact, nicio grijă pentru starea psihică a lui Ahile, niciun cuvânt

despre recunoaşterea greşelii lui Agamemnon; ci după o scurtă apreciere a luptei şi o

înviorătoare prezentare ce avea ca ţintă ajutorul aheilor, Ulise, spre finalul discursului, ataşa

toată vina temperamentului exploziv al lui Ahile, un temperament cu care avusese numeroase

probleme în copilărie.

O perspectivă diplomatică directă, cazonă – nicidecum un model pentru generaţiile

viitoare.

Niciun sistem permanent de reprezentare diplomatică nu a fost dezvoltat pentru

ameliorarea ostilităţilor şi a suspiciunilor dintre state necreându-şi proprii diplomaţi profesionişti

nici un limbaj diplomatic adecvat care să ajute la dezvoltarea negocierilor. Diplomaţii greci

vorbeau ca orice alţi cetăţeni şi nu trebuie să fim surprinşi de realismul, francheţea, lipsa

reticenţei diplomatice în această societate competitivă.Atunci când întreaga istoriografie

grecească exprimă lipsa unui simţ comun politic, ar fi o inadvertenţă să ne aşteptăm la o prezenţă

constantă a acestor calităţi în schimburile diplomatice dintre aceste mici dar ambiţioase state.

Prevalenţa unei diplomaţii deschise şi cu o publicitate lărgită, participarea directă a politicienilor

8

activi la negocierilor diplomatice au contribuit masiv la tipologia diplomaţiei greceşti prezentate

anterior.

Avertismentul este moneda comună a diplomaţiei, ameninţarea fiind cu totul altceva, şi

trebuie, în acord cu ideile noastre, să fie privită de un stat suveran ca un act provocator. Această

uzanţă comună a “ameninţării” este o evidenţă a diplomaţiei greceşti antice, a francheţei şi

realismului pronunţat şi o cauză principală a acestei stări de fapt a fost lipsa diplomaţilor

profesionişti şi a unui limbaj diplomatic, la care ne-am referit anterior, special creat pentru a

înăbuşi ieşirile emoţionale, instinctuale ale diplomaţilor. Un vorbitor ce voia să exprime o

ameninţare împotriva unui oraş-stat grecesc antic nu era nevoie să o deghizeze gradat în diverse

fraze convenţionale.

2.1 Creşterea puterii spartane

Activitatea diplomatică spartană îşi are începutul cam din perioada de mijloc a secolului

al VI-lea, în timpul acela creându-se relaţii durabile ale statului lacedemonian cu vecinii săi din

Pelopones, iar până spre sfârşitul secolului un complex întreg de oraşe-state, care făceau parte

din grupul statelor lacedemoniene, s-au unit într-o entitate politico-militară, cunoscută sub

numele de Liga Peloponesiacă.

Eforturile diplomaţiei spartane erau, în primul rând, desfăşurate spre a asigura nevoile

unei securităţi interne, întrucât spartanii locuiau ca minoritate pe teritoriul cetăţii lor şi nu se

puteau simţi în siguranţă atâta timp cât un stat vecin concura pentru o puternică influenţă în

cadrul zonei respective. În consecinţă, eforturile lor militare şi diplomatice erau destinate spre a

asigura supremaţia regională în cadrul Peloponesului, lucru realizat, de altfel, într-o asemenea

măsură încât era politico-militară a statului lui Agamemnon a fost eclipsată de Sparta secolelor

VI-IVîH.

O perioadă timpurie de expansiune şi cucerire i-a făcut pe spartani moştenitorii unei

populaţii subjugate, al cărui statut inferior se reflecta în numele de hilot; încercările acestora din

urmă de a se elibera, în secolele VIII-VII au fost înăbuşite fără drept de apel.

Pe lângă hiloţi, o populaţie periferică înrudită cu spartanii, numită perioeci, a fost

subordonată în timp castei războinice a unei comunităţi omogene din valea Eurotas, ce-şi avea ca

centru, un grup de sătuleţe care ,ulterior, unindu-se au definit Sparta.

Desigur calea cea mai probabilă pentru care Sparta putea invoca un tratat de alianţă

defensivă era revolta hiloţilor, iar în cazul unei asemenea revolte aliaţii Spartei erau obligaţi să

trimită tot ajutorul posibil, în schimb fiecare dintre aliaţi putea cere Spartei ajutor împotriva

atacurilor externe, nu doar în afacerile civile.

Primul act istoric ce poate fi numit, în mod explicit, diplomatic a fost renunţarea la

9

agresiune împotriva cetăţii Tegea în schimbul adeziunii sale la alianţa cu Sparta. Acest pas

însemna trecerea de la război la garanţia unei coexistenţe paşnice şi a unei conlucrări active în

cadrul Alianţei. Agentul acestei schimbări a fost înţeleptul spartan Cheilon, care ca efor

(magistrat) şi general era mâna dreaptă a regelui Anaxandridas.

Modul în care instituţiile spartane s-au adaptat spre a servi direcţiei generale a politicii

sale externe a constituit o problemă complexă. Un răspuns parţial poate fi găsit în oscilarea

ocazională a balanţei puterii interne determinată de împrejurările critice ce se iveau. Un rege

hotărât, susţinut de un anumit succes militar, putea chiar să deschidă calea spre o temporară

autocraţie.

Un astfel de rege a fost Cleomenes, care, într-un moment de apogeu al puterii sale, a

repurtat o victorie zdrobitoare asupra cetăţii Argos, în lupta de la Sepeia, din anul 494. La puţin

timp după această dată apar pentru prima dată disensiuni majore între regii spartani, neînţelegeri

care au dus la intervenţia magistraţilor atât pro cât şi contra lui Cleomenes. Colegiul ales al celor

cinci magistraţi era cat se poate de puternic dar existau limite importante în funcţionarea sa

unitară, membrii săi schimbându-se anual şi neexistând o unitate în concepţii sau politică. Prin

urmare, un rege care încerca să se folosească de magistraţi în atingerea unor scopuri personale nu

se afla pe un teren solid iar politica externă a Spartei, atunci când nu era dictată de teama

generală faţă de hiloţi, putea suferi o variaţie ce putea părea mai degrabă iraţională din cauza

caracterului ei foarte mobil ce ascundea până şi cauzele ce o ghidau din când în când.

Funcţiile Gerousiei, un consiliu al bătrânilor, ce erau legaţi de monarhie prin statutul de

membri al regilor, încă nu au fost prompt desluşite nici până astăzi. Cea mai importantă

caracteristică era vârsta membrilor, a căror calitate de membri se continua până spre sfârşitul

vieţii lor, iar ei constituiau ceea ce era mai degrabă un corp judiciar decât unul pur politic,

oarecum similar modului în care se prezenta Conciliul Atenian al Areopagului în anumite

perioade ale existenţei sale. Ei reprezentau un element de continuitate şi prudenţă, calităţi pentru

care a fost recunoscută Sparta de-a lungul timpului şi care parţial îi ascundeau înşelăciunea şi

subtilitatea.

Apella, adunarea întregii comunităţi spartane cu drept de veto, deţinea o responsabilitate

specială în actul de declarare a războiului şi avea o relaţie specială cu magistraţii, întrucât cel

care era în fruntea ei: Întâiul Magistrat al anului avea puteri extrem de mari în politica externă.

Cu toate acestea Apella nu era un forum al dezbaterilor deschise după cum nu era nici un corp

din cadrul căruia se putea ridica conducerea cetăţii, îndatorirea ei principală era să dea aprobarea

constituţională chestiunilor aflate pe ordinea de zi.

Prin urmare, putem concluziona că politica Spartei tindea să nu fie decisă printr-o

10

discuţie publică în cadrul unui corp deliberativ, aşa cum era cazul Atenei, cum vom vedea în

partea a doua a acestui capitol.

Era o caracteristică a spartanilor să se încredinţeze total în anumite abilităţi

recunoscute, de altfel, de-a lungul secolelor chiar de către rivalii săi. Acesta era secretul

eficienţei lor militare, iar procesul diplomaţiei era îndrumat de oameni care înţelegeau această

pricepere precum generalii Spartei arta războiului.

2.2 Dezvoltarea militaro-politică a Atenei

La începutul secolului al VI-lea, dintre toate comunităţile din nordul Istmului Corintian,

Tesalia era cea mai puternica din punct de vedere militar şi avea o voce de care se ţinea cont în

treburile Amficţionului Delfic, asociaţia religioasă formată din uniunea a douăsprezece triburi din

nord-estul Greciei. Primii ani ai secolului au surprins Atena supunându-se loial şi total

conducerii Tesaliei în campania Primului Război Sacru, în acea vreme Atena nefiind, sub nicio

formă, o putere de prim rang printre puterile greceşti. Din punct de vedere militar îi era

inferioara Spartei şi Tesaliei, iar în termenii resurselor navale şi economice, era de departe

surclasata de Corint.

În timpul secolului al VI-lea, multe dintre legăturile încheiate între atenieni şi alte

comunităţi aveau ca scop mai puţin binele statului decât cel al individului. Primul conducător

cu o oarecare importanţă istorică al Atenei a fost Pisistrate, tiranul care era responsabil de

rezolvarea multora dintre nemulţumirile de ordin social şi economic din Atena secolului al

VI-lea; în cariera să întâlnindu-se cu variate situaţii personale fericite de care a profitat la

maximum, iar în timpul exilului său creându-şi relaţii selective cu mai multe cetăţi greceşti,

relaţii de care s-a folosit din plin mai târziu.

Atena s-a ridicat ca o adevărată putere, de-abia în jurul anului 499, când a dat ajutor

cererii ionienilor de a se răscula împotriva perşilor, o cerere pe care Atena o încuraja spre

deosebire de Sparta, care rămânea rece şi neimplicată extern pentru moment. Din acel moment

înainte, pretenţiile lui Pisistrate la conducerea ionienilor aveau să capete o importanţă mai mare

şi să constituie un factor important în procesul de schimbare a paradigmelor şi în distribuţia

puterii în Grecia.

Legătura ei cu cauza ioniană, marea victorie asupra invadatorilor persani, ca David

asupra lui Goliat, de la Maraton în anul 490 şi rolul ei capital prin intermediul îndemânării

navale şi prin şiretenia lui Temistocle în înfrângerea invaziei condusă de Xerxes asupra Greciei

din 480/79, a adus Atena în fruntea cetăţilor greceşti. Acestea nu au crezut potrivit încă să-i

acorde privilegiul împărţirii comenzii armate cu Sparta împotriva lui Xerxes, dar caracterul

11

insular al Spartei şi nevoia grecilor de conducere centralizată, i-au oferit Atenei oportunitatea de

a apărea în rolul de campioană a cauzei panhelenice, oportunitate pentru care Atena avea atât

înclinaţia cât şi resursele de stat de a o împlini.

Cheia spre puterea şi influenţa ateniană se afla în flota sa care a fost dezvoltată rapid în

anii dintre cele două mari invazii persane. Dar să echipezi şi să menţii o flotă cu oamenii şi

echipamentul necesar era mult mai costisitor decât să păstrezi un număr corespunzător de oameni

de arme cu echipament simplu pentru perioade scurte. Argintul fusese prelucrat din timpuri vechi

în districtul Laurium; exploatarea era intensificată sub Pisistrate iar acum un nou zăcământ se

descoperea la Maroneea. Aceasta era o întâmplare norocoasă temporară, dar atenienii erau destul

de înţelepţi să exploateze noile resurse pentru beneficiul public. Astfel Temistocle era

răspunzător nu numai pentru dezvoltarea adăposturilor portuare şi a docurilor din Pireu (493),

dar şi pentru dezvoltarea flotei ateniene de la şaptezeci la două sute de trireme (483).

Democraţia ateniană se mândrea cu şansa egală de a vorbi, pe care fiecare cetăţean şi-o

putea revendica, şi se presupune că atenienii erau pe cât se poate de înţelepţi atunci când

problemele dezbătute intrau în sfera lor de cunoaştere, dar acea sferă de cunoaştere putea fi mai

puţin evidentă în chestiunea afacerilor externe.

Într-adevăr, se poate spune că în ceea ce priveşte afacerile externe şi financiare, atenienii

aveau o mare nevoie de o îndrumare specializată decât în alte probleme. Temperamentul lor

pendula între speranţe şi temeri şi o mare forţă de caracter şi elocvenţă era necesară pentru a-i

îndruma în deliberările lor. Lauda pe care o aduce Tucidide abilităţilor lui Pericle, tiranul care a

dominat arena politică din anul 460 până în 469, reflectă nevoia atenienilor de o îndrumare mai

fermă decât cea pe care o puteau garanta practicile democratice. Istoricul grec scria că de câte ori

Pericle îi vedea pe atenieni entuziasmaţi în mod inoportun şi insolent îi reducea printr-un singur

cuvânt la o stare de încordare atentă; pe de altă parte dacă aceştia cădeau victime panicii el putea

de îndată să le restabilească încrederea12.

Cea mai mare realizare a perioadei următoare a istoriei ateniene a fost crearea şi

gestionarea a ceea ce de acum este numit Liga Deliană, iar eroul zilei era omul de stat atenian,

Aristide, a cărui reputaţie în ceea ce priveşte probitatea şi schimbul cinstit i-a adus titulatura de

Aristide cel Drept13. A fost un moment rar în istoria Greciei când atât de multe oraşe-stat se

unesc pentru a-şi rezolva diferendele şi pentru a oferi o opoziţie închegată invaziilor persane din

anul 481/480.

12Tucidide, op. cit., II.513Ibidem, pag. 74

12

2.3 Perioada elenistă

Slăbirea vechilor puteri a oferit ocazia, atât unui om cat şi a unui stat, de a-şi susţine un

rol dominant. Hegemonia fusese asumată de către aceste state rând pe rând ca într-o democraţie

veritabilă, dar în secolul al IV-lea a fost acordată o mai mare atenţie naturii conducerii politice în

perspectiva faptului că o educaţie şi o pregătire corespunzătoare erau premisele unei conduceri

politice de mare anvergură de care grecii aveau nevoie.

Platon, deziluzionat de instabilitatea politicii ateniene, a închinat o viaţă de studiu

academic subiectului şi a căutat să conducă experimente practice împreună cu Dionysius al II-

lea, tiranul Siracuzei. La nivel panhelenic, Xenofon vedea cu ochi buni metodele politice şi

aspiraţiile regelui Agesilaus al Spartei, în rolul său de erou al unificării grecilor împotriva

Persiei, o aspiraţie reaprinsă rapid de Iason al Pheraei, iar Isocrates al Atenei a preluat tema

conducerii panhelenice şi pentru a conduce cruciada împotriva Persiei l-a propus pe Filip al

Macedoniei.

Până în anul 338, Filip nu avea nici un rival serios în lumea greacă şi a creat o putere

care nu putea fi surclasată în ceea ce priveşte resursele militare sau economice de nicio altă

comunitate grecească. Majoritatea grecilor erau incluşi în alianţa cu el sub umbrela Ligii din

Corint din anul 338, iar până la moartea sa, în 336, a rămas nehotărât în privinţa invadării

domeniilor persane în fruntea forţelor Ligii. Cu toate acestea, moartea lui doar a amânat invazia

Persiei pentru ca succesorul său, Alexandru cel Mare şi-a exercitat cu rapiditate autoritatea

punând curând Imperiul Persan sub stăpânire macedoneană.

Filip al Macedoniei a fost fără îndoială unul dintre cei mai mari diplomaţi şi militari ai

tuturor timpurilor. Pe măsură ce cariera sa se dezvolta, el devenea din ce în ce mai nevoit să

caute cooperare sau confruntare cu Atena iar acest lucru l-a adus pe Demostene, supremul orator

al întregii Grecii în conflict deschis cu el. Fiecare reprezintă în mod clar una dintre cele doua

influenţe evidente în Grecia: nevoia de a combina cât mai eficient resursele diplomaţiei şi

tradiţiile adânc înrădăcinate ale independentei locale; desfăşurarea rivalităţii lor a fost unul dintre

cele mai dramatice şi picante episoade din toata istoria.

Cu toate acestea nu exista nici un motiv să presupunem ca Filip avea aspiraţii de a fi

altceva decât regele Macedoniei, cu siguranţă niciun motiv să presupunem că acţiunile sale aveau

să fie direcţionate împotriva vreunui interes al oricărui stat, nici că impactul său asupra lumii

greceşti avea să-l depăşească pe cel al predecesorilor lui. În consecinţă, aceia care se aflau în

afara Macedoniei nu se grăbeau să-i urmeze sfatul iar când, după perioada iniţiala de consolidare

internă a căutat să asigure poziţia Macedoniei în exterior, de-abia a putut să evite încălcarea

sferelor tradiţionale greceşti.

13

În anul 350, Demostene a ţinut primul său discurs având ca subiect pe Filip, un discurs la

care se face referire ca fiind primul din seria Filipicelor, de atunci numele de “filipic” denotă în

general o invectivă politică. În acest prim discurs, Demostene a conturat o imagine întunecată a

caracterului lui Filip şi a pus în contrast nobilitatea şi atitudinea lui decisivă cu caracterul ezitant

şi delăsarea care dominau instituţiile democratice ateniene în timpul unei crize. El a pledat pentru

mobilizarea unei forţe ateniene mobile, compusă din infanterie, cavalerie, nave de război şi

transport, pentru a–l abate pe Filip în partea de nord a Egeei şi însărcinarea unei forţe masive

care putea fi trimisă din Atena în cel mai scurt timp14.

Cele trei discursuri ale lui Demostene din Olynthus ,”Olynthiacele”, conţineau propuneri

suplimentare, în special de a îmbunătăţi resursele financiare, la fel ca şi abuzarea oponenţilor lui

politici şi a lui Filip; dar Filip reuşeşte să-şi exploateze prietenii politici şi diviziunile politice

care existau în cadrul şi între statele Ligii Chalcidice , state cu care a reuşit să intre în timp în

diplomaţie directă.

Nu este cunoscut anul când Filip a conceput planul de a trece în domeniile Persiei din

Asia Mică dar această măsură de-abia dacă a putut pricinui surprize atunci când a fost pusă în

practică de fiul său.

Artaxerxes al III-lea al Persiei încheiase un pact de neagresiune cu Filip, un act

diplomatic care putea sugera în el însuşi un conflict de interese latent între două puteri ale căror

sfere se întâlneau la Dardanele. Acolo interesele grupurilor s-au ciocnit iar în anii ulteriori luptei

de la Cheroneea, satrapii persanii din nordul Asiei Mici complotau împotriva lui iar în anul marii

victorii a lui Filip din Grecia, Persia a fost zguduită de asasinarea lui Artaxerxes.

Oportunitatea era prea bună pentru a fi ratată, dar deşi Filip nu a trăit să-şi vadă

îndeplinite planurile, rezultatul a fost că istoria grecească nu a mai putut să fie scrisă numai cu

referire la ceea ce s-a întâmplat în cadrul vechilor limite şi îngrădiri geografice.

2.4 Alexandru cel Mare şi extinderea orizonturilor greceşti

Moartea lui Filip şi criza dinastică macedoneană a fost considerată de mulţi ca o

oportunitate de revoltă fata de Liga Corintului mai ales pentru faptul că deşi Liga incorpora

instituţii federale importante şi se baza pe practicile diplomatice care evoluaseră în secolul al IV-

lea, calitatea de membru nu era voluntară. Tânărul Alexandru de numai 19 ani, şi-a asumat

repede autoritatea în pământul natal şi a dat să se înţeleagă ca Liga trebuia să continue aşa cum

era înainte, el putându-i lua locul lui Filip ca lider militar.

Realizările lui Alexandru pot fi atribuite poate resurselor militare care au fost puse la

dispoziţia sa precum şi viziunilor tactice şi strategice cu care a realizat aceste misiuni, dar viteza

14Demostene, Filipicele, I14

cu care a dobândit succesul a fost menţinută în parte de către viziunea să politică pătrunzătoare

în manevrarea relaţiilor cu celelalte comunităţi15.

Politica şi planurile sale în privinţa urmării la tron nu au fost stabilite înainte de moartea

sa dar a înfiinţat multe comunităţi greceşti şi macedonene în întinderile vaste ale Asiei căutând

într-un final o oarecare fuziune între regatele Macedoniei şi Persiei.

După moartea lui Alexandru din anul 323 s-a petrecut o confuzie dinastică despre care

Demostene şi ceilalţi au presupus ca ar fi endemică în chestiunile Macedoniei, şi deşi imperiul

lui Alexandru a fost divizat în trei părţi: Macedonia, Egipt şi Imperiul Seleucid, împărţirea îi crea

un mic disconfort lui Demostene şi urmaşilor lui politici.

3. Diplomaţia în Roma antică

Roma a moştenit ceea ce grecii au dezvoltat şi au adaptat cerinţelor administrării

imperiale romane. Pe măsură ce teritoriul Romei s-a mărit, oraşul a negociat adesea cu

reprezentanţii zonelor cucerite, cărora le garanta o guvernare proprie parţială printr-o cale de

acord comună16. Acordurile erau făcute în general cu celelalte state sub incidenţa legii

internaţionale greceşti. În timpul Republicii Romane, Senatul a condus politica externă, deşi era

deja înfiinţat un departament de politică externă17. Mai târziu, în timpul Imperiului, împăratul era

cel care avea ultima decizie cu privire la relaţiile externe, emisarii fiind primiţi cu ceremonii şi

onoruri, iar lor şi însoţitorilor acestora li se garanta imunitate pe timpul negocierilor.

Solii romani erau trimişi peste graniţă cu instrucţiuni scrise de către guvernul lor iar

câteodată un astfel de emisar, sau nuntius ajungea să aibă locuinţă permanentă intr-un anumit

oraş. Pentru responsabilităţi mai mari o legatio (delegaţie) de 10 sau 12 Legati (ambasadori) era

organizată sub conducerea unui preşedinte iar delegaţii erau aleşi pentru abilităţile lor oratorice

devenind inviolabili politic şi militar.

Când Imperiul Roman de Apus s-a destrămat în secolul al V-lea dH, majoritatea

tradiţiilor diplomatice au dispărut, monarhiile negociind direct cu conducătorii învecinaţi sau

aflaţi la depărtare prin intermediul emisarilor, iar papalitatea a continuat să utilizeze Legati

(delegaţiile). Ambele forme de diplomaţie intensificându-se în următoarele trei secole.

3.1 Bizanţul

Bizanţul a dat primii diplomaţi profesionişti. Li se dădeau instrucţiuni scrise, li se

comanda să fie politicoşi, să întreţină relaţiile atâta vreme cât fondurile şi generozitatea o

15Arrianus, ExpediţialuiAlexandrucel Mare în Asia, cap.II16Brian Campbell,”Diplomacyîn the Roman World‘, Diplomacy and Statecraft, vol. 12, no. 1 (2001), pag. 7817Ibidem, pag. 99

15

permiteau, şi să vândă bunurile de provenienţa bizantină la preţuri mai mici încurajând astfel

comerţul. Din secolul al XII-lea, rolul lor de informatori despre condiţiile statului care-i găzduia

a devenit vital pentru supravieţuirea imperiului Bizantin.

Pe măsură ca puterea îi scădea, inteligenţa diplomaţilor bizantini au întors de multe ori

conducătorii naţiunilor străine unii împotriva celorlalţi. Imperiul Bizantin folosea aceşti

diplomaţi pe post de spioni licenţiaţi şi pe baza informaţiilor adunate de ei obişnuia să plănuiască

politici externe adecvate şi utile pentru a compensa lipsa de putere. Lucru de altfel utilizat şi de

popoarele învecinate (arabii, perşii sau turcii), dar la fel de bine şi de alte popoare aflate la mai

mare distanta: Roma, sau oraşele-stat italiene ce tocmai îşi începeau dezvoltarea politică.

După căderea Imperiului Bizantin, elemente importante din tradiţia diplomatică au

supravieţuit în Imperiul Otoman şi în Italia Renascentistă.

16

Bibliografie

1. Sir Harold Nicolson – Diplomacy, pag.50

2. Oxford English Dictionary, online edition, la www.oed.com

3. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române , 1998, apud www.vocabular.ro

4. Dictionnairesd’autrefois, French dictionaries of the 17th, 18th, 19th and 20th centuries,

proiect al Universitţii din Chicago, la

http://www.lib.uchicago.edu/efts/ARTFL/projects/dicos/

5. David Hoffman – Beyond Public Diplomacy, înWashington Quarterly, vol.25, nr.2,

spring 2002, pag.101-114 – www.jstor.org

6. G.R.Berridge – Diplomacy: Theory and Practice, pag. 149

7. Ron Barston – Modern Diplomacy, pag.11

8. Tucidide, Războiul Peloponeziac, 1,9

9. Homer, Iliada, 3,222

10. Demostene, Filipicele, I

11. Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, cap.II

12. Brian Campbell,”Diplomacy în the Roman World‘, Diplomacy and Statecraft, vol. 12, no.

1 (2001), pag. 78

17