MUZEUL „VASILE PÂRVAN”

BÂRLAD

ACTA

MUSEI

TUTOVENSIS

VIII

2013

ACTA MUSEI TUTOVENSIS Publicaţie a Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad Str. Vasile Pârvan nr. 1 731003 Bârlad � 0235 42 16 91; 0335 404 746 Fax: 0235 42 22 11 E-mail: muzeuvp@muzeuparvan.ro www.muzeuparvan.ro

ACTA MUSEI TUTOVENSIS Publication of „Vasile Parvan” Museum, Barlad 1 Vasile Parvan Street 731003 Barlad � 0235 42 16 91; 0335 404 746 Fax: 0235 42 22 11 E-mail: muzeuvp@muzeuparvan.ro www.muzeuparvan.ro

Colegiul de redacţie: Prof.univ.dr. Vlad CODREA Prof.univ.dr. Nicolae CREŢU Prof. Mircea MAMALAUC Ă Muzeograf Alina BUTNARU Prof. Mircea OANCĂ Redactor şef: Prof. Mircea MAMALAUC Ă Traducerile şi corectura în limbile străine: Prof.univ.dr. Nicolae CREŢU Prof.univ.dr. Vlad CODREA Prof. Ana şi Alexandra ILIE

REVISTA APARE CU SPRIJINUL FINANCIAR AL CONSILIULUI JUDE ŢEAN VASLUI

Revistă fondată de prof. Mircea MAMALAUC Ă. Apare anual din 2006.

Coperta I: Aspect din expoziţia permanentă.

MUZEUL “VASILE PÂRVAN” BÂRLAD

A C T A

M U S E I

T U T O V E N S I S

VIII

2013

Bârlad ∗∗∗∗ 2013

Revistă tipărit ă de CASA EDITORIAL Ă DEMIURG (acreditată de CNCSIS în 2003, reacreditată în 2006 şi în 2010). Şoseaua Păcurari nr. 68, Bl. 550, Sc. B, Et. 4, Ap. 16 700547 Iaşi, România ���� 0745.37.81.50 E-mail: ceddemiurg@gmail.com; ceddemiug@yahoo.fr www.librariademiurg.com Consilier editorial: dr. Alexandrina Ioni ţă Director marketing: Irina Croitoru Editura r ăspunde la comenzi în limita tirajului disponibil. © Muzeului „Vasile Pârvan”

ISSN: 1842-2373

CUPRINS/CONTENT

ARHELOGIE/ARCHAEOLOGY

Marin ROTARU, Cristian ONEL, Laurenţiu URSACHI, Plastica neolitică Stoicani-

Aldeni descoperită pe teritoriul judeţului Vaslui

Neolithic representations discovered on Stoicani-Aldeni site, Vaslui county .................

7

George Dan HÂNCEANU, Un nou exemplar din tipul vaselor cu torţi zoomorfe

descoperit în Bazinul Bârladului (secolele II-III d. Hr.)

Un nouvel exemplaire de type de vases zoomorphes, découvert dans le bassin de la

rivière de Bârlad (II-IIIème

siècle ap. J. C.) ....................................................……….....

16

Paul CIOBOTARU, Costel ILIE, Aşezarea Sântana de Mureş-Cerneachov de la

Negrileşti ( jud. Galaţi) (I)

The settlement Sântana de Mureș-Cerneachov from Negrilești (Galați County) (I) ........

30

Ion IONIŢĂ, Octavian Liviu ȘOVAN, O necropolă a dacilor liberi la Ștefăneşti (jud.

Botoşani)

Eine Nekropole der freien Daker bei Ștefăneşti (Bezirk Botoşani) ................................

47

Vasile DIACONU, Câteva piese de inventar funerar specifice secolului IV p. Chr.,

provenite de la Ingăreşti (com. Urecheni, jud. Neamţ)

Some funerary artifacts from the fourth century A. D. discovered at Ingăreşti

(Urecheni village, Neamţ County) .....................................................................................

53

Stela ŢAU, Mircea NICU, Recipiente de sticlă. Necropola birituală de la Barcea (secolul

IV d. Hr.) (jud. Galaţi)

Glass containers found in the bi-ritual necropolis in Barcea (Galați County)

(the 4th

century A.D.) …..………………………………………………………..………

62

Mircea MAMALAUCĂ, Studiu asupra fibulelor descoperite în necropola de secol IV

p. Chr., din punctul „Islaz”, sat Polocin, comuna Pogoneşti (jud. Vaslui)

Fibulas found in the 4th

century A. D. necropolis, from “Islaz” site, Polocin village,

Pogoneşti (Vaslui County) ……….……………………………………………………..

73

Ecaterina LUNG, Neamurile germanice în operele narative de la începutul Evului Mediu

Germanic peoples in the narrative works at the beginning of the Middle Age …...........

88

Costin CROITORU, Descoperiri arheologice de pe teritoriul judeţului Galaţi, atribuite

populaţiilor turanice

The archaeological discoveries from the teritory of Galaţi county, assigned to the

turanic people ..................................................................................................................

97

Dan Gh. TEODOR, Necropola medievală timpurie de la Arsura-Vaslui

Nécropole médievale du haut Moyen Âge de Arsura-Vaslui ….……....…………….

107

Sorin LANGU, Aspecte ale preţurilor la animale, la începutul secolului al XVII-lea,

în Moldova Aspects of the animals prices at the beginning of the 17

th century in Moldavia ………

114

MEMORIALISTICĂ/MEMOIRS

Nicolae CREŢU, „Desincronizare” și cutezanță radicală

„Désynchronisation” et audace radicale ......................................................................

119

Elena ILIE, Edmond Nicolau - a Renaissance man of the 20th

century……………………... 126

Corneliu LUPEŞ, Maria Pillat Brateş, o acuarelistă interzisă - fals tratat de ghidaj

Maria Pillat Brates, a forbidden aquarellist - a false treaty guide……………………..

135

Ioana COŞEREANU, G. T. Kirileanu în documente inedite

G. T. Kirileanu in undiscovered documents.....................................................................

139

Gabriela CLOŞCĂ, Pictorul Sorin Manolescu - fotografii inedite din colecţia familiei

The painter Sorin Manolescu - undiscovered photos from the family collection ............

142

Monica NĂNESCU, Reprezentanţi de seamă ai învăţământului universitar de profil

chimic ieşean - o continuitate a elitelor academice

The important personalities of the university education by chemistry profile from

Iasi - a continuity of academic elites …………...………………………………………

148

Simon SALCĂ Jr., Nicolae Stoica - un “zugrav” uitat Nicolae Stoica - a forgotten painter …………………………………………………….

153

Roxana DIACONU, Surse documentare privitoare la celebrarea centenarului naşterii lui

Ion Creangă (Humuleşti, 1937)

Documentary sources concerning the celebration of the birth of Ion Creangă

(Humulești, 1937) …………………………………………………………………….

162

ŞTIINŢELE NATURII/NATURAL SCIENCES

Tony-Cristian DUMITRIU, Ana-Maria HUŢU, Conglomerate cretacice pe Pârâul Oii ...

Cretaceous conglomerates on the Pârâul Oii …………………………………………. 174

Cecilia ŞERBAN, Mihaela CRISTESCU, Aspecte privind influenţa factorilor antropici

asupra faunei de insecte din ecosistemele terestre limitrofe Municipiului Galaţi

(România)

Aspects concerning the influence of anthropogenic factors of insect fauna

of adjancent ecosystems Galați .......................................................................................

186

Adrian BĂLĂNICI, Toma STOLERU, Maria Magdalena ZAMFIRACHE, Aspecte

privind creşterea hidroponică a plantelor

Aspects on hydroponic growth of plants .........................................................................

194

Luiza FLOREA, Trecut şi prezent în conservarea biodiversităţii în România

Past and present in biodiversity preservation in Romania ............................................

205

Mariana CUZIC, Maria GERU, Nicolae POŞTARU, Catalogul sistematic al colecţiei

de schelete parţiale de mamifere a Centrului Muzeal Ecoturistic „Delta Dunării” Systematic check list for the collection of mammals partial skeletons in Danube Delta

Eco-Turism Museum Center ………….…………………………………………………

211

Viorel CUZIC, Mariana CUZIC, Observaţii privind păsările şi mamiferele din zona

Lacului Furtuna-Delta Dunării

Observations on birds and mammals in the Furtuna Lake-Danube Delta …..................

224

Gabriela GRIGORAŞ, Studii comparative preliminare privind reacţiile leucocitare ale

puietului unor specii ciprinide de cultură, în condiţii de iernat

Preliminary comparative studies on the leukocyte reactions juveniles of cyprinids

species of culture in wintering conditions………………………………………………

230

Elvira MACOVEI, Aspecte de răspândire faunistică şi de ecologie a speciei Cantharis

Rustica Fall. (Coleoptera) în România ….……………………………….……………

Aspects of spread fauna and ecology of the Cantharis Rustica Fall. (Coleoptera) in

Romania …….………………………………………………………………………….

242

RECENZII

Dan Gh. TEODOR, Ioan STANCIU, Locuirea teritoriului nord-vestic al României între

antichitatea târzie şi perioada de început a epocii medievale timpurii (mijlocul sec. V

- sec. VII timpuriu) .................………………………………………………………….

246

Mircea MAMALAUCĂ, Ion T. SION, Umbrărești. Vatră milenară de istorie ..................... 249

ARHEOLOGIE

PLASTICA NEOLITICĂ STOICANI-ALDENI DESCOPERITĂ PE TERITORIUL JUDEŢULUI VASLUI

Marin ROTARU∗∗∗∗, Cristian ONEL∗∗∗∗∗∗∗∗, Laurenţiu URSACHI∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗

Key words: Vaslui County, Stoicani-Aldeni site, plastic, anthropomorphism, zoomorphism.

În judeţul Vaslui, s-au descoperit douăzeci şi patru de puncte arheologice Stoicani Aldeni.

Dintre acestea, două au fost descoperite de autorii acestui articol. Perieghezele efectuate în ultimii ani, în siturile aparţinând aspectului cultural Stoicani-Aldeni de pe teritoriul judeţului Vaslui, s-au soldat cu descoperirea unui bogat material arheologic, care în prezent se află la Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” din Vaslui şi Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad.

În aşezarea de la Bârlăleşti-Stanţia s-au descoperit de-a lungul timpului mai multe figurine antropomorfe, care au fost publicate, dar au apărut şi altele, deosebit de interesante, pe care le prezentăm în continuare1.

Unul dintre exemplare reprezintă un bust de statuetă feminină (Pl. 6/9) căreia îi lipseşte capul, iar mâinile sunt rupte din vechime din dreptul perforaţiilor. Este plat, confecţionat din pastă fină, acoperit cu angobă de culoare gălbuie-cărămizie. Sânii sunt marcaţi prin două proeminenţe conice, dar cel din dreapta lipseşte şi sunt încadraţi între două linii orizontale şi altele oblice trasate printre ele. Una din liniile oblice continuă până la baza gâtului. Pe suprafaţa posterioară are o şănţuire verticală, uşor adâncită, care marchează şira spinării.

Tot în aşezarea de la Stanţia provine un bust de statuetă cu un singur sân plasat în centrul pieptului. Mâinile sunt marcate prin proeminenţe la nivelul umerilor (Pl. 6/10) străpunse de mici perforaţii rotunde. Partea posterioară are o şănţuire verticală. Pasta fină este acoperită cu angobă şi are culoarea galben-cenuşie. Statueta pare să fie un personaj androgin. Aceste statuete sunt rare. În cultura Cucuteni sunt cunoscute trei exemplare în complexul Dumeşti (Vaslui)2 şi un exemplar la Scânteia (Iaşi)3. Androginitatea este o consecinţă mitologică şi reflectarea plastică a principiului coincidentia oppositorum, un paradox divin aflat deasupra personalităţii umane, în care contrariile se atrag şi sunt transcendente. Statueta de la Bârlăleşti-Stanţia poate reprezenta un personaj distinct, sau poate divinitatea primordială capabilă de autoreproducere, o ipostază a „Marii Zeiţe”4.

Un bust de statuetă feminină provine din aşezarea de la Lăţeşti (Pl. 2/6). Este asemănător cu primul bust descoperit de la Bârlăleşti. Pe faţa anterioară are sânul din dreapta căzut din vechime, iar pe piept şi spate este incizat câte un dreptunghi cu diagonale.

Un corp fragmentar de statuetă feminină s-a descoperit la Ciocani (Pl. 1/5). Este realizată dintr-o pastă fină de culoare cenuşie. Şoldurile şi fesele sunt modelate generos. Pe fese are incizii în spirală, iar pe picioare inciziile oblice se întâlnesc lateral, în unghiuri drepte. Inciziile din zona pelviană sunt redate ca o cortină întredeschisă, lăsând liberă zona cuprinsă între ombilicul, marcat cu o proeminenţă străpunsă de o incizie verticală, şi sexul în formă de V. Partea superioară a corpului, parţial păstrată, este plată şi are pe spate o şănţuire care marchează linia coloanei.

∗ marinrotaru46@gmail.com ∗∗ vichionel@yahoo.com ∗∗∗ ursachi_laur@yahoo.com 1 Marin Rotaru, Antichităţile Elanului II, Bârlad, 2009, p. 57-104. 2 Ruxandra Maxim Alaiba, Locuinţa nr. 1 din faza Cucuteni A3 de la Dumeşti, „Acta Moldaviae Meridionalis”, V-VI, 1983-1984, p. 98-148, fig. 9-10, 12. 3 M. Mantu, Plastica antropomorfă a aşezării Cucuteni A3 de la Scânteia, jud. Iaşi, în „Arheologia Moldovei”, XVI, 1993, p. 51-67. 4 Dan Monah, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie, Piatra Neamţ, Muzeul de Istorie, 1997, p. 209-2010.

7

Tot din aşezarea de la Ciocani este o coapsă cu partea inferioară a corpului (Pl. 3/1). Şoldul şi fesa sunt redate la fel de generos. Ornamente incizate întâlnim pe fese şi picior.

Partea inferioară a unui picior de statuetă (gamba) s-a descoperit în aşezarea de la Bârlăleşti-Stanţia (Pl. 4/8). Pasta este de culoare cărămizie-cenuşie cu pete de culoare roşie-crudă. La partea superioară are o incizie care înconjoară genunchiul.

O altă gambă, care provine din aşezarea de la Halta Dodeşti (Pl.4/7), poartă amprenta lipirii cu celălalt picior. A aparţinut unei statuete de mari dimensiuni.

În aşezarea de la Bârlăleşti-Stanţia s-a găsit jumătatea inferioară a unei statuete cu picioarele unite, terminate conic şi delimitate printr-o incizie (Pl. 3/2). O incizie circulară înconjoară zona pelviană. Piesa îşi găseşte analogii în exemplarele descoperite la Stoicani.

Din aşezarea de la Igeşti-Scândureni provine un picior de statuetă de mari dimensiuni, rupt de la genunchi, unde a avut o canelură (Pl. 2/1). Este decorat cu incizii circulare pe fese. Pasta fină este de culoare cenuşie gălbuie. Piese asemănătoare s-au descoperit la Igeşti.

Un alt picior de statuetă, rupt de la genunchi, găsit la Bârlăleşti (Pl. 2/4), are pe fesă aceleaşi incizii circulare, iar în faţă incizii oblice, care pornesc de la ultimul cerc de pe fese spre locul de împreunare a picioarelor.

În aşezarea de la Popeni s-a găsit un picior de statuetă feminină rupt de la genunchi, unde a avut o canelură circulară. Statueta are partea superioară a corpului plată (Pl. 2/2), iar şoldul este marcat printr-o perforaţie. Pe fese are incizii în spirală, iar în faţă oblice, la fel ca la piesa de la Bârlăleşti prezentată mai sus. O incizie orizontală uneşte perforaţia de la şoldul din stânga cu cea din dreapta, care lipseşte.

Din aşezarea de la Gura Idrici provin două picioare de statuete cu decor în spirală pe fese (Pl. 5/1/2). Picioarele sunt rupte de la genunchi. Tot aici s-a găsit partea inferioară a picioarelor unite de la o statuetă feminină cu trei incizii longitudinale (Pl. 5/5).

La Gura Idrici s-a descoperit un fragment de vas cu un deget în relief de tip „pithos” (fig. 5/6). Are similitudini în descoperirile de la Dodeşti, dar şi în ceramica dunăreană sau anatoliană de la Hacilar III.

Două picioare de la un sanctuar s-au găsit în aşezarea de la Gura Idrici (Pl. 5/3-4). Sunt realizate din pastă fină de culoare cenuşie.

O realizare plastică de excepţie este o statuetă descoperită aproape întreagă la Fruntişeni (Pl. 6/7) şi reprezintă femeia tânără gravidă. Simbol al fertilităţii, statueta este decorată cu incizii numai pe partea anterioară. Cele de pe abdomen, în formă de paranteze deschise, scot în evidenţă sarcina. Partea superioară a statuetei este plată, are braţele conice şi foarte puţin profilate. Îi lipsesc gâtul şi capul şi nu are sâni. Bazinul are steatopigie bine reliefată, iar burta este ţuguiată. Partea inferioară a corpului se termină printr-un pivot conic, puţin curbat, cu picioarele sudate.

O altă statuetă feminină descoperită la Fruntişeni (Pl. 1/2), cu puţine decoraţiuni, este bine proporţionată, dar îi lipseşte capul.

La Codreni s-a descoperit o frumoasă statuetă feminină (Pl. 1/1) de la care lipseşte capul şi zona gambelor. Fesele, bine profilate, nu sunt incizate. Are picioarele unite şi mâinile marcate prin proeminenţe la nivelul umerilor străpunse de mici perforaţii rotunde. Zona coapselor este bine profilată. Nu este decorată cu incizii.

Tot la Fruntişeni s-a descoperit partea superioară a unei statuete (Pl. 1/4) cu decoraţiuni în zona gâtului şi a pieptului, două figurine antropomorfe din piatră (Pl. 4/3, 14) unice în aspectul cultural Stoicani-Aledeni, trei busturi de statuetă feminină (Pl. 4/2, 4; 6/1), un picior frumos decorat (fig. 4/10), un bazin feminin (Pl. 4/9).

Frumoase sunt bustul (Pl. 4/1) şi piciorul de statuetă descoperit la Trestiana (Pl. 6/8), dar şi piciorul de la Ciocani (Pl. 6/4), statueta de la Codreni (Pl. 6/2), sau picioarele unite, delimitate printr-o incizie (Pl. 2/3) de la Bârlăleşti.

Bazinul unei figurine descoperit la Ciocani (Pl. 3/1) este asemănător cu cel descoperit la Codreni.

Menţionăm, de asemenea, şi piciorul de statuetă descoperit la Codreni (Pl. 3/3). Numeroşi cercetători au scris despre steatopigia statuetelor, dar fenomenul nu este atestat

8

antropologic la populaţiile europene şi nici la cele asiatice. Şoldurile şi fesele sunt modelate generos ca urmare a obezităţii sau corpolenţei, privite ca

idealuri de frumuseţe şi ca simbol al fertilităţii. Nu este exclus ca reprezentarea unor personaje feminine obeze să fi fost făcută în scop magic, invocându-se revărsarea bunăstării divine asupra comunităţii respective.

Se observă că statuetele nu sunt întregi, fiind distruse după săvârşirea ritualului, care avea un pronunţat și precis rol magic. Statuetele erau distruse la anumite intervale sau în anumite situaţii „când se recrea lumea”5. Spargerea statuetelor echivala cu un act de creaţie, trecerea de la virtual şi de la amorf la formal6.

Special am lăsat la urmă o descoperire recentă, deosebit de interesantă, de la Fruntişeni (Pl. 1/3). Este vorba despre un disc de ceramică arsă, cu marginea crestată. Este o piesă unică în faciesul cultural Stoicani Aldeni care nu poate fi decât forma discului solar. Are diametrul de 58 mm şi grosimea discului cuprinsă între 4-7 mm.

Este cunoscut că simboluri solare apar incizate sau pictate cu ocru roşu pe pandantivele rombice descoperite la Lişcăteanca, Stoicani, Bârlăleşti-Stanţia, Suceveni, Lăţeşti, Igeşti sau pe gâtul figurinelor feminine de la Stoicani şi Suceveni7.

Este posibil ca anume discuri să mai fie descoperite prin cercetări de suprafaţă şi în alte aşezări.

Plastica zoomorfă În aşezarea de la Codreni s-a descoperit un corn (Pl. 6/6), iar în aşezarea de la Fruntişeni

protome zoomorfe (Pl. 4/12-13) şi două toarte de polonic, una terminată în protomă de ovină (Pl. 4/5) şi alta frumos decorată (Pl. 4/11). Tot la Fruntişeni s-a descoperit o toartă de polonic (Pl. 4/6) fragmentară.

Cercetările ulterioare sperăm să ne aducă noi date privind plastica aspectului cultural Stoicani-Aldeni.

NEOLITHIC REPRESENTATIONS DISCOVERED ON STOICANI-ALDENI SITE

(VASLUI COUNTY) On the ground of Vaslui County there were discovered twenty-four sites that belongs to Stoicani-Aldeni Culture. The surface researches done in recent years led to a rich archeological material.

5 Mircea Eliade, Le Sacré et le Profan, Paris, Gallimard, 1965, p. 50. 6 Ibidem. 7 Ion T. Dragomir, Eneoliticul din sud-estul României, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, p.104.

9

10

11

12

13

14

15

UN NOU EXEMPLAR DIN TIPUL VASELOR CU TOR ŢI ZOOMORFE

DESCOPERIT ÎN BAZINUL BÂRLADULUI (secolele II – III d. Hr.)

George Dan HÂNCEANU*

Mots clef: établissements, nécropoles, daces libres, urnes avec des anses zoomorphes, influence sarmate, le bassin de la rivière de Bârlad, II – IIIème siècles ap. J. C.

Cercetările arheologice de pe teritoriul Moldovei, cu precădere cele din a doua jumătate a

secolului al XX-lea, au scos la lumină un număr impresionant de necropole aparţinând dacilor, din secolele al II-lea – al III-lea d.Hr., numiţi convenţional în literatura de specialitate dacii liberi. Aceste cimitire, uneori cu un număr foarte mare de schelete, precum la Văleni (jud. Neamţ)1, conţineau morminte birituale, de incineraţie şi înhumaţie, primele mai numeroase.

Printre vasele folosite ca urne de incineraţie, de diferite tipuri, clasificate în diverse articole şi cărţi de arheologie2, se întâlnesc şi cele cu torţi zoomorfe (având reprezentaţi îndeosebi urşii), considerate de mulţi specialişti ca fiind de influenţă sarmată, precum alte obiecte din inventarele necropolelor respective, cum ar fi clopoţeii, pandantivele-căldăruşă, pandantivele de spadă şi oglinzile cu tamga.

Urnele cu torţi zoomorfe sunt rare şi s-au găsit în cimitire dacice de epocă romană, din spaţiul est-carpatic, precum la Poieneşti (jud. Vaslui)3, Bărboasa-Gălăneşti (jud. Bacău)4 şi la Moldoveni (Dealul Gabăra) în județul Neamţ5. Pentru a ne raporta şi la exemplare mai vechi decât cele menţionate, putem adăuga şi vasele de bronz sau lut, care nu au servit ca urne (de influenţă scitică ori sarmată), dar care au torţi zoomorfe, precum cazanele de bronz, de tip scitic (secolele al VI-lea – al V-lea î.Hr.), de la Scorţaru (jud. Brăila)6, Iacobeni-Dângeni (jud. Botoşani)7, prevăzute

* Muzeul de Istorie Roman, str. Cuza Vodă, nr. 36, email: georgehanceanu@yahoo.com 1 I. Ioniţă, V. Ursachi, Văleni. O mare necropolă a dacilor liberi, Editura Junimea, Iaşi, 1988, 175 p. Cercetările arheologice din anii 1964-1968 și 1970 au permis descoperirea a două necropole distincte (notate de autori necropola I, cu 28 morminte, şi necropola II, cu 578 morminte), cu un total de 606 morminte, dintre care 484 de incineraţie şi 122 de înhumaţie. 2 R. Vulpe, Săpăturile de la Poieneşti din 1949, în „Materiale şi cercetări arheologice” (în continuare, prescurtat „Materiale”), I, 1953, p. 449 (fig. 357 – primele cinci tipuri), p. 454 (fig. 359 – tipul 6) (în continuare, prescurtat Săpăturile…); I. Ioniţă, V. Ursachi, op.cit., p. 165 (fig. 63 – tipurile 1, 5), p. 166 (fig. 64 – tipurile 2, 3, 4, 6). 3 R. Vulpe, Săpăturile…, în „Materiale”, I, 1953, p. 373, 374 – M.211 (fig. 240, 241), p. 399 – M.295 (fig. 305); Gh. Bichir, Cultura carpică, Bucureşti, 1973, p. 354, 355, 358 (pl. CXXXVIII/1, CXXXIX/2, CXLII/4) (în continuare, prescurtat Cultura…). 4 Gh. Bichir, Cultura…, p. 356 – M.F. şi M.217 (pl. CXL/1-9); V. Căpitanu, Necropola daco-carpică de incineraţie din secolul al III-lea de la Gălăneşti-Bărboasa, comuna Onceşti, judeţul Bacău, în „Carpica”, VII, 1975a, p. 81 – M.181 (fig. 6/1), p. 84 – M.217 (fig. 6/3); Idem, Contribuţii la cunoaşterea populaţiei autohtone în sec. II – III în judeţul Bacău, în „Muzeul Naţional” (în continuare, prescurtat MN), II, 1975b, p. 302 (fig. 8/a-b), p. 304 (fig. 10/2); Gh. Bichir, Les Daces libres de l'époque romaine à la lumière des données archéologiques, în „Thraco-Dacica” (în continuare, prescurtat, TD), Bucureşti, 1976, p. 296, fig. 6/1 (în continuare, prescurtat Les Daces libres…). 5 I. Antonescu, Săpăturile arheologice de la Gabăra, în „Materiale”, VII, 1961, p. 452 – M.16 (fig. 4); Gh. Bichir, Cultura…, p. 355 (pl. CXXXIX/1); Idem, Les Daces libres…, în TD, 1976, p. 294 (fig. 4/1). Specificăm faptul că, în literatura de specialitate, acest sit este trecut de multe ori Gabăra-Moldoveni, însă nu există o localitate Gabăra, ci doar un punct Dealul Gabăra, în trecut pe teritoriul satului Porceşti, astăzi Moldoveni. 6 V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982, ediţie îngrijită de R. Florescu, p. 11-13, fig.1.

16

cu patru torţi ce redau acelaşi animal (gazela) şi cel descoperit la Calu (astăzi Piatra Şoimului, jud. Neamţ)8, considerat din punct de vedere tipologic diferit de celelalte două amintite şi datat mai târziu (secol al II-lea d.Hr.), fiind atribuit sarmaţilor. Tot de influenţă sarmată este şi toarta din aşezarea dacilor liberi de la Pânceşti (jud. Neamţ)9, ce reprezintă un urs cu capul întors. Ea provine de la un vas ceramic de culoare cărămizie.

Interesant de remarcat că cele cinci exemplare de vase-urne amintite, două la Poieneşti (M. 211/pl. I/1 şi unul fragmentar – M. 295), două la Bărboasa (M. 217 – nr.inv. 6110/pl. II/1-2 şi M. 181 – nr. inv. 6121/pl. III/1-2)10 şi doar unul la Gabăra (M. 16 – nr.inv. 22/pl. I/2) sunt aproximativ identice ca pastă (de regulă fină), mod de fabricaţie (la roată), formă (tronconice, cu corpul puternic bombat şi gura trasă spre interior), culoare (cărămizie sau cărămiziu-roşietică, rar roşie) poziţionare a torţilor (câte două situate pe umerii pronunţaţi ai vaselor) şi reprezentare animalieră (de obicei ursuleţi). Urnele au fundul inelar şi gura largă (diametrul gurii dublu faţă de bază), ultima acoperită de un capac mare sau un vas improvizat drept capac (strachină, castron, fructieră). Respectivele recipiente au gura simplă, lipsită de alte adăugiri (praguri, şanţuri), precum alte vase-urne, în vederea plierii capacului.

Tematica privind tipologia acestor urne este una extrem de interesantă şi atractivă specialiştilor, nu doar prin frumuseţea recipientelor, ci îndeosebi prin implicaţiile asupra complexelor dacice, îndeosebi în context funerar. Descoperirile relevă legăturile daco-sarmatice, dar şi influenţa acestor triburi asupra comunităţilor locale.

Prin intermediul acestui articol nu dorim reluarea aceloraşi informaţii despre cunoscutele artefacte funerare sau să întocmim o tipologie a urnelor sarmate, ci să atragem atenţia asupra unui nou vas, aparte prin caracteristicile sale şi implicit diferit de celelalte exemplare. Analiza comparativă susţine cu argumente această idee.

Deşi găsit întâmplător, în curtea familiei Ioniţă, vasul este întreg (uşor ciobit la gură, pl. IV/1-2) şi sugestiv în privinţa formei, decorului şi culorii. Descoperit în anii 1990 în localitatea Dumeşti (jud. Vaslui), în punctul Pe Dealul Beciului (II). În Grop (vezi harta), vasul a fost donat inginerului silvic S. Ştefănescu11, un amator de arheologie (demn urmaş al profesorului Gh. Coman), care a identificat şi verificat prin cercetări de suprafaţă un număr de 120 de puncte12, printre care se regăsesc şi cele cunoscute anterior.

Până în acest moment, în punctul respectiv, nu s-a efectuat nici un sondaj arheologic, dar personal am verificat locul descoperirii şi am găsit câteva fragmente de la buze şi funduri de vase borcan modelate la mână şi buze de recipiente lucrate la roată, de culoare cenuşie (pl. VII), care aparţin dacilor liberi. Ca urmare, excludem să considerăm vasul o simplă descoperire izolată, ci dimpotrivă, este posibil să provină dintr-o aşezare dacică de epocă romană şi nu dintr-o necropolă.

Am intrat în posesia acestor informaţii şi am avut posibilitatea să analizez acest recipient cu prilejul vizitării colecţiei particulare a cetăţeanului amintit13, moment în care am parcurs şi alte materiale medievale timpurii, necesare, la acea dată, definitivării tezei mele de doctorat. S. Ştefănescu a mai semnalat şi alte puncte arheologice specialiştilor în domeniu (D. Gh. Teodor, R.

7 S. Raţă, Cazanul scitic de bronz din secolele VI-V de la Iacobeni-Dîngeni (r. Săveni, reg. Suceava), în „Arheologia Moldovei” (în continuare, prescurtat, AM), IV, 1966, p. 351-353, fig.1; N. Zaharia, M. Petrescu-Dâmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova. De la paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p. 247 (nr. 142a), 506 (pl. CXXX/10), 581 (pl. CCV/13). 8 R. Vulpe, Les fouilles de Calu, în „Dacia”, VII-VIII (1937-1940), 1941, p. 62 şi fig. 42. 9 V. Ursachi, Aşezarea dacică de la Pânceşti, com. Poienari, jud. Neamţ, în „Carpica”, XXIX, 2000, p. 95, 109 (pl. XVII/1). 10 Deosebite mulţumiri adresăm colegei noastre L. Istina, de la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, pentru fotografiile trimise cu cele două exemplare. 11 S. Ştefănescu, Cercetări arheologice şi istorice în zona mediană a bazinului superior al râului Bârlad, în „Acta Moldaviae Meridionalis” (în continuare, prescurtat „Acta M.M.”), XV-XX/1, 1993-1998, p. 168, nota 101 (Donaţia elevei Angela Simona Ioniţă) (în continuare, prescurtat Cercetări arheologice I…). 12 L. V. Lefter, S. Ştefănescu, S. Văcaru, Dumeştii Vasluiului, Iaşi, Editura Panfilius, 2006, p. 43. 13 Mulţumim şi pe această cale pentru amabilitate şi înţelegere domnului ing. S. Ştefănescu.

17

Maxim-Alaiba), care ulterior au făcut săpături în zonă (la Valea Mare – Dumeşti, sondaje 1986-1987, material inedit)14. Colecţia particulară mai include şi alte interesante obiecte, din epoci diferite (Preistorie, Antichitate, Ev Mediu), precum vase ceramice, fusaiole de lut, topoare de silex, celturi, obiecte de fier (cuţite, amnare, vârfuri de săgeţi şi de suliţe), os (nasturi, amulete, mărgele, străpungătoare), piatră (râşniţe, cute), monede antice şi medievale etc., care urmează a fi donate Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui. De altfel, S. Ştefănescu şi-a făcut cunoscute preocupările, ideile şi implicit descoperirile prin intermediul articolelor scrise în publicaţia anuală a instituţiei de cultură amintită15.

În privinţa vasului antic, informaţiile sale au fost confirmate prin rezultatele verificării locului indicat (în aprilie 2008), prin descoperirea ceramicii fragmentare din arealul respectiv (pl. VII). Obiectul, văzut întâmplător în colecţia sa, este o cană cu toartă zoomorfă, similară ca formă cănilor specifice culturii dacilor liberi, exceptând toarta. Recipientul are dimensiuni medii şi a fost lucrat la roată, din pastă fină, de culoare cenuşie. Bitronconic, vasul are gura dreaptă (uşor ciobită), cu buza rotunjită la exterior, gâtul prelung şi burta bombată finalizată cu un fund inelar. Toarta de tip zoomorf este prinsă de gât şi burtă, reprezentând un ursuleţ foarte bine stilizat (pl. VI). Acesta este înfăţişat cabrat, cu labele superioare având degetele răsfirate prinse de buza recipientului iar labele inferioare, tot cu degetele răsfirate, fixate pe burta vasului. Animalul este în poziţie de salt, cu capul mic având ochii larg deschişi, urechile lipite şi botul scurt, cu nările larg deschise, gura întredeschisă, parcă pregătit de atac (pl. IV/1-2, V/1-2). Modul de redare al acestui animal este diferit de exemplarele anterioare, înfăţişate de regulă relaxate. Pe lângă această diferenţă, putem reaminti şi culoarea vasului, cenuşie, pentru prima oară întâlnită pe un vas sarmatic din Moldova. Aceste observaţii ne îndeamnă să extindem aria de cunoaştere a tipurilor de vase sarmatice, astfel dacă până acum toate exemplarele cunoscute erau cărămizii sau roşii, de acum putem lua în discuţie şi existenţa celor cenuşii din aceeaşi gamă.

Dimensiunile recipientului sunt: H – 15 cm, Dg – 8 cm şi Df – 5,5 cm; dimensiunile torţii: lungime corp – 6 cm şi lăţime corp/membre – 2/4 cm, iar distanţa dintre gura vasului şi botul animalului este de 2,5 cm.

Cana a fost descoperită întâmplător, ca urmare a unor săpături în curtea cetăţeanului D. Ioniţă, la circa 1 m adâncime, împreună cu un vas mare de provizii (ori de păstrat apa), spart şi ale cărui fragmente s-au pierdut în timp16. Zona în care a fost găsit recipientul se află situată de-a lungul văii râului Bârlad. În acelaşi areal s-au identificat, potrivit autorului, şi fragmente de vase dacice, romane, sarmatice şi gotice17 (?), ultimele eronat încadrate şi de fapt specifice culturii Sântana de Mureş. Conform dovezilor arheologice, în zonă pare să fie o aşezare cu niveluri suprapuse din secolele II-IV d.Hr.

Deşi artefactul nu este inedit, fiind semnalat de către S. Ştefănescu18, nu a atras atenţia specialiştilor, poate datorită contextului mai puţin cunoscut în care a fost descoperit sau doar pentru că a fost „ascuns” într-o colecţie particulară. În altă ordine de idei, vasul, care în alt context putea servi şi ca urnă de incineraţie, surprinde nu doar prin toarta zoomorfă, ci îndeosebi prin culoarea

14 D. Gh. Teodor, Descoperiri arheologice şi numismatice la est de Carpaţi în secolele V-XI d.H. (Contribuţii la continuitatea daco-romană şi veche românească), Bucureşti, 1997, p. 162, nr. 721. 15 S. Ştefănescu, Cercetări arheologice I…, în „ActaM.M.”, XV-XX/1, 1993-1998, p. 155-248; Idem, Cercetări arheologice şi istorice în zona mediană a bazinului superior al râului Bârlad (partea a II-a), în „ActaM.M.”, XXI, 1999-2000, p. 340-356; Idem, Cercetări arheologice şi istorice în zona mediană a bazinului superior al râului Bârlad (partea a III-a), în „ActaM.M.”, XXII-XXIV/II, 2001-2003a, p. 546-547; Idem, Cercetări arheologice şi istorice în zona mediană a bazinului superior al râului Bârlad (partea a IV-a), în „ActaM.M.”, XXII-XXIV/II, 2001-2003b, p. 550-551. 16 Idem, Cercetări arheologice I…, în „ActaM.M.”, XV-XX/1, 1993-1998, p. 168. 17 Ibidem. 18 Ibidem, p. 168, 244 (pl. 10/611); L. V. Lefter, S. Ştefănescu, S. Văcaru, op.cit., p. 45, 46, 88/61 (vas atribuit carpilor, de influenţă sarmată, la ilustraţii este încadrat eronat secolului IV d.Hr., iar animalul înfăţişat este considerat un câine, deşi este un urs).

18

vasului (cenuşie) diferită de celelalte urne sarmate cunoscute, de culoare cărămizie, cărămizie-roşie sau, mai rar, roşie. Această dovadă extinde gama vaselor sarmatice, nu doar tipologic, ci şi prin culoare.

Aminteam că, în urma verificării locului descoperirii cănii, în grădina respectivului cetăţean, am găsit mai multe fragmente ceramice19 specifice dacilor liberi. Pe scurt, vom descrie aceste dovezi ale existenţei unei aşezări, din secolele al II-lea – al III-lea d.Hr, în perimetrul respectiv:

a) Ceramică modelată la mână dintr-o pastă cu microprundişuri în compoziţie, de aspect grosier, de culoare gălbui-cărămizie (trei fragmente) şi cărămizie (un fragment) – pl. VII. Fragmentele (două buze şi două funduri) provin doar de la vase borcan cu buza evazată, uşor îngroşată şi rotunjită, iar fundurile sunt plate, uşor îngroşate (pl. VIII/1-4).

b) Ceramică lucrată la roată din pastă fină, doar de culoare cenuşie. Cele trei fragmente (două buze şi un fund) reprezintă tipuri diferite de recipiente şi anume un vas de tip urnă, o amforetă şi un vas de provizii – pl. VII. Din vasul-urnă s-a păstrat doar o parte a fundului inelar, din amforetă numai buza rotunjită şi îngroşată, de tip colac, iar din vasul de provizii avem o latură din buza evazată plat la exterior (pl. VIII/5-7).

c) Ceramică de import lucrată la roată din pastă cu mult nisip în compoziţie, de aspect zgrunţuros, de culoare gălbui-albicioasă (pl. VII). Fragmentele (două buze) provin de la amfore romane (pl. VIII/8-9).

Toate tipurile de vase locale, inclusiv de import, descrise anterior, sunt specifice culturii dacilor liberi şi des întâlnite în siturile acestora. Totodată, considerăm că nu trebuie să mai insistăm asupra lor întrucât sunt foarte cunoscute din literatura de specialitate.

La final, se impun câteva scurte consideraţii privind apartenenţa etnică şi cronologia vasului respectiv, atât cât ne permite stadiul actual al cercetării zonei. Deşi, nu există dubii că recipientul este de factură sarmată, totuşi, descoperirea lui într-un spaţiu cu fragmente din secolele II-III d.Hr. ne sugerează că a fost utilizat mai degrabă de membrii unei comunităţi dacice, de epocă romană. În privinţa datării recipientului, optăm pentru o cronologie redusă, deşi astfel de vase-urne sunt încadrate grosso modo perioadei amintite. Prin asocierea cu fragmentele de amfore romane, specifice tipului a1, varianta târzie (conform tipologiei propuse de Gh. Bichir)20, credem că şi cana cu toartă zoomorfă a fost întrebuinţată în acelaşi interval în care au circulat vasele de import, mai exact în a doua jumătate a secolului II şi îndeosebi prima jumătate a secolului III d.Hr.

Identificarea unei noi aşezări dacice, de epocă romană, în zona bazinului bârlădean nu ne surprinde, întrucât acesta cuprinde şi alte descoperiri aparţinând dacilor liberi (două necropole în zona Dumeştiului)21(vezi Harta anexată), fapt ce indică preferinţa acestor triburi pentru respectivul areal geografic. Multe din aceste dovezi arheologice sugerează vecinătatea şi relaţiile paşnice dintre comunităţile dacice, dar şi dintre autohtoni şi enclavele stabilite temporar în zonă.

BIBLIOGRAFIE

Antonescu, 1961: I. Antonescu, Săpăturile arheologice de la Gabăra, în Materiale, VII, 1961, p. 449-459. Bichir 1973: Gh. Bichir, Cultura carpică, Bucureşti, 1973, 412 p. Bichir 1976: Gh. Bichir, Les Daces libres de l'époque romaine à la lumière des données archéologiques, în

TD, Bucureşti, 1976, p. 287-307. Căpitanu 1975a: V. Căpitanu, Necropola daco-carpică de incineraţie din secolul al III-lea de la Gălăneşti-

Bărboasa, comuna Onceşti, judeţul Bacău, în Carpica, VII, 1975, p. 63-91 (+ 26 fig. nepaginate). Căpitanu 1975b: V. Căpitanu, Contribuţii la cunoaşterea populaţiei autohtone în sec. II – III în judeţul

Bacău, în MN, II, 1975, p. 293-334.

19 Mulţumim pentru desene colegului nostru, de la Muzeul de Istorie Roman, muzeograful D. Spătariu. 20 Gh. Bichir, Cultura…, p. 90, 91. 21 I. Ioniţă, O necropolă aparţinând dacilor liberi la Dumeştii Vechi (com. Dumeşti, jud. Vaslui), în vol. Adevărul: omenește posibil pentru rânduiala binelui/Die Menschlich mögliche wahrheit zur einrichtung des guten/The Truth humanly possibile for the settlement of good, volum dedicat profesorului S. Dumitraşcu, îngrijit de Lucia Cornea, Mihai Drecin, Barbu Ștefănescu..., Oradea, Editura Muzeul Țării Crișurilor, 2001, p. 235, 245 (fig. 1).

19

Ioniţă 2001: I. Ioniţă, O necropolă aparţinând dacilor liberi la Dumeştii Vechi (com. Dumeşti, jud. Vaslui), în AOP, 2001, p. 235-247.

Ioniţă, Ursachi 1988: I. Ioniţă, V. Ursachi, Văleni. O mare necropolă a dacilor liberi, Editura Junimea, Iaşi, 1988, 175 p.

Lefter, Ştefănescu, Văcaru 2006: L. V. Lefter, S. Ştefănescu, S. Văcaru, Dumeştii Vasluiului, Editura Panfilius, Iaşi, 2006, 385 p.

Pârvan 1982: V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982 (ediţie îngrijită de R. Florescu), 604 p.

Raţă 1966: S. Raţă, Cazanul scitic de bronz din secolele VI-V de la Iacobeni-Dîngeni (r. Săveni, reg. Suceava), în AM, IV, 1966, p. 351-353.

Ştefănescu 1993-1998: S. Ştefănescu, Cercetări arheologice şi istorice în zona mediană a bazinului superior al râului Bârlad, în ActaM.M., XV-XX/1, 1993-1998, p. 155-248.

Ştefănescu 1999-2000: S. Ştefănescu, Cercetări arheologice şi istorice în zona mediană a bazinului superior al râului Bârlad (partea a II-a), în ActaM.M., XXI, 1999-2000, p. 340-356.

Ştefănescu 2001-2003a: S. Ştefănescu, Cercetări arheologice şi istorice în zona mediană a bazinului superior al râului Bârlad (partea a III-a), în ActaM.M., XXII-XXIV/II, 2001-2003, p. 546-547.

Ştefănescu 2001-2003b: S. Ştefănescu, Cercetări arheologice şi istorice în zona mediană a bazinului superior al râului Bârlad (partea a IV-a), în ActaM.M., XXII-XXIV/II, 2001-2003, p. 550-551.

Teodor 1997: D. Gh. Teodor, Descoperiri arheologice şi numismatice la est de Carpaţi în secolele V-XI d.H. (Contribuţii la continuitatea daco-romană şi veche românească), Bucureşti 1997, 188 p.

Ursachi 2000: V. Ursachi, Aşezarea dacică de la Pânceşti, com. Poienari, jud. Neamţ, în Carpica, XXIX, 2000, p. 83-112.

Vulpe 1941: R. Vulpe, Les fouilles de Calu, în Dacia, VII-VIII (1937-1940), 1941, p. 13-68. Vulpe 1953: R. Vulpe, Săpăturile de la Poieneşti din 1949, în Materiale, I, 1953, p. 213-506. Zaharia N., Petrescu-Dîmboviţa M., Zaharia Em. 1970: N. Zaharia, M. Petrescu-Dâmboviţa, Em. Zaharia,

Aşezări din Moldova. De la paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970, 662 p.

UN NOUVEL EXEMPLAIRE DE TYPE DE VASES ZOOMORPHES, DECOUVERT DANS LE BASSIN DE LA RIVIÈRE DE BÂRLAD

(II-III ème SIÈCLE AP. J. C.)

Les fouilles archéologiques de la deuxième moitié du XXème siècle ont conduit à la découverte des plusieurs nécropoles appartenant aux Daces libres de la Moldavie. Quelques-unes contenaient un grand nombre de tombes (par exemple à Văleni on a identifié 606 tombes) et la majorité étaient birituelles. Dans leur inventaire on a trouvé une variété intéressante d’objets, importantes du point de vue quantitatif et qualitatif mais aussi une variété typologique des vases céramiques utilisés pour urnes funéraires. Parmi eux on remarque les récipients avec des anses zoomorphes, considérés d’influence sarmate; c’est le cas des exemplaires de Poieneşti – Vaslui, Gabăra – Neamţ et Bărboasa – Bacău. Généralement ces urnes sont semblables du point de vue de la pate (fine), de la modalité de travail (travaillées à la roue du potier), de la forme (tronconiques), de la couleur (rouge-brique/rougeâtre, rouge), de l’emplacement des anses (en paires, symétriques près de la lèvre) et de la représentation animalière (d’habitude des petits ours).

Dans les années 1990 on a trouvé, par hasard, à l’occasion des fouilles effectuées dans la cour du citoyen D. Ioniţă un vase avec une anse zoomorphe. À un mètre de profondeur on a découvert une tasse près des fragments d’un grand pot utilisé probablement pour déposer l’eau ou les provisions (fragments perdus pendant le temps). Le récipient gardé à peu près entier (à l’exception d’un petit fragment ébréché dans la région de la bouche) a une forme bitronconique avec la lèvre arrondie à l’extérieur, le cou long et un ventre bombé qui aboutit en une base circulaire. L’anse de type zoomorphe est fixée du cou et du ventre et présente un petit ours très bien stylisé. Ce qui est intéressant à mentionner c’est le fait que le vase travaillé à la roue, en pâte fine a une couleur grisâtre. Le lieu de la découverte, Dumeşti – Vaslui se trouve dans la région du bassin de la rivière de Bârlad.

Autrement dit c’est le premier vase grisâtre d’influence sarmate qu’on a trouvé dans la région de la Moldavie; ce fait apporte de nouvelles informations sur la variété de récipients attribués aux Sarmates. D’ailleurs, à l’occasion des recherches personnelles de surface de 2008 on a trouvé des fragments céramiques qui attestent l’existence d’un établissement dace dans la région; ce sont les membres de cette communauté qu’on avait utilisé aussi ce type de vase. En ce contexte on ne peut pas parler d’une découverte isolée, le bassin de la rivière de Bârlad étant une région préférée par les communautés daces, chose démontrée par la présence de nombreuses établissements et nécropoles attribuées aux II-IIIème siècle ap. J.C.

20

Liste des planches

Carte de la commune Dumeşti – Vaslui (d’après Ioniţă, 2001): 1, la nécropole de Dumeştii Vechi (le point Pe Islaz); 2, la nécropole de Dumeştii Vechi (le point La Troiţă); 3, le lieu de la découverte de la tasse avec anse zoomorphe (le point Dealul Beciului II).

Planche I: 1, vase-urne avec anses zoomorphes découvert dans le site de Poieneşti – Vaslui (T.211); 2, vase-urne avec anses zoomorphes découvert dans la nécropole de Moldoveni (Dealul Gabăra) – Neamţ (T.16 – nr.inv. 22)

Planche II: 1, 2, vase-urne avec anses zoomorphes (image générale et détail) découvert dans la nécropole de Bărboasa – Bacău (T.217– nr.inv. 6110).

Planche III: 1, 2, vase-urne avec anses zoomorphes (image générale et détail) découvert dans la nécropole de Bărboasa – Bacău (T.181– nr.inv. 6121).

Planche IV: 1, 2, tasse avec anse zoomorphe de Dumeşti – Vaslui (images du latéral) Planche V: 1, 2, tasse avec anse zoomorphe de Dumeşti – Vaslui (images frontales et du derrière) Planche VI: tasse travaillée à la roue en pâte fine, couleur grisâtre. Le vase est bitronconique avec la lèvre

droite, arrondie, base annulaire et prévue d’une anse zoomorphe (Dumeşti – jud. Vaslui). II – IIIème siècles ap. J. C.

Planche VII: fragments céramiques découverts en 2008 dans la région de la tasse avec anse zoomorphe (découverte pendant les années 1990).

Planche VIII. Céramique découverte pendant les recherches de surface de 2008: 1-4, fragments provenant de vases-sac (lèvres évasées, épaisses, légèrement arrondies et bases plates) modelés à main, en pate grossière, avec des micrograviers en composition, couleur rougeâtre (1) et jaunâtre-rougeâtre (2-4); 5, lèvre provenant d’un vase de provisions évasée, plate à l’extérieur, travaillée à la roue en pâte fine, couleur grisâtre; 6, lèvre provenant d’une petite amphore évasée, épaisse et légèrement arrondie, forme annulaire, travaillée à la roue en pâte fine, couleur grisâtre; 7, base d’une vase-urne légèrement creusée, travaillée à la roue en pâte fine, couleur grisâtre; 8, 9, lèvres provenant d’amphores romaines, modelées à la roue en pâte rugueux avec beaucoup de sable en composition, couleur jaunâtre-blanchâtre. II – IIIème siècles ap. J. C.

Harta comunei Dumeşti – Vaslui (după Ioniţă, 2001): 1, necropola de la Dumeştii Vechi (punctul Pe Islaz); 2, necropola de la Dumeşti (punctul La Troiţă); 3, locul descoperirii cănii cu toartă zoomorfă

(punctul Dealul Beciului II).

21

1

2

PLANŞA I: 1, vas-urnă cu torţi zoomorfe descoperit în situl de la Poieneşti – Vaslui (M.211); 2, vas-urnă cu torţi zoomorfe găsit în necropola de la Moldoveni

(Dealul Gabăra) – Neamţ (M.16 – nr.inv. 22)

22

1

2

PLANŞA II: 1, 2, vas-urnă cu torţi zoomorfe (imagine generală şi detaliu), descoperit în necropola de la Bărboasa – Bacău (M.217– nr.inv. 6110).

23

1

2

PLANŞA III: 1, 2, vas-urnă cu torţi zoomorfe (imagine generală şi detaliu), descoperit în necropola de la Bărboasa – Bacău (M.181 – nr.inv. 6121).

24

1

2

PLANŞA IV: 1, 2, cana cu toartă zoomorfă de la Dumeşti – Vaslui (imagini din lateral).

25

1

2

PLANŞA V: 1, 2, cana cu toartă zoomorfă (imagini din faţă şi din spate).

26

PLANŞA VI: cană lucrată la roată, din pastă fină, de culoare cenuşie. Vasul este bitronconic, cu buza dreaptă, rotunjită, fundul inelar şi prevăzut cu o toartă zoomorfă

(Dumeşti – jud. Vaslui), secolele II – III d.Hr.

27

PLANŞA VII: fragmente ceramice descoperite în 2008, în zona cănii cu toartă zoomorfă, ultima găsită în anii 1990.

28

1 2 3 4 5 6 7 8 9

PLANŞA VIII. Ceramică descoperită în periegheza din 2008: 1-4, fragmente de vase borcan (buze evazate, îngroşate, uşor rotunjite şi funduri plate) modelate la mână, din pastă grosieră, cu

microprundişuri în compoziţie, de culoare cărămizie (1) şi gălbui-cărămizie (2-4); 5, buză de vas de provizii evazată plat la exterior, lucrată la roată, din pastă fină, de culoare cenuşie;

6, buză de amforetă evazată, îngroşată şi uşor rotunjită sub forma unui colac, lucrată la roată, din pastă fină, de culoare cenuşie;

7, fund de vas-urnă, uşor scobit, lucrat la roată, din pastă fină, de culoare cenuşie; 8, 9, buze de amfore romane modelate la roată, din pastă zgrunţuroasă, cu mult nisip în compoziţie,

de culoare gălbui-albicioasă. Secolele II – III d.Hr.

29

AŞEZAREA SÂNTANA DE MURE Ş-CERNEACHOV DE LA NEGRILE ŞTI (JUD. GALA ŢI) (I)

Paul CIOBOTARU* Costel ILIE**

Key words: Negrilesti, settlement, fireplace, oven, pit.

1. Consideraţii istorico-geografice asupra localităţii Negrileşti

Localitatea Negrileşti este situată în partea de nord a judeţului Galaţi, la limita geografică dintre Podişul Tutovei şi Câmpia Tecuciului. În partea de est, satul este străbătut de râul Bârlad, care are o terasă destul de joasă fapt ce a permis râului să îşi mărească albia prin fenomenul de erodare a malurilor. Acest lucru a fost favorizat şi de tipul solului din zonă, care este argilos şi pe alocuri nisipos. Fenomenul de erodare a malurilor râului, a dus la descoperirea unei aşezări destul de întinse, cu mărturii de locuire din neolitic până în epoca modernă1.

Negrileşti este o veche vatră de locuire umană, fiind menţionat documentar în perioada medievală, când apare numele aşezării într-un act domnesc emis în anul 15282. În secolul al XVIII-lea este amintită „Biserica lui Frangolea”3, construită înainte de 1752, iar în 1854, boierul Iancu Giurgea construieşte actuala biserică, cu hramul Sfântul Nicolae4, aflată lângă şcoală, chiar în situl arheologic.

În anul 1981, arheologul Nicu Mircea, fost director al Muzeului Mixt Tecuci, a efectuat un sondaj arheologic pe malul râului Bârlad; tot atunci a fost realizată şi o cercetare de suprafaţă, care a dus la delimitarea unor perimetre cu potenţial arheologic din diferite perioade istorice, atât în curtea şcolii, cât şi în grădinile de pe terasa înaltă a râului Bârlad (Planşa 1). Au fost descoperite materiale arheologice aparţinând culturii Criş, un mormânt dublu de înhumaţie aparţinând culturii Noua5, un cuptor de olar aparţinând secolului IV p.Chr., dar şi ceramică feudală6.

În anii 2007-2012 au fost efectuate mai multe campanii de cercetări arheologice în diferite puncte ale sitului, rezultatele confirmând intensa locuire a vetrei vechi a satului Negrileşti în toate perioadele istorice menţionate7 (Planşa 2).

2. Complexe de locuire specifice culturii Sântana de Mureş-Cerneachov descoperite în situl Negrileşti-Curtea Şcolii 2.1. Locuinţe În decursul celor şase campanii de cercetare, desfăşurate în situl arheologic de la Negrileşti,

au fost descoperite un număr de opt locuinţe, specifice culturii Sântana de Mureş-Cerneachov, dintre care şase sunt de suprafaţă şi două adâncite. De remarcat este faptul că locuinţa nr. 6 (1/2011) este suprapusă de locuinţa nr. 8 (3/2011). Locuinţele, care au fost cercetate în întregime, au formă rectangulară, colţurile rotunjite, adâncimea la care au fost surprinse variază între 0,20 m și 0,80 m, faţă de nivelul actual de călcare, iar cele adâncite coboară până la –1,40 m. Dimensiunile locuinţelor sunt relativ mici, cea mai mare locuinţă având dimensiunile de 9 x 3 m. Dispunerea acestora nu este *Muzeul Mixt Tecuci, paulciobotaru2008@yahoo.com. **Μuzeul de Istorie Galaţi, costelilie@gmail.com. 1 M. Nicu, C. Ilie, Situri şi puncte arheologice din judeţul Galaţi, în „Danubius” (Muzeul de Istorie Galaţi), Galaţi, 2002, p. 25. 2 Documente privind Istoria României, A: Moldova, XVI, I, Editura Academiei R. P. R., p. 262-263, nr. 232 (”satul de pe Bârlad, unde au fost jude Buda şi Drăgoiu, amândouă judeciile care acum se numesc Negrileşti”.). 3 N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, (Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional, Biblioteca Monumentelor istorice din România), Bucureşti, 1974, p. 602. 4 Th. N. Ciuntu, Dicţionarul geografic statistic şi istoric al judeţului Tecuciu, Bucureşti, Socec, 1897, p.142. 5 Informaţie primită de la autorul cercetării, Mircea Nicu. 6 M. Nicu, C. Ilie, op. cit., p. 25. 7 Vezi CCA 2007-2011.

30

unitară, unele dintre ele fiind orientate N-S (L1, L2, L3, L5), iar altele NV-SE (L6, L8); intrarea nu a fost surprinsă la nici una dintre ele. Din fragmentele de lipitură recoltate de pe suprafaţa acestora putem spune că pereţii lor erau realizaţi pe un schelet din lemn, format din stâlpi groşi, cu diametrul de 20 cm. Spaţiul dintre furcile de susţinere ale pereţilor era completat cu nuiele, cu diametrul cuprins între 0,5-5 cm, aşezate vertical sau orizontal, peste care s-a aplicat un strat gros de lut, prost frământat, cu paie în compoziţie şi apoi o făţuială neglijentă. Atât prezenţa furcilor şi a stâlpilor de susţinere a pereţilor la locuinţele de suprafaţă, cât şi lipsa acestora au fost consemnate şi în alte aşezări din sec. III-IV p. Chr.8

L1 (1/2007) a fost surprinsă în S1 şi Cs1. Distrusă parţial din antichitate, precum şi în urma eroziunii malului râului Bârlad, are formă rectangulară şi colţurile rotunjite. Dimensiunile păstrate sunt de 2,50 m x 1,50 m şi a apărut la –0,80 m. Pe suprafaţa locuinţei au fost descoperite fragmente ceramice şi oase de animale. În partea de nord, în interiorul acesteia, au fost dezvelite resturile unui cuptor şi ale unei vetre (V1) (Planşa 3).

L2 (2/2007) a fost surprinsă în S1, fiind distrusă din antichitate. Ea a fost sesizată prin prezenţa chirpicului rezultat din pereţii prăbuşiţi. Adâncimea la care a fost surprinsă este de –0,80 m. Locuinţa era prevăzută cu o vatră (V2) (Planşa 3).

L3 (4/2008-2009) a fost descoperită în S4 şi S6, este deranjată parţial de nivelul de locuire din perioada modernă (secolul XIX) şi amenajarea unui şanţ pentru o conductă de aducţiune a apei. Locuinţa a fost semnalată la –0,80 m, are formă rectangulară, dimensiunile ei fiind de 9 m x 4 m. Pe suprafaţa ei au fost descoperite fragmente ceramice, un împungător din bronz, resturi de pereţi prăbuşiţi în interior şi lipitură de perete. În partea de sud a fost identificată o aglomerare de pietre de dimensiuni mijlocii, peste care s-au observat urme de lipitură. În partea de nord a locuinţei au fost dezvelite urme de la o vatră (Planşa 4).

L4 (2/2010) a fost surprinsă la –0,20 m, în carourile 1a1b-2a2b din Sc4. Forma este neregulată, dimensiunile surprinse fiind de 3,80 m x 2,30 m. Amenajarea se prezintă sub forma unei platforme de chirpic, dispusă neregulat pe întreaga suprafaţă a carourilor menţionate, având o grosime de 0,10 m - 0,20 m. După demontarea chirpicului au fost descoperite numeroase fragmente ceramice. Rămâne ca în campaniile viitoare locuinţa aceasta să fie cercetată în întregime (Planşa 5).

L5 (3/2010) a apărut în Sc5 la – 0,80 m., în carourile 3-4. Este o locuinţă adâncită, ce coboară în trepte până la –1,40 m, de formă rectangulară, cu dimensiunile de 3,50 m x 2,40 m. Locuinţa se continuă în profilul de vest al secţiunii, profil în care apare cu o grosime de 0,50 m-0,60 m pe o lungime de 2,40 m. Au fost surprinse şi trei gropi de par cu diametrul de 0,20 m, două pe latura de est şi una pe cea sudică (Planşa 5).

L6 (1/2011) a fost surprinsă în SM1, carourile 5-7, între – 0,90 m şi - 1,40 m. Este o locuinţă adâncită, de formă rectangulară, orientată NV-SE şi are dimensiunile de 2,90 m x 2,40 m. Pentru stabilirea dimensiunilor ei s-a deschis o casetă (Cs2). De pe suprafaţa ei au fost recoltate numeroase fragmente ceramice (Planşa 7).

L7 (2/2011) a apărut în SM1, carourile 16-17, la –0,50 m. Pentru a surprinde întreaga locuinţă s-a deschis Cs1. Forma nu a putut fi determinată, dimensiunile surprinse fiind de 2,00 m x 2,60 m. Probabil se continuă în partea de nord a SM1, de pe suprafaţa ei recoltându-se fragmente ceramice (Planşa 7).

L8 (3/2011) – a fost descoperită în Cs2 la – 0,75 m. Locuinţa are formă rectangulară şi dimensiunile de 2,90 m x 2,50 m, fiind orientată NV-SE. Pe latura de vest a fost identificată o vatră (V1), iar de pe suprafaţa ei au fost recoltate numeroase fragmente ceramice (Planşa 7).

8 I. T. Dragomir, Săpăturile arheologice de la Cavadineşti, în MCA, VI, 1959, p. 464; Idem, Săpăturile arheologice de la Cavadineşti, în MCA, VII, 1961, p. 158; N. Zaharia, Em. Zaharia, S. Raţă, Sondajul arheologic de la Botoşani „Dealul Cărămidăriei” , în MCA, VII, 1961, p. 463; I. Ioniţă, Contribuţii cu privire la cultura Sântana de Mureş-Cerneahov pe teritoriul R. S. România, în AM, IV, 1966, p. 1966; Z. Székely, Raport preliminar asupra sondajelor executate de Muzeul regional din Sf. Gheorghe în anul 1956, în MCA, V, 1959, p. 240-242; M. Constantiniu, P. I. Panait, Şantierul de la Băneasa-Străuleşti. Cercetările din sectorul Măicăneşti (1964-1966), în Bucureşti-MIM, VI, 1968, p. 44.; V. Palade, Aşezarea şi necropola de la Bârlad-Valea Seacă. Secolele III-IV, Bucureşti, Editura Arc 2000, 2004, p. 44-55.

31

2.2. Instalaţii de foc În interiorul ori în preajma locuinţelor au fost identificate vetre de foc, cuptoare de ars

ceramica sau de încălzit, şi gropi menajere 2.2.1. Vetre

În cele patru puncte cercetate până acum au fost descoperite un număr de şapte vetre de foc. Dintre cele şapte vetre, un număr de trei (V2, V3, V6) sunt aşezate direct pe pământ bătut, în timp ce două (V5, V7) sunt construite pe un strat de pietre de râu de dimensiuni mici şi mijlocii 9. Ambele tipuri de vetre se întâlnesc şi în secolele precedente, cu specificaţia că predomină cele construite pe postament de piatră10. Majoritatea vetrelor au formă circulară (V1, V2, V4, V5, V6, V7), iar una (V3) are formă rectangulară. În jurul vetrelor de foc nu sunt urme de construcţii care să denote existenţa unei bucătării, excepţie fac vetrele 1 şi 6, pe suprafaţa şi în jurul cărora au fost descoperite numeroase fragmente ceramice.

V1/1981 a fost descoperită la –0,60 m; aceasta are o grosime de 0,06 m şi este realizată din lut cu mult nisip în compoziţie. Vatra este distrusă parţial prin prăbuşirea malului; după partea care s-a mai păstrat, putem spune că avea formă circulară. Pe suprafaţa ei au fost descoperite fragmente ceramice şi resturi de chirpici.

V2 (1/2007) a fost descoperită în L1, pe latura de N, a apărut la –0,80 m, în profilul de N al Cs1 şi are dimensiunile de 0,70 m x 0,35 m. De formă rotundă, aşezată direct pe pământ bătut, a avut crusta groasă de 0,03 m şi suprafaţa făţuită (Planşa 3).

V3 (2/2007) a fost descoperită în L2, pe latura de S a acesteia, la –0,85 m. De formă rectangulară, cu dimensiunile de 0,90 m x 0,80 m, era aşezată direct pe pământ bătut, suprafaţa făţuită şi crusta groasă de 0,02 m (Planşa 3).

V4 (4/2008) a fost descoperită în partea de nord a L3, spre profilul de nord al S4; are formă circulară, diametrul fiind de 0,30 m, fiind surprinsă la –0,90 m. Pe marginile vetrei a fost semnalat un strat consistent de cenuşă (Planşa 4).

V5 (5/2009) a fostdescoperită în partea de vest a L3, spre profilul de N. al S6. Are formă circulară, diametrul de 1m, fiind surprinsă la –0,80m. Vatra era formată dintr-un strat de pietre aşezate pe pământ bătut, peste care s-a aplicat o lipitură, având o grosime de 0,04m. În lipitura de vatră au fost semnalate câteva fragmente ceramice puternic calcinate (Planşa 4).

V6 (1/2010) este situată la sud de L5, în profilul de vest al Sc5, la 2,30 m de profilul de sud. A fost surprinsă la –1,10 m şi se închide la –1,30 m. Vatra se continuă pe jumătate în profil şi are dimensiunile de 0,40 m x 0,30 m; era aşezată direct pe pământ bătut, avea suprafaţa făţuită şi crusta groasă de 0,06 m (Planşa 5).

V7 (1/2011) a fost surprinsă în Cs2, la –0,45 m, pe latura de vest a L8. Dimensiunile vetrei sunt de 0,80 m x 0,70 m, crusta de 0,015 m, fiind aşezată pe un strat de pietre de dimensiuni mici şi mijlocii sub care era pământ bătut. În jurul vetrei au fost descoperite numeroase fragmente ceramice (Planşa 7).

2.2.2. Cuptoare În aşezare au fost cercetate trei cuptoare, dintre care unul se afla în interiorul unei locuinţe,

iar două în afara acestora. Cuptoare de olar de tipul cu pilon central au fost descoperite la Truşeşti11, Butnăreşti12, Botoşani13, Siliştea Şcheii-Suceava14. Acest tip de cuptor de ars ceramica este

9 I. T. Dragomir, op. cit., p. 158; I. Nestor şi colaboratorii, Şantierul de pe Valea Jijiei (Iaşi-Botoşani-Dorohoi), în SCIV, II, 1951, 1, p. 73; V. Palade, op. cit., p. 71-72. 10 C. Matasă, I. Zamoşteanu, M. Zamoşteanu, Săpăturile de la Piatra Neamţ, în MCA, VII, 1961, p. 339-340; Gh. Bichir, E. Popescu, Săpăturile de la Mătăsaru, jud. Dâmboviţa (campaniile 1962-1968), în MCA, X, 1970, p. 275; Gh. Bichir, Noi contribuţii la cunoaşterea culturii materiale a carpilor, în SCIV, XVI, 1965, 4, p. 681. 11 M. Petrescu-Dîmboviţa, Şantierul arheologic Truşeşti, în SCIV, VI, 1-2, p. 174-175. 12 Gh. Bichir, Cultura Carpică, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 53-54, 60. 13 N. Zaharia, M. Zaharia, S. Raţă, op. cit, p. 463-466.

32

caracteristic geţilor şi carpilor, fiind preluat apoi de purtătorii culturii Sântana de Mureş-Cerneachov 15. C1/1981 este un cuptor de olar, de formă circulară, cu un diametru de 2,00 m şi pereţii de

0,10 m. Piciorul de susţinere este din pământ cruţat, peste care s-a aplicat o lutuială pentru a împiedica prăbuşirea lui; are formă conică, este bine păstrat, are baza superioară de 1,10 m, iar cea inferioară de 0,80 m. Podina camerei de ardere este bine păstrată, având o grosime de 0,10 m. Placa de ardere era căzută, împreună cu câteva vase, în camera de ardere. A fost descoperit la –1,60 m.

C2 (1/2007) a fost semnalat în profilul malului stâng al râului Bârlad, distrus parţial de desele prăbuşiri ale malului. A fost descoperit în colţul de N-V al Cs1 şi făcea parte din L1. Cuptorul avea formă elipsoidală, pereţii aveau grosimea de 0,10 m, diametrul de 0,70 m. şi înălţimea maximă de 0,50 m. Baza cuptorului, uşor alveolată, era puternic calcinată. În interiorul acestuia au fost depuse pietre de dimensiuni mici şi mijlocii, fragmente ceramice, precum şi bile de lut, toate acestea purtând urme de foc. Existenţa pietrelor şi a bilelor de lut ne face să presupunem că acestea erau folosite la încălzirea locuinţei. Bilele, din pastă prost frământată cu multe pietre de râu, de mărime medie şi mică, în compoziţie, sunt de formă tronconică cu partea inferioară faţetată, iar cea superioară sub formă de pâlnie (Planşa 3).

C3 (1/2009) a apărut în Sc1, la –0,85 m adâncime, la 0,20 m de profilul vestic, la 4,25 m de profilul sudic şi la 4,80 m de profilul de nord al secţiunii. Are un diametru de 1,00 m, grosimea pereţilor, arşi la roşu, fiind de 0,05 m. Până la stratul de crustă, groasă de 0,05 m, pereţii s-au păstrat în adâncime doar 0,18 m-0,20 m, bolta fiind distrusă din vechime. De altfel, în preajmă, în acelaşi strat, au fost găsite numeroase bucăţi de chirpic şi lut ars ce pot proveni de la aceasta. În urma secţionării s-au putut observa urmele unor orificii circulare, precum şi a unor rondele mari (0,12 m în diametru) din lut ars, prevăzute cu orificii pentru asigurarea tirajului de aer. Gura cuptorului a fost surprinsă pe latura sud-estică, sub forma unui canal ce duce spre Gr3. Aceasta constituia groapa de exploatare a cuptorului. La baza acestuia, la –1,64 m, ca şi în zona ce duce spre Gr3, au fost descoperite bucăţi de lemn carbonizat. Atât de pe crusta cuptorului, cât şi de pe groapa ce îl deservea, au fost recoltate fragmente ceramice (Planşa 5).

2.3. Gropi

În locuinţe sau în imediata apropiere a acestora au fost cercetate un număr de 17 gropi, care au fost atribuite purtătorilor culturii Sântana de Mureş-Cerneachov pe baza conţinutului acestora. După formă, au fost identificate un număr de 7 gropi circulare (Gr2, Gr3, Gr10, Gr11, Gr13, Gr14, Gr16), 5 gropi în formă de clopot (Gr1, Gr5, Gr6, Gr8. Gr12) şi 2 gropi ovale (Gr4, Gr9). Două dintre cele 17 gropi au fost descoperite în interiorul unor locuinţe (Gr1, Gr16), în timp ce Gr 4 era folosită la exploatarea C3. Inventarul gropilor era format din fragmente ceramice, resturi de chirpic şi lipitură, lemn carbonizat, cenuşă şi resturi osteologice. Se remarcă Gr 1, ce făcea parte din L1, al cărei inventar era format din patru vase de provizii de dimensiuni mari şi două amfore de import, în stare fragmentară.

Gr1 (3/2007) a fost semnalată în profilul malului stâng al râului Bârlad, la S de Cs1. Se află la doar 2 m de L1 (se pare că face parte din L1). Diametrul gropii este de 1,90 m, baza ei fiind la –3,00 m. Groapa are formă de clopot. Inventarul gropii, parte dispărut prin prăbuşirea malului, era compus din patru vase de provizii, de mari dimensiuni, lucrate cu mâna şi două amfore fragmentare.

Gr2 (1(17)/2009) a apărut în colţul de nord-vest al Sc1, la –1,40 m şi are un diametru de 1,00 m. Are formă circulară şi coboară în trepte până la –1,90 m. Din pământul de umplutură au fost recoltate fragmente ceramice, bucăţi de chirpic, precum şi resturi osteologice (Planşa 5).

Gr3 (2(18)/2009) era de formă circulară, cu pereţii drepţi; a apărut la –1,30 m şi se închide la 1,94 m. Groapa a apărut la 2,60 m de profilul de nord al Sc1 şi este tangentă cu profilul de vest, având un diametru de 1,10 m. Inventarul gropii era format din resturi osteologice, fragmente ceramice şi resturi de chirpici (Planşa 5).

Gr4 (3(19)/2009), apărută în carourile doi şi trei din Sc1, deservea cuptorul C1 (3), fiind 14 M. Matei, Al. Andronic, N. Constantinescu, Dan Gh. Teodor, M. Nicorescu, T. Martinovici, Gr. Foit, Şantierul arheologic Suceava, în MCA, IX, 1970, p. 394. 15 Gh. Bichir, op. cit., p. 60.

33

zona prin care se putea face alimentarea cu lemne. Forma gropii este uşor ovalizată, conturul ei a apărut la –1,30 m şi coboară în trepte (trei trepte a câte 0,20 m lăţime) până la –1,74 m, în zona cuptorului. Aceasta era groapa de exploatare a cuptorului, care era situată la o anumită distanţă şi mai jos decât nivelul bazei cuptorului. Din această groapă au fost recoltate fragmente ceramice, mici bucăţi de lemn carbonizat, material osteologic şi chirpic (Planşa 5).

Gr5 (7/2009) a apărut în caroul 3 al S2 (La Punte), fiind surprinsă la –0,55 m. În plan, groapa are o formă circulară, cu un diametru de 1,40 m. Umplutura se prezintă sub forma unui pământ negru, granulos, în care apar fragmente de chirpic şi fragmente ceramice. Aceste materiale au apărut mai cu seamă la partea superioară a gropii, formând un strat relativ compact. După golirea conţinutului, s-a constatat că aceasta avea formă de clopot, cu fundul plat, care se adâncea până la –1,20 m, în stratul de argilă galben, sterilă din punct de vedere arheologic (Planşa 6).

Gr6 (8/2009) a fost descoperită în caroul 1 al S2 (La Punte), fiind surprinsă în grund la –0,60 m şi se adâncea până la –1,10 m, în stratul de argilă galbenă. Groapa, de mari dimensiuni, avea un diametru la partea superioară de 1,45 m pe axa EV şi de 1,60 m pe axa NS. Umplutura gropii a fost constituită din pământ negru granulos, în care apar fragmente ceramice şi resturi osteologice. După golirea ei s-a observat că are formă de clopot (Planşa 6).

Gr7 (9/2009) a fost surprinsă în capătul sudic al S2 (La Punte), în colţul format de profilele de est şi sud, fiind săpată imediat de sub stratul vegetal, adâncindu-se până la –0,60 m. Umplutura gropii este constituită din pământ negru, granulos, din care au fost recoltate fragmente ceramice (Planşa 6).

Gr8 (11/2009) a apărut la –0,40 m, în profilul de N al S7 (La Punte), în caroul 2 şi se adânceşte până la –1,20 m. Groapa este sub formă de clopot, având pereţii uşor arcuiţi şi fundul drept. Conţinutul gropii este format din cenuşă, chirpic amestecat cu fragmente ceramice (Planşa 5).

Gr9 (7/2010) a fost surprinsă în profilul de V al Sc3, respectiv carourile 4 şi 5, la –0,50 m. Groapa are pereţii drepţi, este ovală, cu dimensiunile de 1,50 m x 2,00 m. Fundul gropii a fost surprins la –2,55 m şi se închide în trepte. Groapa a fost tăiată în două de conducta contemporană de aducţiune a apei. Gr7 taie o parte din Gr10, iar materialul recoltat din pământul de umplutură este format din cărbuni, lipitură arsă, precum şi fragmente ceramice (Planşa 5).

Gr10 (8/2010) a apărut în caroul 2a al Sc4, în pământul negru granulos, la adâncimea de –0,55 m. Este de formă circulară, în plan şi rotundă în secţiune şi are un diametru de 1,10 m. Fundul gropii a fost surprins la –1,20 m de la suprafaţa solului. Din pământul de umplutură au fost recoltate fragmente ceramice şi osteologice (Planşa 5).

Gr11 (2/2011), de formă circulară, cu diametrul de 0,80 m, a fost surprinsă la –0,55 m în SM1 şi se închide la –1,50 m, caroul 2. În pământul de umplutură au fost observate urme de cărbune (Planşa 7).

Gr12 (4/2011) a fost surprinsă în caroul 16 al SM1, la –1,10 m, iar baza fiind la –2,35 m. Groapa are formă de clopot, dimensiunile ei fiind de 0,70 m, la partea superioară şi 1,40 m la bază. Inventarul conţinea urme de arsură şi fragmente ceramice (Planşa 7).

Gr13 (5/2011), de formă circulară, a fost surprinsă la –1,10 m, în carourile 13-14 din SM1. Diametrul ei este de 1,35 m, baza se află la –2,20 m, iar conţinutul ei era format din resturi osteologice, cărbune şi fragmente ceramice (Planşa 7).

Gr14 (6/2011) a apărut la –1,00 m şi se închide la –1,85 m. Forma gropii este circulară, cu diametrul de 1,10 m, iar materialul prelevat consta în resturi de chirpic, fragmente ceramice de culoare cenuşie şi cărămizie, resturi osteologice, un tub de os, bucăţi de cărbune, fragmente de lipitură iar deasupra gropii a fost constatată o aglomerare de melci (Planşa 7).

Gr15 (7/2011) a fost surprinsă la –0,60 m şi se adânceşte până la –1,20 m. Diametrul ei este de 1,45 m; groapa a conţinut câteva fragmente ceramice (Planşa 7).

Gr16 (25/2011) aparţine L8 din Cs2; a fost surprinsă la –2,00 m şi se adânceşte până la –2,60 m. Forma gropii este circulară, are un diametru de 1,60 m şi conţinea fragmente ceramice (Planşa 7).

Gr17 (26/2011) a apărut în profilul de vest al Cs2 și a fost studiată parţial; conţinea fragmente ceramice (Planşa 7).

34

3. Concluzii Deşi situl arheologic de la Negrileşti se află în faza de început a cercetărilor, putem, pe baza

descoperirilor de până acum, să tragem câteva concluzii. Zona a fost intens locuită, începând din neolitic şi până în epoca contemporană, fiind una propice traiului datorită aşezării în preajma râului Bârlad. Urme de locuire specifice culturii Sântana de Mureş-Cerneachov se întâlnesc în toate punctele din sit cercetate până acum şi ele sunt reprezentate prin locuinţe, vetre, cuptoare şi gropi menajere. Majoritatea complexelor au fost distruse în urma unor incendieri, acest fapt fiind evidenţiat prin urmele de ardere de pe chirpicul rezultat în urma distrugerii acestora.

Predominantă, pe suprafaţa complexelor enumerate mai sus, este ceramica de factură locală, realizată din pastă grosieră, semifină şi fină lucrată, atât cu mâna, cât şi la roată. Ea provine de la o varietate de vase de dimensiuni mici (farfurii, castroane) (Planşa 8), medii (căni mari, castroane cu două şi trei toarte) şi mari (vase de provizii) (Planşele 9, 11).

Într-un procent mai mic s-au descoperit piese de port, podoabă, os şi ceramică provenită din import, realizată din pastă fină de culoare roşie, gălbuie, dar şi din pastă semifină de culoare albicioasă, reprezentată prin căni trilobate, amfore din pastă roşie, gălbuie şi albicioasă (Planşele 10, 11).

Sperăm ca următoarele campanii să evidenţieze toate complexele de locuire specifice acestei perioade din cuprinsul arealului pe care se află situl, pentru ca, în final, să ne putem face o idee despre intensitatea locuirii în această zonă.

THE SETTLEMENT SANTANA DE MURES-CERNEACHOV FROM NEG RILESTI

(GALATI COUNTY) (I) In 1981, the archaeologist Nicu Mircea, at that time director of the Mixed Museum of Tecuci,

proceeded to an archaeological survey on the banks of Barlad river. On that occasion, he also carried on a surface research that led to the delineating of several areas of archaeological interest, both in the schoolyard and in the gardens on the high terrace of Barlad river. Within that area, archaeological vestiges from various historical ages were discovered, such as remains pertaining to Cris culture, a double inhumation tomb pertaining to Noua culture, a pottery oven dating from the IV-th century AD and also items of pottery from the Middle Age.

Between 2007 and 2012 several campaigns of archaeological researches were carried on at various points of the site, the discoveries confirming the intense habitation on the actual territory of Negrilesti village, during all the historical ages mentioned above.

The six archaeological campaigns carried on in Negrilesti revealed 8 dwellings pertaining to Santana de Mures – Cernjachov culture, 6 of them being surface dwellings and 2 pit-hut dwellings. Inside the dwellings or near them, the researches revealed several hearths, pottery ovens or heating ovens and some sewage pits. Three ovens, situated within the habitation complex, were investigated; one of them was situated inside a dwelling and the other two outside. Within the dwellings or in their close proximity, 17 pits were discovered and investigated; on the basis of their content, they were ascribed to Santana de Mureş – Cernjachov culture.

Although the archaeological researches in Negrilesti are only at their beginning, the results accomplished so far allow some conclusions. The area has been intensely inhabited from Neolithic until our days, having proper conditions for living as a result of its proximity to Barlad river.

We hope that the future campaigns will succeed in revealing all the dwelling complexes situated on this site so that we may get a detailed picture of the intensity of habitation of this area.

35

Planşa 1. Ortofotoplan – delimitarea sitului arheologic „Negrileşti – Curtea Şcolii”.

36

Planşa 2. Situl arheologic „Negrileşti – Curtea Şcolii” – Planul general al cercetărilor.

37

38

39

40

Planşa 6. Situl arheologic „Negrileşti – Curtea Şcolii”, punctul „La Punte”. Secţiunile 2, 7/2009.

41

42

Planşa 8. Ceramică lucrată la roată.

43

Planşa 9. Ceramică lucrată cu mâna.

44

Planşa 10. Ceramică de import.

45

Planşa 11. Ceramică lucrată la roată, obiecte de port şi podoabă, os.

46

O NECROPOLĂ A DACILOR LIBERI LA ŞTEFĂNEŞTI (JUD. BOTOŞANI)

Ion IONIŢĂ, Octavian Liviu ŞOVAN

Schlüsselworter: : Freie Daker; Brandgräber; Dakische Keramik

Localitatea Ştefăneşti, aflată pe malul drept al râului Başeu, afluent al Prutului, este

cunoscută de multă vreme în literatura de specialitate. Cele mai vechi informaţii asupra unor vestigii arheologice din raza înfloritorului târg de odinioară, începând din 2004 devenit oraşul Ştefăneşti1, le găsim consemnate în „Cestionarul” lui Al Odobescu2. Alte investigaţii de teren au fost iniţiate ulterior de N. N. Moroşan3, dar cercetări cu adevărat stăruitoare şi cu rezultate consistente şi benefice asupra cunoaşterii locuirilor umane din preistoria şi protoistoria zonei au fost efectuate mult mai târziu, mai ales în anii 1956-1959, în vederea elaborării primului repertoriu arheologic al Moldovei4, precum şi în perioada 1970-1975, pentru întocmirea şi completarea cu multe staţiuni noi a repertoriului arheologic al judeţului Botoşani5.

Cercetările de suprafaţă, impulsionate de realizarea celor două repertorii, continuate în unele cazuri şi cu săpături metodice de mică întindere, au dus la descoperirea a numeroase staţiuni arheologice pe teritoriul comunei Ştefăneşti, datând din toate perioadele istorice. Între acestea se regăsesc şi câteva datând din prima jumătate a mileniului I d. Hr. aparţinând dacilor liberi, sarmaţilor şi culturii Sântana de Mureş.

Una din aceste descoperiri, asupra căreia ne oprim în lucrarea de faţă, este cea identificată la Ştefăneşti, punctul La Stârcea. Locul este situat în marginea sud-estică a oraşului Ştefăneşti, pe terasa inferioară de pe malul drept al Başeului, acolo unde se află în exploatare o lutărie. Prima cercetare de teren din acest punct, înregistrat iniţial sub numele de Bulboana lui Stârcea, a fost efectuată de N. Zaharia şi Em. Zaharia în 1956, ocazie cu care au putut fi adunate de la suprafaţa solului doar fragmente ceramice neolitice, atribuite atunci fazelor Cucuteni A şi B6.

Descoperirile din această staţiune au fost preluate în deja amintitul repertoriu al judeţului Botoşani, în care au mai fost menţionate şi săpăturile metodice efectuate de A. Niţu şi P. Şadurschi în anii 1974 şi 1975. Astfel, în afară de vestigiile neolitice aparţinând unei aşezări cucuteniene din faza B2, au mai fost semnalate resturi din alte două aşezări, una din epoca fierului (Hallstatt final şi început de La Tène) şi alta medievală din secolele XV-XVI. De asemenea, pe acelaşi loc au mai fost semnalate „câteva urne de incineraţie aparţinând unei necropole de la începutul epocii migraţiilor (sec. III-IV e. n.)”7.

Săpăturile de la Ştefăneşti – La Stârcea au mai fost menţionate în câteva lucrări de specialitate publicate după apariţia Repertoriului Botoşani, dar ele se referă exclusiv la vestigiile din aşezarea neolitică8.

O lucrare asupra rezultatelor obţinute prin săpăturile din anii 1974 şi 1975, anunţată ca

1 Legea 79/2004. 2 Răspunsurile la chestionarul arheologic al lui Al. Odobescu, manuscrise (manuscrisul 224 – judeţul Botoşani, f. 119). 3 N. N. Moroşan, Le pléistocène et le paléolithique de la Roumanie du Nord-Est, în Anuarul Institutului Geologic al României XIX, 1938, p. 60. 4 N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova. De la paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Editura Academiei, Bucureşti 1970, p. 281-282 (în continuare: Aşezări din Moldova). 5 Al. Păunescu, P. Şadurschi, V. Chirica, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, Bucureşti, 1976, p. 255-259 (în continuare: Repertoriul Botoşani). 6 Aşezări din Moldova, p. 281 (nr. 220c), pl. CL, 1-6. 7 Repertoriul Botoşani, p. 257 (nr. LVII.1.H). 8 D. Monah, Şt. Cucoş, Aşezările culturii Cucuteni din România, Editura Junimea, Iaşi 1985, p. 150; P. Şadurschi, M. Diaconescu, C. Timofte, Figurina antropomorfă din os descoperită la Ştefăneşti – Botoşani, în „Hierasus”, X, 1996, p. 7-20.

47

urmând a fi publicată în Arheologia Moldovei (vol. IX)9, a apărut mult mai târziu, abia în anul 2004 şi într-o altă revistă10. Din păcate, lucrarea tratează aproape în exclusivitate aşezarea eneolitică de tip Cucuteni B2 de acolo, iar informaţiile asupra mormintelor de incineraţie sunt foarte sumare. Potrivit acestora, prima urnă a fost recuperată cu prilejul cercetărilor la faţa locului din 1974, când ea era deja dislocată din malul lutăriei, în urma unei inundaţii. Autorii mai precizează că vasul „conţinea oase sparte calcinate, cărbuni mărunţi, cenuşă şi pământ”11.

În aceeaşi lucrare se mai face o scurtă menţionare şi asupra celorlalte morminte de incineraţie dezvelite, precizându-se că în şanţul II, sub stratul de sol negru, probabil solul vegetal, au mai fost descoperite încă două urne în stare fragmentară. Mai mult chiar, autorii publică şi un desen al unui fragment de vas cu decor în formă de brăduţ. În acelaşi paragraf se face şi rectificarea încadrării lor culturale. Dacă iniţial autorii au presupus că mormintele ar aparţine culturii Sântana de Mureş – Černjachov, ulterior ei au optat în mod justificat pentru atribuirea lor culturii Poieneşti aparţinând dacilor liberi12.

Din lucrarea publicată de A. Niţu şi P. Şadurschi rezultă că la Ştefăneşti – La Stârcea au fost descoperite în mod cert trei morminte de incineraţie în urnă. Nu se poate preciza dacă vreuna din ele fusese acoperită eventual cu alte vase sau resturi de vase folosite drept capac. Mai trebuie menţionat că autorii nu au făcut o numerotare a mormintelor de incineraţie şi nici nu le-au fixat locul pe planul săpăturilor, cel puţin pe cel publicat în 2004. De asemenea, documentaţia întocmită cu prilejul respectivelor cercetări de teren (carnetul de şantier, planul general al săpăturilor şi planurile copmplexelor investigate) nu a fost găsită până acum.

Din păcate, materialul ceramic de la Ştefăneşti – La Stârcea a fost marcat numai cu numele localităţii şi al punctului de descoperire. Lipsesc orice referire la complexul sau contextul (mormânt, groapă, strat etc.) în care au fost găsite, ceea ce ne lipseşte de posibilitatea de a restabili eventuale complexe închise şi asocieri între materiale. O altă situaţie dificilă, ce trebuie subliniată, este aceea că inventarierea materialului din aceste morminte la Muzeul Judeţean Botoşani s-a făcut doar pentru două vase (vezi mai jos la nr. 1 şi 2).

Prin urmare, în afara datelor sumare din lucrarea menţionată, singurele informaţii exacte pe care le avem la dispoziţie în prezent sunt resturile de vase lucrate la roată din pastă fină cenuşie, aflate în colecţiile Muzeului Judeţean Botoşani, pe care le prezentăm în cele ce urmează.

1. (Mormântul 1) Vas lucrat la roată din pastă densă fină cenuşie, de foarte bună calitate, acoperit cu angobă de culoare cenuşie închisă. El are corpul înalt şi zvelt, pereţii groşi, umerii ridicaţi, gâtul uşor tronconic, marginea scurtă şi subţiată îndoită aproape la orizontală (lăţime circa 2 cm) şi fundul inelar. Pereții vasului sunt mult mai groși în zona gâtului decât la restul recipientului. Toată suprafaţa vasului este acoperită cu amprente de spatulă și de măturiță (mai ales cu striuri) de la finisarea vasului cu roata. Fără decor (fig. 1, 3). Î 23,50 cm. Inv. 8496.

Considerăm acest vas ca urnă a primului mormânt de incineraţie de la Ştefăneşti – La Stârcea din mai multe considerente. Astfel, acest vas este întreg, spre deosebire de cele două urne dezvelite ulterior în şanţul II, aflate în stare fragmentară. Pe de altă parte, în registrul inventar al muzeului, la nr. 8496, se precizează ca dată a descoperiri anul 1974 şi ca loc de descoperire groapa nr. 2, zonă dislocată masiv din malul lutăriei. La toate acestea, mai adăugăm că, la circa doi ani după descoperire, am putut vedea această urnă împreună cu tot conţinutul ei (oase calcinate, cărbuni şi cenuşă) la Muzeul din Botoşani.

2. (Mormântul 2) Vas lucrat la roată din pastă densă fină cenuşie, de foarte bună calitate, acoperit cu angobă de culoare cenuşie închisă. Deşi lipsesc bucăţi mari din el, vasul a putut fi restaurat complet. El are corpul sferoidal, pereţii groşi, fundul inelar uşor profilat şi un decor pe umăr alcătuit dintr-o bandă lată (1,5-2 cm), acoperită şi ea cu angobă, dar nelustruită, pe care a fost

9 În Repertoriul Botoşani se menţionează că un manuscris al celor doi autori ar urma să apară în Arheologia Moldovei IX, 1976, care însă nu a mai ajuns niciodată la redacţia revistei. 10 A. Niţu, P. Şadurschi, Sondajul arheologic efectuat în aşezarea Cucuteni B2 Ştefăneşti – „La Stârcea” (1974-1975), în „Acta Musei Septentrionalis”, 3, 2004, p. 296-312. 11 Ibidem, p. 296, 300, fig. 2. 12 Ibidem, p. 301, fig. 7.

48

realizată o linie în zigzag în tehnica lustrului. În regiunea diametrului maxim şi puţin mai jos de acesta s-au păstrat unele striuri orizontale de la finisarea vasului cu roata (fig. 2, 1). Î 22 cm. Inv. 8495.

În registrul inventar al Muzeului din Botoşani acest vas a fost înregistrat la nr. 8495, unde data de descoperire indicată este anul 1975. Prin urmare, rămâne de presupus că vasul, folosit ca urnă, provine din unul din cele două morminte de incineraţie dezvelite pe traseul şanţului II. El corespunde şi observaţiei consemnate de autorii săpăturilor, potrivit căreia cele două urne se aflau în stare fragmentară. Singura dilemă, ce nu poate căpăta o rezolvare sigură în acest moment, este aceea dacă vasul în discuţie a fost folosit ca urnă în mormântul nr. 2 sau eventual în mormântul nr. 3. Am optat pentru atribuirea sa mormântului nr. 2 doar pentru că este mai bine păstrat şi are profilul complet, precum şi pentru faptul că a fost inventariat. Recunoaştem că ambele criterii sunt complet arbitrare.

3 (Mormântul 3) Partea inferioară a unui vas mare lucrat la roată din pastă fină făinoasă, de culoare cenuşie-cafenie, acoperit cu angobă negricioasă. Vasul, cu fundul inelar, pare să fi avut o formă sferoidală. Înălţimea până la care s-a păstrat este de 17 cm (fig. 2, 2).

Fragmentele din acest vas, toate de dimensiuni mai mari provenind de la partea lui inferioară, sunt cele mai reprezentative spre a fi considerate ca provenind de la un recipient de lut folosit ca urnă. Este singurul criteriu care permite o astfel de apreciere. De altfel, nici unul din celelalte fragmente de vase găsite la Ştefăneşti – La Stârcea, toate de mici dimensiuni, nu permit o asemenea ipoteză.

4. Fragment dintr-un vas mare lucrat la roată din pastă densă fină cenuşie, cu angobă cenuşie închisă. Vasul are marginea scurtă (2 cm) îndoită oblic şi se aseamănă destul de mult ca pastă şi profil cu recipientul prezentat la nr. 2, însă fără a proveni din acesta (fig. 1, 5).

5. Fragment dintr-un vas mare lucrat la roată din pastă fină făinoasă de culoare cenuşie, acoperit cu angobă cenuşie-negricioasă. El avea corpul probabil de formă sferoidală, decorat cu un prag pe umăr (fig. 1, 2).

6. Fragment din fundul inelar şi uşor profilat al unui vas lucrat la roată din pastă fină făinoasă de culoare cenuşie şi angobă cenuşie negricioasă. Nu se poate preciza forma de vas de la care provine (fig. 1, 4).

7. Fragment dintr-un capac lucrat la roată din pastă fină făinoasă, de culoare cenuşie şi angobă cenuşie-negricioasă, cu marginea de acoperire groasă şi gardina de fixare foarte scurtă. Pereţii capacului sunt mai subţiri la mâner şi mult îngroşaţi spre marginea de acoperire (fig. 1, 1).

8. Un alt fragment dintr-un vas provenind din aceeaşi necropolă, care nu ne-a fost accesibil pentru acest studiu, a fost ilustrat de autorii săpăturilor în lucrarea din 2004, fără a face vreo precizare asupra acestuia13. După toate probabilităţile, fragmentul provine din partea superioară a corpului unui vas lucrat la roată din pastă fină cenuşie, care a fost decorat cu un ornament în formă de brăduţ, executat în tehnica lustruirii. Acest motiv decorativ a fost semnalat pe mai multe vase lucrate în aceeaşi tehnica aparţinând dacilor liberi14.

Aşa cum se prezintă în momentul de faţă, chiar făcând abstracţie de informaţiile publicate în 2004 asupra mormintelor de incineraţie descoperite, vasele de dimensiuni mai mari, păstrate întregi sau în mai mare parte s-au dovedit a fi recipiente utilizate ca urne. În această categorie trebuie incluse vasul întreg de la nr. 1 (fig. 1, 3) şi vasele din care s-au păstrat bucăţi destul de mari de la nr. 2 (fig. 2, 1) şi 3 (fig. 2, 2). Tot din vase mari mai fac parte şi fragmentele de la fig. 1, 2 şi 1, 5, dar dimensiunile reduse ale cioburilor sugerează că ele provin din resturi de vase posibil folosite drept capace sau şi mai probabil aflate în stratul cu depuneri arheologice din perioada de funcţionare a necropolei. Aceeaşi provenienţă ar mai putea fi presupusă şi pentru celelalte două fragmente, din care unul de la un capac (fig. 1, 1) şi altul dintr-un fund de vas (fig. 1, 4). În situaţia dată nu putem preciza dacă vreunul din cele patru fragmente mai mici de vase (fig. 1, 1-2, 4-5) era asociat eventual cu una din cele trei urne (fig. 1, 3; 2, 1-2). 13 A. Niţu, P. Şadurschi, op. cit., p. 301, fig. 7. 14 Pentru analogii ale acestui tip de decor la dacii liberi vezi Gh. Bichir, Cultura carpică, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 88, pl. CXLIII, 5; CXLIX, 25-27.

49

Prin urmare, toate datele de care dispunem în prezent sugerează că în necropola de la Ştefăneşti – La Stârcea, s-ar părea de mici dimensiuni, au fost cercetate doar trei morminte de incineraţie în urnă. Orice alte presupuneri, cum ar fi, spre exemplu, aceea că au putut fi descoperite şi morminte de incineraţie cu oasele depuse direct în groapă, care nu au fost sesizate în timpul săpăturilor, nu poate fi exclusă în principiu, dar nici confirmată sau măcar bănuită prin dovezi cât de cât acceptabile.

În ceea ce priveşte obiceiurile funerare folosite în necropola de la Ştefăneşti – La Stârcea, se poate menţiona doar faptul că era practicat ritul incineraţiei, cu oasele umane calcinate depuse în urnă împreună cu resturi de cărbuni şi de cenuşă de pe rug. Nu se pot face nici un fel de aprecieri despre ritualurile funerare şi nici despre obiceiurile de port.

Referitor la ceramica descoperită în morminte şi în stratul cu depunerile arheologice corespunzătoare perioadei de folosire a necropolei, constituită exclusiv din vase şi resturi de vase lucrate la roată din pastă fină cenuşie, se poate observa că există două categorii. Prima grupă, cuprinzând vase din pastă foarte densă, este reprezentată de urnele din mormintele nr. 1 (fig. 1, 3) şi nr. 2 (fig. 2, 1) şi un alt fragment mai mic dintr-o margine de vas (fig. 1, 5), despre care nu se ştie în ce context a fost descoperit. Toate cele trei vase aveau pereţii mai groşi şi marginea scurtă îndoită oblic sau aproape la orizontală. Pe urnele din mormintele nr. 1 şi nr. 2 sunt evidente amprentele de spatulă şi măturtiţă de la modelarea pe roată a recipientelor. Toate aceste caracteristici atestă că ele ar proveni din acelaşi atelier de olărie sau dintr-o zonă de ateliere (locală ?) cu o tehnologie identică sau destul de apropiată.

Cea de a doua grupă, reprezentată de urna din mormântul nr. 3 (fig. 2, 2) şi celelalte trei fragmente fără context precis de descoperire (fig. 1, 1-2, 4) au fost lucrate dintr-o pastă la fel de fină, dar făinoasă, care se exfoliază foarte uşor în pulbere, caracteristică mai ales ceramicii dacilor liberi din zona Podişului Central Moldovenesc. Nu putem stabili acum în nici un fel provenienţa vaselor din această categorie, dar cu siguranţă ele nu provin din aceleaşi ateliere în care au fost lucrate recipientele din prima grupă.

Importanţa necropolei de la Ştefăneşti – La Stârcea nu rezidă în dimensiunea raportată la numărul de morminte şi nici în cantitatea şi calitatea inventarului descoperit, ci în prezenţa ei cu totul excepțională în acest loc. De multă vreme s-a observat că antichităţile culturii dacice sunt foarte rare în perioada La Tène şi în cea corespunzătoare provinciei romane Dacia (dacii liberi) în Câmpia Moldovei. Singura necropolă aparţinând dacilor liberi cunoscută până acum şi cercetată în întregime (40 morminte de incineraţie) este cea de la Stânca – Dealul Râşca15.

Necropola de la Ştefăneşti – La Stârcea aparţinând dacilor liberi este cea de a doua din Câmpia Moldovei şi se află la numai circa 5 km distanţă de cealălaltă. Prin urmare, avem de a face cu o „oază de locuire” a dacilor liberi în zona Stânca-Ştefăneşti de pe malul drept al Prutului şi situaţia rămâne a fi interpretată nu doar arheologic, ci şi istoric. Fără îndoială, prezenţa dacilor liberi în această zonă la mijlocul și în a doua jumătate a secolului al III-lea d. Hr. a fost determinată foarte probabil şi de vadul de trecere din acest sector peste râul Prut.

EINE NEKROPOLE DER FREIEN DAKER BEI ŞTEFĂNEŞTI (BEZIRK BOTOŞANI) Während der Grabungen in einer neolithischen Siedlung der Cucuteni-Kultur in den Jahren 1974 und

1975 wurden auch drei Brandgräber von einer Nekropole der freien Daker entdeckt. Alle drei sind Urnengräber. Die als Urnen benutzten Tongefäße, sowie die weiteren Fragmente aus der Schicht, sind scheibengedreht und aus feinem grauen Ton hergestellt. Chronologisch sind die drei Brandgräber etwa in die Mitte und in die zweite Hälfte des III. Jahrhunderts n. Chr. einzuordnen.

Abbildungsverzeichnis Abb. 1. Ştefăneşti – La Stârcea. Keramik von den Brandgräbern der freien Daker. Abb. 2. Ştefăneşti – La Stârcea. Keramik von den Brandgräbern der freien Daker.

15 I. Ioniţă, O. L. Şovan, Necropola dacică de la Stânca, comuna Ştefăneşti, judeţul Botoşani, în „Hierasus”, V, 1983 (1984), p. 89-121.

50

Fig. 1. Ştefăneşti – La Stârcea. Ceramică din mormintele de incineraţie aparţinând dacilor liberi.

51

Fig. 2. Ştefăneşti – La Stârcea. Ceramică din mormintele de incineraţie aparţinând dacilor liberi.

52

CÂTEVA PIESE DE INVENTAR FUNERAR SPECIFICE SECOLULUI IV p. CHR., PROVENITE DE L A INGĂREŞTI

(COM. URECHENI, JUD. NEAM Ţ) Vasile DIACONU ∗

Key words: cemetery, funerary artifacts, settlement, Santana de Murea-Černjachov culture, Ingărești. Introducere În colecţiile Muzeului de Istorie şi Etnografie Târgu Neamţ se găsesc câteva piese provenite

din inventarul unor complexe funerare, descoperite întâmplător pe teritoriul satului Ingăreşti (com. Urecheni, jud. Neamţ)1.

Din puţinele informaţii păstrate rezultă că în anul 1962, cu prilejul săpăturilor pentru fundaţiile fostului IAS Urecheni, au fost semnalate şi distruse câteva morminte, dar fără a se putea preciza numărul lor. Doar intervenţia promptă a prof. Vasile Vrânceanu din Târgu Neamţ a făcut ca unele piese de inventar din complexele respective să mai poată fi salvate2.

Obiectele asupra cărora ne vom îndrepta atenţia au fost identificate în punctul La grajduri sau Ferma Croitoru, aflat în marginea estică a satului Ingăreşti (com. Urecheni), pe terasa medie din stânga râului Topoliţa, la aproximativ 250 m nord faţă de podul peste cursul de apă amintit (fig. 1, fig. 2).

Chiar dacă ne lipsesc informaţii esenţiale despre numărul mormintelor, dispunerea acestora în teren şi eventuale elemente de comportament funerar, pe baza materialelor arheologice păstrate, se poate afirma că aici a existat o necropolă a culturii Sântana de Mureş-Černjachov.

Deşi o parte a pieselor recuperate cu acel prilej au fost menţionate sumar3, în cadrul prezentului articol ne propunem o descriere a tuturor materialelor cunoscute, pentru ca în baza acestora să putem formula câteva concluzii care să completeze stadiul documentării privitoare la spaţiile funerare ale culturii Sântana de Mureş-Černjachov.

Descrierea inventarului 1. Castron (nr. inv. 1762) (fig. 3/1). Lucrat la roată, din pastă fină, brun-cenuşie, cu nisip

în structură. Are formă bitronconică, cu marginea superioară rotunjită şi diametrul maxim bine profilat. Baza este dreaptă. S-a păstrat în proporţie de aproximativ 2/3. Restaurat.

Dimensiuni: diametrul gurii - 14,4 cm; diametrul maxim - 14,7 cm; înălţime - 7,7 cm; diametrul bazei - 7 cm.

2. Castron (nr. inv. 1763) (fig. 3/2). Lucrat la roată, din pastă fină, brun-cenuşie, cu nisip în compoziţie. Are formă bitronconică, cu marginea superioară rotunjită şi trasă uşor la interior. Baza este inelară. Deasupra diametrului maxim prezintă o nervură orizontală în relief. S-a păstrat doar aproximativ 1/3 din vas. Restaurat.

Dimensiuni: diametrul gurii - 12,7 cm; diametrul maxim - 13,5 cm; înălţime - 7,5 cm; diametrul bazei - 6,1 cm.

3. Cană (nr. inv. 1761) (fig. 4/1). Lucrată la roată din pastă fină, de culoare cenuşie, are formă bitronconică, cu jumătatea superioară mai mare decât cea inferioară. Baza este îngustă şi inelară, iar toarta este rectangulară în secţiune.

∗ Muzeul de Istorie şi Etnografie Târgu Neamţ, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ; email: diavas_n82@yahoo.com. 1 Şt. Cucoş, Contribuţii la repertoriul arheologic al judeţului Neamţ, în MemAntiq, XVIII, 1992, p. 58; Gh. Dumitroaia, Materiale şi cercetări arheologice din nord-estul judeţului Neamţ, în „MemAntiq”, XVIII, 1992, p. 97, fig. 36/2; fig. 37/2. 2 Îi mulţumim şi cu acest prilej pentru informaţiile oferite în legătură cu descoperirea amintită. 3 G. D. Hânceanu, Cultura Sântana de Mureş pe teritoriul judeţului Neamţ, în „Anuarul Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova”, S.N., III-IV, (11-12), 2007-2008, p. 128, pl. VI/6, 7.

53

Dimensiuni: diametrul gurii - 13,5 cm; diametrul maxim - 15,5 cm; înălţime - 14 cm; diametrul bazei - 6,2 cm.

4. Pieptăn (fig. 4/2). Piesa a fost confecţionată din trei rânduri de plăcuţe, prinse cu nituri de bronz. Mânerul are formă semicirculară, iar dinţii sunt în cea mai mare parte distruşi.

Dimensiuni: înălţime - 4,5 cm; lăţime maximă - 4,3 cm. Discuţii Fără să ne propunem o analiză amplă, datorită informaţiilor precare asupra complexelor

funerare care au fost descoperite la Ingăreşti, trebuie să facem unele precizări referitoare la piesele arheologice amintite anterior. În ceea ce priveşte materialul ceramic, având în vedere faptul că este constituit din forme comune, frecvent atestate în staţiunile arheologice ale culturii Sântana de Mureş-Černjachov, nu putem formula observaţii ample care să permită identificarea unor repere cronologice foarte exacte.

Cele două castroane se înscriu în variante tipologice care apar atât în necropole, cât şi în aşezări, iar o enumerare a analogiilor ar fi de prisos. În schimb, cana este o formă ceramică a cărei răspândire pare să fie destul de limitată şi putem aminti câteva exemplare asemănătoare sau variante tipologice apropiate, precum cele provenite de la Mihălăşeni (jud. Botoşani)4, Erbiceni (jud. Iaşi)5, Bârlad-Valea Seacă (jud. Vaslui)6, Brăviceni (Republica Moldova)7, Lunca (jud. Galaţi)8, Târgşorul Vechi (jud. Prahova)9, Mogoşani (jud. Dâmboviţa)10. Din punct de vedere cronologic, recipientele de acest tip apar, cel mai probabil, încă de la începutul secolului IV p. Chr.11, dar este posibilă utilizarea lor şi la începutul secolului următor12.

Pe lângă recipientele ceramice amintite, o piesă deosebită este pieptănul de corn, care poate constitui un reper cronologic pentru încadrarea temporală a materialelor recuperate din cuprinsul necropolei. Este cunoscut faptul că astfel de piese erau realizate în ateliere locale13, dar este dificil să indicăm cu certitudine zona din care provin.

Din punct de vedere tipologic, prin forma semicirculară a mânerului, piesa de la Ingăreşti se încadrează în tipul 1, varianta 1a din clasificarea propusă de O. L. Şovan14. Dacă ne raportăm la 4 O. L. Şovan, Necropola de tip Sântana de Mureş-Černjacov de la Mihălăşeni (judeţul Botoşani), Târgovişte, 2005, pl. 312/2a (113). 5 D. Gh. Teodor, Em. Zaharia, Sondajele de la Spinoasa şi Erbiceni, în MCA, VIII, 1962, fig. 6/7; N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova de la paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970, p. 191, pl. L/19. 6 V. Palade, Aşezarea şi necropola de la Bârlad-Valea Seacă (sfârşitul secolului al III-lea – a doua jumătate a secolului al IV-lea), Bucureşti, 2004, fig. 103/2; fig. 222/2. 7 V. Vornic, L. Ciobanu, S. Kurceatov, Ceramica de producţie locală din necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Brăviceni, în AMT, VI, 2011, fig. 5/7. 8 I. T. Dragomir, Necropola birituală de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Lunca, regiunea Galaţi, în „Danubius”, XIX, 2001, fig. 32/3; fig. 36/4; fig. 41/1. 9 D. Lichiardopol, B. Ciupercă, Un mormânt cu arme de la cumpăna secolelor IV-V p. Chr. descoperit la Târgşorul Vechi, în AMT, V, 2010, fig. 2/7. 10 Gh. Diaconu, Mogoşani. Necropola din sec. IV e.n., Târgovişte, 1970, fig. 9/4. 11 În necropola de la Mihălăşeni, un astfel de vas este atribuit primei faze de utilizare a cimitirului, care corespunde deceniilor de început ale secolului IV p. Chr.; O. L. Şovan, op. cit., p. 188-189. De asemenea, în necropola de la Mogoşani, în M. 6, un recipient asemănător este asociat cu o monedă din perioada constantiniană, deci se poate data tot în prima jumătate a secolului IV. p. Chr.; Gh. Diaconu, op. cit., p. 32. 12 Aşa cum o arată exemplarul din mormântul de la Târgşorul Vechi, care se presupune că aparţine unei etape de început a secolului V p. Chr.; vezi D. Lichiardopol, B. Ciupercă, op. cit., p. 159-160. 13 V. Palade, Ateliere pentru lucrat piepteni din os din sec. al IV-lea de la Bârlad-Valea Seacă, în „ArhMold.”, IV, 1966, p. 261-277; Idem, Noi ateliere de lucrat piepteni din corn de cerb în sec. IV e.n. de la Valea Seacă-Bârlad, în Carpica, II, 1969, p. 233-252; Idem, Un nou centru de prelucrare a cornului de cerb în secolul al IV-lea e.n. la Fedeşti, com. Şuletea (jud. Vaslui), în „Carpica”, IV, 1971, p. 207-214; Idem, Cercetările arheologice din anul 1981 în aşezarea de la Bârlad-Valea Seacă, în „MemAntiq.”, IX-XI, (1977-1979), 1985, p. 186-187, fig. 11/1-3. 14 O. L. Şovan, op. cit., p. 155.

54

tipologia întocmită de S. Ţau şi M. Nicu, atunci pieptănul prezentat de noi aparţine tipului II, varianta II.215. Într-o lucrare publicată relativ recent, V. Vornic întocmeşte şi el o tipologie a acestor obiecte de toaletă, iar prin raportare la schiţa propusă de autorul citat exemplarul de la Ingăreşti aparţine variantei 2a16.

Analogii pentru acest obiect găsim în alte necropole specifice mediului Sântana de Mureş-Černjachov, cum sunt cele de la Miorcani (jud. Iaşi)17, Erbiceni (jud. Iaşi)18, Mihălăşeni (jud. Botoşani)19, Nichiteni (jud. Botoşani)20, Hăneşti (jud. Botoşani)21, Bogdăneşti (jud. Vaslui)22, Banca Gară (jud. Vaslui)23, Valea Seacă (jud. Vaslui)24, Vaslui (jud. Vaslui)25, Bălteni (jud. Galaţi)26, Mărtineşti (jud. Vrancea)27, Independenţa (jud. Călăraşi)28, Alexandria (jud. Teleorman)29 şi Târgşor (jud. Prahova)30. În spaţiul intracarpatic, piese asemănătoare au apărut în necropola de la Fântânele (jud. Bistriţa-Năsăud)31.

Din punct de vedere cronologic, tipul acesta de obiecte nu a cunoscut o evoluţie foarte îndelungată. Într-un studiu publicat cu patru decenii în urmă, Gh. Diaconu arăta faptul că pieptenii din corn nu erau cunoscuţi de către carpi şi sarmaţi, dar erau răspândiţi la dacii liberi din Muntenia. Acelaşi autor afirma că apariţia acestor obiecte în zona de sud a României poate fi plasată destul de precis la începutul secolului III p. Chr., iar originea lor ar fi în Imperiul Roman32.

Pe de altă parte, obiceiul depunerii pieptenilor de os este întâlnit şi în unele necropole ale carpilor din zona de nord a Moldovei, cum sunt cele de la Zvorâştea şi Podeni (jud. Suceava)33, ceea ce i-a permis lui M. Ignat să afirme că aceste obiecte au fost preluate de la populaţiile din nordul

15 S. Ţau, M. Nicu, Obiecte de toaletă. Pieptenii din necropola birituală de secol IV d. Chr. de la Barcea, în AMT, VI, 2011, p. 67-68. 16 V. Vornic, Aşezarea şi necropola de tip Sântana de Mureş-Černjacov de la Budeşti, Chişinău, 2006, p. 201. 17 I. Ioniţă, La nécropole du IV-e siècle de n.è. à Miorcani, în „InvArch.”, VIII, Bucureşti, R49a, 8. 18 D. Gh. Teodor, Em. Zaharia, op. cit., fig. 5/1. 19 O. L. Şovan, op. cit., p. 155, pl. 10/2; pl. 12/3; pl. 17/1; pl. 23/1; pl. 31/3; pl. 54/1; pl. 79/3; O. L. Şovan, M. Diaconescu, Mihălăşeni (jud. Botoşani, România), în I. Ioniţă, M. Mamalaucă, V. Vornic (coord.), Antichitatea târzie în Bazinul Prutului, Bârlad, 2009, nr. cat. 159. 20 O. L. Şovan, Necropola din secolele IV-V de la Nichiteni (com. Coţuşca, jud. Botoşani), în AMT, VI, 2011, p. 63, pl. 1/3. 21 N. Zaharia, Em. Zaharia, O. L. Şovan, Necropola din secolul al IV-lea d. Chr. de la Hăneşti (jud. Botoşani), în „ArhMold.”, XVI, 1993, fig. 3/3; V. Diaconu, Hăneşti-Botoşani. Mărturii arheologice şi istorice, BMA, XXV, Piatra Neamţ, 2010, fig. 46/2. 22 M. Mamalaucă, E. Popuşoi, Bogdăneşti (com. Fălciu, jud. Vaslui, România), în I. Ioniţă, M. Mamalaucă, V. Vornic, op. cit., nr. cat. 205, 220. 23 R. Alaiba, Staţiunea Banca Gară - Şapte case. Monografie arheologică. Preistorie-primul mileniu, sec. III-VI , Iaşi, 2008, p. 241, pl. 29/6. 24 V. Palade, Aşezarea şi necropola…, fig. 194/4; fig. 198/6; fig. 203/7; fig. 236/6; fig. 258/5; fig. 276/4. 25 G. Coman, Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui, Bucureşti, 1980, fig. 136/11. 26 I. T. Dragomir, Săpăturile arheologice întreprinse la Bălteni (r. Făurei, Reg. Galaţi), în MCA, VIII, 1962, p. 14, fig. 3/3. 27 V. Bobi, Consideraţii preliminare asupra celor două necropole din secolul al IV-lea e.n. descoperite în Moldova de Jos, în „MemAntiq.”, IX-XI, (1977-1979), 1985, p. 209, fig. 13/1. 28 B. Mitrea, N. Angelescu, Săpăturile de salvare de la Independenţa (r. Călăraşi), în MCA, VII, 1961, p. 497, fig. 4/1. 29 P. Mirea, I. Pătraşcu, Alexandria. Repere arheologice şi numismatice, Ploieşti, 2006, fig. 48/9. 30 Gh. Diaconu, Târgşor. Necropola din secolele III-IV e. n., Bucureşti, 1965, p. 102-104, pl. XCVI/7; pl. XCVIII/8; pl. CXXVI/11; Idem, Doi piepteni din os cu mâner semicircular descoperiţi la Târgşor, în SCIV, 23, 3, 1972, p. 463-468. 31 G. Marinescu, C. Gaiu, Die Nekropole bei Fântânele ,,Rît”, Gem. Matei, Bistri ţa-Năsăud aus dem 4. Jahrhundert u. Z., în „Dacia”, N.S., XXXIII, 1989, p. 141, fig. 2A/1. 32 Gh. Diaconu, Doi piepteni din os…, p. 276-277. 33 M. Ignat, Dacii liberi din Moldova. Contribuţii arheologice. Necropolele de la Podeni şi Zvorâştea, Iaşi, 1999, p. 118-120, fig. 19.

55

Carpaţilor şi apoi au ajuns şi în zonele de sud ale României34. Pornind de la aceste observaţii, este foarte probabil ca, în arealul Sântana de Mureş-Černjachov, astfel de obiecte să fi fost preluate de la triburile germanice, care le foloseau încă de timpuriu.

Pe baza celor mai recente discuţii care au avut în vedere astfel de piese, se poate afirma că pieptenii cu mâner semicircular au evoluat atât în secolul III p. Chr., cât şi în secolul IV p. Chr.35, fapt ce nu ne permite o încadrare foarte strictă a descoperirilor discutate în nota de faţă.

În strânsă legătură cu materialele prezentate anterior, merită amintit şi faptul că în cursul unor cercetări de suprafaţă efectuate pe valea Topoliţei, la 200 m est de fermă, pe terasa medie din stânga râului, am identificat materiale arheologice de factură Sântana de Mureş-Černjachov, care documentează existenţa în acest punct a unei aşezări36, foarte probabil cea aferentă necropolei. De pe suprafaţa staţiunii, am recuperat mai multe fragmente ceramice, lucrate la roată şi care proveneau de la diferite tipuri de vase. Predominante sunt resturile de vase lucrate din pastă fină, cenuşie (fig. 5/1, 2, 7, 8), dar am identificat şi câteva profile ceramice provenite de la recipiente confecţionate din pastă zgrunţuroasă (fig. 5/4-6). Formele ceramice, aşa cum pot fi reconstituite pe baza fragmentelor păstrate, sunt specifice tuturor staţiunilor arheologice ale culturii Sântana de Mureş-Černjachov.

Ceramica de factură romană este reprezentată printr-un singur fragment de toartă, de culoare cărămizie, cu două nervuri longitudinale, provenit de la o amforă (fig. 5/3).

Succinta noastră prezentare are ca scop introducerea în circuitul ştiinţific a unor materiale

arheologice descoperite în urmă cu mai mult timp, dar pentru care informaţiile referitoare la contextul arheologic nu sunt cunoscute decât în mică măsură. Faptul că argumentează existenţa unui spaţiu funerar, la care se adaugă şi prezenţa unei aşezări contemporane în vecinătate, ne dă dreptul să credem că toate aceste obiecte, deşi puţine, au o anumită importanţă în ceea ce priveşte locuirea comunităţilor Sântana de Mureş-Černjachov pe valea Topoliţei. Dacă luăm în considerare faptul că în interiorul Depresiunii Neamţ se constată o pondere crescută a aşezărilor Sântana de Mureş-Černjachov37, putem accepta ideea că râul Topoliţa a constituit o importantă rută de circulaţie pentru comunităţile umane specifice secolului IV p. Chr. dinspre Valea Moldovei către zona submontană.

În încheierea acestui articol aş dori să adresez mulţumiri colegului dr. Vlad Vornic (Chişinău), care a citit manuscrisul şi mi-a oferit unele sugestii pentru definitivarea demersului meu.

SOME FUNERARY ARTIFACTS FROM THE FOURTH CENTURY A.D . DISCOVERED AT INGARESTI (URECHENI VILLAGE, NEAMT CO UNTY)

Among the collections of the History and Ethnography Museum of Târgu Neamţ there are some

archaeological pieces which were discovered by chance in 1962, in Ingaresti (Urecheni village, Neamt county). These objects appeared on the occasion of the construction work for the livestock farm, in the place named La grajduri, on the left bank of the Topolita river. On that occasion several graves were destroyed, and only a part of the funerary inventory was preserved. Based on its characteristics, we can say that on that location there was a Santana de Mures-Černjachov cemetery.

Currently, from the graves inventory there were preserved two bowls and a cup, both of them wheel-made, and a horn comb with semicircular handle. The poterry forms are quite common in other cemeteries, but also in some settlements. Of a particular importance is the comb, which is a good landmark for the necropolis dating. Based on it, we can say that the cemetery can be chronologically assigned to the fourth century AD.

A settlement of the Santana de Mures - Černjachov culture, recently identified near the cemetery, allows us to say that the two sites could be contemporary.

34 Ibidem, p. 120-121. 35 V. Vornic, op. cit., p. 201; S. Ţau, N. Mircea, op. cit., p. 68. 36 V. Diaconu, Noi situri arheologice în zona de nord-est a judeţului Neamţ, în „MemAntiq.”, XXV-XXVI, (2008-2009), 2010, p. 431. 37 Idem, Depresiunea Neamţ. Contribuţii arheologice, BMA, XXVIII, Piatra Neamţ, 2012, p. 132-133.

56

List of figures Fig. 1 - Ingărești. The location of the necropolis and the settlement (photo V. D.). Fig. 2 - The location of the discoveries. Fig. 3 - Pottery. Fig. 4 - Pottery (1a, 1b) and comb (2). Fig. 5 - Ingărești-La est de ferma. 1-8, pottery from the settlement.

Fig. 1. Ingăreşti. Amplasamentul necropolei şi al aşezării din secolul IV p. Chr. (foto V. D.)

57

Fig. 2. Amplasamentul descoperirilor.

58

Fig. 3. Ceramică.

59

Fig. 4. Ceramică (1a, 1b) şi pieptăn de corn (2).

60

Fig. 5. Ingăreşti - La est de fermă: 1-8, ceramică din aşezare.

61

RECIPIENTE DE STICL Ă

NECROPOLA BIRITUAL Ă DE LA BARCEA

(SECOLUL IV d. Hr) (JUD. GALA ŢI)

Stela ŢAU*, Mircea NICU **

Key words: Santana de Mures –Cerneahov culture, glass containers, bi-ritual necropolis in Barcea, antique glassware, Roman Empire.

Din această categorie de obiecte, recipientele de sticlă din necropola birituală de la Barcea se înscriu în rândul ofrandelor preţioase pentru cei dispăruţi. S-au descoperit 17 recipiente de sticlă în 15 morminte, din care 16 piese în 14 morminte de inhumaţie şi un fragment într-un mormânt de incineraţie. Dintre acestea, numai şase pahare sunt întregi şi aparţin mormintelor de inhumaţie 23, 50, 114, 123, 136 şi 167; trei sunt restaurabile (cele din mormintele 137, 154 şi 165), unul este reconstruibil (din mormântul 134-Pl.1,8). În mormintele 20, 40, 107, 114, 121 şi 137 s-au găsit fragmente de sticlă, din care două provin de la pahare cu pereţii groşi, iar restul provin de la pahare cu pereţii subţiri (acestea sunt prea mici pentru a se putea determina tipul din care făceau parte). În mormântul de inhumaţie 160, printre vasele de ofrandă, s-a descoperit urma unui vas de sticlă aşezat cu gura în jos; pe pământ era un strat de culoare maronie şi urme puternice de irizaţii – sticla pulverizându-se datorită acizilor din sol. În mormintele cu un bogat inventar, recipientele de sticlă ocupau locuri diferite alături de celelalte bunuri (de exemplu, în mormintele 50, 114 şi 136 paharele de sticlă au fost aşezate în vase mari - castroane cu trei torţi; în mormântul 165 se aflau lângă umărul stâng al defunctului, iar în cazul mormântului 160 vasul de sticlă se afla în rând cu vasele de lut. Pentru tipologia vaselor de sticlă s-au folosit 10 recipiente, care proveneau din mormintele 23, 50, 114, 123, 134, 136, 137, 154, 165 şi 167, ţinându-se seama de forma, grosimea pereţilor şi decor. Astfel, ele au fost împărţite în patru tipuri cu variante şi subvariante.

Tipul 1 - Pahare cu faţete şlefuite Acest tip de pahar s-a descoperit în trei morminte de inhumaţie – 23, 50 şi 167 – şi are două

variante: 1.a, 1.b, cu subvariantele 1.b1, 1.b2. Varianta 1.a - În partea sud a sectorului B, în mormântul de inhumaţie 23 (Pl.1,1; Pl.2,1 a)

s-a descoperit un pahar ce face parte din această variantă. Paharul este întreg, păstrat foarte bine având o înălţime de 8 cm şi diametrul gurii de 8,2 mm. Acest pahar face parte din tipul cunoscut, cu pereţii groşi, începând de la margine cu o grosime de 0,4 cm şi continuând până la fund unde ajunge la peste 1cm; corpul paharului este tronconic. Buza paharului este dreaptă, sub ea este o canelură largă apoi una mai îngustă. Pereţii vasului sunt decoraţi cu două şiruri de faţete. Primul şir îl formează faţetele ovale în număr de şapte, cu o înălţime de 3,2 cm, al doilea şir care decorează paharul în partea inferioară este format din şapte faţete rotunde cu diametrul de 1,8 cm. Fundul paharului este marcat de o faţetă concavă rotundă cu diametrul de 2,5 cm. Culoarea paharului este verzuie 5 A în scara (gama) culorilor după E. Straume1. Masa de sticlă este mată, conţine bule de aer, suprafaţa exterioară este poroasă, iar faţetele au urme de şlefuire pe verticală; de asemenea, se pot observa pe suprafaţa paharului urme de irizaţii. Irizaţia este un proces chimic de devitrificare a sticlei, prin care sticla devine casantă. Acest tip de pahar a fost cunoscut în Europa Centrală în urma descoperirilor din mormintele de la Sakrau II (Breslau în Silezia), Varpelev din Seeland şi

* Galaţi, Str. Călugăreni, nr 23, bl T2, sc III, ap 48. ** Mircea Nicu** , Tecuci, str. George Coşbuc, nr 3, jud Galaţi 1 Eldrid Straume, Gläser mit Facettenschlliff aus skandinavischen Gräbern des 4. Und 5. Jahrhunderts n. Chr., Oslo, 1987, taf. 1

62

Valstenarum din Gotland 2. În arealul culturii Sântana de Mureş – Cerneahov îl putem compara cu cel descoperit la Miorcani, în mormântul nr. 1, şi cu cel de la Tecuci, în mormântul nr. ??3. Este inserat de E. Straume în varianta IB 34. Cadrul temporal al acestui tip de pahar cu faţete şlefuite este treapta C 3 până la sfârşitul ei.

Varianta 1b.- Cuprinde pahare cu faţete şlefuite şi profil cilindric. Din această variantă fac parte două pahare întregi, descoperite în mormintele de inhumaţie 50 şi 167. Ambele pahare au faţete şlefuite şi profil cilindric rotunjit, dar se deosebesc prin grosimea pereţilor şi culorii sticlei . De aceea, am considerat că fiecare trebuie să constituie câte o subvariantă: 1.b1 şi 1.b2.

Subvarianta 1.b1 – Paharul din mormântul de inhumaţie 167 este încadrat aici şi a fost descoperit în partea de nord a sectorului A al necropolei (Pl.1,3; Pl.2,1.b1). Acest pahar are înălţimea de 10 cm, profilul cilindric cu fund rotunjit, marcat de o faţetă concavă circulară, cu diametrul de 1,9 cm. Buza paharului este rotunjită, evazată şi imediat sub ea este o canelură; pereţii exteriori sunt decoraţi cu patru şiruri de faţete; trei şiruri au faţete ovale cu înălţimea ce variază de la un şir la altul de la 2,5 cm, la 2,3cm. şi 1,9 cm; al patrulea şir, îl formează faţetele rotunde cu diametrul de 1 cm. Culoarea paharului este verzuie şi se încadrează în scara culorilor în 5 A 5, masa de sticlă este translucidă, cu bule rotunde în ea, suprafaţa exterioară este poroasă cu urme de irizaţii atât la exterior, cât şi în interior. Faţetele au urme evidente de şlefuire pe verticală. În arealul culturii Sântana de Mureş – Cerneahov de pe teritoriul ţării noastre s-au mai descoperit fragmente din această subvariantă; în necropola de la Valea Seacă s-a descoperit un pahar întreg în mormântul 3806, iar la Budeşti un fragment reprezentativ7. Acest pahar este încadrat în seria IB de E.Straume8.

Subvarianta 1.b 2 – Este reprezentată de paharul din mormântul nr. 50, descoperit în partea de nord a sectorului A al necropolei (Pl. 1,2; Pl.2,1.b2). Are profilul cilindric cu fund rotunjit, înălţimea de 13 cm şi face parte din grupa paharelor faţetate, cilindrice, cu pereţii subţiri, fiind decorat cu patru şiruri de faţete mai mult zgâriate decât adâncite în masa de sticlă. Pentru stabilitatea paharului, fundul este marcat de o faţetă rotundă slab concavă cu diametrul de 2,2 cm. Buza paharului este dreaptă şi imediat sub ea apar două linii orizontale extrem de slab zgâriate. Pereţii paharului sunt decoraţi cu patru şiruri de faţete uşor distanţate între ele. Primele trei şiruri au faţetele ovale şi înălţimea diferă de la un şir la altul, iar al patrulea şir are faţetele rotunde. Culoarea paharului este verzui-gălbuie şi se încadrează în 5C pe scara culorilor9, masa de sticlă este transparentă cu bule mici rotunde, iar suprafaţa exterioară este poroasă. Analogii pentru acest pahar se găsesc în toată aria culturii Sântana de Mureş – Cerneahov, de exemplu la Juravka 10, Kosanovo11, Spanţov, Alex.Odobescu12, Lunca13, Valea Seacă14, Şeitin15.

Ambele subvariante 1.b1 şi 1.b2 se înscriu în tipul 230 al lui H.Eggers, datat în treapta C3 –

2 Herman Günter Rau, Spätkaiserzeitliche Glasbecher vom Typ Sakrau II aus der Moldau, p. 139, în „Archäologische Korespondenzblatt”, 5, 1975, p. 139-140. 3 Idem, p. 139-140. 4 E. Straume, op. cit., 1987, p. 30, taf. 4, 152. 5 Idem, taf. I. 6 Vasile Palade, Aşezarea şi necropola de la Bârlad-Valea Seacă, Bucureşti, 2004, fig. 233, 3. 7 Vlad Vornic, Aşezarea şi necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Budeşti, Chişinău, 2006, fig. 15, 6. 8 E. Straume, op. cit., 1987, taf. 3, 81. 9 Idem, taf. I. 10 E. A. Simonovici, Stekljannye kubki iz Žurovki, în KSIA, 102, 1964, p. 1, 4. 11 N. M. Kravcenko, Kosanovskij mogil’nik, în MIA, 139, 1967, tabl. XVII, 5. 12 Bucur Mitrea, Constantin Preda, Necropole din secolul al IV lea e. n. în Muntenia, Bucureşti, 1966, fig. 20; fig. 238, 7. 13 Ion. T. Dragomir, Necropola birituală. Sântana de Mureş-Cerneahov, în „Danubius”, XIX, 2001, fig. 40, 6; fig. 45, 4. 14 Vasile Palade, Aşezarea şi necropola de la Bârlad-Valea Seacă, Bucureşti, 2004, fig. 165, 2. 15 Egon. Dörner, Cercetări şi săpături arheologice în jud. Arad, în „Materiale şi cercetări arheologice”, 9, 1970, fig. 14, 3.

63

D16 şi fac parte din tipul Kowalk datat până la mijlocul sec.al IV lea d.Chr. şi mergând chiar până in al treilea sfert al aceluiaşi secol17. De asemenea, E.Straume în tipologia sa le încadrează în Tipul I, seria IA 18 cu datare în C3, preponderent pe continentul european la sfârşitul acestei trepte.

Tipul 2 - Pahar de sticlă cu pereţii groşi cu medalioane şi inscripţie În mormântul de inhumaţie nr. 123, descoperit în partea de est a sectorului C al necropolei

(Pl. 1,4; Pl. 3,2), printre numeroasele ofrande, a apărut un pahar de sticlă. El aparţine tipului cu pereţii groşi şi medalioane în relief şi are o inscripţie în limba greacă. Înălţimea paharului este de 14,6 cm, diametrul gurii de 11,3 cm şi diametrul fundului de 4,3 cm. Culoarea este gălbuie deschisă şi se încadrează la 5C în scara culorilor19, masa de sticlă este transparentă, de bună calitate, cu bule rotunde în ea; urme de şlefuire se observă pe medalioane şi pe cele patru butoane. Peretele paharului este împărţit în două câmpuri. Primul câmp este împărţit în două registre. Primul registru urmează după o canelură şi este în relief faţă de peretele paharului pe care au fost tăiate literele greceşti. Inscripţia începe de la un decor incizat sub formă de brăduţ culcat, după care urmează cele 16 litere greceşti foarte clare („ πίε ζήσης καλώς άεί”) . În traducere, inscripţia a scos la iveală o urare „Bea să trăieşti (frumos) bine mereu”20. Din punct de vedere epigrafic, literele ϵ,ω sunt lunate, dovada epocii târzii în care a fost lucrat paharul; acest fenomen fiind generalizat în epigrafia greco-bizantină. Restul literelor au fost tăiate în formă geometrică.

Sub inscripţie, urmează un spaţiu liber de 0,8 mm format de peretele paharului, după care apare o altă centură, lată de 1,6 cm, pe care sunt dispuse ove mici, verticale, delimitate de câte două linii incizate sub formă de unghi vertical. Al doilea câmp cuprinde a doua jumătate a paharului cu partea inferioară şi are ca decor patru medalioane în relief (7 cm x 4,5 cm) trase spre bază şi realizate odată cu turnarea paharului. Medalioanele au ca decor o linie incizată pe margine. Între medalioane, în partea superioară, apar patru butoni circulari tronconici, de 0,9 cm diametru, realizaţi şi ei odată cu turnarea recipientului; butonii sunt polizaţi. Spre fund, paharul se îngustează, terminându-se cu un picior bitronconic profilat. În scara culorilor, paharul se încadrează în 5C. Acest pahar de sticlă, cu inscripţie şi medalioane în relief, poate fi comparat cu descoperirile de la Mălăieşti21, Blickshoj22, Vorning, Västland, Lunde 23 şi Piwonice24. În studiul asupra paharelor de sticlă, G. Ekholm le încadrează pe cele cu medalioane în relief în tipul Vorning, grupa II Cc, arătând că în acest tip intră trei pahare descoperite la Vorning, Västland şi Lunde 25.

Dintre acestea, numai cel de la Vorning are o inscripţie grecească şi este datat în a doua jumătate a secolului al IV lea d.Chr.; cele din Norvegia şi Suedia, fără inscripţie, sunt datate mai târziu, în secolul al V lea d.Chr. (şi chiar în anul 500), datorită materialului arheologic. Paharul de la Mălăieşti cu medalioane şi inscripţie, asemănător celui de la Barcea, din mormântul 123, dar şi celui de la Vorning, este datat de C. B. Fedorov în a doua jumătate a secolului al IV lea d.Chr. şi la începutul secolului al V lea d.Chr.26.

În tipologia paharelor, E. Straume încadrează acest tip de pahar în tipul VIII (pahare cu medalion) şi este datat la trecerea din C3 catre D127.

16 H. J. Eggers, Der römische Import in freien Germanien, Hamburg, 1951, taf. 62. 17 Herman Gunther Rau, Spätantike Glasfunde im Karpatenraum în Zeitschrift für Ostforschung, 24, 1975, p. 479. 18 E. Straume, op. cit., 1987, taf. 2, 49; taf. 75, 1. 19 Idem, taf. 1. 20 Salomon Reinach, Traité d’épigraphie grecque, Paris, 1885, S. 454. 21 G. B. Fedorov, Malaeštkij mogil’nik(pamjatnik černjachovskoj kul’tury v bassejne reki Prut), în MIA, 82, Moskva, 1960, p. 49, 1. 22 H. G. Eggers, op. cit., taf. 16, typ. 238. 23 G. Ekholm, Als orientalisch angenommene Gläser Skandinaviens aus dem ersten bis aus dem sechsten jahrhundert n. Chr., în „Antikvarist Arkiv”, 26, 1965, Gruppe II c 95, taf. 2/ 95, 96, 97. 24 K. Dabrowski, J. Karwowska, WiadArch, 20, 1954, 2, S. 180. 25 G. Ekholm, op. cit., 1965. 26 G. B. Fedorov, op. cit., 1960, s. 154. 27 E. Straume, op. cit., 1987, p. 38-40, taf. 9, 96.

64

Tipul 3 – Pahare conice cu pereţii subţiri Pahare conice cu pereţii subţiri s-au descoperit în mormintele de inhumaţie 114, 134, 136,

137, 154 şi 165. Fragmente atipice cu pereţii subţiri s-au mai descoperit în trei morminte de inhumaţie, 20, 121, 137, şi în mormântul de incineraţie 40, şi nu pot constitui material convingător pentru tipologie. Primele şase recipiente de sticlă se împart în trei variante: 3.a, 3.b şi 3.c.

Varianta 3.a - Din această variantă face parte exemplarul din mormântul de inhumaţie 137, situat în partea de NE a sectorului C al necropolei, mormânt deranjat încă din antichitate ( Pl. 1,5; Pl. 4,3.a). Paharul a fost considerat restaurabil, însă în timpul procesului de restaurare s-a constatat că îi lipseşte fundul, care era de formă conică; de asemenea, lipsea şi o porţiune de la gură. Paharul din mormântul de inhumaţie 137 are o înălţime de 14,5 cm şi diametrul gurii de 11,5 cm; este de culoare verzuie - 2B28 în scara culorilor. Masa de sticlă este transparentă şi destul de bine păstrată. Toată suprafaţa exterioară a paharului, începând de lângă inelul în relief de sub margine, este ornamentată cu un frumos decor în reţea, ce se continuă spre bază; paharul a fost realizat prin turnare, în tipar. Atât calitatea sticlei, a decorului şi frumuseţea paharului, dovedesc fabricarea lui într-un atelier cu tradiţie în domeniu, cu meşteri sticlari experimentaţi; este posibil ca paharul să provină dintr-unul din atelierele din provinciile orientale ale Imperiului29.

Varianta 3.b - În această variantă intră un singur pahar, descoperit în mormântul de inhumaţie 114, situat în partea de sud a centrului sectorului C a necropolei de la Barcea (Pl.1,6; Pl. 4,3.b). Paharul este înalt de 15 cm, diametrul gurii este de 8,9 cm, profilul este conic, cu fundul rotunjit. Culoarea paharului de sticlă este verzuie şi se încadrează în 2B în scara Straume a culorilor30. Masa de sticlă este transparentă, cu bule rotunde, iar în interiorul paharului se observă o urmă în spirală a suflării sticlei. Pereţii exteriori sunt decoraţi în tehnica firelor de sticlă, tehnică utilizată de meşterii sticlari în perioada de sfârşit a Imperiului Roman, în provinciile răsăritene, unde prelucrarea sticlei a cunoscut o mare dezvoltare31. Paharul din mormântul 114 de la Barcea are un decor realizat din fire de sticlă de două culori: verde (în culoarea paharului) şi albastru. Începând cu partea superioară, imediat sub margine, un fir de culoare verde, în relief, înconjoară paharul ca un inel. Sub acest inel este al doilea fir de culoare albastră, care merge paralel cu primul; doar nişte unghiuri de acoladă ating primul fir în trei puncte. Cel de al treilea fir verde este aranjat sub formă de ghirlandă şi se uneşte cu cel albastru tot în trei puncte. Sub acest decor, alcătuit din cele trei fire de sticlă, urmează o încrustaţie realizată cu un fir albastru în formă de zig-zag care, de asemenea, înconjoară paharul. Decorul albastru în zig-zag a pătruns în masa de sticlă până în interiorul paharului. În arealul culturii Sântana de Mureş – Cerneahov, pahare astfel ornamentate s-au descoperit în cimitirul de la Juravka 32 şi la Kosanovo, în M 1333. Un studiu despre astfel de ornamentaţii a realizat Nina Sorokina, care atribuie acest stil perioadei târzii a Imperiului Roman, specific provinciilor orientale, de unde s-a răspândit34.

Varianta 3.c – Pahare conice cu pereţii subţiri. Această variantă include pahare conice cu pereţii subţiri, descoperite în mormintele de inhumaţie 134, 136, 154 şi 165. În mormintele 20, 40, 121şi 137 s-au descoperit fragmente foarte mici de sticlă subţire, ce ar putea face parte tot din acest tip. Paharele din mormintele enumerate pot fi împărţite în două subvariante: 3.c1 şi 3.c2.

Subvarianta 3.c1 - Din această subvariantă face parte paharul din mormântul 136, 28 Idem, op. cit., 1987, taf. 1. 29 Gudrun Gomolka-Fuchs, Gläser der Sîntana de Mureş-Černjachov-Kultur aus Rumänien und der Republik Moldavien, în „Akten des Internationalen Kolloquiums in Caputh vom 20. bis 24. Oktober 1995”, Bonn, 1999, p. 129-140. 30 E. Straume, op. cit., 1987, taf. 1. 31 Nina Sorokina, Die Nuppengläser von der Nordküste des Schwartzen Meeres, în „Annales du 5e Congrès de l’Association Internationale pour l’Histoire de Verre, Prague, 1970”, Liège, 1972, c. 71. 32 E. A. Simonovici, op. cit., 1964, puc. 1;2. 33 N. M. Kravcenko, op. cit, 1967, tab. XVII, 4. 34 N. Sorokina, op. cit. 1972, p. 78.

65

descoperit în partea de NE a sectorului C al necropolei (Pl. 1,7; Pl. 4,3.c1). Paharul are o înălţime de 19,5 cm, diametrul gurii de 10,2 cm şi profilul conic. Masa de sticlă este transparentă, puternic irizată atât la exterior, cât şi la interior cu puncte de devitrificare. Culoarea vasului este galben verzuie în scara culorilor 4B35. Decorul este alcătuit din patru caneluri, care încep imediat de sub margine şi sunt la distanţe egale până la jumătatea recipientului; fundul paharului este drept, cu o faţetă concavă. Pentru această subvariantă, analogiile sunt furnizate de descoperirile de la Mogoşani în M 8 şi M 5236, Budeşti în M 26637 şi la Valea Seacă în M 50738.

Subvarianta 3.c2 - Paharele din această subvariantă sunt în număr de trei şi provin din mormintele 134, 154 şi 165. Mormântul 134 se afla în partea de nord-est a sectorului C (Pl. 1,8), mormântul 154 (Pl. 1,9) în partea de sud a centrului sectorului C, iar mormântul 165 (Pl. 1,10) în partea de nord a sectorului A (Pl. 4.3.c2). Paharele au profilul conic, dar fundul rotunjit. Cele din mormintele 134 şi 154 au o stare precară, deoarece mormintele au fost deranjate încă din antichitate. Recipientul de sticlă din mormântul 165 este întreg, fără decor şi îi lipseşte o porţiune de la fund. Culoarea paharului din M 165 este verzuie, transparentă şi nu se regăseşte în scara culorilor prezentată de E. Straume; paharul are o înălţime de 13,5 cm, diametrul gurii de 7,8 cm. Această subvariantă cunoaşte o largă răspândire în aria culturii Sântana de Mureş – Cerneahov, printre descoperiri putem enumera: Sântana de Mureş

39, Leţcani 40, Juravka41, Mălăieşti42. Piesa subvariantei 3.c1, cât şi cele din subvarianta 3c.2 provin din atelierele provinciilor

orientale ale Imperiului Roman şi sunt datate la sfârşitul secolului al IV lea d.Chr. şi la începutul secolului al V lea d.Chr.43

Tipul 4 În mormântul de inhumaţie 160 (Pl. 1,11; Pl.5,4), printre vasele depuse, s-a descoperit urma

imprimată în pământ a unui vas de sticlă, ce a fost depus cu gura în jos. Pe suprafaţa solului erau imprimate urme puternice de culoare maronie cu irizaţii. Forma observată era a unui castron evazat, înalt de circa 3 cm şi fund inelar.Vasul a fost realizat, probabil, dintr-o sticlă subţire, care s-a distrus datorită acizilor din sol. Din vas nu s-a păstrat nici un fragment şi nu se pot face observaţii şi paralele. Totuşi, poate fi considerat ca aparținând grupei vaselor de sticlă depuse ca ofrandă.

Existenţa unei perioade de linişte în Barbaricum a creat posibilitatea dezvoltării unor ateliere de sticlărie şi a unui comerţ intens cu lumea provincială romană de la sud de Dunăre; astfel putem explica varietatea recipientelor de sticlă descoperită în arealul culturii Sântana de Mureş – Cerneahov. Recipientele de sticlă din necropola birituală de la Barcea alături de alte bunuri de mormânt prefigurează fazele de ocupare a acestui cimitir.

Bibliografie Bloşiu Cătălina, Necropola din secolul al IV lea e.n. de la Leţcani (jud.Iaşi), în „Arheologia Moldovei”,

VIII,1975. Dabrowski K., Karwowska J., WiadArch, 20, 1954. Diaconu Gh., Mogoşani. Necropola din secolul IV e.n., Târgovişte, 1970. Dörner Egon, Cercetări şi săpături arheologice în jud. Arad, în „Materiale şi cercetări arheologice”, 9, 1970. Dragomir Ion T., Necropola birituală. Sântana de Mureş-Cerneahov în „Danubius”, XIX, 2001, Galaţi. 35 E. Straume, op. cit., 1987, taf. 1. 36 Gh. Diaconu, Mogoşani. Necropola din secolul IV e. n., Târgovişte, 1970, fig. 5, 10, 13. 37 Vlad Vornic, op. cit., 2006, fig. 100, 1. 38 V. Palade, op. cit., 2004, fig. 269, 4. 39 Istvan Kovács, A marossentannai népvándorláskari temetö, în Dolgozatok. Travaux de la Section numismatique et archéologique du Musée National de la Transylvanie, III, Cluj, 1912, pl. CXI, 8. 40 Cătălina Bloşiu, Necropola din secolul al IV lea e. n. de la Leţcani (jud. Iaşi), în „Arheologia Moldovei”, VIII, 1975, fig. 20, 12. 41 E. A. Simonovici, op. cit., 1964, puc. 1, 3. 42 G. B. Fedorov, op. cit. 1960, fig. 12. 43 H. G. Rau, op. cit., 1975, p. 48, abb. 9.

66

Eggers H. J., Der römische Import in freien Germanien, Hamburg, 1951. Ekholm G., Als orientalisch angenammene Gläser Skandinaviens aus dem erste v bis ausdem sechsten

jahrhundert n.Chr. în „Antikvarist Arkiv”, 26, 1965. Fedorov G. B., Malaeštkij mogil’nik (pamjatnik černjachovskoj kul’tury v bassejne reki Prut), în MIA, 82,

Moskva, 1960, p. 49,1. Gomolka Fuchs, Gudrun, Gläser der Sîntana de Mureş-Černjachov-Kultur aus Rumänien und der

Republik Moldavien, în „Akten des Internationalen Kolloquiums in Caputh vom 20.bis 24.Oktober 1995”, Bonn, 1999, p. 129-140.

Kovács Istvan, A marossentannai népvándorláskari temetö, în Dolgozatok.Travaux de la Section numismatique et archéologique du Musée National de la Transylvanie, III, Cluj, 1912.

Kravcenko N. M., Kosanovskij mogil’nik, în MIA 139, 1967, p. 77-139. Mitrea Bucur, Preda Constantin, Necropole din secolul al IV lea e.n. în Muntenia, Bucureşti, 1966. Palade Vasile, Aşezarea şi necropola de la Bârlad – Valea Seacă, Bucureşti, 2004. Rau Herman Günter, Spätkaiserzeitliche Glasbecher vom Typ Sakrau II aus der Moldau, în „Archäologische

Korespondenzblatt”, 5, 1975, p. 139-141. Rau Herman Gunther, Spätantike Glasfunde im Karpatenraum în Zeitschrift für Ostforschung 24, 1975. Reinach Salomon, Traité d’épigraphie grecque, Paris, 1885. Simonovici E. A., Stekljannye kubki iz Žurovki, în KSIA, 102, 1964, 8-12. Sorokina Nina, Die Nuppengläser von der Nordküste des Schwartzen Meeres, în „Annales du 5e Congrès de

l’Association Internationale pour l’Histoire de Verre, Prague, 1970”, Liège, 1972, p. 71-79. Straume Eldrid, Gläser mit Facettenschlliff aus skandinavischen Gräbern des 4. Und 5. Jahrhunderts n.

Chr., Oslo,1987. Vornic Vlad, Aşezarea şi necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Budeşti, Chişinău, 2006.

GLASS CONTAINERS FOUND IN THE BI-RITUAL NECROPOLIS IN BARCEA

(GALATI COUNTY) (THE 4 TH CENTURY A.D.)

Glass containers are included in the category of valuable offerings (goods) for the departed. A number of 17 glass containers were found in 15 tombs, out of which 16 were found in 14 inhumation tombs and another fragment in an incineration tomb. Among these, only six glasses are intact and were found in inhumation tombs 23, 50, 114, 123, 136 and 137; three of them are restorable (from tombs 137, 154 and 165) and one can be rebuilt (from tomb 134).

In order to establish the typology of the glass recipients, 10 containers were used that came from tombs 23, 50, 114, 123, 134, 136, 137, 157, 165 and 167, taking into account their shape, thickness and decoration. They were divided into four main types, with variants and sub-variants.

Type 1- Glasses with polished facets – with two variants, 1a and 1b; variant 1b has two sub-variants, 1b1 and 1b2.

Type 2 – Thick glasses with medallions and inscriptions Type 3 - Thin cone-shaped glasses – with three variants: 3a, 3b and 3c; variant 3c has two

sub-variants, 3c1 and 3c2.

Type 4 – Glass recipient During a period of peace in Barbaricum, glass workshops were established and the trade

with the Roman provinces from the south of Danube flourished. This explains the variety of the glass containers found in the area of the Sântana de Mureş- Chernyakhov culture.

The glass containers found in the bi-ritual necropolis in Barcea, along with other burial objects, illustrate the development stages of this cemetery.

67

68

69

70

71

72

STUDIU ASUPRA FIBULELOR DESCOPERITE ÎN NECROPOLA DE SECOL IV p. CHR.

DIN PUNCTUL „ISLAZ”, SAT POLOCIN, COMUNA POGONEŞTI (JUDEŢUL VASLUI)

MMircea AMALAUCA ∗∗∗∗

Key words: Sântana de Mureș culture, artefacts, necropolis, fibulas model, section.

Începând cu sfârşitul anilor '90 şi începutul anilor 2000, în mai multe rânduri, locuitorii

satului Polocin, com. Iveşti la acea data, actualmente Pogoneşti, ne-au semnalat prezenţa în apele pârâului Tutova a mai multor fragmente ceramice, precum şi a unui însemnat număr de resturi osteologice de factură umană. Trebuie să remarc aici faptul că aceste artefacte au apărut la o distanţă de aproximativ 400m nord de necropola de sec. IV p. Chr. din punctul „La Movilă”, cercetată de noi până la finele anului 2000.

Locul în care au apărut noile vestigii se află, după cum spuneam, la nord de vechea necropolă, însă pe malul drept al pârâului Tutova, în imediata apropiere a acestuia, la 200 m sud de satul Polocin, în locul numit de localnici ,,Islaz”. (Pl. I)

Începând cu anul 2001 au fost organizate mai multe campanii de cercetare arheologică, în urma cărora am descoperit nu mai puţin de 79 de morminte. Este vorba de o nouă necropolă birituală, aparţinând culturii Sântana de Mureş, în care aproximativ 1/3 din morminte sunt de incineraţie (în urnă cu capac, în urnă fără capac, cu resturile cremaţiei depuse şi acoperite cu fragmente ceramice provenite din unul sau mai multe vase, sau cu resturile cremaţiei depuse direct pe pământ); diferenţa de 2/3 sunt de inhumaţie (deranjate, nederanjate, de adulţi, de copii etc.). Cercetarea a fost destul de anevoiosă ca urmare a faptului că majoritatea mormintelor s-au aflat la adâncimi cuprinse între 3 şi 3,5 m. Cele 79 de morminte ne-au oferit informaţii interesante, legate de comunitatea care a folosit această necropolă într-o anumită perioadă de timp. Inventarul mormintelor descoperite este unul relativ bogat, cuprinzând o mare varietate de artefacte, cum ar fi: vase ceramice de diverse forme, dimensiuni şi destinaţii, obiecte de toaletă, obiecte de podoaba etc. O categorie destul de bine reprezentată din punct de vedere numeric, cât şi în ceea ce priveşte diversitatea sunt obiectele de vestimentaţie şi am în vedere aici fibulele, care în mare parte pot asigura încadrarea cronologică a necropolei.

În cele 79 de morminte descoperite în necropola de sec. IV p.Chr. de la Polocin, punctul Islaz, au fost descoperite nu mai puţin de 23 de fibule, din care 22 provin din morminte, iar una a fost descoperită în perimetrul necropolei. Fibulele în integralitate sunt de bronz, ceea ce a asigurat o mai bună conservare în timp. Din cele 22 de fibule, 21 s-au aflat în morminte de inhumaţie şi doar un singur exemplar provine dintr-un mormânt de incineraţie (M 59). De asemenea, din cele 22 de fibule, 14 au fost descoperite în 7 morminte, respectiv câte două fibule într-un mormânt (M 14, M 24, M 33, M 40, M 50, M 67, M 69), iar în celelalte morminte câte una. Interesant de subliniat este şi faptul că, în trei situaţii, avem de-a face cu fibule pereche (M 24, 40, 50), în rest fibulele sunt de tipuri diferite.

Cu câteva excepţii, fibulele sunt în stare de conservare bună şi pot fi clasificate în funcţie de unele caracteristici în mai multe categorii.

Tipul 1. Fibule cu piciorul înfăşurat şi resortul dintr-o singur ă bucată, cu mai multe variante: 1.a. Corpul fibulei este pe întreaga lui suprafaţă mai lat, uşor curbat, sub forma de semicerc,

cu excepţia zonei mediane unde, în secţiune, este dreptunghiular. Spirala arcului porneşte din zona

∗ Muzeul "Vasile Pârvan" Bârlad, str. Vasile Pârvan, nr.1, cod poştal 731050, tel. 0235421691 email: mircea_mamalauca@yahoo.com

73

mediană a axului spre extremitatea acestuia, încheindu-se printr-un buton aplicat, după care este îndreptată sub forma unei coarde simple, care trece pe sub partea superioară a corpului fibulei, ajungând până la cealaltă extremitate a axului, de unde sub forma de spirală revine spre mijlocul axului, terminându-se mai apoi prin acul de agăţare. Din această variantă fac parte două exemplare descoperite în M 24, mormânt de înhumaţie, nederanjat, de adult, orientat N-S. Este vorba de două fibule pereche, aşezate pe cei doi omoplaţi (Pl. II fig. 1; inv. 9469; Pl. II fig. 2; inv. 9470). Acest tip de fibulă este destul de răspândit în aria acestei culturi, spre exemplu numai în necropola de la Mihălăşeni au fost descoperite 14 exemplare, în câteva morminte având de a face chiar cu fibule pereche, ca şi în cazul nostru (Şovan 2005, M 127, Pl. 71 B/1, 2; M 167 , Pl. 90 B /1, 2; M 181, Pl. 99 B/1, 2; M 196, Pl. 105 E / 1, 2). Fibule similare au mai fost însă descoperite şi în necropolele de la Hăneşti (Zaharia 1993, fig. 3C/2), Barcea (Ţau, Nicu 2010, M 72, Pl. 2/ I.2b, p. 107), Târgşor (Diaconu 1965, M 182, Pl. CXIII/1, p.263), Bârlad Valea Seacă (Palade 2004, M 19, fig 72/2, p. 401; M 86. fig. 168/1, p. 505; M 216, fig. 191/2, 3, p. 536; M 286, fig. 202/2, p. 549) Sântana de Mureş (Kovács 1912, M 27, fig 32/1, p. 274; M 72, fig. 98/1.a, 98/2.a, p. 319), Spanţov (Mitrea, Preda 1966, fig. 101/2, p 207; fig. 61/6, p. 241).

În clasificările reputatului specialist german Oscar Almgren, modelul se afla la poziţia 162 (Almgren, 1923, fig.162).

Acest tip de fibulă a avut o largă circulaţie în spaţiu şi o destul de îndelungată prezenţă în timp, încadrându-se din punct de vedere cronologic în intervalul 330 – 400 p. Chr.

1.b. Fibula cu corpul uşor curbat, în secţiune având însă forma unui arc de cerc care se

păstrează pe întregul corp al acesteia. Este vorba de patru exemplare, de dimensiuni mici, lucrate din tablă subţire de cupru, prin martelare. Unul dintre exemplare mai păstrează încă butonii de la capătul axului, respectiv piesa din M 8, mormânt de inhumaţie, nederanjat, adult, orientat N-S, aceasta fiind aşezată pe omoplatul drept (Pl. II fig./4; inv. 9378), în timp ce în alte două cazuri, respectiv la fibulele pereche din M 14, mormânt deranjat, de copil, orientat N-S (Pl. II, fig./3; inv. 9399; Pl. II, fig./6; inv. 9400), aceşti butoni nu s-au mai păstrat, probabil datorita faptului că piesele sunt destul de deteriorate. Un alt exemplar a fost descoperit în M 23, de inhumaţie, care are însă corpul mai puţin curbat; în schimb arcul, ca şi în celelalte cazuri, a fost realizat dintr-o singură bucată. Mormânt nederanjat, de adult, orientat V-E, fibula fiind depusă pe omoplatul drept (Pl. III, fig./2, inv. 9429). Piese similare s-au descoperit în numeroase necropole aparţinând culturii Sântana de Mureş – Černjachov, respectiv la Spanţov (Mitrea, Preda 1966, fig. 10/1, p 207; fig. 66/6, p. 244; fig. 130/1, 2, p. 291), Căscioarele, unde fibula este însă din argint (Mitrea, Preda 1966, fig. 251/7, p. 382), Poienesti (Vulpe 1953, fig. 362/6, p. 461), Bârlad Valea Seacă (Palade 2004, fig. 255//4,5, p. 621; fig. 261/1, p. 629; fig. 266/2, p. 635); Mihălăşeni (Şovan 2005, Pl. 171B/1), Târgşor (Diaconu 1965, Pl. LXXXI/6, p. 231; Pl. LXXXIV/3, p. 234; Pl. CXXX/1, p. 280), Obârşeni – Voineşti (jud. Vaslui) (Mitrea 1969, fig. 5/2, p. 226). Foarte apropiate tipologic de fibula din M 23 sunt fibulele din M 127, M 228, M 267 de la Budeşti (Vornic 2006, fig. 85/6, p. 393; fig. 95/5, p. 403; fig. 100/7, p. 408; fig. 117/1, p. 425).

1.c. Fibula cu corpul uşor arcuit, obţinut dintr-o bucată de tablă de bronz, prin martelare. În

secţiune, corpul este dreptunghiular. Arcul este dintr-o singură bucată şi o singură coardă. Din această categorie face parte fibula din M 67, de inhumaţie, nederanjat, de adult, orientat N-S (Pl. II fig. 5; inv. 9691). Fibula a fost depusă pe omoplatul stâng, în timp ce pe cel drept se afla o altă fibulă, greu însă de încadrat din punct de vedere tipologic. Partea inferioară a piesei nu s-a păstrat

Din aceeaşi categorie, a fibulelor cu piciorul întors pe dedesubt şi cu arcul dintr-o singură bucată, face parte şi fragmentul de fibulă din M 69, din care însă s-a păstrat doar jumătate din arc, acul și o parte din resort (Pl. V, fig. 4; inv. 9774). Piese similare au mai fost desoperite la Mihălăşeni (Şovan 2005, Pl. 86D/1; Pl. 159D/1; Pl. 194/1; Pl. 269A/1), Bârlad Valea Seacă (Palade 2004, fig. 107/3, p. 437; fig. 274/1,2, p. 646) posibil Sântana de Mureş (Kovács 1912, fig. 65, p. 298).

74

1.d. Fibule cu arcul realizat dintr-o singură bucată, corpul turnat, în secţiune dreptunghiular, respectiv în partea superioară şi inferioară, iar în rest acesta se prezintă în secţiune de formă triunghiulară (Pl. III fig. 1 , inv. 9775).

O fibulă care poate fi încadrată în aceasta categorie a fost descoperită în M 69, mormânt de inhumaţie, nederanjat, adult, orientat N-S. Piesa a fost depusă pe omoplatul drept. Pe omoplatul stâng se afla o altă fibulă, dar nepereche.

Fibule similare s-au descoperit în necropolele de la Bârlad Valea Seacă (Palade 2004, fig. 6/1, p. 256) Mihălăşeni (Şovan 2005, Pl. 10/1; Pl. 157A/1, Pl. 170/1,2), Târgşor (Diaconu 1965, Pl. LXXIV/1, p. 224), Gherăseni (Diaconu 1977, fig. 9/1, p. 442), Miorcani (Ioniţă 1977, R 84/5) şi în asezarea de la Nicolina Iaşi (Ioniţă 1985, fig. 11/2, p. 43). În clasificările lui A. K. Ambroz, acest model de fibulă se găseşte în Pl. 11/12 (Ambroz 1966).

Concluzionând, putem afirma că acest tip de fibulă cu variantele sale este extrem de

răspândită, atât în spaţiu cât şi în timp. Aşa se face că le găsim atât la est, la vest şi la sud de Carpaţi, în multe din necropolele cercetate, dar şi la est de Prut, într-un număr semnificativ. Fibulele aparţinând acestei tipologii sunt cunoscute în literatura de specialitate ca făcând parte din tipul gotic (Diaconu 1971, tabelul VIII, p. 252; 2003, tabelul VIII, p. 242), care în clasificările specialistului german O. Almgren ocupa poziţiile 161,162, 172, în timp ce în clasificările lui A. K. Ambroz le găsim la poziţiile 11/6-20. Se pare că aceste modele, după părerea multor specialişti ar fi circulat îndeosebi în a doua jumătate a secolului IV p. Chr. (Diaconu, 1965, p. 94) şi chiar până spre sfârşitul acestuia (Parducz, 1959, p. 374-375). I. Ioniţă încadrează acest model ,,în etapa a III-a a culturii Sântana de Mureş Černeachov ce se datează în perioada C 3b. (Ioniţă, 1992, p. 82).

Tipul 2. Acest tip de fibulă se caracterizează prin corpul relativ îngust, în secţiune se

prezintă sub formă triunghiulară sau de segment de cerc. Arcul este formata din trei bucăţi, din care doar partea centrală este activă, cele laterale având doar un rol decorativ.

2.a. Fibulă cu corpul relativ îngust, în secţiune triunghiular. În perimetrul necropolei a fost

descoperit un singur exemplar la suprafaţa solului (Pl. III, fig. 3 ). Exemplare similare au mai fost găsite şi în alte necropole, respectiv două au fost recuperate din necropola de secol IV p. Chr. de la Miorcani (Ioniţă 1977, R 50 a/1, 2), Mihălăşeni (Şovan 2005, Pl. 301/6; Pl. 182A/1; Pl. 216B/1), Barcea (Ţau, Nicu 2010, Pl. 3/6, p. 108), Bârlad Valea Seacă (Palade 2004, fig. 102/4, p. 432; fig. 116/4,5, p. 447; fig. 188/1, p. 532; fig. 190/4, p. 534; fig. 206/6; fig. 228/ 3,4, p. 583), Independenţa (Mitrea, Preda 1966, fig. 107/3, p. 280), Kosanovo (Kravcenko 1967, Pl. IX/2, 3, 18). În clasările lui A. K. Ambroz, aceasta categorie de fibule se regăseşte în Pl. 11/9 (Ambroz, 1966).

2.b. Fibulă cu corpul îngust, în secţiune sub formă de semicerc, de asemenea cu arcul din

trei bucaţi, din care doar una este activă. Este vorba de mai multe exemplare, cel puţin patru, descoperite în M 33 înhumat, deranjat, de copil, orientat N-S, depus pe omoplatul stâng, (Pl. III, fig. 4, inv. 9497), M 40 de înhumaţie, nederanjat de adult, orientat N-S, unde au fost decoperite două exemplare, aproape identice (Pl. III, fig. 5,6; inv. 9668, 9669), şi un exemplar recuperat din M 64, de inhumaţie, deranjat, de adult, orientat N-S (Pl. IV, fig. 1, inv. 9763). Fibula se afla sub cotul mâinii drepte. Deşi fac parte în linii mari din acelaşi tip, respectiv aceaşi variantă, între cele patru fibule există unele mici diferenţieri în sensul că, în privinţa fibulei din M 33, trebuie să vorbim de prezenţa unor elemente de decor, care constă din două X-uri dispuse în zona mediană a corpului. La cele două fibule din M 40, segmentele inactive din cadrul resorturilor sunt de dimensiuni mai mici, însumând doar trei spire de o parte şi de alta a părţii active. În privinţa piesei din M 64, la aceasta se remarcă prezenţa a două segmente laterale de arc, mai lungi, însumând nu mai puţin de 16 spire, cel puţin pe o parte a arcului, cealaltă jumătate fiind însă lipsă. Posibil din aceaşi categorie să facă parte şi fibula din M 59, de incineraţie, singurul de altfel în care s-a descoperit o astfel de piesă. Corpul este similar cu cel al fibulelor prezentate anterior, dar din arc s-a păstrat doar partea activă, cele două segmente decorative lipsesc. Axul este de asemenea fragmentar (Pl. IV, fig. 2; inv. 9754).

75

Piese similare au fost decoperite şi în alte morminte din necropole aparţinâd culturii Sântana de Mureş, aşa cum sunt cele de la Mihălăşeni (Şovan 2005, Pl. 302/7; Pl. 11C/1; Pl. 34/1; Pl. 117A/1; Pl. 146/1; Pl. 171/2; Pl. 176/1; 202B/1,2; Pl.214/1, Pl. 246/2), Hăneşti (Zaharia, Zaharia, Şovan 1993, fig. 23A/1, p. 79), Târgşor (Diaconu 1960, fig. 11/3), Barcea (Ţau, Nicu 2010, Pl. 3/6, 108), Bârlad Valea Seacă (Palade 2004, fig. 117/4, p. 448; fig. 244/3, p. 609), Budeşti (Vornic 2006, fig. 68/3, 376), Independenţa (Mitrea, Preda 1966, fig. 107/4, 280), Sântana de Mureş (Kovács 1912, fig. 23/3a, p. 270; fig. 83/2a, p 311).

A. Ambroz, în cadrul clasărilor realizate, încadrează din punct de vedere cronologic acest model ,,la sfârşitul secolului III şi în prima jumătate a secolului IV (Ambroz, 1966, p. 63), iar cercetătorului ieşean I. Ioniţă include acest model în etapa a doua a culturii Sântana de Mureş-Černeachov, ce se include în intervalele C2 târziu şi C3a” (Ioniţă, 1992, p. 82).

Tipul 3. Corpul fibulei dintr-o singur ă bucată cu piciorul pentagonal. Corpul fibulei este dintr-o singură bucată, cu piciorul lăţit (pentagonal), iar în partea

superioară şi mediană, în secţiune, este dreptunghiular, în rest semicircular. Din arc nu s-a păstrat decât un mic fragment, care nu ne permite să ne pronunţăm asupra caracteristicilor sale (Pl. IV, fig. 3; inv. 9658).

Este vorba de un singur exemplar descoperit în M 43, de inhumaţie, adult, nederanjat, orientat N-S.

Acest tip de fibulă a fost descoperit în necropola de la Fântânele (Marinescu, Gaiu 1989, p. 139, fig. 3/ 1,2; 3B/2; 4/1; Gaiu 1995, Pl. V/1, p. 162), Mihălăşeni (Şovan 2005, Pl. 49C/1; Pl. 248A/1), Miorcani (Ioniţă 1974, fig 1/1, 86), Barcea (Ţau, Nicu 2010, Pl. 3/1,108), Independenţa (Mitre, Preda 1966, fig. 132/1, p. 292), Târgşor (Diaconu, 1965, PL. CXXXI/8, p. 281), Bârlad Valea Seacă (Palade 2004, fig. 257/2, p. 257), Sântana de Mureş (Kovács 1912, fig. 71/ 1a, 1b; fig. 78/2a, 2b), Leţcani (Bloşiu 1975, fig. 11/3, p. 248), Budeşti (Vornic 2006, fig. 69/4, 7, p. 377). Fibule care fac parte din aceaşi categorie au fost descoperite şi în cimititul numărul 1 de la Bratei (Bârzu 1973, p. 63, Pl XXV/4, 306), precum şi în Ungaria, la Csongrad (Pardudz 1959, pl. IX/17, Orosháza şi Szentes – Kajan; Parducz 1950, pl. LX/5, şi LXII/3). Foarte multe asemenea exemplare au fost descoperite în Moravia (Peškař 1972, p. 110 şi urm., fig. 21 şi urm.; Tejral 1975, fig. 2, 10, 11; 3, 3; 7, 9).

În privinţa acestui tip de fibulă, trebuie remarcat faptul că, în tipologia lui O. Almgren, se află la poziţia 158 (Almgren 1923), iar la A. K. Ambroz această categorie de fibule este încădrată în grupa 16, subgrupa I, seria Europa Centrala (A. K. Ambroz, 1966, fig. 3, p. 58). Se pare că acest model a avut o circulaţie îndelungată pe o arie foarte largă. Sunt întâlnite începând cu secolul III p. Chr. în cadrul culturii Przeworsk (Kaczanowscki 1987, Pl. II,1; VI,4), în zona Tisei şi a Câmpiei Panonice, în mediul sarmaţilor iazigi (Vaday 1989, p. 86-87), dar şi în regiunea Tisei superioare, pe teritorul de vest a Ucrainei (Kotigoroško, 1995, p. 156), precum şi în Transilvania, la limita de vest a manifestării culturii Sântana de Mureş. Exemplarele descoperite în situl arheologic de la Fântânele ,,Rît” se datează ,,la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea” (Tejral 1988, p. 225; Garam, Vaday 1990, p. 171), precum şi în nordul Mării Negre (Simonovič, 1955, fig. 6/2, şi Tichanova 1957, 184, fig. 9/3). Astfel, se poate afirma că acest model începe să circule pe o mare arie încă din secolul III p. Chr. şi pe întregul parcurs al secolului IV p. Chr. şi posibil chiar la început de secol V p. Chr.

Tipul 4. Fibule din bronz, cu semidisc şi placa pentagonală la picior, cu un singur resort. În cadrul necropolei de la Polocin, punctul Islaz au fost descoperite două expemplare,

ambele în M 50, înhumat, nederanjat, posibil de copil, orientat N-S. Piesele au fost depuse pe cei doi omoplaţi, respectiv pe cel drept piesa cu numarul de inv. 9657 (Pl. IV, fig. 4) şi pe omoplatul stâng piesa cu numarul de inv. 9656 (Pl. IV, fig. 5). Ambele piese sunt în stare fragmentară, la fibula cu numărul 9656 păstrându-se şi o parte din arc. Este vorba de un singur resort, cu o parte

76

activă şi două părţi decorative. Corpul ambelor piese este în secţiune triunghiular, cu partea inferioară în formă pentagonală. Portagrafa nu s-a păstrat la nici unul din cele două exemplare, în consecinţă nu ne putem pronunţa asupra acestui aspect. În partea superioară, ambele fibule sunt prevăzute cu plăci în formă de semidisc, prevăzute cu câte un orificiu în care a fost fixat axul, pe care mai apoi era desfăşurat arcul. Plăcuţele semicirculare au fost prevăzute cu câte un buton de mici dimensiuni. Acest model de fibulă a apărut în partea finală a culturii Sântana de Mureş şi este mai des întâlnit în aria vestică a culturii, dar nu lipseşte nici în Răsărit. Exemplare din aceeaşi familie, cu unele mici diferenţieri de formă, din bronz sau argint, au mai fost descoperite în necropolele de la Mihălăşeni (Şovan 2005, Pl. 163 B/1,2; Pl. 263/1), Barcea, unde însă piesa a fost acoperită cu o foiţă de aur (Ţau, Nicu 2010, Pl.4/6, p. 109), Spanţov (Mitrea, Preda 1966, fig. 91/1, p. 266, Alexandru Odobescu, fig. 238/1, p. 369), Târgşor (Diaconu 1965, Pl. XCIII./ 3,4, p. 243), Iveşti-Vaslui (Palade 1970, p. 75), Mogoşani (Diaconu 1970, fig. 12/7,13), Leţcani (Bloşiu 1975, fig. 30/5, p. 267), Lunca (Dragomir 2001, fig. 23, p. 166), Sântana de Mureş (Kovács 1912, 52/3a, b, c 52/4a, b, c, p. 288-289; fig. 62/3a, b, c, p. 296-297; fig. 266, p. 298; fig. 74/2a, 2b, 74/3a, 3b), Fântânele (Gaiu 1995, Pl. V/10, p. 162). Interesant de remarcat este faptul că în marea necropolă de la Budeşti (Republica Moldova) nu a fost descoperit nici un exemplar, în schimb, nu lipsesc din alte necropole din partea de răsărit (Diaconu 1973, Pl. IV, V, VI, VII, p. 266-270), ceea ce pare să nu confirme ipoteza, că acest model a circulat doar în aria vestică de manifestare a culturii.

La O. Almgren găsim acest model la poz. 182 (Almgren 1923), iar clasificarile lui A. K. Ambroz in tabelul 13, poz. 10 (Ambroz 1966). Informaţii detaliate, asupra apariţiei şi evoluţiei în timp şi spaţiu a acestui model, pot fi găsite şi în articolul specialistului român Gh. Diaconu, care surprinde o bună parte din discuţiile purtate de specialişti pe marginea acestui gen de piesă (Diaconu 2003, p. 281-314). Se pare însă, că majoritatea specialiştilor, încă din stadiul de început a cercetărilor din complexele aparţinând culturii Sântana de Mureş, au susţinut că acest tip de fibulă se găseşte ,,numai în mormintele mai târzii ale culturii Sântana” (Ioniţă 1966, p. 233). În lucrarea Necropolele din secolul al IV-lea din Muntenia se afirmă: ,,după câte ne sugerează descoperirile din cadrul culturii Cernechov, fibulele cu placa semicirculară par sa fie cele mai târzii” (Mitrea, Preda, 1966, 138, şi aceştia nu s-au înşelat). În privinţa încadrării cronologice, afirmaţiile sunt susţinute şi de o serie de decoperiri a unor artefacte cu încadrare cronologică precisă. Mă gândesc, în primul rând, la monede asociate cu astfel de fibule, precum şi la alte materiale arheologice. În acest sens, extrem de important, cel puţin pentru piesele descoperite în Transilvania, este tezaurul de la Valea Strâmbă, în care există o asemenea piesă, încadrarea făcându-se prin intermediul unei monede din vremea împăratului Graţian (Székely 1945, p. 95-99). În Muntenia, fibula descoperită în necropola de secol IV p. Chr. de la Mogoşani poate fi încadrată cronologic cu ajutorul monedei de la Iulian Apostatul (Diaconu, 1969, fig. 15/8, p. 388; 1970, fig. 15/8). De asemenea, tot în Transilvania, în situl din localitatea Fântânele, punctul “Rât”, fibula din M 16 este încadrată cronologic “în ultima treime a secolului al IV-lea şi la începutul secolului V ” (Kazanski, 1984, p. 8).

Tipul 5. Fibulă cu portagrafa fixă şi spirala dintr-o singură bucată. Este vorba de o fibulă care face parte din categoria celor cu corpul din bandă, dintr-o singură

bucată şi puternic arcuit, sub forma literei D, iar resortul, de asemenea dintr-o singură bucată, fiind prevăzut la capete cu două butoane. Pe întreaga suprafaţă a corpului există un decor din arcuri de cerc succesive. Acest decor se opreşte în zona piciorului (Pl. IV, fig. 6; inv. 9641).

Piesa face parte din inventarul M 41, de inhumaţie, nederanjat, de adult, orientat N-S. Acest model de fibulă nu este întâlnit în nici unul din complexele arheologice Sântana de Mureş–Černjachov, atât de la est, sud şi vest de Carpaţi, cât şi din vastele teritorii de la est de Prut. Acest model de fibulă îl găsim catalogat la O. Almgren, la poziţia 169.

O fibulă asemănătoare cu cea aflată în discuţie a fost decoperită în situl arheologic de la Pădureni, fiind încadrată de către descoperitor, în intervalul secolelor II-III p. Chr. (Morintz, Bichir, 1959, fig. 3/2, p. 492).

După cum arătam mai sus, acest model de fibulă se încadrează în categoria fibulelor cu piciorul întors pe dedesubt - tipul roman -, prezentând arcul puternic curbat, realizat aproape

77

întotdeauna din tablă subţire de bronz, prin martelare. Interesant este că acest tip de fibulă apare mai ales în oraşe, castre, sate, vile şi necropole din Dacia (Diaconu, 2003, p. 234), pătrunzând mai apoi treptat şi în mediul dacilor liberi din vest, sud şi est, inclusiv în mediul Przeworsk. Din punct de vedere cronologic, a circulat în Dacia, în intervalul 160 – 250 p.Chr., dar ,,nu a fost atestat în aşezările şi necropolele culturii Černjachov – Sântana de Mureş” (Diaconu 2003, p. 235). Realitatea contrazice în mică măsură această opinie, la Polocin, punctul Islaz fiind descoperit un asemenea exemplar într-un context cert aparţinând secolului IV p. Chr. În ce împrejurări acest artefact apare, la distanţă de un secol de la perioada în care ea a circulat, este greu de spus. Cert este că piesa descoperită în M 41 se afla în momentul cercetării mormântului undeva cu circa 10 cm mai sus de schelet, am putea spune în pământul de umplutură. Este posibil, ca ea să se fi aflat la nivelul de călcare, din momentul realizării gropii, în antichitate, fiind aruncată în momentul acoperirii cu pământ a cadavrului. Demn de semnalat este faptul că, nu la mare distanţă de necropolă, se află, se pare, o aşezare care a fost sondată în urmă cu câţiva ani, în perimetrul căreia au fost descoperite mai multe fragmente ceramice, care pot fi încadrate în perioada dacică, respectiv a secolelor II-III p. Chr. Sigur, urmează ca în anii viitori să verificăm, printr-o cercetare sistematică, dacă acest lucru se confirmă, iar dacă da, prezenţa acestei piese ar putea să îşi găsească o explicaţie.

În mormintele M 27, M 33, M 67, au mai fost descoperite fragmente din fibule, despre care, datorită stării destul de precare în care s-au păstrat, nu putem oferi foarte multe informaţii. Fragmentul din mormântul 27 se rezumă la o parte dintr-un arc şi un ac (Pl. V, fig. 1), fragmentul din M 33 provine dintr-o fibulă cu corpul relativ arcuit, realizat din tablă de bronz prin martelate, cu arcul fragmentar, posibil format iniţial din trei segmente, din care doar unul activ (Pl. V, fig. 2; inv. 9498), fragmentul din M 67 provine din piciorul unei fibule de dimensiuni medii, realizată din tablă de bronz, prin batere, în secţiune dreptunghiulara (Pl. V, fig. 3; inv. 9692).

Concluzii: Pornind de la încadrarea tipologică şi răspândirea fibulelor în perimetrul cimitirului, vom

încerca să surprindem o evoluţie în timp a necropolei aflate în atenţia noastră. Sigur, încercarea noastră are un caracter incomplet, neavând până la acesta dată o încadrare tipologică şi cronologică a celorlalte categorii de piese descoperite în mormintele investigate.

De la bun început, se poate observa că fibulele încadrate de noi în tipul I, cu subvariantele lor, sunt răspândite la nivelul întregii necropole, din partea de vest, unde găsim fibulele încadrate în subvariantele 1.a si 1.b, până spre sudul necropolei acolo unde regăsim subvariantele 1.c si 1.d (Pl. VI). Considerăm că, sectorul unde existau cele mai multe morminte nu putem să-l considerăm drept centrul necropolei, având în vedere faptul că o bună parte a acesteia nu a putut fi cercetată, partea de nord fiind probabil distrusă de o groapă de gunoi contemporană. Această afirmaţie se bazează pe faptul că am descoperit un mormânt la mare distanţă de zona cu mare densitate. Este vorba de M 76. Posibil ca necropola să se fi întins cel puţin până la acel mormânt. De asemenea, necropola ar fi putut să se fi extins şi mai spre est. Nu o să ştim acest lucru niciodată pentru că, în anii '70, a fost deviat cursul pârâului Tutova care, în trecut, a avut un alt curs. Posibil ca o mare parte din morminte să fi fost distruse cu prilejul regularizarii cursului apei. Din punct de vedere cronologic, se poate observa că acest tip de fibulă a avut o largă răspândire, în timp şi spaţiu, regăsindu-le atât aria de răspândire a culturii Sântana de Mureş de pe teritoriul României, cât şi la est de Prut. Din punct de vedere cronologic, aşa cum arătam mai sus, acest tip de fibule ar putea fi încadrat în intervalul 330 – 400 sau etapa Cb3 de manifestare a culturii.

De remarcat este faptul că tipul 2 de fibule (Pl. VII) se regăsește, din punct de vedere al răspândirii, numai în zona “centru” - sud a necropolei. A. Ambroz încadrează acest tip de fibulă la sfârşitul secolului III şi începutul secolului IV, iar I. Ioniţă în etapele C2 târziu şi C3a.

Tot din zona “centrală” a necropolei provine şi tipul III de fibulă, cea cu piciorul pentagonal. De remarcat că acest model de fibulă, cu o largă răspândire în spaţiu, este regăsit în toate ariile de manifestare a culturii, începând cu sfârşitul secolului III p. Chr., şi a circulat până la începutul secolului V, aşa cum considera C. Gaiu, cercetătorul care a realizat săpăturile din situl arheologic Fântânele ,,Rît”. În partea de centru sud, au fost decoperite şi cele două fibule pereche din M 50,

78

încadrate, după câte se pare, undeva la mijlocul secolului al IV-lea şi ultima treime a acestui secol. Interesantă este însă, situaţia încadrării cronologice a fibulei din M41, o fibulă care a circulat

îndeosebi în a doua jumătate a secolului al II lea şi în secolul III p. Chr. Cum a ajuns ea în perimetrul necropolei, la 10 cm deasupra mormântului, este greu de spus. Posibil să fi fost purtată de la nivelul de călcare din acea perioada, provenind dintr-un sit încadrat cronologic cu circa un secol mai devreme decât necropola aflată în atenţia noastră. Se pare că, în zonă a existat şi o aşezare care, prin materialul descoperit, ar putea fi încadrată în secolele II – III p. Chr. Cert este că inventarul M 41 poate fi încadrat fără teama de a greşi, în secolul al IV-lea p.Chr.

Din primele observaţii f ăcute, am putea concluziona că necropola a avut o destul de lungă perioadă de folosire: începută probabil, undeva la cumpăna dintre secolele III – IV, ea pare să se fi întins în timp cel puţin până către sfârşitul secolului al IV-lea. Încercarea noastră de încadrare cronologică va fi mult mai exactă atunci când informaţiile vor fi mai ample, respectiv, atunci când şi celelalte artefacte descoperite vor fi studiate mai amănunţit şi încadrate din punct de vedere tipologic şi cronologic.

Bibliografie: Almagren 1923: O. Almgren, Studiem über nordeuräpaische Fibelformen, Leipzig, 1923. Ambroz 1966: A. K. Ambroz, Fibula iugo evroeiskoi ceasti SSSR/SAI, D1-30, Moskva, 1966. Blosiu 1975: C Blosiu, Necropola din secolul al IV-lea e.n. de la Letcani (jud. Iaşi), în „Arh.Mold.”, vol.

VIII, p. 203-285. Diaconu 1960: Gh. Diaconu, Consideraţii preliminare asupra necropolei de la Tîrgşor din sec III-IV, în

S.C.I.V., 1960, tom. XI, nr. 1, p. 64. Diaconu 1965: Gh. Diaconu, Tîrgşor - necropola din secolele III – IV e.n, Bucureşti, 1965. Diaconu 1970: Gh. Diaconu, Mogoşani- necropola din sec IV e.n., Târgovişte, 1970. Diaconu 1971: Gh. Diaconu, Über die fibel mit halbkreisförmiger kopfplatte und Rautenförmigen aus in

Dazier, în „Dacia”, XVII, 1973, p. 257-275. Diaconu 1971b: Gh. Diaconu, Über die fibel mit mgeschlo umgeschlogenem fuss in Dazien, în „Dacia”, XV,

1971, p. 238-267. Diaconu 1977: Gh. Diaconu, Aşezarea şi necropola de la Gherăseni – Buzău (Noi dovezi despre

continuitatea populaţiei autohtone de la Dunărea de Jos, în S.C.I.V.A., 1977, tom. 28, nr. 3, iulie-septembrie, p. 431-457.

Diaconu 2003: Gh. Diaconu, Târgșor – un sit milenar, studii de istorie și arheologie, Ploieşti, 2003. Gaiu 1995: C. Gaiu, Noi descoperiri şi consideraţii asupra cimitirului de la Fântânele „Rât” (comuna

Matei, jud. Bistrita – Năsăud), în „Revista Bistriţei”, IX, 1995, p. 149-174. Goram,Vaday 1990: E. Goram, A.Vaday, Comunicationes Archeologicae Hungaria 1990, Budapesta, p.171. Ioniţă 1974: I. Ioniţă, Necropola de sec. IV e.n. de la Miorcani (jud. Botoşani), în S.C.I.V., 1974, p. 81-92. Ioniţă 1977: I. Ioniţă, La nécropole du IVe siècle de n. è. à Mirocani, în „Inventaria Arheologica” , fasc. 8,

R 42-R51, Bucureşti, Editura Academiei, 1977. Ioniţă 1985: I. Ioniţă, Importante descoperiri arheologice din perioada de formare a poporului român în

aşezarea de la Iaşi-Nicolina, în „Arch.Mold.”, vol. X, p. 30-50. Ioniţă 1992: I. Ioniţă, Die Fibeln mit umgeschlagenem Fuss in der Santana-de-Mures-Cernjachov-Kultur, în

„Peregrinatio Gorhica”, III , 1992, p. 77-90. Kaczanowski 1987: P. Kaczonowski, Drachlan, Ciotopoluc Cmentarzysko Лultury przeworkiz z okresu

Wplywów rzymskich, Krakow, 1987. Karanski 1989: M Karanski, Arch.Méd., Paris,14, 1984, p. 8. Kotigorosko 1995: V. Kotigorosko, Ţinuturile Tisei superioare în vecurile III-VI e.n. (Perioadele La Tène și

romana), Bucureşti, Caro Trading, 1995. Kovács 1912 : I. Kovcs, A marossentannai, népvándorláskari temetö, in Dolgozatok. Travaux de la section

numismatique et arhéologique du Musée National de Transzlvanie , III, Cluj, 1912, p. 250-342. Marinescu, Gaiu 1989: G. Marinescu, C. Gaiu, Die Nekropole bei Fantanele „Rât“, Gem. Matei, Kr Bistrita-

Nasaud aus dem 4. Jahrhundert u.Z., în „Dacia”, XXXIII, 1-2, 1989, p. 125-143. Mitrea 1969: I. Mitrea, Necropola din secolul al IV-lea e.n. de la Obârşeni-Voineşti, în „Carpica”, II, 1969,

p. 219-231. Mitrea, Preda 1966: B. Mitrea, C. Preda, Necropola din secolul al IV-lea e.n. din Munteania, Bucureşti,

Editura Academiei, 1966. Morintz, Bichir 1959: S. Morintz, Gh. Bichir, Săpăturile de la Pădureni-Panciu, reg. Galaţi, în „Materiale”,

79

Vol.VI, 1959, p.487- 495. Palade 1970: V. Palade, Mormânt de inhumaţie din sec. al IV-lea, descoperit la Iveşti (jud.Vaslui), în „Cerc.

Ist.”, I, 1970, p.73-76. Palade 2004: V. Palade, Aşezarea şi necropola de la Bârlad Valea Seacă, secolele III-V, Bucureşti, Editura

Arc 2000, 2004. Parducz 1950 , M. Parducz, A. Szarmatakor emle'kei Magyan aszógon, Budapest, 1950, pl. LX, 5 şi LXII, 3. Parducz 1959: M. Parducz, Arch Beitrüge zur Geschichte der Hunnenzeit, Budapesta, 1959, p.1,3. Peśkař , 1972: I. Peśkař, Fibeln aus der romichen kaiserzeit in Mähren, Praga, 1972. Rikman, 1967: E. A. Rikman, Pomagatnik velikago pereselenija narodov (po raskopkam poselnija mogil

’nika u sela Budeštz), Chişinău, 1967. Szekely 1945: Z Szekely, Faia Arch, 5, 1945, p. 95-99. Şovan 2005: O. L. Şovan, Necropola de tip Sântana de Mureş-Cernjachov de la Mihălăşeni (judeţul

Botoşani), Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2005. Tejral 1975: J. Tejral, Die Probleme der späten rämischen kaiserzeit in Mähren, Praga, 1975. Tejral 1988: J Tejral, Zur Chronologie der frühen Völkerwanderungszeit im mittleren Donauraum,

Archeologia Austriaca, în „Archeologia Austrica”, Wien, 72, 1988, p. 225. Ţau, Nicu 2010: S. Ţau, M. Nicu, Accesorii vestimentare, fibule din necropola de la Barcea, cultura Sântana

de Mures-Cernjahov, secolul al IV-lea d.Chr., în A.M.T., V, 2010, p. 99-115. Vaday 1989: A.Vaday, Die sarmatischen Denkmäler des komitats Szolnok. Ein Beitrag zur Achäologic und

Geschicht des sarmatischen Barbaicums Antanes Coounicationes ex Instituto Archaelogica Academiae Scientiarum Hungaricae, 18-18, Budapesta, 1989.

Vornic 2006 : Vl. Vornic, Aşezarea şi necropola de tip Sântana de Mureş – Čerjachov de la Budeşti, Chişinău, 2006.

Vulpe 1953: R. Vulpe, Săpăturile de la Poeneşti, în „Materiale arheologice privind istoria veche a României”, vol. I, Acad. RPR, Bucureşti, 1953.

Vulpe 1957 : R. Vulpe, Izvoare – săpăturile din 1936 – 1948, Bucuresti,1957. Zaharia, Şovan 1993: E. Zaharia, N. Zaharia, O. L. Şovan, Necropola din sec. Al IV-lea d.Chr. de la Năneşti

(judeţul Botoşani), în „Arh.Mold.”, XVI, p. 149-191.

FIBULAS FOUND IN THE 4 TH CENTURY A.D. NECROPOLIS, FROM “ISLAZ” SITE, POLOCIN VILLAGE, POGONESTI (VASLUI COUNTY)

In the 79 tombs discovered in the fourth century A.D. necropolis, in Polocin, Islaz site, were found

no less than 23 fibulas, namely, 22 discovered in the graves and one discovered in the necropolis area. The fibulas are entirely made of bronze, which ensured a better preservation in time. Among the 22

fibulas, 21 were found in inhumation graves and only one comes from a cremation grave (M 59). Also, the 22 fibulas discovered were found as follows: 14 were found in 7 graves, respectively two

fibulas in each tomb (M 14, M 24, M 33, M 40, M 50, M 67, M 69) and a single one per the others graves. Moreover, it is interesting to note the fact that, in some cases, we are dealing with pair fibulas from (M 24, M 40,M 50). The other fibulas are of different types.

With few exceptions, the fibulas are in good condition and they can be classified according to certain characteristics into several categories, as mentioned below:

Type 1 Fibulas with wrapped foot and spiral spring in one piece, with several options. Type 2 This type of fibula is characterized by its relatively narrow body and in triangular shape or segment

of circles, in the section. The spring is made of three pieces, of which only the central part is active, the sides having a decorative role, only.

Type 3 The body of the fibula is in one piece with a pentagonal foot. Type 4 Bronze fibula with semidisc and pentagonal foot plate, with one spiral. Type 5 Fibula with fixed portpin and spiral in one single piece.

80

81

82

83

84

85

86

87

NEAMURILE GERMANICE

ÎN OPERELE NARATIVE DE LA ÎNCEPUTUL EVULUI M EDIU

Ecaterina LUNG*

Keywords: germanic peoples, Iordanes, goths, getae, the Roman Empire. Analiza care urmează se bazează pe surse constituite exclusiv din izvoare narative realizate între secolele VI-VIII, perioadă care corespunde apariţiei şi afirmării regatelor germanice succesoare ale Imperiului Roman. Aceste surse au un incontestabil caracter propagandistic, istoricii şi cronicarii latinofoni, pe care îi propun atenţiei, fiind purtătorii de cuvânt ai acestor state barbare. Preocupaţi, în primul rând, de problema legitimităţii regatelor în slujba cărora s-au pus, aceşti autori folosesc datele istorice nu doar pentru reconstituirea trecutului, ci şi pentru argumentarea unui punct de vedere. Iordanes, Isidor din Sevilla, Paul Diaconul, la care mă voi referi în primul rând, oferă unele informaţii despre evenimente petrecute pe teritoriul de azi al României, despre popoare care au locuit pe acest teritoriu, dintre care eu mi-am îndreptat atenţia asupra unor neamuri germanice. Se pune însă problema fiabilităţii datelor pe care le găsim în operele lor, tocmai datorită faptului că intenţiile lor nu sunt întotdeauna cu adevărat inocente.

Problema credibilităţii informaţiilor oferite de aceşti istorici este greu de rezolvat, pentru că în această perioadă ei sunt încă tributari tradiţiei clasice, în care istoria era considerată o ramură a

retoricii, şi trebuia nu doar să redea adevărul, ci să-i şi delecteze pe cititori (auditori)1. Iar pe de altă

parte, interesele lor sunt în mare măsură şi politice, nu doar istorice. Lumea barbară, pe care o regăsim în operele acestor autori, poate fi analizată pe cel puţin două planuri: unul, al barbarilor cărora li se raliază autorii, şi celălalt, al restului neamurilor barbare, care, fără a rămâne total în afara sferei lor de interes, se bucură de un statut mai puţin privilegiat. Fiecare istoric a decis să-şi manifeste loialitatea faţă de un anumit popor barbar, devenit în istoria care îi este dedicată popor ales. Ceea ce-i uneşte însă pe toţi istoricii din această perioadă este adeziunea politică la cauza regatului în care trăiesc sau a poporului de care se simt legaţi, indiferent dacă apartenenţa lor este la o comunitate etnică ori culturală. Datorită impactului pe care l-au avut în epocă, dar şi ulterior, datorită tradiţiei pe care au întemeiat-o, operele scrise de ei pun bazele pe care avea să se construiască identitatea noilor popoare formate în Occident în urma sintezei romano-barbare2. Iordanes, istoric got latinofon care a trăit, după cât se pare, prin părţile orientale ale Imperiului Roman, scrie, pe la 550-551, în Getica3, o istorie în care începuturile istoriei goţilor sunt înveşmântate în legendă şi aceasta dintr-o motivaţie ideologică şi propagandistică moştenită, în parte, de la Cassiodor, a cărui pierdută lucrare o abreviase. Preocupat să afirme, în primul rând, vechimea şi importanţa goţilor pe scena politică dominată de romani, Iordanes amestecă elemente reale şi fantastice într-o combinaţie care face foarte dificilă plasarea în timp, dar mai ales în spaţiu, a diferitele evenimente. Getica debutează cu faza legendară a istoriei goţilor, ce se desfăşoară pe un teritoriu foarte vast, care începe în Scandza (forma folosită de Iordanes pentru Scandinavia),

*ecaterina.lung@gmail.com. 1 Peter Heather, Empires and Barbarians. Migrations, Development and the Birth of Europe, 2010 (2009),

Pan Books Macmillan, p. 155. 2 Prezentarea dezbaterii actuale referitoare la construcţia identității în Florin Curta, Some remarks on

ethnicity in medieval archaeology, “Early Medieval Europe”, 2007, 15, 2, p. 160; a se vedea şi Patrick J. Geary, The Myth of Nations: The Medieval Origins of Europe, Princeton and Oxford, 2002, p. 16–19; traducere românească de Alexandru Madgearu, Mitul Naţiunilor, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007; Patrick Amory, People and Identity in Ostrogothic Italy, 489–554, Cambridge, 1997, p. 317. 3 Iordanes, De origine actibusque Getarum, ed. G. Popa-Lisseanu, text latin şi traducere românească,

Bucureşti, 1939.

88

continuă în Sciţia, teritoriu cu contururi incerte, despărţit de lumea cunoscută de râuri şi mlaştini de netrecut, conform unei logici mai degrabă mitice decât geografice. De-abia după aşezarea lor pe teritoriul mai clar definit geografic al Daciei, goţii intră cu adevărat şi în istorie, dar aceasta se realizează cu preţul unei majore mistificări şi anume aproprierea trecutului unui neam cu totul diferit de ei prin origine, cultură, etnie şi limbă, cel al geţilor. Această mistificare nu este, totuşi, atât de extraordinară precum ar putea să pară la prima vedere, dacă este să-l credem pe Ian Wood, care arăta: “Communities often fantasize about their origins, which can provide a crucial element in the

construction of their self-identity”4. De aceea, informaţiile pe care Iordanes le oferă despre geţi sunt

foarte puţin fiabile şi trebuie tratate cu un deosebit spirit critic. Isidor din Sevilla, episcop şi consilier al mai multor regi vizigoţi din prima treime a secolului al VII-lea, este cunoscut mai ales pentru Etimologiile, enciclopedie în care a cuprins ceea ce mai părea important în vremea sa din moştenirea antică. Identificarea cu cauza regatului vizigot din Peninsula Iberică l-a determinat să scrie şi o Istorie a goţilor, vandalilor şi suebilor5, care, în pofida numelui, este dedicată, în primul rând, istoriei vizigoţilor. În condiţiile în care, se pare, nu a cunoscut sau nu a folosit Getica lui Iordanes, Isidor ne prezintă o altă perspectivă asupra perioadei petrecută de goţi la nordul Dunării, dar acestea sunt trecute prin acelaşi fitru deformant al ideologiei şi propagandei, deci au o fiabilitate redusă. Paul Diaconul, istoric longobard care trăieşte o vreme, spre finalul vieţii, la curtea lui Carol

cel Mare, scrie o Istorie a longobarzilor6 inspirată, în multe privinţe, de Iordanes. Longobarzii sunt,

potrivit lui, originari din aceeaşi mitică Scandinavie şi străbat în prima parte a istoriei lor teritorii necunoscute lumii civilizate, potrivite pentru a găzdui monştri sau populaţii legendare, precum assipiţii sau amazoanele. După urmarea unui itinerariu parte fantastic, parte reflectând evoluţii istorice reale, odată cu aşezarea în Pannonia, longobarzii intră în geografia reală a continentului. Cu această ocazie, Paul Diaonul aminteşte neamuri stabilite pe ceea ce astăzi este spaţiul românesc, între aceştia pe gepizii prezentaţi ca duşmani ireductibili al longobarzilor, care se bucură, astfel, de o atenţie deosebită. Pentru autorii la care mă refer, problema originii comune a acestor popoare germanice se pune cu acuitate pentru că, devenite competitoare ale romanilor, ele trebuie să se definească drept gens, gentes, ceea ce presupune o descendenţă biologică din strămoşi comuni, în condiţiile în care

ele sunt, de fapt, polietnice7. Etnogeneza popoarelor germanice nu este rezultatul descendenţei

comune, ci a deciziei politice, asumată de şefi războinici sau de clanuri conducătoare, care folosesc

în favoarea lor o presupusă origine divină sau o carismă de tip special8. Bineînţeles, crearea unui popor barbar în jurul unui lider nu neagă o reală unitate etnică, iniţială, a nucleului central al poporului sau existenţa unei conştiinţe a unităţii etnice, încă înainte de noua etnogeneză, a unei

tradiţii a originii comune9.

Începută ca istoria unui popor privit în ansamblul său, Getica lui Iordanes se concentrează apoi asupra clanului conducător al Amalilor, din care făceau parte Teodoric şi familia sa. Desprinderea de spaţiul familiar al Scandiei este prezentată ca plecarea către aventură a eroului mitic, cu precizarea că aici avem de-a face cu un erou colectiv. Ca în basme, trebuie trecute

4 Ian Wood, Barbarians, Historians and the Construction of National Identity, in “Journal of Late

Antiquity”, nr. 1, 1, 2008, p. 61. 5 Isidorus Hispalensis, Historia Gothorum Wandalorum Sueborum, ed. Th. Mommsen, MGH; AA, XI, p. 267-303. 6 Paulus Diaconus, Istoria longobarzilor, ed. Emanuel Grosu, Polirom, Iaşi, 2011. 7 Herwig Wolfram, Origo et religio. Ethnic traditions and literature in early medieval texts, în “Early

Medieval Europe”, 1994, p. 20-21. 8 Această ipoteză asupra etnogenezei neamurilor germanice a fost formulată şi argumentată de Reinhard

Wenskus, în lucrarea sa devenită claică Stammesbildung und Verfassung, Koln, 2a ed., 1977. 9 J. H. W. G. Liebeschuetz, Alaric's Goths: nation or army?, în John Drinkwater, Hugh Elton, eds., Fifth-

century Gaul: a crisis of identity?, Cambridge University Press, 1992, p. 79.

89

obstacole naturale, în acest caz traversată marea, sau înfruntate pericole de alt gen, cum ar fi lupta

cu vandalii10

.

O altă încercare specifică mitului este trecerea unui pod de către neamul goţilor11

. Acesta reprezintă o legătură fragilă între două lumi, iar ruperea sa îi condamnă să rămână în spaţiul Sciţiei,

tărâm intermediar situat între mit şi istorie12

. Pentru Iordanes, Sciţia este un teritoriu de dincolo de Dunăre şi de Marea Neagră, care se întinde mult spre vest, până la hotarele Germaniei, incluzând astfel spaţiul de astăzi al României. După ce se rup de o altă parte a lor, care nu a putut traversa podul, şi care ar fi dat naştere gepizilor, goţii stabiliţi în Sciţia se împart, spune Iordanes, între vizigoţi şi ostrogoţi. Cercetări mai recente au demonstrat, însă, că plasarea acestei împărţiri într-o etapă atât de timpurie a istoriei goţilor este, de fapt, un anacronism, o proiectare în trecut a unei situaţii mai puţin îndepărtată în timp, care a survenit de fapt după trecerea goţilor în Imperiu, în

urma şocului produs de huni13

. P. J. Heather, care a confruntat tradiţia prezentată de Iordanes cu alte surse contemporane disponibile (Ammianus Marcellinus, Zosimos, Sozomenos), a ajuns la concluzia că, dacă anterior venirii hunilor, a existat o ordine politică bine constituită, exprimată în cele două regate gotice, lovitura din anul 376 a fost atât de puternică încât nu a mai permis imediat restaurarea acestei ordini. Goţii n-au intrat deci, în Imperiu, ca grupuri coerente care au cucerit teritorii, ci grupurile numite ostrogoţi şi vizigoţi s-au constituit treptat, în cadrul confruntărilor cu

romanii şi al luptelor interne14

. Getica trebuia, însă, să pledeze pentru vechimea unei astfel de diviziuni, mai ales că acesta presupunea o durată corespunzătoare a celor două dinastii şi, în special, a Amalilor, consideraţi mai prestigioşi. Jordanes oferă o serie de informaţii, preluate din surse anterioare, unele poate chiar tradiţii populare gotice15, despre conducătorii goţilor, din vremea când aceştia au stat la nord de Dunăre. Este, de fapt, vorba de regii geţi, anexaţi istoriei gotice de către Cassiodor, urmat de Iordanes, dintre care cei mai importanţi sunt Burebista, Deceneu, Diurpaneus. Din analiza surselor antice (în primul rând Dio Chrysostomos) utilizate de Cassiodor, pe care l-a rezumat Iordanes, rezultă că era cunoscută o listă mai lungă de regi geţi, dintre care au fost aleşi doar câţiva16. Explicaţia prezenţei unui rege get sau a altuia în istoria goţilor este, cel mai adesea, de natură ideologică. Burebista este prezentat ca fiind întemeietorul unui tip nou de regalitate, bazată pe puterea aproape regească

(poene regiam potestatem)17

a marelui preot. De fapt, personajul principal în cunoscuta secvenţă a Geticii, în care se prezintă, cu intenţie moralizatoare, disciplinarea prin ştiinţă şi filosofie a geţilor, nu e Burebista, care este amintit, parcă, doar pentru a preciza cadrul cronologic al istoriei, ci Deceneu, consilierul acestuia. Zoe Petre, într-o lucrare fundamentală dedicată geţilor, a arătat că accentuarea importanţei marelui preot şi sfetnic al regelui trebuie să fi servit interesele lui Cassiodor, el însuşi sfetnic al regelui got Teodoric. Senatorul roman intrat în serviciul regelui got dorea, prin insistenţa pe figura lui Deceneu, să pună în evidenţă rolul consilierului înţelept în

edificarea unui stat puternic şi important, cârmuit în conformitate cu principiile filosofiei18

.

10

Iordanes, op. cit., IV, 25. 11

Iordanes, op. cit., IV, 27. 12

Gilbert Dagron, Discours utopique et recit des origines. Une lecture de Cassiodore-Jordanes: les Goths de Scandza à Ravenne, in "Annales. E.S.C.", 26, nr 2, 1971, p. 300. 13

P. J. Heather, Goths and Romans, 332-489, Oxford, 1991. 14

Peter Heather, Empires and Barbarians. Migration, Development and the Birth of Europe, Macmillan, London, 2010, p. 159. 15

J. H. W. G. Liebeschuetz, “Making a Gothic History: Does the Getica of Jordanes Preserve Genuinely Gothic Traditions?”, in „Journal of Late Antiquity” 4.2, 2011, p. 198. 16

Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Polirom, Iaşi, 2004, p. 334-351. 17

Iordanes, op. cit., XI, 67. 18

Zoe Petre, A propos des sources de Jordanes, Getica 39-41 et 67-72, în Etudes d'historiografie, sous la

90

Diurpaneus este o altă figură selectată din şirul de şefi geţi cuoscuţi din alte surse, pentru că este regele care îşi conduce poporul în lupta victorioasă împotriva romanilor, chiar dacă, în secvenţa în

care este prezentat, accentul este pus pe întregul popor, ca un grup anonim19

. Iordanes susţine că victoria împotriva romanilor lui Domitian constituie momentul în care ar avea loc zeificarea şefilor goţi, numiţi proceres. Şi în acest caz avem de-a face cu un grup anonim şi nu cu personaje individualizate, de această dată din posibilul motiv al absenţei informaţiilor, întrucât istoricii greci şi romani anteriori nu menţionează, de regulă, decât nume ale regilor, nu şi ale fruntaşilor geţi.

Aceştia, ne spune Iordanes, au fost de atunci numiţi "semizei, adică Ansi "20

. Aceşti semizei sunt la originea clanului conducător al Amalilor, a căror genealogie este construită de Cassiodor şi preluată de Iordanes cu motivaţii propagandistice în parte comune cu cele ale senatorului, în parte diferite. Dar ceea ce pare să fie comun ambilor istorici este dorinţa de a-i prezenta pe goţi ca deţinători ai unei istorii clasice, deveniţi deci compatibili cu romanii, într-un moment de criză a relaţiilor dintre cele două popoare, datorită războaielor duse de bizantini în Italia21.

În Getica apare criptica informaţie potrivit căreia, în urma victoriei împotriva romanilor, neamul numiţilor Amali a dobândit calităţi divine, şi a fost numit Ansi. Ansii sau Aesirii sunt consideraţi, în mitologia scandinavă, o rasă mai recentă de zei, care descind din Odin şi au ca principale caracteristici pornirea spre război şi virtuţile războinice. Aceştia apar ca succesori ai

Vanirilor, rasa anterioară de zei, care garanta pacea şi fertilitatea22

. Reclamarea numelui de Ansi ar putea indica o anume schimbare de orientare religioasă a goţilor, în vremea în care s-au aşezat la Nordul Mării Negre şi apoi la nordul Dunării, şi folosirea acestor zeităţi războinice pentru a consolida puterea unui clan dominant. Un indiciu în acest sens, chiar dacă nu incontestabil, ar putea fi destul de ciudata poveste a izgonirii, de către un rege păgân, nu creştin, a vrăjitoarelor

haliurunnae din sânul comunităţii goticce23. Hervig Wolfram crede că aceasta semnifică o

schimbare a cultului, trecerea de la adorarea unor zeităţi legate de fertilitate şi fecunditate, ceea ce presupunea o serie de practici în care rolurile feminine să fie importante, la un nou tip de cult, mult

mai războinic.24. Pe de altă parte, Iordanes afirma despre goţi că au avut de la început în mare cinste

pe Marte, pe care "l-au adorat întotdeauna printr-un cult barbar, căci victimele lui au fost prizonierii

omorâţi, socotind că arbitrul războiului trebuie împăcat cu vărsare de sânge omenesc"25

. Desigur, se pare că goţii venerau un zeu al războiului, reprezentat ca o sabie, și acesta a fost identificat cu Marte, prin procesul de interpretatio romana specific autorilor clasici. Ni se pare destul de evident că accentul pus pe importanţa cultului lui Marte în rândul goţilor, chiar dacă Iordanes citează în

acest sens o afirmaţie a lui Virgiliu referitoare la geţi26

, urmăreşte, de fapt, să găsească puncte comune între goţi şi romani. Marte era considerat, de tradiţia poetică şi legendară clasică, părintele romanilor, ca tată al lui Romulus şi Remus; prin afirmarea ideii că el s-a născut chiar în mijlocul goţilor se identifică încă de la începuturile istoriei mitice legături între cele două popoare care erau predestinate să se înţeleagă. Pe de altă parte, putem specula, arătând că, dacă goţii deja existau atunci când s-a născut zeul războiului, înseamnă că ei au o vechime chiar mult mai mare decât a romanilor şi o istorie (spune Iordanes, undeva, de 2030 de ani) care îi face aproape contemporani cu

direction de Lucian Boia, Bucarest, 1985, p. 52. 19

Herwig Wolfram, Origo et religio, p. 29. 20

Iordanes, op. cit., XIII, 78. 21

J. H. W. G. Liebeschuetz, Making a Gothic History: Does the Getica of Jordanes Preserve Genuinely Gothic Traditions?, in “Journal of Late Antiquity", 4.2, 2011, p. 198. 22

Mitologia nordică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992. 23

Iordanes, op. cit., XXIV, 121. 24

Herwig Wolfram, History of the Goths, English translation, University of California Press, Berkeley, Los Angeles, London, 1990, p. 257. 25

Iordanes, op. cit., V, 40. 26

Vergilius, Eneida, III, 36.

91

Moise27

. Isidor din Sevilla este, de fapt, preocupat în primul rând de goţii cu a căror cauză se

identificase profund. Cunoscut, aşa cum am mai spus, în primul rând pentru Etymologiile sale, Isidor consemnează, referitor la istoria goţilor, doar acele informaţii care pun în evidenţă predestinarea fuziunii lor fericite cu pământul Spaniei. El nu face prea multe precizări referitoare la originea goţilor, aşa cum făcuse Iordanes, pe care se pare că nu l-a cunoscut, date mai consistente despre originea acestora find prezentate după trecerea lor în Imperiu. Prezenţa goţilor în regiunile răsăritene ale Europei, inclusiv pe teritoriul de azi al României, este un argument în favoarea ideii sale că aceştia se trag din Gog şi Magog, neamurile pomenite de Apocalipsă ca fiind originare undeva în răsărit.

Paul Diaconul nu leagă prin prea multe fire longobarzii despre care scrie de spaţiul românesc de astăzi. Dar, în momentul istoriei lor care precede intrarea în Italia, longobarzii se găsesc în Panonia, unde se războiesc cu gepizii, care controlau teritorii importante ale spaţiului carpato-dunărean. Prin intermediul acesor conflicte şi al relatărilor despre gepizi, neam germanic ostil longobarzilor în secolul al VI-lea, părţi ale spaţiului românesc intră în atenţia lui Paul, unul dintre cei mai talentaţi istorici de la începutul Evului Mediu. O altă problemă, care este importantă în conturarea unei identităţi pozitive a neamurilor germanice, este cea a confesiunii religioase, pe care autorii amintiți o tratează în mod diferit.

Iordanes, datorită faptului că goţii nu acceptă dreapta credinţă, ci rămân arieni, acordă destulă atenţie păgânismului acestora, pe care încearcă să-l ridice la nivelul celui greco-roman. Astfel, accentuând rolul cultului lui Marte în rândul goţilor, el poate pune în evidenţă în acelaşi timp caracterul războinic şi vitejia acestui popor, cât şi legătura lor cu romanii, care, de asemenea, erau în mod tradiţional legaţi de zeul războiului. Cu toate acestea, autorul creştin trebuie, în acord cu

sursele antice, să amintească sacrificiile umane pe care le presupunea cultul "barbar"28

. Este posibil ca şi zeificarea regilor goţi să amintească publicului cultivat de practica romană a trecerii împăraţilor romani, după moarte, în rândul zeilor. Asimilarea şefilor goţi cu semizeii Ansi, despre care am vorbit mai sus, face însă, probabil, trimitere la fondul mitologic scandinav, scopul fiind acelaşi: sublinierea vechimii şi măreţiei goţilor, inclusiv prin anumite practici ale păgânismului lor. Păgânism care, alături de sacrificiile sângeroase, presupune însă şi o reprimare a vrăjitoriei (alungarea haliurunnaelor), care nu putea fi decât în consens cu exigenţele creştine, pentru care

practicile vechiului politeism încep din ce în ce mai frecvent să fie asimilate cu magia29

. Isidor, confruntat cu aceeaşi dificultate a existenţei unei etape păgâne semnificative în istoria goţilor, dar manifestând exigenţe superioare datorită calităţii sale de episcop, califică, în mod tranşant, păgânismul goţilor drept idolatrie. Ne arată, de exemplu, cum goţii creştini sunt persecutaţi de Athanagild deoarece refuză să sacrifice idolilor. Chiar dacă nu o spune clar, episcopul de Sevilla

pune în legătură această idolatrie a goţilor cu caracterul distrugător al primelor lor invazii30

. Ştim din alte surse, în special din relatarea despre Saba gotul, că asemenea persecuţii au existat şi au fost creatoare de martiri, Isidor nu intră însă în detalii concrete. După ce se conciliază cu Imperiul în perioada domniei lui Teodosie, împăratul care a impus creştinismul ca singură religie posibilă,

barbaria goţilor pare atenuată31

. Din perspectiva identităţii religioase, în ceea ce-i priveşte pe longobarzi, la sfârşitul secolului VI cel puţin, după plecarea din Pannonia, majoritatea lor erau încă păgâni, nu arieni, cum

s-a susţinut o vreme32. Pe de altă parte, cum Paul povesteşte de antrenarea în migraţie alături de

27

P. J. Heather, Goths and Romans…, p. 55. 28

Iordanes, op. cit., V, 40-41. 29

Pierre Chuvin, Chronique des derniers païens, Paris, Belles Lettres, Fayard, 1991. 30

Isidorus Hispalensis, op. cit., 1-6. 31

Ibidem, 7-12. 32

Paulus Diaconus, op. cit., IV, 6; IV, 29.

92

longobarzi şi a altor neamuri, inclusiv provinciali romani, ca panonii şi noricii, din provincii

ortodoxe, este posibil ca o parte din ei să fi trecut deja la dreapta credinţă33

. De altfel, dacă facem o comparaţie cu sursele bizantine de epocă, vedem că, în secolul al VI-lea, longobarzii erau consideraţi ortodocşi, căci Procopius ne arată că, în momentul în care cer ajutor lui Iustinian împotriva

gepizilor, folosesc argumentul identităţii de credinţă cu bizantinii34

. Mediul încă latinofon şi niceean al Pannoniei, în contact continuu cu spaţiul românesc, ar fi putut influenţa convertirea unei părţi a longobarzilor la dreapta credinţă, aceasta şi pentru a se deosebi de duşmanii lor gepizi, păgâni ori arieni. Problema momentului şi locului convertirii longobarizilor la dreapta credinţă rămâne însă discutabilă, întrucât, aşa cum arăta, printre alţii, Walter Pohl, în cazul lor nu sunt consemnate în surse gesturi impresionante, convertiri regale spectaculoase ori intervenţii misionare decisive35. Este evident că momentul crucial al istoriei fiecărui popor barbar, consemnată de autori creştini, ar trebui să fie conversiunea, aşa cum în cronicile bizantine punctul nodal al istoriei era trecerea lui Constantin la creştinism. Situaţia nu este însă aceeaşi pentru fiecare autor, deoarece, în cazul lui Iordanes, care vorbeşte despre un popor rămas arian, deci eretic, acest moment este amintit cu o jenă evidentă. Autorul, inspirat de nararea evenimentelor în opera lui Orosius, aruncă vina ereziei goţilor asupra împăratului Valens: "Şi fiindcă pe atunci împăratul Valens era cucerit de perfidia ariană (Arrianorum perfidia) şi închisese toate bisericile de credinţa noastră, le-a trimis predicatori din secta sa care vărsară acolo în sufletele noilor veniţi şi ignoranţi (veniens rudibus

ignaris) veninul ereziei lor. Şi astfel, visigoţii au fost prefăcuţi mai degrabă ariani decât creştini"36

. Motivaţia creştinării fusese una de tip politic: vizigoţii, care se retrăgeau din calea hunilor, îşi căutau salvarea în Moesia şi Tracia, unde urmau să trăiască după legile împăratului, deci supuşi autorităţii lui, şi ceruseră împăratului misionari cunoscători ai limbii lor. Identitatea de credinţă dintre ei şi supuşii imperiului urma să faciliteze convieţuirea şi apoi integrarea în sistemul politic roman. Accidentul istoric, care a făcut ca, în a doua treime a secolului al IV-lea, arianismul să fi fost impus de puterea imperială drept confesiune oficială a statului roman, a făcut ca vizigoţii să se convertească la forma de creştinism care, câţiva ani mai târziu, avea să fie calificată definitiv drept erezie. Interesant este faptul că Iordanes nu-l prezintă pe Ulfila în calitate de apostol al goţilor în vremea în care aceştia rezidau la nord de Dunăre, cum face Isidor din Sevilla, ci doar ca pe un preot

care i-a învăţat tainele scrisului pe cei care trăiau în vremea autorului în Moesia37

. E greu să credem că ar fi vorba de o lipsă în documentaţia Geticii, mai degrabă putem atribui autorului dorinţa de a lega aderarea goţilor la credinţa eretică de cauze exterioare. Goţii sunt neştiutori (ignaresi) şi aceasta le diminuează vina, chiar dacă nu le asigură, totuşi, mântuirea, care nu poate fi imaginată de autorul de secol VI altfel decât în mijlocul adevăratei Biserici.

În viziunea lui Isidor din Sevilla, trecerea la adevărata credinţă dă posibilitatea goţilor, prezentaţi la începutul istoriei sale ca un popor feroce, cu trimiteri apocaliptice la Gog şi Magog,

să-şi găsească locul în istoria mântuirii38

. De această mântuire fuseseră privaţi până atunci din vina

lui Valens care le-a indus erezia, această "otravă ucigătoare" (letali tabe)39

. Totul trebuia să arate că poporul got, care începuse să se contureze ca popor ales cu deosebire din momentul în care producea dreptcredincioşi persecutaţi de Athanagild, pierde favoarea divină odată cu îndepărtarea

33

Steven Fanning, Lombard Arianism Reconsidered, in "Speculum", 56, 2, 1981, p. 251. 34

Procopius, Wars, V, 34, 24. 35

Walter Pohl, Deliberte Ambiguity: the Lombards and Christianity, in Idem, Eastern Cerntral Europe in the Early Middle Ages. Conflicts, Migrations and Ethnic Processes, Editura Academiei Române-Editura Istros, Bucureşti, Brăila, 2008, p. 253. 36

Iordanes, op. cit., XXV, 132. 37

Ibidem, LI, 267. 38

Giuseppe Cannone, Storia e esegesi biblica nell "Historia Gothorum" di Isidoro di Siviglia, in "Romanobarbarica", 8, 1984-1985, p. 25. 39

Isidorus Hispalensis, op. cit., 7.

93

de adevărata credinţă, pe care o va regăsi apoi prin conversiune40

. Arianismului i se recunoaşte, totuşi, o anume valoare civilizatoare, căci Ulfila stabileşte şi traduce scripturile, transformând goţii

într-un popor care, asemeni celui iudeu sau roman, începe să aibă scriere şi lege41

. Bineînţeles, nu doar aspectul cultural îl interesează pe episcopul de Sevilla, ci faptul că acţiunea lui Ulfila a pregătit conversiunea, punându-le la dispoziţie goţilor Biblia într-o limbă inteligibilă, care le facilita totuşi

contactul direct cu creştinismul42

. Legitimitatea stăpânirii popoarelor germanice asupra unui spaţiu sau a altuia ţine şi de calităţile lor intrinseci, şi exemplele cele mai ilustrative pot fi luate tot din Iordanes, care, pentru a-şi îndeplini scopul de preamărire a goţilor, s-a simţit “liber să deturneze chiar sensul celor mai celebre şi mai cunoscute episoade ale trecutului“43. De la început şi până la sfârşit, Getica sa este o pledoarie pentru înţelegerea dintre goţi şi romani. Terminată însă pe la 551, când bizantinii păreau că au recucerit definitiv Italia, Getica lui Iordanes trebuia într-un fel să fie o "istorie cu happy

end"44

, în care cele două popoare se reconciliază şi înţelegerea e pecetluită prin căsătoria nepoatei lui Theodoric, Matasuntha, din dinastia Amalilor, cu Germanus, vărul lui Iustinian, urmată de naşterea unui copil în venele căruia curgea deopotrivă sânge roman şi got. Autorul este însă conştient că nu este suficient doar să afirme posibilitatea înţelegerii dintre cele două popoare, ci trebuie să şi demonstreze acest lucru. Un "mariaj" fericit presupune compatibilitatea partenerilor şi de aceea goţii trebuie să fie asemănători romanilor. Ca urmare, Iordanes realizează pentru poporul său un portret idealizat, care îi înfăţişează pe goţi aidoma eroilor antichităţii greco-romane. Asemenea eroilor antici sau regilor din celelalte istorii de limbă latină, pe care le analizăm, goţii sunt caracterizaţi de vitejie şi înţelepciune. Dacă vitejia era o calitate pe care până şi detractorii o recunoşteau barbarilor, înţelepciunea pe care le-o atribuie Iordanes este un element nou. În strădania sa de a-i face pe potriva romanilor, el îi pune pe goţi să mimeze comportamentul cultural al popoarelor înaintate. Şi, mai cu seamă, al grecilor, a căror superioritate în acest plan era recunoscută de romani. Complexul de inferioritate, pe care orice barbar îl avea în faţa civilizaţiilor greacă şi latină, îl face să hiperbolizeze toate virtuţile goţilor şi să uzeze de dovezi fanteziste menite să demonstreze meritele acestor barbari mai speciali. Literatura noastră istorică a dat multă atenţie acelor pasaje din opera lui Iordanes care vorbesc despre geţi, identificaţi eronat, dar voit, cu goţii, datorită informaţiilor cuprinse de acestea. Zoe Petre a explicat foarte convngător, cu mulţi ani în

urmă, cauzele acestei productive confuzii45

. Iordanes foloseşte o tradiţie care circula şi în vremea sa, în care geţi era numele poetic al goţilor, tradiţie încetăţenită, se pare, începând cu Claudianus, poet din secolul al IV-lea, preluată apoi şi în istorii, mai ales de Orosius. Confuzia se baza pe similitudinea spaţiului locuit, în epoci diferite, de cele două popoare, pe marea asemănare a numelor şi pe obiceiul de a conferi unui popor nou intrat în câmpul de interes un etnonim arhaizant. Dincolo însă de acestea, autorul a fost interesat în valorificarea istoriei geţilor, pentru că astfel goţii primeau acele elemente de cultură care să le dea drept de cetate în lumea antică. Ideea superiorităţii goţilor a câştigat enorm prin productiva confuzie cu geţii. Conaţionalii lui Iordanes devin singurii barbari "civilizaţi", dacă ne putem permite o asemenea alăturare de termeni în general antonimici. Interesant este modul în care este prezentată cu destulă subtilitate "şlefuirea" lor, accesul lor la cultură care, pentru a fi credibil, nu e brusc, ci treptat. În primul popas,

40

Giuseppe Cannone, Storia ed esegesi biblica…, p. 14; 27. 41

Ibidem, 8. 42

Giuseppe Cannone, Storia ed esegesi biblica…, p. 16. 43

Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Polirom, Iaşi, 2004, p. 320. 44

Walter Goffart, The Narrators of Barbarian History (A.D. 550-800), Princeton, 1988, p. 70. 45

Zoe Petre, A propos des sources de Jordanes..., p. 52.

94

la nordul Mării Negre, ei devin "mai umani" şi "mai înţelepţi"46

, dar desăvârşirea lor are loc în Dacia şi e datorată lui Deceneu şi lui Zalmoxis. Este foarte cunoscut pasajul descrierii idilice a modului în care între două războaie un popor de luptători se îndeletniceşte cu ştiinţele naturii şi cu filosofia. Desigur, cei care astăzi creditează fără discernământ acest celebru fragment nu-şi pun întrebarea esenţială cum puteau să existe filosofi într-un cadru în care acelaşi autor nu pomeneşte existenţa niciunui oraş. Intenţia propagandistică din scrierea lui Iordanes este clară şi transcende cu mult eventualul sâmbure de adevăr, făcând inutilizabil acet fragment pentru orice încercare de reconstituire a istoriei geţilor. Ceea ce vrea autorul să afirme este că, având un filosof şi fiind familiarizaţi cu tainele ştiinţelor, goţii sunt pe cale de a-şi depăşi propria condiţie, căci "au fost întotdeauna superiori în filososfie tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii" („pene omnibus

barbaris Gothi sapientiores semper extiterunt Grecisque pene consimiles”)47

. A fi aproape egali cu grecii înseamnă a fi aproape egali cu romanii, moştenitori ai celor dintâi, dar evident mai puţin merituoşi într-ale ştiinţelor şi culturii, în general. Un nou element vine să susţină, deci, necesitatea colaborării între romani şi goţii, care nu le sunt inferiori cultural, precum restul barbarilor. Pentru Isidor, goţii au fost mai puternici decât toţi eroii antichităţii şi chiar decât romanii, Cezar însuşi s-ar fi luptat cu ei şi aproape că ar fi pierdut bătălia. Acesta este un reflex târziu al ideii

că geţii lui Burebista ar fi trimis trupe în sprijinul lui Pompei, pentru lupta de la Pharsala48

, tradiţie care a fost, probabil, preluată de Isidor de la poetul Lucan. Calităţile care contează cel mai mult în definirea personalităţii unui rege sunt cele militare, la Paul Diaconul. Alboin, cuceritorul teritoriilor italiene, este unul din puţinii regi exemplari care apar în Historia langobardorum. Singurul lucru care îi înnegreşte imaginea este uciderea regelui gepid Cunimund, tatăl Rosamundei, soţia sa, şi transformarea craniului acestuia într-o cupă, ceea ce şi atrage după sine răzbunarea femeii, justificată, dar condamnabilă, datorită manierei în care este

făcută, prin otravă49

. Cunimund îşi avea centrul de putere la Sirmium, de unde îşi exercita autoritatea asupra teritoriului sudic al României de azi. O confirmare interesantă a acestui fapt este descoperirea de către Ion Barnea a unui sigiliu de plumb cu numele lui Cunimund la Tomis, care îi indica şi calitatea de comandant bizantin, stratilates, ceea ce arată posibilul traseu urmat pe teritoriul românesc de azi de un mesager al regelui gepid în drum către Bizanţ50. Indiferent dacă îi atribuie sau nu calităţi extraordinare, fiecare autor menționat aici tratează, deci, poporul barbar, al cărui exponent s-a făcut, ca pe un nou popor ales. Celelalte neamuri, chiar înrudite, chiar aparţinând aceleiaşi familii germanice, sunt plasate în sfera barbariei, din care poporul căruia i s-a raliat fiecare autor analizat de noi a ieşit. Criteriile care stau la baza unei asemenea categorisiri sunt de ordin moral, militar şi religios, doar proporţia în care autorii folosesc argumente de un tip sau altul variază. S-a văzut clar, de exemplu, că la Iordanes factorul religios este neglijat aproape în totalitate, datorită arianismului nedepăşit de goţi, şi, în schimb, primează factorul militar, în vreme ce la ceilalţi autori există un relativ echilibru între diferitele argumente folosite. Important este însă rezultatul demonstraţiei istorice, făcută de fiecare dintre autorii noştri, care afirmă cu putere depăşirea barbariei de către poporul căruia i s-au raliat şi intrarea acestuia în domeniul civilizaţiei.

46

Iordanes, op. cit., V, 39. 47

Ibidem. 48

Isidorus Hispalensis,op. cit., 70. 49

Jon N. Sutherland, The idea of revenge in lombard society in the eight and tenth centuries: the cases of Paul the Deacon and Liutprand of Cremona, in "Speculum", 50, 1975, p. 397. 50

Alexandru Barnea, Voies de communication au Bas-Danube aux IVe-VIe siècle après J.C., in „Etudes byzantines et post-byzantines”, III, 1997, p. 30.

95

Bibliografie Amory, Patrick, 1997, People and Identity in Ostrogothic Italy, 489–554, Cambridge. Barnea, Alexandru, 1997, Voies de communication au Bas-Danube aux IVe-VIe siècle après J.C., in “Etudes

byzantines et post-byzantines III“, p. 29-42. Cannone, Giuseppe Storia e esegesi biblica nell "Historia Gothorum" di Isidoro di Siviglia, in

"Romanobarbarica", 8, 1984-1985, p. 5-31. Chuvin, Pierre, 1991, Chronique des derniers païens, Les Belles Lettres, Fayard, Paris. Curta, Florin, 2007, Some Remarks on Ethnicity in Medieval Archaeology, in „Early Medieval Europe” , 15,

2, p. 159-185. Dagron, Gilbert, 1971, Discours utopique et recit des origines. Une lecture de Cassiodore-Jordanes: les

Goths de Scandza à Ravenne, in "Annales. E.S.C.", 26, nr 2, p. 290-306. Fanning, Steven, 1981, Lombard Arianism Reconsidered, in "Speculum", 56, 2, p. 241-258. Geary, Patrick J., 2002, The Myth of Nations: The Medieval Origins of Europe, Princeton and Oxford;

traducere românească de Alexandru MADGEARU, Mitul Naţiunilor, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2007.

Goffart, Walter, 1988, The narrators of barbarian history (A.D. 550-800), Princeton. Heather, Peter J., 1991, Goths and Romans, 332-489, Oxford. Heather, Peter, 2010, Empires and Barbarians. Migrations, Development and the Birth of Europe, Pan

Books Macmillan, London. Iordanes, De origine actibusque Getarum, ed. G. POPA-LISSEANU (text latin şi traducere românească),

Bucureşti, 1939. Isidorus Hispalensis, Historia Gothorum Wandalorum Sueborum, ed. Th. Mommsen, MGH; AA, XI, p. 267-

303. Liebeschuetz, J. H. W. G, 1992, Alaric's Goths: nation or army?, în John DRINKWATER, Hugh ELTON,

Eds., Fifth-century Gaul: a crisis of identity?, Cambridge University Press, p. 75-82. Liebeschuetz, J. H. W. G., 2011, “ Making a Gothic History: Does the Getica of Jordanes Preserve Genuinely

Gothic Traditions?”, in „Journal of Late Antiquity” 4.2, p. 185-216. Mitologia nordică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992. Paulus Diaconus, Istoria longobarzilor, ed. Emanuel Grosu, Polirom, Iaşi, 2011. Petre, Zoe, A propos des sources de Jordanes, Getica 39-41 et 67-72, 1985, în „Etudes d'historiografie”, sous

la direction de Lucian Boia, Bucarest, p. 39-52. Petre, Zoe, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor grecești referitoare la geţi, 2004, Polirom, Iaşi. Pohl, Walter, 2008, Deliberate Ambiguity: the Lombards and Christianity, in IDEM, Eastern Cerntral

Europe in the Early Middle Ages. Conflicts, Migrations and Ethnic Processes, Editura Academiei Române-Editura Istros, Bucureşti, Brăila, p. 253-264.

Sutherland, Jon N., 1975, The idea of revenge in lombard society in the eight and tenth centuries: the cases of Paul the Deacon and Liutprand of Cremona, in "Speculum", 50, p. 391-410.

Wenskus, Reinhard, 1977, Stammesbildung und Verfassung, Koln, ed a 2ª. Wolfram, Herwig, 1994, Origo et religio. Ethnic traditions and literature in early medieval texts, in “Early

Medieval Europe”, 3, 1, p. 19-38. Wolfram, Herwig, History of the Goths, 1990, english translation, University of California Press, Berkeley,

Los Angeles, London. Wood, Ian, 2008, Barbarians, Historians and the Construction of National Identity, in “Journal of Late

Antiquity”, nr. 1, 1, p. 61-81.

GERMANIC PEOPLES IN THE NARRATIVE WORKS AT THE BEGINNING OF THE MIDDLE AGE

Some of the “Narrators of Barbarian History”, as Walter Goffart called the historians who wrote

about the succesor kingdoms in Western Europe gave informations about events that have taken place on the territory of modern days Romania. I intend to analyse the manner in which Iordanes, Isidore of Seville, Paul the Deacon presented the germanic peoples of their period, especially their own, to show how difficult is to use this kind of writtings as sources for Romanian history. The final goal of these historians was not to reconstruct history “as it really was” but to show the image of a new Chosen People who succeded to the Romans and who had the legitimacy to rule the kingdom founded on an ancient Roman territory. Therefore, the fiability of the informations they have written about peoples living on contemporary Romanian territory have to be seriously questioned.

96

DESCOPERIRI ARHEOLOGICE DE PE TERITORIUL JUDE ŢULUI

GALA ŢI, ATRIBUITE POPULA ŢIILOR TURANICE

Costin CROITORU ∗∗∗∗ Key words: Turanic Raiders, Pechenegs, Cumans, Galați County. A. Preambul Istoria populaţiilor de origine turcă, ce au înaintat din stepele meridionale ale Europei

răsăritene în spaţiul de la Dunărea de Jos, a fost analizată mai ales sub aspectul politico-militar şi, atât cât a fost posibil de reconstituit, sub aspectul relaţiilor cu autohtonii1. Prezenţa nomazilor în acest areal întins este explicată mai ales de condiţiile de mediu – aşa cum s-a remarcat încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea2 – de la Marea Neagră (gurile Dunării) la Marea Caspică (gurile Volgăi) se întâlneşte aceeaşi vegetaţie de stepă dezvoltată în condiţii climatice similare. „Indicator edafic infailibil, această floră naturală ne arată că sub ea se află acelaşi tip de sol, aşa-numitul sol bălan de stepă uscată, atât în Dobrogea Centrală, estul Bărăganului şi Bugeacul Basarabiei, cât şi în stepa cu colilii a rezervaţiei de la Ascania Nova, în nordul Crimeii. Parte a fâşiei de stepe eurasiatice, aceleaşi condiţii climatice generale au îmbrăcat această stepă cu o vegetaţie ierboasă xerofită dominată de graminee, iar în jurul ţărmurilor litorale joase, cu mlaştini şi limane, ca şi în jurul cuvetei lacurilor sărate formate prin tasare în câmpia endoreică loessoidă, cu tufele vegetaţiei grase de sărătură, tivind toamna cu roşu albul criustelor de sare ale lacurilor supte de arşiţa verii”3.

Dovezi lăsate de turanici pe acest spaţiu întins sunt variate. În general, este vorba despre descoperiri cu caracter funerar, întrucât fiind vorba despre populaţii nomade, urme de la eventualele aşezări temporare (care, corturi) sunt aproape imposibil de surprins pe cale arheologică. Totodată, identificarea izolată a unor anume categorii de piese, ce au fost vehiculate de populaţiile turanice, nu semnifică indubitabil şi prezenţa acestora în zona descoperirii, ele fiind pasibile să fi ajuns aici şi pe alte căi. Ne vom opri în cele ce urmează asupra acelor descoperiri ce pot fi atribuite populaţiilor turanice, efectuate pe teritoriul Moldovei meridionale dintre Siret şi Prut, teritoriul de astăzi al judeţului Galaţi.

B. Corpusul descoperirilor 1. Băneasa, com. Băneasa, Vatra satului. În zonă se află o necropolă din care a fost

descoperit fortuit, în anul 1954, un mormânt de înhumaţie, orientat nord-sud (craniul era deformat artificial). Din inventar s-a mai păstrat o sabie din fier, fără gardă, cu un singur tăiş (L = 54 cm.) [cercetare M. Brudiu, 1956; N. Zaharia, 1965, piesa la MIG]4.

2a. Bereşti, oraşul Bereşti, Chirvase. La est de localitate, pe valea pârâului Meria, a fost descoperit întâmplător, în anul 1960, un mormânt din al cărui inventar funerar s-a păstrat un pandantiv foliaceu din bronz şi o piesă din metal alb, fragmentară, cu utilitate incertă – probabil un accesoriu vestimentar; complexul este datat în secolele X-XI [descoperire C. Balaban, 1967]5.

∗ Muzeul Brăilei, Piaţa Traian, nr. 3, 810153, Brăila; costin_croitoru1@yahoo.com 1 Mai recent, vezi Spinei, The Great Migrations, passim. 2 X. Hommaire de Hell, Les stepes de la Mer Caspienne, le Caucase, la Crimée et a Rusie Méridionale, I-II, Paris, 1843-1845, passim. 3 M. Botzan, Influenţa factorilor ecologici asupra migraţiilor şi transhumanţei la distanţă în stepa nord-pontică, în „Memoria Antiquitatis”, XX, 1995, p. 212. 4 N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova. De la paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970, p. 311, nr. 312 a, pl. CCXL/20; Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova, p. 110 (vezi aici şi precizarea „atribuirea turanicilor este nesigură”); M. Brudiu, Descoperiri arheologice în judeţul Galaţi, în „Danubius”, XIII-XIV, 1992, p. 12, fig. 3/1. 5 Spinei, Antichităţile nomazilor turanici din Moldova, p. 394, fig. 2/3-4; Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova, p. 110-111, fig. 27/9-10 = 48/1-2. Vezi şi Teodor, Teritoriul est-carpatic, p. 79, 110, fig. 44/7;

97

2b. Dealul Bâzanu. În anul 1954 s-a descoperit un mormânt de înhumaţie, într-un mic tumul. Din inventarul funerar se cunoaşte doar prezenţa unui recipient metalic turtit, distrus la descoperire6.

3. Brăhăşeşti, com. Brăhăşeşti, Punct neprecizat. Fără alte detalii, se menţionează descoperirea, în urma unor cercetări de suprafaţă întreprinse pe teritoriul localităţii, a unui pandantiv foliaceu din bronz (L = 5,3 cm., l = 4,1 cm.) ce poate fi datat pe parcursul secolelor X-XI7.

4. Ciorăşti, com. Priponeşti, Movila Cucuiului. Între localităţile Ciorăşti şi Lieşti, pe dealul cu acelaşi nume, se află un tumul (T1, H = 3 m., D = 50 m.) în care au fost descoperite resturi osteologice de cabalină, provenind probabil dintr-un mormânt turanic (?) [cercetare? M. Brudiu, 1988]8.

5. Drăgăneşti, com. Drăgăneşti, Bursucărie. Cu ocazia unor lucrări a fost nivelat un tumul (T425, H = 2,5 m., D = 40 m.). La baza lui a fost descoperit un bordei cu sursa de încălzire (pietrarul) bine conservată; fragmentele ceramice recuperate sunt caracteristice secolelor X-XI (cultura Dridu). Alături de acest complex a fost identificată o groapă pătrată în care era depus un cal; au fost recuperate trei potcoave [săpături de salvare, M. Brudiu, 1984, materialele la MIG]9

6. Galaţi, oraş, În apropierea bisericii Precista. Se menţionează descoperirea izolată a unui mormânt de înhumaţie, datat pe baza inventarului funerar în secolele XI-XII şi atribuit populaţiilor nomade (se precizează doar prezenţa a două pandantive-clopoţei cu tăietură cruciformă în partea inferioară), având analogii la Bârlad, Păcuiul lui Soare, Dinogeţia, Capidava10.

7a. Grivi ţa, com. Griviţa, Movila nr. 314. Cercetările efectuate în acest tumul (H = 0,9 m, D = 30 m) au avut ca rezultat descoperirea a trei morminte. Dintre acestea, M3 ce pare să fi fost mormântul principal, a fost deranjat, fără inventar, dar cu urme de ocru. A fost datat în epoca bronzului; celelalte două morminte (M1 şi M2) nu sunt descrise, doar atribuite populaţiilor

45/5 [în legenda ilustraţiei se menţionează eronat că piesele (cataramă din secolele VIII-XI, respectiv pandantiv din secolele X-XI) ar proveni de la Tg. Bujor]; Cr. Luca, D. Măndescu, Rituri și ritualuri funerare în spaţiul extracarpatic în secolele VIII-X, Brăila, 2001, p. 80, nr. 5; Teodor, Descoperiri la est de Carpaţi, p. 49, nr. 66; Adamescu, Descoperirile din secolele VIII-XI, p. 124, nr. 12. 6 N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, op. cit., p. 338, nr. 401a; Spinei, Realităţi etnice și politice în Moldova, p. 110. Vezi şi Spinei, Antichităţile nomazilor turanici din Moldova, p. 394-395, unde complexul este pus în legătură cu cel din punctul Chirvase. Vezi, mai departe, Teodor, Descoperiri la est de Carpaţi, p. 49, nr. 66, unde cele două descoperiri distincte sunt plasate în acelaşi punct. Informaţia este preluată şi de Adamescu, Descoperirile din secolele VIII-XI, p. 124, nr. 12. 7 Spinei, Antichităţile nomazilor turanici din Moldova, p. 410, fig. 9/2; Teodor, Teritoriul est-carpatic, p. 110, fig. 45/4. Vezi şi Hânceanu, Evoluţii etno-demografice, p. 177, nr 159a. 8 Brudiu, Complexe funerare tumulare, p. 45, nr. 1; Brudiu, Tumulii din sudul Moldovei, p. 93, nr. 1, tumulul este plasat în satul Ciorăneşti, comuna Proponeşti (sic!); vezi şi trimiterea bibliografică originală: „Varlam, pag. 223”. Probabil este vorba despre V. Varlam, Complexe funerare tumulare de pe cursul mijlociu al Bârladului, în „Carpica”, XI, 1979, p. 222-223, unde sunt menţionate nu mai puţin de şapte movile, nici una cu diametrul de 50 m. Foarte probabil, la acelaşi obiectiv se referă şi un manuscris de la 1900, ce menţionează prezenţa pe teritoriul localităţii Lieşti a unei movile „numită Cucuiu, fostă a d-lui Paladi, unde avea un foişor şi se cunoaşte şi astăzi urmele, cf. doc. la Arhivele Statului Iaşi, colecţia Manuscrise, nr. 1564, f. 88 verso. Informaţia este semnalată de Gh. Balica, Informaţii arheologice în materialele documentare din arhivele statului de la Iaşi (III) , în „Revista Arhivelor”, anul XLVIII, vol. XXXIII, nr. 2, 1971, p. 282, nr. 30. 9 Brudiu, Tumulii din sudul Moldovei, p. 135, nr. 425: „a fost descoperit un mormânt, în care se afla numai scheletul unui cal [...] tumulul a fost construit pentru acest mormânt” (subl. ns.), complexul este datat „în evul mediu”; vezi şi Teodor, Descoperiri la est de Carpaţi, p. 83-84, nr. 267, care notează, fără a indica sursa informaţiilor: „au fost descoperite resturile unui schelet uman, împreună cu oase de cal şi trei potcoave de fier, toate provenite dintr-un mormânt aparţinând probabil unui călăreţ nomad din secolele X-XI. Resturile de mormânt cu scheletul de cal şi movila suprapun un bordei din secolele IX-X din care s-a recoltat ceramică lucrată cu roata, de culoare roşie sau fină cenuşie, unelte, etc.”; Hânceanu, Evoluţii etno-demografice, p. 154, nr. 49a; p. 173, nr. 138a. 10 D. Basarab Nanu, Oraşul Galaţi – cronologie şi topografie, în „Danubius”, XVII, 1997, p. 239. Foarte probabil, la acelaş complex se referă şi P. Păltănea, Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918, vol. I, ediţia a II-a, Galaţi, 2008, p. 29, care, după informaţii oferite de D. Basarab-Nanu, menţionează: „la vest de biserica Precista a fost găsit un mormânt cuman” despre care este convins că dovedeşte „continuitatea aşezării din vadul Dunării în secolul XI” (sic!).

98

migratoare (!?) [cercetări M. Brudiu, 1986, materialele la MIG]11. 7b. Movila nr. 315. Cercetările efectuate în acest tumul (D = 20 m., H = 0,90 m.) au avut ca

rezultat descoperirea a patru morminte. Unul dintre acestea (M1) aparţine unui matur depus în decubit dorsal, cu mâinile întinse pe lângă corp. Nu a avut inventar, descoperitorul datându-l în secolul al XI-lea (turanic?). Singura precizare despre ultima înhumare (M4) este că acesta era contemporană cu cea descrisă mai sus (M1) [cercetări M. Brudiu, 1986, materialele la MIG]12.

8. Lieşti, com. Lieşti, Movila Arbănaşu / Orbănaşu. În zona cursului inferior al văii Gerului a fost cercetat un tumul (T78, H = 4,25 m., D = 80 m.) numit de locuitori şi „Movila lui Toader Dănilă” . Cu acest prilej au fost identificate 29 morminte de înhumaţie. În acest context a fost descoperit şi un mormânt turanic (M9), poate un peceneg, înhumat împreună cu un cal [cercetare de salvare M. Brudiu, 1985; materialele la MIG]13.

9. Matca, com. Matca, Toponim neprecizat. La vest de pădurea Bujoru, cu ocazia refacerii bornei topometrice de pe o movilă (T53, H = 1 m., D = 20 m.), au fost descoperite şi cercetate trei morminte. Cel de-al treilea mormânt identificat la adâncimea de –0,80 m., avea groapa rectangulară, orientată sud-vest – nord-est. În stânga defunctului, pe un prag din pământ cruţat, în zona mediană, era depus un craniu de cal cu zăbală şi alte elemente de harnaşament din fier, slab conservate. Din inventarul funerar s-au recuperat câteva elemente provenind de la şa, dispuse în zona picioarelor defunctului, două vârfuri de săgeţi, un cuţit, două catarame. Mormântul a fost atribuit unui peceneg [cercetare M. Brudiu, 1980]14.

10a. Mândreşti, com. Valea Mărului, Valea Mândrei, În acest punct se menţionează descoperirea întâmplătoare, în anul 1970, într-o viroagă, a următoarelor materiale: „una sabie, una zăbăluţă de armăsar «de care nu am văzut niciodată în viaţa mea» şi măsele de la armăsar”; despre acest punct „cetăţenii din sat povestesc că acum 35-40 de ani, pe aceste locuri se găseau schelete omeneşti şi cranii scoase la iveală de ploi şi alunecări de teren” [informare N. Ifrosie 1974, materialul depus la Muzeul şcolii din localitate]15.

10b. Dealul Mândrei. Se menţionează, fără alte detalii, informaţia conform căreia, în acest punct „se găsesc doi tumuli. Aici au fost descoperite o sabie şi mai multe obiecte” [informare prof. Trâncu Traian]16.

11 Brudiu, Începutul epocii bronzului în sud-estul Moldovei, p. 12-13; Brudiu, Tumulii din sudul Moldovei, p. 65-66, p. 123, nr. 314. 12 Brudiu, Începutul epocii bronzului în sud-estul Moldovei, p. 11-12, fig. 5-6. A se vedea în acest caz şi Brudiu, Tumulii din sudul Moldovei, p. 64-65, fig. 27/1-3, unde, fără a mai fi amintită contribuţia anterioară, se precizează că M4 a vut o groapă rectangulară cu treaptă, aparţinând culturii Iamnaia, faza Bugeac. 13 Brudiu, Complexe funerare tumulare, p. 47, nr. 78 (vezi aici dimensiunile monumentului: H = 2 m., D = 40 m., exact jumătate din descrierea următoare; totodată şi plasarea în comuna Griviţa); Brudiu, Tumulii din sudul Moldovei, p. 38-54, fig. 5-15 (aici apare şi precizarea „acest tumul se află în grupul de movile cel mai numeros identificat pe teritoriul judeţului Galaţi, în zona agricolă a comunei Lieşti”); a se vedea şi compara cu p. 101, nr. 78, unde, contrar a ceea ce se afirmase anterior, se menţionează că cercetarea de salvare a avut loc în anul 1986 (!?) şi, în plus, monumentul este trecut în comuna Griviţa. Vezi încă şi trimiterea neinteligibilă la propria lucrare: „Idem 200, pag.” (sic!). Probabil se intenţiona trimiterea la M. Brudiu, Contributions concernant la civilisation de Folteşti au sud de la Moldavie, în „Studia Antiqua et Archaeologica”, VII, 2000, p. 299-306, de remarcat faptul că abia la p. 302 apare şi prima fixare în teren a tumulului, la Lieşti; nu acelaşi lucru se întâmplă şi la Idem, Un tumulus préhistorique du Sud de la Moldavie, în vol. „The Thracian World at the Crossroads of Civilisations. Reports and Summaries”, Bucharest, 1996, p. 241-242, unde, din scurtul rezumat al cercetării, lipsește chiar localizarea tumulului. Vezi şi Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, p. 172. 14 Idem, Descoperiri aparţinând culturii Basarabi în sud-estul Moldovei, în „Thraco-Dacica”, VI, nr. 1-2, 1985, p. 32-35, fig. 3-4; Idem, Un mormânt aparţinând populaţiei turanice, descoperit în sudul Moldovei, în „Carpica”, XXVII, 1998, p. 66-72, fig. 1-3; Brudiu, Tumulii din sudul Moldovei, p. 72-73. Vezi şi Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, p. 172; Hânceanu, Evoluţii etno-demografice, p. 174-175, nr 144a. 15 Arhiva MIG, Fondul I. T. Dragomir, f. 2, nr. 5. Document semnalat de C. Croitoru, Varia memoria antiquitatis et medievalis (I). Informaţii arheologice într-un document contemporan, în „Studii de Istorie”, I, 2012 (eds.: C. Buşe, I. Cândea), p. 130, nr. 5. 16 C. Ilie, M. Nicu, Situri şi puncte arheologice din judeţul Galaţi, în „Danubius”, XX, 2002, p. 24, nr. 3.

99

11. Moscu, oraşul Târgu Bujor, Dealul lui Fulger. La 400 metri nord-vest de localitate s-a descoperit întâmplător, în anul 1938, mormântul izolat al unui călăreţ înhumat împreună cu calul. Din inventarul funerar, constituit dintr-un coif din fier placat cu argint aurit, o zăbală, fragmente de zale, o sabie şi o bară din bronz s-au recuperat numai primele două piese; complexul a fost datat pe baza analogiilor în secolele XII-XIII, și atribuit unui turanic [recunoaştere I. Nestor, M. Petrescu-Dâmboviţa; coiful la Castelul Peleş; una din zăbale la MIG]17.

12. Rogojeni, com. Suceveni, Punct necunoscut. În teritoriul localităţii, pe terasa inferioară a Prutului, au fost descoperite fortuit două morminte de înhumaţie, orientate nord-vest – sud-est. Se pare că defuncţii erau depuşi întinşi, pe partea dreaptă, alături de multă cenuşă şi resturi osteologice de cai. Nu au fost recuperate eventuale piese de inventar funerar. [cercetări de suprafaţă I. T. Dragomir, 1960, 1965; piesele la MIG]18

13. Umbrăreşti, com. Umbrăreşti, Punct necunoscut. Pe un loc mai ridicat de la nord-est de localitate s-a descoperit întâmplător, în anul 1973, un mormânt de călăreţ, înhumat împreună cu calul. Din inventar s-au recuperat o zăbală din fier şi mai multe fragmente metalice ale unei căldări din lemn. Complexul a fost datat în secolele XI-XII şi atribuit unui turanic [materialul în colecţia „I. T. Sion”]19.

14. Vânători, com. Vânători, Toponim neprecizat. Lângă Râpa lui Tuluc, cu ocazia unor ameliorări silvice, s-au descoperit întâmplător trei scări de şa, din fier, cu aspect oriental, placate cu foiţă din argint aurit, probabil medievale şi câteva cuie lungi din fier. Sondajul efectuat pe acest loc a dus la identificarea altor 16 cuie lungi din fier, legate cu o verigă; se presupune datarea lor în secolele XIII-IV [sondaj M. Petrescu-Dâmboviţa, 1948; materialele la fostul MNA, două scări de şa la MIG]20.

C. Interpretarea descoperirilor Descoperirile menţionate au fost atribuite, cu oarecare grad de probabilitate, vechilor populaţii

turcice. Evident, în actualul stadiu al publicării materialului, multe dintre acestea sunt, aşa cum vom vedea, cel puţin discutabile. Este şi cazul mormintelor (M1 şi M4) din movila nr. 315 de la Griviţa (nr. 7b), deşi în lipsa inventarului funerar, cel care în ultimă instanţă ar putea oferi unele repere cronologice, datarea în secolul al XI-lea ne pare nesigură (şi în lipsa unor argumente publicate). La aceste descoperiri se referă şi dl. V. Spinei care, pe baza trăsăturilor de ritual sau a inventarului funerar (?), atribuie mormintele cumanilor (populaţie turcică înrudită cu pecenegii şi uzii), datându-le în secolele XII-XIII21. Mormintele (M1 şi M2) descoperite în alt tumul cercetat la Griviţa (nr. 7a) au fost atribuite „populaţiilor migratoare”, fără să fi fost publicat vreun argument în acest sens.

Probabil este vorba despre descoperirile din punctul precedent! 17 M. Petrescu-Dîmboviţa, Călătorie de cercetare arheologică în judeţul Covurlui (24 aprilie – 14 mai 1939), în „Orizonturi”. Revista Asociaţiei Profesorilor Secundari din Galaţi, III, nr. 5-9, 1940, p. 10-11; Idem, Archäologische Forschungsreise im Bezirk Covurlui, în „Dacia”, VII-VIII, 1937-1940, p. 434. Vezi și V. Spinei, Unele consideraţii cu privire la descoperirile arheologice din Moldova din secolul al XII-lea până în prima jumătate a secolului al XIV-lea, în SCIV, 21, nr. 4, 1970, p. 611-612; Spinei, Realităţi etnice și politice în Moldova, p. 114; Spinei, Antichităţile nomazilor turanici din Moldova, p. 397-398, fig. 6; Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, p. 172. 18 I. T. Dragomir, Descoperiri arheologice la Rogojeni pe valea Horincii (jud. Galaţi), în MCA, IX, 1970, p. 503 (= Idem, în „Danubius”, XVI, 1996, p. 288-297). 19 Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova, p. 118, fig. 31/5-11, 13; Spinei, Antichităţile nomazilor turanici din Moldova, p. 400, fig. 10/1-9; Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, p. 173; Vezi şi Teodor, Teritoriul est-carpatic, p. 109; Teodor, Descoperiri la est de Carpaţi, p. 161, nr. 715; Adamescu, Descoperirile din secolele VIII-XI, p. 132, nr. 66; Hânceanu, Evoluţii etno-demografice, p. 175, nr 146a (în mod eronat se notează prezenţa a patru cranii de cal, este vorba despre patru copite). 20 M. Petrescu-Dîmboviţa, op. cit., în „Orizonturi”, III, nr. 5-9, 1940, p. 107. Nu este exclus ca descoperirea scărilor de şa să fie în legătură cu unul din tumulii din apropiere. 21 Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, p. 173; aceiaşi datare/atribuire şi la V. Spinei, P. Diaconu, I. Ferenczi, Migratori la cumpăna de milenii: ungurii, pecenegii, uzii şi cumanii, în Şt. Pascu, R. Theodorescu (coord.), Istoria românilor. Vol. III. Genezele românești, Bucureşti, 2001, p. 258, fig. 59. Pentru această populaţie vezi şi P. Diaconu, Les Coumans au Bas-Danube aux XIe et XIIe siècles, Bucarest, 1978.

100

Mormântul de la Băneasa aparţine, după informaţiile pe care le deţinem, unei necropole din secolul IV p. Chr.; dacă starea de degradare avansată a sabiei nu permite discuţii tipologice, implicit cronologice, în schimb orientarea nord-sud, precum şi deformarea craniană (sesizată în urma analizei antropologice!) pledează convingător pentru atribuirea sa unui sarmat. Aşadar, datarea târzie a acestui complex, în secolele VIII-X22 sau X-XI23 este lipsită de argumente. Alt mormânt despre care nu deţinem informaţii relevante a fost identificat la Bereşti (nr. 2b). Plasarea sa într-un tumul şi prezenţa unui recipient metalic în cadrul inventarului funerar nu constituie elemente suficiente pentru datarea şi atribuirea etnică.

Nu avem nici o certitudine cu privire la atribuirea materialelor arheologice identificate la Mândreşti (a şi b), care credem că ar putea să provină de fapt, din acelaşi punct. Mormântul/mormintele de înhumaţie identificate aici, ce conţin şi cai, eventual piese de harnaşament („zăbăluţă”) pot fi atribuite populaţiilor turanice.

Nici în privinţa mormântului descoperit în oraşul Galaţi nu se pot face prea multe precizări. Atribuirea sa unui turanic (cuman?) doar pe baza a două piese de inventar este doar ipotetică, în lipsa datelor primare relative la orientarea mormântului, eventuale anenajări ori alte elemente de inventar funerar. Singurele indicii pe care le deţinem despre acest complex sunt cele două pandantive „clopoţei piriformi cu secţionare în formă de cruce”. Analogiile sugerate (Bârlad, Păcuiul lui Soare, Dinogeţia, Capidava) dar şi altele, mai apropiate24 sau mai depărtate25, sugerează datarea într-un interval larg, cuprins între secolele X-XI. După câte se pare aceste piese aveau rol divers26: accesorii vestimentare (nasturi?), podoabe (pandantivi?), clopoţei (amulete?) sau împodobeau harnaşamentul (zurgălăi?).

Pecenegilor (eventual uzilor?) le-au aparţinut pandantivele foliacee identificate la Bereşti (nr. 2a) şi Brăhăşeşti. Astfel de podoabe sunt bine reprezentate prin descoperiri de la Dunărea de Jos27 şi din stepa nord-pontică, încă de la apariţia pecenegilor pe scena politică locală, în secolele X-XI 28.

Alte descoperiri funerare – mormintele de înhumaţie de la Ciorăşti, Drăgăneşti, Lieşti, Matca, Mândreşti, Moscu, Rogojeni, Umbrăreşti sau Vânători pot aparţine „triburilor vechi turce”. Elementul comun al acestor descoperiri îl constituie prezenţa în morminte a resturilor osteologice de cabaline. Depunerea rituală alături de cel înhumat a calului, este o dovadă a rolului important pe 22 Cr. Luca, D. Măndescu, op. cit., p. 80, nr. 4. 23 Teodor, Descoperiri la est de Carpaţi, p. 45, nr. 47. 24 Gr. Florescu, R. Florescu, P. Diaconu, Capidava. Monografie arheologică, I, Bucureşti, 1958, p. 234; Vl. Zirra, Dvuobrjadovjaj mogil'nik rannefeodal'noj epohi v Kapul Viilor-Istrija, în „Dacia” (NS), 7, 1963, fig. 29/6; Gh. Ştefan, I. Barnea, M. Comşa, E. Comşa, Dinogeţia, I, Bucureşti, 1967, p. 280; P. Diaconu, D. Vâlceanu, Păcuiul lui Soare. I. Cetatea Bizantină, Bucureşti, 1972, p. 139, 141, fig. 56/7. 25 C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X d. H, Cluj-Napoca, 2002, p. 141, pl. 59/10 (Biharia), pl/. 176/5 (Oradea), pl. 221/2 (Săcuieni); A. Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit şi ritual funerar în Transilvania şi în Europa Centrală şi de sud-est (sec. IX-XI p. Chr.), Alba Iulia, 2006, p. 93. pl. LXVI/15-17 (Orăştie), pl. LXVII/10 (Pâclişa); S. Oţa, Orizonturi funerare din Banatul Istoric (secolele X-XIV), Sibiu, 2008, p. 123, pl. 50/6 (Bočar), pl. 124/5 (Voiteni). 26 V. S. Jovanovic, Metal Bells in South Slav Necropolises (A contribution to Study of Amulets), în vol. „Work of Museum of Voivodina”, Novi-Sad, 37-38, 1996, p. 104-105. 27 Gh. Ștefan, I. Barnea, M. Comşa, E. Comşa, op. cit., p. 282, fig. 168/10-15; P. P. Panait, Şantierul Băneasa-Străuleşti. Cercetări din sectorul Măicăneşti, 1964-1966, în „Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie”, 6, 1968, p. 67-68, fig. 10/1; Al. Suceveanu, Un mormânt din secolul al XI-lea e.n. de la Histria, în SCIV, 24, nr. 3, 1973, p. 497-498, fig. 3; V. Spinei, Découvertes de l'étape tardive des migrations à Todireni (dép. de Botoșani), în „Dacia”, N.S., XVII, 1973, p. 277-292; P. Diaconu, Două pandantive foliforme de bronz de la Păcuiul lui Soare, în „Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos”, III-IV, 1987, p. 113-114; S. Pandrea, M. Zaieţ, Un nou pandantiv foliaceu din bronz atribuit populaţiilor turanice, în vol. „Perspective asupra istoriei locale în viziunea tinerilor cercetători”, II, ed. Şt. Stanciu, C. Croitoru, Galaţi, 2006, p. 43-47. 28 Spinei, The Great Migrations, p. 138-140, fig. 22. În legătură cu această populaţie, vezi P. Diaconu, Les Petchénègues au Bas-Danube, Bucarest, 1970; V. Spinei, Les Petchénègues au nord du Bas-Danube aux X-XI siècles, în „Actes du XIIe Congrès International des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques”, 4, Bratislava, 1993, p. 285-290.

101

care acest animal îl juca în viaţa turanicilor. Una dintre caracteristicile ritului de înmormântare la turanici – ilustrat şi prin descoperirile pe

care le-am menţionat – constă în utilizarea mormintelor tumulare, fie că este vorba despre unele noi (de exemplu ridicarea unor movile în scopuri funerare de către cumani este atestată şi de izvoarele scrise) fie despre folosirea unor movile mai vechi ridicate de către alte populaţii, ori despre utilizarea în acelaşi scop a unor promontorii cu caracter tumular (cum pare să se fi întâmplat, de exemplu, la Umbrăreşti).

Dincolo de interpretarea unor „elemente definitorii” pentru nemurile de „călăreţi nomazi”, identificarea unor piese de inventar funerar, atunci când sunt prezente, pot sugera şi câteva nuanţări cronologice. Spre exemplu cele mai timpurii prezenţe se leagă în spaţiul nostru de referinţă de descoperirile de la Bereşti şi Brăhăşeşti (poate şş Galaţi), asociate cu perioada de pătrundere a pecenegilor în spaţiul est-carpatic, în secolele X-XI. Unei etape ulterioare, secolelor XI-XII, îi aparţine descoperirea de la Umbrăreşti datată pe baza tipologiei zăbalei fără curbură, realizată dintr-o singură vergea. Piesa de harnaşament în discuţie, fără a lipsi uneori din inventarul material al cumanilor, aparţine mai curând pecenegilor29. Pe de altă parte, trăsăturile de ritual funerar, dar şi inventarul mormântului de la Moscu (eventual şi a celor de la Griviţa?) pledează pentru încadrarea într-o etapă ceva mai târzie – secolele XII-XIII – şi atribuirea sa cumanilor30.

D. Concluzii Ultimele valuri de populaţii migratoare în regiunea Dunării de Jos, pe lângă influenţele

politico-militare au lăsat şi o serie de urme materiale, evidente mai ales în complexele funerare. Din cele notate mai sus rezultă că, din ceea ce cunoaştem în actualul stadiu al cercetărilor, pe teritoriul judeţului Galaţi au fost semnalate un număr de 16 descoperiri arheologice (foarte probabil descoperirile de la Mândreşti aparţin aceluiaşi punct) ce au fost, într-un context sau altul, atribuite populaţiilor turanice. În mod evident acest număr reprezintă un indicator extrem de fragil al prezenţei vechilor turci pe teritoriul Moldovei Meridionale, putând fi corijat crescendent prin publicarea rezultatelor unor cercetări arheologice sau descoperiri fortuite ori descendent prin analiza critică a puţinelor date pe care le deţinem relativ la cele deja edite. Privite per ansamblu, marea majoritate sunt complexe funerare (87%), în doar două cazuri fiind vorba despre descoperiri izolate de piese (Brăhăşeşti şi Vânători) ce pot fi atribuite turanicilor.

Situaţia celor 13 morminte de înhumaţie (exceptăm aici descoperirea de la Băneasa ce aparţine unui sarmat) este următoarea: şase sunt descoperiri izolate şi şapte reprezintă înhumări în tumuli. Acestea din urmă sunt, în marea lor majoritate, înmormântări secundare, doar în cazurile de la Ciorăşşi şi Drăgăneşti nefiind atestate înhumări mai vechi. Inventarul funerar identificat (şi publicat!) este relativ sărac, fiind reprezentat de piese de harnaşament (Drăgăneşti, Matca, Mândreşti, Moscu, Umbrăreşti, Vânători), piese de armament (Matca, Mândreşti, Moscu), podoabe sau accesorii vestimentare (Bereşti, Galaşi, Matca) sau, mai rar, recipiente (Bereşti?, Umbrăreşti).

„Cartarea” celor câtorva morminte ce pot fi atribuite turanicilor, la care eventual se mai pot adăuga pe viitor şi altele, nu face decât să pledeze relativ la preferinţa acestor nomazi pentru zonele de şes din preajma Dunării, asemănătoare cu condiţiile de mediu (relief, climă, vegetaţie) din stepele euro-asiatice. Cum am văzut, marea majoritate a descoperirilor sunt izolate, şi foarte rar câte două morminte apar în acelaşi tumul (Griviţa). Aşa cum s-a mai remarcat31, faptul că nu întâlnim laolaltă mai multe morminte ilustrează faptul că grupurile turanice ajunse în acest spaţiu nu erau prea numeroase, iar staţionarea lor într-un punct era de scurtă durată.

Prezenţa turanicilor în sudul Moldovei timp de mai multe secole a lăsat „dovezi” şi în toponimia şi hidronimia locală; este vorba, în special de acele denumiri purtând sufixul „lui” şi/sau

29 Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, p. 173. 30 Vezi şi I. Ursu, Morminte cu schelete de cai la populațiile turanice târzii din spaţiul Carpato-Nistrean, în „Revista Arheologică”, V, nr. 2, 2010, p. 175. 31 Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova, p. 124; A. Ionişă, Morminte de călăreţi la nordul Dunării de Jos în sec. X-XIII, în vol. „Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani”, îngrijit de I. Cândea, V. Sîrbu, M. Neagu, Brăila, 2004, p. 468.

102

„ui” (de exemplu Covurlui, Suhurlui) care în Asia centrală şi Siberia Occidentală aveau înţelesul de râu sau vale, şi care au fost considerate de origine pecenego-cumană32. Aceiaşi interpretare au primit-o şi toponime precum Comăneşti, Tecuci, Galaţi etc.33.

BIBLIOGRAFIE Adamescu, Descoperirile din secolele VIII-XI: I. A. Adamescu, Contribuţii la repertoriul arheologic al

judeţului Galaţi. Descoperirile din secolele VIII-XI, în „Argesis”, XV, 2006, p. 121-133. Brudiu, Începutul epocii bronzului în sud-estul Moldovei: M. Brudiu, Date noi privind începutul epocii

bronzului în sud-estul Moldovei, în „Thraco-Dacica”, VIII, nr. 1-2, 1987, p. 10-15. Brudiu, Complexe funerare tumulare: M. Brudiu, Complexe funerare tumulare din sud-estul Moldovei (I), în

„Peuce”, X, 1991, p. 41-56. Brudiu, Tumulii din sudul Moldovei: M. Brudiu, Lumea de sub tumulii din sudul Moldovei. De la indo-

europeni la turanicii târzii. Mărturii arheologice, Bucureşti, 2003. Hânceanu, Evoluţii etno-demografice: G. D. Hânceanu, Evoluţii etno-demografice şi culturale în bazinul

Bârladului (secolele VI-XI), Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2011. Spinei, Antichităţile nomazilor turanici din Moldova: V. Spinei, Antichităţile nomazilor turanici din

Moldova în primul sfert al mileniului al II-lea, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie”, 25, nr. 3, 1974, p. 389-415.

Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova: V. Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români şi turanici, Iaşi, 1985.

Spinei, Moldova în secolele XI-XIV: V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Chişinău, 1994. Spinei, The Great Migrations: V. Spinei, The Great Migrations in the East and South East of Europe from

the Ninth to the Thirteenth Century, Cluj-Napoca, 2003. Teodor, Teritoriul est-carpatic: Dan Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI, Iaşi, 1978. Teodor, Descoperiri la est de Carpaţi: Dan Gh. Teodor, Descoperiri arheologice şi numismatice la est de

Carpaţi în secolele V - XI, Bucureşti, 1997. THE ARCHAEOLOGICAL DISCOVERIES FROM THE TERITORY OF GALATI COUNTY

ASSIGNED TO THE TURANIC PEOPLE In this short intervention the author deals with a certain archaeological discoveries made into the

territory of Galaţi County. The very presence of these nomads in the area between Sireth River and Pruth River was explained mainly by the similar environment conditions with the ones from the north of the Caspian Sea and Black Sea.

Turanic people left various marks in this transit area, but mainly the funeral ones were identified, and this because of they way of living, in wagons or tents which left no archaeological traces. It worth underlining that the discoveries of some isolated artifacts which were worn by them it is not always stand for their very presence in the area; these artifacts can be arrived by other ways too.

There were gathered 17 discoveries which, one way or another, were supposed to belong to Turanic peoples. Some of them were at list chronological and ethnic arguable and because of that the discoveries catalog can be always be revised. Only in two cases were attested isolated discoveries, in rest (87%) we deal with funerary monuments. The situation of the thirteen inhumation graves is as fallows: six are isolated graves and seven represent secondary inhumations in older mound.

The funerary inventory (the published one!) is rather poor, being represented by harness elements (Drăgăneşti, Matca, Mândreşti, Moscu, Umbrăreşti, Vânători), weaponry (Matca, Mândreşti, Moscu), adornments (Bereşti, Galaţi, Matca) or even rarely containers (Bereşti?, Umbrăreşti).

Mapping a few discoveries that can be assigned to the Turanic peoples pleads for the preference of these nomads for the plains next to the Danube similar with the ones from Euro-Asiatic veldts. 32 T. Hotnog, Câteva nume topice românești de origine cumană, extras din „Anuarul Liceului Naţional”, Iaşi, 1932-1933, passim; A. V. Boldur, Istoria Basarabiei. Contribuţii la studiul istoriei românilor, I, Chişinău, 1937, p. 89-90. Vezi şi I. Conea, I. Donat, Contribution à l'étude de la toponymie petchénèque-comane de la Plaine Roumaine du Bas Danube, în vol. „Contributions onomastiques publiées à l'occasion du VIe Congrès International des Sciences Onomastiques à Munich du 24 au 28 août 1958”, Bucharest, 1958, p. 139-169. 33 Al. Philippide, Originea românilor, II, Iaşi, 1927, p. 260 şi urm; p. 374; C. Cihodaru, Consideraţii în legătură cu populaţia Moldovei din perioada premergătoare invaziei tătarilor (1241), în „Studii şi Cercetări ştiinţifice”, Iaşi, XIV, nr. 2, 1963, p. 224. Pentru discuţii suplimentare vezi P. Păltănea, op. cit., I, passim.

103

Fig. 1. 1. Băneasa; 2. Brăhăşeşti; 3. Bereşti; 4. Moscu; 5. Umbrăreşti.

(1. după M. Brudiu; 2-5. după V. Spinei).

104

Fig. 2. Matca. 1. mormintele din T53; 2. elemente de harnaşament (după M. Brudiu).

105

Fig. 3. Harta descoperirilor.

106

NECROPOLA MEDIEVAL Ă TIMPURIE DE LA ARSURA-VASLUI

Dan Gh. TEODOR*

Key words: necropolis, Middle Ages, Arsura-Vaslui, funerary complexes. În ansamblul investigaţiilor arheologice întreprinse în regiunile de la est de Carpaţi, pentru cunoaşterea realităţilor din perioada secolelor V-XI d.Hr., vreme când, odată cu definitivarea procesului de etnogeneză românească, în sânul societăţii locale se derulează importante transformări social-economice şi culturale, care vor prefigura Evul Mediu timpuriu, o însemnătate aparte o prezintă studiul vieţii spirituale. În acest larg context, o semnificaţie specială o au rezultatele obţinute ca urmare a cercetării necropolelor din epoca respectivă.

În regiunile de la est de Carpaţi, necropolele din perioada Evului Mediu timpuriu sunt destul de puţin cunoscute în comparaţie cu numărul aşezărilor din aceeaşi vreme, depistate prin cercetări de suprafaţă sau prin investigaţii arheologice sistematice. Cauzele numărului extrem de redus al necropolelor sau a mormintelor izolate, datând din această vreme, sunt încă dificil de precizat.

Între obiectivele de acest gen, din regiunile de la est de Carpaţi, o importanţă deosebită o reprezintă complexele funerare descoperite la Arsura, jud.Vaslui.

În primăvara anului 1964, cu prilejul săpării unor gropi pentru extragerea lutului de către unii săteni ai localităţii Arsura, gropi excavate în valul exterior al unei cetăţi geto-dacice situată la nord-est de comună, pe platoul denumit Mogoşeşti, au fost descoperite patru schelete umane, de adulţi şi de copii, de la care au fost recuperaţi doi cercei din bronz şi o săgeată din fier, datând din perioada medievală timpurie.1

Ca urmare a sesizării de către Muzeul de Istorie din Huşi2, Institutul de Arheologie din Iaşi a efectuat în acelaşi an două sondaje arheologice, unul pentru cercetarea aşezării întărite geto-dacice3 şi altul pentru investigarea necropolei medievale timpurii.4 Trebuie menţionat că din cele patru schelete descoperite cu prilejul săpării gropilor pentru lut, având orientarea vest-est, două aparţineau unor adulţi, iar alte două unor copii. Scheletele au fost înmormântate în cimitirul localităţii.

Valul cetăţii geto-dacice, în care au fost descoperite mormintele, este situat pe un platou, relativ îngust, denumit Dealul Mogoşeşti, aflat spre nord-est, în marginea localităţii Arsura.

Sondajul arheologic, iniţiat pentru cercetarea necropolei medievale timpurii, a fost efectuat în imediata apropiere a gropilor de lut menţionate, fiind săpate mai multe casete, care au însumat aproximativ 20 m în lungime şi cu lăţimi variind între 1,50 m şi 2,25 m, în funcţie de dimensiunile gropilor de morminte. Săpăturile arheologice întreprinse au reuşit să mai scoată la iveală încă alte şapte complexe funerare, împreună cu cele patru schelete descoperite în gropile pentru lut, numărul mormintelor de la Arsura fiind unsprezece. Prin prelungirea secţiunii spre nord-est, de-a lungul valului, nu s-au mai şi depistat alte complexe funerare.

* Institutul de Arheologie, Iași. 1 Din informaţiile obţinute de la unii localnici, alte câteva schelete (circa şapte sau opt) ar fi fost descoperite în zonă, cu mai mulţi ani înainte de sondajul arheologic întreprins, fără a se preciza dacă proveneau tot din valul cetăţii geto-dacice. 2 Sesizarea a fost făcută de directorul Muzeului, profesorul Gh. Melinte, care a recuperat perechea de cercei şi vârful de săgeată descoperite întâmplător. Ulterior şi celelalte obiecte aflate în mormintele cercetate au fost predate muzeului din Huşi. 3 Silvia Teodor, Cetatea geto-dacică de la Arsura, jud. Vaslui (1964), în „Materiale”, X, 1973, p. 53-60. 4 Unele date sumare despre necropolă au fost menţionate în mai multe lucrări. Cf. D. Gh. Teodor, Teritoriul est carpatic în veacurile V-XI e. n, Iaşi, 1978, p. 107-108, fig. 38/5-6; 42/1-6; 43/1-2, 6; idem, Rituri şi ritualuri funerare la est de Carpaţi în secolele V-XI (II), în MMS, LXIV, 1988, 5, p. 51-52; idem, Descoperiri arheologice şi numismatice la est de Carpaţi în secolele V-XI d. Hr., Bucureşti, 1997, p. 39; C. Luca, D. Mândrescu, Rituri şi ritualuri funerare în spaţiul extracarpatic în secolele VIII-X, Brăila, 2001, p. 16, 19, 79, fig. XVI/1-6; XVII/1-3.

107

Mormintele descoperite prin sondajul arheologic menţionat au fost numerotate în continuarea celor patru, scoase la iveală întâmplător cu ocazia săpării gropilor pentru lut.

Mormântul nr. 5 (fig. 1/M.5) a fost descoperit la o distanţă de 0,75 m de marginea gropilor pentru lut, spre nord-est. Scheletul, aparţinând unui adult de sex feminin, era întins pe spate, având braţele situate de-a lungul corpului. Scheletul, destul de bine conservat, măsura 1,50 m. Lungime, fiind orientat cu capul spre vest. Groapa mormântului era aproximativ dreptunghiulară, cu laturile relative drepte, cu excepţia colţului dinspre nord-vest care era vizibil rotunjit. Oasele se aflau la adâncimea de 1,25 m, printre ele, în dreptul pieptului, fiind găsiţi trei butoni din bronz, ornamentaţi (fig. 2/7-9). Nu au fost precizate resturi de sicriu din lemn.

Mormântul nr. 6 ( fig. 1/M.6) a fost descoperit la circa 1,10 m de complexul funerar precedent. Scheletul bine conservat aparţinea unui adult de sex feminin. Braţele erau împreunate pe bazin, iar craniul întors pe partea dreaptă, către nord. Scheletul măsura 1,65 m în lungime şi avea capul orientat spre vest. Groapa mormântului avea o formă oval alungită cu laturile curbate, oasele scheletului aflând-se la adâncimea de 1,42m. Spre partea de nord şi parţial spre sud au fost descoperite resturi de lemn carbonizat provenite de la un sicriu. Lângă craniu au fost descoperite două verigi din bronz, cu capetele deschise, utilizate ca cercei (fig. 2/3-4), şi un inel din bronz, cu veriga deschisă şi cu montura ornamentată, aflat printre falangele mâinii stângi (fig. 2/12).

Mormântul nr. 7 (fig. 1/M.7) a fost scos la iveală la circa 1,60 m de complexul funerar precedent. Scheletul, destul de bine conservat, aparţinea unui adult de sex feminin, depus într-o poziţie chircită, culcat spre dreapta. Craniul, de asemenea, era culcat pe partea dreaptă. Braţele erau aşezate încrucişate pe piept. Scheletul măsura 1,30 m şi avea capul orientat spre vest-nord-vest. Groapa mormântului, de formă aproximativ trapezoidală, cu colţurile vizibil rotunjite, era adâncă de 0,75 m. În zona toracelui, printre oase, au fost găsiţi doi butoni sferici din bronz, ornamentaţi (fig. 2/10-11). În jurul scheletului s-au găsit urmele unei rogojini din trestie sau rafie, cu care probabil a fost înfăşurat.

Mormântul nr. 8 (fig. 1/M.8) a fost identificat şi cercetat în imediata apropiere a complexului funerar precedent, la circa 0,90m spre nord-vest. Scheletul, foarte bine conservat, aparţinând unui adult de sex masculin, era întins pe spate cu braţele împreunate în apropierea bazinului. Scheletul, lung de 1,65 m, era înconjurat pe latura de nord de resturi de lemn carbonizat, provenite de la un sicriu. Groapa mormântului de formă oval alungită, era adâncă de 1,70 m. În partea dreaptă, înfipt în osul iliac, a fost descoperit un vârf de săgeată din fier (fig. 2/16), armă care probabil i-a cauzat moartea.

Mormântul nr. 9 (fig. 1/M.9) a fost descoperit la o distanţă de circa 2 m spre nord-vest de mormântul precedent. Scheletul, aparţinând unui copil, era relativ bine conservat, fiind întins pe spate cu picioarele uşor îndoite spre dreapta iar braţele împreunate aşezate pe bazin. Scheletul măsura circa 1,05m şi avea capul orientat către vest-nord-vest. Groapa mormântului avea formă dreptunghiulară cu colţurile rotunjite şi adâncimea de 1,10m. În apropiere de oasele gâtului se aflau doi butoni globulari din bronz, fără ornamente, de dimensiuni mici (fig. 2/13-14). De jur împrejurul scheletului s-au descoperit resturi de la o rogojină împletită din stuf sau rafie, cu care probabil a fost înfăşurat.

Mormântul nr. 10 (fig. 1/M.10) a fost descoperit destul de aproape (0,60 m) de mormântul precedent. Scheletul, destul de bine conservat, aparţinând unui adult de sex feminin, era întins pe spate cu braţele încrucişate pe piept şi capul culcat pe partea stângă. Mormântul măsurând 1,59 m se afla într-o groapă dreptunghiulară, săpată la adâncimea de 1,20 m. În jurul oaselor au fost găsite resturi de la o rogojină înpletită din trestie sau rafie, cu care probabil a fost înfăşurat. În dreptul craniului au fost găsite două verigi simple din bronz, cu capetele deschise utilizate ca cercei (fig. 2/5-6).

Mormântul nr. 11 (fig. 1/M. 11) a fost descoperit la o distanţă de 1,35 m spre nord vest de complexul funerar precedent. Scheletul, aparţinând unui adult de sex masculin, era întins pe spate cu braţele încrucişate pe piept, iar piciorul drept îndoit spre stânga. Craniul, orientat spre vest, prezenta o vizibilă deformare, provenită probabil de la o lovitură care i-a cauzat decesul. Scheletul,

108

în lungime de 1,45 m, se afla într-o groapă de formă dreptunghiulară cu latura dinspre est sud-est curbată, adâncă de 1,10m. Nu au fost găsite obiecte de inventar şi nici resturi de sicriu sau rogojină.

*

Adăugând la cele şapte complexe funerare cercetate sistematic, şi cele patru morminte

distruse de săpăturile pentru procurat lut, descoperite în acelaşi an, de la care, aşa cum am mai amintit, s-a recuperat, de către Muzeul de Istorie din Huşi, doi cercei din bronz (fig. 2/1-2) şi un vârf de săgeată din fier (fig. 2/15), rezultă în mod cert că, în valul cetăţii geto-dacice de la Arsura, au fost înhumaţi 11 decedaţi. Din informaţiile obţinute de la unii cetăţeni ai localităţii, cu mai mulţi ani înainte, s-ar mai fi descoperit în zonă, fără a se şti exact dacă tot în valul cetăţii, alte şapte-opt morminte de înhumaţie. Dacă acestea din urmă provin sigur din acelaşi loc cu celelalte 11 complexe funerare, este posibil să fie vorba în realitate de o necropolă mai întinsă, distrusă în bună parte, în decursul anilor, de săpăturile utilizate pentru plantarea viţei de vie.

Analiza antropologică a scheletelor descoperite prin sondajul arheologic întreprins a identificat, aşa cum s-a mai menţionat, resturile a şase adulţi, din care doi bărbaţi şi patru femei, precum şi a unui copil. Din mormintele descoperite întâmplător, de cei care au săpat gropile pentru lut, un schelet, de la care provin cei doi cercei, aparţinea probabil unei femei, iar vârful de săgeată din fier, posibil să fie pus în legătură cu un bărbat.

Înhumarea decedaţilor în valul cetăţii geto-dacice, existenţa celor două vârfuri de săgeţi din fier, ca şi urma loviturii evidente de la craniul bărbatului, poziţia unor schelete şi gropile aflate la mici adâncimi par să sugereze că înmormântările au fost făcute în grabă, decesul unora din cei introduşi în această parte a valului datorându-se probabil unor lupte duse de locuitorii satului din apropiere, care au încercat să se opună unor atacatori. Prin urmare, nu este exclus ca mormintele respective să constituie în realitate necropola satului medieval timpuriu, aflat în apropiere, la doar câteva sute de metri spre sud, obiectiv identificat prin cercetări arheologice de suprafaţă5 şi care aparţine culturii vechi româneşti de tip Dridu, datând din secolele X-XI d. Hr.6

Puţinele obiecte de inventar descoperite în unele morminte indică şi ele o datare cuprinsă în limitele secolelor X-XI. Perechea de cercei din bronz, descoperită întâmplător de săpătorii gropilor pentru lut, face parte dintr-o serie de obiecte de podoabă cu o mai largă răspândire în veacurile IX-XI, având unele analogii atât în România7, cât şi în Bulgaria8 sau Ungaria9. De asemenea, butonii (nasturii) sferici din bronz, ornamentaţi sau simpli, de dimensiuni diferite, sunt întâlniţi destul de frecvent în multe obiective din estul şi sud-estul Europei datând, mai ales, de la începutul mileniului al II-lea10. Tot din această vreme, poate chiar mai timpuriu, poate fi încadrat cronologic şi inelul din bronz cu capetele verigii deschise şi montura ornamentată11.

Săgeata din fier din mormântul nr. 8, ca şi aceea găsită întâmplător în gropile pentru lut, aparţine unui tip comun, utilizat vreme îndelungată şi răspândit în numeroase zone ale Europei, cu numeroase analogii şi în teritoriile carpato-dunăreano-pontice12.

Necropola descoperită la Arsura-Vaslui constituie, pentru perioada secolelor X-XI, un obiectiv mai rar atestat în spaţiul dintre Carpaţi şi Prut. Doar câteva morminte izolate mai pot fi

5 G. Coman, Statornicie, continuiate. Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui, Bucureşti, 1980, p. 51. 6 D. Gh. Teodor, op. cit, Iaşi, 1078, p. 107-108. 7 Gh. Ştefan şi colab., Dinogeţia, I, Bucureşti, 1967, p. 274-.278. 8 Jivka Vyżarova, Slavjani i prablgari, Sofia, 1976, p. 358, fig. 213/1; 215/18; 217/1; L. Lazarov, Historical Museum- Dolgopol-Ancient bronze-Catalog, Dolgopol, 2001, p.76, fig. 167, 169. 9 Gyula Török, Das Awarenzeitliche Gräberfeld von Halimba, Budapest, 1998, p. 86, 88-89, fig. 7/19-21. 10 J. Hampel, Alterthümer frühen Mittelalters in Ungarn, III, Braunshweig, 1905, pl. 362/12-17; 364/3-4; 365/8, 11; Zd.Vàña, Madári a Slovaná na svelte archeolojickych nálezá X-XII stoleti, în Slov.Arch., II, 1954, p. 100-101; M. I. Artamonov, Sarkel, Belaja Veża, în MIA, 62, 1958, p.78, fig. 57; Gh. Ştefan şi colab., op. cit. p. 280, fig. 168/3-8; 169/13-24. 11 Gh. Ştefan şi colab., op. cit., p. 284, fig. 170/1. 12 Idem, p. 343, fig. 182/27-36; D. G. Teodor, op. cit., p.109, fig. 31/5-10.

109

raportate perioadei amintite, unele dintre acestea posibil să fi făcut parte chiar din necropole organizate13.

Analogii apropiate, în ceea ce priveşte ritul, dar şi pentru multe din piesele de inventar, sunt în schimb atestate în regiunile pruto-nistrene, unde au fost cercetate prin săpături arheologice câteva cimitire, cu un număr relativ mare de morminte, ca cele de la Brăneşti-Orhei14, Hansca-Limbari15 şi Hansca-Căprăria16 sau grupul de morminte din cetăţuia medievală timpurie de la Calfa-Anenii Noi17.

Cu excepţia complexelor funerare datate mai timpuriu, pentru perioada secolelor X-XI, necropolele sunt rare şi în zonele de la sud de Carpaţi, unde au fost atestate doar câteva morminte grupate, ca cele de la Sihleanu-Brăila18 sau de la Izmâşa-Mehedinţi19.

Fără îndoială, aşa cum s-a mai opinat, nu este exclus ca unele din complexele funerare datând din perioada secolelor X-XI, îndeosebi cele izolate, să nu aparţină populaţiei vechi româneşti, deşi unele orientări şi anumite obiecte de inventar, făurite în bunele tradiţii ale civilizaţiei bizantine, ar putea constitui argumente ce pot fi atribuite localnicilor.

Studierea necropolelor din perioada secolelor X-XI, dar şi din alte etape ale celei de a doua jumătăţi a mileniului I şi începutul celui următor, rămâne în continuare o problemă prioritară pentru zonele de la est şi sud de Carpaţi20. Numărul considerabil al aşezărilor, datând de la sfârşitul mileniului I şi începutul celui următor, în comparaţie cu cel al puţinelor necropole cunoscute din aceeaşi vreme, trebuie fără îndoială explicat; perioada deosebit de tulbure din punct de vedere politic şi militar nu poate fi invocată, ca principala cauză, a rarităţii mormintelor. După cum este bine cunoscut, în perioada anterioară, mai ales în secolele III-IV d. Hr., când, din punct de vedere politic şi militar, situaţia acestor zone geografice era tot atât de precară, numărul necropolelor atestate sunt relativ numeroase, ca şi aşezările corespunzătoare lor.

Cercetările care se vor efectua, pentru cunoaşterea perioadei secolelor X-XI, dar şi a altora, va trebui să acorde în continuare o atenţie deosebită investigării complexelor funerare, în general, obţinându-se în felul acesta rezultate care ar putea oferi date noi şi semnificative pentru cunoaşterea unor interesante aspecte ale vieţii spirituale.

NÉCROPOLE MÉDIEVALE DU HAUT MOYEN AGE DE ARSURA-VAS LUI À l΄occasion d´une série de fouilles d´intérêt commun réalisées par quelques habitants du village de

Arsura, département de Vaslui, en 1964, dans le rempli de terrain fortifiée d´une cite géto-dace, ont été découverts accidentellement quatre squelettes humains. Une paire de boucles d´oreilles en bronze et une fleche en fer, datant de la période du Haut Moyen Age, ont été récupérée d´un de ces squelettes. La meme année, un sondage archéologique systématique a été entrepris à cet endroit, grace auquel ont a découvert sept tombes à inhumation de plus (fig. 1).

Suite à l´analyse anthropologique des squelettes on s´est rendu compte que les tombes orientées de l´ouest à l´est abritaient quatre femmes, deux hommes et un enfant. Quelques-unes de ces tombes contenaient de traces de cercueils en bois, tandis que les autres présentaient des restes de nattes de roseaux ou de raphia, utilisées pour ensevelir des défunts.

La plupart des complexes funéraires manquaient d´inventaire. Toutefois, dans quelques tombes on a découvert des boucles d´oreilles simples, une bague et quelques boutons sphériques, dont certains ornementaux, tous ces objets étant en bronz (fig. 2/1-14).

13 Idem, op. cit., în MMS, LXIV, 1988, 5, p. 49-51. 14 G. B. Fedorov, G. Cebotarenko. M. S. Velikanova, Branestki mogil´nik, X-XI vv, Chişinău, 1984. 15 I. Hâncu, Limbari, srednevekovyi mogil΄nik XI-XIV vekov v Moldovii, Chişinău, 1970. 16 Idem, Kăprărija, pamjatnik kultury X-XII vv, Chişinău, 1973. 17 G. F. Cebotarenko, Calfa gorodišče VII-X vv na Dnestre, Chişinău, 1973, p. 73-75, fig. 52-57. 18 N. Harţuchi, Fl. Anastasiu, Săpăturile arheologice de la Sihleanu, comuna Scorţaru Nou, judeţul Brăila, în „Istros”, I, 1980, p, 93-109. 19 Doina Galbenu, Descoperiri întâmplătoare în judeţul Mehedinţi, în „Drobeta”, I, 1974, p. 257-261. 20 C. Luca, D. Mândrescu, op. cit., p. 19, 25, 69-70.

110

Une fleche en fer avait pénétré l´os iliaque d´un squelette dhomme (fig. 2/16), tandis que le crane d΄un autre était endommagé par un coup. Les tombes inhumées dans le rempli de terrain fortifié d΄une cite géto-dace plus ancienne se trouvaient à des profondeurs de 0,75m à 1,70 m. Près de cette nécropole ont été découvertes les traces d΄une agglomeration datant des Xmeè -XIème siècles ap. J.-C. La nécropole appartient probablement à l΄agglomeration susmentionnnée. Ce n´est pas imposible que quelques-unes de ces tombes soient celles d´habitants de l΄agglomeration avoisinante, victims d΄une lutte.

Les analogies des objets d΄inventare, l´orientation des tombes et la possibilité qu´elles aient appartenu à l΄agglomeration avoisinate, datent la nécropole dans la période des Xème-XIèmesiècles ap.J.-C.

Les découvertes de Arsura Vaslui ont une importance à part, non seulement parce que ce genre d΄objectifs sont rares dans les régions à l΄est des Carpates à la fin de la première millénaire ap.J.-C. et le début de la suivante, mais aussi parce que leur étude contribue dans une grande mesure à une meilleure connaissance dela vie spirituelle de l΄époque.

Legénde des figures

Fig. 1. Tombes dArsura-Vaslui découvertes par le sondage archéologique systématique. Fig. 2. Objets dinventairs trouves dans les tombes d΄Arsura-Vaslui.

111

112

113

ASPECTE ALE PREŢURILOR LA ANIMALE,

LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA ÎN MOLDOVA

Sorin LANGU *

Key words: prices, animals, transactions, thalers, money market, barter. Secolul al XVII-lea a debutat cu mari tulburări produse de acţiunile lui Mihai Viteazul.

După cum se ştie, Moldova nu a fost scutită de aceste tulburări, până la domnia lui Vasile Lupu (1634-1653) înregistrându-se 20 domnii, media unei domnii fiind de 1 an şi 3 luni, principalul motiv fiind luptele dintre partida filopolonă şi cea otomană. Pe plan extern, Moldova era scutită de mari primejdii, principalii „actorii” fiind angajaţi pe alte teatre de operaţiuni.

În ciuda acestor dificultăţi, viaţa oamenilor obişnuiţi s-a desfăşurat normal, cu reperele temporare, creşterea animalelor fiind în centrul acestor activităţi, atât din cauza nevoii de asigurare a hranei, cât şi din scopuri comerciale. Creşterea animalelor, în special vite mari, devenise o afacere profitabilă în Moldova secolelor al XVI-lea – al XVII-lea1, ele fiind exportate atât în Imperiul Otoman, cât şi în Occident.

În acest context, ne-am putea aştepta ca preţurile să fie mici, pe principiul că există o ofertă bogată, dar războaiele dese, dările din ce în ce mai mari către turci, au determinat existenţa unor preţuri mari.2

Cele mai mari valori le aveau caii, dar nu orice fel de cai; un cal crescut de ţărani, mai mult pentru tracţiune,3 valora mult mai puţin decât unul domnesc, crescut pentru vânătoare sau război. Preţul pentru un cal de tracţiune era exprimat, de regulă, în zloţi sau lei, el fiind aproape constant, 50 de zloţi4 şi respectiv 25-30 de lei5. Majoritatea preţurilor erau exprimate în galbeni, ughi sau taleri, adică monedă forte, monedă de cont, iar preţurile erau atât pentru caii de tracţiune, cât şi pentru cei de rasă. Preţul în taleri nu varia prea mult, fiind în jur de 40-45 de taleri6, un preţ aliniat celor în zloţi; preţul în galbeni sau ughi varia foarte mult, între 6 şi 300 de galbeni. Un cal obişnuit valora între 67 şi 258 de galbeni, dar erau frecvente tranzacţiile cu cai, care erau evaluaţi la 36,9 40,10 50,11 7012 de galbeni. Cea mai mare valoare o aveau doi cai turceşti, dăruiţi domnitorului Simion Movilă de Caraiman paharnicul, „preţuiţi drept şasă sute galbini ungureşti” 13. Sunt sume mari, dar

* langusorin@yahoo. com 1 Ana-Maria Velter, C. Ştirbu, Circulaţia în ţările române a monedelor de argint cu valoare ridicată emise de statele , oraşele şi forurile ecleziastice germane, în perioada secolelor XVI-XVI, în ”Cercetări Numismatice”, VIII, 2002, p. 281. 2 Vezi şi Al. Ligor, Prin Moldova lui Vasile Lupu, Bucureşti, 1987, p. 20-21. 3 Moldova „are belşug de cai foarte buni obişnuiţi să ducă la oboseală”, Călători străini despre Ţările Române, volum îngrijit de M. Holban, MM Alexandrescu - Dersca Bulgaru, P. Cernovodeanu, Bucureşti, 1972, IV, p. 587 (în continuare, Călători străini). 4 Documenta Romaniae Historica, A, 18, volum întocmit de I. Caproşu şi V. Constantinov, Bucureşti, 2006, doc. 114, p. 159, (în continuare se va cita DRH), DRH, A, 21, volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu, L. Şimanschi, București, 1971, doc. 220, p. 279, DRH, A, 23, volum întocmit de L. Şimanschi, N. Ciocan, G. Ignat şi D. Agache, București, 1996, doc. 366, p. 413. 5 DRH, A, 18, doc. 65,p. 101, DRH, A, 21, doc. 242, p. 301. 6 DRH, A, 21, doc. 139, p. 176, DRH, A, 23, doc. 72, p. 89, DRH, A, 23, doc. 77, p. 97. 7 DRH, A, 23, doc. 512, p. 566. 8 DRH, A, 22, volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu, L. Şimanschi, Bucureşti, 1974, doc. 69, p. 74. 9 DRH, A, 18, doc. 318, p. 390. 10 DRH, A, 21, doc. 247, p. 309 (4 cai sunt evaluaţi la 160 de ughi). 11 DRH, A, 21, doc. 184, p. 238; DRH, A, 21, doc. 342, p. 435 (4 cai sunt evaluaţi la 200 de galbeni). 12 DRH, A, 19, volum întocmit de H. Chirca, Bucureşti, 1969, doc. 313, p. 426. 13 DRH, A, 25, volum întocmit de N. Ciocan, G. Ignat, D. Agache şi M. Chelcu, Bucureşti, 2003, doc. 283, p. 277.

114

nu sunt singurele. Aceste informaţii documentare sunt confirmate de cele ale călătorilor străini care relatează că moldovenii „cresc cai frumoşi şi de preţ, iar la turci sunt la mare preţ caii moldoveneşti”. 14

Caii erau folosiţi extrem de des şi ca mijloace alternative de plată. Motivul ? Penuria de numerar. Se întâmpla de multe ori ca suma cerută să nu fie disponibilă în monedă şi atunci era completată cu produse, cele mai frecvente fiind caii: astfel, Miron Barnovschi Movilă întăreşte lui Gheorghe Costeanul jumătate din satul Petreşti, cumpărată cu 95 de ughi „bani buni” şi cu un „cal, preţuit la patruzeci de taleri de argint”15; acelaşi domnitor întăreşte lui Dumitraşco Ştefan, mare logofăt, satul Roznov, achiziţionat de mătuşa sa cu 500 de zloţi şi „opt cai buni”16; sau un anume Gh. Calapod îşi lasă zălog ocina cu 30 de galbeni buni. Zălogul era răscumpărat de altcineva, spre nemulţumirea lui Ionaşco Calapod, fiul lui Gheorghe. Ionaşco s-a înţeles cu o rudă, a răscumpărat moşia şi o vinde, căpătând un cal şi 30 de zloţi17; Alexandru Coconul a întărit preotului Dumitru din Soci o parte a satului Dragomireşti, cumpărată cu 40 de taleri şi un cal, preţuit la 20 de taleri;18 Isac a făcut un schimb de sate cu Lupu Prăjescu, în urma căruia Lupu i-a mai dat 130 de galbeni, din care 30 au fost acoperiţi cu doi cai;19 Radu Mihnea a întărit lui Ionaşco Cehan, fost vornic, satele Voloşeni şi Novaci, cumpărate de la Ştefan Tomşa, primul cu 200 de ughi galbeni şi 6 cai buni20, iar al doilea cu 600 de taleri şi doi cai buni.21

De multe ori, caii reprezentau unicul mijloc de plată, uneori cu indicarea valorii la care erau socotiţi sau fără a fi indicată acea valoare: Ştefan Tomşa a întărit lui Petrea Cihan ocina din satul Strâmtura, care a aparţinut lui Ihnat, ca despăgubire pentru pierderea a doi cai;22 o răscumpărare a unei ocine se făcea pentru un cal bun,23 o parte a satului Armăşani era echivalată cu un cal bun de 80 de taleri,24 „un cal bun armăsar” era schimbat cu un loc bun de prisacă,25 o poiană era achiziţionată în schimbul unui cal bun, preţuit la 45 de taleri26; Moise Movilă dăruia lui Dumitru Leoa un sat, Piscani, în schimbul a 4 cai preţuiţi la 200 de galbeni;27 o iapă, evaluată la 25 de ughi, înecată, este despăgubită cu ocina pricinuitorului;28 Vasile Lupu a întărit lui Iftimie, a patra parte din satul Dracsini, cumpărată în schimbul unui cal bun şi o iapă şi un caragiu, totul valorând 40 de ughi;29 sau mai mulţi ţigani erau vânduţi pentru 5 cai buni.30

Pe lângă cai, boii erau aproape la fel de mult prezenţi în schimburile comerciale de la începutul secolului al XVII-lea31. Spre deosebire de comercializarea cailor, care comporta mai multe variabile (de tracţiune, de de război, cu sau fără harnaşamente, rasa etc.), la boi preţurile erau mai unitare şi exprimate, majoritar, în ughi; ele se învârteau în jurul valorii de 6 ughi, cu mici variaţii datorate stării boilor propuşi la comercializare. Aceste preţuri se aflau în contextul unor tranzacţii funciare, care implicau şi animale, pentru acoperirea sumei necesare schimbului comercial: Ştefan Tomşa judeca o „pricină” în care o moşie fusese răscumpărată pentru doi boi şi 5

14 Călători străini, V, p. 283. 15 DRH, A, 19, doc. 439, p. 601. 16 DRH, A, 18, doc. 168, p. 214. 17 DRH, A, 19, doc. 258, p. 341. 18 DRH, A, 21, doc. 173, p. 223. 19 DRH, A, 25, doc. 186, p. 196. 20 DRH, A, 18, doc. 195, p. 268. 21 DRH, A, 18, doc. 198, p. 270. 22 DRH, A, 18, doc. 20, p. 26. 23 DRH, A, 18, doc. 119, p. 164. 24 DRH, A, 18, doc. 375, p. 443. 25 DRH, A, 18, doc. 401, p. 467. 26 DRH, A, 21, doc. 139, p. 176. 27 DRH, A, 21, doc. 342, p. 435. 28 DRH, A, 22, doc. 34, p. 38. 29 DRH, A, 24, volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu, Bucureşti, 1998, doc. 348, p. 343. 30 DRH, A, 18, doc. 181, p. 250. 31 Similar Moldova „este bogată şi în boi foarte mari”, Călători străini, IV, p. 587.

115

taleri;32 Vasile Lupu întărea vânzarea unei ocine către Toma, cu 16 zloţi, plus un bou, preţuit la 6 ughi, şi o vacă de 4 ughi33; Nicoară a vândut părţi din satele Cândeşti şi Motoceşti, pentru un bou şi 3 „galbeni buni”34; o datorie de 15 taleri de argint şi 3 boi era compensată cu o moşie din satul Stroeşti plus două pietre de moară, ce valora 5 taleri35. Tranzacţiile nu erau de amploarea celor care implicau cai, boii fiind preferaţi în acele medii ca valoare, părţi de sate, poieni, loc de prisacă etc., o consecinţă fiind cazurile, foarte dese, în care astfel de tranzacţii se reduceau la un simplu troc de tip pământ-boi, eventual implicând şi alte tipuri de produse: Vasile Lupu întărea o vânzare a unei ocine din ţinutul Tecuciului, vânzare făcută în schimbul a doi boi „de negoţ” şi a unui cal, evaluaţi la 14 ughi36; Cristian şi Ilca şi-au vândut partea lor de ocină din satul Romăneşti călugărilor de la Mănăstirea Bisericani, pentru 30 de potronici, „bani gata”, „patru boi biciuluiţi dereptu 24 de galbeni, şi 12 de merţe de grâu, câte 4 pot(ronici) merţa, şi 2 oi”37; un alt ispisoc de la Vasile Lupu consemna vânzarea unei ocine din satul Nedeleni pentru „doi boi de negoţ şi o vacă bună” 38; o altă vânzare în valoare de 30 de galbeni era acoperită de trei boi de negoţ, plus „altă cheltuială” 39; Coroi, comisul, cumpăra o parte a satului Buneşti pe doi boi de negoţ40; Candachia Dumitrăşcoaia cumpăra de la preotul Ştefan din Giurgeşti două părţi din Pleşeşti pentru un cal de 16 ughi, o iapă de 6 ughi, o bute de vin de 12 ughi, doi boi socotiţi la 12 ughi, plus o parte dintr-un alt sat41; o parte a satului Mânzaţi era cumpărată cu 4 boi şi 2 vaci cu viţei;42 o vie era vândută pentru 2 boi buni43, o poiană pentru un bou şi două vaci44; Radu Mihnea judeca o pricină în care Toader Hrăjde cumpăra jumătate din satul Pitici pentru 25 de boi, dar apoi era răscumpărat cu un cal de 36 de galbeni, o iapă de 15, doi boi, 11 stupi şi 6 galbeni45; o datorie de 2 boi şi 8 stupi era stinsă cu o parte a satului Voicouţi46.

Alteori, pe lângă cai şi boi, erau prezente şi alte animale: vaci, cu sau fără viţei, oi sau berbeci, şi porci, numiţi „mascuri”. Sunt puţine documentele din care reies preţurile la care erau socotite, iar aceste preţuri erau exprimate în zloţi sau lei, monede de cont mai puţin valoroase decât galbenii sau talerii. Dintr-un document, datând de pe vremea lui Miron Barnovschi Movilă, aflăm că o jumătate de sat - Vlăiceni din ţinutul Dorohoiului - a fost cumpărată cu 75 de galbeni, plus 15 boi de negoţ, fiecare socotit la 32 de zloţi, 8 vaci cu viţei, fiecare valorând 18 zloţi, 50 de oi (cu lână şi miei), fiecare în valoare de 4 zloţi, 30 de mascuri, a 4 zloţi fiecare, 5 coţi de postav turcesc şi o blană de vulpe, socotite la 52 de zloţi47; o ocină din satul Morozani a fost vândută pentru 2 vaci cu viţei, în valoare de 6 lei;48 o parte a satului Codăeşti era cumpărată cu 40 de potronici, o vacă cu viţel, în valoare de 9,5 zloţi şi un ac de 6 merţe de făină, de 2 lei49. Oile apar cu preţuri diferite, fiind exprimate în monede diferite: 1 taler,50 1 leu,51 sau chiar 1 galben,52 deşi în acest caz e vorba 32 DRH, A, 18, doc. 87, p. 129. 33 DRH, A, 23, doc. 442, p. 504 34 DRH, A, 25, doc. 429, p. 433. 35 DRH, A, 18, doc. 165, p. 216. 36 DRH, A, 23, doc. 270, p. 310. 37 DRH, A, 23, doc. 530, p. 581. 38 DRH, A, 24, doc. 432, p. 410. 39 DRH, A, 25, doc. 95, p. 98. 40 DRH, A, 25, doc. 338, p. 353. 41 DRH, A, 24, doc. 425, p. 405. 42 DRH, A, 18, doc. 59, p. 94. 43 DRH, A, 18, doc. 241, p. 312. 44 DRH, A, 18, doc. 259, p. 327. 45 DRH, A, 18, doc. 318, p. 390. 46 DRH, A, 18, doc. 386, p. 451. 47 DRH, A, 19, doc. 457, p. 629. 48 DRH, A, 23, doc. 387, p. 434. 49 DRH, A, 23, doc. 416A, p. 477. 50 DRH, A, 18, doc. 160, p. 211. 51 DRH, A, 21, doc. 242, p. 301, DRH, A, 25, doc. 423, p. 429. 52 DRH, A, 19, doc. 235, p. 236.

116

de berbeci, preţul fiind mai mare pentru că erau mai greu de găsit, ei fiind exportaţi la Istanbul. Preţul mascurilor era de 4 zloţi53, el variind, se pare, foarte puţin. Atât vacile54 cât şi oile55 şi mascurii56 sunt prezente în tranzacţiile comerciale, de cele mai multe însoţind bani, cai, boi, rareori apărând de sine stătător, în tranzacţiile foarte mici.

Prezenţa animalelor în tranzacţii nu este un fenomen propriu începutului de secol XVII, el fiind observabil şi înainte şi după, principala motivaţie constituind-o lipsa de monedă57, populaţia recurgând la această formă de plată, în funcţie de valoarea tranzacţiei alegând produsele necesare. Se remarcă, faţă de secolul al XVI-lea58, o sporire a tranzacţiilor de tip troc, fără folosirea monedei, faţă de cele mixte (bani şi bunuri). Tot ca o dovadă a deprecierii pieţei monetare se dovedeşte a fi, în opinia noastră, numărul mare de tranzacţii de tip troc, fără indicarea valorii ei. În plus, noi credem că multe schimburi care au avut loc fără folosirea monedei de mici dimensiuni, nici nu au fost trecute în acte. Practic, bunurile suplinesc monedele, caii şi boii, monedele de aur şi cele mari de argint, în timp ce vacile, oile şi porcii monedele mici de argint. Era un proces de adaptare, normal şi firesc al societăţii moldoveneşti, la nevoia tot mai mare de monedă, nevoie vizibilă de vreme ce Vasile Lupu făcea o comandă de taleri la Danzig59.

După cum se vede, la începutul secolului al XVII-lea, existau patru monede de cont, în care se calculau schimburile comerciale şi anume: zloţi, galbeni-ughi, taleri şi lei, dar asta nu însemna că moneda efectivă de plată era cea indicată în documente. Monedele uzitate erau cele mărunte şi mijlocii, ca troiacii polonezi, foarte populari la acea vreme în Moldova60, în special emisiunile ante 160461, talerii-leu olandezi, alte tipuri de taleri, reali spanioli etc. Acest lucru este confirmat de structura tezaurelor, alcătuite din nominaluri de argint, taleri, troiaci, dinari maghiari, şilingi baltici etc., vezi, de exemplu, tezaurul de la Cordăreni (jud. Botoşani) alcătuit din 636 monede de argint62, cel de la Bălţaţi (jud.Vaslui), alcătuit din 811 piese de argint şi un altân turcesc63, sau marele tezaur de la Iaşi, de 14.183 monede argint64 etc. Piesele de aur au dispărut de pe piaţă, fiind înlocuite de cele de argint, pe fondul intrării în Europa a unor mari cantităţi de argint din America65. Firească, în acest context, apare recurgerea pe scară largă la mijloace alternative de plată, de tipul animale domestice sau alte produse, din moment ce monedele de aur erau prea scumpe şi, practic, au dispărut de pe piaţă, iar cele mari de argint erau încă deficitare ca număr şi nu puteau acoperi necesarul de pe piaţă. Exista o balanţă dezechilibrată, însă piaţa locală a găsit mecanisme simple

53 DRH, A, 23, doc. 388, p. 435. 54 DRH, A, 18, doc. 59, p. 94, DRH, A, 18, doc. 259, p. 327, DRH, A, 18, doc. 293, p. 363, DRH, A, 18, doc. 376, p. 443, DRH, A, 18, doc. 348, p. 421, DRH, A, 19, doc. 90, p. 110, DRH, A, 19, doc. 280, p. 376-377, DRH, A, 19, doc. 281, p. 382, DRH, A, 19, doc. 335, p. 461, DRH, A, 19, doc. 368, p. 513, DRH, A, 19, doc. 280, p. 377, DRH, A, 19, doc. 144, p. 175, DRH, A, 19, doc. 405, p. 553, DRH, A, 24, doc. 432, p. 410, DRH, A, 24, doc. 199, p. 182, DRH, A, 24, doc. 372, p. 362. 55 DRH, A, 18, doc. 205, p. 275, DRH, A, 19, doc. 335, p. 461, DRH, A, 19, doc. 297, p. 407, DRH, A, 19, doc. 293, p. 398, DRH, A, 21, doc. 242, p. 301, DRH, A, 22, doc. 34, p. 38, DRH, A, 25, doc. 83, p. 80. 56 DRH, A, 18, doc. 287, p. 350. 57 B. Murgescu, Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1996, p. 189. 58 Ibidem, p. 188. 59 E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, IV/2, editor I. Slavici, Bucureşti, 1884, p. 500, doc. 579; vezi şi alte comentarii la Ana-Maria Velter, Constanţa Ştirbu, op. cit., p. 282, şi la V. Butnariu (editor), Moldova şi economia de schimb europeană. Secolele XIV-XVIII, Iaşi, 2003, p. 118-119. 60 A. Vîlcu, C. Ilie, Monede medievale şi moderne descoperite în judeţul Galaţi, în SCN, I (XIII), 2010, p. 200-201. 61 V. Butnariu, op. cit., p. 119. 62 V. Butnariu, in „Monnaies et parures du Musée departamental de Botoşani”, Botoşani, 2001, p. 51-62. 63 A. Vilcu, A. Ţibulcă, V. M. Butnariu, in „Monnaies et parures du Musée Départemental Ştefan cel Mare de Vaslui”, Iaşi, 2007, p. 57-69. 64 L. Munteanu, V. Mihailescu-Birliba, E. Oberlander-Tarnoveanu, in „The Great Medieval Coin Hoard”, Iaşi, 2006, p. 57-368. 65 C. Ştirbu, Ana-Maria Velter, E. Păunescu, Circulaţia talerilor în secolele XVI-XVII în Ţara Românească –problema falsurilor (tezaurul de la Urziceni, jud. Ialomiţa), în CN, VI, 1990, p. 168-169.

117

pentru a acoperi acest deficit de monedă.

ASPECTS OF THE ANIMALS PRICES, AT THE BEGINNING OF THE 17 TH CENTURY IN MOLDAVIA

Prices are analyzed in animals and is trying an analysis of the share of animal husbandry in transactions in the first half of the XVII century. Horses and oxen are most animals present in the transaction, they are used as alternative means of payment. The lack of a currency transaction growth of barter-type while the joint transactions are fewer. The currency used in these transactions is small but in documents appears the account currency.

118

MEMORIALISTIC Ă

„DESINCRONIZARE” ŞI CUTEZAN ŢĂ RADICAL Ă

Nicolae CREŢU*

Key words: synchronism/ disychronisation, Cioran, Ionesco, Eliade, Brâncuşi, radical audacity. Se scrie, se gândeşte adesea (când e vorba de o mare temă, recurent reluată, ca aceea a emulaţiei, a competiţiei inter-naţionale în care sunt angajate culturile, în „mişcarea” şi devenirea lor), dintr-o perspectivă minată subiacent de obsesia, chiar superstiţia unei falii, dacă nu imposibil, măcar greu de trecut: între culturi de prim plan (şi „rang”) şi altele, „marginale”, oricum situate într-o linie secundă, aproape inevitabil în umbra celor dintâi. Dar cât de întemeiat este oare un asemnea „tipar” al abordării, al gândirii unor raporturi şi „ierarhizări” ce implică o mare complexitate de factori determinanţi şi modelatori, ca şi, urmare a acesteia, o atât de necesară fineţe a analizei şi evaluării, apte astfel să se sustragă, să reziste schemei uniformizatoare? Ca toate „ideile primite”, nici aceasta nu a ieşit din nimic, explicaţii istorice există pentru ascendentul câştigat în timp de unele culturi naţionale, cele mai influente într-un orizont lărgit, continental, mondial. Totuşi, un atare prestigiu, oricât de meritat ar fi (şi este), nu poate justifica nici într-un caz transformarea lui într-un soi de „argument”, de neclintit, declarat sau doar înţeles ca „de la sine”, pentru vreun statut privilegiat de un statu quo al raporturilor monodirecţionate, între centralitatea iradiantă a unor culturi-„vedetă” şi „dependenţa” de ele, de dinamismul lor, a celorlalte, văzute cvasi-exclusiv drept „receptând” ceea ce vine dintr-„acolo” spre ele. Şi cam atât. O viziune care este, poate, de înţeles întrucâtva ca manifestare a unor orgolii etno-culturale, cu argumentele lor, acumulări ale unui rodnic trecut. De neînţeles rămâne, ca la noi după Lovinescu (pentru că în epocă ideea sa jucase un rol, de netăgăduit, benefic, stimulativ), fixaţia „programatică” a, mereu pe tapet, „sincronizării” cu cei care dau tonul, difuzează spre „margini” înnoiri şi mode. Optica rezumată aici nu e numai schematică şi falsă, ci şi perdantă, tinde să întreţină, artificial şi sterilizant prin efectele lor, complexe de „inferioritate” pe care realitatea, nu de ieri, de azi, a performanţelor în cultură, în creativitate, le contrazic la tot pasul. Cehul Milan Kundera şi-a dobândit notorietatea mondială odată ajuns în Franţa şi graţie francezei, e drept, dar slăbirea treptată a înrădăcinării sale în cultura de origine (La lenteur, L’immortalité, de pildă) nu a mai produs capodopere. Iar Bohumil Hrabal, care nu a emigrat şi e atât de profund legat de limba şi identitatea cehă, de spiritul şi climatul praghez, a putut atinge şi de „acasă” o, deloc mai redusă sau mai timidă, recunoaştere a universalităţii operei sale. Doi cehi, nume de prim-plan valoric în arta romanului, deloc preocupaţi, nici unul, nici celălalt, să se „sincronizeze” cu nimic şi cu nimeni. Şi câţi alţii, veniţi dinspre „margini”, nu confirmă, şi ei, fiecare în felul său, aceeaşi forţă a individualităţii lor creatoare, deloc grăbită să se plieze pe tipare exportate de un „centru” sau altul! Finlandezul Arto Paasilina, turcul Orhan Pamuk, albanezul Ismail Kadare, românul Nicolae Breban, chirghizul rusofon Cinghiz Aitmatov, portughezii José Saramago şi Antonio Lobo Autuñes, pentru a da numai o mică selecţie de nume dintr-o mult mai largă, posibilă „listă”. Nu cei care se „sincronizează” cu ce „se poartă” mai nou se impun, ci aceia în stare să-şi realizeze propriul potenţial şi numai dacă acesta are forţă, adâncime, relief. Nu ignoră nici ei ce e în jurul lor şi ce se întâmplă în lume, în mişcarea şi viaţa valorilor, în competiţia lor de vârf, dar nu ca să nu le scape le dernier cri, nu cu psihologia de „provincie” culturală a pândei complexate, proprie celor cu ochii aţintiţi spre „metropolele” bunurilor simbolice, mereu temători să nu rămână „în urmă”. Câştigă individualităţile creatoare capabile să-şi descopere şi să-şi urmeze „drumul” lor, nu să-l copieze pe al altora.

* Profesor universitar dr. la Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi.

119

Paradox sau nu, mai toate reuşitele deosebite, cariere internaţionale cu adevărat de excepţie, ale unor români, cărora li se recunoaşte în lume o situare la niveluri foarte înalte în ierarhia valorilor, îşi dezvăluie la analiză, deloc întâmplător, un temei analog, decisiv (dincolo de atâtea diferenţe care îi disting pe ei şi le „separă” domeniile în care au excelat): unul de atitudine şi opţiune, de configurare a unui demers/„traseu” individual în răspăr cu dominantele/”curentele” timpului lor. E o constatare care ţi se impune când le proiectezi imaginea în mişcare, în progresia devenirii ei, pe fundalul vremii, fie că e vorba de „câmpul” literaturii şi artelor, fie de acela al filosofiei şi, mai larg, al reflecţiei/interogaţiei unei gândiri eliberate până şi de constrângerile unei înscrieri sub astfel de „etichete” ale apartenenţei docile la statutul şi limit ările unei „discipline”. Exemplaritatea lor nu se confundă cu „succesul”, voga (şi zarva ce le însoţeşte pe acestea) într-o contextualizare imediată şi superficială, dimpotrivă, ea vine dintr-o rezistenţă de profunzime faţă de iluzia unor astfel de „reuşite” şi „evaluări”, (pe care timpul le arată curând drept precare), în ultimă instanţă, de fapt, din angajarea căutărilor într-un plan al esenţelor, transconjunctural, „peste mode şi timp”, la care ceilalţi, cei mai mulţi, mult prea grăbiţi să „câştige”, aparent, competiţia, să „placă”, să „intereseze”, nu acced, nu au cum s-o facă, purtaţi şi absorbiţi cum sunt de „zgomotul” şi agitaţia ce-i înconjoară şi le sunt de ajuns, „pe măsură”. Era un gânditor ca Emil Cioran, cu spiritul ce-i impregna opera sa românească de până atunci, cu încă proaspetele, în memoria multora, „accente” riscat aventuroase ale apropierii lui de legionari şi cu „amprenta” inconfundabilă, nu numai stilistic, ci mai cu seamă ca demers al interogaţiei şi neliniştii eului, proprie unei identităţi creatoare de, cu formula lui Petre Ţuţea, „gânditor liric”, erau el şi decizia sa de a rămâne, ca „apatrid”, în Franţa şi de a scrie de atunci înainte în franceză, erau toate acestea în convergenţă, sau dimpotrivă, cu ceea ce domina, postbelic, în Franţa şi în Parisul acelui timp, în climatul politic de stânga, în regalitatea intelectuală a existenţialismului sartrian şi camusian, de natură oare să-i stimuleze şi să-i suţină ascensiunea? Evident că lucrurile stăteau tocmai invers: şi tensiunea aceasta, care nu e deloc una de suprafaţă, merită să fie luată în seamă, studiată, ca un factor modelator prin excelenţă al destinului său creator, al unei „însingurări” asumate, revelatoare de sens. O reflecţie nu numai anti-sistem, ci şi împotriva oricărei „teze” tonice sau măcar consolatoare în ce priveşte condiţia ontologică a omului, rostul, „tâlcul”, ori sensul existenţei lui în lume, fiinţă devitalizată de neliniştea spiritului, ale cărei „valori” le denunţă ca iluzorii într-o dezlănţuire polemică, demistificatoare, atât de sistematică încât multora le-a apărut ca o formă de nihilism. Politicul şi istoria, utopismul ideologiilor care le sunt vectori modelatori; munca - „drog”, ca şi, pe căile ei, religia, refugiul în artă, în „filosofare”, nimic nu este cruţat ori menajat în înverşunarea acestui „sceptic de serviciu al Europei”, cum s-a autodefinit; pornit să destrame orice „reazim” precar al existenţei, supunând totul îndoielii, analizei lucide şi ironiei sale de a căror „ferocitate” nu s-a vorbit doar de dragul unei trouvaille hiperbolico-metaforice, care să pară a le rezuma. Totuşi, rezultatul nu este, ca de pildă în cazul „nihilismului de salon” al dadaiştilor (Albert Camus, în L’Homme revolte), un vid al „efectului” demolator („Balayez, nettoyez”, al lui „Dada”) ostentativ, cabotin, nici în spiritul vreunui „dandysm” metafizic (Patrice Bollon), ci unul de natură paradoxal „pedagogică” şi eliberatoare de orice soi de măsluiri, oricât de „nobile”, de bine intenţionate etc. Viziunea cioraniană nu se grăbeşte să generalizeze tezist, climatul său e cel al interogaţiei radical demistificatoare, dar în „tonalitatea” unui necurmat monolog al eului în încleştare cu falsele „certitudini” şi „r ăspunsuri”: de la construite desfăşurări argumentative şi până la densităţi reflexive de aforism, metaforă, paradox. Singurul risc posibil, cel al unui „NU” autofetişizant şi grandilocvent, fusese, foarte de timpuriu, dezamorsat printr-o strategie retorică specială, ironică/autoironică în egală măsură, cea a unei „gândiri unduitoare” (pensée ondoyante), în stare, programatic, să se autocontrazică, aşadar să se facă pe sine „vulnerabilă”, opţiune care nu numai că nu o descalifică, nici măcar nu o coboară sau dezavantajează cu nimic, dar mai mult, o fortifică, îi imprimă un „accent” aparte, de credibilitate omenească. Refuzul „filosofării” ca postură a gânditorului român „de expresie franceză” nu e o aronganţă autopublicitară, ci consecinţa unei lecturi critice a filosofiei de până la el şi contemporană lui. Distanţată faţă de Dasein-ul şi „fiin ţa” lui Heidegger, de sartriana implicare în praxisul lumii, al istoriei, ca şi de „absurdul” lui Camus, gândirea lui Cioran eliberează de minciună, de iluzii, de

120

ficţiuni şi ideologii mistificatoare, manipulatoare, „consolatoare”, până la cele mai adânc înrădăcinate şi rezistente, cu energia unei îndrăzneli radicale, de aceea de semnificaţie şi audienţă perenă. Dar un dramaturg ca Eugène Ionesco? Debutul său, în 1950, cu La cantatrice chauve (Cântăreaţa cheală), urmată curând şi de La leçon (Lecţia) şi altele, nu păstra nimic din tiparele obişnuite ale comediei şi comicului, nici din ceea ce se înţelege curent printr-o abordare şi o „strategie” parodică a textului. „Parodia” ionesciană ataca de fapt chiar bazele dramaticităţii („logica” dialogului şi a „conflictului”, ca şi a construcţiei textului destinat scenei, spectacolului). Se poate imagina o mai abruptă plonjare într-o adevărată şarjă a convenţiei teatrale decât „dialogul” liminar dintre „replicile” doamnei Smith şi plescăitul domnului Smith, căruia consoarta îi „povesteşte” tocmai ce au mâncat împreună la prânz? „Labirintul” onomastic al „clanului” Watson, în cazul căruia „confuzia” numelor sporeşte în boule de neige ori, similară, cea a „morţii” lui Bobby Watson, „enigma” relaţiei dintre semnalul soneriei şi absenţa/prezenţa cuiva care chiar să fi sunat la uşă, „amnezia” soţilor Martin, invitaţii familiei Smith, care redescoperă din aproape în aproape că sunt soţ şi soţie, fiecare astfel de procedeu (şi efectul său) în parte şi toate la un loc dezvăluie o poetică subminatoare a convenţiilor dramaturgiei şi teatralităţii, publicul râde, dar nivelul la care se situează comicul şi parodicul ionesciene este unul de ordinul unei ironii metatextuale, a cărei „ţintă” o constituie nu ţesătura de procedee (literare şi teatrale) care articulează o poetică dramaturgică sau alta, nu anumiţi autori dramatici, nici stiluri istorice (curente, „formule” etc.), ci fundamentele, aşa zicând „abece”-ul genului. Din nou, se vede, o dispoziţie radical combativă, de „rebeliune” totală: nu punere sub semnul întrebării a unei anumite tradiţii, ci subminarea „pilonilor” pe care se sprijină „identitatea” distinctă (natura) şi configuraţia textului dramatic. În fond, şi aceasta o eliberare, pe calea ironiei parodice, de îngrădiri şi tipare inerţiale, resimţite ca artificioase: în favoarea unei dramaturgii şi a unui teatru mult mai deschise spre autenticitatea omenescului, spre o complexitate pe care, la polul opus oricăror tentative de captare naturalistă a imaginii „realului”, sinteze de parabolă, ludic şi ironie, metaforă şi simbol, oniric, fantezie, ca în Rinocerii, în Scaunele, în Regele moare, să o implice în structuri textuale şi de spectacol ferite de clişeele şi tiparele moştenirii de ansamblu, totalizante, a „genului”. Ionesco, rezultat al insurgenţei sale parodice cu care şi-a făcut „intrarea”, ridicând la nivelul unei polemici metatextuale sugestii ce îi veneau dinspre artificialele, „fabricatele” dialoguri de manual (Englezeşte fără profesor versiunea iniţială, românească, a ceea ce avea să devină La cantatrice chauve), s-a eliberat pe sine de orice potenţiale reflexe de obedienţă, de „aliniere” la ce „se purta” atunci, în anii ’50, dar şi la modele influente mai vechi, câştigându-şi dreptul la o mişcare în timp dinspre ironia şi insolenţa dinamitarde, de hiperbolic, integral efect persiflant, redevabile unui „avangardism” sui generis, către esenţe clasice distilate ludic şi fantezist, poetic şi oniric, până la tratarea în deplină libertate a coerenţei textului dramatic din perspectiva configuraţiei unitare de sens ce-şi modelează propria poetică, implicită „axei” selecţie-montaj. Sigur, convenţia estetică nu lipseşte nici din dramaturgia lui Ionesco, de la „deviza”- principiu intern al structurilor dominant parodice (răsturnarea sistematică a fundamentelor dramaticităţii în La cantatrice...: dialog, „conflict” şi „intrigă”, compoziţie) sau alegorismul difuz (Scaunele, Rinocerii) la jocul total eliberat de constrângeri ale „verosimilităţii” din sintezele „vârstei” clasice dinspre sfârşit, a dramaturgului, ca în „alianţa” semantică aparte dintre „semnalmentele” metaforico simbolice ale condiţiei umane, cu limitele ei inexorabile, şi o voită, proliferantă discursivizare a „anacronismelor”, în Regele moare. Dramaturgia lui Eugène Ionesco: un triumf al cutezanţei radicale, de la insurgenţa parodică „ ţintind” metatextual, a începuturilor, şi până la lirismul existenţial infuz în partitura bătrânului „copilărit” şi vulnerabil care e „regele” Bérenger I. Nu ajunge, desigur, să înfrunţi „valul” timpului, curentele de atitudine şi opţiunile de ordinul artei, al ideilor, care domină epoca. Ridicându-te deasupra lor, depăşind sfera restrânsă a ecoului imediat (şi efemer) şi chiar atingând un strat de profunzime al esenţelor, al unei neîndoielnice universalităţi a sensului, dacă toate aceste calităţi şi „atu”-uri certe nu sunt susţinute şi de „mărci” ale expresiei puternice, inconfundabile, şansele de accedere la exemplaritate şi, prin ea, la o audienţă perenă se volatilizează. La vingt cinquème heure (Ora 25), cel mai cunoscut roman al lui

121

Constantin Virgil Gheorghiu, a făcut din destinul protagonistului său, un simplu ţăran român ardelean, Ion/Johann Moritz o victimă sistematică a malentendu-urilor istoriei (recente, la apariţia lui): trimis la muncă forţată, pe vremea legionarilor, de jandarmul din sat (care îi râvnea nevasta), ca „evreu”, fugar, şi arestat în Ungaria ca „spion român” şi de acolo ajuns, tot silnic, la muncă în Germania, unde trece drept „etalon” rasial arian în ochii naziştilor, arestat de eliberatorii americani şi anchetat peste Ocean, în fine, revenit în România, acasă, pentru a fi întemniţat de comunişti, el este un involuntar „picaro” al spaţiului european şi transcontinental, ca şi al unor „pagini” de istorie delirantă, trăită cu candoarea şi inocenţa unui bun simţ liminar, în care se reface mereu, şi nu seacă niciodată cu totul încredinţarea naivă că lumea trebuie să-şi revină în rosturile ei adevărate şi fireşti. Personajul e în miezul unei viziuni care acuză polarizarea maniheistă a ideologiilor, cu formele lor simetrice de sminteală şi exces, vinovate de a uita realitatea complexă a omului şi a omenescului, sustrasă ab initio oricărei scheme în „alb-negru”, astfel că romanul autorului român cădea în climatul de viespar postbelic al tuturor ideologiilor, eşuate sau „victorioase”, ca într-un alt „război”, unul purtat tous azimuts, fără excepţie, fără „indulgenţe”, favoruri, parti-pris-uri, având sub acest raport toate şansele să surmonteze clivajele conjuncturale, cu atât mai mult cu cât nu vreo „vehemenţă” a demontării eşafodajelor abstractizant „benefice” şi teziste ale propagandelor domină „povestea” şi „tâlcurile” ei, ci o variantă aparte, foarte românească, de umor ce înfloreşte paradoxal din lanţul de erori şi eşecuri, de răstălmăciri şi deformări, la care conduce vălmăşagul istoriei. Dar autorului îi lipsea o creativitate stilistică, chiar o, măcar, siguranţă a cuvântului, pe măsura acestui design compoziţional-semantic, atât de generos şi de bogat. A avut chiar şi aşa un succes de autentic best seller graţie respingerii lucide a exceselor simetrice, de o parte şi de alta, proprii schizoidiei ideologiilor şi tezismului grosier al propagandelor, dând publicului, „cititorului”, sentimentul regăsirii unui adevăr mai nuanţat (şi sustras schemelor), de ordinul, poate, al unei politique de l’homme, şi nu a partidelor. Dar Ora 25 ilustrează bine consecinţa deficitului de artă, de calitate a expresiei, în pofida potenţialului unui „scenariu” narativ de nivel foarte înalt şi de o complexitate indubitabilă. Desigur, exemplificarea izbânzii depline prin autori ca Ionesco şi Cioran, atât de consecvenţi cu ei înşişi în solitudinea lor triumfătoare, s-ar cere întregită cu trimiterea şi la alte mari nume, asociate unor reuşite de aceeaşi extraordinară exemplaritate şi profunzime, dar din orizontul altor domenii, în care se înscrie opera lor. Nu este creaţia savantă, de hermeneut al „religiozităţii” şi filosof al culturii, dedicat examinării valorii/semnificaţiei ontologice a credinţei, a lui Mircea Eliade un astfel de exemplu, raportat la climatul raţionalist şi ateu dominant în a doua jumătate a secolului trecut? Nu e, de asemenea, la fel de simptomatică şi revelatoare şi răsfrângerea aceleiaşi viziuni interpretative, în esenţă, şi în cel mai puţin înţeles dintre romanele sale, ultimul, Noaptea de Sânziene, ficţiune monumentală („summa”) în care obişnuitele tipare epice cedează articulării unei sinteze de idei şi atitudini trăite, probe (épreuves) ale istoriei „în mers”, iubiri, trădări, iluzii, nostalgii enigmatice, confuzii şi erori, fulgurante revelaţii şi secvenţe de extaz, compunând la un loc o altă coerenţă, de „realitate” ascunsă, a „sacrului camuflat”, dinspre care, mai cu seamă protagonistului, Ştefan Viziru i „se fac semne”? Ori „paradigma” destinului intelectual al lui Ştefan Lupaşcu, creatorul, la Paris, al unei logici ternare, a „terţului admis”? Chiar opera de maturitate, Oedip a lui George Enescu, nu este ea, în materie de „limbaj” muzical, o creaţie mai curând solitară, care mizează sub acest raport, pe un potenţial de sugestie arhetipală în sobrul ei dramatism sonor? Dar cu siguranţă cea mai spectaculoasă astfel de performanţă de vârf a creativităţii ce desfide orice limite şi îngrădiri inerţiale ale tiparelor preexistente este cea a lui Brâncuşi, nume de răspântie „copernicană” în devenirea mondială a sculpturii moderne. Distanţarea lui de influenţa acaparatoare a celui mai celebru artist al vremii în aceeaşi „branşă”, francezul Rodin, este în fond refuzul unei situări în dependenţă, dacă nu neapărat de „aliniere” mimetică faţă de Maestru. Formele brâncuşiene, de o esenţialitate simbolică sublimă în puritatea şi elevaţia limbajului lor, încărcat totodată de adânci rezonanţe arhetipale, au primit îndreptăţita, unanimă, recunoaştere a unei autentice revoluţii în arta sculpturii, rezultat tocmai al intransigenţei cu care marele gorjan a ştiut şi a fost în stare să reziste oricăror modele de succes, fie şi de triumf veritabil, verificate deja. Căutările sale s-au împlinit, au rodit într-o creativitate absolut singulară, revelatoare de cu totul alte

122

orizonturi ideo-figurale, într-un „limbaj” de o nemaiîntâlnită, niciodată, prospeţime şi vitalitate expresivă ale morfologiei şi semanticii ce-i sunt proprii. El, Brâncuşi, truditorul de geniu, în atelierul-„altar” al artei sale, este, poate, figura cea mai înalt emblematică a aceleiaşi rodnice „însingurări”, fidelă unei vocaţii adânci şi susţinută de energia aceleiaşi fecunde cutezanţe radicale. Din „evantaiul” desfăşurat al exemplelor date s-ar lăsa bănuită drept o condiţie sine qua non a unor atare reuşite emigrarea, transplantarea în climatul favorizant al altor culturi (franceză, americană), fără de care rezultatul, omologarea, recunoaşterea, notorietatea, audienţa nu ar mai fost aceleaşi? Nu se poate nega importanţa punerii în circulaţie a unor „bunuri simbolice”, creaţii literare şi de idei în limbi ca engleza şi franceza, desigur, şi nici rolul jucat de capacitatea de „export” a culturilor occidentale respective. Dar rămânerea „acasă”, în România, nu este fatalmente un obstacol în calea unei creativităţi de aceeaşi „cutezanţă” radicală. Dovadă realitatea de facto a unor opere realizate în ţară, nu fără o intrare în comunicare reală, aprofundată, însă nu pentru a conduce la vreun fel de „sincronizare” mimetică, ci, dimpotrivă, pentru a o evita, tranformând-o într-un factor de fortificare şi substanţializare a „drumului” propriu, inconfundabil. Sadoveanu şi Blaga, Bacovia şi Ion Barbu, Rebreanu şi Max Blecher, Gellu Naum şi Nichita Stănescu, poate şi alţii, sunt astfel de nume în literatura română modernă. Ori, dintre filosofii şi gânditorii români, D. D. Roşca, Constantin Noica, Anton Dumitriu. Nu au, e adevărat, faima, notorietatea celorlalţi, „lansaţi” în orizontul deschis mai larg, al continentului şi al lumii, de pe „rampe” beneficiind de o altă audienţă. Dar din punctul de vedere, central aici, în aceste pagini, al identităţii lor creatoare, inconfundabile, radical fidelă propriei vocaţii, a cărei conştiinţă au avut-o cu certitudine şi, explicit sau numai implicit, au şi afirmat-o, ei nu sunt cu nimic inferiori confraţilor lor mai norocoşi, favorizaţi de contextul de adopţie, căruia i s-au integrat şi care i-a propulsat, i-a difuzat într-un orizont de receptare lărgit. Subliniez acest lucru cu atât mai mult cu cât el poate fi folosit, cu tact şi eficienţă, într-o atât de necesară „azi” întărire a încrederii noastre, a tuturor, în potenţialul creator românesc şi fără a emigra. În plus, cu şansele atât de mult crescute, mărite în prezent, de ordinul comunicării culturale „fără frontiere”, susţinută de noile tehnologii informatice etc. În fine, un argument spectaculos de puternic şi convingător vine din trecutul ceva mai îndepărtat al culturii noastre naţionale, mai exact din epoca de înflorire a ei pe care, cu gândul mai cu seamă la literatură şi la „Junimea”, o numim a marilor clasici. Pe ei, pe Eminescu, Caragiale, Creangă, ca să rămânem la aceste câteva nume proeminente, nici Maiorescu, nici nimeni altcineva nu-i îndemna să se „sincronizeze” cu Occidentul. Cel mai profund angajat într-o cunoaştere a acelor valori era poetul Luceafărului, dar pentru el, care se autodefinea ca romantic („Eu rămân ce-am fost, romantic”), curent în a cărui esenţă se regăsea, fără a se plia mimetic, era mai important să rămână el însuşi decât, din teama de „desincronizare” (de rămânere „în urmă”), să-şi caute „modele” sincrone. Numai printre eminescologii de mai apoi au apărut, la unii, „sindromul” complexului de „inferioritate” şi alergia la „cel din urmă mare romantic european”. Iar lui Caragiale şi Creangă le-a fost suficient - şi atât de rodnic - să fie ei înşişi în ceea ce au scris, fără nicio obsesie a procupării de ce şi cum fac şi scriu alţii. Şi opera lor, netulburată de astfel de îngrijorări şi temeri, este de o universalitate potenţială neîndoielnică, chiar dacă barierele lingvistice, de performanţă stilistică greu de transpus, de „echivalat”, par - şi în mare măsură chiar sunt - de nedepăşit. La vremea sa, imperativul programatic lovinescian al „sincronizării” şi-a jucat rolul incontestabil, îndreptăţit în contextul de atunci şi rodnic, dar nu excesiv de „proustianul” Anton Holban, ci Camil Petrescu, care în esenţă nu e proustian, şi Hortensia Papadat-Bengescu, căreia nu i se pot detecta „modele” urmate pentru a se „sincroniza”, rămân între vârfurile valorice ale romanului românesc modern, tocmai graţie unei sincronizări non-mimetice. Şi de fapt de ce ar fi modernitatea un „monopol” al grupărilor literare ahtiate de „sincronizare”? De ce nu li s-ar recunoaşte unui Sadoveanu (în Baltagul, în Creanga de aur, în Nopţile de Sânziene) sau lui Rebreanu (cel puţin în Pădurea spânzuraţilor , în Răscoala, în Ciuleandra) o altfel de modernitate, nu una a tehnicilor şi a procedeelor, ci a implicării unor rezonanţe simbolice şi arhetipale în ficţiunea narativă? Cât despre Ion Barbu, cât era de justificată oroarea de „etichete”, chipurile, „definitorii şi clasificatoare” (avangardist, „modern”), a acestui mare poet şi înalt spirit reflexiv pe

123

temele cruciale ale esenţei Poeziei, imposibil de cuprins, de „captat”, în unicitatea artei sale, în niciun soi de asemenea „etichetă”, artificial emisă şi „lipit ă”! Performanţa autenticei creativităţi şi creaţii nu presupune nici obsesia - superstiţia - spaima „sincronizării”, nici vreo autofetişizantă ignoranţă „izolatoare”. Dar cunoaşterea a ceea ce realizează creativitatea altora nu trebuie să devină izvor şi „scuză” pentru „producţii” autohtone croite pe tipare „de import”. Steril şi atunci, la vremea lansării lui de câte ori i se uita reversul complementar de „diferenţiere”, îndemnul criticului la „sincronizare” şi-a trăit traiul şi i s-a agravat, in timp, conotaţia, de neignorat încă de la început, de ordinul unui inevitabil complex provincial în creaţia de valori ale culturii. Devenită un reflex comun şi inerţial, spaima „rămânerii în urmă” a căpătat în zilele noastre proporţiile unei „epidemii” groteşti, în care producătorii de imitaţii second hand sunt la rândul lor imitaţi de un eşalon, lărgit, third hand: aşa stăm în prezent cu mare parte din „postmodernismul” şi „textualismul” curent, cu destule forme de pseudo-„intertextualitate”, de prozaizare a „poeziei”, „minimalism” ş.a.m.d. Şi sigur că nu lipsesc nici „criticii” - cum altfel? - „de întâmpinare”, ca spectacolul lamentabil al imposturii şi simulacrelor să-şi articuleze o distribuţie de „roluri” completă. Creatorii cu adevărat puternici, de vocaţie, au fost şi vor fi întotdeauna nişte mari singuratici. Detestă „solidarităţile”gregare, totdeauna ale mediocrilor şi, în eşalon secund, şi ale veleitarilor. Calea către creaţia exemplară şi perenă nu se arată, nu se deschide decât cutezanţei radicale şi orgolioase a celor care dispreţuiesc „succesul” facil, ori regizat, au forţa de a se situa în răspăr cu ceea ce „se poartă”, nu numai în proximitatea lor, ci şi în marile metropole culturale, exportatoare de manifeste, „tipare” şi mode. Pildei lor, „modelului” lor neopresiv ar fi cazul să li se „descifreze”, de către cei la început de drum, aflaţi în căutare de exemple de urmat (în spiritul, nu în „litera” lor), un singur mesaj, dar unul esenţial, de o importanţă decisivă: „Desincronizaţi-vă!”, dar în cunoştinţă de cauză, tocmai pentru a evita uniforma a ceea ce „se poartă” acolo de unde „se dă tonul” la zi, up to date, derniér cri. Altfel, „republica literelor”, lumea artelor sunt pline de ilustrări ale „rezultatelor” şi consecinţelor la care duce voinţa caragialescă, a atâtora, de a „avea şi noi faliţii noştri”. Modelul istoric (perioada interbelică şi vremea comunismului) arată că reuşitele, izbânzile majore au venit nu dinspre o izolare ignorantă, de necunoaştere a ceea ce se întâmpla şi era viu, dinamic în cultura, arta şi literatura, gândirea de pe alte meridiane, ci în orizontul unei receptivităţi critice, selective, nicicum înclinat să imite, „provincial” şi apter. Această „deschidere”, intrare într-o comunicare lărgită, impusă de „marginalitatea” culturii de origine, nu avea însă şi nu are nici azi de ce să conducă la „molipsire” grăbită, la mimetism, la superstiţia şi obsesia „sincronizării”, reflex al spaimei de „rămânerea în urmă”. Invers, cutezanţă radicală, întemeiată pe o analiză lucidă a delimitării dintre autentica originalitate şi înnoire versus falsele „înnoiri”, fără a le copia pe niciunele. Zborul înalt e privilegiul vocaţiilor transconjuncturale, schimbătoare de paradigme (Brâncuşi, Ionesco, Cioran), şi tocmai relaţia originară cu timidităţile „marginii” poate da unor astfel de spirite viguros creatoare, de o orgolioasă libertate nedrămuită, gustul şi forţa îndrăznelii totale, edificatoare de Operă. „Paradox” aparent: în fapt logica desprinderii eliberatoare, de limite deloc fatidice.

„DÉSYNCHRONISATION” ET AUDACE RADICALE

Lancé à l’époque de l’entre deux-guerres par le critique littéraire Eugen Lovinescu et efficace à son temps, l’impératif de la “synchronisation” avec les literatures modernes occidentales est devenu de plus en plus un piège et même un obstacle, associés tous les deux à une mentalité mimétique, étrangère à la vraie creation, aux valeurs d’une culture authentique. Une telle vision n’était pas partagée par des auteurs importants, tells Sadoveanu, Rebreanu, Ion Barbu, Lucian Blaga, tandis que d’autres, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, par exemple, lui étaient favorables, mais sans aucune indulgence envers l’imitation des “nouveautés” et des “modes” venues de n’importe où. Maiorescu et “Junimea” n’avaient pas exigé à la generation de Caragiale, Eminescu, Creanga de s’”aligner” sur des “modèles” et courants dominants à l’époque et pourtant personne ne saurait nier leur valeur digne d’une diffusion universelle.

124

La fortune de quelques grandes personnalités qui ont abouti à gagner une large reconnaissance internationale du niveau d’excellence de leurs oeuvres prouve que la “désynchronisation” en tant que rupture voulue de ce qui est en vogue et assure un “succès” immediate s’avère propice à une recherché de profondeur, stimulante pour la création d’une portée élargie et durable. Brâncuşi a révolutionné le langage esthétique de la sculpture , Cioran oppose un grand NON démystifiant aux illusions, mensonges et “consolations” qui tendent à cacher la vraie condition humaine et nie toutes les “valeurs”, Ionesco parodiait et “démolissait” dans sa Cantatrice chauve les bases mêmes du texte dramatique (logique du dialogue, conflit et intrigue, composition), Eliade choisissait d’ériger une hermenéutique des mythes, des symbols et rituals, et une philosophie de la “religiosité” dans un monde enclin à l’athéisme. Leur capacité de s’élever et se maintenir à un très haut niveau, transconjuncturel, est en relation profonde avec l’audace radicale propre à l’esprit et à la qualité de leurs oeuvres, de leur creation: “leçon” pérenne d’un tel refus de la “synchronisation” prônée et pratiquée par d’autres jusqu’à donner aux natures fortes le gôut et l’envie d’une liberté sans rivages, la force d’une attitude rébelle, mais en même temps d’une fécondité d’exception.

125

EDMOND NICOLAU - A RENAISSANCE MAN OF THE 20TH CENTURY

Elena ILIE*

«…at the end of this century and millennium, we witness to a process similar to the one that preceded the Renaissance. »

Edmond Nicolau

Key Words: Edmond Nicolau, scientist, academic. Edmond Nicolau (born 1922 Braila - dead 1996 Bucharest); professor, engineer,

cybernetician, scientist, historian of science and technology. The expose at the end of this essay, regarding Edmond Nicolau's personality, allows us to

enter the intimacy of its creative laboratory, and punctuate what we consider to be the structural elements of the spirit of this 20th century Renaissance man, Edmond Nicolau. In the chapter “Humanist message”, of a great essay dedicated to his good friend, also from Braila, Anton Dumitriu, Edmond Nicolau wrote: “When we study the written works of Anton Dumitriu, we see not only a certain continuity of ideas, but also a clear and original message, coming forward from all that he's left us.

Living simultaneously on two planes – the reasoning of the scientific thinking, first of all, especially logics and mathematics – and on the other side the conscious living of exceptional states, intuition strikes, Anton Dumitriu has always asked himself the same questions, coming up with more and more elaborate and complex answers.”1

So, one of the great spirits of knowledge in the 20th century was and remains in the history of scientific research and culture as an open spirit, accepting any “challenge” (here, the term has been underlined, because of its over-use in the last two decades), searching, “investigating” domains or sub-domains not probed or not enough probed; new ideas were born from this, applicable to all of the domains he researched.

Nicolau, inter-disciplinary researcher, fully shows in his work the benefits of this method. A significant demonstration of this reality is his work “Engineering of knowledge”.2 From the beginning, the title proves enticing, putting together terms form different domains: technology and the psychic process of knowledge. As future reader, you are confronted with a dilemma: if you have a humanist formation, will you be able to read and comprehend it, as it deals with “engineering”? On the other hand, as technician, will you be able to untangle the complicated ways of human knowledge? Its reading will not only benefit the reader form an information point of view but it will also be pleasant: the information concerning “engineering” are not exactly to everyone's understanding, as in previous mass education works, but is doable; he explains it non-academically, interpreting the phenomena with a humanistic approach. The title's ambivalence is therefore inside the work as well, and Edmond Nicola's success, at least during the time this was published, owing to this mix of scientific and literary style. The essence of his work in this volume was exceptionally described by Solomon Marcus in Essay for printing the book:3 “The discovery that the exact sciences as well as the technical ones, follow the road from substantial, in the most concrete sense of the material, the substantive, to the

* Muzeograf, Casa Memorială „D. P. Perpessicius” din Brăila. 1 Document written by typewriter, to be found in the Memorial Fund Edmond Nicolau, Department Memorial, Braila Museum. 2 Albatros Publishing House, 1985. 3 Dated 26 iulie 1985; document written by typewritter, in the Memorial Fund „Edmond Nicolau”.

126

cognitive aspects, the information, which are interfering with the entire human knowledge and includes a great deal of it in its action“.

At the same time he was “seduced” by the theory of the system, confessing that the “scientific ambiance of the Electronics Faculty, stimulated first by the Professor Tanasescu, the by the Professor Cartianu and first of all by Professor Iancu Constantinescu – the three pillars which have created our electronics school, on the other hand meeting dr. Constantin Balaceanu, as well as people who dealt with the theory of information... allowed me on one hand to form a structure of the systems theory, which I tried to put into practice with Balaceanu in neurology – or, alone, in problems regarding transmitting information through language”.4

His systemic vision was applied not only to the domains traditionally open to this type of research and interpretation, but also to a sensitive domain, the human personality. The following quote from his work Human personality – a cybernetic interpretation5 is relevant: “What we call psyche is a system and the effect of the realization of certain programs in the nervous system. The human personality is an extremely difficult but exciting subject and its study requires joint effort form cybernetician, psychologists, neurologists, all who deal with the human being”.6

A humanist by excellence, his research activity has as starting point the exact sciences, the laws of physics which govern them, and as final point, an honorary task, the optimization of life, of the conditions of manifestation of the human potential. In a March 1989 interview, his definition of cybernetics excellently captures this: “In my conception, cybernetics is a new humanity”. And, onwards, he explains: “… cybernetics gives us something extra. It's not, of course, that it's a great deal of information, but how we manipulate it, how we maneuver this information, to show its value.” “The manipulation” of information accumulated or created by Edmond Nicolau had only one vector: man! And to understand this complex construction, until now considered the most complex known to man, the academic dedicated his work life to it. His work Neuronal networks. Biological structures and new systems of electronic calculus7 has as main theme uncovering the cognitive processes from the perspective of the brain as a system. The message is important for the integralist, inter-disciplinary vision he promoted and practiced: “The author sought in this text to be useful to engineers as well as biologists, medics and even philosophers interested in the problems of their own thinking being”8.

Edmond Nicolau shows, through options that don't belong to the exact sciences, the availability to probe controversial fields; he will manifest as a free man, open to experiences and experiments which lead to evolution, to the perfect human being. Convinced of the need for self-knowledge and continuous spiritual enrichment, of the symbiosis between spirit and psychic, he practiced Yoga. The Renaissance principle of cultivating body and mind was a life model for Edmond Nicolau.

Always involved in finding answers to the social problems before 1989, he entered the Freemasonry. For a person who couldn't be caged in absurd rules, oppressing individual freedoms, his gesture, shown on the website of the Romanian Freemasons, is more than the action of a social rebel. It is, we think, the action of an adversary of dogma, of barriers which contradicted logic, of rigidity in thinking and action. “The first meeting organized in freedom after 5989 took place on the day of Saint Steven 5989, (27th December 1989) in the Memorial Temple (known as “The Courtyard”) from Radu de la Afumati Street. There were five: Anton Dimitriu, Nicu Filip, Edmond Nicolau, Mircea Sion and Ion Udrea.

It was this historical meeting, really emotional, we gathered in open meeting, recognizing ourselves as brothers. Above was the faming star, on an improvised altar, the triangle and the beam compass opened to degree 1, visibly, as is traditional.

4 Typewritten, Memorial Fund „Edmond Nicolau”. 5 Junimea Publishing House, 1972. 6 Ibidem, p. 233. 7 Technical Publishing House, Bucharest, 1994. 8 p. 3 the Foreword of the typewritten text „Neuronal networks”, to be found in the Memorial Fund „Edmond Nicolau”.

127

The lack of a document of this meeting is explained by brother Edmond Nicolau, present: « We were so emotional, that no one of us thought about it. It was natural, I never thought to live this day, after 45 years of Soviet occupation, done by Romanian hand…».9

About this final consideration, I allow myself to comment: it is the only time he took a stand regarding to the communist regime, which I have found; the personal archives, donated by his wife, Eugenia Tocineanu-Nicolau, together with the other pieces which make up the Memorial Fund Edmond Nicolau of the Department Memorial of the Braila Museum, contain no critical references to that period; it is true that Edmond Nicolau was refused almost nothing during this time, if we consider the number of publications, participations in foreign scientific forums, honors in the country and abroad, except, of course, a place in the Romania Academy!

We continue the quote stated above: “Here, spoke Edmond Nicolau, Nicu Filip, Mircea Sion, this one extensively; there were invited, in white clothes, other personalities from different fields, who enlightened the brothers.

You can even find today, in the huge attic of the temple, the boards which constituted, in horseshoe, the table."10

For his openness towards universality, for the one who never refused any experience which could bring spiritual fulfillment, being a member, and an active one, of an association as A.C.M.E.O.R,11 is proof of this spirit avid of information, willing to break barriers. His answer to a question on the motivation of approaching the “blessed people” without having Jewish roots is of a great sincerity and reveals his tolerant spirit, characteristic to all great men: “Leaving aside the fact that I spent my childhood in the backyard, along Jewish people, I understood that my spirit is close to the Jewish spirituality.”12 To this, we add the curiosity of the researcher willing to probe a culture and civilization which continues to intrigue us.

“Homo universalis” not only in what information is concerned, as Edmond Nicolau was known to be a true encyclopedia, with a special sense of beauty, Edmond Nicolau steps, even from youth, the realm of art. His verse gets a material form – printed during his student years in Craiova, in “Ramuri” and in the magazine Albatros13. Asked about his poetic creation, Edmond Nicolau explains: “The genesis of these verses? I think it was a sediment of my readings. I think it was one of my readings sediment My evolution as a reader was unequal. At first I was interested in stories, then, for may years, I was faithful to Jules Verne. For a good period of time – a summer vacation, I intoxicated myself with police novels, but this lasted me for life. Later, I reached Blaga, who was for years my favorite poet. Much later Arghezi. During my student years I read and re-read a small volume of “Mould flowers”.

But my poetry was an effort to turn into verse the adventure novels form the far North I was reading. In grew up on the border of the Danube, in Braila, and the atmosphere of the port has influenced me a lot” (this text, in the Memorial Fund Edmond Nicolau, is not dated).

With this occasion, he also speaks about his efforts to write prose, a novel even! But, not pleased with the result, he gives up.

He confesses that, in adulthood, he tried to write. The reasons: “… but only for scientific reasons. As you all know, at a certain moment the poem Island was famous – it was created by a computer. I wondered wether it is possible to program literature writing.

9 http://www.mlnar.ro/francmasoneria/masoneria-romana; antoher website offers the information regarding the existence of the Edmond Nicolau Loggia, in Bucharest: http://mucenicul.wordpress.com/2010/11/07/radu-balanescu-este-noul-sef-al-masoneriei-romanesti/, telephonically confirmed by mr. Stoica Şeicaru Dumitru, a member. 10 Idem. 11 The Cultural World Association of Jews from Romania (Tel Aviv). 12 From the interview given by Edmond Nicolau to Nando Mario Varga, after being given the ACMEOR 1995 prize; Nando Mario Varga, chief editor of the Israeli Romanian newspaper "Viaţa Noastră", Tel Aviv; born in Braila, in 1957. 13 1941, The poetry Night in South; Albatros magazine (10th of March-15th of June 1941, only seven numbers published), led by Geo Dumitrescu, it promoted the new-modernist current.

128

Generally speaking, my desire for knowledge expands outside literature. Ina way I think cybernetics can give us a deep view on this process also. In many essays I showed that the idea of automated composition of artistic works is not new. (I have, as you can tell, a weakness for history, for considering things in their evolution). I have tried to generate, randomly, poems, but the experience was not as satisfactory as it was difficult. Later on, I moved to a new method, inspired by biology. I started from the experiences of Olga Lepeshinskaia with animals...

Onwards, you saw the spontaneous organization of this substance which used to be alive. Even if these experiences are nowadays contested, others are not. For example, you take different cells, mix them and observe a spontaneous re-organization, a re-grouping.

What could this mean for poetry? You decompose them in fragments and re-organize them after certain rules and random criteria. This way, a random rubbaiyat was born, published in the first number of the magazine “Literary Romania”:14

I-1. For in an'out, beyond, around an'down, the Ash spins – and it prospers now “her small child walks wrongly into the darkness?” II -1. Then, at this worldly whole in down whose gates are winds of rain as snow shadow with an angel face lowers we ourselves are not here not there. August 1968”

Rational spirit, doubled by an artistic one, Edmond Nicolau was a complex personality who not only explored various fields of human knowledge, but also added, most of the time added, at the highest level of creation.

Edmond Nicolau represents at the highest level of performance the scientist, investigating various domains of scientific knowledge, and equally the humanist who touched with passion and interest problems of cosmogony, anthropology, philosophy and logic, hermeneutic, linguistics, aesthetic and religion… All those who met him were impressed by his intelligence, encyclopedia-level knowledge, great memory, the dynamism of ideas and the impeccable presence of the man and academic Edmond Nicolau. His activity sets him along the greatest academics of the world.

*****

Short note on the life and work of Edmond Nicolau He was born in Braila on the 3rd of June 1922. After high-school (science section of the

High-school “Nicolae Balcescu”, baccalaureate in 1940), where he shows a penchant for exact sciences, especially biology and electronics, he attends the Polytechnic Institute of Bucharest, The Faculty of Mechanics and Electricity (major in radio telecommunications; graduated in 1945). He is one of the founders of the Faculty of Electronics IPB (1945) where he is a professor. Fond of inter-disciplinary research, he attends the Faculty of Philosophy in Bucharest (graduated in 1954). He becomes a doctor of technical sciences in 1968 with Synthesis of Radiant Systems and doctor of sciences (1974).

He goes through all the universitary levels, from assistant (1948), to lecturer (1949) and professor (1951). He is professor at the Faculty of Electrotechnics and Electronics of the Polytechnic Institute of Bucharest, and associate professor at other technical schools. An exceptional professor, he promoted the creation of the Faculty of Cybernetics of the Academy of Economic Studies (and is its first dean); he was also the first scientific director of the Calculus Center of the Academy of Economic Studies and director of studies of electronics and automatics at

1410th October, 1968; with the essay “Genealogy of a Rubaiyat (random)”, avant-title, “Cybernetics and Poetry”; the page of the column “Scientific Horizon”.

129

the Scientific Association of Engineers and Technicians (ASIT). Besides the remarkable contributions in technics, many of them innovations, - here, we mention his research and studies on antennae, propagation of electromagnetic waves, measurements in radiotechnique, etc. -, a field where he brought original and important contributions was cybernetics, with all its ramifications: technical, economic, biocybernetics . In this last field, together with Constantin Balaceanu Stolnici and his Lausanne friend, Alexandru Popovici, he researched rigorously, with spectacular results, the cybernetic patterns of the nervous system (neurocybernetics), applicable in the medical field (medical cybernetics) and psychology (the study Conscience from a cybernetic point of view15, co-author Balaceanu Stolnici, published in France and US in 1963) or Human personality – a cybernetic interpretation (Junimea, 1972). He also collaborates with Solomon Marcus and Sorin Stati, and the results of their research are quickly observed by the world scientific community. Their works are published by prestigious publishing houses in France, US, Italy, Spain, USSR, Bulgaria… He studied bionics and bioengineering, as well as artificial intelligence (natural languages16). The professor, promoter and adept of the principle of transdisciplinarity in scientific research, (to paraphrase, not of the principle “research only for research's sake”), he also made the transition from the fundamental research to the applicative research, in what concerns the human life, being one of the founders of the Romanian Society of Neuronal Networks.

His exceptional personality, valuable research, originality of solutions, have been recognized in the international research community, which celebrated its merits and was honored by its presence: he was invited to hold conferences at prestigious universities in Aachen, Laussane, Moscow, Durham, Paris, Ciudad de Mexico, Kiev, Strasbourg, Arrabida; he led delegations to international congresses of cybernetics (London, Namur, Oxford, Patras, Amsterdam, Palma de Majorca, Vienna etc.), he was a member of the organizing committee of the International Congress of Cybernetics, Bucharest 1996, and the Congress Transdisciplinarity in Cibernetics and Philosophy, Oradea, 1996; he led international scientific organizations: director for education of World Organisation for Systems and Cybernetics (WOSC); international technical director of Institute des Hautes Syntheses (Nice); vice president of Academia de Cibernetică Odobleja (Lugano); member of the Board of Association Internationale de Cybernetique (Namur), member of International Academy of Sciences, AIS (Accademia Internazionale delle Scienze; Akademio Internacia de la Sciencoj (in Esperanto), San Marino); he led or collaborated with international publications: Kybernetics, Revue international de sistemique, Robotica, Cybernetica; he received important prizes: Diploma de onoare a ASIT, 1957; the prize «Traian Vuia» of the RSR Academy, 1974; Grand Prix, Institut de Hautes Syinthése, Nise, 1975; Certificate of Award Systems Rescordi Foundation, Canada, 1986; Diploma de Onoare of the Association of Scientists… Internationally, in 1992 was set up the Edmond Nicolau Prize, given yearly during the National Conference of Medical Informatics, for the best study of biophysics and/or biocybernetics; also internationally, was founded a grant in memoriam Edmond Nicolau, at the World Organization for General Systems and Cybernetics (WOSC), Namur, Belgium.

Edmond Nicolau is an author of great scientific value and, at the same time, extremely prolific: author, coauthor or coordinator of over 70 volumes and approximately 500 scientific articles.

15 “The principle of inverse connection of circular systems, formulated and introduced in psychology by Stefan Odobleja in La Psychologie Consonantiste (Paris, 1938) and the mathematical, technical and biologic model built on the feedback theory of Norbert Wiener (Cybernetics: Or the Control and Communication in the Animal and the Machine, Paris, 1948), were taken upon by the two researchers, and Edmond Nicolau and I have taken it and applied it to the nervous system, in neurology, neurophysiology and psychology”. (C. Bălăceanu Stolnici). 16 Language and strategy, Scientific and Encyclopedic publishing House, Bucharest, 1983.

130

Foto nr. 1. Fila de gardă a romanului lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe; însemnare a tatălui, avocatul Victor Nicolau: Povestită lui Bombonel în mai 1928. Edmond Nicolau avea 6 ani. Aventura “traiului semisălbatic al lui Robinson” va fi pusă în antiteză cu “implantarea civilizației” din Insula misterioasă a lui Jules Verne, în

eseul Reîntîlnire cu Jules Verne-anticipatorul (1966).

131

Foto nr. 2-3: Edmond Nicolau, student (1942), în curtea casei părinteşti din Brăila, Strada Plevnei 214.

Foto nr. 4. Edmond Nicolau, profesor,

în laboratorul IPB., cca.1947.

Foto nr. 5. Edmond Nicolau, profesor, în tabăra studențească, cca. 1950.

132

Foto nr. 6-7. Edmond Nicolau, Comisia de Cibernetica a RSR, octombrie 1984.

Foto nr. 8. Edmond Nicolau, Mexic, 1981.

Foto nr. 9. Edmond Nicolau la Al 13-lea Congres Internațional de Cibernetică, Namur, Belgia, 1992. A condus Simpozionul cu tema Adaptare-Învăţare-

Fuzzy şi a prezentat comunicarea Pot societăţile învăţa? (Can Society Learn ?)

133

Foto nr. 10-11. Desene ale lui Edmond Nicolau: Mila 23, datat 27.07.78;

Portretul lui Nae Ionescu, datat 8.V.93

134

MARIA PILLAT BRATE Ş - O ACUARELISTĂ INTERZISĂ - Fals tratat de ghidaj -

Corneliu LUPEŞ*

Key words: Maria Pillat Brateş, aquarellist, „Tulips”, exhibitions.

Nu mică ne-a fost mirarea atunci când, întâlnind-o pe Monica Pillat-Săulescu, am descoperit dorinţa-i fierbinte de a organiza un muzeu „Pillat”, după modelul acelora ale lui Minulescu şi Rebreanu în primă instanţă. După ce a bătut la multe uşi, bine ferecate, a ajuns şi la acelea ce-o inspiraseră şi, din aproape în aproape, s-a consolat cu o Donaţie „Pillat”, ce avea să fie găzduită în una dintre încăperile (odăile, cum spuneau foştii lor proprietari), celui de al doilea aşezământ, în care, de fapt, autorul Răscoalei nu locuise, dar care fusese cumpărat pentru Puia-Florica (în care aceasta a şi locuit împreună cu Radu Vasilescu, soţul ei), fiica Ştefaniei Rădulescu, devenită în anul 1912 Fanny Rebreanu, care, la rându-i, s-a mutat aici dupa moartea lui Liviu (1 sept. 1944) şi instaurarea treptată şi nesigură, cum se va dovedi peste patru decenii şi ceva, a regimului socialist/comunist. În timp ce ne învârteam în jurul unui asemenea temerar proiect, prin care "Pillat avea să stea în gazdă la Rebreanu," aşa cum cu umor şi îngăduinţă constata Lucian Chişu, directorul M.N.L.R., Monica nu-şi dezlipea privirea de la un tablou în care se întâlneau câteva lalele, acuarelă ce nu stătea în umbra suratelor din muzeul respectiv (tablouri-ulei), opere semnate de J. Steriadi, N. Dărăscu, Camil Ressu, Ştefan Dimitrescu, C. Baraschi, Miliţa Petraşcu, Th. Pallay, fie şi numai pentru faptul că cele mai multe îl reprezentau pe romancier, pe Fanny, pe Puia şi Radu Vasilescu. Timpul s-a scurs în favoarea "Colecţiei PILLAT". Mai mult (şi aici explodează bomba!), privind apoi insistent lucrarea, ba chiar încercând să-i depistăm semnătura, şi s-o confruntăm cu inventarul, aflăm, stupoare...! că sub ramă, se ascundea numele autoarei: I. Brateş Pillat. În această emoţionantă situaţie, n-am găsit nicio explicaţie terestră. Am apelat-o urgent pe Monica Pillat, rugând-o să găsească o poziţie de siguranţă pentru vestea ce urma s-o primească. După ce nepoata a aflat că lucrarea era opera bunicii sale - care-i realizase atâtea portrete (de altfel, relaţia bunici-nepoţi este una specială, atât în viaţă, cât şi în artă) - ambii am căutat cheia explicaţiei în ceruri, căci pe pământ n-o găsisem. Bineînţeles că tabloul, aveam să constat mai târziu, era o operă de tinereţe, deoarece după aceea avea să semneze constant Maria Pillat-Brateş. O altă acuarelă din „Donaţie,” reprezentând o moară de vânt, este semnată doar I. Brateş, ceea ce ne duce cu gândul că ar fi vorba tot de o lucrare de tinereţe; eventual înaintea căsătoriei ?! Astfel Lalelele au devenit piesa cea mai importantă a muzeului - donaţiei, unul dintre liante, dar nu singurul (vezi fotografia unui grup de scriitori de pe biroul lui Ion Pillat, din care nu lipsesc Romancierul şi Poetul, într-o confraternă companie). Nu mulţi erau aceia care cunoşteau opera acuarelistei, de vreme ce după război prezenţa ei pe simeze a fost cu totul întâmplătoare şi nesemnificativă, numărându-mă, la rându-mi, printre ignoranţi. După ce, la 1 octombrie 1955, a obţinut legitimaţia de membră a Uniunii Artiştilor Plastici (nr. 278), la 31 iulie 1958, „primeşte prin adresa nr. 6.308 o corespondenţă oficilală de la Uniunea Artiştilor Plastici din Republica Populară Română, semnată de preşedinte, sculptorul Ion Jalea, şi secretarul Uniunii, pictorul Alexandru Ciucurencu, prin care este anunţată că i s-a retras calitatea de membru fiind «în situaţia numai de membru pensionar al Fondului Plastic... »"1 Iată un prim argument al formulării din titlu.

Acompaniaţi de acest "click", ne-am îndreptat paşii spre prima expoziţie personală, din timpurile noastre, a Mariei Pillat-Brateş, organizată în anul 2006, de criticul de artă Ruxandra Garofeanu, consilier cultural la Primăria sectorului 2 din Bucureşti. Precedentele „personale” se opriseră la 6-28 noiembrie 1938 (Sala Ileana), la care vom reveni, nu înainte de a ne apleca cuviincios la câteva momente din tumultoasa-i biografie: născută la 25 iulie 1892, în Bucureşti,

* Muzeograf, Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. 1 Maria Pillat-Brateş. Pictură şi reverie, Ediţie îngrijită de Monica Pillat şi Doina Uricariu, Bucureşti, Universalia, 2006, p. 123

135

„provenea dintr-o familie mai puţin ilustră în comparaţie cu cea a soţului, deşi tatăl său, Ion Procopie-Dumitrescu (1845-1921) de profesie jurist, fusese ajutor de primar şi locţiitor al lui C. A. Rosetti la 1877, după demisia căruia n-a îngăduit trupelor străine să se instaleze în Bucureşti, decizie ce i-a adus felicitările lui vodă.”2 Iar mama, Ecaterina, născută Iliescu, - aflăm de la aceeaşi nepoată, Monica - era fiică de doctor. Maria Procopie-Dimitrescu a urmat în particular clasele primare şi secundare, a studiat pianul şi a luat lecţii de desen cu pictorii Costin Petrescu (autorul frescelor din Sala Mare a Ateneului) şi Jean Steriadi, sub al cărui îndemn a debutat la Salonul Tinerimii Artistice (1914, cu pseudonimul Brateş, denumirea unui afluent al Prutului, şi nu acela de dinaintea căsătoriei, cum am găsit într-un respectabil volum dedicat Scrisorilor lui Liviu Rebreanu). În anul 1915, debutanta pictoriţă se căsătoreşte cu poetul Ion Pillat, ce făcuse, la rându-i, câţiva importanţi paşi lirici. Din pertinente informaţii familiale reiese că „Alături de soţul ei a făcut călătorii în Franţa, Spania, Italia, Yugoslavia, Grecia, Germania, Cehoslovacia.(...) şi că a fost deosebit de apreciată de criticii vremii, George Oprescu, Alexandru Busuioceanu, Ion Frunzetti, Ştefan Neniţescu, dar şi de maeştriii artelor frumoase, precum Nicolae Tonitza, Olga Greceanu, Ion Ştefănescu, etc.”3

După decesul soţului - poetul, parlamentarul şi diplomatul cultural Ion Pillat (1945) - începe calvarul elitelor naţionale. Maria Pillat, ca şi fiul lor Dinu, intrând din plin în acest diavolesc joc. În anul 1949 „a făcut închisoare la Botoşani pentru că nu plătiseră dările pentru cele zece hectare de pământ, pe care le avusese la Hăvârna (localitate vecină cu Livenii lui Enescu n.n.), în nordul Moldovei şi care fuseseră deja naţionalizate.”4 Amănuntele recluziunii vin pe filiera nepoatei: „Mi-a povestit că în închisoare, ca să nu-şi piardă minţile, s-a apucat într-o zi să deseneze pe pereţi cu un cărbune figurile deţinutelor din încăpere şi gardienii, văzându-i schiţele pe zid, i-au cerut să le facă portretele.” 5 De altfel, din donaţie nu lipsesc asemenea mărturii. După eliberare n-a ratat nici desertul: cinci ani de domiciliu forţat la Miercurea-Ciuc, de unde n-au lipsit (ca şi la Botoşani) preocupările plastice (acuarele, desen).

În anul 1959 este pusă din nou în faţa unui nefericit eveniment, poate cel mai dureros: arestarea fiului său, Dinu. Aflăm amănunte privind ultimele zile ale martirei, deschizând o scrisoare a acestuia către sora sa, Pia, refugiată demult în Vest: „Sfârşitul mamei a fost de un dramatism cu totul neaşteptat. După o fractură de col femural, făcută cu aproape trei săptămâni în urmă, care a traumatizat-o şi psihic, până a o face să nu mai comunice prin cuvânt până la moarte, au urmat chinurile imobilizării la pat, cu complicaţia internelor escare, precum şi mai ales, cu chinurile legate de declanşarea unei insuficienţe cardiace şi a unei embolii pulmonare. În câteva zile, biata de ea şi-a schimbat expresia până la nerecunoaştere. Starea de inerţie vegetativă, privirea fixată mai mult în gol, ca un fel de stupoare tragică şi reducerea treptată a funcţiilor vitale, până la imposobilitatea - în faza finală - de a mai mesteca şi înghiţi.”6

Dacă până aici am călcat cu discreţie şi admiraţie pe urmele persoanei, de aici încolo itinerarul nostru virtual se îndreaptă spre fascinantele orizonturi vizuale, admirându-i opera, ceea ce pentru Maria Pillat-Brateş, ca şi pentru noi toţi, echivalează cu argumentul existenţei terestre, şi nu numai, care, în asemenea împrejurări, se prelungeşte mult după încheiere contractului cu cele pământeşti. Conform uzanţelor profesiei, prima ieşire publică a artistei (1914, înainte de a se căsători) se consumă într-o expoziţie colectivă, la Salonul Tinerimii Artistice, unde a expus două acuarele, semnate Brateş, la îndemnul lui Jean Steriadi, din care una, Bujorii, a fost premiată. De aici încolo, deschisă-i fuse calea: 1916, 1918 – expoziţii la Ateneul Român, unde „Manifestându-se egal în toate lucrările sale, d-na Maria Pillat este un nume în pictura românească, putând figura

2 Carmen Brăgaru, Dinu Pillat-un destin împlinit, Bucureşti, Editura DU Style, 2000, p. 9. 3 Ion Pillat, Opere, vol. I, Bucureşti, Editura DU Style, Editura ATLAS, 1998, Ediţie îngrijită de Cornelia Pillat, p. 31. 4 Ion Zamfirescu în „Manuscriptum”, 4/2008 (154), an. XXX, Rotonda Ion Pillat, p. 137-138. 5 Maria Pillat, op. cit., p.139. 6 Ion Pillat, Scrisori (1898-1944), ediție îngrijită de Cornelia Pillat, Bucureşti, Editura DU Style, Editura Atlas, 1998.

136

în orice expoziţie străină" (s. n.).7 Acuarelele M. P. B. sunt prezente, în acelaşi an, pe simezele Expoziţiei pictorilor şi sculptorilor de sex feminin din Sala Sindicatului Artelor Frumoase. În anul 1927 este prezentă din nou pe simezele de la Ateneu, unde „... d.sa a reuşit să ne înfăţişeze o lucrare atât de interesantă, cum este portretul poetului Voiculescu" (s.n.).8

În acelaşi an (1927) este prezentă alături de Olga Greceanu şi T. Teoderini la o expoziţie de pe malul Tamisei. Peste un an, creațiile sale pot fi admirate pe simezele sălii Palette Francaise 152 Boulevard Haussmann din Paris, unde participă cu 12 acuarele, iar în următorii doi ani (1929) expediază două acuarele la Chicago: Portretul poetului Vasile Voiculescu şi Ţăranul bătrân. În cunoscuta, pe atunci, Sală Ileana (Cartea Românească), acuarelele artistei perseverează în a "răsădi" flori şi a oglindi peisaje, dar şi, de acum, portrete, ce-i reprezintă pe Ion Pillat, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu, şi nu numai. O "personală", ca cea din 1933, nu a putut trece neobservată de criticii domeniului, amintindu-l, de astă dată pe G. Oprescu, vecin, în acelaşi cartier, cu sediul donaţiei de care ne ocupăm şi al amintitelor muzee, cărora în acelaşi Cotroceni li se alătură şi muzeul ce poartă numele cartierului cuprins între aceleaşi ziduri cu sediul Preşedinţiei României, formând, împreună cu Muzeul Grădinii Botanice, un veritabil triunghi muzeistic, ce înnobilează această elitistă zonă bucureşteană. Mai adăugăm, şi nu întâmplător, faptul că „ Juriul Salonului a fost format din arhitectul Petre Antonescu, pictorii Marius Bunescu, Hans Eder, Tache Soroceanu, Francisc Şirato, Artur Verona, sculptorul O. Han, Ion Jalea şi Cornel Medrea.” Preşedintele juriului a fost Ion Minulescu şi vicepreşedinte pictorul I. Teodorescu-Sion, cel care a ilustrat cu 54 de gravuri volumul de versuri Satul meu, publicat în 1923, de Ion Pillat.

În intervalul 14 februarie - 5 martie 1937, o revedem pe acuarelistă în Sala Ileana cu 63 de acuarele grupate tematic: Peisagii din Balcic, Peisagii moldovene, Peisagii Bucureştene, Flori, Portrete, Tipuri de Balcic, Nuduri, într-o companie nu mai puţin vestită: Marius Bunescu, George Catargi, Elena Constante, Dimitrie Ghiaţă, Aurel Jiqidi, Schweitzer-Cumpăna, Ion Teodorescu-Sion, V. M. Arnold, Dona Delavrancea - ultimii trei prezenţi şi în muzeul Minuleştilor. Nu ne-am putea ierta omiterea unui eveniment monden de răsunet: prezenţa Reginei Maria la expoziţie. Or, dacă însăşi Regina Maria îi acorda atenţie, de ce noi, cei de astăzi, s-o îngropăm în uitare?!

În acelaşi început de an, 1937, este prezentă la Paris în cadrul Exposition des femmes artistes d' Europe, găzduită de Muzeul "Jeu de Paume" cu amintita lucrare Paysanne de Transylvanie. În anul 1938, ultimul al unei expoziţii personale până în zilele noastre (2006), revine la Sala Ileana (6-28 noiembrie) cu 73 de acuarele grupate, din nou, pe cicluri, după cum urmeză: Peisagii din Balcic, Peisagii moldovene, Peisage din Grecia, Flori, Portrete.

Din păcate, o dată cu expoziţiile (personală din 1938 şi colectivă, în acelaşi an), părăseşte simezele, rămânând cu vagi colaborări, în spatele cortinei: finis coronat opus ! De aici încolo războiul, cu ale sale consecinţe, îi va mutila opera şi viaţa, şi va acoperi cu lavă nu numai spaţiul carpato-danubiano-pontic, ci mult peste: de la Berlin până în Siberia. În anul 1942 participă cu trei acuarele (Maica Filofteia, Portretul lui Crespin (reprodus pe coperta catalogului) şi Portretul lui C. Stelian) la Salonul Oficial de Toamnă (desen, gravură, afiş) găzduit de Sala Dalles. În 1945 (15 XI-28 XII) a onorat Expoziţia "Franţa văzută de pictori români" cu acuarela Vedere din Paris, iar peste patru ani s-a strecurat cu o acuarelă la expoziţia Mama şi copilul. Expoziţia Anuală de Stat, din 1958, a fost ultimul „favor” artistic pe care, „în mărinămia sa”, i l-a putut face noul regim.

Pentru a nu-şi ieşi din mână va ilustra volumele de versuri Balcic (1940) şi Povestea Maicii Domnului (1945), semnate de Ion Pillat, soţul ei. De aici încolo (cu amintitele excepţii), închisă i-a fost calea spre expoziţiile regimului, nu şi pensula care "Pictează sute de acuarele din care s-au păstrat câteva zeci în colecţii publice şi personale. Multe nedepistate încă. De la instaurarea formală a "regimului democrat" s-au mai scurs 16 ani până când, în sfârşit, s-a luat voalul de pe opera acesteia. Altfel spus, acuarelele şi desenele Marie Pillat-Brateş au aşteptat o viaţă de om pentru a se reîntâlni cu cei cărora le-au fost hărăzite. Minunea a fost posibilă graţie persuasiunii nepoatei şi a unor colaboratori, ce au acompaniat-o cu toată preţuirea şi afecţiunea, aşa cum a procedat cu

7 Ibidem, I. Ştefănescu, p. 84. 8 Ibidem, D. Bâşcu, p. 85.

137

întreaga operă a distinşilor ei înaintaşi. La amintita expoziţie, de la Galeria Dialog, din noul sediu la Primăriei Sectorului 3, situată în coasta Pieţei Obor, cu spaţii generoase proiectate şi folosite pentru astfel de evenimente, au fost expuse 73 de lucrări.

Deţinătoare a câtorva acuarele de Maria Pillat-Brateş, poeta Doina Uricariu nu poate şi nu vrea să eludeze faptul că „Opera Mariei Pillat-Brateş a suferit dimpreună cu cei care au achiziţionat lucrările artistei, majoritatea acestora fiind personalităţi ale lumii interbelice, oameni politici de prim rang, membri ai unor familii care au creat România modernă, diplomaţi acreditaţi la Bucureşti, familii din rândul aristocraţiei, marii şi micii burghezi, reprezentanţi ai Casei Regale. Mulţi dintre colecţionarii artistei, dacă nu aproape toţi au făcut puşcărie politică, au suferit ani grei de domiciliu forţat, au fost evacuaţi în câteva ore din casele lor şi toate bunurile le-au fost confiscate.” 9

Iată unde, când şi cum îşi dau mâna "duşmanii poporului !"

MARIA PILLAT BRATE Ş - A FORBIDDEN AQUARELLIST - a false treaty guide -

Maria Pillat Brateş is part of a family which included three generations of artists writers: - Ion Pillat - her husband - writer - Dinu Pillat - her son - writer imprisoned in communist prisons - Cornelia Pillat - his wife - writer - Monica Pillat - niece - writer Maria Pillat Brateş is a descendant of an old family from Bucharest - the family of the Ion

Dumitrescu Procopius lawyer. Maria Pillat was devoted to watercolour, performing at the highest level in Romania but over the edge country till America.

At the same time with the settin up of the communist regime, Maria Pillat Brates was private by freedom, her houses and estates was nationalized and she couldn’t participate to the personal and group exhibitions from Bucharest. In her old age, Maria Pillat Brates endured privations and disease, safeguarded by her son.

9 Ibidem, Doina Uricariu, p. 139.

138

G. T. KIRILEANU ÎN DOCUMENTE INEDITE

Ioana COŞEREANU*

Key words: G. T. Kirileanu, undiscovered documents, literary history, “The King Ferdinand I” Foundation. Cărturarul G. T. Kirileanu, o personalitate aproape uitată de noi, cei de azi, are meritul de a

fi fost un bun istoric literar, folclorist şi epistolograf, care a deţinut şi apoi a dăruit statului român imensa lui bibliotecă. Conţinea 30.000 de volume de carte, importante materiale inedite, documente în manuscris donate mai târziu, la plecarea sa din lumea aceasta, Bibliotecii Judeţene din Piatra Neamţ, împreună cu întreg imobilul, care i-a slujit de locuinţă şi bibliotecă, şi care acum îi poartă numele. Toate contribuţiile sale editoriale, atât cele de istorie literară, de folclor, cât şi cele de istorie a culturii în general, se referă la materiale inedite aflate în colecţia lui sau din colecţiile Bibliotecii Academiei sau ale Arhivelor Statului. Cunoscutul exeget al vieţii şi operei lui G. T. Kirileanu, profesorul Constantin Bostan, a lăsat un bogat material documentar care poate fi folosit selectiv.

G. T. Kirileanu s-a născut într-un sat sărac, Holda-Broşteni, de pe malurile Bistriţei moldoveneşti, în martie 1872. La 7 ani rămâne orfan de mamă. Aceasta moare la naşterea celui de al doilea copil, Simion (viitorul învăţător şi culegător de folclor, Simion T. Kirileanu), astfel încât cei doi copii sunt crescuţi de bunicii dinspre mamă, preotul Teodor şi soţia sa, Axinia; bunicul le era şi tutore, deci copiii au purtat numele bunicului, Teodorescu, abia mai târziu adăugându-şi numele de familie al tatălui lor, Chirileanu, dar scris cu K.

Primii ani de şcoală îi începe în satul natal, Holda. Apoi îşi continuă studiile la Broşteni, la vestita şcoală a lui Nicolae Nanu, unde învăţase şi Creangă, până la povestea cu acele capre ale Irinucăi; clasele a III-a şi a IV-a le continuă la Fălticeni, apoi la şcoala de cântări bisericeşti de la Piatra Neamţ, pentru a respecta tradiţia familiei dinspre mamă, care înregistrase şase generaţii de slujitori ai Bisericii. Însă, învăţătorul său, Mihai Lupescu din Broşteni, având în vedere temeinicia pregătirii şcolare a elevului său, dorinţa acestuia de a învăţa carte, reuşeşte să-l convingă pe bunicul copilului, preotul Todică, să-l înscrie la Şcoala Normală “Vasile Lupu” din Iaşi, pentru a deveni învăţător. La Iaşi, a avut profesori pe Constantin Meissner, Petru Poni, Nicolae Culianu, Al. Philippide, în cadrul Liceul „Institutele Unite”, apoi la Facultatea de Drept. După licenţă, dobândită magna cum laudae, i-a cerut lui Titu Maiorescu (atunci ministru de Justiţie) să fie transferat de la Judecătoria Iaşi la cea din Broşteni, conform tendinţelor poporaniste ale vremii, pentru a contribui la ridicarea nivelului cultural, economic şi social al satului românesc.

Au devenit cunoscute şi apreciate preocupările sale de istorie literară, aşa încât este important să precizăm contribuţiile sale pentru întregirea operelor lui Ion Creangă şi ale lui Mihai Eminescu; de asemenea să ne referim la imensul material epistolar alcătuit din scrisori către confraţi şi care constituie foarte bune surse de informaţii bibliografice, biografice sau de alta natură, contribuind astfel la redescoperirea personalităţii marelui cărturar. Este unul dintre primii editori ai operei politice a lui Eminescu, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, în 1906, cel mai longeviv editor al lui Creangă. În 1906, intră în serviciul Casei Regale, ocupându-se de corespondenţa în limba română şi de petiţiile către Suveran, iar din 1909 devine Bibliotecar al Palatului Regal. Este un apropiat al prinţului Barbu Ştirbei. În 1930 este înlăturat din aceste funcţii, odată cu urcarea pe tron al regelui Carol I. În 1935, se retrage la Piatra Neamţ, în casa construită pentru a fi locuită, dar şi pentru a adăposti biblioteca sa de 30.000 de volume (ce cuprindea carte editată între anii 1630-1960) şi care, în 1956, va fi dăruită, cu întreg imobilul viitoarei Biblioteci Judeţene, iar importanta colecţie de manuscrise Bibliotecii Academiei. Litereatura sa epistolară foarte bogată şi foarte diversă a fost puţin cercetată şi publicată, mare parte rămânând inedită.

* Muzeograf, Complexul Naţional Muzeal „Moldova” Iaşi.

139

Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi deţine o serie de documente, cele mai multe scrisori din perioada când era secretarul şi directorul Fundaţiei Regale „Ferdinand I”, din anii 1931, 1933-1934, aşadar, din perioada premergătoare retragerii sale la Piatra Neamţ, precum şi un număr important de scrisori care i-au fost adresate de persoane cu care fie colabora oficial şi profesional, fie era în relaţii de prietenie.

Vom comenta aici, fără a reproduce textele, care sunt destul de lungi, câteva dintre acelea care-i poartă semnătura autografă şi care ne-au impresionat prin precizia destăinuirii, claritatea şi francheţea confesiunii, dar mai cu seamă pentru observaţiile sale de ordin profesional şi social ce dezvăluie ţinuta morală şi procupările sale profesionale de care se achita ireproşabil. Din câte ştim, documentele de faţă sunt inedite, urmează însă să ne pronunţăm cu mai multă fermitate după o verificare mai atentă. Iată câteva dintre ele: cea din 14 februarie 1931, o scrisoare adresată lui Andrei Veress, istoric ungur, al cărui text se referă la publicarea volumelor legate de istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti,1 şi la neajunsurile pe care le provoca autorul ungur prin numeroasele sale intervenţii ulterioare asupra unui text deja cules. Textul scrisorii mai vorbeşte şi despre termenii contractuali dintre Fundaţia Regală „Ferdinand I” şi tipografia „Cartea Românească”, despre interminabilele discuţii şi costurile suplimentare care s-ar putea adăuga în cazul luării în calcul al noilor modificări, într-un moment când termenii contractuali erau deja stabiliţi. Veress se afla la Budapesta, de unde expedia materialele legate de volumul sus menţionat, dar mai ales fragmentele legate de Bibliografia ungaro-română,2 la care considera că trebuie să adauge orice reinterpretare. În decembrie următor, în scrisoarea datată 24 decembrie 1932, adresată aceluiaşi doctor Veress, discuţia se purta tot asupra titlului menţionat mai sus, care acum ajunsese la volumul V, de data aceasta fiind editat cu prefaţa semnată de istoricul Constantin Giurescu la care G. T. Kirileanu semnalează foarte multe greşeli de tipar. Din conţinutul scrisorii mai aflăm şi despre criticile aduse textului semnat de Veress, de către Nicolae Iorga şi Constantin Giurescu, în rubricele revistei „Istoria României”. De asemnea, lui Andrei Veress i se mai aduc reproşuri legate şi de suplimentarea costurilor de tipărire din vina sa, costuri pe care le pretinde tipografia “Viaţa Românească” şi care ar crea dificultăţi financiare Fundaţiei, precum şi reproşuri generate de amestecul autorului în chestiuni care nu-l privesc. Din comentariile preşedintelui Fundaţiei Regelui „Ferdinand I”, care-l vizau pe Veress şi relaţia acestuia cu Biblioteca Ksiazat Czartoryskich din Krakowia, cităm: ”Domnul Preşedinte a pus următoarea rezoluţie: Nu cunosc obligaţiunile domnului Veress şi dacă poate fi binevoitor; nu ne putem lua obligaţii pe care Fundaţia nu le are.”

Găsim şi două scrisori ale lui Veress către G. T. Kirileanu, ambele expediate din Budapesta, prima în 6 iunie 1931, cea de a doua în 24 iunie 1931. Prima scrisoare conţine pe verso semnătura şi răspunsul lui G. T. Kirileanu din poziţia de secretar al Fundaţiei Regale „Ferdinand I”, datată, 16 iunie 1931. Istoricul vorbeşte despre tipărirea volumului II al Bibliografiei româno-ungare, despre faptul că este dat la tipografie şi că a fost deja revăzut şi corectat de domnul Todor. De asemenea, istoricul cere un avans din onorariul ce i se cuvine. Din răspunsul lui Kirileanu aflăm că onorarea cererii lui Veress va putea fi finalizată abia după luna iunie, deoarece preşedintele Fundaţiei „Ferdinand I” este plecat din ţară. G. T. Kirileanu îl sfătuieşte pe Andrei Veress ”să adreseze o altă cerere preşedintelui fundaţiei prin care să solicite achitarea restului cuvenit pentru volumul I şi jumătatea I pentru volumul al doilea”. Scrisoarea următoare, datată 24 iunie 1931, poartă semnătura istoricului ungur şi vorbeşte despre suma datorată lui de Fundaţie, despre volumele I, II şi IV din Bibliografia română-ungară, aflate sub tipar în curs de apariţie. Aceste volume vin în completarea celui editat de Academia Română, sub titlul Bibliografia Românească Veche, care se oprea la anul 1830. Legat de volumul IV al documentelor româno-ungare, autorul precizează că ar putea începe cu domnia lui Mihai Viteazul pentru care urmează să se documenteze la Viena.

Alte două scrisori sunt adresate profesorului ieşean Mihai Costăchescu, colaborator al Fundaţiei Regele „Ferdinand I”, şi se referă la publicarea unora dintre documentele lui Ştefan cel Mare. Conţinutul referatului, redactat şi semnat de G. T. Kirileanu, în calitatea sa de secretar al 1 Este vorba despre celebra colecție Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, 11 vol., 1929-1939. 2 Bibliografia română-ungară, București, 3 vol., 1931-1935.

140

instituţiei numite mai sus, dezvăluie unele detalii legate de publicarea în volum a documentelor lui Ştefan cel Mare, menţionând şi comentând rolul profesorului Costăchescu în cadrul acestei lucrări. Volumul urma să apară sub aprobarea Fundaţiei, iar G. T. Kirileanu, care se ocupa direct de această apariţie editorială, se referea aici atât la costuri, cât şi la numărul colilor de tipar pentru tirajul stabilit, la perioada din care datează documentele incluse în volumul în discuţie, adică perioada anilor 1500-1504 şi la faptul că volumele anterioare au fost foarte bine primite de specialişti. Referatul este datat din 15 septembrie 1933 şi poartă tipărit, în partea stângă, sus, antetul Fundaţiei ”Regele Ferdinand I”, iar deasupra coroana regală.

Celălalt document este o scrisoare adresată direct profesorului M. Costăchescu şi se referă la tipărirea aceloraşi documente, la necesitatea suplimentării numărului colilor pentru tirajul aflat în lucru, îndeosebi pentru faptul că între timp autorul a găsit şi va adăuga noi documente. Este comentat faptul că volumele publicate anterior au fost foarte bine primite de public şi apreciate în mod special de specialişti.

Patrimoniul Muzeului de Istorie deţine un număr mare de documente autentice în manuscris, semnate de G. T. Kirileanu sau în legătură cu acesta, achiziţionate în cea mai mare parte de la un ofertant din Piatra Neamţ, documente importante pentru reconstituirea etapelor de viaţă ale însemnatului colecţionar, istoric literar, folclorist, dar şi a acelora cu care a intrat în contact şi care dezvăluie informaţii demne de luat în seamă despre preocupările sale, despre profesionalismul său şi îndeosebi despre probitatea sa morală exemplară.

G.T. KIRILEANU IN UNDISCOVERED DOCUMENTS

G. T. Kirileanu, a scholar whose personality is almost forgotten, has the merit of having been a good literary historian, folcorist and epistolograf. He owned and then gave to the roman state his immense library that contains 30,000 volumes of books, important unpublished materials, documents, manuscripts donated at his death to the district library from Piatra Neamt along with the entire building which served as the home and the library which now bears his name.

All of his editorial contributions, both the literary history, the folclor and the history of culture generally refers to unpublished materials that are in its collection or collections of the Academy library or State Archives. Considering the fact that in Iasi, the National Museum Complex Moldova holds a number of papers, most letters from the period when he was the secretary and the director of the Foundation of Royal Ferdinand in 1931,1933,1934, in the previous period of its withdrawal at Piatra Neamt, as well as an important number of letters that were addressed by people with whom he collaborated, with either official and professional, or he was in friendly relations, we propose to comment in this paper some of those letters that carries his signature.

141

PICTORUL SORIN MANOLESCU FOTOGRAFII INEDITE DIN COLECŢIA FAMILIEI

Gabriela CLOŞCĂ*

Key words: Sorin Manolescu, painter, regional culture, Braila.

Istoria culturii şi civilizaţiei a înregistrat în paginile sale, în toate timpurile, realizările şi

creaţiile unor personalităţi reprezentative la nivel naţional. Fenomenele culturale dezvoltate la nivel regional (provincial) au rămas mai puţin cunoscute. Dunărea de Jos constituie o zonă caracterizată prin specific local şi capacitate de creaţie originală. Datorită dezvoltării marilor oraşe-port, printre care se numără Brăila, a dispus în perioada dintre cele două războaie mondiale de resurse materiale şi spirituale considerabile.

Viaţa culturală interbelică la Brăila intră sub incidenţa localismului creator1 manifestat prin tendinţa provinciei de a se afirma, de a contribui la valorile naţionale. Pe lângă formele instituţionalizate de cultură, la Brăila s-au manifestat până în preajma războiului, iniţiative particulare sau de grup care au dus la crearea unor societăţi culturale, asociaţii sau grupuri artistice2.

În anul 1937 s-a constituit la Brăila Grupul „Dunărea de Jos”, prima grupare artistică din care făceau parte Gheorghe Naum, Mihail Gavrilov şi Sorin Manolescu3. Gheorghe Naum (17 aprilie 1907-15 mai 1968) a fost gravor şi pictor. A reprezentat în lucrările sale atmosfera şi personalitatea cu totul aparte a Brăilei, Dunărea şi oamenii locului. Mihail Gavrilov (8 noiembrie 1899-28 septembrie 1968) a fost un peisagist care a abordat teme din lumea acvatică şi vegetală. Sorin Manolescu (14 noiembrie 1895-17 februarie 1981) a abordat în creaţia sa motive diferite faţă de cele întâlnite în lucrările membrilor grupului. A interpretat într-o manieră realistă tema peisajului şi a naturii statice, a imortalizat Bălțile Brăilei astăzi dispărute.

Grupul „Dunărea de Jos” şi-a propus la înfiinţare să se constituie într-un nucleu în jurul căruia să graviteze întreaga viaţă artistică a oraşului, să menţină şi să dezvolte interesul publicului pentru arta plastică de valoare. Grupul a beneficiat de îndrumarea şi autoritatea spirituală a lui Ion Theodorescu-Sion (2 ianuarie 1882-31 martie 1939), legat şi el de Brăila (s-a născut în localitatea Ianca)4.

Prima expoziţie a Grupului „Dunărea de Jos” a fost deschisă la Brăila, la 19 februarie 1939. Vernisajul a avut loc în prezența lui Theodorescu-Sion. Spaţiul destinat pentru expunere, imobilul din strada Galaţi nr. 1 - fosta sală a Clubului Sfatului Negustoresc, a fost amenajat cu scopul de a crea o atmosferă aparte, sugerată de prezenţa obiectelor şi plantelor decorative.

Din catalogul-invitaţie Expoziţia Grupului „Dunărea de Jos” reiese contribuţia artiştilor la realizarea expoziţiei: Gheorghe Naum – 23 de picturi şi 10 gravuri, Mihail Gavrilov – 17 picturi, Sorin Manolescu – 12 picturi. Expoziţia a fost deschisă în perioada februarie - martie şi s-a bucurat de succes. Sorin Manolescu a notat ulterior numărul lucrărilor vândute: Naum – 22 de lucrări, Gavrilov – 15, Manolescu – 125. A doua expoziţie a grupului s-a deschis în anul 1943, între 11-13 aprilie, în Sala Muncă şi lumină situată pe strada Danubiului nr. 26.

În anii următori, grupul s-a destrămat din diferite motive, unul şi poate cel mai important a fost războiul. Cei trei pictori au evoluat fiecare pe propria cale, dar s-au mai reîntâlnit în cadrul expoziţiilor colective. Pentru fiecare dintre ei activitatea din cadrul grupului a fost deosebit de importantă, marcându-le evoluţia ulterioară. Au fost prezenţi mereu în viaţa culturală a oraşului, au

* Muzeograf, Muzeul de Istorie al Brăilei. 1 Elena-Emilia Lica, Localism creator la Dunărea de Jos, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2003, p. 4. 2 Ibidem, p. 78. 3 Ana-Maria Harţuche, Prima grupare artistică înființată la Brăila, în „Istros”, VII, Brăila, 1994, p. 411. 4 Ibidem, p. 413. 5 Catalogul-invitaţie al Expoziţiei Grupului „Dunărea de Jos”, 1937. 6 Ana-Maria Harţuche, op. cit.

142

participat la expoziţii naţionale, personale sau de grup. Lucrări semnate Naum, Gavrilov şi Manolescu, se află în colecţiile Muzeului Brăilei, Secţia de Artă, în colecţii private şi la deţinători particulari7. Firul vieţii primilor doi s-a frânt în anul 1968, punând punct creaţiei lor artistice. Sorin Manolescu a trăit până în 1981 şi a continuat să picteze până în ultimii ani ai vieţii, împotriva tuturor opreliştilor ivite de-a lungul timpului8.

Începuturile artistice ale lui Sorin Manolescu se situează în deceniul al doilea al secolului al XX-lea. Acest deceniu coincide cu perioada construirii unei profesii potrivit cerinţelor timpului. Primele picturi sunt datate 1926/1927: Portret, Scrisoarea şi Marină9. Între 1931-1933 i-a cunoscut pe Gheorghe Naum şi Mihail Gavrilov. După constituirea Grupului „Dunărea de Jos”, în 1937, au făcut călătorii la Curtea de Argeş, împreună cu Ion Theodorescu-Sion. La prima expoziţie a grupului participă cu 12 lucrări: 1. Canalul Corotişca, 2. Drumul Radovanului (Argeş), 3. Strada Teatrului, 4. Canalul Filipoiu, 5. Satul Valea Danului (Argeş), 6. Prin pădure (Argeş), 7. Căsuţă ţărănească (Argeş), 8. Sălcii (Balta Brăilei), 9. La margine de pădure, 10. Sălcii (Balta Brăilei), 11. Peisaj din Balta Brăilei, 12. Marină10. În 1939 a expus la Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură două lucrări11. A participat şi în anul următor cu un Peisagiu12.

A deschis în acelaşi an o expoziţie personală la Brăila, în strada Galaţi nr. 1. La 11 aprilie 1943 a avut loc a doua (şi ultima expoziţie a grupului). În anii următori, 1944-1945, a fost din nou admis la Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură – Bucureşti13. În anul 1946 a deschis o altă expoziţie personală la Brăila în clădirea fostului Consulat Italian. Între 1948-1971 a participat la expoziţii colective (17), în Brăila, Galaţi, Bacău Iaşi, Tolbuhin (Bulgaria). Alte două expoziţii personale au avut loc la Brăila în 1970 şi 1975. Prima expoziţie retrospectivă, cu 107 lucrări, a fost deschisă la 25 iunie 1972, la sediul Muzeului Brăilei din Piaţa Traian nr. 314.

O incursiune în biografia pictorului nu poate decât să completeze imaginea de om al vremurilor sale, personalitate de excepţie, cunoscută şi respectată în cercurile sociale şi în lumea artistică. “Sorin Manolescu reprezintă modelul european al intelectualului dintre cele două războaie mondiale. Născut cu un talent artistic deosebit, educat pentru răspunderi sociale, a ştiut să împletească toate componentele vieţii sale, de la profesie la munca de artist, de la viaţa de familie la viaţa socială. A încercat de-a lungul vieţii să se menţină deasupra circumstanţelor, traversându-le fără a se lăsa înfrânt de ele” 15.

Sorin Manolescu s-a născut la 14 noiembrie 1895, în comuna Armăşeşti (jud. Ialomiţa).16. Tatăl său, Gheorghe Manolescu, a fost profesor. După absolvirea Liceului „Petru şi Pavel” din Ploieşti, tânărul Sorin Manolescu a urmat, între 1911 și 1915, cursurile Şcolii Superioare de Comerţ din Craiova după care s-a înscris la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. După declanşarea Primului Război Mondial, a fost încorporat la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Botoşani (august 1916 – martie 1917). În martie 1917 a fost repartizat ca elev-plutonier la Regimentul 17 Infanterie. A luat parte la luptele de la Mărăşeşti, după care a fost avansat sublocotenent. A luptat la Panciu, sectorul Piatra Neamţ şi Turtucaia.

7 Georghe Naum (edit. Maria Stoica), Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2007; Corneliu Stoica, Mihail Gavrilov, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galați, 2010. 8 Toader Buculei, Prezenţe brăilene în spiritualitatea româneacă, DJCCPCN Brăila, Editura EX LIBRIS, 2004, p. 248. 9 Catalogul Expoziţiei retrospective Sorin Manolescu, Brăila, iunie-iulie 1972. 10 Catalogul-invitaţie al Expoziţiei Grupului Dunărea de Jos, 1937. 11 Catalogul Salonului Oficial de Pictură şi Sculptură, cat.139-140. 12 Catalogul Salonului Oficial de Pictură şi Sculptură, cat.167. 13 Raportul activităţii artistice întocmit de Sorin Manolescu în 1971; Catalogul Salonului Oficial de Pictură şi Sculptură, cat. 182. 14 Catalogul Expoziţiei retrospective Sorin Manolescu, Brăila, iunie-iulie 1972. 15 Ana-Maria Harţuche, Cuvânt de deschidere la Expoziţia Biografii ale secolului XX – Sorin Manolescu, “Obiectiv-Vocea Brăilei”, 18 decembrie 2008. 16 Toader Buculei, op. cit.

143

Sorin Manolescu nu a vorbit niciodată despre perioada armatei şi participarea sa la Primul Război Mondial. Singurele referiri (destul de sumare) sunt cele din Autobiografia cea mai extinsă: „Am intrat în armată la 25 septembrie 1916 ca elev la Şcoala Militară de Infanterie din Botoşani. La 1 iunie 1917 am fost avansat sublt. în rezervă şi repartizat la Regimentul 75/76 Infanterie cu care regiment am luat parte la luptele de la Mărăşeşti (1 august 1917), Panciu şi apoi la Piatra Neamţ în contra Germanilor. Am fost demobilizat la 20 martie 1918. Posed ca toţi ostaşii care au luptat în timpul Războiului 1916-1918, Crucea de Război Comemorativă. De la data demobilizării – 20 martie 1918 – nu am mai fost chemat în armată decât la 1.II. 1940 la Regimentul 23 Infanterie pentru o concentrare de o lună”. 17 După demobilizare (1919), şi-a continuat studiile, absolvind în 1920 Academia de Înalte Studii Comerciale şi Economice. În 1921 a plecat în Italia, la Genova, unde s-a încris în anul al IV lea al la Ro (Regalo) Istituto Superiore di Scienze Economiche e Comerciali, absolvită în 1922. Lucrarea de diplomă susținută a avut tema Dottore in scienze economiche e commerciali, obținând Diploma di laurea. După mai multe angajări în străinătate, în Italia (Milano), Elveţia (Laussane), Franţa (Paris), revine în ţară, în 1924. A lucrat până în 1927, la diferite bănci şi societăţi.

Începând cu 1927 a fost angajat prin concurs în cadrul Ministerului Muncii pe posturi şi gradaţii diferite. La 10 septembrie 1931 a fost numit şef de regiune la Inspectoratul Muncii Brăila, până la pensionare, în 1947. De-a lungul activităţii a primit o serie de distincţii oficiale: prin Decret Regal, semnat de Carol al II-lea, era numit membru al Ordinului „Coroana României” în gradul de Cavaler (1933) și al Ordinului „Steaua României” în gradul de Cavaler (1935), apoi primește Crucea de Aur a Ordinului „George I” din partea regelui Greciei (1938). Regele Mihai îl numește membru al Ordinului „Coroana României” în grad de Ofi ţer (1941).

Activitatea sa în cadrul Inspectoratul Muncii Brăila a fost cunoscută şi apreciată, dar şi contestată după schimbările produse în ţară după război18. S-a stins din viaţă, la 5 februarie 1981, la locuinţa sa din Brăila. În necrologul său era menționat: “Sorin Manolescu nu s-a îndoit niciodată de corectitudinea drumului ales, de soluţionarea unor probleme şi de deciziile luate în momentele importante în exercitarea profesiei. A fost încredinţat că timpul va repune lucrurile în dreptul lor, că le va restitui valoarea reală” 19. A alcătuit, ordonat, păstrat şi depus în siguranţă un fond documentar ce conţine documente despre actvitatea sa profesională şi artistică20. În afara acestui fond oficial, familia mai deţine încă în album, fotografii care oferă informaţii ce întregesc personalitatea omului de un profesionalism desăvârşit: Sorin Manolescu.

THE PAINTER SORIN MANOLESCU - UNDISCOVERED PHOTOS FROM THE FAMILY COLLECTION

The period between the two world wars was marked by a current statement of regional cultures

within the broader national culture. This was made possible by economic development. In Braila (one port cities of the Lower Danube) in addition to specialized institutions have enabled a

large number of companies and artistic groups. In 1937 Sorin Popescu founded the Lower Danube artistic group - a true nucleus of local fine arts. From this group has been part the painter Sorin Manolescu. He represented in his creation forests and landscapes from the pools of Braila, missing today.

His artistic activity has been woven with a particularly interesting biography. In the family album are a series of photos that completed the typical intellectual interwar potrait of Sorin Popescu.

17 Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Brăila, Fond Sorin Manolescu, Autobiografie, Dosar 16. http://pravaliamea.wordpress.com/2011/11/14/sorin-manolescu/ 18 Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Brăila, Fond Sorin Manolescu, Dosar 7-8. 19Ana-Maria Harţuche, op. cit. 20 Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Brăila, Fond Sorin Manolescu.

144

În uniforma Şcoalei de Comerţ din Craiova (1914).

Editura Fotografia Artistică M. K. Dudinsky, Craiova.

1915. Foto Waisman. Calea Rahovei 3 Bucureşti

Rănit în luptele de la Turtucaia (23 august 1916)

Împreună cu familia la sfârşitul războiului

145

1927 – Paris Pierre Charles Photographe

Faub. Montmartre 42.

1937 (?) Galaţi G. MAKSAY

GALATZ

Catalog-invitaţie. Epoziţia Grupului „Dunărea de Jos”, 1937.

1940. Foto ARTE. Brăila

146

1940. Klein. Brăila,

Calea Călăraşi 8.

1955 (în atelier).

Cale. Ulei/pânză, 50x60 cm, semnat şi datat dreapta jos cu roşu SM 71. Colecţie paticulară.

Pădure. Ulei/carton, 30,8x42,5 cm, semnat dreapta jos cu negru Sorin Manolescu, nedatat. Colecţie

particulară.

147

REPREZENTANŢI DE SEAMĂ AI ÎNV ĂŢĂMÂNTULUI UNIVERSITAR DE PROFIL CHIMIC IE ŞEAN -

O CONTINUITATE A ELITELOR ACADEMICE

Monica NĂNESCU**

Key words: important personalities, university education, chemistry profile, academic elites. Eduard Burnett Tylor (1832-1917), pionierul britanic al antropologiei, descria cultura ca

fiind „acel complex care include cunoaşterea, credinţele, artele, dreptul, morala, obiceiurile pe care şi le-a însuşit omul ca membru al societăţii”. 1 În raport cu personalitatea umană, cultura reprezintă tot ceea ce omul a dobândit în calitatea lui de membru al unui grup social.

Ca fiinţă istorică, omul participă totdeauna la un „câmp stilistic” ce-şi pune amprenta asupra creaţiilor sale.2 Destinul îi poate fi descifrat analizând acest imens patrimoniu de creaţii spirituale şi tehnice, acumulat în decursul veacurilor, în cadre geografice şi sociale diferite, în societăţi având legi, instituţii, tradiţii şi structuri variate. Ideile, opiniile, credinţele şi atitudinile, codificate în opere cu funcţie simbolică,3 alcătuiesc universul specific al existenţei umane, care este de fapt universul culturii. Astăzi, comportamentul omenesc este tot mai frecvent explicat prin recurs la date culturale, valori, mentalităţi şi atitudini.

Există un consens explicit asupra faptului că noţiunea de valoare se află în centrul oricărei definiţii a culturii. Filosoful român Petre Andrei susţine că întreaga cunoaştere presupune valoare: „Valoarea este o condiţie logică a cunoştinţei generale omeneşti şi ca atare nu există nici un domeniu în care aceasta să nu fie afirmată”.4 Criteriile de apreciere a valorilor sunt elaborate la nivel social, au o anumită stabilitate istorică, dar se caracterizează şi prin istoricitate şi relativitate.5 Aceste criterii se schimbă de la o epocă la alta, diferă de la un grup social la altul, iar în actul concret de valorizare ele se individualizează în funcţie de datele specifice ale unei personalităţi.

Cunoaşterea ştiinţifică actuală apelează tot mai mult la perspectiva istorică ca la o dimensiune a sa. Nu este întâmplător faptul că personalităţi renumite din diferite perioade istorice, relativ apropiate secolului nostru, au scris numeroase studii de istorie a gândirii ştiinţifice.

Istoria ştiinţei se rezumă la menţionarea evoluţiei cunoaşterii în diferite domenii din perspectivă diacronică. Cum nici istoria științei, nici istoria culturii nu pot fi înțelese separat, ci doar împreună, este interesant de amintit despre contribuțiile aduse de chimiştii universitari ieşeni la dezvoltarea sistemului ştiinţific educațional românesc, despre contextul cultural și științific în care ei s-au format şi au evoluat.

Elita culturală, aici analizată, poate fi încorporată ușor categoriei intelectualilor publici,6 deoarece fiecare dintre ei a conferit sens proiectelor colectivității pe care a reprezentat-o. Având ambiția explicită de a transforma societatea, ei au devenit intelectuali angajați, mai ales atunci când au reuşit să armonizeze activitatea reflexivă cu cea experimentală.

Înzestraţi cu ambiția explicită de a transforma societatea, chimiştii universitari ieşeni de la începutul secolului al XX-lea au aspirat la o viaţă trăită pe măsura celor mai exigente standarde de conduită etică. Ei au acceptat sarcini cu adevărat nobile şi au susţinut în mod deschis, cu mândrie şi generozitate valorile drepte şi adevărate în care au crezut.

* Dr. Ing., muzeograf - Muzeul Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu” Iași. 1 E. B. Tylor, Cultura primitivă, apud prof. univ. dr. Nicolae Frigioiu, Politologie și doctrine politice, Bucureşti, 2001, p. 104. 2 Lucian Blaga, Arhetipuri și factori stilistici, în „Opere”, vol. 11, București, Editura Minerva, 1988, p. 333. 3 Grigore Georgiu, Filosofia culturii, Curs Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București, 2006, p. 11. 4 Petre Andrei, Filosofia valorii, București, Editura Fundației 1945, p. 54. 5 Tudor Vianu, Originea și valabilitatea valorilor, în „Opere”, vol. 8, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 61. 6 M. Baud, Introduction in Popular Intellectuals and Social Movements, în „International Rewiev of Social History”, University Press Cambridge, 2004, p. 8.

148

Geneza intelectualului modern român avea ca substrat, la momentul istoric la care facem referire, „reluarea contactelor culturale cu Occidentul, prestigiul „civilizaţiei” europene şi aspiraţia „iluminării”, care au constituit motivaţii esenţiale pentru o schimbare a atitudinii faţă de cultură şi educaţie”.7 În speţă, Franţa şi instituţiile sale de învăţământ superior, îndeosebi de la 1870 până la 1914, erau impregnate de o atmosferă politică, culturală şi intelectuală deosebită. Aici era locul unde se forma gustul pentru literatură şi artă, dar şi o curiozitate fără limite acompaniantă în mare parte de un devotament total faţă de spiritul ştiinţific.8

Printre aspiranţii meritocraţi la nivelul academic al exprimării culturale s-au distins, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, profesorii chimişti Petru Poni (1841-1925) la Iaşi şi Constantin Istrati (1850-1919) la Bucuresti, personalităţi care s-au format în atmosfera universităţilor franceze. Ei au aparținut unei generații de savanți care și-a asumat responsabilități în sfera științifică, dar și în sensibila zonă a interesului național în materie de educaţie.

Petru Poni s-a distins în calitate de profesor la renumitele școli ieşene care au funcționat în epocă: Liceul Naţional, Institutele Unite și Şcoala Militară. A elaborat şi tipărit primele manuale de specialitate de la noi din ţară pe care le-a intitulat Cursu de chimie elementară (1869), respectiv Noțiuni de fizică (1874). Valoarea lor a fost probată de faptul că nu au necesitat îmbunătățiri majore vreme de 50 de ani. A înfiinţat prima Catedra de Chimie Minerală la Universitatea din Iași (1897), în același timp fiind și un deschizător de drum într-o ramură științifică de însemnătate naţională. A fost întemeietor și președinte al Societății de Științe din Iași (1900-1925), a participat la reorganizarea vechii Societăți de Medici și Naturaliști din Iași și a fondat prima revistă universitară ieșeană de circulație europeană, intitulată "Annalles Scientifiques de l'Université de Jassy".

Printre cei care s-au simţit atrași de laboratorul de chimie și de ideea creării unei industrii chimice românești care să valorifice resursele naturale (sarea, petrolul, gazele de sondă, mineralele etc.) s-a numărat chimistul Anastasie Obregia (1864-1937). Despre el, istoria chimiei consemnează că a studiat ingineria la Zürich, avându-i ca profesori pe vestiţii savanţi A. Hantzsch, F. Treadwell, L. Neumann. În anul 1892, după ce ocupă prin concurs postul de la Catedra de Chimie Organică, creată prin scindarea catedrei de chimie a profesorului Petru Poni, devine primul profesor care a iniţiat ulterior, în anul 1927, primul curs de chimie tehnologică la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi. Cercetarile din domeniul chimiei organice le-a îndreptat spre studiul diazolilor şi spre obţinerea de noi coloranţi din clasa chinaldinei, spre reacţii caracteristice pentru piridină. S-a făcut remarcat prin încercările efectuate în vederea obţinerii de stereizomeri noi, dar şi prin cele referitoare la metode de dozare a alcoolului etilic. Anastasie Obregia a fost mult apreciat de discipoli şi lucrările sale au fost dezvoltate de către urmaşii săi universitari, astăzi fiind considerat pe drept cuvânt întemeietorul şcolii de chimie organică de la Iaşi.

Secolul XX a determinat mutaţii semnificative în spaţiul culturii, dintre care se detaşează succesele obţinute de cunoaşterea ştiinţifică, de unde şi predominanţa acordată valorilor ştiinţei. Cunoașterea știinţifică, drept anticipare și explicare a stărilor și transformărilor reale, se dobândeşte prin structuri matematice ce permit interpretarea datelor, obţinute prin observaţie și experiment, care presupune abstractizare şi generalizare.

Consecinţele Legii Spiru Haret (1889) asupra întregului spaţiu cultural şi ştiinţific, în special asupra mediului academic, au crescut capacitatea de absorbţie a culturii scrise. Fundaţiile Regale „Principele Carol” (1921) şi „Regele Ferdinand” (1925), împreună cu Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Carol al II-lea” (1933), alături de Revista „Vasile Adamachi”, au contribuit din plin la dezvoltarea culturii şi la răspândirea ştiinţei. De asemenea, a devenit tot mai vizibil rolul Academiei Române ca instanţă de validare a prestigiului ştiintific.

Înainte de a se distinge în lumea academică din România, prin creaţii de o valoare deosebită, C. V. Gheorghiu (1894-1956) şi Radu Cernătescu (1894-1958) se mândresc cu calitatea de a fi fost oameni de mare caracter. Au dovedit acest lucru pe tot parcursul vieţii lor, cu deosebire atunci când 7 Cristian Ploscaru, Curs special de istorie modernă a românilor. Elita românească din Principatele Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Iași, Editura Universității «Al. I. Cuza», 2011, p. 22. 8 Ch. Charle, Le champ universitaire parisien à la fin du 19e siècle, în „Actes de recherche en sciences sociales”, no. 47-48, 1983, p. 77-89.

149

au luptat pentru salvarea cercetării şi a progresului învăţământului românesc. Aceste calităţi umane, în spatele cărora se află o operă de excepţie, au fost cele care i-au propulsat în vârful celui mai înalt for ştiinţific: Academia Română.

Radu Cernătescu a fost un pedagog excepțional: "Cine l-a ascultat chiar numai o singură dată, explicându-și prelegerea, nu se poate să nu fi rămas profund implicat, vrăjit de calitățile sale didactice".9 A publicat peste 80 de lucrări originale, în revistele și analele științifice românești și străine, din domeniile chimiei anorganice, analitice și biologice. Chimia complecșilor l-a atras în mod deosebit. Rezultatele muncii științifice depuse de profesorul Radu Cernătescu s-a concretizat prin publicarea de lucrări originale, în diverse reviste din țară și din străinătate, cum ar fi: "Annalles Scientifiques de l'Universite de Iassy", "Bulletin scientifiques de l'Academie Roumanie", "Zeitschrift für Physikalische Chemie", "Studii și cercetări științifice", Iași etc. Opera științifică a lui Radu Cernătescu, apreciată în țară și străinătate, a culminat cu alegerea sa ca membru titular al Academiei Române (1948) și, ulterior, ca membru corespondent al Academiei de Științe Maghiare. Tot în anul 1948, Radu Cernătescu a contribuit, împreună cu alți chimiști, la fondarea primului institut de cercetare a chimiștilor ieșeni, care ulterior va purta numele savantului Petru Poni.

C. V. Gheorghiu a fost preocupat mereu de dorinţa de a alcătui un curs de chimie organică complet, care să cuprindă cele mai noi date apărute în literatura de specialitate. Acestea erau însoțite de experienţe demonstrative pe care le îmbogăţea an de an. O deosebită activitate a consacrat-o alcătuirii şi structurării materialului bibliografic, în vederea realizării primului curs complet de chimie organic destinat studenţilor. Astfel, în 1938, publică lucrarea de specialitate, după note de curs, intitulată Curs de chimie organică (litografiat şi tipărit în două volume, între anii 1955-1956), iar în 1956 îi apare monografia Coloranţi organici, lucrare premiată post-mortem, în 1956, cu Premiul de Stat.

În anul 1940 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1955 devine membru titular. În întrega existenţă, a făcut ştiinţă înconjurat de numeroşi discipoli care au beneficiat de spiritul său inventiv, de îndemnurile şi îndrumarea lui şi anume: Lucia Manolescu, Leonia Stoicescu Crivetz, Elena Bogdan, Elena Cozbuschi, C. H. Budeanu, Boris Arventiev, Gheorghe Meran, Magda Petrovanu. 10

Generaţia chimiştilor români formaţi la începutul secolului al XX-lea îl include pe Gheorghe Alexa (1891-1985), cunoscut îndeosebi ca întemeietor de școală în domeniul chimiei pielii și al înlocuitorilor de piele. Contribuțiile sale, în domeniul menționat anterior, au constituit un important reper în evoluția chimiei și tehnologiei prelucrării pieilor. În cei 65 de ani de activitate la catedră, Gheorghe Alexa a contribuit la consolidarea şi dezvoltarea învăţământului superior de chimie şi tehnologie chimică la Iaşi. A îndeplinit funcţia de director al Tăbăcăriei „Industria română” din Iaşi (1922-1928) şi pe aceea de şef de secţie la Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” (1950-1962). Creaţia sa ştiinţifică a vizat două direcţii principale: „Valorificarea materialelor tanante din România sub formă de extracte” şi „Studii şi perfecţionări de procedee de tăbacărie vegetală”.11

Prin lucrările sale despre obținerea substanțelor tanante din materii prime indigene, prin perfecționarea tehnologiilor de tăbăcărie vegetală, minerală și mixtă, precum și prin activitatea didactică și universitară, Gheorghe Alexa și-a înscris cu cinste numele în galeria personalităților tehnice din România.

Alături de Cristea Niculescu-Otin (1879-1954), chimistul Gheorghe Huidovici (1891-1954) este considerat unul dintre întemeietorii Școlii Politehnice "Gheorghe Asachi". Gheorghe Huidovici a efectuat cercetări cu aplicații în industria pielăriei, studiind cu preponderență substanțe vegetale indigene, cum ar fi coaja de molid. Aproape toate lucrările științifice publicate de renumitul

9 Cristofor Simionescu, Magda Petrovanu, Figuri de chimiști ieșeni, București, Editura Științifică, 1967, p. 186-187. 10 Monica Nănescu, In memoriam: C. V. Gheorghiu (1894-1956), Iași, Editura Ștef, 2007, p. 34. 11 Monica Nănescu, Personalități care au contribuit la dezvoltarea școlii superioare de chimie în perioada 1860-1960, în volumul Simpozionului Cucuteni Redivivus. Științe exacte și mai puțin exacte, ediția a V-a, Iași, Editura PIM, 2009, p. 163.

150

profesor sunt legate de tananți și de analiza calitativă (micro, macro și semi-microchimică). În sprijinul procesului de învățământ, Gheorghe Huidovici a editat, în 1951, un Curs de chimie analitică calitativă. A fost ales membru activ al Societății Internaționale a Chimiștilor din Industria Pielăriei (Londra) și membru activ al Societății de Chimie din România (1948).12

Incursiunile în istoria chimiei ne conduc deseori la constatarea că, din timp în timp, apar în lumea academică tineri dotaţi nu doar cu forţă intelectuală remarcabilă, ci şi cu o personalitate aparte. Un exemplu în această direcţie este Radu Ralea (1908-1966), discipol al profesorului Radu Cernătescu, specializat în Franța, ce a îndrumat tinerii în domenii noi, precum radiochimia. A colaborat direct cu cel care a luat Premiul Nobel pentru descoperirea metodei polarografice în analiza chimică, J. Heyrovski, și a contribuit la înființarea școlii românești de polarografie, metodă care a permis stabilirea influenței substituenţilor polari asupra potenţialelor de reducere a nucleului tetrazolic. Om cu calităti personale de excepţie, manifesta „blândețe deosebită, bunăvoinţă şi răbdare", combinate cu exigenţă și „intransigenţă părintească”.13 A amenajat, la Universitatea "Al. Ioan Cuza" din Iași, primul laborator de lucru cu radioizotopi.14 În anul 1965 a publicat cursul Chimia și structura combinațiilor complexe. Activitatea lui științifică s-a concretizat prin publicarea a 70 de lucrări științifice din domeniul chimiei anorganice, chimiei analitice și al chimiei fizice. Lucrările de cercetare în domeniul polarografiei au fost prezentate la diferite congrese internaționale: Jena (1962), Bratislava (1963), Eisenach (1964) și Praga (1966), bucurându-se de o apreciere deosebită.

Următoarea referinţă se îndreaptă spre renumitul profesor de chimie organică a Universității „Al. Ioan Cuza”, Ioan Zugrăvescu (1910-1989). Înzestrat cu o serie de calităţi, printre care s-au remarcat harul deosebit pentru activitatea didactică şi competenţa profesională de excepţie, a întreprins cercetări asupra chimiei N-ilidelor,15 domeniu în care a obţinut rezultate recunoscute pe plan internaţional, creând o şcoală de cercetare de nivel înalt. De asemenea s-a remarcat în sinteza de noi compuşi heterociclici înzestraţi cu proprietăţi bacteriostatice. Monografiile Chimia N-ilidelor şi Ciocloadiţii 3+2 dipolare conţin, în cea mai mare măsură, rezultatele obţinute de renumitul cercetător.

În 1963 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1965 obţine docenţa în chimie. Simultan cu activitatea desfăşurată la Universitate a lucrat la Institutul de Chimie Macromoleculară ,,Petru Poni” al Academiei Române. În 1963 i s-a conferit titlul Doctor Honoris Causa al Universităţii din Nantes.

Cristofor Simionescu (1920-2007) a fost un mare om de ştiinţă ieşean care a contribuit la dezvoltarea ingineriei chimice româneşti şi un profesor de excepţie, formând numeroşi specialişti. A îndeplinit funcţia de prorector (1951) şi rector (1954) al prestigiosului Institut Politehnic din Iaşi. Specialist în domeniul chimiei macromoleculare, a efectuat studii în domeniul chimiei lemnului și celulozei, al polimerilor și copolimerilor grefați, precum și al fibrelor artificiale. De numele său se leagă contribuțiile aduse la sinteza mecanochimică a compușilor macromoleculari (poliamide-poliesteri), iar de o mare însemnătate se bucură cercetările efectuate în domeniul copolimerizării și al obținerii copolimerilor secventați. Este autor a numeroase lucrări științifice. Una dintre cele mai importante lucrări ale sale, Tratat de chimie a compuşilor macromoleculari (în 4 vol.), reuneşte, într-un tot, problemele de fizico-chimia polimerilor cu cele de sinteză şi cu proprietăţile compuşilor macromoleculari. În perioada 1956-1970 a îndeplinit funcţiile de șef al Secției de Chimie Macromoleculară și în perioada 1970-2000 a fost director al Institutului de Chimie Macromoleculară "Petru Poni" din Iași. În anul 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1963 membru titular. A îndeplinit, în perioada 1 martie 1974-2 februarie 1990,

12 Ionel Maftei, Personalități ieșene: omagiu, Iași, Comitetul de Cultură și Educație Socialistă al Județului Iași, 1978, vol. III, 1992, p. 153. 13 Adrian Neculau, Memoria spațiului academic, în „Ziarul de Iași”, 03.12.2011. 14 Prof. univ. dr. Radu Ralea, Analele științifice ale Universității Iași. Chimie, tom. 12, 1966, fasc. 2, p. 1-8. 15 Ionel Maftei, Personalități ieșene: omagiu, Iași, Inspectoratul pentru Cultură al Județului Iași, 1996, vol. VI, 1995, p. 323.

151

funcţiile de vicepreşedinte al Academiei Române și de președinte al filialei Iași a Academiei Române (1963-1974 și 1989-2001).

La Muzeul „Petru Poni-Radu Cernătescu” din Iaşi, cea mai mare parte a numelor mai sus amintite este omagiată în cadrul Camerei Personalităţilor ieşene în domeniul chimiei, aducându-se mereu în actualitate, prin mărturii (cărţi de specialitate, fotografii, diplome şi obiecte personale), contribuţia deosebită pe care aceste personalităţi au adus-o la dezvoltarea ştiinţei şi învăţământului universitar chimic din ţara noastră.

Încheind această succintă prezentare, am dorit să readuc în actualitate o serie de personalităţi formate în marile universităţi ale Europei, ce au activat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX la facultăţile de profil din Iaşi, care au creat şi dezvoltat şcoli superioare de referinţă în domeniul chimiei. Prin rezultatele obţinute, elitele au adus contribuţii esenţiale la progresul cunoaşterii ştiinţifice, au determinat schimbări profunde în metodologia cercetării şi au constituit adevărate modele de competenţă şi pasiune pentru toţi cei interesaţi de istoria chimiei din ţara noastră.

THE IMPORTANT PERSONALITIES OF THE UNIVERSITY EDUCA TION BY CHEMISTRY PROFILE FROM IASI - A CONTINUITY OF AC ADEMIC ELITES

The paper focus on a lot of personalities which have been formed in the big universities of the

Europe and have teached at the „Al.Ioan Cuza” University of Iasi, being important founders and developer of higher chemistry education in Romania.

Through results achieved, the elites brought essential contributions at the progress of the scientific knowledges, have determined the major changes in the research methodology and have constituted the really models of competence and passion for all interested of history of the chemistry from our country.

Their homage is made permanent to the „Poni-Cernatescu” Museum through a lot of testimonials present (speciality books, pictures, diplomas and personal objects) into memorial exhibition and through our cultural activities dedicated of their memorie.

152

NICOLAE STOICA - UN "ZUGRAV" UITAT

Simon SALCĂ Jr .*

„L-am întrebat pe Petre Oprea, în calitatea sa de expert la Casa de Licitaţii Alis, care, după 1990, a avut ocazia să vadă nenumărate tablouri ale unor pictori de odinioară, dacă a nutrit vreodată sentimentul că are în faţă operele unui – cu adevărat mare – uitat. Petre Oprea, un om care-şi cumpăneşte foarte ceremonios răspunsurile, chiar şi la întrebări mai puţin abrupte, a fost net: «Da, Nicolae Stoica! »”.

Tudor Octavian – Pictori uitaţi

Key words: Nicolae Stoica, painter, Post-Impressionism, religious painting.

Introducere La mai bine de două decenii de la căderea oficială a comunismului totalitarist în România, se cuvine cu siguranţă restituirea în circuitul cultural al unor adevărate nestemate ascunse în peisajul cultural din ultima jumătate de veac XX. Un astfel de "giuvaer uitat în beznă şi-n pământ", cum ar spune Baudelaire, este şi pictorul Nicolae Stoica, pe care eu l-am cunoscut în copilărie ca "Unchiu' Nicuţu", un adevărat sfânt Nicolae al copilăriei mele, blând, darnic şi cu părul alb. Îmi amintesc de privirea sa caldă, de figura demnă şi îngândurată, şi de încurajările pline de autoritatea conferită de faptul că stătea în capul mesei familiei reunite la Bucureşti în fiecare vară: "Mănâncă D'Artagnan !". E de prisos să adaug abia acum cuvinte de mulţumire pentru cel care ajuta financiar familia mea, pentru ca eu să pot vizita muzeele Bucureştiului, să îmi pot dezvolta spiritul şi să pot avea acces la comorile culturii române şi universale din domeniul artelor plastice, istoriei şi ştiinţelor naturii. Aşa

îl păstez în memorie... Dar cine era el de fapt ca artist ? Nicolae Stoica a fost un maestru al picturii interbelice din marea generaţie de post-impresionişti care fac gloria picturii româneşti, şi apoi unul din cei care au preferat o prezenţă discretă în plan social, în contrast cu valoarea operei sale, poate mai mult din modestie şi înţelepciune, decât ca să evite posibile ciocniri cu regimul comunist. Prezenţă de marcă la Saloanele Oficiale prezentate la Bucureşti, în anii `30-`40, unde figura cu o pictură de şevalet remarcată de criticii de artă ai vremii, precum şi de confraţii săi pictori, a fost nu numai expozant, dar şi membru al juriului la Salonul Oficial din 1942. După 1945 s-a refugiat în arta sacră a zugrăvirii bisericilor şi în păstrarea tradiţiei, prin restaurarea unor importante monumente religioase, biserici şi mănăstiri din România. După ani de muncă la nivel de excelenţă, maestrul a fost repus în drepturi, însă a refuzat importante

lucrări (restaurarea mănăstirii Putna), pentru a se dedica spre sfârşitul vieţii operei monumentale care i-a încununat activitatea: pictarea interiorului Catedralei Ortodoxe din centrul oraşului Târgu Mureş. Lucrările sale de şevalet se pot găsi în importante colecţii particulare, precum Muzeul Zambaccian, dar şi la muzeele de artă din ţară. Pentru a evita eventuale confuzii trebuie să menţionez faptul că numele pictorului Nicolae Stoica nu trebuie confundat cu cel al cronicarului şi istoricului Nicolae Stoica de Haţeg (1751-1883), protopop ortodox de Mehadia, şi nici cu cel al contemporanilor noştri: Nicolae Stoica-Nuca – pictor şi autor de tapiserii, Nicolae Stoica – tânăr sculptor român, şi Nicolae Stoica – actor şi cascador român. Mai existau alţi doi maeştri ai picturii româneşti cu nume similare: Stoica Dumitrescu şi Vasile Stoica.

* Actor, Teatrul „V. I. Popa”, Bârlad. Membru al Asociaţiei „Prietenii Muzeului «Vasile Pârvan» Bârlad”.

153

Începuturi. Studii (1903-1930) Nicolae Stoica s-a născut la 28 martie 1903, în familia unui mecanic naval cu 9 copii, din Brăila, dar se pare că tatăl său îşi are originea în zona Mărginimii Sibiului. În 1925 absolvă Academia de Arte Frumoase din Bucureşti şi, în acelaşi an, participă la prima sa expoziţie de grup cu tema Tinerimea artistică, unde expune un portret de copil - temă recurentă pe parcursul întregii sale activităţi - întrucât dragostea pentru copii (deşi nu a avut copii proprii) a fost întotdeauna o constantă a vieţii sale, pe care eu însumi am simţit-o din plin. Preocuparea sa încă de timpuriu pentru pictura de şevalet, dar şi pentru suprafeţele mari de pictură, unde spiritul creator se poate manifesta în deplinătatea sa, este evidentă încă din 1926, când executa prima frescă având tematică religioasă, în biserica din comuna Ciocile, lângă Brăila. Din 1926 şi "până în 1932 restaurează mai multe biserici, făcându-se remarcat pentru acurateţea, precizia şi rigoarea stilului său"1.

Consacrare. Saloanele Oficiale (1930-1944) Un start bun pentru artist a fost lansarea timpurie spre o carieră înfloritoare, iar Nicolae Stoica a avut un astfel de start după terminarea studiilor, talentul său fiind apreciat de criticii de specialitate, admirat de confraţii tineri (cu care încheagă prietenii durabile şi întemeiază fecunde confrerii culturale) şi susţinut de figurile importante ale epocii, care îl ajută să îşi ocupe locul cuvenit în galeria marilor artişti ai neamului. Încă din 1930 a fost remarcat şi invitat să expună la Saloanele Oficiale, unde a devenit o prezenţă constantă, şi, în paralel, a continuat să restaureze biserici, cel puţin până în 1932. În 1934 a fost remarcat de Nicolae Iorga, care l-a trimis la studii cu bursă în Italia, la Veneţia, Roma, până în 1937.2 Inutil de precizat că o astfel de bursă era foarte greu de obţinut la vremea aceea şi doar talentele speciale puteau avea acces la o astfel de susţinere financiară şi morală. Această călătorie i-a permis studierea tehnicilor pentru pictură murală şi contactul direct cu operele marilor pictori Europeni.3 "În timp ce se afla la Roma, în 1935, a deschis o expoziţie personală cu 38 de lucrări şi 20 de desene, care s-a bucurat de un mare succes, majoritatea lucrărilor prezentate fiindu-i achiziţionate."4

Tot în anii '30 a pus bazele Mişcării Artistice „Luchian” împreună cu sculptorul Dumitru Anastase (1909-1984) și pictorul Gheorghe Vânătoru (1908-1983), gravorul Alexandru Bassarab (1907-1941), scriitorii Paul Costin Deleanu şi Horia Stamatu.5 Acelaşi cenaclu „Luchian” i-a promovat, în 1937, articolul Revoluţia aşezării româneşti, ce conținea concepte originale şi tradiţionaliste legate de arhitectura românească, şi în care propunea "regândirea habitatului ca întreg, în mod organic".6 Aşa cum am mai spus, recunoaşterea valorii a contribuit la participarea sa constantă la Expoziţiile Salonului Oficial (pictură/sculptură), Expoziţiile Saloanelor Oficiale de Toamnă (desen/gravură/afiş) din 1930 şi până în 1944. În 1942 îl găsim în juriul Salonului Oficial, împreună cu maeştri ai vremii, precum Jean Alexandru Steriadi (vicepreşedintele juriului), Nicolae Dărăscu, Ion Jalea, Cornel Medrea, Camil Ressu. O altă prezenţă, ce trebuie semnalată, este marea Expoziţie de Artă Modernă, din luna iunie

1 Nicolae Balint, în articolul Douăzeci de ani de la moartea lui Nicolae Stoica, restauratorul Catedralei Mari, în cotidianul „Zi de Zi”, Târgu Mureş, 29 ianuarie 2008. 2 Nicolae Balint, op. cit. 3 Aceste eforturi de studiu sunt confirmate şi de autografele prezente pe carţile sale, cu data şi locul achiziţionării, precum cea datată "15 septembrie 1936, Venezia", aflată la începutul volumului Il libro dell'arte. 4 Nicolae Balint, op.cit. 5 "Din iniţiativa pictorului Bassarab, a sculptorului Anastase şi scriitorilor Paul Costin Deleanu şi Horia

Stamatu, ia fiinţă Cenaclul de Artă Populară „Luchian”, adevărat laborator de creaţie, care va pregăti şi realiza, în decembrie 1940, importanta expoziţie de artă naţională „Arta în 1940”; debutul cenaclului se realizează prin aşezarea unei plăci comemorative pe casa în care a trãit și a murit marele pictor român." (Lucrețiu Tudoroiu, articol în revista „Historia”). 6 Lucretiu Todoroiu, Artiștii plastici și rebeliunea legionară, articol de log apărut la adresa:

http://www.lucretiutudoroiu.ro/ la data de 22 ianuarie 2012.

154

1940, organizată de Zammbaccian, J. Al. Steriadi şi Oscar Han, în cadrul Lunii Bucureştilor, unde a expus, alături de maeştrii săi, I. Luchian, I. Andreescu, N. Grigorescu, dar şi de alte nume sonore H. Catargi, Al. Ciucurencu, N. Dărăscu, Şt. Dimitrescu, I. Iser, Th. Pallady, N. Petraşcu, C. Ressu, F. Şirato, N. N. Tonitza, I. Ţuculescu. În cadrul acestei grandioase manifestări culturale, Nicolae Stoica a fost prezent cu două lucrări: Peisagiu, aflată pe atunci în Colecţia Zambaccia, şi Portret de fetiţa, din Colecţia Muzeului „Toma Stelian”.7 În plin Război Mondial, în 1943 sau 1944, a prezentat lucrări la Expoziţia Internaţională de la Berna (Elveţia).8 Lucrările sale de pictură şi grafică, din perioada interbelică, se găsesc în muzeele şi colecţiile particulare din ţară şi străinătate. Recent am descoperit peisajul Strada, tuş negru pe hârtie, semnată N. Stoica, 0,320 x 0,250, cu numărul de inventar 54, în cadrul fondului de lucrări din colecţia Muzeului „Vasile Pârvan” – Bârlad. Cercetarea în vederea constituirii unei liste complete cu lucrările artistului va continua cu aportul unor specialişti în domeniul artelor plastice.

Eclipsa roşie (1945-1947) "Ca și în cazul arhitecților, nici pentru artiștii plastici nu se poate vorbi de o legătură cauzală directă între actul lor de creație și mișcările de stradă din ianuarie 1941. Responsabilitatea, de la Revoluția Franceză încoace, este individuală. Aplicarea acestui principiu suferă însă, cu regularitate, eclipse, atunci când istoria ajunge în puncte de cumpănă, așa cum a fost cazul cu al doilea război mondial și cu perioada regimului comunist. Atunci simpla apartenență la o clasă socială sau la o formațiune politică a ajuns să fie suficientă pentru persecutarea sau condamnarea unui individ."9 Se pare că aceasta a fost şi soarta maestrului Stoica, aflat în plină ascensiune profesională. Clubul „Luchian” era alcătuit din intelectuali (pictori, sculptori, gravori, arhitecţi) cu credinţa în Dumnezeu şi iubitori ai neamului şi tradiţiei româneşti, fapt care i-a determinat pe unii să se înscrie în rândurile Legiunii Arhanghelului Mihail şi pe alţii să devină doar simpatizanţi (cum este şi cazul pictorului N. Stoica). Cei care au militat activ au fost trimişi în prima linie sau închişi în închisori, încă din timpul guvernării mareşalului Antonescu. La venirea comunismului s-a schimbat şi conducerea Ministerului Culturii, iar pictorul Maxy a fost desemnat să facă o listă cu conducătorii legionari, dar şi cu simpatizanţii acestora. Ca urmare, Nicolae Stoica, fiind doar un simplu simpatizant şi nefiind implicat politic, a fost "doar" scos din rândurile Sindicatului Artelor Frumoase, în 1945, pentru a fi reprimit ulterior, în 1947, ca pictor... stagiar (!). Această intruziune brutală a factorului politic în viaţa culturală l-a determinat să se dedice aproape exclusiv sacrului. Nu a mai expus niciodată pictură de şevalet şi nu a mai fost pomenit în nici o lucrare de specialitate, acest lucru retezând brusc ascensiunea sa socială şi culturală şi stârnind "stoica" retragere în sine a maestrului care, poate şi datorită modestiei, a refuzat ulterior să mai participe în mod public la orice manifestare de acest gen.

Perioada sacră (1947 – 1978) Activitatea lui Nicolae Stoica nu s-a stins complet, odată cu retragerea sa din prim-planul vieţii artistice. Dimpotrivă, această distanţare suverană i-a permis să ducă la îndeplinire marile sale opere din ceea ce am putea numi "perioada sacră" a lui Nicolae Stoica. Ca introducere la acest capitol al vieţii sale nu se putea găsi ceva mai potrivit decât cuvintele lui Costin Ioanid: "...şi dacă astăzi, în muzeele noastre, atâtea opere de artă au fost distruse datorită unei groaznice explozii de barbarie, este timpul să ne îndreptăm privirile spre zidurile interioare ale Catedralelor din Galaţi, Constanţa, Cluj, Târgu Mureş, precum şi pe pereţii a numeroase biserici ortodoxe din întreaga ţară..., ele s-au constituit în ample muzee naţionale, care pot sta cu cinste alături de ansambluri

7 Catalogul Expoziția de artă română modernă, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria

Națională, București, 1940, p. 17. 8 Nicolae Balint, op.cit.

9 Lucreţiu Todoroiu, op. cit.

155

asemănătoare, ca acelea de la Assisi, Arezzo, Voroneţ sau Moldoviţa... Iar numele celor care au creat aceste înalte valori - pictorii Ştefan Constantinescu, Gheorghe Popescu, Nicolae Stoica, Gheorghe Vânătoru şi alţii - avem datoria să le înscriem la loc de frunte în aria marilor noştri făuritori de comori artistice...".10 După Cel De-al Doilea Război Mondial, Nicolae Stoica s-a reafirmat atât ca autor de pictură murală bisericească de inspiraţie bizatină, cât şi ca restaurator de pictură bisericească, devenind totodată formator de şcoală în aceste domenii. Cuvintele de admiraţie şi de recunoştinţă ale elevilor săi, dintre care unii au ajuns ei înşişi maeştri, stau mărturie pentru calitatea actului pedagogic pe care l-a susţinut maestrul alături de alte personalităţi care l-au cunoscut în această calitate: "Aş vrea să mă opresc la artistul şi profesorul Nicolae Stoica... Ne-a lăsat unele dintre cele mai mari comori de artă religioasă a acestui secol, dacă ne gândim că viaţa sau crezul său artistic s-a realizat în acele vremuri de grea cumpănă pentru ţara noastră. Era un om blând, ambiţios în tot ceea ce făcea cu un respect pentru tradiţie, iar prin stilul său artistic a creat o Şcoală de urmaşi..." ne spune pictorul şi restauratorul de biserici Petre Achitenie, iar Costin Ioanid adăugă: "...această matematică a gândirii artistice, el s-a străduit în permanenţă să o pretindă şi să o imprime drept regulă fundamentală tuturor ucenicilor ce au avut marea şansă de a fi deprins meşteşugul în preajma lui. Printre ultimele cuvinte, pe care le-am auzit rostite de marele dascăl, în preajma morţii sale, au fost: “Da, am creat o şcoală.”. 11 Dar să ne reîntoarcem la Nicolae Stoica în calitatea de "zugrav", cum ar fi spus maestrul său, Luchian, de pictor de frescă, şi să semnalăm selectiv câteva din contribuţiile sale însemnate la cultura românească. Printre bisericile la a căror restaurare a participat, se numără cele de la Mănăstirea Neamţ şi Mănăstirea Agapia, biserica din Răşinarii Sibiului, biserica Sfântul Nicolae Vlădica din Bucureşti etc.12 Poate cea mai importantă parte a operei sale este împodobirea cu pictura interioară (la majoritatea a folosit tehnica fresco) a mai bine de 25 de lăcaşuri însemnate de cult ortodox din România, din care menţionăm selectiv următoarele biserici şi catedrale: ambele biserici de la Gura Humorului, paraclisul Mănăstirii Agapia, biserica Sf. Gheorghe din Mănăstirea Neamţ13, biserica Sfânta Treime din Răşinari (unde a fost mulţi ani înmormântat Andrei Şaguna), biserica Sf. Luca din Sibiu, biserica Sf. Ierarh Nicolae din Giurgiu (pictura refăcuta complet), Catedrala Ortodoxă din Giurgiu, Catedrala Mitropolitană din Chişinău (lucrare începută în 1942). O menţiune specială se cuvine eforturilor de restaurare făcute de Nicolae Stoica la biserica Mănăstirii Antim din Bucureşti, unde a stat în preajma monahului Daniil Sandu Tudor, membru al Asociaţiei „Criterion” şi întemeietorul Mişcării Spirituale Creştine „Rugul Aprins”. În cartea mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, închinată sfântului martir al neamului Daniil, apare o importantă mărturie a arhimandritului Roman Braga, în care este evidenţiat rolul spiritual al lui Nicolae Stoica: "În 1944, când am fost acceptat oficial în rândul prietenilor lui, Sandu Tudor era inchinoviat ca frate în Mănăstirea Antim din Bucureşti, cu scopul evident de a deveni călugăr. Cu banii lui a renovat chiliile şi Paraclisul mănăstirii pictat de Nicolae Stoica. Şi-a ales ca patron pe cel mai controversat dintre toţi misticii Bisericii Ortodoxe, pe Sfântul Simeon Noul Teolog, la fel de violent şi nonconformist în raporturile lui cu formalismul şi legalismul Bisericii oficiale; şi, întocmai ca el, şi-a construit o chilie sub clopote, în care intrai pe brânci. Acolo a fost primul sediu al Asociaţiei Ortodoxe «Rugul Aprins» [...]. Când Schitul Rarău, prin forţă, a fost desfiinţat şi

10 Costin Ioanid (decedat în 1993), artist plastic şi profesor; fragment din albumul omagial Nicolae Stoica.

1903-1988. 11

Costin Ioanid, în articolul Frescele din Catedrala Ortodoxă Română din Tîrgu Mureş – ultima operă a pictorului Nicolae Stoica, scris în august 1989, probabil pentru a fi prezentat la recepția oficială a picturii interioare a Catedralei Ortodoxe din Târgu Mures. 12

Nicolae Balint, op.cit. 13

Pe siteul oficial al Mănăstirii Neamţ se afirmă: „Lucrările de desfacere şi de rezidire s-au săvârşit cu cheltuiala Statului de către Direcţia Monumentelor Istorice, cu sfatul, binecuvântarea şi sprijinul Înalt Prea Sfinţitului Iustin, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, biserica a fost peste tot pictată de Nicolae Stoica.”

156

călugării închişi, Ieroschimonahul Daniil a împărţit lucrurile din chilia sa. Cărţile le-a dat iubitorilor de studii, iar mie mi-a revenit icoana Maicii Domului a Rugului Aprins, pictată de N. Stoica, la care el ţinea aşa de mult, precum şi un manuscris al unui acatist original, cu corecturi personale. Poate că acestea m-au determinat să scriu rândurile de faţă."14

Capodopera vieții sale: pictarea Catedralei Ortodoxe din Târgu Mureș (1978 – 1987) Activitatea maestrului poate părea covârşitoare pentru mulţi, pictorul Stoica, însă, s-a străduit ca, spre finalul vieţii, să mai adauge artei româneşti încă o capodoperă: executarea picturii interioare a Catedralei Ortodoxe din centrul oraşului Târgu Mureş, o operă de peste 6.500 de metri pătraţi executată în tehnici diferite: frescă, tempera grasă, mozaic şi vitraliu. Redăm descrierea celei mai vaste realizări a lui Nicolae Stoica în viziunea aceluiași Costin Ioanid, poate cel mai atent critic al operei maestrului: "Pictura interioară s-a desfăşurat de-a lungul a 10 ani, pe perioada dintre 1978-1987, fiind executată de către maestrul Nicolae Stoica, între vârstele sale de 75 şi 84 de ani. La data când Nicolae Stoica începe pictura din Catedrala din Târgu Mureş, avea în urma sa o jumătate de secol de experienţe şi de realizări, construise cu obstinaţie o operă de proiectarea valorii căreia în viitor era conştient. Asemenea multora dintre marii artişti dăruiţi fără limite artei lor, Nicolae Stoica nu s-a înclinat nici un moment în faţa dificultăţilor enorme, pe care, la vârsta sa, te-ai fi putut aştepta să încerce a le ocoli. Într-adevăr, cel ce pătrundea în Catedrala din Târgu Mureş în perioada executării picturii, avea, instinctiv, tendinţa să se retragă imediat, văzând deasupra sa o pădure nesfârşită de grinzi, fiare şi scări întortocheate, care îi dădeau sentimentul că stau gata să îl îngroape sub ele. Acolo sus, printre serii nenumărate şi pestriţe de ucenici, unii mai devotaţi, alţii simpli trecători, Nicolae Stoica şi-a desfăşurat ultimii zece ani de viaţă, dăruindu-se cu pasiune descifrării tainei prin care fiecare centimetru din aceste pogoane de pictură de deasupra, din jurul şi de dedesubtul lui, toate aceste zeci şi poate sute de mii de urme de pensule, să dea împreună această mare şi unitară simfonie de forme şi culori cu care a înzestrat viitorimea." Costin Ioanid a dedicat un articol plin de emoţie şi de un real profesionalism, reuşind să surprindă virtuţile esenţiale ale picturii Catedralei: valorificarea luminii din interiorul catedralei (care dispune de o complicată arhitectură) printr-o ingenioasă calculare matematică pentru amplasarea frescelor15, un stil pictural în care se îmbină armonios tradiţia bizantină şi elementele de decorare tipice miniaturilor medievale,16 programul tematic iconografic, a cărui selecţie vădeşte o vastă erudiţie în domeniul filosofiei creştine,17 exigenţa faţă de rigorile canoanelor artistice şi

14 Arhim. Roman Bragă, articol în revista "Lumina lină", reprodus de mitropolitul Antonie Plămădeală în

volumul Rugul aprins, Sibiu, Arhiepiscopia Sibiului, 2002. 15

"Din acest punct de vedere, dificultăţile esenţiale au prezentat scenele şi figurile ce trebuiau situate la mari înălţimi, precum şi cele ce aveau de luptat cu întunecimea creată de lumina neîndestulătoare din foarte multe zone. Prin calcularea dimensiunilor optime ale picturilor de la fiecare depărtare, prin accentuarea expresiei cromatice şi a contrastelor de valori necesare fiecărei suprafeţe, s-a creat o unitate exemplară de percepere a ansamblului, reechilibrîndu-se astfel inegalităţile inerente jocului de distanţe şi lumină ale arhitecturii." Costin Ioanid, op. cit. 16

"În afara valorii lor documentare şi de trimitere istorică, aceste evocări se încadrează subtil în spiritul artistic al vechilor şi neegalatelor noastre miniaturi. [...] De asemenea, pictura sa nu acoperă majoritatea suprafeţelor cu fonduri searbede de cer şi teren, cu scene încadrate în chenare excutate cu şablonul, sau în rame sofisticate, ori cu mari porţiuni de imiţatii de marmură. Refuzînd să se încadreze în principiile realiste ale secolului al XIX-lea, pictorul Nicolae Stoica rămîne în zona picturii noastre tradiţionale, stilizînd personajele, nemodelîndu-le, reducînd trupurile sau veştmintele la pete expresive de culoare, pe care sînt aplicate uşoare cute ce marchează anatomia sau mişcarea, vibrînd uneori suprafaţa acestora cu frumoase ornamente bizantine." Costin Ioanid, op. cit. 17

"Din punct de vedere iconografic, stufoasa substructurare a suprafeţelor reprezintă una din marile reuşite ale ansamblului, dîndu-i acestuia caracterul de “amplă ilustrare a Bibliei”, amintind astfel de concepţia

157

respectarea cu precizie a execuţiei planului lucrării,18 îmbinarea armonioasă a culorilor, care pune în valoare spaţiul sacru al clădirii,19 expresivitatea şi diversitatea portretelor sfinţilor, dinamica specială a scenelor pictate,20 unicitatea unor aspecte fundamentale ale picturii.21 Mărturia mătuşii mele, Zoica Teodora Lupu, cea care i-a fost alături în ultimii 30 de ani de viaţă şi l-a susţinut şi ajutat la realizarea acestei opere, este poate cel mai preţios document în legătură cu ultima realizare a lui Nicolae Stoica. De aceea, voi prezenta o cuvântare susţinută în public, la recepţia lucrării, făcută abia la 11 noiembrie 1990:

"Onorată asistenţă, Prea Fericite Părinte Patriarh, Doamnelor şi Domnilor,

Dreptul de a-l aduce în mijlocul nostru pe regretatul pictor Nicolae Stoica mi-l dă îndelunga convieţuire şi faptul că în ultimii doi ani l-am încurajat – stând alături de el aici, în condiţii mai mult decât precare. [...] Avea aprobarea forurilor superioare să execute împodobirea bisericii din Sfânta Mănăstire Putna, la un preţ foarte stimulator pentru el, însă a renunţat în favoarea acestei lucrări, pentru care a încasat numai derizoriul preţ plafon. Ţin să relev în faţa dvs. frumuseţea morală a gestului în sine. Niciodată nu a fugit după câştig, ci după suprafeţe, unde să se desfăşoare. La 75 de ani, când majoritatea persoanelor duc o viaţă tihnită, pe Nicolae Stoica nu l-a speriat nici suprafaţa lăcaşului,22 nici oboseala, nici lipsa de mijloace pentru a duce la bun sfârşit această capodoperă, care a format un desăvârşit corolar al prodigioasei lui strădanii. Niciodată nu era mulţumit după terminarea unei lucrări, considerând că putea să o realizeze mai bine. Fiecare metru pătrat din pictura pe care o admirăm aici a fost desenat numai de pictorul Stoica şi apoi transpus pe suprafeţele stabilite, fără să facă nici un rabat calităţii, cu toate că avea în urmă 50 de ani de activitate şi peste 25 lăcaşuri împodobite, majoritatea în tehnica “fresco”, reprezentând puncte de referinţă în pictura religioasă din ţara noastră. [...] În toată cariera a fost preocupat să perfecţioneze stilul clasic bizantin, ajungând prin anii de muncă la o simplitate a portretelor şi la o nobleţe a figurilor care îi este proprie. A creat o şcoală de pictori şi zugravi bisericeşti, pentru care nu a fost răsplătit niciodată şi nu i-au fost aduse măcar mulţumiri publice. Pot spune că a fost unul din marii nedreptăţiţi. Chiar aici, la Târgu Mureş, a început lucrarea cu elevi practicanţi; toţi până la sfârşitul acesteia obţinând calificarea,

compoziţională din vechile noastre biserici. [...] Departe de a reflecta un program obişnuit, încă de la intrare te afli în faţa unei documentări cu totul aparte, surprinzătoare prin datele ei, toate rod al unor cercetări deosebite, alcătuind laolaltă capitole caracteristice ale istoriei Bisericii noastre, cu începere din cele mai vechi timpuri, bazate pe rare şi grăitoare izvoade." Costin Ioanid, op. cit. 18

"Exigent faţă de tot ce a creat în activitatea lui de o viaţă întreagă, pictorul Nicolae Stoica s-a străduit ca nimic din ceea ce a încorporat în pictura de la Tîrgu-Mureş să nu fie posibil să stea în altă parte decît acolo şi aşa cum a gîndit dintru început.Şi, într-adevăr, nimic din ce a pictat aci nu şi-ar putea găsi un alt loc, mai sus sau mai jos, măcar cu un centimetru." Costin Ioanid, op. cit. 19

"Într-adevăr, din nesfîrşitele spaţii pictate, o baie de culoare caldă, solară şi puternică te cuprinde şi te stăpîneşte, fără violenţe, fără ezitări sau echivocuri." Costin Ioanid, op. cit. 20

"Din imensitatea de suprafeţe colorate nici un centimetru nu rămîne în afara sensului compoziţional alert ce se desfăşoară continuu, angajîndu-te să urmăreşti fără răgaz expresia viguroasă ce se degajă de pe chipurile sfinţilor şi viaţa plină de freamăt din sutele de istorisiri biblice care constituie axele structurale ale întregului ansamblu." Costin Ioanid, op. cit. 21

Nicolae Stoica "a reuşit să înfăptuiască la Tîrgu-Mureş o operă care, prin valoarea ei, se înscrie la loc de frunte în zestrea artistică a picturii noastre bisericeşti, o operă a cărei rezonanţă o asează totodată în rîndul valorilor de neestimat ale Patrimoniului Naţional, Patrimoniu în care, de altfel, şi-ar putea revendica locul, chiar dacă nu ar fi decît pentru faptul că, undeva, în turlă, chipul Mîntuitorului, Iisus Pantocrator, este singurul Pantocrator vitrat din lume. Acela care, ridicîndu-şi privirile pînă acolo sus, poate zări, ca nicăieri altundeva, pe chipul lui Iisus o neasemuit de blîndă geană de lumină, venită discret, de dincolo de zidurile Catedralei, din înaltul de deasupra-I." Costin Ioanid, op. cit. 22 aproximativ 6.500 mp.

158

situându-se printre cei mai buni. [...] A murit sărac şi cu durerea în suflet că nu i s-a făcut recepţia acestei lucrări. Abia la doi ani după deces, urmare a îndelungatelor şi insistenţelor mele intervenţii, s-a încheiat situaţia picturii. Era un om modest, totdeauna nemulţumit de realizări, pe care le dorea cât mai perfecte, nu aştepta laude şi se simţea stingherit când cineva i le adresa, cu toate acestea şi-a dorit nespus să participe la sfinţirea acestui sfânt lăcaş. Vroia personal să mulţumească miilor de enoriaşi, care prin contribuţia bănească, au ajutat la realizarea picturii, şi mai vroia să le spună că în cinstea domniilor lor a executat, gratuit, în mozaic icoana Maicii Domnului din altar, icoană înaltă de 10,40 metri, după ştiinţa noastră unicat în Europa. Era un bun român, legat pentru vecie de pământul acestei ţări, de fiecare biserică, de fiecare poartă maramureşeană, de fiecare doină, de fiecare horă, de fiecare realizare a milioanelor de artişti anonimi, considerându-le puntea noastră de trecere spre eternitate. [...] Doresc ţării noastre liniştea şi bunăstarea după care am tânjit atâţia ani, dragoste şi bună înţelegere între toţi românii." Acelaşi eveniment din 1990 a prilejuit o rememorare emoţionantă lui Costin Ioanid, rememorare ce se poate transforma într-o încheiere pentru acest articol comemorativ al unuia din cei mai mari "zugravi" români: "Acum, după scurgerea a doi ani de la încheierea lucrărilor, când liniştea s-a aşternut peste zgomotul scripeţilor şi larma schelelor, când odată cu terminarea acestui istovitor travaliu, maestrul s-a retras discret şi pentru totdeauna dintre noi, acum, când melodiile liturgice ale altarului îşi plimbă solemn armoniile de-a lungul simfoniilor cromatice, ce le însoţesc în cele mai ascunse unghere ale Catedralei, pioasa noastră îngenunchere de rugăciune poartă în ea, poate destul de târziu, şi un modest omagiu adus aceluia ce a săvârşit copleşitoarea operă ce ne stă în faţă."23

NICOLAE STOICA - A FORGOTTEN PAINTER

It`s the duty of our generation to restore in their rightful place between European values the grand masters of the Romanian Culture and this is why we present you a forgotten painter, one of the masters of the special Romanian School of Art. Nicolae Stoica was born in 1903 and until 1988 when he left this world he created for us one of most impressive paintings both on canvas, paper and on the vast ceilings of the Romanian Christian Orthodox churches and cathedrals. He graduated the University in Bucharest in 1925 and was granted a scholarship in Italy by our great hystorian Nicolae Iorga, where Stoica had studied the fresco techniques. Since 1930 until 1945 he was one of the most important Romanian painters, being a constant presence in the Official Salon in Bucharest and he also presented his works at successful exhibition in Roma, Bern, Bucharest and other European cultural centers. In 1942 he becomes a member of the jury in the Official Salon along J. Al. Steriadi, N. Darascu, I. Jalea, C. Medrea, Camil Ressu. In the same time he was also the master painter and restaurator of many important Romanian churches. He is one of the founders of the Luchian cultural movement during the 30`s. His panitings and drawings become part of the important Romanian art museums and private art collections(Zambaccian Collection, Toma Stelian Museum etc.). After 1945, once the Communist Regime take over in Romania, and the romanian intellectuality is supressed, he is forced for reasons that have nothing to do with culture, to step out from the highlights of the art scene until the end of his life and he withdraws in what we can call his "sacred period". He is not mention further in any other art exhibition or art critique writing, but he starts the restauration and/or the painting of over 25 important churches from Romania (Agapia, Neamt, Gura Humorului, Rasinari, Sibiu, Giurgiu, Bucharest etc.), including two cathedrals: the Orthodox Cathedral of Giurgiu and the Mitropolitan Orthodox Cathedral of Chisinau(now in Republica Moldova). He plays an important role in the resilient Orthodox Chiristian movement Rugul Aprins started by the martir Daniel Sandu Tudor. He was not just a restaurator and a painter but also a creator of school in monumental painting, many of his pupils owning their professional mastery to him. In the last 10 years of his life he finishes his masterpiece: the painting of the interior 6500 sqare meters of the Targu Mures Orthodox Christian Cathedral. This monument is a testimony of his excellent

23 Costin Ioanid, op. cit.

159

erudition and rigor that served his enlightening and precise mathematical design of the great surface in different painting techniques and of a Bysantine characteristic style with specific Vallachian medieval influences. The 10 meters high Bysantine style curved mosaic and the stained glass Pantocrator Christ (unique in the entire world) in the top of the dome, created by the hands of the master painter Nicolae Stoica are certainly masterpieces who deserve our admiration and recognition.

În parc. ← Peisaj. Strada. ↓

160

Bolta Bisericii Icoanei, pictura lui Nicolae Stoica.

Mozaicul Maica Domnului cu Pruncul, realizat de Nicolae Stoica

în cadrul ansamblului pictural de la catedrala Ortodoxă din Târgu Mureș.

161

SURSE DOCUMENTARE PRIVITOARE LA CELEBRAREA CENTENARULUI NAŞTERII LUI ION CREANGĂ

(HUMULEŞTI, 1937) Roxana DIACONU∗

,,…centenarul naşterii lui Creangă nu e sortit să trezească ecouri doar în cercurile restrânse ale cărturarilor. Creangă nu cade în lotul exclusiv al oamenilor de aşa zisă cultură superioară. El este al tuturor, de pe toată scara, de la gânguritorii alfabetului şi până la treapta cea mai de sus a filologiei şi a literaturii, în înţelesul deplin al artei. Nu cunoaştem un imbold mai nimerit de înfrăţire întru sărbătoare culturală şi naţională decât pomenirea răzeşului înzestrat cu daruri minunate, care a fost Ion Creangă.”

(Ş. Cioculescu, Centenarul lui Creangă, 1937, p. 641.)

Key words: documentary sources, cultural activities, Ion Creangă, centenary, 1937, Humuleşti. Articolul nostru îşi propune să aducă în prim plan câteva surse documentare mai puţin

cunoscute, privitoare la un eveniment deosebit, care a avut loc în anul 1937: celebrarea a 100 de ani de la naşterea lui Ion Creangă. Deşi evenimente similare au avut loc şi în alte zone ale ţării (în special la Iaşi), încercăm să ne axăm doar asupra manifestărilor desfăşurate în satul natal al scriitorului, la Humuleşti.

În arhiva Muzeului de Istorie şi Etnografie Târgu Neamţ se păstrează un fond documentar privitor la acţiunile culturale organizate cu acel prilej1 şi am considerat necesar să facem cunoscute aceste mărturii din mai multe motive. În primul rând este important să fie evidenţiat interesul care exista pentru personalitatea scriitorului la aproape cinci decenii de la dispariţia sa; de asemenea, merită subliniată efervescenţa culturală care exista în acea perioadă în satul Humuleşti şi care a contribuit din plin la buna desfăşurare a manifestărilor de la 1 martie 1937, ce vor fi expuse în rândurile următoare, şi nu în ultimul rând credem că prin publicarea acestor surse arhivistice vor fi aduse anumite completări (e adevărat că sunt destul de modeste) la corpusul documentar cunoscut până în acest moment, în legătură cu Ion Creangă.

Deşi unele referiri legate de manifestările prilejuite de împlinirea unui veac de la naşterea lui Ion Creangă au fost mai fost făcute2, în cele ce urmează vom discuta în amănunt momentul, aşa cum poate fi reconstituit în baza documentelor studiate. În această ordine de idei, menţionăm faptul că am putut analiza procesul-verbal încheiat cu ocazia manifestărilor amintite, diferite telegrame, scrisori, înştiinţări, textele unor conferinţe, precum şi registrul Muzeului care funcţiona pe lângă Căminul Cultural3.

Organizatorii activităţilor culturale, care urmau să aibă loc la Humuleşti în ziua de 1 martie 1937, au fost preotul paroh Constantin Cozma şi cadrele didactice Maria Savinescu şi Ion Papuc.

Datorită faptului că se dorea o manifestare cât mai amplă, pe măsura personalităţii celui omagiat, au fost trimise mai multe invitaţii scrise (aproximativ 140), ce conţineau şi o sinteză a programului (fig. 1). Au fost expediate, astfel, de invitaţii Casei Regale a României, Ministerului ∗Muzeul de Istorie şi Etnografie Târgu Neamţ, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ; email: roxana_b82@yahoo.com. 1Arhiva Muzeului de Istorie şi Etnografie Târgu Neamţ, fond Muzeul Memorial ,,Ion Creangă” Humuleşti, dosar nr. 1/1937 şi Registrul istoric al Muzeului Regional de pe lângă Căminul Cultural ,,Ion Creangă”. 2 Ş. Cioculescu, Centenarul lui Creangă, în „Revista Fundaţiilor Regale”, anul IV, nr. 3, 1 Martie 1937, p. 640-656; C. Parascan, Acasă la Ion Creangă. Humuleşti-Neamţ şi Ţicău-Iaşi, Iaşi, 2008, p. 132-133; Gh. Radu, Contribuţii la istoria judeţului Neamţ, vol. II, Piatra-Neamţ, 2009, p. 145-146; M. Bancea-Ilioi, C. Zarifopol-Illias, Două figuri de seamă ale învăţământului românesc. Neculai şi Elisa Bancea, institutori ai Şcolii ,,Ion Creangă” din Humuleşti, Târgu Neamţ, în prima jumătate a secolului XX, Bucureşti, 2011, p. 140-144. 3 La acel moment muzeul nu era amenajat în casa în care s-a născut scriitorul, ci într-un spaţiu aferent şcolii din localitate.

162

Educaţiei Naţionale, Fundaţiilor Regale, Mitropoliei, Societăţii Scriitorilor Români, Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România, tuturor şcolilor din vecinătate, preoţilor, autorităţilor judeţene şi locale, diferitelor societăţi culturale şi chiar unor ziare precum ,,Universul”, ,,Curentul”, ,,Avântul”, ,,Opinia”4 (fig. 2).

Dintre personalităţile vremii, au fost invitaţi: prof. univ. Ion Simionescu (geolog şi paleontolog, membru al Academiei Române), prof. univ. Simion Mehedinţi (geograf, membru al Academiei Române) şi prof. univ. Dimitrie Gusti (filosof şi sociolog, membru al Academiei Române), prof. Leca Morariu, G. T. Kirileanu.

De asemenea, a fost expediată o adresă tuturor şcolilor din Târgu Neamţ, prin care se aproba suspendarea cursurilor în ziua de 1 martie, pentru ca elevii şi cadrele didactice să participe la manifestarea de la Humuleşti5 (fig. 3).

Din datele de care dispunem, cea mai mare parte a invitaţilor au fost prezenţi la Humuleşti, în ziua de 1 martie 1937; unele instituţii au trimis delegaţi sau telegrame, prin care mulţumeau organizatorilor şi salutau iniţiativa acestora. Ni s-au păstrat câteva surse de acest fel, cele mai importante fiind cele trimise de Casa Regală şi de ministrul Educaţiei Naţionale (fig. 9). Având în vedere semnificaţia acestora, ne permitem să redăm şi aici textul celor două telegrame.

,,M. S. Regele mă autorisa să vă transmit Dvs. precum şi membrilor Cercului Cultural comunal, cetăţenilor oraşului şi ai judeţului mulţumirile D-sale pentru sentimentele de omagiu şi asigurările de devotament exprimate cu prilejul serbarei de la Humuleşti pentru comemorarea lui Ion Creangă.

Dir. secretar particular al M. S. Regelui E. Butiman” 6

Telegrama ministrului Educaţiei Naţionale, cu data de 3 martie, are următorul text: ,,Mişcat de cuvintele ce mi-aţi adresat cu ocazia sărbătorirei unui veac de la naşterea

marelui povestitor Ion Creangă, vă mulţumesc cu toată căldura şi asigur pe toţi de întreaga mea solicitudine.

Ministru Educaţiei Naţionale Dr. [C] Anghescu (Anghelescu - n.n.)”7

Privitor la programul manifestării, știm că era structurat astfel: - de la 8.30 la 10 trebuia să aibă loc şedinţa Cercului Cultural al Şcolii Nr. 3 de fete din

Humuleşti; - de la 10 la 11 se oficia la biserica din Humuleşti o ceremonie religioasă, urmată de un

pelerinaj la casa în care s-a născut scriitorul (între orele 11-13). - de la 14.30 până la ora 17 era programată să se desfăşoare o serbare susţinută de către

elevii celor două şcoli din localitate. Aşa cum o arată sursele arhivistice, în prima partea a zilei de 1 martie s-au desfăşurat

activităţi cu caracter cultural-ştiinţific, menite să elogieze personalitatea lui Ion Creangă şi să popularizeze diverse aspecte legate de creaţia literară şi didactică a acestuia. În acest sens, ,,membrii Cercului Cultural no. 1 uniţi cu membrii Cercului Cultural no. 2 ne-am adunat în cancelaria şcoalei primare. Aici s-a ţinut Conferinţa «Creangă învăţător» tratată de d-na Maria I. Papuc, învăţătoare la Şcoala no. 3 fete din Humuleşti” 8 (fig. 6).

Pentru că s-a păstrat textul conferinţei susţinute de învăţătoarea Maria Papuc, menţionăm faptul că acesta este o scurtă sinteză a activităţii didactice a lui Creangă, din care se desprind câteva amănunte esenţiale legate de inovaţiile aduse în domeniul învăţământului. Şi institutoarea Eliza

4 Arhiva Muzeului de Istorie şi Etnografie Târgu Neamţ, fond Muzeul Memorial ,,Ion Creangă” Humuleşti, dosar nr. 1/1937, f. 2, 3. 5 Ibidem, f. 4. 6 Ibidem, f. 27. 7 Ibidem, f. 25. 8 Ibidem, f. 19.

163

Bancea a susţinut o interesantă conferinţă legată de personalitatea lui Creangă, dar cu un profund caracter patriotic. Învăţătorul Ion Papuc, cu acelaşi prilej, a prezentat la casa în care s-a născut Creangă o cuvântare axată pe viaţa şi activitatea didactică şi literară a scriitorului humuleştean (fig. 5). Preşedintele Cercului Cultural din Humuleşti, învăţătorul Ion Savinescu, a conferenţiat în legătură cu scrierile lui Creangă şi a subliniat originalitatea acestora şi faptul că în multe cazuri este evidentă legătura cu lumea satului în mijlocul căruia a crescut şi pe care-l va purta în suflet.

O cuvântare deosebită a fost cea a lui C. N. Ifrim (fondatorul Ateneului din Iaşi şi Inspector general al Căminelor Culturale din Moldova), care a avut un impact deosebit asupra auditoriului, fapt consemnat în procesul-verbal al manifestării: ,,Aşa vorbeşte dl. Ifrim încât, la un moment dat, sufletul lui Creangă parcă pluteşte printre noi ce ţineam lumânările aprinse în mână, ori parcă noi eram în alte lumi nevăzute şi nu pe pământ oameni muritori”.9

După susţinerea cuvântărilor menționate şi după vizitarea casei în care s-a născut Creangă, participanţii au servit masa la şcoală, prilej cu care au fost aduse în discuţie diverse aspecte legate tot de importanţa scriitorului humuleştean şi a lucrărilor sale. A urmat apoi o serbare organizată de elevii şcolii din Humuleşti, care au recitat poezii şi au cântat, iar în final, delegatul Ministerului Educaţiei Naţionale, inspectorul Vasile Helgiu a mulţumit cadrelor didactice pentru implicarea în organizarea activităţilor legate de împlinirea unui secol de la naşterea lui Ion Creangă.

Un amănunt interesant care trebuie subliniat este acela că în cancelaria şcolii, cu prilejul manifestărilor de la 1 martie 1937, au fost puse bazele unui mic muzeu, care cuprindea 160 de piese (obiecte etnografice, o miniatură a casei scriitorului, manuale şcolare publicate de Creangă, fotografii, documente), care vor constitui ulterior bazele Muzeului Memorial ,,Ion Creangă”-Humuleşti. Tot cu acel prilej, atât la casa părintească a scriitorului, cât şi la şcoală, au fost făcute fotografii cu toţi participanţii, dintre care noi cunoaştem doar două (fig. 7/1), una fiind inedită (fig. 7/2)10.

Activităţile dedicate celebrării a 100 de ani de la naşterea lui Ion Creangă, organizate la Humuleşti, au avut un ecou deosebit, astfel încât şi alte instituţii de învăţământ sau culturale au dorit să cunoască programul manifestării, unele dintre acestea fiind de dincolo de Prut, în special din oraşul Bălţi (fig. 8).

În încheierea acestei contribuţii, am dori să subliniem importanţa pe care o au astfel de surse arhivistice pentru completarea stadiului documentării noastre referitoare la personalităţile de prim rang ale literaturii şi culturii române. Desigur, documentele din timpul vieţii acestor personalităţi – este şi cazul lui Creangă – sunt mult mai importante, dar nu trebuie trecute cu vederea nici mărturiile postume, care pot continuu să îmbogăţească imaginea niciodată completă a acestora.

DOCUMENTARY SOURCES CONCERNING THE CELEBRATION OF THE BIRTH OF ION CREANGA (HUMULESTI, 1937)

March 1st 1937 marked the 100th anniversary from the birth of the writer Ion Creangă. On that

occasion, in the Humuleşti village, a series of events were organized to celebrate the moment. The author of the article brings into discussion different aspects of the cultural activities organized

on that occasion by using archival documents. A collection of documents consisting of letters, telegrams, addresses, local or issued by different institutions (the Royal House, the Ministry of National Education) was analyzed. There were sent over 140 invitations to the events organized in Humuleşti.

Conferences and shows were held and the house where Ion Creangă was born was visited. At the same time a small museum dedicated to the writer was opened.

9 Ibidem, f. 19. 10 Colecţia personală a autoarei.

164

Fig. 1 - Invitation to the events organized to celebrate the centenary of the birth of Ion Creangă. Fig. 2 - List of the guests (page 1). Fig. 3 - Notification to the schools from Târgu Neamţ. Fig. 4 - Notification of the General Association of the Teachers from Romania. Fig. 5 - The text of the conference performed/lectured by the teacher Ion Papuc (page 1). Fig. 6 - The minutes concluded at the events from Humuleşti (page 1). Fig. 7 - Pictures from the event: 1, at the Creangă’s family house from Humulesti; 2, at the Humuleşti

School. Fig. 8 - Notification of the ,,Ion Creangă“ High-school from Bălţi. Fig. 9 - Telegrams received from the Royal Household and the Ministry of National Education.

Fig. 1. Invitaţie la manifestările organizate cu ocazia celebrării centenarului naşterii lui Ion Creangă.

165

Fig. 2. Lista invitaţilor (pagina 1).

166

Fig. 3. Adresă către şcolile din Târgu Neamţ.

167

Fig. 4. Adresă a Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România.

168

Fig. 5. Textul conferinţei susţinute de învăţătorul Ion Papuc (pagina 1).

169

Fig. 6. Proces-verbal încheiat cu prilejul manifestărilor de la Humuleşti (pagina 1).

170

Fig. 7. Fotografii din timpul manifestărilor: 1, la casa familiei Creangă din Humuleşti; 2, la şcoala din Humuleşti.

171

Fig. 8. Adresă a Liceului ,,Ion Creangă” din Bălţi.

172

Fig. 9. Telegrame primite de la Casa Regală şi de la Ministerul Educaţiei Naţionale.

173

Fig.1. Structura tectonică şi unităţile limitrofe ale Compartimentului Moldav al Zonei cristalino-

mezozoice a Carpaţilor Orientali (după Grasu et al., 1995):

1 – Sinclinalul Marginal Extern (a – Rarău; b – Hăşmaş);

2 – Pânze transilvane; Dacide mediane; 3 – Pânza Bucovinică; 4 – Pânza Sub-bucovinică; 5 – Pânzele Infrabucovinice; 6 – Dacide Externe şi Moldavide; 7 – Cuvertură post-tectonică; 8 – depresiuni molasice; 9 – vulcanite

neogene.

ȘTIIN ȚELE NATURII

CONGLOMERATELE CRETACICE DE PE PÂRÂUL OII Tony-Cristian DUMITRIU, Ana-Maria HUŢU*

Key Words: The External Marginal Syncline, Hăşmaș Syncline, Bukovinian Nappe, Hăşmaş nappe,

Bârnadu post-tectonic conglomerates

1. Introducere Scopul acestei lucrări are în vedere completarea hărţilor geologice din zonă prin conturarea unui nou depozit coglomeratic în bazinul Pârâului Oii, folosind datele obţinute prin investigaţii pe teren efectuate în vara anului 2012. Reprezentarea grafică a extensiei areale a acestui depozit s-a realizat pe o hartă la scara 1:20.000 ce redă zona mediană a bazinului hidrografic menţionat anterior.

2. Cadrul geografic Pârâul Oii se află în Carpaţii Orientali, în Munţii Hăşmaş, fiind poziţionat mai exact în

Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş. Izvorăşte din zona Poiana Albă, de sub Vf. Telecul Mare (1698 m) şi se varsă în Lacu Roşu. Cursul pârâului are o lungime de 7,2 km, iar bazinul acestuia ocupă o suprafaţă de aproximativ 12 km2.

Principalele vârfuri din acestă regiune sunt: Hăşmaşul Negru (1773 m), Telecu Mare (1698 m), Vârful Lunaş (1488 m), Muntele Ucigaşului (1406 m).

Cea mai apropiată localitate este Lacu Roşu ce are legătură rutieră cu localitatăţile Gheorgheni în sud-vest şi Bicaz în nord-est.

3. Cadrul geologic general Regiunea studiată face parte din „sinclinalul marginal est carpatic” (Uhlig, 1903-fide Săndulescu, 1975), având ca fundament metamorfite, acoperite de depozite permo-mezozoice. Acest sinclinal (fig.1) prezintă o înălţare axială ce se află între văile Bistriţei şi Bistricioarei. De o parte şi de alta a acestei înălţări, mai exact la nord şi la sud de aceasta, s-au dezvoltat sinclinalele Rarău şi Hăşmaş. Umplutura acestor sinclinale este formată din depozite mezozoice, ce pot

fi observate direct şi pe flancuri, unde sunt vizibile şi metamorfitele care alcătuiesc rama sinclinalelor, într-o formă continuă în vest şi discontinuă în est. * Strada: Bulevardul Carol I, nr. 20A, Mun. Iaşi, Jud.Iași, România, Codul Poştal: 700505. Dumitriu Tony-Cristian - dtonycristian@yahoo.com

174

Zona cristalino-mezozoică poate fi împărţită în două sisteme: sistemul inferior, reprezentat de pânzele de soclu şi sistemul superior, reprezentat de pânzele de cuvertură. Pânzele de soclu sunt pânze de forfecare şi cuprind formaţiuni cristalofiliene şi depozite mezozoice prevraconiene, iar pânzele de cuvertură sunt pânze de decolare şi cuprind Pânzele Transilvane. (Grasu et al., 1995) Datorită poziţiei lor superioare, Pânzele Transilvane, au fost puternic afectate de eroziune, fapt ce a pus în evidenţă elementele derivate ale unei pânze de şariaj (petece de acoperire, ferestre tectonice, semiferestre tectonice, etc.) Astfel, sinclinalul Hăşmaş, având o structură în pânze de şariaj, nu poate fi considerat o fosă strict individualizată de sedimentare, ci o condensare tectonică a mai multor depocentre cu evoluţii tectonice diferite, rezultată prin şariaje, putându-se identifica aici: Pânza Bucovinică, Pânza Sub-bucovinică (Dacide Mediane) şi Pânza de Hăşmaş (Transilvanide).

4. Geologia zonei studiate 4.1. Soclul metamorfic

După Grasu et al. (2012) soclul metamorfic poate fi divizat în trei unităţi litostratigrafice: Grupul de Tulgheş, Grupul de Bretila – Rarău şi Formaţiunea de Dămuc. În zona studiată am întâlnit în afloriment doar Grupul de Bretila – Rarău, Grupul de Tulgheş fiind în profunzime. Din bibliografie acest grupul de Bretila – Rarău cuprinde gnaise cuarţo-feldspatice cu muscovit şi biotit, micaşisturi cu biotit, paragnaise cu biotit şi granaţi, gnaise oculare albe, amfibolite şi şisturi cuarţitice muscovito-biotitice şi granitoide de Hăşmaş. Dintre acestea, aflorează aici doar granitoidele de Hăşmaş, pe pâraiele Vareschiu şi Calul unde prezintă o şistuozitate mai pronunţată. După Săndulescu (1975) acest tip de granitoide au fost metamorfozate odată cu întreagul grup.

4.2. Pânza Bucovinică În studiul acestei unităţi, suportul oferit de harta geologică foaia Dămuc scara 1:50.000, Săndulescu et al. (1975), a avut un rol foarte important în identificarea „sedimentarului mezozoic cel mai complet dintre toate pânzele central-est-carpatice” (Grasu et al., 2010). Suita Pânzei Bucovinice, după cum reiese din bibliografie, debuteză cu Breciile de Hăşmaş (Permian) şi se încheie cu Formaţiunea de Wildflysch (Cretacic inferior, Barremian-Albian). Vom încerca în continuare să prezentam o descriere geologică a depozitelor autohtone, în conformitate cu succesiunea menţionată anterior.

4.2.1. Brecia de Hăşmaş Dacă pentru multă vreme s-a considerat că primul termen sedimentar cu care debutează ciclul alpin este reprezentat de gresiile şi conglomeratele seisiene (Induan inf.), Mureşan (1970) demonstrează că, de fapt, ruditele seisiene se dispun în foarte multe profile, peste o formaţiune de vârstă permiană, pe care a numit-o Brecia de Hăşmaş. Din punct de vedere petrografic, brecia este formată din elemente de mezometamorfite şi epimetamorfite: micaşisturi, paragnaise, gnaise oculare, granite gnaisice, granodiorite gnaisice, şisturi clorito-sericitoase, sericito-grafitoase, cuarţito-sericitoase şi sericito-cuarţoase, prinse intr-un ciment heterogen. (Grasu et al., 2012) Am întalnit şi măsurat această formaţiune doar în cercetările efectuate pe flancul estic al sinclinalului Hăşmaş, pe pâraiele Arşiţei (Pârâul Mâţului) şi Frunţii.

4.2.2. Formaţiunile triasice După Grasu et al. (2010), cea mai completă suită a Triasicului bucovinic aflorează în zona Lacu Roşu, în cadrul căreia se distinge Seisianul (Induan inf.) şi Campilian (Induan-Olenekian) - Anisianul. În ceea ce priveşte Ladinianul şi Carnian-Norianul, după acelaşi autor, apar în secvenţe subţiri pe pâraiele Ghilcoş, Suhard, Calului şi Licaş.

175

4.2.2.1. Gresii şi conglomerate seisiene (Induan inf.) Seisianul se dispune peste soclul metamorfic cu o grosime de 5-30 m, reprezentat prin gresii

şi conglomerate. Caracterul oligomictic-cuarţos al acestor roci a fost susţinut de mai mulţi autori, care le atribuiau, ca vârstă, fie Permianului, fie Werfenianului (Triasic inf.). (Grasu et. al., 1995) După Săndulescu (1975), gresiile sunt oligomictice prin excelenţă, încadrându-se în categoria ortocuarţitelor, cu o grosime mică şi răspândire regională mare. În cazul zonei studiate nu am indentificat aflorimentele seisiene, în zonele reprezentate pe harta foaia Dămuc 1:50.000 (Săndulescu et al. 1975), şi anume pe pâraiele Vareschiu şi Calul, ci doar fragmente rulate în pietrişurile albiilor.

4.2.2.2. Dolomite Campilian (Induan-Olenekian)-Anisiene Deasupra gresiilor şi conglomeratelor seisiene şi uneori peste fundament, cu grosimi ce variază de la câţiva zeci de metri până la peste 350 m, se situează un pachet de calcaro-dolomite de vârstă Campilian-Anisiene. Seria sedimentară este cuprinsă între limite de discontinuitate: limita inferioară corespunde unei duble discontinuităţi, stratigrafică şi tectonică; cea superioară, unei discontinuităţi stratigrafice. (Săndulescu, 1975) Dolomitele anisiene au cea mai mare răspândire areală pentru Triasicul Pânzei Bucovinice, atât în sinclinalul Hăşmaş cât şi în sinclinalul Rarău. În zona studiată, aceste depozite au o răspândire largă în partea de vest a bazinului Pârâului Oii. Sunt roci masive, cu stratificaţie vagă, de culori alb-gălbuie, roşietică sau cenuşie şi puternic fisurate, cu aspect rugos.

4.2.2.3. Calcare ladiniene În principal pe flancul intern al sinclinalului Hăşmaş, dolomitele anisiene suportă un pachet de calcare albe-gălbui sau cenuşii, semnalate pentru prima dată de Băncilă (1941). După Grasu et al. (2010) conţinutul lor în carbonaţi indică natura lor de calcare aproape pure. Calcarele ladiniene au grosimi variabile, de la 10 m la 60 m, atingând chiar şi 180 m. (Grasu et al., 2012) În bazinul Pârâului Oii, am întâlnit formaţiunea ladiniană doar sub formă de fragmente de diferite dimensiuni rulate în albia Pârâului Calului şi în afloriment, pe Pârâul Ghilcoş.

4.2.2.4. Carnian-Norianul După Grasu et al. (2012) Ladinianul este urmat de un pachet dolomito-calcaros, cu grosimi între 20 m şi 100 m, de vârstă carnian-noriană. Acestea din urmă aflorează în zona Lacu Roşu, la vest de Hăşmaşul Mare şi vârful Fratele. Dolomitele din acest interval sunt masive şi au diferite culori. Ele pot fi roz, roşietice sau gălbui-albicioase, fiind străbătute şi de diaclaze calcitice. Calcarele pot fi roşii, gălbui-albicioase şi se intercalează cu dolomitele, iar această intercalaţie nu relevă numai o interstratificare a dolomitelor cu calcarele ci şi un proces de dolomitizare a calcarelor. (Grasu et al., 2012)

4.2.3. Formaţiunile eojurasice După Săndulescu (1975) aceste tipuri de roci sunt prezente doar în Sinclinalul Hăşmaş, scoţând în evidenţă o influenţă mai accentuată a mişcărilor tectonice de la sfârşitul Triasicului, în tectogeneza Kimmerică veche. De altfel, rocile eojurasice, din Pânza Bucovinică, au o dezvoltare destul de restrânsă, doar în Sinemurianul superior-Carixian, Domerian şi Toarcian. Depozitele eojurasice au fost figurate pentru prima dată de Atanasiu (1958), pe harta geologică a Cheilor Bicazului. De-a lungul timpului, vârsta lor atribuită a oscilat în funcţie de diferiţii autori, însă vârsta general acceptată actual este Sinemurian superior-Carixian, stabilită de Atanasiu şi Răileanu (1950), precum şi Săndulescu (1975).

176

4.2.4. Formaţiunile mediojurasice După Grasu et al. (1995), cea mai completă coloană a acestor depozite mediojurasice se întâlneşte în zona Lacu Roşu. Harta foaia Dămuc scara 1: 50.000 (Săndulescu et al., 1975) confirmă acelaşi lucru. Aici, întregul pachet de roci, ajunge la circa 180 m şi include calcare stratificate cenuşii-albăstrui, calcare spongolitice şi calcaro-gresii grosiere.

4.2.5. Formaţiunile neojurasice-neocomiene (Berriasian-Barremian) Stratigrafic, Jurasicul superior, din Pânza Bucovinică, poate fi împărţit în Formaţiunea jaspo-radiolaritelor, Formaţiunea siltitelor silicolitice, ambele în intervalul Callovian-Oxfordian, şi Formaţiunea cu Aptychus, care reprezintă intervalul Kimmeridgian-Neocomian.

4.2.6. Formaţiunile cretacice În Sinclinalul Hăşmaş, Cretacicul Pânzei Bucovinice este reprezentată de wildflysch-ul barremian-albian. Formaţiunea de Wildflysch, reprezintă unul dintre elementele litostratigrafice specifice Pânzei Bucovinice. (Săndulescu, 1975) Termenul de wildflysch a fost introdus în literatura geologică de Kaufmann (1870) - în B. Studer „Index der Petrographie”. Definiţia dată de autor (fide Săndulescu, 1975) scoate în evidenţă faptul că încă din secolul al XIX-lea, formarea wildflysch-ului nu era pusă pe seama tectonicii, ci pe baza altor procese geologice. În sinclinalul Hăşmaş, primele depozite de wildflysch au fost puse în evidenţă de Băncilă (1958) şi mai târziu de Patrulius (1960), care au acordat acestei formaţiuni vârsta barremian-apţian inferioară. Mult mai târziu, Săndulescu (1975), a considerat wildflysch-ul ca fiind de vârstă barremian-albiană. Deşi separarea unor complexe litologice în cadrul formaţiunii este foarte dificilă, Săndulescu (1975) a reuşit să separe, pe flancul vestic, un orizont bazal cu jaspuri şi, în masa principală a formaţiunii, a mai separat două litofaciesuri: litofaciesul tipic (argilă cu blocuri) şi litofaciesul paratipic, ce înglobează „klippe” sedimentare alohtone precum şi roci bazice.

4.3. Tectonica pânzei bucovinice După Săndulescu (1975), deformarea principală se poate încadra în faza mezocretacică, fiind situată între depunerea wildflysch-ului şi sedimentarea Conglomeratelor de Bârnadu. Deformările mai vechi se pot grupa în trei faze diferite: una cuprinsă între Liasicul inferior şi Aalenian sau Toarcian, corespunzând, aproximativ, fazei Doneţ, a doua, înaintea depunerii Stratelor de Lunca, corespunzând fazei Nevadiene, iar a treia, înaintea Barremianului şi după Valanginian-Hauterivian, corespunzând fazei austro-alpine. Deşi şariajul pânzei Bucovinice este foarte mare, structura sa internă este relativ simplă. Acest lucru este pus pe seama rigidităţii formaţiunilor cristalofiliene, care deţin o pondere destul de mare în constituţia pânzei. Din această cauză, au fost împiedicate deformările consistente a masei şariate, formându-se doar cute simple, rareori deversate şi suportând doar Pânzele Transilvane, care au un caracter de pânze de decolare. (Săndulescu, 1975)

4.4. Pânza de Hăşmaş După Săndulescu (1975) această unitate structurală reprezintă o pânză de obducţie, căreia îi este specific sedimentarul alohton din Sinclinalul Hăşmaş. Succesiunea litotratigrafică a acestei pânze include depozite acumulate din Triasic până în Cretacicul inferior, pe o scoarţă oceanică în expansiune. Cea mai mare răspândire în Pânza de Hăşmaş, o au depozitele malm (jurasic sup.) - neocomiene, cu o dezvoltare maximă în zona Hăşmaşului Mare, Teleculului Mare, Hăşmaşulului Negru. Mai spre nord, în regiunea Cheile Bicazului, Neocomianul ocupă doar aproximativ jumătate din corpul pânzei, restul aparţinând calcarelor urgoniene. (Săndulescu, 1975)

177

4.4.1. Formaţiunile neojurasice Aceste formaţini sunt specifice Pânzei de Hăşmaş, sunt exclusiv carbonatice şi includ „depozite kimmeridgiene în faciesul stratelor cu Acanthicum, calcare de Stramberg tithonice, neritico-recifale, neocomiene de facies preponderent pelagic şi subordonat recifal şi barremian-apţian inferioare de tip urgonian cu pachiodonte” (Grasu et. al., 1995).

4.4.1.1. Kimmeridgian

După Săndulescu (1975), cea mai completă coloană a depozitelor kimmeridgiene se poate observa, la baza peretelui abrupt al versantului vestic al muntelui Ghilgoş. Aici din bază spre top apare următoarea divizare litologică: 1. Calcare verzui dure noduloase (2 m) 2. Calcare roşii, fin nisipoase (plăci de 1-2 cm) 3. Calcare grezoase compacte, masive (5 m) 4. Calcare noduloase roşii, dure (12 m) 5. Calcare grezoase cenuşii-verzuii (20-25 cm).

4.4.1.2. Tithonian-Neocomian (Berriasian-Barremian) Cea mai mare problemă în separarea acestor calcare masive o reprezintă „trasarea limitei cu

calcarele urgoniene” (Săndulescu, 1975), din cauza caracterului transgresiv şi îndeosebi a similitudinilor litologice. Totuşi, Săndulescu (1975) a reuşit o separare a acestor calcare tithonian-neocomiene folosind un nivel reper de marnocalcare cu grosimi de 50-100 m. Folosind acestă metodă, autorul, distinge două orizonturi calcaroase, unul superior şi unul inferior, în muntele Ghilgoş şi în Hăşmaşul Mare, în Cheile Bicazului şi cele ale Bicăjelului. Marnocalcarele în discuţie sunt de culoare cenuşie sau cenuşiu-gălbui, bine stratificate în strate de 5-10 cm.

Orizonturile calcarelor masive sunt formate din calcare masive oolitice şi pseudooolitice, cu stratificaţie vagă şi o culoare cenuşiu-albicioasă sau roşietică; calcare masive cu aspect calcarenitic, de culoare alb-gălbuie sau roşietică şi calcare fine, cenuşii sau gălbui, de tipul pelmicritelor. (Grasu et al., 2010) Aceste depozite calcaroase formeazăcea mai mare parte a Pânzei de Hăşmaş, având cea mai mare răspândire pe flancul vestic al sinclinalului, în bazinul pârâului Oii şi la sud de acesta.

4.4.1.3. URGONIAN (BARREMIAN-APŢIAN) Calcarele urgoniene sunt prezente atât în sinclinalul Hăşmaş, cât şi în cel al Rarăului, fiind un element specific Pânzei de Hăşmaş. Aceste depozite sunt reprezentate exclusiv de calcare masive şi au culori variate: albe, cenușii, gălbui-roz sau chiar roşii. Caracterul organogen al acestor roci carbonatice, arată ca sunt calcare magneziene şi nu dolomite. Ele reprezintă cel mai nou termen al pânzei transilvane, având în sinclinalul Hăşmaş o grosime de aproximativ 200 m. (Săndulescu, 1975)

4.5. Tectonica Pânzei de Hăşmaş După Săndulescu (1975), datorită poziţiei superioare faţă de Pânza Bucovinică, se poate considera că Pânza de Hăşmaş provine dintr-o arie situată la vest de poziţia ei actuală, cu o laţime de şariaj a pânzei de 60-70 km. Punerea în loc a Pânzei de Hăşmaş este legată, propriu-zis, de o fază de deformare şi putem considera că o parte din deplasarea pânzei se datorează alunecării gravitaţionale a acesteia. Cum punerea în loc a klippelor sedimentare este evident legată de fenomene de alunecare submarină, se poate considera că şi mecanismul de avansare a pâzei este genetic legat de aceleaşi cauze, adică forţele gravitaţionale. (Săndulescu, 1975) Înaintarea pânzei spre est, s-a făcut cu o viteză mult mai mică decât în cazul pânzelor de forfecare, oprindu-se aproape de axa bazinului în care se sedimenta wildflysch-ul, atunci când pânza nu a mai avut înclinarea suficientă. Datorită poziţiei sale superioare, Pânza de Hăşmaş a fost

178

puternic afectată de eroziune, fapt care a pus în evidenţă elemente tipice unei pânze de şariaj: petece de acoperire , ferestre şi semiferestre tectonice. (Săndulescu, 1975) Toate elementele structurale ale Pânzei de Hăşmaş, prezentate, ajută la înţelegerea tectonicii sinclinalului Hăşmaş, precum şi la conturarea pânzei, dovedind în acelaşi timp şi caracterul alohton al acesteia.

4.6. Cuvertura post-tectonică (Conglomeratele de Bârnadu) Depozitele denumite Conglomerate de Bârnadu acoperă transgresiv şi discordant atât pânza de Hăşmaş, cât şi pânza Bucovinică. Ele au fost puse în evidenţă, pentru prima oară de Herbich (1878) şi Uhlig (1903, 1907) (fide Săndulescu, 1975), care adăugau depozitelor cretacic superioare ale sinclinalului de Hăşmaş, atât Formaţiunea de Wildflysch cât şi aceste conglomerate, ce au fost ulterior separate de Săndulescu (1969). Răspândirea celor din urmă este foarte mare, ocupând suprafeţe întinse la nord de Valea Bicazului, muntele Criminiş şi masivul Munticelu, dar mai ales în muntele Ciurgău şi muntele Jidanului (fig.2.). (Săndulescu, 1975) Conglomeratele de Bârnadu sunt de tip polimictic, cu ciment grezos, argilo-marnos sau chiar calcaros, remaniind roci din ambele serii, atât din autohton, cât şi din pânză. (Grasu et al., 2010) În bazinul Pârâului Oii aceste depozite au fost semnalate pentru prima dată de Grasu et al. (2012). Autorii atribuie acestor conglomerate unele caracteristici, care, în opinia lor, par sa le diferenţieze de Conglomeratele de Bârnadu. În acest sens, sunt menţionate tranziţii frecvente la alte categorii de roci, iar liantul este descris ca fiind „consituit dintr-o gresie calcaroasă foarte dură”, prezentând „intercalaţii de gresii slab cimentate, cu aspect marnos, posibil din categoria wacke” (Grasu et al. 2012). Săndulescu (1975) consideră că trecerile laterale de la un tip litologic la altul sunt foarte frecvente pentru depozitele cenomanian-vraconiene, iar acest fapt se întâlneşte în cadrul cuverturilor pot-tectonice „alimentate în general de un relief tânăr şi variat”. Depozitele post-tectonice sunt polimictice, în general, dar şi oligomictice cu ciment grezos, argilo-marnos sau calcaros, uneori glauconitic. În ceea ce priveşte intercalaţiile de roci pelitice, Săndulescu menţionează prezenţa acestora în cadrul conglomeratelor de Bârnadu, ca fiind un element mai rar, de ordinul centimetrilor.

179

Fig.2. Schiţă tectonică între bazinul Pârâului Bicăjel şi bazinul Pârâului Oii (după Săndulescu 1975, cu modificări)

(chenarul reprezintă zona studiată)

180

Fig. 3.Suprapunere a schiţei geologice realizare, peste un model digital de teren

1,2,3 - Direcţiile în care a fost realizată secţiunea geologică

Poziţia primei pânze este superioară, fiind anormal aşezată peste ultimele depozite ale Pânzei Bucovinice, respectiv wildflysch-ul barremian-albian. Această aşezare anormală a calcarelor alohtone peste formaţiunea autohtonă este demonstrată de prezenţa ferestrelor şi semiferestrelor

tăiate în masa calcarelor, precum şi de prezenţa petecelor de acoperire din masa wildflysch-ului. În bazinul pârâului Oii, pe lângă calcarele alohtone tithonic-neocomiene ale pânzei de Hăşmaş, wildflysch-ul suportă un pachet de conglomerate de dimensiuni notabile. Am încercat să completăm o lacună a schiţelor şi hărţilor geologice de până acum, conturând

aceste depozite, care, în opinia noastră sunt Conglomerate de Bârnadu, deoarece, în urma observaţiilor f ăcute pe aflorimente, acestea ar corespunde descrierii acestui tip de conglomerate, făcută de Săndulescu (1975). Am identificat şapte puncte în care acestea apăreau la zi, iar cu ajutorul unui GPS am preluat coordonatele geografice ale acestora. Corelarea punctelor s-a realizat cu ajutorul programului Quantum GIS, însă pentru delimitarea propriu-zisă a formaţiunii vraconian-cenomaniene am mai ţinut cont şi de caracteristicile geomorfologice ale zonei (fig.3). Din datele obţinute am putut stabili că aceste depozite au o suprafaţă de aproximativ 0,2 Km2 şi sunt străbătute de o falie normală, care delimitează un compartiment căzut în nord şi unul ridicat în sud.

Scopul final al acestei lucrări a fost măsurarea, delimitarea, conturarea şi reprezentarea grafică a acestor depozite pe o schiţă geologică. Folosind suportul bibliografic şi harta foaia Dămuc scara 1:50.000 (Săndulescu et al., 1975), am completat observaţiile din teren, realizând o schiţă geologică la scara 1:20.000 pentru regiunea studiată (anexa 1), o secţiune geologică la aceeaşi scară (anexa 2) şi coloanele litostratigrafice (anexa 3). Pentru ameliorarea cunoştinţelor acumulate până acum şi pentru a înţelege mai bine structurile şi accidentele tectonice din sinclinalul Hăşmaş, am început realizarea unui model structural-tectonic 3D pentru munţii cu acelaşi nume.

Deoarece complexitatea structurilor prezente în această zonă este doar parţial cercetată şi înţeleasă, continuarea studiilor, cu mai mult timp alocat campaniilor de teren, va contribui în mod sigur la revelarea unor amănunte, încă nedesluşite, ce formează tabloul general şi va reuşi, măcar în parte, să rezolve disputele ştiinţifice privind geologia sinclinalului Hăşmaş. Mul ţumiri. Înainte de a încheia ţinem să ne exprimăm recunoştinţă faţă de domnul Prof. Dr. Mihai Brânzilă şi domnul Lect. Dorin-Sorin Dr. Baciu, care au făcut utile observaţii asupra acestui studiu, ce au fost de natură să clarifice unele probleme legate de subiectul propus.

Tectonic, zona studiată este marcată de prezenţa a două pânze de şariaj, una de decolare gravitaţională, Pânza de Hăşmaş şi una de forfecare, pânza Bucovinică.

5. Concluzii

181

Bibliografie Atanasiu I., Răileanu Gr. (1950): Contribuţii la cunoaşterea Liasicului din Munţii Hăghimaş, Bul. St., seria

geol-geogr., II/5, Acad. Rom, Bucureşti Atanasiu I. (1958): Harta geologică a împrejurimilor Cheilor Bicazului. An. Com. Geol. Rom., XXIV-XXV,

Bucureşti Băncilă I. (1941): Etude géologique dans les Monts Hăghimaş-Ciuc. An. Inst. Geol. Rom., XXI, Bucureşti Băncilă I. (1958): Geologia Carpaţilor Orientali. Edit. Şt., Bucuresti. Grasu C., Turculeţ I., Catana C., Niţă Marilena (1995): Petrografia mezozicului din „Sinclinalul Marginal

Extern”. Edit. Acad. Rom., Bucureşti. Grasu C., Miclăuş C., Brânzilă M., Baciu D.S. (2010): Munţii Hăşmaşului, monografie geologică şi fizico-

geografică. Edit. Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi. Grasu C., Miclăuş C., Brânzilă M., Baciu D.S. (2012): Sinclinalul Mezozoic Tulgheş-Hăşmaş Ciuc,

Monografie geologică. Edit. Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi. Mureşan M. (1970): Asupra prezenţei Paleozoicului superior în facies continental în zona cristalino-

mezozoică a Carpaţilor Orientali. D.S. Inst. Geol., LVI/4, Bucureşti Patrulius D. (1960): La couverture mesozoique des massifs cristallins des Carpates Orientales. An. Inst.

Publ. Hung., XLIX/1, Budapest. Săndulescu M. (1969): Structura geologică a părţii centrale a sinclinalului Hăghimaş. D.S. Inst. Geol.

Rom., LIV/3, Bucureşti. Săndulescu M. (1975): Studiul geologic al parţii centrale şi nordice a sinclinalului Hăghimaş (Carpaţii

Orientali). An. Inst. Geol., XLV, Bucureşti. Săndulescu M., Muresan M., Muresan Georgeta (1975): Harta geologică a României scara 1/50.000, foaia

Dămuc. Inst. de Geol. şi Geofiz., Bucureşti. Săndulescu M. (1984): Geotectonica României. Ed. Tehnică, Bucureşti.

CRETACEOUS CONGLOMERATES ON THE PÂRÂUL OII

The studied area is marked by the presence of two thrust nappes: the Hăsmaş Nappe, which is a gravitational slide nappe and the Bukovinian Nappe, which is a shear nappe.

The Bukovinian Nappe has a very complex stratigraphy, with rocks originating from Upper Precambrian to Lower Cretaceous (Barremian-Albian).

The Hășmaș Nappe is restricted only to Mesozoic rocks (Kimmeridgian-Early Cretaceous). The Hăsmaș Nappe is overlapping the Bukovinian Nappe. For this reason, the upper one was

strongly eroded, highlighting elements peculiar to an overthrust nappe. The youngest recorded deposits in the studied area are the Barnadu post-tectonic conglomerates,

transgressing the both mentioned nappes. As a result of investigations and measurements that we made, we outlined a geological sketch at

scale 1:20.000, underlining a new exposure of the post-tectonic conglomerates located in the middle Oii Creek area, a detail improving the actual geological maps of this region.

182

183

184

185

ASPECTE PRIVIND INFLUEN ŢA FACTORILOR ANTROPICI ASUPRA FAUNEI DE INSECTE DIN ECOSISTEMELE TER ESTRE

LIMITROFE MUNICIPIULUI GALA ŢI (ROMÂNIA)

Cecilia ŞERBAN*, Mihaela CRISTESCU*

Introducere Insectele reprezintă componenta cea mai numeroasă a lumii nevertebratelor având o

plasticitate ecologică deosebită, fiind întâlnite atât în ecosisteme naturale (pajişti, păduri, lunci, etc), cât şi în ecosistemele artificiale (agroecosisteme). În toate stadiile de dezvoltare sunt strâns legate de vegetaţie, folosită ca suport pentru depunerea pontei, sursă trofică pentru larve şi adulţi, adăpost pentru pupe. Insectele sunt, de asemenea, buni indicatori ai stării mediului ambiant, reacţionând imediat la impactul antropic negativ.

Speciile de insecte aparținând ordinelelor Orthoptera, Coleoptera, Lepidoptera și Hemiptera, sunt legate de mediul terestru, iar cele ale ordinului Odonata sunt strict legate de mediul acvatic în stadiul larvar și temporar în stadiul de adult.

Material şi metodă Ecosistemele studiate sunt localizate la periferia municipiului Galați, în zona tampon din

apropierea ariilor naturale protejate: ROSPA0070 Lunca Prutului-Vlădeşti-Frumuşiţa, sit de protecţie specială avifaunistică, ROSCI0105 Lunca Joasă a Prutului, sit de importanţă comunitară, şi a Parcului Natural Lunca Joasa a Prutului Inferior. Materialul entomologic a fost colectat cu fileul entomologic, bilunar, în perioada martie 2012-septembrie 2012. Au fost realizate colectări calitative și cantitative care au permis aprecieri ale indicilor ecologici privind populațiile de insecte din zona studiată.

Rezultate şi discuţii Inventarierea entomofaunei terestre a condus la identificarea, pe parcursul perioadei de

studiu, a unui număr de 1.393 exemplare de insecte din 192 specii, ce aparţin la 53 de familii şi respectiv la 5 Ordine, după cum urmează: Ordinul Odonata (14 specii), Ordinul Orthoptera (15 specii), Ordinul Hemiptera (51 specii), Ordinul Coleoptera (86 specii) şi Ordinul Lepidoptera (26 specii) - fig. nr.1. Cele mai multe specii aparţin Ordinului Coleoptera, urmat de Ordinul Hemiptera. Lista sistematică speciilor identificate în zona de studiu este redată în Tabelul nr.1.

Fig. nr. 1. Distribuţia speciilor de insecte identificate în zona investigată, în cadrul ordinelor.

* Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii Galaţi, Str. Regiment 11 Siret, nr. 6 A, Galaţi.

7%8%

27%

44%

14%

Odonata

Orthoptera

Hemiptera

Coleoptera

Lepidoptera

Key words: human impact, insects diversity, ecosystems Galaţi, soustheastern Romania.

186

Tabel nr.1.Lista speciilor şi indicii ecologici pentru speciile identificate în zona studiată.

Nr crt

Speciile A

F D

Fam. Platycnemididae 1. Platycnemis pennipes Pallas 1771 13 28,57 0,9

Fam. Coenagrionidae 2. Ischnura elegans Vander Linden 1820 47 50 3,3 3. Ischnura pumilio Charpentier, 1825 2 7,1 0,14 4. Coenagrion puella Linnaeus, 1758 1 7,1 0,07 5. Erythromma najas Hansemann 1823 1 7,1 0,07 6. Erythromma viridulum Charpentier 1840 1 7,1 0,07

Fam. Aeshnidae 7. Aeshna isosceles Muller 1767 3 7,1 0,2 8. Aeshna affinis Vander Linden 1820 11 7,1 0,8 9. Anax imperator Leach 1815 1 7,1 0,07

Fam. Libellulidae 10. Orthetrum albistylum Selys, 1848 2 14,28 0,14 11. Orthretrum cancelatum Linnaeus, 1758 14 21,42 1 12. Sympetrum sanguineum Muller 1764 30 35,71 2,1 13. Sympetrum meridionale Selys 1841 28 28,57 2

Fam. Gomphidae 14. Gomphus flavipes Charpentier 1825 6 14,28 0,4

Fam. Acrididae 15. Acrida ungarica Herbst 1786 12 35,71 0,9 16. Chorthippus loratus Fischer de Waldheim 1846 9 14,28 0,6 17. Chorthippus dichrous Eversmann 1859 2 7,1 0,14 18. Euchorthippus declivus Brisout de Barneville 1848 3 7,1 0,2 19. Paracaloptenus caloptenoides Brunner von Wattenwyl 1861 1 7,1 0,07 20. Omocestus minutus Brulle 1832 17 14,28 1,2 21. Omocestus rufipes Zetterstedt 1821 24 14,28 1,7 22. Aiolopus thalassinus Fabricius 1781 1 7,1 0,07

Fam. Conocephalidae 23. Conocephalus fuscus Fabricius 1793 4 14,28 0,3

Fam. Gryllidae 24. Oecanthus pellucens Scopoli 1763 5 14,28 0,35

Fam. Tettigoniidae 25. Tettigonia viridissima Linnaeus 1758 7 21,42 0,5

Fam. Tetrigidae 26. Tetrix undulata Sowerby 1806 1 7,1 0,07 27. Tetrix subulata Linnaeus, 1758 1 7,1 0,07

Fam. Phaneropteridae 28. Phaneroptera nana Fieber 1853 5 7,1 0,35 29. Phaneroptera falcata Poda 1761 1 7,1 0,07

Fam. Reduviidae 30. Coranus griseus Rossi, 1790 1 7,1 0,07 31. Pygolampis bidentata Goeze, 1778 1 7,1 0,07

Fam. Nabidae 32. Nabis ferus Linnaeus 1758 14 28,57 1

Fam. Miridae 33. Adelphocoris lineolatus Goeze 1778 8 21,42 0,6 34. Deraeocoris ruber Linnaeus 1758 1 7,1 0,07 35. Stenodema laevigata Linnaeus 1758 9 14,28 0,64 36. Capsus ater Linnaeus, 1758 6 7,1 0,4

Fam. Membracidae 37. Stictocephala bisonia Kopp & Yonke 1977 14 28,57 1

Fam. Cydnidae 38. Tritomegas bicolor Linnaeus 1758 3 14,28 0,2

187

Fam. Pentatomidae 39. Dolycoris baccarum Linnaeus 1758 13 35,71 0,9 40. Aelia acuminata Linnaeus, 1758 33 71,42 2,4 41. Aelia rostrata Boheman, 1852 15 35,71 1,07 42. Ancyrosoma leucogrammes Gmelin, 1790 2 7,1 0,14 43. Eurydema oleracea Linnaeus 1758 1 7,1 0,07 44. Eurydema ventralis Kolenati, 1846 6 14,28 0,4 45. Eysarcoris aeneus Scopoli, 1763 8 21,42 0,6 46. Neottiglossa leporina Herrich-Schaeffer, 1830 6 14,28 0,4 47. Rhaphigaster nebulosa Poda, 1761 2 7,1 0,14 48. Sciocoris sulcatus Fieber, 1851 10 21,42 0,7

Fam. Lygaeidae 49. Ischnodemus sabuleti Fallen 1826 35 35,71 2,5 50. Beosus maritimus Scopoli 1763 2 14,28 0,14 51. Rhyparochromus vulgaris Schilling, 1829 1 7,1 0,07 52. Beosus quadripunctatus Muller 1766 1 7,1 0,07 53. Acompus rufipes Wolff 1804 1 7,1 0,07 54. Beosus quadripunctatus Müller 1766 2 14,28 0,14 55. Nysius senecionis Schilling, 1829 5 7,1 0,35 56. Henestaris halophilus Burmeister, 1835 8 7,1 0,6 57. Lygaeus equestris Linnaeus, 1758 2 14,28 0,14 58. Geocoris erythrocephalus Lepeletier & Serville, 1825 2 14,28 0,14 59. Peritrechus gracilicornis Puton, 1877 5 7,1 0,35 60. Peritrechus nubilus Fallen, 1807 4 7,1 0,3

Fam. Rhopalidae 61. Rhopalus parumpunctatus Schilling, 1829 2 14,28 0,14 62. Rhopalus maculatus Fieber, 1837 1 7,1 0,07 63. Brachycarenus tigrinus Schilling 1829 5 21,42 0,35 64. Stictopleurus abutilon Rossi 1790 1 7,1 0,07 65. Stictopleurus punctatonervosus Goeze, 1778 1 7,1 0,07 66. Stictopleurus pictus Fieber 1861 3 14,28 0,2 67. Myrmus miriformis Fallen, 1807 95 64,28 6,8 68. Liorhyssus hyalinus Fabricius 1794 6 21,42 0,4 69. Maccevethus errans caucasicus Kolenati, 1845 1 7,1 0,07

Fam. Tingidae 70. Monosteira unicostata Mulsant & Rey, 1852 32 14,28 2,3

Fam. Coreidae 71. Ceraleptus gracilicornis Herrich-Schaeffer, 1835 1 7,1 0,07

Fam. Pyrrhocoridae 72. Pyrrhocoris apterus Linnaeus 1758 1 7,1 0,07

Fam. Scutelleridae 73. Odontotarsus purpureolineatus Rossi, 1790 1 7,1 0,07 74. Graphosoma lineatum Linnaeus, 1758 6 14,28 0,4 75. Psacasta neglecta Herrich-Schaeffer, 1837 2 7,1 0,14

Fam. Dyctiopharidae 76. Dictyophara europaea Linnaeus 1767 1 7,1 0,07

Fam. Cixiidae 77. Hyalesthes obsoletus Signoret 1865 1 7,1 0,07

Fam. Cicadellidae 78. Cicadella viridis Linnaeus 1758 6 14,28 0,4

Fam. Aphrophoridae 79. Philaenus spumarius Linnaeus 1758 10 7,1 0,7

Fam. Cerambycidae 80. Calamobius filum Rossi 1790 32 21,42 2,3 81. Phytoecia millefolii Adams, 1817 1 7,1 0,07 82. Agapanthia violacea Fabricius 1775 3 21,42 0,2 83. Agapanthia villosoviridescens De Geer 1775 1 7,1 0,07 84. Theophilea subcylindricollis Hladil, 1988 13 7,1 0,9 85. Chlorophorus varius Muller 1766 4 7,1 0,3

Fam. Carabidae

188

86. Brachinus crepitans Linnaeus 1758 1 7,1 0,07 87. Pterostichus melas Creutzer 1799 4 14,28 0,3 88. Pterostichus niger Schaller 1783 2 14,28 0,14 89. Harpalus affinis Schrank 1781 2 14,28 0,14 90. Pseudoophonus rufipes De Geer 1774 1 7,1 0,07 91. Amara ingenua Duftschmid 1812 1 7,1 0,07 92. Oodes helopioides Fabricius 1792 1 7,1 0,07

Fam. Anthicidae 93. Anthelephila pedestris Rossi 1790 16 21,42 1,1 94. Notoxus monoceros Linnaeus, 1760 1 7,1 0,07

Fam. Apionidae 95. Apion frumentarium Linnaeus 1758 1 7,1 0,07

Fam. Cantharidae 96. Cantharis rustica Fallen 1807 8 14,28 0,6 97. Cantharis livida Linnaeus, 1758 1 7,1 0,07 98. Crudosilis ruficollis Fabricius 1775 5 7,1 0,35 99. Rhagonycha fulva Scopoli 1763 10 7,1 0,7

Fam. Cetoniidae 100. Netocia cuprea Fabricius 1775 2 7,1 0,14 101. Cetonia aurata Linnaeus 1762 4 7,1 0,3 102. Oxythyrea funesta Poda 1761 25 28,57 1,8 103. Valgus hemipterus Linnaeus 1758 4 7,1 0,3

Fam. Coccinelidae 104. Hippodamia variegata Goeze 1777 1 7,1 0,07 105. Hippodamia variegata Goeze 1777 1 7,1 0,07 106. Hippodamia septemmaculata De Geer, 1775 1 7,1 0,07 107. Stethorus punctillum Weise 1891 1 7,1 0,07 108. Tytthaspis sedecimpunctata Linnaeus 1758 23 50 1,6 109. Psyllobora vigintiduopunctata Linnaeus 1758 5 21,42 0,3 110. Propylea quatuordecimpunctata Linnaeus 1758 14 28,57 1 111. Coccinella septempunctata Linnaeus 1758 12 21,42 0,8 112. Harmonia axyridis Pallas 1773 1 7,1 0,07 113. Harmonia quadripunctata Pontoppidan, 1763 1 7,1 0,07 114. Coccinula quatuordecimpustulata Linnaeus 1758 13 14,28 0,9

Fam. Chrysomelidae 115. Cryptocephalus octacosmus Bedel, 1891 5 14,28 0,35 116. Clytra laeviuscula Ratzeburg 1837 2 7,1 0,14 117. Clytra quadripunctata quadripunctata Linnaeus 1758 2 14,28 0,14 118. Gastrophysa polygoni Linnaeus 1758 7 21,42 0,5 119. Galeruca pomonae Scopoli 1763 4 14,28 0,3 120. Chrysomela tremulae Fabricius 1787 1 7,1 0,07 121. Chrysomela populi populi Linnaeus 1758 1 7,1 0,07 122. Chrysolina fastuosa fastuosa Scopoli 1763 2 14,28 0,14 123. Agelastica alni alni Linnaeus 1758 1 7,1 0,07 124. Plagiosterna aenea Linnaeus 1758 5 14,28 0,35 125. Oulema melanopus Linnaeus 1758 1 7,1 0,07 126. Cassida stigmatica Suffrian 1844 4 7,1 0,3 127. Gonioctena fornicata Bruggemann 1873 7 7,1 0,5 128. Phyllobrotica quadrimaculata Linnaeus 1758 2 7,1 0,14 129. Hypocassida subferruginea Schrank 1776 1 7,1 0,07 130. Labidostomis longimana Linnaeus 1760 1 7,1 0,07

Fam. Curculionidae 131. Polydrusus impressifrons Gyllenhal 1834 1 7,1 0,07 132. Larinus) planus Fabricius 1792 2 14,28 0,14 133. Larinus turbinatus Gyllenhal, 1835 2 14,28 0,14 134. Larinus obtusus Gyllenhal 1835 2 14,28 0,14 135. Lixus iridis Olivier 1807 7 21,42 0,5 136. Lixus fasciculatus Boheman, 1835 4 14,28 0,3 137. Lixus cardui Olivier 1807 2 14,28 0,14 138. Lixus ochraceus Boheman, 1843 1 7,1 0,07

189

139. Lixus pulverulentus Scopoli, 1763 4 7,1 0,3 140. Cleonis pigra Scopoli 1763 4 14,28 0,3 141. Sitona lineatus Linnaeus 1758 20 21,42 1,4 142. Sitona humeralis Stephens 1831 4 7,1 0,3 143. Phyllobius argentatus Linnaeus 1758 2 7,1 0,14 144. Coeliodes ruber Marsham 1802 3 7,1 0,2 145. Tychius quinquepunctatus Linnaeus, 1758 1 7,1 0,07

Fam. Elateridae 146. Drasterius bimaculatus Rossi 1790 1 7,1 0,07 147. Agriotes sputator Linnaeus 1758 5 7,1 0,3 148. Agriotes lineatus Linnaeus, 1767 2 7,1 0,14 149. Athous zebei Bach 1854 2 7,1 0,14

Fam. Buprestidae 150. Trachys minutus Linnaeus, 1758 1 7,1 0,07

Fam. Tenebrionidae 151. Lagria hirta Linnaeus 1758 9 7,1 0,64 152. Opatrum sabulosum Linnaeus, 1761 1 7,1 0,07

Fam. Dasytidae 153. Danacea pallipes Panzer 1795 1 7,1 0,07

Fam. Malachiidae 154. Malachius bipustulatus Linnaeus 1758 27 28,57 1,9 155. Malachius aeneus Linnaeus 1758 2 7,1 0,14 156. Clanoptilus geniculatus Germar, 1824 11 14,28 0,8

Fam. Rutelidae 157. Phyllopertha horticola Linnaeus 1758 4 14,21 0,3

Fam. Meloidae 158. Mylabris variabilis Pallas 1781 6 7,1 0,4

Fam. Mordellidae 159. Hoshihananomia perlata Sulzer 1776 3 7,1 0,2 160. Mordella holomelaena Apfelbeck 1914 1 7,1 0,07

Fam. Oedemeridae 161. Oedemera femorata Scopoli 1763 5 14,28 0,35 162. Oedemera viriscens Linnaeus 1767 1 7,1 0,07

Fam. Salpingidae 163. Vincenzellus ruficollis Panzer 1794 3 7,1 0,2

Fam. Silphidae 164. Ablattaria laevigata Fabricius 1775 1 7,1 0,07

Fam. Staphilinidae 165. Tachyporus hypnorum Fabricius, 1775 12 7,1 0,8 166. Paederus riparius Linnaeus 1758 9 7,1 0,64

Fam. Hesperiidae 167. Carcharodus alceae Esper 1780 12 35,71 0,8 168. Ochlodes sylvanus sylvanus Esper 1777 34 35,71 2,4 169. Heteropterus morpheus morpheus Pallas 1771 16 28,57 1,1

Fam. Lycaenidae 170. Celastrina argiolus argiolus Linnaeus 1758 17 28,57 1,2 171. Lycaena dispar rutilla Werneburg 1864 6 28,57 0,4 172. Lycaena thersamon thersamon Esper, 1784 1 7,1 0,07 173. Lycaena phleas phleas Linnaeus 1761 6 28,57 0,4 174. Polyommatus icarus icarus Rottemburg 1775 27 50 1,9

Fam. Nymphalidae 175. Issoria lathonia lathonia Linnaeus 1758 5 21,42 0,35 176. Argynis pandora pandora Denis&Schifermuller 1775 4 21,42 0,3 177. Vanessa atalanta Linnaeus 1758 5 28,57 0,3 178. Vanessa cardui Linnaeus 1758 8 21,42 0,6 179. Maniola jurtina jurtina Linnaeus 1758 9 28,57 0,64 180. Melitaea phoebe Denis & Schiffermuller 1775 1 7,1 0,07 181. Lasiommata megera megera Linnaeus 1767 2 7,1 0,14 182. Polygonia c-album Linnaeus 1758 3 14,28 0,2 183. Coenonympha pamphilus Linnaeus 1758 47 50 3,4

190

Din cele 192 de specii de insecte identificate, 3 sunt protejate:

• Lycaena dispar rutila Werneburg 1846, Fam. Lycaenidae, Ord. Lepidoptera, este inclusă în anexele 2, 3A, 4A a Directivei Habitate.

• Heteropterus morpheus morpheus Pallas 1771, Fam. Hesperiidae, Ord. Lepidoptera, este inclusă în anexa 3B a Ordinului de Ministru nr. 1.198/2005.

• Gomphus flavipes Charpentier 1825, Fam. Gomphidae, Ord. Odonata, este inclusă în anexa 4 A a Directivei Habitate, şi anexa a II -a a Convenţiei de la Berna. Analiza ecologică a entomofaunei studiate s-a realizat prin prisma indicilor ecologici:

abundenţă relativă, dominanţă şi frecvenţă (tabel nr. 1). Dominanţa numerică a speciilor de insecte identificate în habitatele investigate arată în ce

relaţie se găseşte efectivul unei specii prezentă aici faţă de suma indivizilor celorlalte specii din acest ecosistem, cu care se asociază, exprimând în fond abundenţa relativă. Dominanţa este considerată ca fiind un indicator al productivităţii, ea arătând procentul de participare a fiecărei specii la realizarea producţiei de biomasă în biocenoză. Din acest puct de vedere, analiza rezultatelor relevă faptul că majoritatea speciilor identificate sunt subrecedente, reduse numeric (fig. nr. 2.). O singură specie este dominantă în zona de studiu, şi anume Myrmus miriformis (Fallen, 1807) – Fam. Rhopalidae, Ord. Hemiptera. Predominanţa speciilor subrecedente este explicabilă, dată fiind antropizarea ridicată a habitatelor existente în zona studiată, precum şi faptul că, din punct de vedere al vegetaţiei, acestea au o structură mozaicată.

Myrmus miriformis (Fallen, 1807) este un heteropter comun, o specie caracteristică pajiştilor xerofile, ce are ca bază trofică vegetaţia ierboasă dominată de graminee.

Fig. nr. 2. Structura dominanţei în zona investigată în perioada martie-septembrie 2012.

Fam. Pieridae 184. Colias erate erate Esper 1805 18 35,71 1,2 185. Colias croceus croceus Fourcroy, 1785 3 14,28 0,2 186. Pieris rapae rapae Linnaeus 1758 20 42,85 1,4 187. Pieris napi napi Linnaeus 1758 6 21,42 0,4 188. Pieris brassicae brassicae Linnaeus 1758 8 14,28 0,6 189. Pontia edusa edusa Fabricius 1777 45 57,14 3,2 190. Leptidea sinapis sinapis Linnaeus, 1758 1 7,1 0,07 191. Anthocharis cardamines cardamines Linnaeus 1758 4 14,28 0,3

Fam. Papilionidae 192. Iphiclides podalirius podalirius Linnaeus, 1758 4 7,1 0,3

0 50 100 150 200

numar specii

subrecedent

recedent

subdominant

dominant

cate

go

rii

do

min

anta

191

În ceea ce priveşte frecvenţa apariţiei în probe (fig. nr. 3), majoritatea speciilor de insecte identificate (85%) se încadrează în categoria speciilor accidentale, datorită atât numărului redus de indivizi în populaţii, cât şi dispersiei neuniforme. Un procent mai mic de specii sunt accesorii (13%) şi doar două specii sunt constante (2%), populaţiile lor fiind reprezentate printr-un număr mare de indivizi. Cele două specii constante în habitatele investigate sunt Myrmus miriformis dintre hemiptere şi Pontia edusa edusa dintre lepidoptere.

Fig. nr. 3. Frecvenţa speciilor de insecte în zona investigată, în perioada martie-septembrie 2012.

În zona studiată, au fost observate o serie de activităţi specific umane ce pot avea repercusiuni nedorite asupra entomofaunei. În cele ce urmează atragem atenţia asupra acestora, precum şi a impactului lor asupra diversităţii insectelor:

• incendierile de stuf pe malurile digului de acces şi pe marginile culturilor agricole (martie, aprilie 2012) au un impact negativ asupra insectelor care, în acea perioadă, a anului se pot găsi în stadiu de ouă, larvă sau pupă;

• zona este folosită frecvent pentru agreement, ceea ce are drept urmare acumularea unor cantitaţi considerabile de deşeuri (peturi, sacoşe, sticle, doze de aluminiu etc.), ce sufocă vegetaţia, cu consecinţe directe asupra entomofaunei. Acest aspect este observabil pe tot parcursul anului, dat fiind faptul că deşeurile lăsate în urmă nu sunt biodegrabadile şi afectează ecosistemul pe o perioada nedefinită de timp;

• unele activități sportive (pescuit şi vânătoare); • păşunatul a fost observat în special pe malul canalului inundabil, pe malul Dunării şi pe

marginea Digului Bădălan; în luna septembrie, malurile Digului Bădălan au fost cosite, obicei ce poate reduce efectivul populaţiilor de insecte care îşi depun, toamna, ponta pe vegetaţia ierboasă, în vederea iernării.

Concluzii

Insectele sunt legate, în toate stadiile lor de dezvoltare, de vegetaţia din habitatul lor. Dată fiind antropizarea marcantă asupra zonei investigate, care este considerată zonă tampon pentru ariile naturale invecinate (Lunca Prutului-Vlădeşti-Frumuşiţa, sit de protecţie specială avifaunistică, ROSCI0105 Lunca Joasă a Prutului, sit de importanţă comunitară şi a Parcului Natural Lunca Joasa a Prutului Inferior), se impune reducerea impactului antropic (păşunat, cosit, incendieri, turism de weekend ș.a.), măsură necesară pentru protecţia entomofaunei. De asemena, speciile protejate (Lycaena dispar rutila, Heteropterus morpheus morpheus, Gomphus flavipes) sunt legate de

85%

13%2%

specii accidentale (F< 25%)

specii accesorii (F= 25-50%)

specii constante (F= 50-75%)

192

habitatele umede şi de vegetaţia higrofilă, de aceea menţinerea acestui tip de habitat reprezintă principala măsura de conservare a speciilor respective. Bibliografie Cârdei F., Bulimar F., Fauna Republicii Populare Române, Insecta - Ord.Odonata. 7(5), Editura Academiei,

Bucureşti,1965. Cristescu M., Preliminary data about diurnal lepidoptera (Lepidoptera, Rhopalocera) from The Natural

Park of the Lower Prut Flood Plain, in „Actual problems of protection and sustainable use of the animal world diversity”, Intern. Conf. of Zoologists, Inst. of Zoology, Academy of Sciences of Moldova, Chişinău, 2011, p. 97-99.

Iorgu I. Ş., Iorgu E. I., Bush-crickets, crickets and grasshoppers from Moldavia (Romania), Editura Pim, Iaşi, 2008, 294p.

Rákosy L., 2007, Ord. Lepidoptera, in Lista Faunistică a României (specii terestre şi de apă dulce)/ Checklist of Romanian Fauna (terrestrial and freshwater species), Cluj Napoca, 310-365 p.

Székely L., The Butterflies of Romania/ Fluturii de zi din Romania. Brastar Print, Brașov, 2008, 262p.

Aspects concerning the influence of anthropogenic factors on insect fauna of adjacent ecosystems Galati (Romania)

The study brings new data about the diversity of insect fauna in the surrounding ecosystems from Galati (Romania). The study has been made in an area situated near the Natural Park of the Lower Prut Flood Plain. In the studied area were identified 192 species belonging to 5 insect Orders: Ord. Odonata (14 species), Ord. Orthoptera (15 species), Ord. Hemiptera (51 species), Ord. Coleoptera (86 species) şi Ord. Lepidoptera (26 species). There are no other available list of insects from this area. The paper analyses also, the anthropic impact on this area and emphasize the consequences of human activities on the insect populations and diversity.

Lycaena dispar rutila Werneburg 1846, Fam. Lycaenidae, Heteropterus morpheus morpheus Pallas 1771, Fam. Hesperiidae, and Gomphus flavipes Charpentier 1825, Fam. Gomphidae are localized species in Romania and were included on the Bern Convention list and Habitat Directive, annex 2,3A, 4A .

193

ASPECTE PRIVIND CREŞTEREA HIDROPONICĂ A PLANTELOR

Adrian BĂLĂNICI, Toma STOLERU, Maria Magdalena ZAMFIRACHE*

I. Introducere Hidroponica reprezintă o tehnică de creştere a plantelor, în care solul este înlocuit printr-o

soluţie apoasă de nutrienţi minerali (uneori şi un mediu de creştere). Această tehnică se numără actualmente printre metodele cele mai intensive de cultivare a plantelor, asigurând o utilizare eficientă a apei şi a nutrienţilor minerali, într-un spaţiu minim utilizat (Wahome et al., 2010). Cultivarea hidroponică a plantelor are rădăcini adânci în istoria umanităţii. Scrieri străvechi încadrează între cele şapte minuni ale lumii antice, grădinile suspendate din Babilon (sit arheologic la 50 km sud de oraşul actual Bagdad-Iraq). Acest sistem suspendat de cultură a plantelor şi arbuştilor ornamentali a fost construit din ordinul împăratului Nabucodonosor al II-lea (604-562 î. Hr.), fiind descris mult mai târziu, în lucrarea Bibliotheca Historica de către Diodorus Siculus (80-20 î. Hr.) (Thayer, 2012).

Pedonias Dioscorides (40-90 d. Hr.) (Osbaldeston şi Wood, 2000) a descris o serie de specii de plante şi tehnici de cultură străvechi ale acestora, în lucrarea: De materia medica. Sisteme asemănătoare de cultură a plantelor în apă au existat şi în imperiile Chinez, Egiptean şi Roman. Sisteme de canale de irigaţii, insule artificiale din substrat nutritiv (chinampas), pe care se cultivau plante, au fost descoperite de spanioli în Imperiul Aztec (anul 1400). Leonardo da Vinci (1452) a efectuat o serie de cercetări ce vizau aceste sisteme de cultură a plantelor, nutriţia minerală a plantelor, rolul apei şi al fertilizatorilor, necesitatea fertilizării periodice. John Woodward (1662-1728) a efectuat experimente sistematice privind nutriţia plantelor cultivate în apă şi rolul oxigenului asupra rădăcinilor. Joseph Priestley (1733-1804) a studiat aprofundat rolul gazelor solvite în lichide (CO2, O2), supravieţuirea plantelor în soluţii apoase de sol, respiraţia şi fotosinteza. Julius von Sachs şi Wilhelm Knop au elaborat, în anul 1842, o listă cu nouă elemente chimice considerate: „esenţiale” în creşterea şi dezvoltarea plantelor.

William Gerike a realizat culturi de plante (tomate – Solanum lycopersicum, cartofi – Solanum tuberosum, begonii – Begonia sp., banane – Musa sp.) în soluţii nutritive în perioada anilor 1927-1930. Colegul său, William Setchell, l-a sfătuit să renunţe la termenul acvacultură şi să utilezeze în studiile sale termenul hidroponică, derivat al cuvintelor din greaca veche hydor (apă) şi ponos (muncă) (Gericke, 1937).

Hidroponica a fost utilizată pentru prima dată în scop comercial de către compania aviatică Pan American Airways la construcţia unui complex pentru cultura hidroponică, pe insula Wake Island. Cel de al doilea război mondial a concentrat atenţia Guvernului SUA spre construirea de astfel de complexe hidroponice în locaţii izolate, vizând completarea necesarului de hrană pentru trupele combatante (Insulele Ascension, Iwo-Jima, Okinawa, Bahrein, deşertul Halbaniya – Iraq, staţiuni polare).

Există suficiente motive pentru care toate ţările dezvoltate au implementat, până în prezent, această tehnică de cultivare a plantelor:

� creşterea numerică a populaţiei; � alterarea calităţii solului, ca urmare a folosirii unor tehnologii agricole improprii; � alterarea pH-ului natural al solului, infestarea cu exces de fertilizatori şi pesticide, care au

diminuat drastic microflora şi fertilitatea solului; � obţinerea de legume şi plante de cultură proaspete în zone improprii tehnicilor agricole

* Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Bulevardul Carol I, nr. 11.

Key-words: Hidroponics, hidroponic system, electrical conductivity, macronutrients.

194

clasice sau în alte medii ostile, inclusiv în spaţiul cosmic; � cultura hidroponică presupune un mediu de cultură izolat, aproape lipsit de dăunători

(80% dintre aceştia provenind din sol); în aceste condiţii, nefiind necesare pesticide şi mijloace chimice de combatere a bolilor şi dăunătorilor, se obţin plante de o calitate deosebită, în condiţii reproductibile şi ecologice;

� utilizarea hidroponicii în laboratoare de cercetare asigură independenţa locaţiei plantei faţă de mediul ei obişnuit, menţine materialul de studiu in vivo, pentru perioade temporale îndelungate, şi asigură reproductibilitatea perfectă a experimentelor (folosind sisteme hidroponice controlate cu microprocesor).

� II. Prezentarea tehnicii S-au materializat diferite moduri de implementare a conceptului de hidroponică, denumite

tehnic sisteme hidroponice. Din punct de vedere al localizării soluţiei nutritive, sistemele hidroponice se împart în două mari categorii:

• SHP (sisteme hidroponice pasive, soluţia nutritivă are o localizare statică într-un recipient, fără schimbarea poziţiei). Din recipientul de păstrare, soluţia nutritivă este dirijată spre rădăcinile plantelor cultivate cu ajutorul unui fitil, prin fenomenul de capilaritate. Mediul de creştere trebuie să prezinte bune proprietăţi de retenţie a apei, a nutrienţilor şi a aerului, fiind interpus între rădăcinile plantei şi soluţia nutritivă.

• SHA (sisteme hidroponice active). Aceste metode de cultură hidroponică necesită, într-un fel sau altul, schimbarea parţială sau totală a locaţiei soluţiei nutritive, folosind o pompă de recirculare şi un sistem conjugat de aerare sau de injectare a oxigenului în soluţia nutritivă.

Având ca punct de plecare aceste consideraţii, literatura de specialitate clasifică în mod unanim şase sisteme hidroponice de bază, ce constituie referinţe de implementare practică a acestui mod de cultivare a plantelor (Keith, 2003):

1. sistemul hidroponic cu alimentare prin fitil (Wick System), 2. creşterea plantelor în strat plutitor (Floating Bed System), 3. sistem hidroponic cu inundare şi drenare (Ebb and Flow System), 4. sistem hidroponic cu alimentare prin peliculă de nutrienţi (NFT System), 5. sistem hidroponic cu alimentare prin picurare (Drip System), 6. sistem aeroponic (Aeroponic System). Remarcabil este faptul că aceste sisteme hidroponice principale au dezvoltat sute de

combinaţii şi variaţii tehnice ale uneia sau ale mai multor metode consacrate (Wilson şi Brian, 2006). Sisteme hidroponice de bază 1. Sistemul hidroponic cu alimentare prin fitil (Wick System). Reprezintă unul dintre cele mai simple şi nepretenţioase sisteme hidroponice pasive. Soluţia

nutritivă are o locaţie statică, în rezervorul de stocare, fiind preluată şi condusă spre rădăcinile plantelor printr-unul sau mai multe fitile, realizate din materiale cu capacitate mare de absorbţie a soluţiilor nutritive (de exemplu: ţesătură cilindrică sau plată din bumbac). Această metodă este similară cu funcţionarea vechilor lămpi cu petrol, alimentate prin intermediul unui fitil. Mediul de creştere (suportul în care este fixat şi în care s-a dezvoltat sistemul radicular al plantei cultivate), este format din materiale cu bune proprietăţi absorbante şi de reţinere a soluţiei nutritive (amestec: perlit, vermiculit, fibră de nucă de cocos, vată de sticlă pentru horticultură) [Fig. 1].

195

Fig. 1 Sistemul hidroponic cu alimentare prin fitil (Wick System)

(după Verguiero Martins, www.hydor.eng.br) Principala limitare a acestui sistem hidroponic este legată de dimensiunea plantelor cultivate,

fiind recomandat pentru plante de talie mică şi medie, cu necesar hidric redus. Specificaţiile tehnice menţionate încadrează în sfera de aplicabilitate, plantele ornamentale crescute în ghivece de cultură. Plantele de dimensiuni mari, cu cerinţe hidrice importante, necesită dimensionarea atentă a numărului şi dimensiunii fitilelor, precum şi rezervoare cu soluţii nutritive de dimensiuni mari, metoda nefiind considerată eficientă.

2. Creşterea plantelor în strat plutitor (Floating Bed System). Este cel mai simplu sistem hidroponic activ, în care plantele, susţinute şi fixate în locaşurile

unei platforme plutitoare aşezată deasupra soluţiei nutritive, au partea vegetativă deasupra lichidului, iar rădăcinile plutesc liber, parţial sau total imersate, în acelaşi lichid nutritiv [Fig. 2].

Fig. 2 Creşterea plantelor în strat plutitor (Floating Bed System)

(după Verguiero Martins, www.hydor.eng.br) Metoda impune oxigenarea soluţiei nutritive prin: barbotarea aerului cu ajutorul unei pompe,

agitarea soluţiei sau recircularea periodică a soluţiei nutritive. Simpla barbotare, cu utilizarea unei pompe de aer, nu implică modificarea locaţiei soluţiei nutritive, ceea ce plasează metoda descrisă, din punct de vedere al clasificaţiei, în rândul sistemelor hidroponice pasive. Utilitatea acestei tehnici hidroponice se adresează cultivării plantelor cu talie mică şi medie, dar cu necesar hidric important (Lactuca sativa, Solanum tuberosum), precum şi în experimente didactice sau de laborator, studiile şi experimentele relevând productivităţi foarte mari de utilizare a metodei. Acest sistem hidroponic nu este eficient pentru cultivarea plantelor medii-mari, cu un ciclu biologic lung. Pentru plantele de

196

talie mare se recomandă o platformă de fixare corespunzătoare dimensional, aşezată deasupra şi depăşind cotele vasului cu soluţie nutritivă. Această variaţie tehnică (denumită Sistem Gerike sau cultura în strat fixat) este aplicabilă în laboratoare de cercetare, experimente didactice, cultura tomatelor, porumbului şi a cartofilor.

3. Sistem hidroponic cu inundare şi drenare (Ebb and Flow System) Funcţionarea acestui sistem hidroponic se bazează pe inundarea temporară, până la un nivel

controlat, a platformei de cultură şi drenarea ulterioară a excesului de soluţie nutritivă spre un rezervor. Această operaţiune tehnică este realizată cu ajutorul unei pompe de recirculare comandată printr-un automat programabil (timer). Timerul este calibrat pentru repetarea unui program predefinit, în concordanţă cu cerinţele hidrice şi nutritive ale plantei cultivate [Fig. 3].

Fig. 3 Sistem hidroponic cu inundare şi drenare (Ebb and Flow System) (după Verguiero Martins, www.hydor.eng.br)

Sistemele automate de acest tip, cu un nivel mai ridicat de complexitate, pot supraveghea şi

controla o serie de alţi parametri (temperatură, iluminare, pH, umiditate). Platforma cu mediul de cultură poate fi comună tuturor plantelor cultivate sau cu locaşuri pentru ghivece individuale. Mediul de cultură trebuie să fie biologic steril, inert chimic, cu o mare capacitate de retenţie a soluţiei nutritive.

4. Sistem hidroponic cu alimentare prin peliculă de nutrienţi (NFT System) Reprezintă unul dintre cele mai eficiente sisteme hidroponice cunoscute, care presupune un

flux (o peliculă) constant de soluţie nutritivă în zona inferioară a rădăcinilor plantelor cultivate. Soluţia nutritivă este pompată continuu spre vasul cu platforma de cultură, printr-o serie de canalizaţii realizate la baza vasului, în care sunt parţial imersate ramificaţiile terminale ale rădăcinilor. Soluţia nutritivă este recuperată şi dirijată gravitaţional (sau cu ajutorul unei alte pompe) spre rezervor. Porţiunea neimersată în soluţie nutritivă a rădăcinilor se află în contact permanent cu aerul umed de deasupra peliculei nutritive, asigurând oxigenarea corespunzătoare a sistemului radicular. Metoda nu impune existenţa unui mediu de creştere, plantele fiind susţinute de o platformă cu orificii individuale de fixare (sau cu mici ghivece). Limitarea fundamentală a acestui sistem hidroponic este legată de funcţionarea continuă a pompei de recirculare, întreruperea funcţionării producând uscarea rapidă a rădăcinilor şi moartea plantelor [Fig. 4].

197

Fig. 4 Sistem hidroponic cu alimentare prin peliculă de nutrienţi (NFT System) (după Verguiero Martins, www.hydor.eng.br)

Configuraţia recomandată pentru acest tip de sistem hidroponic este de tip redundant,

presupunând existenţa unei pompe suplimentare, alimentată de la un generator electric individual. În cazul defectării pompei principale sau de avariere a circuitului electric, va intra în funcţiune sistemul de rezervă (pompă secundară şi generator electric). Acest sistem hidroponic permite cultivarea plantelor de talie medie (Solanum lycopersicum, Solanum tuberosum), cu necesar hidric şi nutritiv ridicat, în condiţiile unui randament de cultură deosebit.

5. Sistem hidroponic cu alimentare prin picurare (Drip System) Reprezintă cel mai obişnuit şi întâlnit sistem hidroponic, în care soluţia nutritivă este dirijată

prin pompare comandată (pompă cu automat programabil), printr-o serie de tuburi şi micro-tuburi spre partea bazală a fiecărei plante cultivate (zona radiculară). Necesarul hidric şi nutritiv este asigurat picătură cu picătură, mediul de creştere îmbibat cu soluţie nutritivă, asigurând condiţiile cele mai adecvate în rizosfera plantelor cultivate [Fig. 5].

198

Fig. 5 Sistem hidroponic cu alimentare prin picurare (Drip System)

(după Verguiero Martins, www.hydor.eng.br) Există două variante de implementare tehnică ale acestui tip de sistem hidroponic: - SH cu picurare, fără recuperarea soluţiei nutritive, procedeu prin care excesul de soluţie

nutritivă este dirijat şi infiltrat în sol. Această implementare este mai simplă şi mai puţin costisitoare, nefiind necesară monitorizarea şi ajustarea conductivităţii electrice (EC) şi a pH-ului soluţiei nutritive trecute prin instalaţie.

- SH cu picurare şi recircularea soluţiei nutritive, procedeu prin care excesul de soluţie nutritivă rezultat din picurare este preluat, dirijat într-un rezervor, în care i se corectează pH-ul şi EC-ul, este oxigenat şi reutilizat.

Pentru asigurarea continuităţii funcţionării acestui sistem de cultivare, automatul programabil, pompa de recirculare şi circuitul electric, trebuie să fie atent verificate şi menţinute în stare de funcţionare continuă, pe întreg intervalul perioadei de utilizare.

6. Sistem aeroponic (Aeroponic System) Acest tip de sistem hidroponic reprezintă cea mai avansată realizare tehnologică în domeniul

cercetat, fiind asemănător până la un punct cu sistemul hidroponic cu alimentare prin peliculă de nutrienţi (NFT System). Rădăcinile plantelor cultivate rămân suspendate în interiorul unei camere de creştere (growing chamber). În această cameră este realizată o atmosferă suprasaturată (vapori de aer şi picături fine de soluţie nutritivă), obţinută prin pulverizarea soluţiei nutritive la intervale regulate, de la câteva secunde până la câteva minute. Soluţia nutritivă este preluată dintr-un rezervor, pompată controlat de un ansamblu: pompă recirculare-automat programabil de precizie, tubulatură şi duze ultrafine [Fig. 6].

199

Fig. 6 Sistem aeroponic (Aeroponic System) (după Verguiero Martins, www.hydor.eng.br)

Întreruperea funcţionării acestui sistem produce rapid şi iremediabil uscarea rădăcinilor şi

moartea plantelor. Sistemul se pretează la producţia de material de cultură (răsad), precum şi în aplicaţii neconvenţionale de cultivare a plantelor (spaţiul cosmic, zone polare, zone aride sau lipsite de sol cultivabil) (Tsitovich et al., 1971).

Soluţia nutritivă Este o soluţie apoasă (aqueos solution) a principalilor ioni anorganici, obţinută prin

dizolvarea sărurilor solubile ale elementelor esenţial-necesare creşterii şi dezvoltării plantelor. În aceste soluţii pot coexista diverse forme chimice şi fizice ale elementelor menţionate (ioni liberi, complecşi solubili, chelaţi, perechi de ioni, faze lichide şi gazoase, ioni cu stări diferite de oxidare), alcătuind speciaţia elementelor chimice din soluţie. Noţiunea de: element esenţial semnifică acel element care are un rol fiziologic fundamental, absenţa sa împiedicând parcurgerea completă a ciclului de viaţă al plantei. Există 16 elemente chimice considerate elemente esenţiale (C, H, O, N, P, K, Ca, Mg, S, Fe, Cu, Mn, Mo, B, Cl, Zn). Fiind absorbite în cantităţi mai mari de către plante, o parte din elementele esenţiale constituie nutrienţi primari (macronutrienţi), de importanţă majoră fiind: N, P şi K. Excesul sau deficitul acestor elemente este resimţit şi semnalat prompt, prin aspectul plantei (culoarea diferită şi mărimea frunzelor, forma anormală a tulpinii, întârzierea şi diminuarea producţiei de fructe). Unele elemente din această categorie sunt absorbite în cantităţi puţin mai mici (Ca, S, Mg) constituind seria nutrienţilor secundari. Principala sursă de macronutrienţi (primari şi secundari) o constituie substanţele utilizate ca fertilizatori (îngrăşăminte chimice). Alte elemente chimice (Fe, Zn, Mn, Cu, B, Mo, Cl), denumite micronutrienţi, sunt absorbite în cantităţi mult mai mici, având rol de stimulare a creşterii, de compensare a unor efecte toxice ale altor elemente sau de substituţie a unor nutrienţi esenţiali cu un rol mai puţin specific (Prasad şi Power, 1997). În practică, se respectă întocmai procedurile de preparare şi reţetele soluţiilor nutritive, cantităţile şi calitatea sărurilor, calitatea apei (se verifică gradul de clorinare), fiind indicată măsurarea conductivităţii electrice (EC) şi al pH-ului soluţiei nutritive înainte de utilizarea în instalaţiile hidroponice (Papadopoulos et al., 1999).

Concentraţia nutrienţilor solviţi în soluţia nutritivă determină conductivitatea electrică (EC), mărime fizică asociată capabilităţii soluţiei nutritive de a permite trecerea unui curent electric măsurabilă cu conductometrul. Pe măsura creşterii concentraţiei ionilor solviţi, creşte şi conductivitatea electrică. Ca unităţi de măsură, conductivitatea electrică se poate exprimă în Siemens (S) sau echivalentul mho (inversul mărimii Ohm). Conductivitatea soluţiei nutritive depinde, în primul rând, de prezenţa sărurilor dizolvate în apă, dar şi de temperatura apei. Apa pură are o foarte mică conductivitate, de numai 0,0055 µmho, apele potabile din pânzele freatice au o conductivitate cuprinsă între: 30 şi 2000 µmho, în timp ce apele oceanelor şi ale mărilor sărate au o conductivitate mare cuprinsă între: 45000 și 55000 µmho. Valorile determinate prin măsurarea conductivităţii

200

electrice ne indică în mod indirect prezenţa sărurilor minerale dizolvate în apă, precum şi cantitatea aproximativă acestora, fără a putea determina natura chimică a sărurilor dizolvate.

O altă mărime asociată este TDS (total dissolved solids); ea reprezintă cantitatea totală a substanţelor solide dizolvate, dintr-o soluţie. Deoarece solidele dizolvate sub formă de ioni, precum sarea şi mineralele, contribuie la creşterea conductivităţii unei soluţii, aparatul TDS măsoară iniţial conductivitatea electrică a soluţiei, după care converteşte datele înregistrate într-o valoare ce poate fi citită pe display-ul cu cristale lichide al aparatului, după o relaţie aproximativă:

TDS <mg/l> =EC <µS/cm> * k; k= 0,67; 1 mg/l= 1 ppm

Unitatea folosită de cele mai multe aparate TDS este exprimată în particule pe milion (ppm)

sau în mg/l. Aciditatea sau bazicitatea soluţiilor nutritive este exprimată prin valoarea pH-ului soluţiei.

Noţiunea de pH provine din prescurtarea cuvintelor: pondus hydrogenii, fiind introdusă de către S. P. L. Sorensen, în anul 1909, pentru a exprima concentraţii mici de ioni de hidrogen, fiind definită ca logaritmul zecimal cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen:

şi având valori numerice între [0 şi 7) pentru soluţii acide, respectiv între (7 şi 14] pentru soluţii alcaline, valoarea 7 corespunzând unui pH neutru. În general, funcţie de specia cultivată, plantele preferă un pH uşor acid al soluţiei nutritive, situat valoric între 5 şi 6 (Libia et al., 2012).

Mediul de creştere Rolul mediului de creştere este doar acela de susţinere al sistemului radicular. Materialele ce

constituie acest mediu trebuie să îndeplinească o serie de criterii calitative (după Verguiero Martins, www.hydor.eng.br): - să fie inerte din punct de vedere chimic; - să fie insolubile în soluţia nutritivă; - să fie biologic sterile şi uşor manevrabile; - să aibă un pH propriu neutru sau cât mai apropiat de această valoare; - să asigure aeraţia şi drenajul rădăcinilor, menţinând un raport constant şi egal de aer şi apă; - să prevină infestarea rădăcinilor; - să asigure retenţia adecvată de apă, oxigen şi nutrienţi; - să poată fi sterilizate, dacă sunt reutilizate, sau reciclabile, dacă nu sunt reutilizate; - să prezinte o granulaţie şi o textură adecvată pentru specia cultivată, rădăcina şi talia acesteia; - să fie necostisitoare şi uşor de procurat.

Dezideratele menţionate sunt îndeplinite de o serie de materiale special selecţionate şi testate

pentru uz horticol, multe dintre acestea având denumiri comerciale consacrate: - Perlit. Este o rocă vulcanică foarte poroasă, cu greutate specifică redusă, care are o

capacitate mare de retenţie a aerului. Din acest considerent este un mediu foarte bun pentru aeraţie, nefiind utilizat la drenajul excesului de soluţie nutritivă. Cel mai avansat produs comercial din perlit este denumit Aerolit.

- Vermiculit. Este o rocă vulcanică cu mai puţine porozităţi (sticlă vulcanică spongioasă), care nu permite evaporarea rapidă a apei. Apa şi nutrienţii solviţi sunt reţinuţi în rocă şi drenaţi mult mai eficient spre sistemul radicular al plantei. Nu permite o bună aeraţie a rădăcinilor.

- Rockwool (vată minerală pentru uz horticol). Este un produs realizat din fire lungi şi subţiri, trase din rocă topită. Firele sunt ulterior împachetate şi presate. Este un mediu complet steril, mai dificil de manipulat.

- Coconut coir fiber (fibră extrasă din fructele de Cocos nucifera). Este un mediu de

201

creştere organic, complet reciclabil, bazat pe extragerea fibrelor din nuca de cocos. Proprietăţile de retenţie, atât pentru apă, cât şi pentru aer, alături de conţinutul ridicat în substanţe antifungicide şi hormoni de creştere, recomandă acest mediu de creştere în aplicaţiile hidroponice de vârf.

- Pietriş, zgură. Realizat prin selectarea la dimensiuni adecvate a pietrişului şi bucăţilor de zgură. Reprezintă soluţii necostisitoare, mediul având totuşi dezavantajul de a putea induce modificarea pH-ului soluţiei nutritive.

- Hydroton (LECA-Lightweight Expanded Clay Aggregate) constă în granule de argilă, arse la temperaturi de 1200-1300 0C şi supuse unui proces de expandare, devenind astfel foarte poroase. Au un diametru cuprins între 8-16 mm, sunt chimic inerte, cu un pH neutru, prezintă un nivel ridicat de încărcare cu soluţie nutritivă şi au un preţ de cost scăzut.

Iluminarea sistemului hidroponic Un raport convenabil randament/preţ de cost recomandă utilizarea actuală a iluminării

plantelor cu lămpi fluorescente Light Wave T5 (Fluorescent Plant Lighting). Acest tip de iluminare generează o creştere mai rapidă şi o dezvoltare puternică a sistemului foliar, formarea de internoduri scurte şi tulpini groase. Răspunsul spectral (spre porţiunea roşie şi albastră a spectrului) s-a dovedit a fi benefic pentru plantele cultivate, în condiţiile unei emisii termice secundare foarte scăzute. Aceste lămpi permit astfel poziţionarea în stricta proximitate a plantelor (la cca 25-50 cm de vasele de creştere), utilizând foarte eficient fluxul luminos emis. Stabilitatea fluxului luminos este de aproximativ 15.000 ore, asigurând o funcţionare în regim continuu de 18 luni, la o scădere a fluxului luminos cu doar 20%. Lungimea tubului fluorescent (600 mm) distribuie uniform şi liniar fluxul luminos spre plantele cultivate.

În situaţii care impun fluxuri luminoase deosebit de intense (faza de fructificare şi coacere a fructelor, intensificarea creşterii vegetative) sunt necesare lămpi MH (metal halid). Aceste lămpi cu descărcare asigură o iluminare consistentă a plantelor, dar au un preţ ridicat şi un număr de ore efectiv de funcţionare mult mai redus.

Temperatura În toate aceste sisteme trebuie asigurată temperatura optimă (atât în soluţia nutritivă, cât şi în

aer), temperatură caracteristică pentru fiecare specie cultivată. Creşterea temperaturii accelerează dezvoltarea vegetativă a plantei, dar şi necesarul hidric al acesteia. Reglarea şi menţinerea temperaturii adecvate se realizează cu ajutorul termostatelor echipate cu senzori de temperatură şi elemente de încălzire.

Aerul Mişcarea maselor de aer şi conţinutul de oxigen şi bioxid de carbon al acestuia, constituie

factori cheie, cu o mare influenţă asupra calităţii produselor vegetale obţinute. Ca procese principale fiziologice determinate de către acest factor, se poate face referire la: consumul de apă, lignificarea corespunzătoare a tulpinii şi a tijelor florale, polenizarea, maturarea fructelor, producţia de biomasă. Controlul acestor procese se realizează prin mişcarea maselor de aer cu ajutorul ventilatoarelor (comandate în turaţie şi poziţie) şi a prizelor exterioare de aer proaspăt, monitorizarea şi reglarea conţinutului de bioxid de carbon.

III. Discuţii Analiza sistemelor de cultură hidroponică şi a tehnologiilor agricole clasice, a evidenţiat o

serie de aspecte generale, rezultate prin comparaţia unor indici calitativi şi cantitativi, corelaţi cu procesul de producţie şi productivitatea recoltelor obţinute. Rezultatele comparaţiilor între tehnologiile agricole clasice şi modalitatea hidroponică de cultivare a plantelor sunt sintetizate în Tabelul 1.

202

Sistemele hidroponice Tehnologii agricole clasice

Nu necesită medii de cultură solide, fiind suficientă imersia parţială a sistemului radicular al plantei în soluţia nutritivă.

Solul (mediul de cultură) este reutilizat, fertilizat şi tratat, la fiecare reînsămânţare şi punere în cultură.

Poate menţine în viaţă plante în stare proaspătă timp îndelungat.

Planta moare la extragerea din sol.

Se pot realiza fără prezenţa solului (chiar şi în spaţiul extraterestru).

Calitatea şi proprietăţile solului influenţează în mod esenţial cantitatea şi calitatea producţiei agricole.

Permit un control complet al plantei şi al sistemului radicular.

Nu permit observaţia sistemului radicular decât prin extracţia plantei din sol.

Planta este transferabilă în orice loc (în scop de studiu şi cercetare).

Planta este legată de locul de creştere (în parcele de cultură în câmp).

Cantitatea de apă necesară creşterii şi dezvoltării plantei este utilizată cu randament şi eficienţă maximă.

Cultura în câmp necesită mari cantităţi de apă, utilizată cu randament scăzut în sistemele de irigaţii.

Nu necesită pesticide, mediul de cultură izolat şi îndeosebi lipsa solului, limitând propagarea buruienilor şi a dăunătorilor.

Prezenţa solului, spaţiile deschise şi vecinătăţile cu alte culturi propagă cu uşurinţă buruienile şi dăunătorii.

Reprezintă o tehnologie curată, ecologică, cu produse agricole de înaltă calitate.

Tehnologiile agricole clasice impun folosirea de fertilizatori, substanţe chimice de combatere a dăunătorilor, erbicide.

Tehnologia hidroponică în condiţii controlate extinde sezoanele de cultură şi înlătură impedimentele legate de actuala tendinţă de schimbare climatică globală.

Producţia agricolă este strict legată de loc, condiţii climatice, sezon de cultură, evenimente meteorologice neprevăzute.

Un sistem hidroponic este pretabil la automatizare completă şi control cu ajutorul sistemelor de calcul, local sau de la distanţă.

Agrotehnica clasică, realizată în locaţii şi condiţii specifice, nu permite completa automatizare.

Stabilitate, predictibilitate, siguranţă şi productivitate deosebită a culturilor.

Instabile, impredictibile, productivitatea lor fiind dependentă de condiţiile în care se desfăşoară cultura agricolă.

Tab. 1 Sistemele hidroponice şi tehnologiile agricole clasice.

Sinteza unor comparaţii şi aprecieri. Productivitatea medie a tehnologiilor hidroponice este cu cel puţin 20-25% mai ridicată faţă

de tehnologiile agricole clasice, în condiţii de utilizare cu maximă eficienţă a spaţiului, apei şi altor resurse. Un aspect important privind soluţiile nutritive este că ele conţin ioni în stare dizolvată, în forme chimice ce pot fi absorbite cu uşurinţă de către plante, din acest motiv productivitatea sistemelor hidroponice fiind corelată strâns cu biodisponibilitatea soluţiilor nutritive şi reglarea atentă a pH-ului lor. Utilizarea calculatoarelor de proces, a senzorilor şi dezvoltarea de sisteme automate de reglare şi control a tuturor parametrilor implicaţi în sistemele hidroponice, sporesc accesibilitatea acestor tehnologii. Utilizarea sistemelor de alimentare cu energie electrică solară, utilizarea iluminării cu diode electroluminescente (LED) şi a panourilor termice solare, reprezintă metode de creştere suplimentară a eficienţei economice în hidroponică.

IV. Concluzii Tehnologiile şi sistemele hidroponice de cultură a plantelor au constituit preocupări de mare

interes, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Avantajele practice evidente ale hidroponicii constituie, pe de o parte, argumente convingătoare de utilizare ale acesteia, iar pe de altă parte existenţa unor limitări esenţiale de aplicare a ei, precum: anvergura investiţiei iniţiale, consumul ridicat de energie electrică, necesitatea formării unui personal calificat, instruit în diverse domenii

203

tehnice, supravegherea permanentă a culturilor şi a asigurării unui suport tehnologic de specialitate, reprezintă doar câteva impedimente veridice de transpunere pe scară largă, în practică, a respectivei metode de cultură a plantelor. Ţările dezvoltate (SUA, Japonia, Franţa, Israel) au dezvoltat cu succes sisteme de cultură hidroponică, iar în ultimii ani multe alte state (India, China, Brazilia) au fost nevoite să adopte acest sistem alternativ de producţie agricolă (Correa et al., 2009), pentru a completa necesarul sporit de hrană al populaţiei acestor ţări.

În România, preocupările privind utilizarea acestei tehnologii se materializează în special în sectorul de cercetare, neexistând, deocamdată, tendinţe la nivel naţional de implementare în practică a hidroponiei. Completarea unui studiu de fezabilitate, raportat la condiţiile actuale, concrete, de practicare a unei agriculturi avansate, studiu corelat şi cu experimente şi măsurători specifice, ar putea da un răspuns corect, provocărilor legate de tehnologiile agricole alternative menţionate, hidroponica reprezentând astfel soluţia de succes, a viitoarelor tehnologii agricole de cultivare a plantelor.

Bibliografie 1. Correa R. M., Pinto J. E., Faquin V., Pinto C. A., Reis E. S., 2009, The production of seed potatoes by

hydroponic methods in Brazil, Fruit Vegetables and Cereal Science and Biotechnology, Global Science Books, p. 133-139.

2. Gericke W. F., 1929, Aquaculture, a means of crop production, Am.J. Bot. 16: 862. 3. Gericke W. F., 1937, Hydroponics – crop production in liquid culture media, Science 85: 177-178. 4. Keith R., 2003, How to Hydroponics, The Future Graden Press, 4th Edition, p. 59. 5. Libia I. Trejo-Téllez, Fernando C. Gómez-Merino, 2012, Nutrient Solutions for Hydroponic Systems,

Hydroponics - A Standard Methodology for Plant Biological Researches, dr. Toshiki Asao (Ed.), ISBN: 978-953-51-0386-8.

6. Myron L Company, 2008, Application bulletin Hydrophonics, p. 1-2. 7. Papadopoulos A. P., Parajasingham S., Hao X., 1999, Fertilizer substitutions in Hydroponically grown

greenhouse tomatoes, HorTechnology, 9(1). 8. Prasad R., Power J. F., 1997, Soil Fertility Management for Sustainable Agriculture, CRC Press LLC. 9. Tsitovich S. I., Tsvetkova I. V., Belyakova M. I., Varlamov V. F., Zamota V. P., Maksimova Ye. V.,

Chernovich I. L., Faleyeva V. N., 1971, Use of products of biological Mineralization for cultivation of higher and lower autotrophs, Nauka Press Moscow.

10. Wahome P. K., Masarirambi M. T., Shongwe V.D., 2010, Evaluating different hydroponics systems for growth, flowering and quality of gladiolus (Gladiolus grandiflorus). Int. J. Agric. Biol., 12: 649–654

11. Wilson A. L., Brian V. L., 2006, A comparison of three different hydroponic sub-systems (gravel bed, floating and nutrient film technique) in an Aquaponic test system, Aquacult Int, 14:539-550.

12. http://www.hydor.eng.br 13. http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Diodorus_Siculus/home.html 14. http://en.wikipedia.org/wiki/Pedanius_Dioscorides.

ASPECTS ON HYDROPONIC GROWTH OF PLANTS

The increased population size and improper agricultural practices which lead to denatured soil quality, rushed humanity towards finding new solutions and practices for sustainable plant agriculture. Hydroponic cultivation is one such example, presented in this article and commercially used in vast majority of developed countries. This type of cultivation reduces pest attack risk and dissemination of pathogens, increases productivity and uses less water, making it a better alternative to the soil-based one. This article starts with a short history of hydroponics, describes the primary types of systems (like wick system, floating bed system, ebb and flow system, nutrient film technique system, drip system and aeroponic system) which can be adapted to almost all terrestrial and aquatic plants and discusses the advantages and disadvantages of hydroponic method compared to classic agricultural techniques. Also, the text offers a few hints for the construction of such a hydroponic system, highlighting the need for an initial investment, electric energy and qualified personnel. This review article covers the main aspects concerning hydroponic systems.

204

TRECUT ŞI PREZENT ÎN CONSERVAREA BIODIVERSIT ĂŢII ÎN ROMÂNIA

Luiza FLOREA *

Key words: Romania, protected areas, past, present.

Definirea biodiversităţii şi a importanţei ei Sintagma biodiversitate globală a fost folosită pentru prima dată în Statele Unite ale

Americii, la primul Forum Naţional de Biodiversitate (1986) și a fost atribuită lui E. O. Wilson, cunoscut entomolog şi părintele sociobiologiei, cel care a prezidat întrunirea. În anul următor, la Conferinţa O. N. U din 1987, termenul a fost preluat şi utilizat la nivel global, prin biodiversitate înţelegându-se toate fenomenele de manifestare a viului. Conceptul privind biodiversitatea a cunoscut o evoluţie de la un mod simplist de interpretare, care însemna numărul total de specii vii care intră în alcătuirea ecosistemelor terestre şi acvatice de pe Terra, la un mod mai complex, care ţine cont de teoria sistemelor în organizarea materiilor vii. Astfel, astazi monitorizarea şi gestionarea biodiversităţii implică patru nivele de abordare: diversitatea genetică, diversitatea speciilor, diversitatea ecosistemelor şi diversitatea etnoculturală (CDB, 1992).

Reprezentând condiţia primordială a existenţei civilizaţiei umane, biodiversitatea asigură sistemul suport al vieţii şi al dezvoltării sistemelor socio-economice. Importanţa biodiversităţii pentru om și pentru mediu se manifesta pe mai multe planuri. Cea mai înţeleasă valoare a biodiversităţii este valoare de folosinţă, cea care este îndreptată în mod direct şi nemijlocit spre om. Oamenii găsesc în resursele biologice care-i înconjoară surse de hrană, medicamente, materiale de construcţii, combustibili, materii prime industriale (cauciuc, uleiuri, ceruri, parafine, fibre textile). Deseori, această biodiversitate, prin particularităţile specifice, reprezintă o sursă de cunoaștere, inovare în diferite domenii ştiinţifice. Natura, prin valenţele ei estetice şi spirituale, a fost şi este o inepuizabilă sursă de inspiraţie pentru diferitele forme de artă. Natura reprezintă un mediu propice refacerii sănătăţii şi recreerii organismului uman, prin turism, prin sport oamenii regăsesc în natura frumuseţe, armonie, odihnă, bucurie.

Valoare ecologică sau valoarea de protecţie şi de reglaj a întregii noastre ambianţe naturale ori seminaturale constituie un enorm serviciu pe care biodiversitatea îl furnizează mediului înconjurător şi indirect şi omului. Reglarea proceselor globale ale atmosferei, climei, conservarea echilibrului din apă şi sol, reciclarea nurienţilor, polenizarea şi dispersia seminţelor, control biologic al bolilor şi dăunătorilor din agricultură, bancă de gene, rezilienţa comunităţilor şi ecosistemelor, iată câte servicii sunt prestate de către biodiversitate.

Biodiversitatea prezintă importanţă nu numai prin bunurile şi serviciile oferite omului şi naturii. Aspectele filozofice, spirituale, ce ţin de biodiversitate, sunt cuprinse în alte două categorii de valori: valoare de opţiune viitoare şi valoarea intrinsecă a biodiversităţii. Dacă valoarea intrinsecă a biodiversităţii reprezintă valoarea dată de faptul că pur şi simplu există, valoarea de opţiune viitoare sau valoare de moştenire nu este altceva decât zestrea pe care suntem dispuşi sau obligaţi să o lăsăm generaţiilor viitoare, pentru ca ele, la rândul lor, să o poată valorifica după o strategie pe care ele o vor contura.

Cadrul natural al României Cu o suprafaţă de 238.391 km2 şi cu o populaţie de 21.584.365 locuitori, România este

considerată o ţară europeană de dimensiuni medii, reprezentând 6% din suprafaţa totală a Uniunii Europene şi 4% din populaţia acesteia (Institutul Național de Statistică, 1 iulie 2007).Varietatea şi proporţiile relativ echilibrate între diferitele forme de relief - 28% munţi, 42% dealuri şi podişuri şi 30% câmpii – reprezintă caracteristici unice în Europa şi rare inclusiv la nivel global (SNPACB,

* Universitatea Dunărea de Jos, Galați, str. Carnabel nr. 62, corp Q.

205

2010-2020). Ca o consecinţă a poziţionării sale geografice, România se bucură de existenţa unei

biodiversităţi unice, atât la nivelul ecosistemelor şi speciilor, cât şi la nivel genetic. Pe teritoriul ţării noastre se reunesc nu mai puţin de cinci regiuni biogeografice (fig. 1.), dintre care două, cea stepică şi cea pontică, reprezintă elemente naturale noi adăugate la zestrea Uniunii Europene, marcând introducerea a numeroase noi tipuri de habitate şi specii (ANPM, 2010).

Fig. 1. Regiunile biogeografice din România (ANAP, 2007)

Pe lângaă cele cinci regiuni biogeografice, în România, pe baza criteriilor geografice, geologice, climatologice, hidrologice, pedologice şi de vegetaţie, au fost identificate 21 de ecoregiuni (fig. 2.). Ecoregiunile din România sunt menite să asigure cadrul conceptual în care trebuie să se realizeze protecţia acestora (ANPM, 2010).

1. Carpaţii Meridionali; 2. Carpaţii Orientali; 3. Munţii Apuseni; 4. Munţii Banatului; 5. Subcarpaţii Getici; 6. Subcarpaţii de Curbură; 7. Dealurile Banatului; 8. Dealurile Crişanei; 9. Podişul Getic;

10. Podişul Transilvaniei; 11. Podişul Sucevei; 12. Podişul Central Moldovenesc; 13. Podişul Dobrogei; 14. Câmpia Moldovei; 15. Câmpia Someşului; 16. Câmpia Banatului şi Crişurilor;

17. Câmpia Găvanu-Burdea; 18. Silvostepa Câmpiei Române; 19. Stepa Câmpiei Române; 20. Lunca Dunării; 21. Delta Dunării.

Fig. 2. Ecoregiunile din România (ANAP, 2007)

206

Mai mult de 47% din suprafaţa României adăposteşte ecosisteme naturale şi seminaturale, iar aproape jumătate din pădurile naţionale (6,2 milioane de hectare) au fost în primul rând administrate în scopuri de protecție, mai degrabă decât de producție. Acest lucru face posibil ca România să se laude cu una dintre cele mai mari suprafete de păduri seminaturale din Europa, în ciuda faptului că terenul forestier a scăzut în mod semnificativ de la înființarea statului modern român. (Ioras, F., 2003.) În România habitatele au fost inventariate în cadrul mai multor programe şi au fost elaborate mai multe sisteme de clasificare a habitatelor (Emerald, Corine, Palearctic, Eunis, Natura 2000). Astfel, în România există un număr diferit de tipuri de ecosisteme conform sistemelor de clasificare a tipurilor de habitate (fig. 3). Însă, în lucrarea Habitatele din România (Doniţă ş.a., 2005), s-a stabilit un sistem unitar al habitatelor din România; astfel, au fost stabilite şi descrise 7 clase de habitate cu 21 subclase de habitate şi cu un număr de 357 de tipuri de habitate. Mare parte dintre aceste habitate au echivalenţe în principalele sisteme de clasificare utilizate la nivel european.

Fig. 3. Numărul de habitate din România conform sistemelor de clasificare utilizate la nivel european (ANAP, 2007)

Flora şi fauna sălbatică constituie un patrimoniu natural de valoare estetică, ştiinţifică şi

culturală. Datorită poziţiei geografice a României, flora şi fauna prezintă influenţe mediteraneene, oceanice şi continentale. Ţara noastră este renumită prin diversitatea floristică adăpostind cca. 3.630 de specii de plante, din care până în prezent, 23 de specii sunt declarate monumente ale naturii. Datorită habitatelor sale foarte diverse, România are o faună deosebit de bogată, adăpostind 105 specii de mamifere, 410 specii de păsări, 19 specii de amfibieni, 25 specii de reptile, 216 specii de peşti şi 31548 de specii de nevertebrate (30.000 specii de insecte, 860 specii de crustacee, 688 specii de moluşte) (ANPM, 2010). Reprezentativă pentru România este prezenţa carnivorelor mari, aflate într-o stare de conservare favorabilă, conform datelor prezentate de autorităţile de mediu. Astfel, populaţia de lup (Canis lupus) este estimată la 3.800 de exemplare, adică aproape 40% din populaţia aflată pe teritoriul Uniunii Europene, populaţia de râs (Lynx lynx) este estimată la 1.900 exemplare, iar cea de urs brun (Ursus arctos arctos) la 6.600 exemplare, adică peste 60% din populaţia europeană. Aceste trei specii de carnivore reprezintă un simbol şi un indicator al stării de sălbăticie a habitatelor. Menţinerea în România a unor populaţii stabile şi viabile de carnivore mari poate fi o sursă pentru repopulare în alte zone din Europa, în care aceste specii sunt pe cale de dispariţie. (SNPACB 2010-2020).

Conservarea biodiversităţi în trecut Ocrotirea naturii este un concept mai vechi care în timp a fost înlocuit cu conceptul de

conservare a biodiversităţii (CDB, 1992). Încă din cele mai vechi timpuri, în anumite situaţii, oamenii au fost preocupaţi să ocrotească natura. România are şi ea o tradiţie în acest sens. Istoria ideilor şi a practicilor privind ocrotirea naturii în România arată că a existat o veche tradiţie, care, în unele perioade istorice, a fost dată uitării sau a fost reluată. Astfel, istoria ocrotirii naturii/protecţiei

0

50

100

150

200

250

300

350

400

Natura 2000 199

Emerald 213

Corine 170

Palearctic 367

Eunis 263

1

207

naturii/conconservării biodiversității în România a fost împărţită în patru perioade distincte (Soran et al.).

Perioada premergătoare. Ştefan cel Mare (1457-1504), domnitor al Moldovei, se numără printre primii conducătorii care au încercat să protejeze anumite zone împădurite şi vânatul lor. El este cel care a înfiinţat mai multe "rezervaţii", numite în documente medievale cu un cuvânt vechi slavon (branişte), care înseamna o pădure cu un nivel scăzut de densitate a arborilor, dar cu abundenţă a vegetaţiei ierboase. În astfel de zone, tăierea de arbori sau vânătoarea erau interzise. Astfel de "rezervaţii" domneşti au fost înființate, în secolele XIV și XV, în Valahia, de unii domnitori. Dar, din toate aceste realizări au mai rămas doar unii termeni (branişte, bran), unele toponimii (Braniştea, Branişca, Bran) şi poveştile ce au dăinuit până astăzi.

Perioada ştiinţifică. În România, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut primele manifestări stiinţifice privind ocrotirea naturii. Nume, precum botanistul D. Grecescu, pictorul N. Grigorescu, balneologul I. Bernath, botanistul D. Brandză, geograful S. Mehedinţi, sunt cele mai reprezentative pentru această mişcare. Înfiinţarea primei rezervaţii naturale de pe teritoriul ţării s-a petrecut în anul 1904 şi a purtat numele de Codrul secular Slătioara, iar prima asociaţie, care a militat pentru ocrotirea naturii, a fost înfiinţată în anul 1920, de către scriitoarea Bucura Dumbravă şi a purtat numele de Hanul drumeţilor (Mohan Gh. ș. a., 1993).

În perioadă interbelică au existat mulţi oameni de ştiinţă români care au demonstrat un deosebit interes în ocrotirea naturii. Dintre aceştia cei mai renumiţi sunt: hidrobiologul Grigore Antipa (1867-1944), botanistul Alexandru Borza (1887-1971), biospeologul Emil Racoviţă (1868-1947). Dintre realizările remarcabile ale acestori parinţi ai ocrotirii naturii în România amintim: elaborarea, în anul 1930, a primei legii pentru protejarea monumentelor naturale (după 6 ani de campanie neîncetată); înfiinţarea, tot în anul 1930, a Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii (CMN) în cadrul Academiei Române, înfiinţarea în anul 1935 a Parcului Naţional Retezat, urmată de înfiinţarea altor arii protejate, astfel încât, în anul 1938, numărul total al acestora se ridica la 30 de rezervaţii ştiinţifice. Emil Racoviţă (1937) a fost cel care s-a concentrat asupra problemelor legate de stabilirea corespunzătoare a suprafeţei pentru o arie protejată. El a fost cel care a argumentat foarte solid ideea privind stabilirea unei arii protejate cu suprafață mai mare, mai degrabă decât a mai multor arii protejare cu suprafeţe mai micii. Tot el a fost cel care a spus că, dacă vrem să avem o rezervaţie științifică sau parc naţional durabil, este necesar să se facă o alegerea rezonabilă urmată de o monitorizarea ecologică și administrare eficientă (Motaş C., 1960).

Perioada comunistă. În perioada 1948-1954, natura şi protecţia mediului din România nu au avut un cadru legal. Dar, după adoptarea Decretului privind ocrotirea naturii, în anul 1954, după elaborarea Regulamentului de aplicare a acestuia, în anul 1965, şi după publicarea Legii privind protecţia mediului înconjurător, în anul 1973, s-au pus bazele pentru o activitate legală privind protecţia naturii în România. Astfel că, până în anul 1985, numărul de zone protejate a crescut de aproximativ 11 ori, iar suprafaţa lor totală s-a extins de aproximativ 13 ori. Numărul total de arii protejate se ridica, în anul 1985, la 130 (cca.75.000 ha), la care se adăugau rezervaţii forestiere protejate prin prevederile amenajamentelor silvice (aprox. 64.000 ha în anul 1955 şi peste 190.300 ha în 1984) (Soran V. ș.a., 2000). Personalităţile ştiinţifice care s-au afirmat în această perioadă în domeniul ocrotirii naturii au fost: botanistul Emil Pop (1897-1974), zoologul Valeriu Pușcariu (1896-1987) şi alții. Dar promovarea şi punerea în practică a conceptelor ştiinţifice în această perioadă nu a fost o sarcină uşoară, pentru că orice idee care nu se potrivea modelului marxist de gândire a fost mereu tratată cu suspiciune.

Perioada de tranziţie. După prăbuşirea puterii comuniste din România a urmat o perioadă de totală neglijenţă a autorităţilor pe fondul căreia, în mai multe judeţe, diverşi oameni recent îmbogăţiţi, unii foşti conducători comunişti, au construit în diferite arii protejate deja existente sau recent declarate, reședinţe de lux, complexe turistice sau activităţi economice.

Conservarea biodiversităţii în prezent Reţeaua de arii protejate din România acoperă în prezent 19,29% din teritoriul naţional, o

creştere semnificativă de la 4,1% protejate înainte de 1989. Creşterea a avut loc în ultimii 20 de ani,

208

având două etape disticte. Etapa Ante-Aderare la UE, până în anul 2007, când în România suprafaţa totală a ariilor

protejate acoperea aproximativ 7,80% din suprafaţa ţării şi era reprezentată de 3 rezervaţii ale biosferei, 5 situri Ramsar, 13 parcuri naţionale, 14 parcuri naturale, 993 rezervaţii (Băltăreţu A., Busuioc M., 2009).

Etapa Post-Aderare la UE, după anul 2007, când ca urmare a aplicării unor directive europene privind biodiversitatea (Directiva habitate, 1991; Directiva păsări,1979), în ţara noastră se înfiinţează Reţeaua europeana de arii protejate Natura 2000. Astfel, au fost declarate 382 arii protejate, ca parte a reţelei europeane Natura 2000, ajungându-se astfel la o suprafaţă totală de 19,29% din suprafața ţării. În anul 2007 au fost declarate 108 SPA-uri (cf. Hotărârea de Guvern 1284/2007) și 273 SCI-uri (cf. Ordinul Ministrului 1964/2007).

În prezent, în România există un număr total de 1332 arii protejate şi un număr total de 11 categorii de arii protejate, din care, cinci categorii declarate la nivel naţional, două categorii declarate la nivel european şi patru categorii declarate la nival mondial. În afară de aceste categorii de arii protejate mai există la nivelul fiecărui judeţ o serie de arii protejate declarate la nivel local.

Tabel 1. Tipurile de arii protejate din România şi nivelul de desemnare, 2012

Nivel desemnare

Tip arie protejată Echivalent categorie IUCN

Număr de arii protejate în România

1 Rezervaţii ştiințifice categoria Ia 53

2 Parcuri naționale categoria II 13 3 Monumente naturale categoria III 227 4 Rezervaţii naturale categoria IV 634 5

Naţional

Parcuri Naturale categoria V 14 6 Site de Importanţă

Comunitară (SCI) categoria V 273

7

European

Site de Protecţie Avifaunistică (SPA)

categoria V 109

8 Rezervaţii ale biosferei MaB UNESCO

categoria X 3

9 Site Ramsar categoria I, II, IV, V 12 10 Site natural al Patrimoniului

UNESCO categoria I, II, IV, V 1

11

Internaţional

Geoparcuri categoria II sau V 2

Cele mai nou create arii protejate, siturile Natura 2000, se suprapun în proporţie foarte mare cu rețeaua naţională de arii protejate, generând până la trei sau patru statute de protecţie diferite pentru unele site-uri. Obiectivele de management ale unor astfel de arii protejate sunt adesea neclare, astfel că, în ariile protejate care deţin şi desemnare în Reţeaua Natura 2000, accentul a trecut pe protejarea speciilor şi habitatelor de interes comunitar (european). În ciuda creşterii de cinci ori a suprafețelor de arii protejate, faţă de anul 1989, multe din cele 21 de ecoregiuni ale României sunt slab reprezentate în noua reţea de arii protejate (Iojă C. I. ș.a., 2010).

Concluzii Planificarea conservării biodiversităţii în România a evoluat de la ''parcurile de hârtie'', prezente înainte de 1990, la parcurile slab finanţate şi cu activităţi de conservare împrăştiate, între 1990 și 2006. Din fericire, după anul 2007, odată cu aderarea României la UE, direcţia privind conservarea biodiversităţii s-a schimbat din nou, ca răspuns la dispozițiile UE privind extinderea rețelei Natura 2000. Începând cu 2007, habitatele şi speciile de interes comunitar au devenit punctul central al eforturilor de conservare în România.

209

Abrevieri APM – Agenţia pentru Protecţia Mediului CDB – Convenţia privind Biodiversitatea CMN - Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române; EU – Uniunea Europeană; IUCN – Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii MaB – Man and Biosphere ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite PAs – Protected Areas SCI – Site de Importanţa Comunitară SNPACB - Strategia naţională şi planul de acţiune pentru conservarea biodiversitaţii SPA – Site de Protecţie Avifaunistică UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie Ştiinţă şi Cultură Bibliografie Baltăreţu A., Busuioc M., 2009, The management of the natural protected areas at a national level, in

„Romanian Economic and Business Review”, 4. 2, p. 101-111. Doniţă N., Paucă-Comănescu M., Popescu A., Mihăilescu S., Iovu A. B., 2005, Habitatele din România,

Bucureşti, Editura Tehnică Silvică, 2005. Iojă C. I., Pătroescu M., Rozylowicz L., Popescu V., Vergheleţ M., Zotta M. I, Felciuc M., 2010, The

efficacity of Romania’s protected areas network in conserving biodiversity, in „Biological Conservation”, 143(11), p. 2468-2476.

Mohan Gh., Ardelean A, Georgescu M., 1993, Rezervaţii și monumente ale naturii din Romania, Bucureşti, Editura Scaiul, 1992.

Motaş C., 1966, Figuri de naturalişti, Bucureşti, Editura Științifică, 1960. Soran V., Biro J., Moldovan O., Ardelean A., 2000, Conservation of biodiversity in Romania, in

„Biodiversity and Conservation”, vol. 9, nr. 8, p. 1187-1198. *** Directiva 79/409/CCE din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice. *** Directiva 92/43/CCE din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice. *** Legea nr. 5/1991 pentru ratificarea Convenţiei privind importanţa zonelor umede ca habitat al

păsărilor acvatice, semnată la Ramsar, pe 2 Februarie1971. *** Legea nr. 13/1993 prin care România a aderat la Convenţia Europeană privind Conservarea

Habitatelor Naturale şi a Vieţii Sălbatice adoptată la 19 Septembrie 1979. *** Legea nr. 58/1994 pentru ratificarea Convenţiei privind Diversitatea Biologică semnată la Rio de

Janeiro la 5 Iunie 1992. *** Strategia naţională şi planul de acţiune pentru conservarea biodiversităţii, 2010-2020. *** Agen ţia Națională de Protecţia Mediului, 2010, Starea mediului.

PAST AND PRESENT IN BIODIVERSITY PRESERVATION IN RO MANIA

The biodiversity conservation is not very new concepts, in Romania in the past it was named protection and nature conservation and the application of these concepts was held, for the first time, at the beginning of the XX-th, especially with the establishment, in 1930, of the Commission for the Nature Monuments Protection (CMN), as part of Romanian Academy. CMN activity had resulted, in 1985, a total of 130 protected areas, that totaled approximately 75,000 ha. In present, after the signing of the Rio Declaration, in 1992 year, and after the EU aderation, in 2007 year, Romania commit to conserve its biodiversity. By conforming to these documents, Romania was expected to pass legislation, develop administrative structures and promote various specified actions towards maintaining a balance between environmental and economic development. In 2009 year, the romanian Protected Areas (PAs) network covered 19.29% of total Romania surface, mostly in the newly created Natura 2000 networking. By analysing the past and the current situation of biodiversity conservation in Romania, this paper will focus on evolution of protected area number and surface at national level.

210

CATALOGUL SISTEMATIC AL COLEC ŢIEI DE SCHELETE PARŢIALE DE MAMIFERE A CENTRULUI MUZEAL ECOTURISTIC „DELTA DUN ĂRII”

Mariana CUZIC , Maria GERU, Nicolae POŞTARU *

Key words: mammals, partial skeletons collection, check list.

Introducere Situarea ţării noastre la interferenţa celor trei mari influenţe climatice - moderată, dinspre

Oceanul Atlantic, excesiv continentală, dinspre stepele cazace şi blândă, de la Marea Mediterană – cât şi existenţa arcului carpatic, care funcţionează ca un uriaş dispecer al maselor de aer, grefate împreună pe relieful în trepte, au determinat în timp existenţa unor multitudini de microclimate, cu asociaţii vegetale şi animale dintre cele mai diferite. În aceste condiţii şi odată cu dezvoltarea activităţii antropice a evoluat şi fauna sălbatică de la noi, de o mare diversitate, inclusiv în privinţa speciilor de interes vânătoresc (Şelaru, 2000).

Muzeele colecţionează şi expun obiecte de patrimoniu material și imaterial care vorbesc despre lume, constituie mărturii ale civilizaţiei omenesti, în ultimă instanţă se referă la noi şi la ceilalţi. Ele sunt o reflecţie asupra lumii, o imagine a acesteia oglindită într-o serie de obiecte dispuse într-o anumită ordine şi cu o anumită logică, pentru a surprinde un fenomen al societăţii, într-un mod cât mai veridic, imaginativ sau cuprinzător, în funcţie de intenţia muzeografului. Bogăţia obiectelor originale din muzee garantează diversitatea potenţialelor experienţe ale vizitatorului care poate afla în timpul unei vizite cât ar afla citind tomuri de cărţi. Muzeul a fost, este şi va rămâne, o instituţie culturală cu finalitate complexă, în care diversele obiective de ordin stiinţific, cultural-uman, de divertisment se vor imbina armonios cu cel economic, de eficienţă și profitabilitate. În contextul economiei de piaţă şi muzeul va trebui să adopte imperativul de a obţine cele mai bune rezultate cu investiţii minime. În competiţia acerbă de a câștiga vizitatorii, muzeul nu se mai poate limita la exercitarea funcţiilor clasice, trebuie să se adapteze cerinţelor şi nevoilor publicului şi să facă faţă concurenţei. (Florescu, 1998, Moldoveanu, 2003).

Era firesc ca Muzeul de Ştiinţele Naturii ”Delta Dunării” (din 2009, Centrul Muzeal Ecoturistic „Delta Dunării”) să alcătuiască şi să deţină o colecţie de mamifere caracteristice regiunii dobrogene şi, mai ales, Deltei Dunării. Primele piese din colecţia mamalogică datează din anul 1950. În prezent colecţia cuprinde: mamifere naturalizate, balguri şi colecţia de osteologie (cranii, sternuri de păsări şi piese întregi).

Colecţia de osteologie – schelete parţiale (cranii) de mamifere, subiectul prezentei lucrări – cuprinde specii comune (cea mai mare parte a colecţiei) şi specii foarte rare (monumente ale naturii), având astfel o valoare ştiinţifică şi muzeologică deosebită.

Existenţa acestei colecţii a fost posibilă datorită aportului şi profesionalismului specialiştilor care au lucrat în acest muzeu (J. B. Kiss, M. Popescu, A. Mihăileanu, M. Marinov, V. Drăgan), cât şi a colaboratorilor externi. De asemenea, o contribuţie deosebită au avut-o taxidermiştii, care au preparat aceste piese, şi nu în ultimul rând, conservatorii, a căror activitate constă în gestionarea colecţiei şi păstrarea ei în bune condiţii.

În anul 1992 s-a achiziţionat o colecţie de micromamifere, alcătuită dintr-un număr de 100 de cranii de mamifere (A. Fedorcenko). Odată cu această achiziţie, s-a luat şi decizia formării unei noi colecţii, respectiv colecţia de osteologie, care să cuprindă cranii, sternuri şi schelete întregi.

În prezent această colecţie de cranii de mamifere cuprinde un număr de 277 de piese. Cea mai veche piesă existentă în colecţie, datează din 12 ianuarie 1964, aceasta fiind un craniu de Sus scrofa (mistreţ). Piesa a fost donată muzeului de către I.N.R.F.F. Brăila şi restaurată în laboratorul de taxidermie al I. C. E. M. Tulcea, având o stare de conservare bună.

* Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, Str. 14 Noiembrie nr. 1 bis, 820009, Tulcea, Tel 0249513231, 0240515866, E-mail: marianacuzic@yahoo.com

211

Material și metodă Identificarea în teren a mamiferelor se face cu ochiul liber sau cu binoclul, atât pe sol, în plin

câmp (şoareci, popândăi, hârciogi, iepuri), pe lângă liziera pădurilor sau în preajma locuinţelor de la sate (vulpi, nevăstuici, dihori), cât şi în vizuini săpate în pământ (se identifică după muşuroaiele construite la suprafaţa pământului). După colectarea materialului biologic în teren (cu ajutorul capcanelor cu arc, curse/capcane, prin împuşcare) urmează transportul în laborator. În unele cazuri se poate face jupuirea sau detaşarea unor părţi din materialul biologic chiar în teren. În celelalte cazuri este necesară doar acordarea unei atenţii sporite, în scopul protejării materialului biologic pe timpul transportului, mai ales când timpul este geros şi pericolul degradării este mai mare. Se adaugă o etichetă pe care se scrie data când s-a efectuat colectarea, locul, specia. În laborator, animalele capturate vii (micromamiferele) sunt anesteziate şi omorâte, închizându-le în vase etanşe, în care se introduc tampoane de vată îmbibate cu eter sau cloroform, după care se ţin la rece câteva ore şi ulterior se începe disecţia.

Craniile de mamifere, indiferent de specie, trebuie mai întâi pregătite pentru fierbere. Pregătirea constă în jupuirea acestora de piele, scoaterea limbii şi a ochilor, extragerea creierului şi a eventualelor pungi de grăsime şi o decarnare parţială, îndeosebi a fragmentului posterior, prin aceste operaţiuni urmărindu-se o fierbere mai rapidă şi eliminarea parţială, încă dinainte de fierbere, a depozitelor de grăsime care pot păta ulterior oasele.

Craniul curăţat şi decarnat se introduce pentru câteva ore în apă rece, în scopul eliminării sângelui (la bovide şi cervide, craniile se introduc în apă până la baza prăjinilor, iar cele fără coarne se acoperă cu apă). Fără această operaţiune, osul se poate înnegri uşor, în porţiunile cu plăgi îmbibate cu sânge.

Cel mai frecvent, craniile se pregătesc întregi. Sunt însă şi cazuri, pentru bovide şi cervide, când se admit tăieturi, sub nivelul osului frontal sau sub nivelul oaselor nazale, în funcţie de modelul secţiunii ales de realizatorul operaţiunii. În astfel de situaţii este indicată, din motive de comoditate, secţionarea oaselor capului de la început, cu un ferăstrău cu dantură măruntă, bine ascuţit, care să nu producă aşchierea osului.

Prepararea craniilor se mai poate face şi prin alte procedee, cum ar fi: putrezirea în aer sau în apă, curăţarea cu ajutorul furnicilor, macerarea în urină. Ultimul procedeu amintit este folosit foarte rar, deoarece poate afecta calitatea craniului. (Şelaru, 2000)

La fierbere, ca şi la desângerare, craniile cu coarne se introduc în apă până la baza rozetelor sau a tecilor, după caz, celelalte fiind complet acoperite de apă. Menţinerea craniilor cu coarne până la adâncimea indicată se asigură, în general, prin suspendare. Durata fierberii, întotdeauna la foc molcom, depinde de vârsta vânatului şi de specie. De regulă, este de aproximativ 30 de minute la căpriorul tânăr şi la prădătoarele mici, de o oră la căpriorul bătrân şi la prădătoarele medii şi de până la 90 de minute la cerb şi urs. Durata de fierbere este doar orientativă, motiv pentru care momentul optim se stabileşte, de la caz la caz, prin încercări. Se consideră că fierberea este încheiată atunci când muşchii s-au înmuiat şi carnea se desprinde relativ uşor de pe oase. La o fierbere incompletă, muşchii sunt tari şi nu se detaşează din adânciturile craniului. Din contră, la o fierbere exagerată, muşchii cad singuri, dar şi oasele se pot desface. Curăţirea craniului se realizează mai întâi cu mâna, apoi cu linguriţa, cârligul şi pensa, fără a degrada, în vreun fel, oasele craniului. Se mai pot utiliza un cuţit mediu ascuţit şi o perie de paie aspră. În final, după curăţirea zgârciului nazal şi a oaselor sită din interior, craniul se spală cu apă călduţă şi săpun, apoi se expune la soare pentru a se usca. Dacă este pătat de grăsime se poate reintroduce, pentru circa 5 minute, în apă clocotită, în scopul degresării. Sunt frecvente situaţiile în care animalul este găsit mort prea târziu şi cazurile în care craniul ajunge să fie gras, îngălbenit sau maro. Pentru remedierea acestuia, trebuie obligatoriu degresat.

Degresarea se face prin mai multe procedee. Cel mai simplu constă în punerea la fiert din nou a craniului (5-10 minute), într-o soluţie compusă din 10 litri apă şi o lingură de alcool tehnic

212

sau detergent, după care urmează uscarea şi degresarea ulterioară cu soluţie de perhidrol 30%. În final, se execută operaţia de şlefuire, albire sau patinare, după caz şi preferinţă.

Ulterior uscării, oasele craniului se pot freca uşor cu un glaspapir fin pentru înlăturarea asperităţilor. În acelaşi scop se poate utiliza o pastă specială, care se întinde cu pensula pe oase, urmată de o şlefuire manuală sau mecanică.

După curăţare, degresare, albire sau patinare şi eventuală şlefuire, craniul se poate lustrui. Nu este însă obligatoriu. Lustruirea prezintă doar avantajul că, dispărând micile asperităţi şi fiind obturate orificiile din os, întreţinerea devine mai uşoară, iar aspectul acestuia este mai plăcut.

Operaţia începe printr-o şlefuire uşoară, cu un şmirghel foarte fin şi este urmată de aplicarea unui strat de cretă, dizolvată în spirt tehnic, având consistenţa smântânii, cu care, după uscare, se continuă lustruirea. Craniul se poate lustrui cu o pastă specială până ia aspect de porţelan alb sau se poate patina, ţinându-se, timp de 3-6 zile, într-o soluţie de hipermanganat de potasiu 1% (sau cloramidă 10%, timp de 6-7 zile). Osul astfel pregătit se freacă, în final, cu talc sau cu un lac foarte fin, incolor, care astupă porii.

Când nu sunt complet putrezite, carnea, pieliţa şi ligamentele de pe craniile vechi rămân uscate şi puternic aderente la os. Chiar dacă în această stare mirosul cadaveric nu este foarte puternic, prepararea este greoaie şi neplăcută, deoarece în timpul fierberii şi ulterior, mirosurile pestilenţiale devin foarte puternice.

Operaţiunea începe prin înmuierea acestor cranii vechi în apă călduţă, care se impune a fi schimbată zilnic sau de două ori pe zi, timp de 5-6 zile. Mirosul cadaveric insuportabil ne obligă să facem prepararea în aer liber.

Albirea se realizează, la rândul ei, în mod repetat, fără a se putea obţine însă culoarea de alb imaculat a craniului proaspăt. Cea mai indicată metodă, în acest caz, este cea care utilizează soluţia de albire rapidă, eventual repetată prin utilizarea soluţiei ce conţine oxid alb de zinc, aplicată timp de două zile consecutiv.

Se cunosc şi alte procedee, mai vechi, de albire a craniilor putrezite: • scufundarea într-o soluţie de perhidrol 5%, timp de 5-6 ore; • scufundarea într-o soluţie de clorură de calciu (două pachete la 10 litri apă) timp de 10-15 ore; • scufundarea într-o soluţie compusă din 5 g peroxid de sodiu şi 7 g magneziu la un litru de apă,

timp de 2-3 ore (întâi se adaugă în apă magneziu, apoi se adaugă, puţin câte puţin, peroxidul de sodiu). Aceste ultime trei soluţii de înălbire a craniilor vechi nu sunt practic mai eficiente decât

soluţiile de albire a craniilor proaspete. Totuşi, în cazuri speciale, ele se pot folosi suplimentar, pentru a se obţine rezultate superioare ca urmare a aplicării lor succesive (Şelaru, 2000).

După preparare, craniile se pot monta pe postamente de scândură, cu ajutorul unei sârme. Montarea nu trebuie să fie definitivă, ci făcută în aşa fel încât craniul să se poată lua din locul unde este fixat, iar gura animalului trebuie să se poată deschide şi închide, pentru observarea oaselor. Dacă i-au căzut dinţii şi i s-au desprins măselele în timpul curăţirii, sunt introduși din nou la locurile lor, având grijă să nu facem nici cea mai mică schimbare (se pot lipi cu clei de tâmplărie).

Materialul biologic, după ce a fost preparat în laboratorul de taxidermie, trece prin operaţiunea de evaluare. Pentru anumite specii de mamifere cum sunt: ursul (Ursus arctos L.), lupul (Canis lupus L.), râsul (Lynx lynx L.), pisica sălbatică (Felis silvestris S.), vulpea (Vulpes vulpes L.), viezurele (Meles meles L), câinele enot (Nyctereutes procyonoides G.) şi şacalul (Canis aureus L.), considerate specii cu valoare cinegetică, evaluarea şi omologarea în expoziţii de vânătoare este necesară, mai ales că trofeele obţinute sunt considerate trofee convenţionale (obiecte de valoare, purtătoare de informaţii complexe pentru specialişti şi obiecte de admiraţie pentru alte categorii de oameni).

Evaluarea craniilor se face prin însumarea lungimii şi lăţimii lor, măsurate în centimetri, cu precizia de un milimetru. Această evaluare presupune folosirea unor fişe de evaluare, în care se trec, în funcţie de specie, elementele de identificare a colectorului, terenul în care a fost colectat mamiferul, elementele de identificare a craniului.

213

Rezultate În vederea introducerii pieselor preparate în colecţie se parcurg mai multe etape:

• înscrierea în registrul de evidenţă al pieselor de patrimoniu. Acest registru furnizează informaţii ştiinţifice despre piese şi locul acestora în spaţiul de depozitare şi conţine următoarele rubrici: numărul de inventar al piesei, denumirea ei, încadrarea sistematică, datarea, starea de conservare, numerele clişeelor, provenienţa, locul de depozitare, preţ de achiziţie şi valoarea nominală; • etichetarea fiecărei piese, prin înscrierea următoarelor date: denumirea ştiinţifică, data şi locul colectării, numele celui care a colectat, preparat şi determinat, exemplarul şi numărul de inventar; • întocmirea fişei de conservare; • înregistrarea în contabilitate – întocmirea listei de inventariere; • aranjarea pieselor în colecţie.

Colecţiile se pot degrada în timp, din cauza acţiunii unor factori de mediu abiotici (lumina naturală, umiditate, temperatură) sau biotici (insecte, larve de insecte, mucegaiuri, microorganisme). De aceea, colecţiile trebuie ţinute în spaţii corespunzătoare, verificate periodic şi făcute intervenţii, în scopul conservării lor îndelungate, ori de câte ori este necesar. Spaţiile de depozitare trebuie să fie umbrite, aerate, cu temperatură şi umiditate constante (optime sunt valorile de 18-20°C şi 45%).

Piesele se pot înnegri în timp sau se pot îngălbeni din diverse motive. De aceea, ele trebuie curăţate periodic de praf, iar coarnele şterse cu tampoane de vată sau din material textil, îmbibate discret cu uleiuri care nu râncezesc, în scopul redării prospeţimii acestora. Craniile se pot spăla periodic cu apă călduţă, în care la nevoie se dizolvă puţin săpun, caz în care limpezirea trebuie să se facă repetat, până avem garanţia înlăturării ultimelor urme ale acestuia. Uscarea este indicat să se facă la soare. În cazul îngălbenirii pieselor, în general din cauza grăsimilor absorbite cu ocazia preparării, se impune refierberea lor pentru scurt timp şi degresarea lor în soluţie de perhidrol, repetându-se procedeele descrise la prepararea craniilor.

Piesele din colecţie pot fi atacate şi de o serie de dăunători şi de larvele acestora. Dintre insectele a căror atac este mai des întâlnit în muzee, asupra pieselor de natură organică, amintim gândacul de piele (Dermestes lardarius), gândacul muzeelor (Anthrenus muzeorum). Anotimpul cel mai favorabil dezvoltării insectelor este primăvara. Pentru combaterea acestor dăunători se folosesc naftalina şi camforul, care se pun direct în cutiile cu piese, şi substanţe insecticide (K600), care se pulverizează în spaţiile de depozitare.

La baza alcătuirii catalogului colecţiei de osteologie – schelete parţiale (cranii) de mamifere a stat fişa analitică de evidenţă a fiecărui exemplar. Din această fişă au fost extrase următoarele date: - categoriile taxonomice superioare speciei (ordin, subordin, familie); - numele ştiinţific al speciei sau subspeciei şi autorul; - denumirea populară a speciei sau subspeciei; - anul, locul recoltării şi numărul de inventar, scrise în registrul inventar; - sexul indicat cu semnele : ♂♂(mascul), ♀♀(femel), *(necunoscut); - numele colectorului.

La speciile reprezentate în colecţie prin mai multe exemplare au fost indicate în dreptul speciei respective, pentru fiecare exemplar în parte, anul colectării, locul şi numărul de inventar, sexul şi colectorul în ordinea dată în registrul inventar.

E x e m p l u : Clasa MAMMALIA / Ord. INSECTIVORA Fam. ERINACEIDAE

• Erinaceus concolor, mart., 1838 – Ariciul - 1997; Tulcea; 202; N; *; Cr; B (Erinaceus concolor – denumirea ştiinţifică, mart., 1838 – autorul şi anul, Arici – denumirea populară,1997 – anul colectării, Tulcea – locul colectării, 202 – numărul de inventar, N – sexul (nedeterminat), * – numele colectorului (colector nedeterminat), Cr – forma de preparare (craniu), B – starea de conservare (bună).

214

Încadrarea taxonomică a speciilor, precum şi ordonarea sistematică a categoriilor supraspecifice s-au efectuat pe baza determinatoarelor actuale, iar pentru comparaţii mai exacte s-a apelat şi la lucrările de referinţă din bibliografia românească (Murariu, 1984,1995, 1996; Pop V., 1962).

Lista prescurtărilor din tabelele următoare: Formele de preparare Cr – cranii Sc – schelet complet Sp – schelet parţial Md – mandibulă Numele celor care au colectat G. L. – G. Luca M.C. – M. Cuzic * – necunoscut A. F. – A. Fedorcenko S.C. – S. Cernega C. V.- Cuzic Viorel V. D. – V. Drăgan M.M. – M. Marinov N. P.- N. Poştaru N. C. – N. Chirică J. B. K. – J. B. Kiss D. H. – D. Hulea F. S. – F. Safca Sexul Starea de conservare ♂♂ – mascul FB – foarte bună ♀♀ – femel B – bună N – nedeterminat M – mediocră D – deteriorată Lista speciilor de mamifere – schelete parţiale din C.M.E.D.D., Tulcea

Ordinul Insectivora Familia Erinaceidae Erinaceus concolor, mart., 1838 – Ariciul Nr. Inventar Sexul Locul colectării Data Observaţii

202 N Tulcea 1997 *; Cr; B

FamiliaTalpidae Talpa europaea L., 1838 – Cârtiţa 212 ♀♀ Zagăn, Tulcea 19.06.1998 G. L.; Cr; FB Familia Soricidae Sorex araneus L.;1758 – Chiţcan comun 1 ♂♂ L.Pescianâl, Ucraina 14.08.1992 A.F.; Cr; FB 2 ♂♂ L. Pescianâl, Ucraina 14.08.1992 A.F.; Cr; FB 3 ♀♀ L. Ociacovschi, Ucraina 16.08.1992 A.F.; Cr; FB 4 ♂♂; L. Cubanu, Ucraina 03.09.1992 A.F.; Cr; FB 5 ♀♀ L. Stambulschi, Ucraina 04.09.1992 A.F.; Cr; FB 6 ♂♂ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 7 ♂♂ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 8 ♂♂ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 9 ♀♀ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB Sorex minutus L.,1776 – Chiţcanul pitic 10 N Sf. Gheorghe,Tulcea, România 29.05.1992 A.F.; Cr; FB Crocidura leucodon, Herm., 1780 – Chiţcanul de câmp 116 ♀♀ Niculiţel, Tulcea, România 09.11.1994 A.F.; Cr; M 117 ♂♂ Niculiţel, Tulcea, România 10.11.1994 A.F.; Cr; FB 118 ♂♂ Niculiţel, Tulcea, România 10.11.1994 A.F.; Cr; M 119 ♂♂ Niculiţel, Tulcea, România 10.11.1994 A.F.; Cr; B 166 N Niculiţel, Tulcea, România 1994 V.D.; Cr; M

215

Ordinul Lagomorpha Familia Leporidae Lepus europaeus, Pall., 1778 - Iepurele de câmp 232 N A.J.V.P.S. Tulcea, România 28.02.2001 V.D.; Cr; M 264 ♀♀ Rusca, Delta Dunării, România 22.12.2003 N.C.; Cr; FB 275 ♀♀ Sabangia,Tulcea, România 15.01.2012 N.P.; Cr; FB Ordinul Rodentia Familia Sciuridae Sciurus vulgaris L., 1758 – Veveriţa 235 ♀♀ Braşov, România 31.12.1999 D.H.; Cr; B Spemophilus citellus L., 1758 – Popândăul 164 N Palas, Constanţa, România 31.12.1995 *; Cr; B 165 N Palas, Constanţa, România 31.12.1995 *; Cr; B 210 ♂♂ Celic-Dere,Tulcea, România 05.06.1998 M.C.; Cr; B 257 ♂♂ Somova, Tulcea, România 28.04.2003 N.C.; Cr; FB 258 N Somova, Tulcea, România 05.04.1970 *; Cr; B 266 ♂♂ Somova, Tulcea, România 01.09.2004 N.C.; Cr; FB Arvicola terrestris L., 1758 – Sobolanul de apă 236 ♀♀ Delta Dunării, Tulcea, România 30.06.2001 M.C.; Cr; FB 237 ♂♂ Delta Dunării, Tulcea, România 30.06.2001 M.C.; Cr; FB Microtus arvalis Pall., 1778 – Şoarecele de câmp 233 ♂♂ Vadu, Constanţa, România 31.08.2001 M.C.; Cr; FB Ondatra zibeticus L.,1766 – Bizamul 167 N Crişan, Tulcea, România 31,12.1994 *; Cr; B 168 N Crişan, Tulcea, România 31.12.1994 *; Cr; B 169 N Crişan, Tulcea, România 31.12.1994 *; Cr; B 170 ♂♂ Crişan, Tulcea, România 31.12.1994 *; Cr; B 171 N Crişan, Tulcea, România 31.12.1994 *; Cr; B 172 N Crişan, Tulcea, România 31.12.1994 *; Cr; B 173 N Sabangia, Tulcea, România 31.12.1996 V.D.; Cr; B 174 N Sabangia, Tulcea, România 31.12.1996 V.D.; Cr; B Microtus rossiaemeridionalis, O., 1924 – Şoarecele de câmp răsăritean 11 ♂♂ Enisala, Tulcea, România 25.05.1992 A.F.; Cr; FB 12 ♂♂ Enisala, Tulcea, România 25.05.1992 A.F.; Cr; FB 13 ♀♀ Enisala, Tulcea, România 22.05.1992 A.F.; Cr; FB 14 ♂♂ Enisala, Tulcea, România 22.05.1992 A.F.; Cr; FB 15 ♂♂ L. Stambulschi, Ucraina 15.08.1992 A.F.; Cr; FB 16 ♂♂ L. Stambulschi, Ucraina 04.09.1992 A.F.; Cr; FB 17 ♂♂ L. Stambulschi, Ucraina 04.09.1992 A.F.; Cr; FB 18 ♂♂ L. Polina, Ucraina 18.06.1992 A.F.; Cr; FB 19 ♂♂ L. Polina, Ucraina 18.06.1992 A.F.; Cr; FB 20 ♀♀ L. Polina, Ucraina 18.06.1992 A.F.; Cr; FB 21 ♀♀ L. Polina, Ucraina 18.06.1992 A.F.; Cr; FB 22 ♂♂ Istria, Tulcea, România 24.06.1992 A.F.; Cr; FB

216

Familia Muridae Micromus minutus, Pall, 1771 – Şoarecele pitic 98 ♀♀ L. Stambulschi, Ucraina 04.09.1992 A.F.; Cr; FB 99 ♂♂ L. Cubanu, Ucraina 04.09.1992 A.F.; Cr; FB 100 ♂♂ Crişan, Tulcea, România 25.08.1992 A.F.; Cr; FB Apodemus sylvaticus L., 1758 – Şoarecele de pădure 23 ♀♀ Enisala, Tulcea, România 24.05.1992 A.F.; Cr; FB 24 ♂♂ Enisala, Tulcea, România 24.05.1992 A.F.; Cr; FB 25 ♂♂ Enisala, Tulcea, România 24.05.1992 A.F.; Cr; FB 26 ♀♀ C. A. Rosetti, Tulcea, România 29.06.1992 A.F.; Cr; FB 27 ♂♂ C. A.Rosetti, Tulcea, România 29.06.1992 A.F.; Cr; FB 28 ♂♂ C. A. Rosetti, Tulcea, România 29.06.1992 A.F.; Cr; FB 29 ♂♂ C. A. Rosetti, Tulcea, România 29.061992 A.F.; Cr; FB 30 ♀♀ C. A. Rosetti, Tulcea, România 29.06.1992 A.F.; Cr; FB 31 ♀♀ C. A. Rosetti, Tulcea, România 30.06.1992 A.F.; Cr; FB 32 ♂♂ Caraorman, Tulcea, România 15.05.1992 A.F.; Cr; FB 33 ♀♀ Caraorman, Tulcea, România 16.05.1992 A.F.; Cr; FB 34 ♀♀ Sf. Gheorghe, Tulcea, România 28.05.1992 A.F.; Cr; FB 35 ♂♂ Crişan, Tulcea, România 24.08.1992 A.F.; Cr; FB 36 ♂♂ Maliuc, Tulcea, România 19.05.1992 A.F.; Cr; FB 37 ♂♂ Maliuc, Tulcea, România 19.05.1992 A.F.; Cr; FB 38 ♀♀ Maliuc, Tulcea, România 19.05.1992 A.F.; Cr; FB 39 ♀♀ Istria, Tulcea, România 24.06.1992 A.F.; Cr; FB 40 ♀♀ Istria, Tulcea, România 24.06.1992 A.F.; Cr; FB 101 ♀♀ Niculiţel, Tulcea, România 01.09.1994 V.D.; Cr; M 102 N Niculiţel, Tulcea, România 01.11.1994 V.D.; Cr; M 103 ♀♀ Niculiţel, Tulcea, România 01.11.1994 V.D.; Cr; B 104 ♂♂ Niculiţel, Tulcea, România 01.11.1994 V.D.; Cr; B 105 ♂♂ Niculiţel, Tulcea, România 01.11.1994 V.D; Cr; B 106 N Niculiţel, Tulcea, România 02.11.1994 V.D; Cr; B 112 N Niculiţel, Tulcea, România 09.11.1994 V.D; Cr; FB 113 ♀♀ Niculiţel, Tulcea, România 09.11.1994 V.D.; Cr; M 114 ♀♀ Niculiţel, Tulcea, România 09.11.1994 V.D.; Cr; M 115 N Niculiţel, Tulcea, România 09.111994 V.D.; Cr; M 119 ♀♀ Niculiţel, Tulcea, România 10.11.1994 V.D.; Cr; M 121 ♂♂ Niculiţel, Tulcea, România 10.11.1994 V.D; Cr; B 122 N Niculiţel, Tulcea, România 11.11.1994 V.D; Cr; B 124 ♀♀ Niculiţel, Tulcea, România 17.11.1994 V.D.; Cr; B 125 ♂♂ Niculiţel, Tulcea, România 19.11.1994 V.D; Cr; B 126 ♂♂ Valea Teilor, Tulcea, România 05.04.1995 V.D.; Cr; M 127 ♂♂ Somova, Tulcea, România 06.05.1995 V.D.; Cr; M 134 ♂♂ Somova, Tulcea, România 04.08.1995 V.D.; Cr; FB 135 ♀♀ Somova, Tulcea, România 04.08.1995 V.D.; Cr; B 136 ♂♂ Somova, Tulcea, România 04.08.1995 V.D.; Cr; M 137 ♀♀ Somova, Tulcea, România 04.08.1995 V.D.; Cr; B 138 ♂♂ Somova, Tulcea, România 05.08.1995 V.D; Cr; B 139 ♂♂ Somova, Tulcea, România 06.08.1995 V.D; Cr; FB 140 ♀♀ Somova, Tulcea, România 06.08.1995 V.D.; Cr; FB 141 ♂♂ Somova, Tulcea, România 28.09.1995 V.D; Cr; M 142 ♀♀ Somova, Tulcea, România 28.09.1995 V.D.; Cr; M

217

156 ♀♀ Somova, Tulcea, România 31.12.1995 V.D.; Cr; B 157 ♂♂ Somova, Tulcea, România 31.12.1995 V.D; Cr; B 143 ♂♂ Părul Reginei, Tulcea, România 31.12.1995 V.D; Cr; FB 144 ♂♂ Părul Reginei, Tulcea, România 31.12.1995 V.D; Cr; B 145 ♂♂ Părul Reginei, Tulcea, România 31.12.1995 V.D; Cr; M 146 ♀♀ Părul Reginei, Tulcea, România 31.12.1995 V.D; Cr; B 147 ♂♂ Părul Reginei, Tulcea, România 31.12.1995 V.D; Cr; M 161 N Niculiţel, Tulcea, România 31.12.1995 V.D.; Cr; M 162 N Niculiţel, Tulcea, România 31.12.1995 V.D.; Cr; FB 163 N Niculiţel, Tulcea, România 31.12.1995 V.D.; Cr; B 207 ♂♂; Celic-Dere, Tulcea, România 29.05.1998 M.C.; Cr; FB 208 ♀♀ Celic-Dere, Tulcea, România 05.06.1998 M.C.; Cr; FB 209 ♂♂ Celic-Dere, Tulcea, România 05.06.1998 M.C.; Cr; FB 211 ♂♂ Celic-Dere, Tulcea, România 10.06.1998 M.C.; Cr; FB 213 ♀♀ Celic-Dere, Tulcea, România 20.06.1998 M.C.; Cr; FB Apodemus flavicolis, Melch., 1834 – Şoarecele gulerat 108 ♀♀ Niculiţel, Tulcea, România 02.11.1994 V.D.; Cr; FB 109 ♀♀ Niculiţel, Tulcea, România 02.11.1994 V.D.; Cr; M 111 ♀♀ Niculiţel, Tulcea, România 03.11.1994 V.D.; Cr; FB 123 ♀♀ Niculiţel, Tulcea, România 17.11.1994 V.D.; Cr; M 129 ♂♂ Somova, Tulcea, România 25.05.1995 V.D.; Cr; B 130 ♀♀ Somova, Tulcea, România 25.05.1995 V.D.; Cr; M 131 ♀♀ Somova, Tulcea, România 26.05.1995 V.D.; Cr; M 132 ♀♀ Somova, Tulcea, România 26.05.1995 V.D.; Cr; M 133 ♀♀ Somova, Tulcea, România 26.05.1995 V.D.; Cr; FB 154 ♀♀ Somova, Tulcea, România 31.12.19995 V.D.; Cr; B 155 ♀♀ Somova, Tulcea, România 31.12.1995 V.D.; Cr; FB 158 ♀♀ Somova, Tulcea, România 31.12.1995 V.D.; Cr; B Apodemus agrarius, Pall., 1771 – Şobolanul de câmp 41 ♂♂ I. Sahalin, Delta Dunării, România 27.05.1992 A.F.; Cr; FB 42 ♀♀ I. Sahalin, Delta Dunării, România 27.05.1992 A.F.; Cr; FB 43 ♀♀ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 44 ♀♀ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 45 ♂♂ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 46 ♀♀ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 47 ♂♂ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 48 ♂♂ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 49 ♂♂ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 50 ♂♂ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 51 ♂♂ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 52 ♀♀ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 53 ♀♀ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 54 ♀♀ Crişan, Tulcea, România 23.08.1992 A.F.; Cr; FB 55 ♀♀ Crişan, Tulcea, România 25.08.1992 A.F.; Cr; FB 56 ♂♂ Enisala, Tulcea, România 27.08.1992 A.F.; Cr; FB 57 ♂♂ L. Cubanu, Ucraina 04.09.1992 A.F.; Cr; FB 58 ♂♂ L. Cubanu, Ucraina 04.09.1992 A.F.; Cr; FB 59 ♀♀ L. Pesciornâi, Ucraina 14.08.1992 A.F.; Cr; FB

218

60 ♂♂ L. Pesciornâi, Ucraina 15.08.1992 A.F.; Cr; FB 61 ♂♂ L. Pesciornâi, Ucraina 14.08.1992 A.F.; Cr; FB 62 ♂♂ L. Pesciornâi, Ucraina 14.08.1992 A.F.; Cr; FB 65 ♀♀ L. Pesciornâi, Ucraina 14.08.1992 A.F.; Cr; FB 66 ♂♂ L. Pesciornâi, Ucraina 14.08.1992 A.F.; Cr; FB 67 ♀♀ L. Pesciornâi, Ucraina 14.08.1992 A.F.; Cr; FB 68 ♂♂ L. Pesciornâi, Ucraina 15.08.1992 A.F.; Cr; FB 69 ♂♂ L. Pesciornâi, Ucraina 15.08.1992 A.F.; Cr; FB 70 ♀♀ L. Pesciornâi, Ucraina 15.08.1992 A.F.; Cr; FB 71 ♂♂ L. Pesciornâi, Ucraina 15.08.1992 A.F.; Cr; FB 63 ♂♂ L. Stambulschi, Ucraina 14.08.1992 A.F.; Cr; FB 64 ♀♀ L. Stambulschi, Ucraina 14.08.1992 A.F.; Cr; FB 72 ♂♂ L. Ociacovschi, Ucraina 16.08.1992 A.F.; Cr; FB 73 ♂♂ L. Ociacovschi, Ucraina 17.08.1992 A.F.; Cr; FB 74 ♂♂ L. Ociacovschi, Ucraina 17.08.1992 A.F.; Cr; FB 75 ♂♂ L. Ociacovschi, Ucraina 17.08.1992 A.F.; Cr; FB 76 ♀♀ L. Ociacovschi, Ucraina 17.08.1992 A.F.; Cr; FB 77 ♀♀ L. Ociacovschi, Ucraina 17.08.1992 A.F.; Cr; FB 78 ♂♂ L. Ociacovschi, Ucraina 17.08.1992 A.F.; Cr; FB 79 ♂♂ L. Ociacovschi, Ucraina 17.08.1992 A.F.; Cr; FB 80 ♂♂ L. Ociacovschi, Ucraina 16.08.1992 A.F.; Cr; FB 159 N Niculiţel, Tulcea, România 31.12.1995 V.D.; Cr; FB 160 N Niculiţel, Tulcea, România 31.12.1995 V.D.; Cr; FB 234 ♂♂ L. Furtuna, Delta Dunării, România 30.06.2001 M.C.; Cr; FB Rattus norvegicus, Berk., 1769 – Şobolanul de casă 201 N Tulcea, România 09.03.1998 *; Cr; B 230 ♂♂ Tulcea, România 18.07.2000 *; Cr; FB Mus musculus musculus, L., 1776 – Şoarecele de casă 81 ♀♀ Caraorman, Delta Dunării, România 18.05.1992 A.F.; Cr; FB 82 ♂♂ Caraorman, Delta Dunării, România 24.08.1992 A.F.; Cr; FB 83 ♂♂ Caraorman, Delta Dunării, România 24.08.1992 A.F.; Cr; FB 84 ♂♂ Istria, Constanţa, România 24.06.1992 A.F.; Cr; FB 85 ♂♂ C. A. Rosetti, Delta Dunării, România 28.06.1992 A.F.; Cr; FB 86 ♀♀ C. A. Rosetti, Delta Dunării, România 28.06.1992 A.F.; Cr; FB 87 ♀♀ C. A. Rosetti, Delta Dunării, România 28.06.1992 A.F.; Cr; FB 88 ♂♂ Enisala, Tulcea, România 24.05.1992 A.F.; Cr; FB 89 ♂♂ Enisala, Tulcea, România 25.05.1992 A.F.; Cr; FB 90 ♀♀ Enisala, Tulcea, România 25.05.1992 A.F.; Cr; FB 91 ♀♀ Enisala, Tulcea, România 28.08.1992 A.F.; Cr; FB 92 ♀♀ Enisala, Tulcea, România 28.08.1992 A.F.; Cr; FB 93 ♂♂ Sf. Gheorghe, Delta Dunării, România 29.05.1992 A.F.; Cr; FB 94 N Vâlcovo, Ucraina 02.03.1992 A.F.; Cr; FB 95 N Vâlcovo, Ucraina 02.03.1992 A.F.; Cr; FB 96 N Vâlcovo, Ucraina 02.03.1992 A.F.; Cr; FB 97 N Vâlcovo, Ucraina 02.03.1992 A.F.; Cr; FB 148 ♂♂ Gurgoaia-Niculiţel, Tulcea, România 31.12.1995 V.D.; Cr; B 149 ♂♂ Gurgoaia-Niculiţel, Tulcea, România 31.12.1995 V.D.; Cr; M 150 ♂♂ Gurgoaia-Niculiţel, Tulcea, România 31.12.1995 V.D.; Cr; M

219

151 ♂♂ Gurgoaia-Niculiţel, Tulcea, România 31.12.1995 V.D.; Cr; B 239 ♂♂ Somova, Tulcea, România 16.03.2002 N; Cr; FB 240 ♀♀ Somova, Tulcea, România 21.03.2002 N; Cr; FB 242 ♀♀ Somova, Tulcea, România 17.03.2002 N; Cr; FB 250 ♂♂ Somova, Tulcea, România 26.03.2002 N; Cr; FB Mus musculus spicilegus, Peten., 1882 – Şoarecele de mişună 128 ♂♂ Somova, Tulcea, România 06.05.1995 V.D.; Cr; B 152 ♂♂ Gurgoaia-Niculiţel, Tulcea, România 31.12.1995 V.D.; Cr; B 153 ♂♂ Gurgoaia-Niculiţel, Tulcea, România 31.12.1995 V.D.; Cr; B Famili Myocastoridae Myocastor coypus, Mol., 1782 – Nutria 245 N Tulcea, România 15.12.1964 *; Cr; FB 246 N Tulcea, România 15.12.1964 *; Cr; FB 254 N Tulcea, România 15.12.1964 *; Cr; B 255 N Tulcea, România 15.12.1964 *; Cr; B Ordinul Carnivora Familia Canidae Canis lupus, L., 1758 – Lupul 244 ♀♀ Aliman, Constanţa, România 01.05.2001 *; Cr; FB Canis aureus, L., 1758 – Şacalul 273 ♀♀ Niculiţel, Tulcea, România 30.01.2011 N.P., Cr; FB Vulpes vulpes, L., 1758 – Vulpea 186 N Letea, Delta Dunării Tulcea, România 31.12.1966 *; Cr; B 187 N Letea, Delta Dunării Tulcea, România 31.12.1968 *; Cr; B 188 N Sabangia, Tulcea, România 30.09.1996 *; Cr; B 215 ♂♂ Topolog, Tulcea, România 09.12.1998 *; Cr; B 225 ♀♀ Delta Dunării Tulcea, România 10.03.2000 *; Cr; B 251 N Zagăn, Delta Dunării Tulcea, România 06.10.2002 Şt.C.; Cr; B 274 ♀♀ Niculiţel, Tulcea, România 30.01.2011 N.P., Cr; FB Nyctereutes procyonoides, Gray, 1834 – câinele enot 175 N Jurilovca, Tulcea, România 31.12.1974 J.B.K.; Cr; B 178 N Letea, Delta Dunării Tulcea, România 31.12.1974 J.B.K.; Cr; B 180 N Jurilovca, Tulcea, România 31.12.1974 J.B.K.; Cr; B 176 N Letea, Delta Dunării, Tulcea, România 31.12.1966 *; Cr; B 177 N Letea, Delta Dunării, Tulcea, România 31.12.1966 *; Cr; B 197 N Sabangia, Tulcea, România 15.01.1997 *; Cr; B 198 N Sabangia, Tulcea, România 26.02.1997 *; Cr; B 200 N Sabangia, Tulcea, România 28.02.1997 *; Cr; B 199 N Jurilovca, Tulcea, România 02.02.1997 *; Cr; B 214 N Letea, Delta Dunării, Tulcea, România 11.03.1969 *; Cr; B 231 N Caraorman, Delta Dunării, România 31.12.2001 M.C.; Cr; B 263 ♀♀ Somova, Tulcea, România 07.02.2004 N.C.; Cr; B

220

Familia Mustelidae Meles meles, L., 1758 – Bursucul 216 N Jurilovca, Tulcea, România 15.10.1972 *; Cr; B Lutra lutra, L., 1758 – Vidra 190 N Jurilovca, Tulcea, România 31.12.1974 *; Cr; B 191 N Jurilovca, Tulcea, România 31.12.1974 *; Cr; B Martes martes, L., 1758 – Jderul de copac 276 N Canalul Bogdaproste, Deşlta Dunării,

Tulcea, România 31.12.2010 *; Cr; B

Martes foina, Enxl., 1777 – Jderul de piatră 253 ♂♂ Babadag, Tulcea, România 2002 M.M.; Cr; FB 277 ♀♀ Somova, Tulcea, România 20.09.2011 C.V., Cr; FB Mustela lutreola, L., 1761 – Nurca europeană 222 ♂♂ Murighiol, Tulcea, România 20.11.1999 M.M.; Cr; FB 223 N Murighiol, Tulcea, România 31.01.2000 M.M.; Cr; FB 226 N Uzlina, Tulcea, România 28.04.2000 M.M.; Cr; FB 227 ♂♂ Uzlina, Tulcea, România 03.03.1999 M.M.; Cr; FB 228 ♂♂ Uzlina, Tulcea, România 03.03.1999 M.M.; Cr; FB 229 ♂♂ Uzlina, Tulcea, România 03.03.1999 M.M.; Cr; FB 238 ♀♀ Uzlina, Tulcea, România 15.08.2001 M.M.; Sc.;FB Mustela vison, L., 1761 – Nurca americană 220 ♂♂ Somova, Tulcea, România 1999 V.C.; Cr; FB Mustela putorius, L., 1758 – Dihorul comun 217 ♂♂ Somova, Tulcea, România 10.12.1998 *; Cr; B 218 N Tulcea, România 30.10.1998 *; Cr; FB 219 N Tulcea, România 31.12.1998 *; Cr; FB 247 ♂♂ Somova, Tulcea, România 23.03.2002 N.C.; Cr; FB 248 N Tulcea, România 31.12.1965 *; Cr; B 252 N Tulcea, România 18.09.2002 C.N.; Cr; B Mustela nivalis, L., 1776 – Nevăstuica 249 N Maliuc, Delta Dunării, Tulcea, România 31.12.1964 *; Cr; B Vormela peregusna euxina, Poc., 1936 – Dihorul pătat 241 ♀♀ Rândunica, Tulcea, România 13.05.1965 *; Cr; FB Familia Felidae Felis silvestris, Schreb., 1777 – Pisica sălbatică 181 N Enisala, Tulcea, România 31.12.1969 *; Cr; B 224 N Chilia Veche, Delta Dunării, Tulcea, România 28.02.1999 F.S.; Cr; FB Felis catus, Schreb., 1777 – Pisica domestică 182 N Letea, Delta Dunării, Tulcea, România 31.12.1974 *; Cr; B 183 N Letea, Delta Dunării, Tulcea, România 08.03.1974 *; Cr; B 184 N Letea, Delta Dunării, Tulcea, România 31,12.1972 J.B.K.; Cr; B 185 N Letea, Delta Dunării, Tulcea, România 31.12.1970 J.B.K.; Cr; B

221

Lynx lynx, L., 1758 – Râsul 189 ♀♀ Hamcearca, Tulcea, România 09.04.1973 *; Cr; B Ordinul Artiodactyla Familia Suidae Sus scrofa, L,. 1758 – Mistreţul 192 ♀♀ Sf. Gheorghe, Delta Dunării, Tulcea, România 04.02.1967 *; Cr; B 193 N Sf. Gheorghe, Delta Dunării, Tulcea, România 02.02.1967 *; Cr; B 194 ♂♂ I.N.R.E.F. Brăila 12.01.1964 *; Cr; B Familia Cervidae Cervus dama, L., 1758 – Cerbul lopătar 261 N Ciucurova, Tulcea, România 06.03.2003 N.Şt.; Cr; B 265 ♂♂ Balabancea, Tulcea, România 10.02.2004 N.C.;Md.;FB 269 N Balabancea, Tulcea, România 12.06.2005 N.C.;Md.;FB 270 N Balabancea, Tulcea, România 13.06.2005 N.C.;Md.;FB 272 ♂♂ Hamcearca, Tulcea, România 11.04.2006 N.C.;Md.;FB Capreolus capreolus, L., 1758 – Căprioara 243 ♂♂ Accic-Tepe, Tulcea, România 31.12.1958 *; Cr; FB 271 N Hamcearca, Tulcea, România 13.06.2005 N.C.; Cr;FB 267 N Hamcearca, Tulcea, România 20.03.2006 N.C.;Md.;FB

Concluzii Această colecţie serveşte specialiştilor pentru efectuarea unor studii anatomice comparative

ale clasei Mammalia, pentru desfăşurarea lecţiilor de zoologie, cât şi la organizarea expoziţiilor tematice.

În expoziţiile temporare se prezintă obiectele (piesele) special alese şi grupate după anumite criterii prestabilite, în cadrul proiectului de expoziţie. De-a lungul anilor, s-a constatat că expunerile de bază trezesc interesul publicului local, alături de expoziţiile temporare. Durata unei expoziţii temporare poate varia de la o lună la şase luni, în funcţie de importanţa conţinutului, caracteristicul colecţiei expuse, spaţiul rezervat acestor manifestări. Expozițiile tematice readuc publicul larg să viziteze în acelaşi timp şi expunerea de bază. Atunci când expoziţiile temporare sunt realizate în colaborare cu muzee şi instituţii din ţară, acestea duc la o cunoaştere reciprocă şi la promovarea valorilor culturale.

Valorificarea muzeistică a unor piese din colecţia de cranii de mamifere a Centrului Muzeal Ecoturistic „Delta Dunării” s-a realizat prin organizarea de expoziţii temporare: Trofee de mamifere din fauna cinegetică a Dobrogei” (2000), Mamifere din Carpaţi – Trofee de mamifere (2007), Călătorie în lumea animală (2010) şi acţiuni educative (Ziua Biodiversităţii, Noaptea Cercetătorilor ), ateliere şi lecţii tematice. Pe lângă trofeele de vârf şi de selecţie, la aceste manifestări au fost expuse şi trofee neconvenţionale.

Toate activităţile prin care a fost valorificată colecţia de cranii de mamifere a Centrului Muzeal Ecoturistic „Delta Dunării” au contribuit la cunoaşterea patrimoniului natural şi cultural şi au atras un public diversificat.

222

Bibliografie Florescu R., 1998, Bazele muzeologiei, Ediţia a-II-a, Ministerul Culturii, Centrul de Pregătire şi Formare a

Personalului din Instituţiile de Cultură, Bucureşti. Mitchell-Jones A. J., Amori G., Bogdanowicz W., Kryštufek B., Reijnders P.J.H., Spitzenberger F., Stubbe

M., Thissen J.B.M., Vohralík V., Zima J., 2000, The Atlas of European Mammals, T. and A. D. Poyser Natural History, Academic Press, London, p. 36-37; 72-73; 82-83; 136-137; 148-149; 340-341.

Moldoveanu A., 2003, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ediţia a-II-a, Ministerul Culturii şi Cultelor, Centrul Pentru Formare. Educaţie Permanentă şi Management în Domeniul Culturii, Bucureşti.

Moldoveanu A., 2003, Cât de inevitabilă este degradarea bunurilor culturale?, in „Revista Muzeelor”, nr. 3-4, Ministerul Culturii şi Cultelor, Centrul Pentru Formare, Educaţie Permanentă şi Management în Domeniul Culturii, Bucureşti.

Murariu D., 1984, La liste des mammiferes actuels de Roumaine; noms scientifiques et roumanius, Travaux Muséum d’Histoire Naturelle „Grigore Antipa”, 26, Bucureşti, p. 251 – 261.

Murariu D., 1995, Mammal species from Romania. Categoris of conservation, Travaux Muséum d’Histoire Naturelle „Grigore Antipa”, 36, Bucureşti, p. 549-566.

Murariu D., 1996, Mammals of the Danube Delta (Romania), Travaux Muséum d’Histoire Naturelle „Grigore Antipa”, 36, Bucureşti, p. 361-371.

Pop V., 1962, Zoologia vertebratelor, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Şelaru N., 2000, Trofee de vânat, Asociaţia Română pentru Educaţie Democratică, Bucureşti. SYSTEMATIC CHECK LIST FOR THE COLLECTION OF MAMMALS PARTIAL SKELETONS

IN DANUBE DELTA ECO-TURISM MUSEUM CENTER

This paper presents the history end present of mamals partial skeletons collection of the Danube Delta Eco-tourism Museum Center. The most important data are ordered in a systematic check list.The collection is comprised by 277 specimens belonging to 39species of mammals.

This collection has been put together with the purpose for comparated anatomical studies af class Mammalia and for recouping natural and cultural heritage througl different activities carried out in the museum.

223

OBSERVAŢII PRIVIND PĂSĂRILE ŞI MAMIFERELE

DIN ZONA LACULUI FURTUNA-DELTA DUNĂRII

Viorel CUZIC, Mariana CUZIC*

Key words: Danube Delta, Furtuna lake, birds, mammals.

Introducere Lucrarea prezintă date faunistice privind păsările şi mamiferele din zona Lacului Furtuna din

Delta Dunării şi aprecieri asupra factorilor care influenţează populaţiile acestora în această zonă. Fenomenul de dispariţie a anumitor specii de păsări din Deltă se remarcă în mod evident pe

de o parte datorită procesului continuu de transformare naturală, în care, cu cât înaintăm în amonte, apare în mod vizibil fenomenul de hidroserie, iar pe de altă parte datorită influenţei exercitate de om (Munteanu, 1979). Accesul pe lac se face cel mai bine din partea de vest, prin Gârla Şontea, însă se poate ajunge şi prin canalul ocolitor din spatele localităţii Maliuc.

Lacul Furtuna are o suprafaţă de circa 977 ha, fiind încadrat de Braţul Sulina, gârlele Păpădia şi Şontea, Câmpurile Stipoc, Chilia, Letea şi Braţul Chilia.

Vegetaţia naturală este reprezentată de asociaţii caracteristice grindurilor şi mlaştinilor. Principala asociaţie este rerezentată prin Scirpo Phragmitetum (W. Koch 1926), cu specia dominantă stuful - Phragmites australis (Cav.), Steudel. Pe lângă aceasta, alte specii importante sunt: Polygonum hydropiper, Mentha aquatica, Galega officinalis etc. (Sanda, Arcuş, 1999).

Specifice grindurilor fluviale din zona Lacului Furtuna, unde nivelul apei freatice este în permanenţă ridicat, deci frecvent inundate, sunt pădurile de salcie, în care specia dominantă este salcia (Salix alba) şi mai rar răchita (Salix fragilis). Stratul ierbos-arbustiv este format din: mur de mirişte (Rubus caesius), pirul bălţii (Polygonum hidropiper), dentiţă (Bendis tripartina), stânjenel galben (Iris pseudacorus), lăsnicior (Solanum dulcamara).

În Lacul Furtuna se întâlnesc mai multe tipuri de comunităţi vegetale. Dintre plantele acvatice, fac parte speciile submerse: brădiş (Myriophillum verticillatum), cosor (Ceratophillum demersum), sârmuliţa (Vallisneria spiralis), broscariţa (Potamagetum natans), paşa (Potamagetum crispus) ş.a. Aproape de malul lacului se întâlnesc speciile natante, unele cu radăcini fixate în mâl: nufărul alb (Nymphea alba), nufărul galben (Nuphar lutea), plutica (Nymphoides peltata), iarba broaştelor (Hydrocaris morsus-ranae), troscotul de baltă (Polygonum amphibium), cornacii (Trapa natans). Dintre plantele emerse, amintim: rizacul (Stratoides aloides) şi săgeata apei (Sagittaria sagittifolia).

Materiale și metode Pentru efectuarea observaţiilor faunistice au fost utilizate binocluri şi luneta, iar pentru

micromamifere s-au folosit capcane cu arc şi capcane pentru prinderea animalelor vii. Observaţiile au fost efectuate atât de pe suprafaţa apei, cât şi pe grindurile şi canalele din imediata apropiere a lacului. Identificarea speciilor s-a făcut din puncte fixe, cât şi prin metoda itinerariului, pe grinduri şi suprafaţa apei. Nefiind însă complete, din punct de vedere fenologic, datele rezultate în urma acestor observaţii pot să completeze şi să actualizeze pe cele referitoare la aceasta zonă.

Rezultate Au fost identificate 155 de specii de păsări, dintre care, din punct de vedere al fenologiei

acestora: 93 sunt oaspeţi de vară, 29 sunt specii sedentare iar 33 sunt specii de pasaj. Valoarea avifaunistcă ridicată a zonei este dată atât de speciile rare de pasaj: acvila ţipătoare

mică (Aquila pomarina), acvila ţipătoare mare (Aquila clanga), gaia brună (Milvus migrans),

* Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, Str. 14 Noiembrie nr. 1 bis, 820009, Tulcea, Tel 0249513231,

0240515866, E-mail: cuzvio@yahoo.com, marianacuzic@yahoo.com

224

şoimul dunărean (Falco cherrug), şoimul călător (Falco peregrinus), perscăruşul asiatic (Larus ichthiaetus), fugaciul de ţărm (Calidris alpina), fluierarul de lac (Tringa stagnatilis), drepneaua (Apus melba), cât şi de speciile rare oaspeţi de vară: codalbul (Haliaeetus albicilla), pelicanul creţ (Pelecanus crispus).

Pescăruşul asiatic (Larus ichthyaetus), observat în zona lacului Furtuna, a mai fost semnalat şi în alte zone din Deltă. În Dobrogea, acesta este indicat ca specie accidentală. Dacă în anii trecuţi, erau observate mai multe exemplare în perioda de iarnă, în special pe lacurile din partea continentală a Dobrogei, se constată că au început să apară din ce în ce mai multe observaţii privind prezenţa speciei şi în perioada de primăvară-vară în Deltă.

Porţiunile inundabile şi mlaştinile din zona Lacului Furtuna reprezintă locuri de hrănire pentru câteva specii de charadriiforme, cum sunt: piciorongul (Himantopus himantopus, ciocîntorsul (Recurvirostra avocetta) sau prundăraşul gulerat (Charadrius dubius), cârstelul de baltă (Rallus aquaticus), codobatura albă (Motacilla alba) şi codobatura galbenă (Motacilla flava), precum şi specii aparţinând genului Porzana.

Zonele unde se dezvoltă stufărişurile (unele acoperite de stuf şi papură), inundate permanent cu apă sau nu, de mică adâncime, oferă condiţii ideale de cuibărit pentru multe specii de păsări acvatice, protejate fiind de inaccesibilitatea oamenilor şi a diverșilor prădători. Acest tip de habitat oferă şi condiţii bune de hrănire pentru majoritatea speciilor care îl populează. Speciile caracteristice lacului şi zonelor cu stuf sunt: Pelecanus onocrotalus, Pelecanus crispus, Podiceps cristatus, Podiceps griseigena, Podiceps nigricollis, Anas strepera, Anas querquedulla, Larus ridibundus, Sterna hirundo, Fulica atra. Speciile caracteristice stufărişurilor compacte sunt: Ardea cinerea, Ardea purpurea, Ardeola ralloides, Egreta garzetta, Nycticorax nycticorax. Alte specii caracteristice stufărişurilor sunt reprezentate de: Botaurus stellaris, Ixobrychus minutes, Gallinula chloropus, Circus aeruginosus, Acrocephalus palustris, Emberiza schoeniclus etc.

Pe grindurile din apropierea lacului, speciile care apar cu frecvenţă mai mare sunt: Phasianus colchicus, Falco tinnunculus, Falco vespertinus, Merops apiaster, Coracias garullus, Upupa epops, Picus viridis, Driocopus martius, Sylvia communis, Sylvia curruca, Turdus merula, Turdus philomelos, Luscinia megarhynchos, Erithacus rubecula, Phoenicurus phoenicurus, Muscicapa striata, Parus major, Parus caeruleus, Lanius collurio, Carduelis carduelis, Carduelis chloris, Oriolus oriolus, Pica pica.

Dintre speciile sinantrope, caracteristice aşezărilor omeneşti, amintim: barza albă (Ciconia ciconia), guguştiucul (Streptopelia decaocto), cucuveaua (Athene noctua), ciocănitoarea pestriţă de grădină (Dendrocopos syriacus), rândunica de casă (Hirundo rustica), lăstunul de casă (Delichon urbica), vrabia de casă (Passer domesticus), vrabia de câmp (Paser montanus) şi stăncuţa (Corvus monedula).

Tab. 1. Speciile de păsări identificate în zona Lacului Furtuna Nr. crt.

Specia

1. Podiceps cristatus 2. Podiceps nigricollis 3. Podiceps grisegena 4. Tachybaptus ruficollis 5. Pelecanus onocrotalus 6. Pelecanus crispus 7. Phalacrocorax carbo 8. Phalacrocorax pygmeus 9. Botaurus stellaris 10. Ixobrychus minutus 11. Casmerodius albus 12. Egretta garzetta 13. Ardeola ralloides

14. Bubulcus ibis 15. Ardea purpurea 16. Ardea cinerea 17. Nycticorax nycticorax 18. Plegadis falcinellus 19. Ciconia ciconia 20. Ciconia nigra 21. Platalea leucorodia 22. Cygnus olor 23. Anser anser 24. Anas platyrhynchos 25. Anas strepera 26. Anas acuta 27. Anas clypeata 28. Anas penelope

225

29. Anas querqedula 30. Tadorna tadorna 31. Netta rufina 32. Aythya fuligula 33. Aythya ferina 34. Aythya nyroca 35. Haliaeetus albicilla 36. Aquila pomarina 37. Aquila clanga 38. Buteo buteo 39. Buteo lagopus 40. Pernis apivorus 41. Accipiter nisus 42. Milvus migrans 43. Circus aeruginosus 44. Circus cyaneus 45. Circus pygargus 46. Falco peregrinus 47. Falco cherrug 48. Falco subbuteo 49. Falco vespertinus 50. Falco tinnunculus 51. Phasianus colchicus 52. Coturnix coturnix 53. Rallus aquaticus 54. Galinulla chloropus 55. Fulica atra 56. Haematopus ostralegus 57. Vanellus vanellus 58. Charadrius dubius 59. Charadrius alexandrinus 60. Calidris alpina 61. Calidris minuta 62. Gallinago gallinago 63. Numenius arquata 64. Limosa limosa 65. Actitis hypoleucos 66. Tringa ochropus 67. Tringa glareola 68. Tringa nebularia 69. Tringa stagnatilis 70. Tringa totanus 71. Tringa erythropus 72. Philomachus pugnax 73. Himantopus himantopus 74. Larus canus 75. Larus fuscus 76. Larus ridibundus 77. Larus chachinans 78. Larus minutus 79. Larus ichthiaetus 80. Chlidonias niger 81. Chlidonias leucopterus 82. Chlidonias hibridus 83. Sterna caspia

84. Sterna hirundo 85. Columba palumbus 86. Streptopelia decaocto 87. Cuculus canorus 88. Otus scops 89. Athene noctua 90. Strix aluco 91. Alcedo atthis 92. Merops apiaster 93. Coracias garrulus 94. Upupa epops 95. Picus canus 96. Dendrocopos major 97. Dendrocopos minor 98. Dendrocopos syriacus 99. Dryocopus martius 100. Riparia riparia 101. Hirundo rustica 102. Apus melba 103. Delichon urbica 104. Motacilla flava 105. Motacilla alba 106. Lanius collurio 107. Lanius minor 108. Oriolus oriolus 109. Sturnus vulgaris 110. Pica pica 111. Corvus monedula 112. Corvus frugilegus 113. Corvus cornix 114. Locustella luscinoides 115. Locustella naevia 116. Acrocephalus melanopogon 117. Acrocephalus palustris 118. Acrocephalus schoenobaenus 119. Acrocephalus scirpaceus 120. Acrocephalus arundinaceus 121. Hippolais pallida 122. Sylvia atricapilla 123. Sylvia curruca 124. Phylloscopus trochilus 125. Phylloscopus collybita 126. Regulus ignicapilus 127. Regulus regulus 128. Ficedula parva 129. Muscicapa striata 130. Phoenicurus phoenicurus 131. Phoenicurus ocrurus 132. Erithacus rubecula 133. Luscinia luscinia 134. Luscinia megarhynchos 135. Turdus merula 136. Turdus philomelos 137. Turdus pilaris 138. Parus caeruleus

226

139. Parus major 140. Aegithalos caudatus 141. Panurus biarmicus 142. Remiz pendulinus 143. Sitta europea 144. Certhia familiaris 145. Paser montanus 146. Passer domesticus 147. Pyrrhula pyrrhula 148. Coccothraustes coccothraustes

149. Carduelis chloris 150. Carduelis canabina 151. Cardueli carduelis 152. Fringilla coelebs 153. Emberiza citrinela 154. Emberiza schoeniclus 155. Miliaria calandra

Mamifere. Fiind înconjurată de grinduri şi diguri, zona Lacului Furtuna este propice viețuirii

unor populaţii apreciabile de mamifere. Acestea sunt reprezentate de specii cum sunt: mistreţul (Sus scrofa), căprioara (Capreolus capreolus), ariciul (Erinaceus concolor), chiţcanul de grădină (Crocidura suaveolens) şi liliecii ( Rhinolophus sp. şi Myotis sp.).

Baza trofică diversificată şi bogată atrage şi un număr însemnat de prădători, cum ar fi: nevăstuica (Mustela nivalis, dihorul comun (Mustela putorius), câinele enot (Nyctereutes procynoides), vidra (Lutra lutra), vulpea (Vulpes vulpes). Mai bine reprezentate sunt populațiile speciilor de rozătoare, în special cea de şoareci de câmp (Microtus arvalis). Cele 19 specii de mamifere identificate în zona Lacului Furtuna (Tabelul 2) aparţin ordinelor: Insectivora, Chiroptera, Lagomorpha, Rodentia, Carnivora, Artyodactila.

Tab. 2. Specii de mamifere identificate în zona Lacului Furtuna

Nr. crt.

Specia

1 Arici Erinaceus concolor 2 Chiţcan de grădină Crocidura suaveolens 3 Lilieci Rhinolophus sp. 4 Lilieci Myotis sp. 5 Bizam Ondatra zibethica 6 Şoarece de câmp Microtus arvalis 7 Şobolanul de câmp Apodemus agrarius 8 Şobolanul de casă Rattus norvegicus 9 Şoarece de casă Mus musculus 10 Şoarecele de mişună Mus spicilegus 11 Şoarecele răsăritean de câmp Microtus rossiaemeridionalis 12 Cârtiţă Talpa europaea 13 Vulpe Vulpes vulpes 14 Câine enot Nyctereutes procyonoides 14 Vidră Lutra lutra 16 Dihor comun Mustela putorius 17 Nevăstuică Mustela nivalis 18 Mistreţ Sus scrofa 19 Căprioară Capreolus capreolus

Este demnă de remarcat prezenţa şoarecelui răsăritean de câmp (Microtus

rossiaemeridionalis) (Ognev, 1924) (Fig. 1.), specie identificată în cadrul unei deplasării efectuate în luna august 2011, când s-a observat un grup de 5 indivizi care formau o familie. Arealul speciei ajunge în nord la Leningrad, în răsărit până la Urali, iar în apus, până la Carpaţi, în sud, până în regiunea Astrahan (Rusia) şi spre vest până în Grecia.

În România este răspândit doar în Dobrogea. Preferă locurile deschise, dar cu bogat înveliş vegetal, ierbos, de tipul gramineelor spontane sau chiar rogoz, stuf, papură. Este reprezentat prin populaţii mici, izolate, în condiţiile Deltei (Murariu, 1984, Mariana Cuzic, Murariu, 2008).

227

Fig. 1. Şoarecele răsăritean de câmp (Microtus rossiaemeridionalis) (Ognev, 1924). Zona de studiu, Lacul Furtuna, este localizată în apropierea comunei Maliuc din Delta

Dunării, cunoscută ca zonă de interes turistic, anual sosind în zonă sute de turişti dornici să se relaxeze prin diferite activităţi, care nu întotdeauna sunt organizate, iar consecinţele acestora afectează pe timp îndelungat habitatele naturale şi fauna locală.

Pe lângă turismul neorganizat, au fost observaţi şi alţi factori antropici majori, care ar putea duce la modificarea structurii şi mărimii populaţiilor faunistice caracteristice zonei. Aceştia sunt: suprapăşunatul, prezenţa mai multor specii de animale domestice, desecările, îndiguirile şi dispariţia vegetaţiei hidrofile.

Concluzii

Populaţiile speciilor de păsări şi mamifere găsesc în zona Lacului Furtuna condiţii favorabile pentru cuibărit, odihnă şi hrănire, climatul, biotopii şi densitatea vegetaţiei fiindu-le favorabile, dovadă fiind prezenţa celor 155 de specii de păsări şi 19 specii de mamifere identificate în acest studiu.

În perioada de primăvara-vară-toamnă avifauna Lacului Furtuna este deosebit de bogată şi diversificată, valoarea avifaunistică ridicată fiind dată de numărul mare de specii şi exemplare identificate, cât şi de raritatea multor specii pentru alte regiuni din România şi Europa.

Datorită fenomenului de colmatare a Lacului în general şi a părţii sudice în special, în dreptul Canalului Crânjală s-a diversificat şi s-a îmbogăţit destul de mult baza trofică, astfel că putem întâlni aici aglomerări de limicole, anatide, pelecaniforme, laride ş.a.

În mod cert, cea mai însemnată influenţă asupra structurii faunei zonei Lacului Furtuna o va avea factorul uman, varietatea acesteia depinzând de modul cum acesta va transforma biotopii zonei şi măsurile ce le va lua pentru conservarea acestor bogăţii faunistice.

Importantele modificări datorate acţiunii antropice din zona Lacului Furtuna, cât şi evoluţia naturală rapidă a biotopilor din zonă, duc la modificări avifaunistice permanente, modificări ce ar trebui să prezinte un interes biologic ridicat.

Bibliografie Cuzic Mariana, Murariu D., 2008, Ghidul ilustrat al mamiferelor sălbatice din România, Constanța, Editura

Dobrogea. Murariu D.,1984, Microtus epiroticus-espéce récemment signalée dans la faune de Roumanie, in „Travaux

du Muséum National d’Histoire naturelle «Grigore Antipa»”, vol. XXV, p. 357-375. Radu D., 1979, Păsările din Delta Dunării , Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. Sanda V., Arcuş Mariana, 1999, Sintoxanomia grupărilor vegetale din Dobrogea şi Delta Dunării ,

Bucureşti, Editura Cultura.

228

OBSERVATIONS ON BIRDS AND MAMMALS IN THE FURTUNA LAKE-DANUBE DELTA

This study aimed to identify the structure of bird and mammal fauna represented in Furtuna Lake Delta area. Wildlife observations were made more frequently during the spring, summer and autumn.

Within the Furtuna Lake area there are important habitats feeding and nesting for a large number of bird species, most of them being very rare or even accidental species. Also, over 19 species of mammals identified here highlight the importance of this area for wildlife in general.

In addition to the unorganized tourism, overgrazing, the presence of several species of domestic animals, drainage, embankments and hydrophilous vegetation loss are the major anthropogenic factors that could lead to changes in the structure and size of wildlife populations.

229

STUDII COMPARATIVE PRELIMINARE

PRIVIND REAC ȚIILE LEUCOCITARE ALE PUIETULUI

UNOR SPECII DE CIPRINIDE DE CULTUR Ă

ÎN CONDIȚII DE IERNAT

Gabriela GRIGORAŞ*

Key words: leukocyte complex, carp, grasshopper, bloody twing, cold season

Introducere Factorii abiotici specifici iernării peştilor în heleştee (temperatura scăzută, conţinutul de

oxigen dizolvat, concentraţiile compuşilor cu azot), inaniţia, densitatea de populare, acţionează direct sau indirect asupra complexului leucocitar la nivelul sectorului leucocitoformator și din sângele periferic. Modificările produse reprezintă semne ale unor solicitări diverse ale organismului, de aceea, interpretarea acestora este cu atât mai relevantă, cu cât rezultatele sunt corelate de contextul anatomo-clinic, reacţii eritrocitare sau trombocitare.

Materiale şi metode Pescuitul s-a efectuat la începutul şi respectiv sfârşitul sezonului de iernat, din două staţii

fixate în cadrul pepinierei Brateş (Institutul de Cercetare-Proiectare pentru Piscicultură, Pescuit şi Industrializarea Peştelui, Galaţi) şi respectiv, Ferma Piscicolă Vlădeşti.

Materialul supus studiului a fost reprezentat de 80 exemplare de peşti în vârstă de o vară, respectiv un an, de ciprinide de cultură, obţinute prin creşterea intensivă, în cadrul amenajărilor piscicole sistematice, în care s-au derulat experimentele: • Crap, Cyprinus carpio carpio (Linnaeus, 1758). • Cosaş, Ctenopharyngodon idella (Valenciennes, 1844). • Sânger, Hypophthalmichthys molitrix (Valenciennes, 1844). • Novac, Aristichthys nobilis (Richardson, 1845).

Au existat câte două etape de colectare a peştilor şi a probelor de sânge corespunzătoare, atât toamna, cât şi primăvara, în condiţii climatice diferite, cu impact asupra stării fiziologice a peştilor:

• Toamna: etapa I - octombrie, staţia 2 – 7.850C (temperatura medie decadală); etapa a 2-a – noiembrie, staţia 1 – 10.400C.

• Primăvara: etapa I - martie, staţia 1 - 6.300C; etapa a 2-a – aprilie, staţia 2 - 11.120C.

Pentru prezenta lucrare, au fost examinate 157 frotiuri de sânge periferic, câte două frotiuri pentru fiecare individ, şi s-a calculat media numărătorii leucocitelor circulante, pe fiecare specimen. În scopul stabilirii formulei leucocitare, s-a utilizat coloraţia panoptică May – Grünwald – Giemsa.

S-au calculat valorile absolute ale leucocitelor, precum și ale granulocitelor, limfocitelor şi monocitelor (cel/mm3). S-au calculat valorile relative (%, formula leucocitară). Gradul de modificare pe durata sezonului de iernat a fost apreciat cu instrumente statistice (testul z pentru probe mici), prin relevarea diferenţelor semnificative din punct de vedere statistic (P < 0.05).

Pe durata sezonului rece, au fost cuantificaţi factorii fizici (temperatura apei şi a aerului - zilnic la orele 6.00, 12.00 şi 18.00), hidrochimici (oxigen dizolvat, nitrit, amoniac, pH – decadal) şi unii factori tehnologici (densitatea de populare, durata de parcare la iernat).

* Complexul Muzeal de Stiintele Naturii, Str. Regiment 11 Siret nr. 6A, 800340 Galaţi, tel +40 236 411 898; griggabi@yahoo.com

230

Rezultate şi discuţii Ansamblul reacţiilor leucocitare suferite de peşti a fost analizat, prin coroborare cu o serie

de factori interni şi externi, care influenţează procesele metabolice şi comportamentului peştilor la iernat şi, implicit, modificărilor fiziologice ale peştilor pe durata sezonului rece.

Temperatura apei a variat între 2.50 - 11.870 C, ceea ce a determinat o durată optimă pentru hibernare, de 100 zile (cu temperatura apei sub 40 C).

Unii factori fizico-chimici, cu efect limitativ asupra populaţiilor piscicole pe durata iernării în heleştee: pH, oxigenul dizolvat, precum şi compuşii cu azot: amoniu, amoniac, nitrit, s-au menţinut în limite normale, cu abateri sporadice de la limitele admisibile şi cu o pantă descendentă a regresiei pe durata iernatului în heleştee.

Astfel, concentraţia oxigenului dizolvat s-a situat către limita de saturaţie a apei (10.3 – 17.4 mg/l), menţinându-se ridicată chiar şi în perioada de acoperire cu pod de gheaţă (22 zile în ianuarie, 3 zile în februarie).

Concentraţia amoniacului: 0.006 – 0.122 mg/l a fost mai mare la momentul parcării peştilor, când popularea, acumularea produşilor de stres şi antrenarea suspensiilor în bazinul proaspăt inundat, au deteminat o acumulare a amoniacului până la o concetraţie de o.122 mg/l, cu tendinţa generală de scădere pe durata sezonului rece.

Fracţiunea ionizată a amoniacului, sub formă de amoniu mai puţin toxic pentru peşti 0.076 – 1.926 mg/l), precum şi concentraţia de nitrit (0,0033-0,66 mg/l) s-au situat între limitele admisibile.

pH-ul apei, între 7.9 – 8.71, are o evoluţie ascendentă pe durata iernatului, cu depăşiri sporadice peste limita admisibilă, o creştere a pH-lui spre domeniul alcalin influenţând toxicitatea amoniacului neionizat.

Unii factori tehnologici, din cadrul sistemelor de producţie aplicate în cadrul variantelor experimentale, sunt diferiţi în ceea ce privește densitatea de populare (2810,5 kg/ha, respectiv 0.2 kg/m3 în staţia 1, şi 6000 kg/ha, respectiv 0.5 kg/m3 în staţia 2), raportul interspecific, durata de parcare la iernat.

Ritmul de creştere pe durata primului an de viaţă şi respectiv starea de condiţie iniţială a materialului piscicol, la momentul introducerii la iernat, s-a evaluat cu ajutorul factorului de condiţie Fulton, notat în tabelul de mai jos.

Tab. 1. Factorul de condiţie Fulton şi comparaţiile statistice (P < 0,05, test t-Student)

între probele recoltate în sezoanele de toamnă/primăvară la specia crap, în cadrul experimentelor efectuate d.n. - diferenţe nesemnificative din punct de vedere statistic (P < 0.05).

Crap, Cyprinus carpio carpio Linnaeus, 1758)

Cosaş, Ctenopharyngodon

idella (Valenciennes, 1844)

Sânger, Hypophthalmichthys

molitrix (Valenciennes, 1844)

Novac Aristichthys nobilis (Richardson,

1845)

Exp

eri-m

ent

Sez

on

Factor de condiţie Fulton

Diferenţe statistice (testul T Student)

Factor de condiţie Fulton

Diferenţe statistice (testul T Student)

Factor de condiţie Fulton

Diferenţe statistice (testul T Student)

Factor de condiţie Fulton

Diferenţe statistice (testul T Student)

Toamnă 2.9 1.8 1.4 Exp. 3A

Primăvară 2.8 d.n.

1.3 P<0.05

1.5 P<0.05 Lipsă date

Toamnă 3.1 1.9 1.7 2.0 Exp. 3B

Primăvară 2.7 P<0.05

1.5 P<0.05

1.4 P<0.05

1.7 P<0.05

Tab. 2. Valorile absolute ale seriilor leucocitare (mii cel/mm3): limfocite, monocite, granulocite

la cele 4 specii de ciprinide de la începutul și sfârșitul sezonului de iernat (intervale de încredere cu 95% nivel de confidenţă şi valori medii).

Sp

ecia

Staţi

a Sezon

Limfocite mari (x

1000 cel/mm3)

Limfocite mici (x 1000

cel/mm3)

Monocite (x 1000

cel/mm3)

Neutrofile (x 1000

cel/mm3)

Euzinofile (x 1000

cel/mm3)

Bazofile (x 1000

cel/mm3)

Leucocite (x 1000

cel/mm3)

Cra

p

Brat

es

Toamna 2.37 – 11.81 (7.09)

6.25 – 172.81 (89.53)

0.35 – 11.14 (5.75)

0 – 7.64 (3.81)

0.01 – 0.35 (0.18)

0 – 0.20 (0.08)

13.7 – 199.178

(106.439)

231

Primavara 1.17 – 14.64 (7.90)

9.08 – 69.17 (39.12)

0 – 8.56 (3.75)

0.39 – 2.78 (1.58)

0 – 0.36 (0.13)

0 – 0.27 (0.12)

18.024 – 87.2 (52.612)

Toamna 3.76 – 44.31

(24.03)

27.29 – 145.91 (86.85)

0.73 – 2.55

(1.64)

1.51 – 6.32 (3.92)

0.32 – 3.50 (1.91)

0.69 – 1.25 (0.97)

35.31 – 203.32

(119.320)

Vlăd

eşti

Primavara 1.56 – 8.82

(5.19)

31.19 – 54.94

(43.07)

2.32 - 6.75 (4.53)

3.52 – 8.71 (6.11)

0 – 0.63 (0.22)

0 – 1.34 (0.60)

41.68 – 77.77

(59.730)

Toamna 2.56 – 5.98

(4.27)

12.27 – 58.69

(35.48)

0 – 11.63 (3.82)

2.06 – 3.32 (2.69)

0 – 0.28 (0.13)

0 – 2.94 (0.83)

19.78 – 74.65 (47.22)

Brat

es

Primavara 0 – 13.40

(4.70) 0 – 81.09 (34.30)

0.01 – 4.10

(2.06)

0 – 3.73 (1.68)

0 – 0.24 (0.04)

0 1.52 – 71.97

(36.746)

Toamna 0 – 31.81

(2.68) 0 – 169.90

(45.98) 0 – 1.46 (0.55)

0 – 2.76 (0.44)

0 – 1.10 (0.08)

0 – 4.39 (0.46)

26.84 – 73.53

(50.1290)

Co

saş

Vlăd

eşti

Primavara 0.35 – 1.11

(0.78)

7.20 – 21.79 (14.50)

0.20 – 1.90

(1.05)

0 – 4.81 (2.12)

0 – 0.02 (0.01)

0 – 0.08 (0.03)

9.37 – 27.48 (18.428)

Toamna 0.22 – 20.92

(10.57)

27.06 – 212.14

(119.60)

0 – 14.63 (5.68)

0.69 – 14.56 (7.63)

0 – 0.55 (0.24)

0.21 – 2.33 (1.27)

50.81 – 239.149

(144.982)

Brat

es

Primavara 2.00 – 8.73

(5.36)

25.13 – 68.92

(47.02)

1.26 – 4.36

(2.81)

1.75 – 10.92 (6.34)

0 – 0.05 (0.02)

0 – 0.16 (0.08)

34.44 – 88.81

(61.628) Toamna

sân

ger

Vlăd

eşti

Primavara 1.51 – 13.29 (7.40)

31.22 – 116.39 (73.81)

0 – 10.44 (5.04)

2.48 – 28.93

(15.70)

0 – 2.56 (0.92)

0 – 2.22 (0.94)

39.93 – 167.70

(103.815) Toamna

Br ate

Primavara

Toamna 4.67 – 9.55

(7.11)

24.33 – 135.60 (79.96)

0.26 – 3.11

(1.69)

0 – 19.43 (9.54)

0 – 0.87 (0.42)

0 – 3.40 (1.40)

33.68 – 166.54

(100.116) no

vac

Vlăd

eşti

Primavara 0.77 – 2.21

(1.49)

24.88 – 73.74

(49.31)

0.51 – 4.87

(2.69)

1.94 – 6.43 (4.18)

0 – 0.14 (0.07)

0 – 0.26 (0.12)

31.80 – 83.92

(57.864)

Tab. 3. Formula leucocitară la cele 4 specii de ciprinide de cultură înainte şi după sezonul de iernat (%).

Specia Staţia Sezon Limfocite mari

(%) Limfocite mici

(%) Monocite

(%) Neutrofile

(%) Euzinofile

(%) Bazofile

(%) Toamna 1.80 – 17.66

(9.73) 64.10– 92.92

(78.51)

0.78 – 13.36 (7.07)

1.23 – 6.99 (4.11)

0 – 0.87 (0.42)

0 – 0.44 (0.17)

Bra

tes Primavara 4.80 – 31.01

(17.91) 46.82 – 91.67

(69.25)

1.80 – 16.86 (9.33)

1.94 – 4.28 (3.11)

0 – 0.63 (0.23)

0 – 0.36 (0.18)

Toamna 9.54 – 26.94 (18.24)

63.96–81.60 72.78)

0.90 – 2.59 (1.74)

1.37 – 7.35 (4.36)

0 – 3.50 (1.74)

0.38 – 1.90 (1.14)

Cra

p

Vlă

deşt

i

Primavara 1.77 – 20.85 (11.31)

62.00 – 80.74

(71.37)

3.16 – 9.21 (6.18)

6.73 – 13.23 (9.98)

0 – 1.00 (0.40)

0.15 – 1.38 (0.77)

Toamna 4.06 – 15.80 (9.93)

58.90 – 88.21

(73.55)

0.29 – 15.49 (7.89)

0.68 – 12.55 (6.62)

0 – 0.82 (0.34)

0 – 5.24 (1.68)

Bra

tes Primavara 5.59 – 14.32

(9.96) 76.40 – 85.65

(81.03)

1.78 – 6.98 (4.38)

0 – 9.15 (4.53)

0 – 0.46 (0.11)

0

Cos

aş

Vlă

deşt

i

Toamna 0 -11.36 (4.50)

61.12–123.27 (92.20)

0.88 – 1.37 (1.13)

0.59 – 1.08 (0.83)

0 – 2.87 (0.21)

0 – 2.87 (1.14)

232

Primavara 2.68 – 6.87 (4.78)

68.89 – 89.40

(79.15)

3.19 – 9.65 (6.42)

1.49 – 17.21 (9.35)

0 – 0.07 (0.02)

0 – 0.68 (0.29)

Toamna 1.16 - 19.35 (10.26)

62.34 – 93.71

(78.02)

0.42 – 8.23 (4.33)

1.80 – 9.69 (5.75)

0 – 0.94 (0.35)

0 – 2.80 (1.29)

Bra

tes Primavara 5.05 – 12.10

(8.57) 67.57 – 82.38

(74.97)

2.86 – 8.23 (5.55)

5.40 – 15.69 (10.55)

0 – 0.46 (0.14)

0 – 0.46 (0.22)

Toamna

Sân

ger

Vlă

deşt

i

Primavara 3.11 – 9.83 (6.47)

62.40 – 80.50

(71.45)

1.73 – 6.08 (3.91)

6.99 – 25.42 (16.21)

0 – 4.17 (1.40)

0.04 – 1.11 (0.58)

Toamna

Bra

tes

Primavara Toamna 5.44 – 15.91

(10.68) 71.51 – 82.54

(77.02)

0.64 – 3.55 (2.09)

5.61 – 12.10 (8.86)

0.02 – 0.57 (0.30)

0 – 2.68 (1.05)

Nov

ac

Vlă

deşt

i

Primavara 2.13 – 3.20 (2.66)

79.83 – 89.30

(84.57)

1.45 – 8.35 (4.90)

3.87 – 11.27 (7.57)

0 – 0.24 (0.12)

0.03 – 0.32 (0.17)

Valorile absolute ale numărului total de leucocite, precum și ale tipurilor leucocitare

(mononucleare polimorfonucleare) sunt notate în tabelul 2 (intervale de încredere cu 95% nivel de confidenţă şi respectiv, valori medii), cu evidenţierea diferenţelor semnificative din punct de vedere statistic.

Formula leucocitară, cu modificările relative ale componentelor complexului leucocitar, este prezentată în tabelul 3, cu evidenţierea diferenţelor semificative din punct de vedere statistic şi a intervalelor de încredere (95% nivel de confidenţă).

Numărul total de leucocite, menţionat de literatura de specialitate ca reprezentând limita de normalitate pentru specia crap, în condiţii sanitare optime, este de 75-95 x1000/mm3 (Wunder şi Dumbrovschi, 1958, citaţi de Munteanu G., 1992). Alte studii identifică (Sopinska A., 1984) la crapul de 1 şi 2 ani, un nivel normal al lecucocitelor între 33 000-45 000/mm3, mai mare la puiet. Există o cercetare relativ redusă privind valorile normale ale leucocitelor circulante la peşti, mai numeroase fiind unele referinţe privind semiologia complexului leucocitar, în anumite îmbolnăviri. Numărul de leucocite prezintă o anumită specificitate: 2-63 x 1000/mm3 la pastrăv indigen (Weinreb, 1958).

106.439

119.320

52.61259.730

47.222 50.190

36.746

18.428

144.982

103.815100.116

57.864

61.628

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

100

110

120

130

140

150

160

170

180

190

200

210

220

230

240

statia 1toamna

statia 2toamna

statia 1primav

statia 2primav

leucocite x1000/m

m3

crap

cosas

sânger

novac

Faţă de acest interval, nivelul absolut al leucocitemiei atins în toamnă la speciile de cultură

este cuprins între 47.22 și 144.98 cel x 1000/mm3, cu valori mai scăzute la cosaş, în apropierea acestei limite – la crap în staţia 1 şi novac şi un număr mai mare la sânger şi crap în staţia 2.

233

Raportat la numărul de eritrocite, comparativ cu valori menţionate de literatura de specialitate (2-3.5% din numărul de eritrocite), numărul de leucocite evidenţiat la crap, sânger şi novac, variază între 5.40 și 6.87%, iar la cosaş, valorile sunt cuprinse între 2.51 și 3.72%.

O creştere generală a numărului de leucocite poate fi reacţia la o infecţie sau un răspuns la stresori, mediat de către răspunsul hormonal (cortizolul, întâlnit la toţi peştii osoşi) (Ellsaesser C. F., Clem L. W., 1986, citaţi de Jenkins J. A., 2004).

Pentru analiza modului în care factorii de iernat acţionează asupra hematologiei peştilor, este necesară determinarea profilului leucocitar şi stabilirea liniei leucocitare responsabile de variaţia numărului total de leucocite.

În ceea ce priveşte formula leucocitară, faţă de valorile considerate normale pentru unele specii de peşti, conform literaturii de specialitate (tabelele 4 şi 5), în toamnă se observă la speciile de cultură modificări relative, diferite de la o specie la alta şi de la o staţie la alta.

Tabelul 4. Referinţe bibliografice privind numărul de leucocite mononucleare şi polimorfonucleare,

raportat la diferite celule ale sângelui (% respectiv cel/1000 eritrocite).

Specia Limfocite Monocite Neutrofile Euzinofile Bazofile Autor Cyprinus carpio, Osteichthyes, Cyprinidae

84 – 87 % 1.9 % 8.2 % 2 – 5 % 0.5 -1 % Muselius V. A., 1983.

Cyprinus carpio, Osteichthyes, Cyprinidae

95.5 – 99 %

0 – 0.5 % 0 – 2.5 % - - Kudriavtev A. A., 1969.

Cyprinus carpio, Osteichthyes, Cyprinidae

91.6 – 93.6%

1.67 – 2.07%

1.92 – 3.24%

Wlasow T. ş.a., 1989.

Cyprinus carpio, Osteichthyes, Cyprinidae

73 – 82% 3.20 - 6.35%

7.95 – 8.70%

0.70 – 2.05%

0.70 – 0.85%

Sopinska A., 1984.

Schizodon intermedius, Osteichthyes, Anostomidae

83.0 – 96.5 (89.0) %

0 – 4.0 (1.2) %

1.0 – 11.5 (6.9) %

0 – 0.5 (0.1) %

0 – 5.5 (2.0) %

Silva-Souza A. T., 2000.

Oreochromis niloticus, Osteichthyes, Percidae

64.5 % 0.5 % 33.5 % 3.5 % 0 Adeparusi E. O., 1998.

Onchorhynchus mykiss, Osteichthyes, Salmonidae

10 – 34 (19.6)

cel/1000 eritrocite

0 1 - 6

cel/1000 eritrocite

Kotsanis N., 2000.

Tabelul 5. Referinţe bibliografice privind valorile normale de leucocite mononucleare şi polimorfonucleare

(x 1000/mm3) (număr absolut).

Specia Limfocite Monocite Neutrofile Euzinofile Bazofile Autor Cyprinus carpio, Osteichthyes, Cyprinidae

32.26 - 35.15 x103/mm3

0.19 - 0.76 x103/mm3

1.1 - 3.78 x103/mm3

0.19 - 0.38 x103/mm3

Groff Z. M. ș.a., 1999.

Cyprinus carpio, Osteichthyes, Cyprinidae

Valoare absolută nespecificată

Valoare absolută nespecificată

Valoare absolută nespecificată

0.89 x 103/mm3

Valoare absolută nespecificată

Wlasow T., Dabrowska H., 1989.

Carassius auratus, Osteichtyes, Cyprinidae

26.7±2.89 x103/mm3

0.2±0.1 x103/mm3

2.3±0.56 x103/mm3

0.1±0.1 x103/mm3

Groff Z. M. ș.a., 1999.

Cichlasoma dimerus, Osteichtyes, Percidae

2.55 – 7.14 x103/mm3

1.19 – 3.34 x103/mm3

1.87 – 5.24 x103/mm3

1.02 – 2.85 x103/mm3

Vazquez G. R. ș.a., 2007.

Raportat la numărul total de leucocite, limfocitele sunt cele mai numeroase, peştii având un

tablou leucocitar limfocitic (Modra H. ş.a., 1998, fişa 17). Acestea sunt urmate, cantitativ, de monocite şi neutrofile. Euzinofilele sunt rare, iar bazofilele nu fost evidenţiate pe toate frotiurile.

Nivelul procentual al limfocitelor la speciile de cultură din cadrul experimentelor, între 83.24 – 96.70 %, este între limite normale la toate speciile în staţia 1, cu valori moderat mai mari în staţia 2, la crap şi cosaş (91.02 – 96.70%). Un procent mai mare al limfocitelor nu poate fi asociat

234

cu o reacţie de limfocitoză, deoarece creşterea limfocitelor în sângele circulant nu este relevantă din punct de vedere biomedical, dacă nu se asociază examinarea lor, cu tehnici mai complexe de investigaţie, de apreciere a imunităţii celulare sau umorale (Bârză H., 1978).

0123456789

1011121314151617181920212223242526272829303132

statia 1toamna

statia 2toamna

statia 1primav

statia 2primav

limfo

cite

ma

ri, %

crap

cosas

sanger

novac

048

12162024283236404448525660646872768084889296

100104108112116120124

statia 1toamna

statia 2toamna

statia 1primav

statia 2primav

limfo

cite

mic

i, %

crap

cosas

sânger

novac

0

5

10

15

20

25

statia 1toamna

statia 2toamna

statia 1primav

statia 2primav

limfo

cite

mar

i x 1

000/

mm

3

crap

cosas

sanger

novac

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

55

60

65

70

75

80

85

90

95

100

105

110

115

120

statia 1toamna

statia 2toamna

statia 1primav

statia 2primav

limfo

cite

mic

i x 1

000/

mm3

crap

cosas

sanger

novac

În plus, creşterea proporţiei relative a limfocitelor circulante, observată pe frotiurile de la

specia cosaş din staţia 2, în toamnă, nu se traduce printr-o acumulare a acestora în sânge. Un număr absolut de 39.75-48.66 x103/mm3 (21.16-36.04/1000 eritrocite) este în concordanţă cu unele referinţe bibliografice pentru diferite specii de cultură (tabelul 5). Pe de altă parte, la toate celelalte specii de ciprinide din cadrul experimentelor, există o limfocitemie crescută 87.07-130.17 cel. x 1000/mm3 (48.98-63.88 cel/1000 eritrocite), dacă luăm în considerare referinţele pentru o stare fiziologică normală a unor peşti de cultură (tabelul 5).

În condiţii experimentale similare (staţia 1), proporţia neutrofilelor în cadrul formulei leucocitare este de acelaşi ordin de magnitudine (4.11-6.62%) cu monocitele (4.33-7.89%), cu valorile mai ridicate la specia cosaş, respectiv un număr absolut al neutrofilelor de 2.69-7.63 x 1000/mm3 şi al monocitelor - de 3.82-5.75 x 1000/mm3, cu valori mai coborâte la cosaş. Faţă de referinţele bibliografice pentru diferite specii de peşti (tabelele 4 şi 5), numărul monocitelor este mare, atât raportat la numărul de leucocite (%) cât şi la volumul de sânge (cel/mm3).

0.0

1.0

2.0

3.0

4.0

5.0

6.0

7.0

8.0

9.0

10.0

11.0

12.0

13.0

14.0

15.0

16.0

17.0

statia 1toamna

statia 2toamna

statia 1primav

statia 2primav

monoci

te, %

crap

cosas

sânger

novac

0.0

0.5

1.0

1.5

2.0

2.5

3.0

3.5

4.0

4.5

5.0

5.5

6.0

statia 1toamna

statia 2toamna

statia 1primav

statia 2primav

mo

no

cite

x 1

00

0/m

m3

crap

cosas

sanger

novac

Între cele două variante experimentale, acest nivel al monocitelor este superior atât procentual,

cât şi absolut, reacţiei acestor celule sangvine pusă în evidenţă pe frotiurile executate pe probe de sânge ale peştilor din staţia 2 (1.13-2.09 % respectiv 0.55-1.69 x 1000/mm3). Având în vedere unii factori de natură exogenă şi endogenă, diferiţi în cele două staţii, se poate argumenta că

- starea de întreţinere inferioară a peştilor proveniţi de la staţia 1, - temperatura apei mai mare decât temperatura optimă de hibernare a speciilor respective

(10.400 C, temperatura medie decadală la momentul colectării probelor de sânge de la peştii

235

din staţia 1 şi respectiv 7.850C – acelaşi parametru la momentul colectării probelor de sânge de la peştii din staţia 2)

determină o creştere a concentraţiei sangvine a monocitelor şi participarea la răspunsul imun al organismului solicitat de acţiunea factorilor de stres. Totodată, creşterea numărului de monocite poate apărea în unele boli cronice sau în faza de remisiune a infecţiilor bacteriene însoţită de creşterea numărului de limfocite şi scăderea numărului de neutrofile (Bârză H., 1978). În perioada de vindecare în urma infestării cu Lernaea cyprinacea Linnaeus (1758, Silva-Souza, A. T. ş. a., 2000) (fisa 8) a determinat la specia Schizodon intermedius (Garavello & Britiski, 1990) o frecvenţă a monocitelor circulante de 1.8% la, în timp ce la exemplarele infestate, frecvenţa monocitelor a fost de 27.8%.

Reacţiile neutrofilemice la peşti, în cele două staţii, sunt de asemenea diferite. Proporţia relativă a neutrofilelor la crap, cosaş şi sânger în ambele staţii, nu atinge valoarea de 8.2% considerată de către Muselius (1983) ca fiind normală la specia crap, dar depăşeşte această valoare pe frotiurile examinate pe probele de sânge colectate, la specia novac (8.86%).

0123456789

1011121314151617181920212223242526

statia 1toamna

statia 2toamna

statia 1primav

statia 2primav

ne

utro

file,

%

crap

cosas

sânger

novac

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

statia 1toamna

statia 2toamna

statia 1primav

statia 2primav

neut

rofil

e x

1000

/mm

3

crap

cosas

sanger

novac

Numărul absolut al neutrofilelor este mai redus la cosaş în staţia 2 (0.44 x1000/mm3) şi

superior rezultatelor citate în bibliografie (1.1 - 3.78 x1000/mm3 la specia crap, Groff Z. M., ș. a., 1999) la sânger (7.63 x1000/mm3 respectiv 2.90 cel/1000 eritrocite) şi novac (9.54 x1000/mm3, respectiv 6.20 cel/1000 eritrocite). Rezultate similare sunt notate de către N. Kotsanis (2000) la păstrăvul curcubeu (Onchorhynchus mykiss) (1-6 cel/1000 eritrocite).

Valorile euzinofilemiei la toate speciile, în ambele staţii, se încadrează între 0.21 și 0.42%, cu excepţia speciei crap în staţia 2 (1.74%), la care procentul relativ al euzinofilelor este comparabil cu rezultatele menţionate în alte studii (2-5% valoarea normală pentru specia crap, conform Muselius, 1983).

0.0

0.5

1.0

1.5

2.0

2.5

3.0

3.5

4.0

4.5

statia 1toamna

statia 2toamna

statia 1primav

statia 2primav

euzi

nofil

e, %

crap

cosas

sânger

novac

0.0

0.2

0.4

0.6

0.8

1.0

1.2

1.4

1.6

1.8

2.0

statia 1toamna

statia 2toamna

statia 1primav

statia 2primav

euzi

nofil

e x

1000

/mm

3

crap

cosas

sanger

novac

În mod similar, numărul absolut al acestor granulocite variază între 0.08 și 0.24 x1000/mm3

la cosaş, sânger, precum şi specia crap din staţia 1. Rezultatele obţinute de către Z. M. Groff ș.a.,

236

(1999) la specia crap, corespunzătoare unei stări normale de sănătate, sunt mai mari: 0.19 – 0.38 x1000/mm3. Granulocitele euzinofile se acumulează în sânge, în număr mai mare, la crap (1.91 x1000/mm3) şi novac (0.42 x1000/mm3) în staţia 2. Această reacţie granulocitară poate fi pusă în legătură cu efectul euzinopenizant al stresului, pus în evidenţă la vertebratele superioare (Bârză H., 1978). Deşi sindromul general de adaptare (GAS) (Selye, H., 1973) – studiat la vertebratele superioare şi reprezentând un complex de reacţii fiziologice ale organismului de adaptare la diferiţi stresori (Heath, 1910) – nu este în întregime evidenţiat la reprezentanţii clasei Pisces, există opinia larg acceptată că răspunsul la stres, privit în ansamblu, se realizează prin schimbări fiziologice. Experimental s-a dovedit că schimbările fiziologice ale organismului tind să fie similare la acţiunea unor tipuri foarte diferite de stresori: anestezia, înotul rapid, îmbolnăvirile, manipularea peştilor prin pescuit sau transport, pierderea solzilor sau schimbările rapide de temperatură (Wedemeyer G. A. şi McLeay, 1981). Ca urmare, în multe privinţe, reacţiile fiziologice ale peştilor la stres sunt asemănătoare cu cele ale vertebratelor superioare.

Scăderea temperaturii şi oscilaţiile acesteia, reducerea elementelor trofice şi înfometarea în condiţiile neatingerii unei stări optime de întreţinere, acţionează ca factori de stres, determină o reacţie de euzinopenie şi decompensare reactivă, care afectează sistemul imunitar al peştilor determinând o sensibilitate mărită la acţiunea agenţilor patogeni.

Numărătoarea bazofilelor pe frotiurile de sânge a pus în evidenţă celule rare, comparabile numeric cu euzinofilele, precum şi o variaţie individuală extrem de largă. Acest aspect a fost evidenţiat şi la alte vertebrate (Bârza H., 1978), din aceste motive reacţiile bazofilemiei fiind puţin cunoscute.

În ceea ce priveşte frecvenţa şi numărul absolut al acestor granulocite în sângele circulant, există puţine date în literatura de specialitate.

0.0

0.5

1.0

1.5

2.0

2.5

3.0

3.5

4.0

4.5

5.0

5.5

statia 1toamna

statia 2toamna

statia 1primav

statia 2primav

ba

zofil

e, %

crap

cosas

sânger

novac

0.00.10.10.20.20.30.30.40.40.50.50.60.60.70.70.80.80.90.91.01.01.11.11.21.21.31.31.41.41.5

statia 1toamna

statia 2toamna

statia 1primav

statia 2primav

bazo

file

x 10

00/m

m3

crap

cosas

sanger

novac

Numărul relativ al bazofilelor pe probele analizate, între 0.17 și 1.68%, este comparabil cu rezultatele obţinute de Muselius (1983) (0.5 – 1.0% la specia crap), o acumulare mai mare a bazofilelor în sânge fiind evidenţiată în staţia 1 la cosaş (1.68% respectiv 0.83 x1000/mm3) şi sânger (1.29% respectiv 1.27 x1000/mm3). O creştere a bazofilemiei la animalele de fermă indică o evoluţie favorabilă a diverselor boli (Bârza H., 1978). De asemenea, această reacţie poate fi rezultatul unui răspuns de alarmă la factorii de stres dacă nu evoluează timp îndelungat, conform rezultatelor obţinute de către Weinreb (1958), citat de A. Sopinska (1984) la păstrăvul curcubeu.

Pe durata sezonului rece, densitatea de populare şi iernarea în policultură a unor specii cu temperaturi optime de hibernare diferite, toleranţa la variaţii termice (Bennet & Neville, 1975, Pickering, 1986, citaţi de Silva-Souza A. T. ş.a., 2000, fisa 8; Collazos M. E. ş. a., 1998), durata de parcare la iernat, lipsa sau deficitul trofic (Raizada M. N. ş.a., 1981) determină reacţii diverse la nivelul sistemului leucocitar al peştilor.

237

Tabloul sinoptic privind diferenţele între numărul diferitelor tipuri leucocitare, evidenţiat pe frotiurile realizate la începutul şi respectiv sfârşitul sezonului de iernat, este prezentat mai jos.

Specia LM

Lm

M N E B limfocite

LM Lm

M N E B limfocite

leucocite

Varianta experimentală

Experiment 3A (valori relative, %) Experiment3A (valori absolute, mii cel/mm3)

Crap = Cosaş = x Sânger x x x x x x x Novac Lipsa date Lipsa date Varianta experimentală

Experiment 3B (valori relative, %) Experiment 3B (valori absolute, mii cel/mm3)

Crap x x x x x x x x Cosaş x x Sânger Lipsa date Lipsa date Novac x x = x x

Legendă:

X

Descreştere a parametrului hematologic. Creştere a parametrului hematologic. Variaţie semnificativă din punct de vedere statistic.

Numărul total de leucocite, evidenţiat pe frotiurile examinate în primăvară, este mai mic, iar

rezultate similare în condiţii asemănătoare sunt obţinute de către alţi autori şi nu numai la peşti. Diferenţele sunt semnificative din punct de vedere statistic doar la sânger (P < 0.05).

Studii similare, privind imunocompetenţa peştilor, demonstrează dependenţa numărului de leucocite de un set complex de evenimente şi de o serie de factori, cum ar fi temperatura externă, maturitatea sexuală (Saha N. R. ş. a., 2003, citat de Jenkins J. A., 2004), precum şi de factori antropici perturbatori evaluaţi în studiile de toxicologie acvatică. Celulele sângelui reprezintă mediatori ai mecanismelor de apărare ale animalelor, leucocitele fiind componente esenţiale ale mecanismelor înnăscute de imunitate (Jenkins J. A., 1993) prin care reacţiile de apărare sunt cuantificate şi influenţate de stresori (Adams S. M., 2002). Ca răspuns la acţiunea factorilor de stres din mediul acvatic, o scădere generală a numărului leucocitelor reprezintă un indicator al depresiei imunitare.

O scădere a numărului de leucocite la specia crap a fost observată de către Wlasow T. ş.a. (1989), în urma expunerii peştilor la valori subletale ale concentraţiei de amoniu. Valori mai scăzute ale numărului de leucocite comparativ cu sezonul cald a fost evidenţiat la lin (Tinca tinca) de către Collazos M. E. ş.a. (1998) pe frotiurile probelor de sânge colectate iarna şi primăvara.

La sângerul din cadrul experimentelor, examinarea frotiurilor evidenţiază un număr absolut al tuturor tipurilor leucocitare, mai mic decât determinările efectuate în toamnă. Prin examinarea frotiurilor pe probele de sânge colectate de la peştii din staţia 1 (în luna martie, temperatura medie decadală 6.300 C), diferentele sunt semnificative din punct de vedere statistic (P < 0.05) în cazul limfocitelor, euzinofilelor şi al bazofilelor, constatându-se o reacţie de euzinopenie (0.14% euzinofile sau 0.02 x1000/mm3) şi respectiv, bazofilopenie (0.22% bazofile sau 0.08 x1000/mm3). În cadrul formulei leucocitare, procentul de neutrofile are o valoare semnificativ mai mare, exprimând o reacție de neutrofilie în ambele staţii (10.55 – 16.21% neutrofile respectiv 6.34 – 15.70 x1000/mm3).

Existe referinţe bibliografice (Ellsaesser C. F., Clem L. W., 1986, citaţi de Jenkins J. A., 2004) care susţin că numărul crescut de granulocite neutrofile, ca răspuns la creşterea cortizolului circulant, reprezintă adesea un indicator al condiţiilor de stres sau boli infecţioase. Raportul redus al limfocitelor (77.91%) nu corespunde unui deficit al acestor celule în sânge ci, dimpotrivă, s-a pus în evidenţă cel mai ridicat număr al lor dintre cele 4 specii de ciprinide, pe probele din primavară (81.21 x1000/mm3).

Comparativ cu starea de fapt evaluată în toamnă, la crap s-au notat diferenţe semnificative statistic doar pe probele extrase în primăvară în etapa a 2-a (aprilie, 11.120 C - staţia 2) prin

238

creşterea monocitelor (la valori corespunzătoare unei reacţii de monocitoză, cu 6.18% monocite respectiv 4.53 x1000/mm3, P < 0.05) şi a neutrofilelor şi scăderea euzinofilelor (0.40% euzinofile respectiv 0.22 x1000/mm3, P < 0.05). Această din urmă reacţie poate fi discutată în legătură cu efectul euzinopenizant al stresului provocat de supradensitate, ieşirea din starea de hibernare în condiţii cu resurse trofice limitate din bazin, în anumite condiţii tehnologice (întârzierea transferului la heleşteul de creştere, în condiţii climatice de evoluţie favorabilă a regimului termic). În mod similar, creşterea semnificativă a frecvenţei de neutrofile, ca urmare a stresului (provocat de înfometare pe o perioada de 15 săptămâni - de la 6% la 17%, pescuit - de la 8% la 27%, transport - de la 4% la 28%, deficit de oxigen), precum şi alterarea euzinofilelor din punct de vedere cantitativ şi morfologic sunt demonstrate experimental la crapul de un an de către Sopinska A. (1984).

Procentul de limfocite este semnificativ mai mic decât rezultatul obţinut prin examinarea frotiurilor efectuată în toamnă, fără ca numărul absolut al acestora să fie notabil diferit.

La cosaş, comparativ cu numărătoarea leucocitelor efectuată în toamnă, se constată în primăvară, un număr semnificativ diferit al neutrofilelor, în sensul scăderii lui la peştii din staţia 1 (4.53% adică 1.68 x1000/mm3, P < 0.05) şi respectiv în sensul creşterii în staţia 2 (9.35% adică 2.12 x1000/mm3, P < 0.05). În staţia 2, procentul monocitelor în formula leucocitară creşte de asemenea, în mod semnificativ (6.42%, cu un număr absolut relativ ridicat, 1.05 x1000/mm3, P < 0.05).

La specia novac, examinarea frotiurilor în primăvară evidenţiază o scădere semnificativ din punct de vedere statistic a euzinofilelor (0.12% respectiv 0.07 x1000/mm3) şi o reacţie de euzinopenie.

În ceea ce priveşte sistemul trombocitar , rezultatele obţinute sunt mai mici comparativ cu alte referinţe bibliografice. În toamnă numărul acestor celule variază între 1720.35 /mm3 la crap (0.99/1000 eritrocite), 4151.88 /mm3 la sânger (1.58/1000 eritrocite), 5142.64 /mm3 la cosaş (2.74/1000 eritrocite) şi 6759.01 /mm3 la novac (4.40/1000 eritrocite), nivelul evaluat în primăvară fiind mai scăzut.

0

1720

5143

4152 4338

6759

5391

0 1150 0 165

00

2000

4000

6000

8000

10000

12000

14000

16000

18000

20000

22000

24000

statia 1 toamna statia 2 toamna statia 1 primav statia 2 primav

trom

bocite/m

m3 crap

cosas

sânger

novac

Ueda ş. a. (1997), citat de Vazquez G. R. (2007), menţionează trombocitele ca fiind cele mai abundente dupa eritrocite, aproximativ 50% din numărul leucocitelor circulante. Kotsanis N. (2000) evidenţiază pe cale experimentală, la specia Onchorhynchus mykiss, un număr de 3-10 trombocite/1000 eritrocite, iar Vazquez G. R. (2007), la specia Cichlasoma dimerus, identifică pe frotiuri, un număr de 17.000-48.000 trombocite/mm3.

Colectarea probelor de sânge pe anticoagulant (heparină) exclude ipoteza unei tehnici deficiente de execuţie a frotiurilor care ar putea determina agregarea trombocitelor, distribuţia inegală pe frotiu şi erori de numărare (Vazguez G. R., 2007).

Concluzii Cercetările din prezenta lucrare fac parte dintr-un studiu mai larg, care urmăreşte răspunsul

global al peştilor la influenţa factorilor specifici sezonului rece, evaluat la diferite niveluri ale organizării biologice. Pentru formularea unor rezultate relevante, privind tabloul sangvin al

239

ciprinidelor de cultură în condiţii de iernat, se va continua studiul calitativ şi cantitativ al parametrilor hematologici pe parcursul mai multor ierni, în condiţii diferite privind evoluţia factorului termic, densitatea de populare şi a hidrochimismului. Continuarea cercetărilor este necesară cu atât mai mult cu cât puţine referinţe, pentru speciile examinate cu excepţia crapului, au fost găsite.

Rezultatele parţiale expuse reprezintă o contribuţie la cunoaşterea reacţiilor complexului leucocitar al celor 4 specii de ciprinide, ca răspuns la acţiunea unor factori de stres specifici iernatului în heleştee.

Peştii de la care s-au prelevat probele de sânge şi de la care au fost preparate frotiurile nu au prezentat semne anatomo-clinice care să indice prezenţa diferiţilor bioagresori de natură bacteriană sau parazitară.

În cele două staţii şi în cadrul celor 4 etape de colectare au intervenit factori specifici: starea inţială de îngrăşare a peştilor, perioada şi respectiv temperatura la care s-a realizat toamna transferul, ceea ce va influenţa reacţiile leucocitare, diferite de la o specie la alta şi de la o staţie la alta.

La cosaş, toate componentele leucocitare au înregistrat un nivel scăzut. De altfel, rezultatele altor cercetări proprii au evidenţiat o stare de anemie, concentraţia de hemoglobină înregistrând o valoare semnificativ scăzută, legată de starea de anemie (3,90 g/dl, factor Fulton 1,8). Acest aspect se află în legătură cu cantitatea şi calitatea alimentaţiei, esenţială mai ales la sfârşitul sezonului vegetativ (Grigoraş G., 2006). Monocitele şi bazofilele au o frecvenţă mai mare (%) în sângele circulant la peştii din staţia 1, cu valori relative mai mari decât referinţele bibliografice pentru o serie de specii de peşti de cultură.

Neutrofilele şi euzinofilele ating valori relative mai reduse la toate speciile, cu excepţia novacului, comparativ cu acelelaşi limite considerate normale de diferiţi autori pentru unele specii de peşti de crescătorie.

Valorile absolute ale limfocitelor, monocitelor, şi granulocitelor neutrofile şi bazofile din sângele circulant, la sânger şi novac sunt mai mari decât datele citate în literatură pentru unele specii de cultură. Unele excepţii s-au observat la crap şi cosaş.

Numărul absolut al euzinofilelor din sângele circulant la toate speciile (excepţie fiind crapul în staţia 2) este în legătură cu efectul euzinopenizant al stresului şi sindromul general de adaptare. Scăderea temperaturii şi oscilaţiile acesteia, reducerea elementelor trofice şi înfometarea în condiţiile neatingerii unei stări optime de întreţinere, acţionează ca factori de stres, care determină o reacţie de euzinopenie şi decompensare reactivă, cu efect imediat asupra sistemului imunitar al peştilor, generând o sensibilitate mărită la acţiunea agenţilor patogeni.

Durata de parcare la iernat, oscilaţiile termice din timpul sezonului rece, perioada şi temperatura la care s-a efectuat primăvara scoaterea de la iernat, resursele trofice pe durata iernatului, toate acestea cauzează reacţii diferite la nivelul complexului leucocitar: • scăderea numărului de leucocite la toate speciile în ambele staţii, sub nivelul de 75000/mm3 (cu

excepţia semnalată la specia sânger) considerat drept o limită inferioară de normalitate pentru unele specii de cultură;

• un număr semnificativ statistic mai mare al neutrofilelor la sânger, precum şi la crap şi la cosaş, în staţia 2 (sezon prelungit de iernat) cu reacţie de neutrofilie, la ultimele două specii fiind evidenţiată, de asemenea, o creştere semnificativă a monocitelor.

• numărul absolut al limfocitelor este semnificativ mai mic la sânger, în staţia 1, fără a se nota o proporţie deviată de la limita de normalitate a celor mai multe ciprinide de cultură.

• Nivelul absolut al euzinofilor, pe probele de sânge circulant colectate în primăvară, este semnificativ mai mic (P < 0.05) în cazul speciilor crap şi novac din staţia 2, precum şi specia sânger din staţia 1. Reacţia de euzinopenie, observată prin prisma valorilor aboslute şi relative, este evidentă la toate speciile, cu excepţia sângerului.

• Bazofilele scad semnificativ doar la specia sânger în staţia 1, comparativ cu situaţia constatată în toamnă.

240

Bibliografie Blaxhall P. C., Daisley K. W., 2006, Routine haematological methods for use fish blood, in „Journal

of Fish Biology”, 5 (6): 771-781. Collazos M. E., Ortega E., Barriga C., 1998, Seasonal variation in haematological parameters in

male and female Tinca Tinca, in „Molec. And Cell. Bioch. Jour.” , 183 (1-2): 165-168. Eleftheriou M., Owen L. (1999), Basic Techniques in Fish Haematology: a Case Study in Online

Course Design at the Department of Biology, in „University of Crete. Proc. Demeter Conference: Designing Virtual Learning Environments for European Education in agriculture and related sciences”, Copenhagen, 18-20 June 1998. Eds: De Waha, T. and Heath, S., 63-69 p.

Jenkins J. A., 2004, Fish bioindicators of ecosystem condition at the Calkasieu Estuary, in „USGS Open file Report”, 1323, p. 47.

Raizada M. N., Singh C. P., 1981, Effect of starvation on the blood of Ophiocephalus punctatus (Bloch), in „Cell. And Molec. Life Sci. Jour.”, 37 (11): 1206-1207.

Sopinska A., 1984, Effect of physiological factors, stress and disease on hematological parameters of carp with particular reference to leukocyte pattern. II Hematological results of stress in carp, in „Acta Ichtyologica et Piscatoria”, XIV (1-2) :121-139.

Weinreb E., 1958, Studies on the histology and histopathologyof the rainbow trout, salmo gairdneri (Richardson). Haematology under normal and experimental condition of inflamation, in „Zoologica NY”, 46: 145-153.

Wlasow T., Dabrowska H., 1989, Cellular changes in the blood and haematopoetic tissues of common carp exposed to sublethal concentration of ammonia, in „Aquat. Living Resour.”, 2: 169-174.

PRELIMINARY COMPARATIVE STUDIES ON THE LEUKOCYTE RE ACTIONS JUVENILES OF CYPRINIDS SPECIES OF CULTURE IN WINTER ING CONDITIONS

These researches are a part of an extensive study that pursues the global response of the fish to the influence of the specific winter factors, evaluated to different levels of biological structure.

These partially results represent a contribution to definition of leukocytes complex reactions in the four cyprinids species as response to stress factors characteristic for wintering in ponds.

The blood sampling was carried out from fish without anatomical and clinical signs that could denote the presence of multifarious bacterial or parasitical bioaggressors.

The length time of fish stocking in the winter ponds, the temperature variations during the cold season, the period and respectively the temperature range between is done the fish transferring into the growth ponds cause various reactions at the level of the leukocytes complex: • The decreasing of the leukocytes number in all four cyprinids species from both two stations

below the 75000 white cells/mm3 (excepting in silver carp) - inferior range of the normally status of some aquacultured species;

• A significantly higher number of the neutrophils in silver carp as well the common carp and grass carp from station 2 (prolonged time of stocking into the winter pond) with neutrophilia reaction, an increasing of monocytes number too, being noticed in the last two species.

• The absolute number of lymphocytes is significantly lower in silver carp from station 1 without a distinguishing of a deviated count from the normal level in aquacultured cyprinids species.

• The absolute number of eosinophils from the peripheral blood sampled in fish in the Spring is significantly lower (P<0.05) at common carp and bighead carp from station 2 and silver carp from station 1. Eosinopaenia reaction noticed helping with absolute and relative cells numbers is releaved in all four species excepting silver carp. The basophils number decreases in silver carp from station 1 only, comparing with the Autumn

assessment.

241

ASPECTE DE RĂSPÂNDIRE FAUNISTICĂ ŞI DE ECOLOGIE

A SPECIEI CANTHARIS RUSTICA FALL. ( COLEOPTERA) ÎN ROMÂNIA

Elvira MACOVEI *

Key words: Romania, Cantharis rustica Fallén., fauna, ecology.

Prin colecarea coleopterelor din diverse zone ale ţării am urmărit îmbogăţirea colecţiei de

coleoptere a Muzeului Vrancei, Secţia de Ştiinţele Naturii, studiul entomofaunistic şi ecologic. Am urmărit mai îndeaproape cantaridele, care sunt întâlnite pe listele de agenţi biologici de control şi deci, sunt considerate importante în agroecosisteme. Pentru colectarea adulţilor de C. rustica Fall. am folosit metoda colectării directe cu mâna de pe vegetaţie şi colectarea cu fileul entomologic. Metoda colectării directe cu mâna a prezentat avantajul unei colectări calitative, precum şi înregistrarea interrelaţiilor cu planta gazdă, corelată cu o serie de observaţii etologice. Colectarea cantaridelor direct cu mâna a fost o metodă simplă şi eficientă, deoarece cantaridele sunt insecte inofensive şi au zborul deasupra vegetaţiei. Colectarea cu fileul entomologic am folosit-o pentru colectarea aeriană şi pentru cosirea vegetaţiei în scopul capturării lui C. rustica Fall. Colectarea cu fileul entomologic prin metoda cosirii din covorul vegetal presupune ,,măturarea“ vegetaţiei de pe o suprafaţă sau în linie dreaptă pe o anumită distanţă. Cosirea este productivă când o specie este abundentă, dar este o metodă de colectare randomizată, supusă întâmplării. Această metodă a permis explorarea rapidă a unei zone de studiu. Trebuie evitată cosirea repetată a vegetaţiei dintr-o anumită suprafaţă la intervale scurte de timp. Dacă revenim de mai multe ori în acelaşi staţionar, vom constata că localizarea speciilor de cantaride este cu mult mai restrânsă. Şi prin această metodă adulţii speciilor de cantaride pot fi colectaţi cu succes.

Colectarea cu fileul entomologic are unele avantaje precum: este orientată pentru capturarea speciilor de cantaride care îşi desfăşoară activitatea predominant la nivelul vegetaţiei ierboase şi arbustive, colectarea prin cosire nu influenţează structura faunistică din probe, datorită lipsei unui atractant, oferă informaţii despre corelaţia dintre vegetaţie şi consumatorii primari, există posibilitatea efectuării cosirilor pe perimetrul dorit fără să implice imigrarea unor specii din arealele vecine. De asemenea, metoda are şi unele dezavantaje: perioada de colectare a materialului este limitată; datorită modului de efectuare al cosirilor, grupele bune zburătoare sunt rar colectate, nu au relevanţă cantitativă, este dependentă de înălţimea vegetaţiei, este dependentă de gradul de acoperire.

Pentru specia în discuție există mai multe sinonime: Cantharis rustica (Fallén, 1807), Cantharis nigripalpis (Rey, 1891), Cantharis tenuipes (Rey, 1891), Cantharis mimithorax (Pic, 1910), Cantharis agnani (Pic, 1913), Cantharis subcincticollis (Pic, 1913), Cantharis leonardi (Pic, 191), Cantharis rufolimbaticollis (Pic, 1914), Cantharis trimacilatithorax (Pic, 1914), Cantharis vesubiensis (Pic, 1922), Cantharis asignata (Trella, 1925), Cantharis lokvensis (Stiller, 1926), Cantharis rubrocollis (Ruschkamp, 1928), Cantharis albanica (Pic, 1947). (Fauna Europaea).

Materialul colectat şi studiat din diverse localităţi româneşti : Focşani parc, 951♂ şi 591♀, 28.04.2002 - 23.05.2002, 24♂şi 6♀, 29.04.2009, Cheile Tişitei (VN), 21♀ şi 16♂, 20.06 - 4.o7.2002, Crâng Petreşti (VN), 85♀ şi 54♂, 30.04. - 15,06.2006, Călăraşi (BT), 3♀ şi 1♂, 28. 04. 2008 - 3.05.2008, Sibiu (SB), 13♀ şi 6♂, 11.05.2002 - 16.05.2002, Sinaia (PH), 6♀ şi 8♂, 25.06.1998, 62♂ şi 31♀, 26. IV. 2009 – 12. V. 2009, Focşani (VN), 3♀, 10. V. 1996, Zău de Câmpie (MS), 23♀ şi 22♂, 26. IV. 2010 – 12. V. 2010, Focşani (VN), 1♂, 14. V. 2010, Răuseni (BT), 5♀ şi 4♂, 14 – 17. V. 2010, Călăraşi (BT), 2♀ şi 2♂, 4. IV. 2000, Bilieşti (VN) (leg. E. Macovei).

*

242

Planşa 1. Cantharis rustica F. (original).

Planşa 2. Cantharis rustica F. aberaţie cu elitre absente (original).

Materialul studiat din diverse colecţii muzeale: Muzeul Vrancei, Secţia de Ştiinţele

Naturii: 4♂ şi 1♀, 12. VI. 1970, Greşu (VN) (leg. C. Nagler), 1♂ şi 1♀, 12. VI. 1970, Greşu (VN) (leg. M. Verb ), 2♀, 13. VI. 1970, Lepşa (VN), (leg. M. Verb), 2♀, 13. VI. 1970, Lepşa (VN) (leg. C. Nagler), 2♂ şi 2♀, 17. V. 1971, Dălhăuţi (VN), 1♀, 17. V. 1972 (leg. A. Renea), 1♂, 11.VI. 1971, Slănic Moldova (BC) (leg. C. Nagler), 1♀, 25. V. 1969, Simeria (MM) (leg. C. Nagler), 1♂, 7. VI. 1966, Tulnici (VN) (Carmen Stănescu), 1♂, 22. V. 1969, Herculane (CS) (C. Nagler).

Muzeul de Istorie Naturală Sibiu. Colecţia Societăţii cuprinde următoarele specii de C. rustica Fall.: 3 ex., Sibiu (SB), 1 ex. Biertan (SB), 1 ex. Cârţişoara (SB), 1 ex. Hărman (BV), 1 ex. Turnu Roşu (SB).

Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa“. Colec ţia Montandon cuprinde următoarele specii de C. rustica Fall.: 2 ex., Azuga (leg. J. Bourgeois din G. Andrei, 2009). Această specie se regăseşte, de asemenea, în cadrul colecţiei entomologice a Muzeului de Ştiin ţele Naturii Deva. Această colecţie valoroasă face parte din colecţiile vechi din România. Exemplare

243

ale acestei specii au fost colectate şi determinate de Mallasz I., începând cu 1883. De asemenea, această specie se găseşte şi la Muzeul Piatra Neamţ, Muzeul Bacău, Muzeul Galaţi.

În România, specia C. rustica Fall. a fost citată de diverşi autori din următoarele localităţi, pe regiuni:

Transilvania: Sibiu, Mediaş (SB), Braşov, Făgăraş (BV), Sighişoara, Reghin (MS), Bistriţa (BN), Cluj (CJ) (E. A. Bielz, 1886).

Banat: M. Metaliferi, Sălăştioara (HD) (A. Podlussany, I. Rozner, Szel. G., din Szel G. şi colab., 1995), Haţeg, Deva (HD) (Bielz din K. Petri , 1911), M. Baraolt, Aita Medie (CV), (A. Podlussany, din SZEL G. şi colab., 1995), M. Bodoc, Bixad (CV) (I. Kocs, A. Podlussany, I. Rozner din SZEL G. şi colab., 1995).

Muntenia: Comana, Bucureşti, Chitila, Căldărăşcani, Piscul Herasca (IF) (E. Fleck, 1904), Sinaia, Azuga (PH) (E. Fleck, 1904).

Dobrogea: Pricopan (TL) (E. Fleck, 1904), Măcin (TL) (M. Skolka et al., 2007). Bucovina: (SV) (E. Fleck, 1904), Câmpulung Moldovenesc (SV) (I. Ceianu, 1972),

Suceava (SV), (I. Dănilă, 1970). Oltenia: Cloşani, (GJ), (O. Marcu, 1929), Valea Sohodol (GJ) (Cornelia Chimişliu , 1990), Maramureş: Borşa, Preluca Tătarilor, Săcel, M. Rodnei, Izvorul Izei, Sighetu Marmaţiei, M.

Pietrii, Strunga Ţiganului, Urda (O. Merkl et al., 2008). Biologie – Ecologie: Prin colectările făcute am observat că este una dintre cele mai

frecvente specii de cantaride alături de C. fusca L. Această specie am întâlnit-o în zona de luncă, câmpie şi deal, cu o populaţie destul de numeroasă. De asemenea, am observat că formează aglomerări mari în municipiul Focşani - parc şi terenuri virane cu vegetaţie ierboasă, probabil pentru hrană şi împerechere. Prin colectările făcute am constatat că masculii sunt mai numeroşi decât femelele. În ultimii 2-3 ani am observat modificări în ceea ce priveşte abundenţa populaţiei, cu un număr mai mic.

Această specie am întâlnit-o pe plante diverse, ca: Rannunculus acer L., Rosa canina L., Athaea officinalis Marsh., Vitis vinifera L., Anthriscus cerefolium L., Carum carvi L., Armoracia lapathifolia Usteri., Cardaria draba L., Brassica napus L. Brassica rapa L., Apium graveolens L., Urtica dioica L., Ligustrum vulgare L., Sambucus nigra L., Rubia tinctorum L., Galium verum L., Viburnum opulus L., Viburnum lantana L., Taraxacum officinale L., Solidago virgaurea L., Bellis perenis L., Chrysantemum vulgare L., Achilea millefolium L., Arctium lappa L., Senecio vulgaris L., Tragopon pratense L., Lactuca sativa L., Agropyron repens L., Festuca ovina L., Poa pratensis L., Alopecurus pratensis L., Nardus stricta L., Arrhenatherum elatius L., Bromus inermis Leyss. (Al. Beldie, 1073) BIBLIOGRAFIE Andrei Gabriela et al., 2009: Collections donated by Arnold L. Montandon to the Museum of Zoology of

Bucharest within the period 1900-1901, in „Travaux du Museum National d’Histoire Naturelle «Grigore Antipa»”, p. 523-558.

Beldie Al., 1973: Atlas botanic, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 315 p. Bielz, E.A., 1886: Catalogus Coleopterorum Transsylvaniae, in „Verhandlungen und Mittheilungen des

Siebenbürgischen Vereins fur Naturwissenschaften zu Hermannstadt”, vol. 36-38, p. 25-38, 75-77. Ceianu I., 1972: Contribuţii la fauna coleopterologică a Câmpulungului Moldovenesc şi împrejurimilor.

Cons. Jud. Ocrot. Nat. Suceava, in „Studii. Com. Ocrot. Nat.”, II, p. 231-245. Chimişliu Cornelia, 1990-1993: Catalogul coleciei de Coleoptere "N. A. Svulescu" conservat la Muzeul de

Științele Naturii Craiova, Oltenia. In „Stud. și Comunic. Șt. Naturii”, vol. IX-XII, Craiova, p.14-23. Dănilă I., 1970: Contribuţii la cunoaşterea coleopterelor din câteva rezervaţii naturale de pe teritoriul jud.

Suceava (II). in „Şt. com. Ocrot. Nat.” Suceava. Fleck, E., 1906: Die Coleopteren Rumniens, in „Bul. Soc. de Șt.”, București, an XIII, nr. 3 și 4, p.170-179. Marcu, O., 1929: Contribuții la cunoașterea faunei Olteniei, in „Arhiv. Olteniei”, an. VII, nr. 45-46, p. 474-

479. Merkl O. et al., 2008: Data to the knowledge on the beetle fauna of Maramureş, România (Coleoptera), in

„Studia Universitatis”, vol. 18.

244

Petri K., 1912: Siebenbrgens Kferfauna auf grund ihrer Erforschung bis zum Jahre1911 zusammengestellt, p. 136-212.

Skolka M. et al., 2006-2007: Inventarierea florei şi faunei, descrierea şi cartarea habitatelor din Parcul Naţional Munţii Măcinului, evaluarea populaţiilor, speciilor de interes pentru conservare, in Univ. Ovidius, Constanţa, 1-49 p.

Szel G. et al., 1995: Contribuții la cunoașterea Coleopterelor din Transilvania (România) pe baza colectărilor din ultimii ani, in „Anuarul Muzeului Național Secuiesc, Acta”, 1995, p.73.

***, 1951: Clasa insecte, Fauna R.S.R., partea I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., p. 193-248. ***, 1970: Societatea ardeleană de Științe naturale din Sibiu în cei 100 de ani de existență, in „Stud. și

Comunic.”, nr. 15, Șt. Nat., Muzeul Brukenthal, Sibiu, p. 37-51. ****** Verhandlungen und Mittheilungen des Siebenbürgischen Vereins fur Naturwissenschaften zu

Hermannstadt 1891-1928, Sibiu, 41-78. ***** Fauna Europaea: Taxon Tree, http: // www. Faunauer. Org / taxon_tree. php ? id = 0, 1, 5, 4070, 2, 3, 4.

ASPECTS OF SPREAD FAUNA AND ECOLOGY OF THE CANTHARIS RUSTICA FALL.

(COLEOPTERA) IN ROMANIA Many romanians autors are mentionated the coleopterous Cantharis rustica Fall., in a lot of historical regions of Romania. The material was I collect it’s represent one number from about aprox. 2000 C. rustica exemplaries. These are I collected in the great number from Moldavia and Transsilvania.In general this coleopterous it’s known have as an numerous populations. I remarkated in last 3-4 years at this species an reductions abundance populations. In time of collections from on vegetations was see this species on the 11 Orders plants. (Ord. Ranales, Ord. Rosales, Ord. Malvales, Ord. Rhamnales, Ord. Umbelliflores, Ord. Capparales, Ord. Urticales, Ord. Ligustrales, Ord. Rubiales, Ord. Synandrae, Ord. Graminales). In Romania the coleopterum C. rustica Fall. present ecological affinity for: everglade, field and hill.

245

Ioan STANCIU, Locuirea teritoriului nord-vestic al României între antichitatea târzie şi

perioada de început a epocii medievale timpurii (mijlocul sec. V- sec. VII timpuriu), Centrul de Studii Transilvane, Editura Academia Română, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011, 793 p.

Amplele investigaţii arheologice întreprinse timp de mai bine de o jumătate de secol, pentru

cunoaşterea realităţilor din perioada primului mileniu al erei creştine, au obţinut de-a lungul multor decenii remarcabile rezultate pe baza cărora au putut fi elucidate noi şi interesante aspecte de cultură materială şi viaţă spirituală, definitorii pentru înţelegerea corectă a multiplelor transformări care au dus la constituirea trăsăturilor fundamentale, specifice Evului Mediu românesc.

O serie de studii, monografii sau sinteze, elaborate de-a lungul anilor, referitoare la perioada istorică menţionată, au reuşit să valorifice o însemnată parte a rezultatelor obţinute prin intermediul amplelor cercetări arheologice, contribuind considerabil la cunoaşterea realităţilor din vremea respectivă. În suita acestor importante valorificări se înscrie şi lucrarea monografică Locuirea teritoriului nord-vestic al României între antichitatea târzie şi perioada de început a epocii medievale timpurii (mijlocul sec. V – sec. VII timpuriu), Cluj-Napoca, 2011, 793 pagini, elaborată de dr. Ioan Stanciu, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Arheologie şi Istoria Artelor din Cluj Napoca, lucrare apărută sub egida Editurii Academia Română.

Rod al unor îndelungate investigaţii arheologice de teren, întreprinse cu pasiune, responsabilitate şi competenţă de dr. Ioan Stanciu, lucrarea prezintă ansamblul descoperirilor din regiunea de nord-vest a României cu deosebire în perioada secolelor V-VII d. Hr., epocă definitorie pentru cunoaşterea evoluţiei societăţii locale, confruntată în vremea respectivă cu o nouă recrudescenţă a marilor migraţii de populaţii.

Valorificarea amplelor descoperiri arheologice din anumite zone ale spaţiului carpato-dunărean, cum este aceea din nord-vest, prezintă fără îndoială o însemnătate cu totul aparte, o asemenea sinteză ilustrând mai bine realităţile din arealul geografic respectiv în raport cu ansamblul acelora din restul spaţiului de la nordul Dunării de Jos. Este pentru prima oară în literatura de specialitate românească când descoperirile arheologice, datând din perioada secolelor V-VII d. Hr., din această parte a ţării, sunt puse în valoare şi oferite cercetătorilor prin intermediul unei lucrări de anvergură şi de înaltă ţinută ştiinţifică, menită să aducă temeinice contribuţii la elucidarea unor aspecte de primă însemnătate vizând evoluţia procesului de etnogeneză românească. În legătură cu aceasta, un deosebit interes îl reprezintă neîndoelnic faptul că în lucrarea de faţă autorul ei studiază vestigii arheologice inedite, scoase la iveală mai ales în ultimile două decenii, vestigii care completează în chip necesar ansamblul descoperirilor susceptibile să elucideze unele aspecte ale procesului de formare a limbii şi a poporului român.

De asemenea, trebuie să fie scoase în evidenţă structura judicioasă a lucrării, alcătuită din mai multe capitole şi subcapitole, care înfăţişează cronologic într-o clară şi utilă succesiune, descoperirile din această zonă, fiecare însoţită detaliat de toate caracteristicile lor. Obiectivele arheologice distincte, precum aşezările, complexele funerare, tezaurele sau descoperirile monetare, îşi găsesc fiecare o descriere adecvată, însoţită de observaţii punctuale interesante, cu încadrările culturale şi cronologice aferente, reieşite dintr-o amplă şi atentă analiză întreprinsă cu acribie, ale cărei rezultate i-au permis autorului formularea unor puncte de vedere sau concluzii noi.

În Introducere, autorul prezintă metodologia cercetării, delimitarea zonei studiate şi caracteristicele ei, precum şi istoricul investigaţiilor arheologice întreprinse. Capitolul al doilea, referitor la vestigiile din secolul V şi primele două treimi ale secolului al VI-lea, înfăţişează succint istoria zonei pe etape cronologice distincte, ocupându-se apoi de aşezări şi locuinţe, tezaure şi descoperiri izolate, inventarul compus din diferite obiecte şi ceramică, precum şi de descoperirile funerare. Pentru fiecare categorie de descoperiri sunt reţinute importante observaţii cu privire la cronologia lor, reperele vizând evoluţia habitatului sau existenţa grupurilor etnice.

Un amplu şi temeinic documentat capitol este cel de al IV-lea, dedicat înfăţişării vestigiilor slave, aşezărilor acestora, locuinţelor, structurii organizatorice, anexelor gospodăreşti, inventarului

RECENZI1

246

specific acestui grup de populaţii, descoperirilor funerare cu ritul şi ritualurile caracteristice etc. În ansamblul acestor aspecte, ca o deosebită importanţă ştiinţifică trebuie scoasă în evidenţă

şi pertinenta analiză morfologică şi statistică a vestigiilor ceramice atribuite slavilor, analiză care, după opinia noastră, constituie în literatura arheologică din România un exemplar model de studiu. În acelaşi mod, credem că ar fi trebuit studiate şi încadrate chronologic şi cultural şi anumite vestigii aparţinând populaţiei autohtone, ca, de exemplu, ceramica lucrată la roată rapidă sau lentă. Cu toate acestea, observaţiile reţinute şi punctele de vedere noi, exprimate clar de autor, în ceea ce priveşte elementele culturale locale, au o netăgăduită însemnătate pentru confirmarea existenţei şi stăruinţei în zonă a grupurilor etno-demografice romanice.

Poate o departajare mai clară, eventual într-un capitol special, a vestigiilor autohtone de acelea ale slavilor, mai ales pentru prima jumătate a secolului al VII-lea, ar fi fost utilă îndeosebi pentru o mai bună precizare a trăsăturilor care le caracterizează, constituindu-se astfel în elemente valoroase necesare atribuirii lor corecte din punct de vedere cultural, cronologic şi nu în ultimul rând chiar şi etno-demografic.

Trebuie totodată arătat că descoperirile arheologice incluse în lucrare sunt, în marea lor majoritate, rodul unei îndelungate şi pasionate activităţi de cercetare pe teren a dr. Ioan Stanciu care, timp de mai bine de două decenii, s-a dedicat cu responsabilitate şi entuziasm, cunoaşterii epocii medievale timpurii, efectuând numeroase şi rodnice săpături arheologice, pe care a reuşit, graţie unui admirabil efort, să le valorifice ştiinţific în bună parte. De altfel, autorul acestei lucrări a publicat, de-a lungul anilor, numeroase şi valoroase studii privitoare la descoperirile medievale timpurii din Transilvania în general, câştigându-şi un bine meritat prestigiu, ca unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai acestei perioade, fapt comfirmat şi prin includerea sa în rândurile autorilor tratatului de Istoria Românilor, vol. II.

În lucrarea elaborată de dr. Ioan Stanciu, pe lângă contribuţiile aduse la mai buna cunoaştere a structurilor specifice aşezărilor, necropolelor sau ale tezaurelor, se formulează şi o serie de puncte de vedere deosebit de interesante vizând credinţele, ritul şi ritualul din necropole, practicile magico-rituale, într-un cuvânt aspecte semnificative ale vieţii spirituale, puţin sau deloc studiate altă dată. La acestea se adaugă rezultatele investigaţiilor pe care autorul le-a intreprins în legătură cu o serie de probleme de ordin economic, precum cultivarea plantelor, creşterea animalelor sau practicarea unor meşteşuguri. În felul acesta monografia abordează în ansamblul ei, o problematică diversă, deosebit de utilă pentru o bună înţelegere a evoluţiei societăţii locale dintr-o perioadă istorică extrem de tulbure din punct de vedere politic şi militar.

Din studiul numeroaselor date pe care le-a avut la îndemână, dr. Ioan Stanciu a reuşit în lucrarea de față să înfăţişeze convingător, într-o nouă lumină, natura, durata şi consecinţele multiplelor contacte stabilite între autohtoni şi grupurile de migratori pătrunse în zona geografică menţionată, elemente de studiu esenţiale pentru înţelegerea corectă a dinamicii locuirii umane şi în egală măsură pentru mai buna cunoaştere a multiplelor transformări de ordin social, economic, cultural şi etno-demografic, care s-au petrecut în perioada studiată şi care au, incontestabil, o însemnătate aparte pentru derularea procesului de etnogeneză românească.

Pentru a susţine amplul său demers, autorul include în lucrare - pe lângă necesarele concluzii finale - un extins şi documentat catalog al descoperirilor din zona de nord-vest, însoţit de toate datele aferente, un consistent rezumat în limba engleză, precum şi o foarte bogată bibliografie de specialitate. De asemenea, problematica prezentată în lucrare este susţinută şi de o excelentă ilustrație, alcătuită din 185 de figuri introduse în text şi de 182 planşe finale, precum şi de numeroase tabele sinoptice, diagrame, hărţi etc. care, împreună, facilitează în chip necesar cunoaşterea amănunţită a realităţilor din arealul geografic respectiv.

Cercetând aproape exhaustiv numărul considerabil al vestigiilor arheologice scoase la iveală în această parte a ţării, în marea lor majoritate, aşa cum am mai amintit, datorită eforturilor depuse cu deplină responsabilitate, timp îndelungat, de dr. Ioan Stanciu, acesta a reuşit să elaboreze o lucrare ştiinţifică remarcabilă, un exemplu elocvent de cercetare în domeniu. Arheologia românească se îmbogăţeşte astfel cu o lucrare fundamentală, o sinteză care onorează deopotrivă pe autorul acesteia, dar şi cercetarea istoriei vechi în ansamblul ei.

247

Lucrarea elaborată de dr. Ioan Stanciu, deschide astfel largi şi necesare posibilităţi pentru continuarea cercetărilor vizând istoria şi arheologia primului mileniu al erei creştine, nu numai în alte zone ale Transilvaniei, ci şi în restul spaţiului carpato-dunărean, constituind pentru cercetarea arheologică un exemplu care ar trebui cât mai grabnic urmat, cu real şi imediat folos.

Dan Gh. TEODOR

248

Ion T. SION, Umbrărești. Vatră milenară de istorie, Iași, Casa Editorială DemiurgR, 2012,

336 p. text, + 71 p. ilust. (prezentare).

Pentru împătimiții cărților, o preumblare prin librărie nu se poate finaliza fără descoperiri

interesante, acum, când nu tipărirea e marea problemă a culturii naționale, ci scrierea de certă

valoare. Printre rafturile gemânde de tipărituri, care de care mai colorate, îi este greu ochiului să

distingă noutatea meritorie. Nu grafica strigătoare mi-a atras atenția asupra cărții cunoscutului

profesor de istorie Ion T. Sion, ci dimpotrivă, modestia ei, chiar - s-ar putea spune - delicatețea și

rafinamentul înfățișării generale m-au chemat să zăbovesc asupra ei. Așa cum menționase mai

devreme Dan Gh. Teodor, din mulțimea monografiilor locale greu iese una în evidență, dar peste

cartea lui Ion T. Sion nu se poate trece ușor din motivele pe care le vom vedea în continuare.

Aveam să constat răsfoindu-l,

că volumul este, de fapt, încununarea

muncii de o viață a autorului nu numai

ca profesor de istorie, ci și în calitate de

colecționar, de creator al unei colecții

istorice impresionante. Aveam să aflu

că, pe vremea când încă nu lucram la

Muzeu, profesorul Sion se străduia să

facă incluse în colecțiile specializate

obiecte vechi, găsite pe teritoriul

comunei Umbrărești (Bârlad).

Nu mai puțin adevărat este

faptul că, de la început, am privit

monografia Umbrăreștilor cu ochii

arheologului, iar partea de istorie veche

mi-a captat efortul de moment; dar

aveam să constat, pe parcursul lecturii,

perseverența autorului de a privi istoria

locală într-un tot unitar și pe cât i-au

permis izvoarele, nescrise și scrise, în

mod echilibrat, ceea ce nu poate fi

decât o utopie. Meritele sale sunt deci,

cu atat mai demne de a fi apreciate.

Capitolul I (p. 11-41), fără a

purta un titlu generic, dacă avem în

vedere diversitatea tematicii, de la

așezarea geografică și condițiile

naturale locale la preistoria și istoria

antică zonală, este deschizătorul unei

lecturi antrenante, din care respiră, ca

de altfel din întregul volum, o

nemărginită iubire a satului natal într-o Europă Unită, în care diversitatea umbrește adeseori

specificul local și pe cel național. Experiența autorului în materie de scriere istorică inspiră la

fiecare pagină, cu mai dese sau mai rare referiri la locuitorii de altădată ai comunei Umbrărești.

Desigur, pentru niciun arheolog, cercetările de teren ale lui Ion T. Sion și rezultatele lor nu sunt

necunoscute, dat fiind dialogul său constant cu arheologi de la muzee sau alte instituții de profil.

Merită, dincolo de aparențe, zăbava asupra „vestigiilor arheologice, juridico-lingvistice și a

structurilor teritoriale”, pe care autorul dorește să le facă publice cititorului interesat de mai buna

cunoaștere a istoriei locale. Subcapitolul Materiale arheologice descoperite în zonă (p. 26-30) este,

dacă luăm în considerare și ilustrația specifică din finalul volumului, reprezentativă pentru deceniile

249

în care profesorul de istorie, unii dintre elevii săi ori locuitori ai comunei Umbrărești, s-au străduit

să pună în valoarea vechimea comunității locale prin vestigiile descoperite, cu netăgăduita speranță

nu numai că piesele arheologice descoperite își vor găsi locul în vitrinele muzeelor, deci vor fi

transmise posterității așa cum și noi, la rândul nostru, le-am primit, dar și că factori de decizie vor fi

convinși să aloce fondurile necesare unor săpături arheologice specializate pe teritoriul comunei

Umbrărești. Speranță ce s-a dovedit a fi iluzorie după multe decenii.

Structurile teritoriale locale (însorărirea atrage atenția în mod special) din finalul primei

secțiuni fac subtil legătura spre Capitolul II (Hotare și entități comunitare vechi pe teritoriul

umbrăreștean), ce continuă investigarea comunității în zorii Evului Mediu, c\nd fenomenul

devălmășiei ocupă cel mai mare spațiu, pentru a continua în capitolul următor, cu Locuri și

comunități umbrăreștene aservite, unde autorul relevă numeroase documente medievale ce leagă

vechii locuitori fie de instituții religioase (mănăstiri), fie de stăpâniri individuale (familia

Costăcheștiilor) ori în devălmășie.

Lectura, chiar rapidă, asupra capitolelor unei monografii ce iese în evidență prin efortul

deosebit de a susține afirmațiile fie cu vestigii arheologice sau arhitecturale, fie cu documente

medievale ori moderne - nu numai prin iubirea de moșie, cum ar scrie iarăși Eminescu - (Capitolul IV: Torceștii-Umbrăreșteni, Capitolul V: Incongruențe relative la structurile demografice și la

teritoriu, Capitolul VI: Îndeletniciri și compliniri economice, Capitolul VII: Drumurile. Poduri și

podețe. Calea ferată, Capitolul VIII: Problematică și transformări de natură socială, Capitolul IX:

Angajarea umbrăreștenilor în acțiuni de emancipare socială și culturală), relevă în egală măsură

un trecut local impresionant, ce urcă „pe parcursul a 5-6.000 de ani pe teritoriul satelor noastre și în

împrejurimi”, și un autor, cu pasiune pentru profesia aleasă și pentru comunitatea în care odihnesc

strămoșii săi, a cărui acribie științifică, de-ar fi vrut zeii, l-ar fi făcut un muzeograf serios, de nu l-ar

fi dăruit cu harul dăscăliei.

Mircea MAMALAUCĂ

250

PUBLICA ŢII ALE MUZEULUI „VASILE PÂRVAN” BÂRLAD ACTA MUSEI TUTOVENSIS

VOL I: 2006 VOL II: 2007 VOL III: 2008 VOL IV: 2009 VOL V: 2010 VOL VI: 2011 VOL VII: 2012 VOL VIII: 2013

Alte publicaţii:

A. Seria Monografii:

1. Vasile Palade, Aşezarea şi necropola de la Bârlad-Valea Seacă sec. III-IV p. Chr., 2004, Editura ARC 2000, Bucureşti.

2. Eugenia Popuşoi, Trestiana, monografie arheologică, 2005, Editura Sfera, Bârlad.

B. Seria Cataloage:

1. Rădăcini ale civilizaţiei străromâneşti în Muntenia de Răsărit, Moldova de sud şi centrală în sec. III-XI p. Chr., 1995-1996 (Eugenia Popuşoi, redactare-coordonare).

2. Eugenia Popuşoi, Nicoleta Arnăutu, Tezaurul de la Bârlad, Dumbrava Roşie, sec. XVI-XVII, 1999, S.C.D.I. Bârlad.

3. Mircea Mamalaucă, 2000 de ani de creştinism, Editura ASA MEDIA GRAFIC, 2000. 4. Expoziţia permanentă de artă românească contemporană din patrimoniul muzeului, 2001,

Editura Serigraf Design SRL, Bârlad. 5. Catalog Jubileu expoziţional simpozion, 2000, Editura Tiparul SC. Irimpex SRL, Bârlad. 6. Nicolae Mitulescu, Monumente laice şi religioase ale Bârladului, 2003, Editura Sfera,

Bârlad. 7. Mircea Mamalaucă, Obiceiuri de port în aria culturii Sântana de Mureş, 2005, Editura

ASA. 8. Mircea Mamalaucă, Antichitatea târzie în Bazinul Prutului, 2009, Editura Sfera, Bârlad.

C. Seria Albume:

Valentin Ciucă, Album Mitologii subiective Marcel Guguianu, 2008, Editura Art XXI SRL, Iaşi.

D. Seria Memoriale:

René Duda, Gânduri răzleţe, 2010, Editura Opera Magna (Alina Butnaru, îngrijitor de ediţie).

E. Ghid turistic

Mircea Mamalaucă, Alina Butnaru, Diversificarea ofertei turistice în zona transfrontalieră Vaslui-Soroca, 2009, Editura SC. Irimpex SRL, Bârlad.

251

Recomandări pentru viitorii autori ai articolelor

Pentru a asigura tipărirea volumului în condiții editoriale unitare, autorii sunt invitați să redacteze lucrările ce urmează a fi publicate în numerele viitoare ale revistei ACTA MUSEI TUTOVENSIS după următoarele reguli de tehnoredactare:

- ortografia limbii române după normele Academiei și diacriticele sunt obligatorii, conform Normelor Academiei Române din 1993 și Ordinului MCTI din 25 septembrie 2006;

- lucrările vor fi tehnoredactate folosind programul Microsoft Word, font Times New Roman, caractere de 12, aliniat normal, single space, justify;

- formatare fișier: A4, cu 2 cm pe toate laturile. - titlul comunicării: majuscule, font 14, bold, centrat; - nume autori (ex. Ioana PAVELESCU), bold, aliniat dreapta; - key words se ataşează după autori, la un rând liber, urmat de minim cinci termeni

reprezentativi pentru conţinutul articolului, într-o limbă de circulație (preferabil engleză), font 11, justify.

- corpul articolului: la un rând distanţă de titlu, autorul articolului (prenumele cu litera de început cu majusculă, restul cu litere mici; numele cu majuscule, bold, urmat de footnote notat cu asterisc (∗), ce conține adresa autorului, inclusiv mailul. Se repetă * și informația adecvată pentru fiecare coautor;

- notele, cu font 11, se vor trece la subsolul paginii (footnote) şi vor conţine în această ordine: numele autorului/editorului etc., titlul cărţii cu italice, localitatea, editura, anul, paginația; pentru articole din reviste/volum colectiv de studii: autorul/autorii, titlul articolului în italice, particula in urmată de numele periodicului în regular, cu ghilimele, urmat de: an, vol, paginație, figura sau planşa (dacă este cazul).

- textul pentru fig., tab., grafice etc. este scris cu font 11. Textul tabelelor la fel. - bibliografia, cu font 11, va fi alfabetizată, cu următoarele elemente obligatorii: autor (nume,

prenume), titlul lucrării cu italice, localitate, editură, an; pentru periodice: autor (nume, prenume), titlul articolului cu italice, particula latină in, titlul periodicului în regular cu ghilimele, an, nr., paginație. Revistele nu necesită editură și localitate de publicare.

- ilustrația, numerotată (Fig. 1, Fig. 2 etc.) se poate introduce în text ori se atașează la finalul lucrării; este preferabilă traducerea textului ilustrației în aceeași limbă ca rezumatul și key words. Textul ilustrației: regular, centrat, font 11.

- rezumatul, cu font 11, tradus în limba engleză (franceză sau germană), maximum trei-patru paragrafe.

252