Ana Blandiana: Moartea caîncurajare

Gheorghe Grigurcu:Memorialistice

Gabriel Dimisianu: Cevadespre Marin Preda

Barbu Cioculescu: O lecţiea istoriei

Miron Kiropol: Poezii

Interviul Acoladei: IrinaPetraş

Sorin Lavric: O carte stranie

ACOLADARevistRevistRevistRevistRevistă lă lă lă lă lunară de literaunară de literaunară de literaunară de literaunară de literatură şi arttură şi arttură şi arttură şi arttură şi artăăăăă

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România

Editori: Societatea Literară Acolada şi Editura Pleiade Satu Mare

Februarie 2009 (Anul III) Nr. 2 (17) ––––– 24 pagini ––––– 3 lei

2

DirDirDirDirDirectectectectector general: Radu Ulmeanu or general: Radu Ulmeanu or general: Radu Ulmeanu or general: Radu Ulmeanu or general: Radu Ulmeanu y DirDirDirDirDirectectectectectororororor: Gheor: Gheor: Gheor: Gheor: Gheorghe Grigurghe Grigurghe Grigurghe Grigurghe Grigurcucucucucu y RRRRRedactedactedactedactedactororororor-şef: P-şef: P-şef: P-şef: P-şef: Peeeeetrtrtrtrtre Goe Goe Goe Goe Gottttt

Pictură de GheorPictură de GheorPictură de GheorPictură de GheorPictură de Gheorghe Ileaghe Ileaghe Ileaghe Ileaghe Ilea

Acolada nr. 2 - februarie 2009

Cuprins:Cuprins:Cuprins:Cuprins:Cuprins:

Radu Ulmeanu: Dictatura proletariatului– p. 2Gheorghe Grigurcu: Memorialistice – p. 3

Gabriel Dimisianu: Ceva despre Marin Preda – p. 4Barbu Cioculescu: O lecţie a istoriei – p. 4

Miron Kiropol: Poezii – p. 5Ancheta „Acolada” . Celebritatea - p. 6Ilie Constantin: Lecturi la orizont – p. 7

C.D. Zeletin: Amintirea lui Victor Săhleanu – p. 7Şerban Foarţă: Bocaportul – p. 7

Interviu cu Irina Petraş de Ion Zubaşcu – p. 8Magda Ursache: Acele din pernă – p. 10

Constantin Abăluţă: Viaţa în trei litere – p. 11Pavel Şuşară: Gheorghe Ilea– p. 12

Tudorel Urian: De la vorbe la fapte – p.13Diana Câmpan: Iluzii, hybris şi nostalgii literare – p. 14

Constantin Călin: Zigzaguri – p. 15Luca Piţu: Peripeţii – p.16

Sorin Lavric: O carte stranie – p. 17Nicholas Catanoy: Alambicul lui Ianus – p. 18

Constantin Mateescu: Desene în peniţă– p. 18A. D. Rachieru: Gustul viitorului– p. 19

Constantin Trandafir: Mişcarea prozei – p. 20Florica Bud: Migdale dulci-amare – p. 20

M. Şenilă-Vasiliu: La început a fost Lenin– p. 21Nicolae Florescu: Ultima conferinţă a lui N.I. Herescu– p. 22

Ana Marquez Gestão. Traduceri de Tanty Ungureanu – p. 23Gheorghe Grigurcu: Inclusiv criza demografică – p. 24

Ana Blandiana: Moartea ca încurajare– p. 24ErErErErErată.ată.ată.ată.ată. Dintr-o regretabilă eroare, în numărul trecut s-a omis titlularticolului Magdei Ursache: Replay la Echilibrul conştiinţei civice

ISSN 1ISSN 1ISSN 1ISSN 1ISSN 18888843 – 5643 – 5643 – 5643 – 5643 – 564545454545

RRRRRedacţia şi adminisedacţia şi adminisedacţia şi adminisedacţia şi adminisedacţia şi administrtrtrtrtraţia:aţia:aţia:aţia:aţia:Str. Ioan Slavici nr. 27

Satu MareCod Poştal 440042Fax: 0361806597Tel.: 0770061240

On-line: www.editurapleiade.eu(Revista AAAAAcoladacoladacoladacoladacolada în format PDF)

E-mail: acolada@editurapleiade.eu

| | |

Revista Acolada se difuzează în toată ţara prin reţeauaRodipet. În Bucureşti, poate fi cumpărată şi de la librăria

Muzeului Naţional al Literaturii Române(Bulevardul Dacia)

Abonamentele se pot face direct, prin mandat poştal, la adresaredacţiei, sau în contul S.C. Pleiade S.R.L:

RO39PIRB3200708229001000, Banca Piraeus, Satu Mare, iarpentru instituţiile bugetare la Trezoreria Satu Mare, Cont

RO34TREZ5465069XXX001050. Cod fiscal: RO 638425.Costul unui abonament pe 3 luni (sau multiplu de 3) este 12 lei

(sau 24 etc.), acesta incluzând şi taxele de expediere.Abonamentele pentru cititorii din străinătate se vor achita în

conturile aceleiaşi firme, în USD: RO54INGB0000999901392568,respectiv în EUR: RO33INGB0000999901392558, la costurile de

55 USD, respectiv 42 euro pe an.

TTTTTipogripogripogripogripografafafafafia Aria Aria Aria Aria ArbeitbeitbeitbeitbeitTTTTTimişoarimişoarimişoarimişoarimişoaraaaaa

În virtutea respectării dreptului la opinie, redacţia AAAAAcoladeicoladeicoladeicoladeicoladeipublică o diversitate de opinii ale colaboratorilor, fără a-şi

asuma responsabilitatea pentru acestea.

2

Manuscrisele primite la redacţie nu se înapoiază. Suntprivilegiate textele în format electronic.

| | |

DictDictDictDictDictaturaturaturaturatura pra pra pra pra proleoleoleoleoletttttariatuluiariatuluiariatuluiariatuluiariatuluiDouă cărţi apărute în 2007, respectiv 2008

(Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România.Recensământul populaţiei concentraţionare şi Româniaîn timpul războiului rece, editor Fundaţia Academia Civică),prima sub semnătura, iar a doua sub direcţia lui RomulusRusan, readuc în atenţie dureroasa problemă acomunismului românesc, a represiunii brutale şi cinice lacare acesta a supus poporul român imediat după intrareatrupelor de ocupaţie „eliberatoare” ale Armatei Roşii peteritoriul naţional şi până la sfârşitul dictaturii luiCeauşescu. În Argumentul de la începutul celui dintâivolum, Romulus Rusan declară că a obţinut datele istorice

care constituie materia cărţii lucrând în echipa Centrului Internaţional de Studiiasupra Comunismului şi că a acceptat în 2005 calitatea de membru al ComisieiPrezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste pentru a putea introduce datelerespective în raportul său. Nu ştiu dacă respectiva comisie s-a folosit de acestedate, fapt este că regretatul Constantin Ticu Dumitrescu a reclamat, imediat dupăprezentarea raportului în Parlament de către marele anticomunist de la Cotroceni,evaporarea din raport a aproximativ 300.000 de deţinuţi politici morţi în închisorilecomuniste. Alte voci ale societăţii civile au remarcat ignorarea totală în raport afenomenului reeducării prin tortură la Piteşti, ca urmare, probabil, a dispariţiei rapidedin componenţa comisiei a lui Paul Goma, Vladimir Tismăneanu dându-se victimăa violenţei epistolare, dacă nu mă înşel, a cunoscutului disident, care, de altfel, nuşi-a putut încă recupera cetăţenia română, cu toate că nu a renunţat la ea niciodată.

Pentru că toată aşa-zisa condamnare a comunismului a rămas simplă vorbăgoală, neimplicând vreo consecinţă juridică sau educaţională, în ciuda tuturorpromisiunilor de marinar beat de care am avut parte înainte şi după aceea, e binesă ne reamintim din când în când anii de teroare pe care i-a impus acest regimcriminal ce s-a comportat în propria ţară (dacă, în ciuda evidenţelor, comunismulpoate să aibă vreuna), după chiar modelul stalinist, mai rău decât un ocupant străin.

Încă din 1945, primul său an la putere, guvernul comunist al lui Petru Groza s-a impus prin măsuri de neimaginat până atunci, precum se vede din cărţile respective.Debutul său îl constituie deportarea la minele din Donbas a peste 70.000 de etnicigermani. Urmează alte măsuri de o duritate fără precedent. În luna mai, prin Decretul-Lege nr. 364, sunt scoase din circulaţie 1.828 de cărţi „dăunătoare bunelor relaţii aleRomâniei cu Naţiunile Unite”. Înţelegem oarecum, forţând la extrem limitele bunuluisimţ, că autori precum Eminescu, Iorga sau Gh. Brătianu (poate prin dispunereavirgulelor prin texte, căci nu văd alte motive!) ar fi putut deranja naţiunile respective;dar să pretinzi că operele lui Winston Churchill i-ar fi putut deranja pe englezi sauamericani, sau ale lui Charles de Gaulle pe francezi, deja întrece orice măsură. Totacum sunt create primele SOVROM-uri, formaţiuni care asigurau scurgerea bogăţiilorţării spre marele şi noul nostru frate de la Răsărit. De altfel, la 16 iulie se introduc cotele

obligatorii. România plăteşte despăgubiri de război şi întreţine totodată armata sovieticăde ocupaţie, care nici gând să se retragă în graniţele ei. Dimpotrivă, împotriva tratatelorinternaţionale, mai rămâne la noi mult şi bine. La 19 iulie sunt create primeledetaşamente de muncă forţată, pentru persoanele date afară din serviciu. Groza însuşideclară că în două luni de guvernare au fost arestate 90.000 de persoane. Pentru căacelaşi Groza refuză apoi să demisioneze, nefiind recunoscut de SUA şi Marea Britanie,se declară greva regală. În fine, la 8 noiembrie are loc manifestaţia pro-democraţieprilejuită de onomastica regelui, în Piaţa Palatului; din clădirile guvernamentale suntîmpuşcate 11 persoane.

Toate acestea se făceau sub supravegherea marilor puteri occidentale, careîncă nu renunţaseră cu totul la respectarea regimurilor democratice în ţările ocupatede ruşi. Ele au reuşit să impună doar numirea în guvernul Groza a doi miniştri dinpartea partidelor democratice, convingându-l astfel cu greu pe rege să renunţe lagrevă.

Ce a urmat în anii de după, a fost un adevărat coşmar. 300.000 de basarabenisunt forţaţi a se „repatria”, desigur în Uniunea Sovietică. Putem bănui ce li s-a maiîntâmplat acolo. Opoziţia este arestată în ajunul alegerilor, în vara lui 1946. Are locdistrugerea partidelor politice prin procese fabricate conducătorilor şi membrilor lor.Urmează încarcerarea şi exterminarea elitelor politice şi intelectuale, deportarea elitelorrurale, arestări în masă pentru muncă forţată, inclusiv a unor militari; evidenţele puşcăriilorse fac la ieşire, nu la intrare, pierzându-se astfel socoteala celor ce mor în regimulpenitenciar; până în 1960, sunt internaţi 520.000 de tineri în Direcţia Generală a ServiciuluiMuncii înfiinţată în 1951 (la muncă silnică), tocmai aceia ce nu puteau fi încorporţi (cuorigine socială nesănătoasă), numărul lor fiind în excedent, căci Tratatul de Pacelimita plafonul de militari; oricum ei nu aveau dreptul să poarte armă. O pagină specialăe scrisă de reeducarea prin tortură de la Piteşti, unde se petrec lucruri de neimaginat,pe lângă acestea atrocităţile din lagărele de concentrare naziste şi din Gulagul sovieticfiind nişte jocuri de copii.

În 1956, pe timpul revoluţiei maghiare, doar în Timişoara sunt arestaţi peste2.000 de studenţi şi condamnaţi până la 8 ani de închisoare; sute de studenţi suntexmatriculaţi, un merit special în această privinţă avându-l amicul nostru de astăzi,pe atunci tovul Ion Iliescu, şeful pe ţară al organizaţiilor studenţeşti. Una pestealta, cifra totală a victimelor represiunii comuniste este de 2 milioane. Oamenisacrificaţi, existenţe mutilate, zdrobite, masa populaţiei îndobitocită aproape cutotul. Spectrul general al represiunii e evident dacă ţinem seamă că, în plus faţă deelitele vechiului regim democratic, duse pur şi simplu la abator, 28,8 % din totalulcondamnaţilor au fost ţărani, 13,5 % – muncitori; aceştia dau un total de 42,3%, deciaproape jumătate. Curat dictatură a proletariatului!

Radu ULMEANURadu ULMEANURadu ULMEANURadu ULMEANURadu ULMEANU

Cronica literară

GheorGheorGheorGheorGheorghe GRIGURghe GRIGURghe GRIGURghe GRIGURghe GRIGURCUCUCUCUCU

Acolada nr. 1 - ianuarie 2009 3

MemorialisMemorialisMemorialisMemorialisMemorialisticeticeticeticetice

Acolada nr. 2 - februarie 2009

Aparent, amintirile pe care ni le oferă GabrielDimisianu au un aer (aproape ideal) de obiectivitate.Defel vanitoase, resentimentare, vindicative etc.,cum se întîmplă adesea, ele înfăţişează oamenii şifaptele în lumina unui fel de-a fi al criticului,echilibrat dar şi sensibil, moderat dar şi „omenos”,dispus a lua în calcul dificultăţile din spatele unoraspecte blamabile, a le găsi circumstanţeatenuante. Obiectivitatea d-sale e de fapt prudenţădelicată, cumpănire, cu un substrat de empatie.Postura memorialistului nu e în nici un caz cea aunui procuror, rareori cea a unui judecător, de celemai multe ori e a unui avocat sau pur şi simplu aunui martor al apărării. Ideea directoare este că „nu

e chiar inutil să depunem mărturie despre ce s-a întîmplat cu noi şi în jurul nostru”.O anume impersonalizare ţine de stilistica discreţiei: „Am ales din jurnalul reluatacele episoade care trec de semnificaţia strict personală. M-am ferit să comitindiscreţii neconvenabile şi, dacă cineva mi s-a părut că apare într-o lumină rea, nui-am dat numele. Am pus iniţiale care nici ele nu corespund, peste tot, celor reale”.Cu adevărat, Gabriel Dimisianu nu-şi „încondeiază” contemporanii. Unii dintre eiaparţin clasei privilegiate a modelelor noastre. Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescuconstituiau, în ochii criticilor tineri din anii ‘60, „repere ale revenirii posibile lanormalitate”, întrucît, purtători ai unor tipare „vechi”, „întrupau ideea de cultură”:„Erau oameni ai altor timpuri, prin formaţie şi prin tot felul lor de-a fi, ai altor timpuricătre care noi, cu ochii minţii, priveam ţintă, iar ei trimiteau către ele punţi”.Cujusteţe e propusă disocierea de alte nume prestigioase ce „găsiseră repede modalităţide acomodare cu noul curs, ba chiar izbutiseră să se autoconvingă că de multnutreau idei de prefacere revoluţionară a României”, urmînd nominalizările cuvenite:„Existau, desigur, Călinescu, Vianu, Ralea, şi de ei ne simţeam apropiaţi, dar aceştiadoi, Streinu şi Cioculescu, semnificau cu mai multă elocvenţă, ni se părea, ideea deregăsire, de refacere a normalităţii, pentru că fuseseră pînă nu de mult interzişi, iaracum reintrau în scenă”. O interogaţie subliniază firescul, mai mult: necesitateaopţiunii. „Pe cine alţii să ni-i fi luat aliaţi în această acţiune dacă nu pe Streinu şiCioculescu, apropiaţi ai lui E.Lovinescu şi continuatori ai săi, purtătorii de mesajcei mai autorizaţi ai lovinescianismului?”. Situaţia se complică însă cînd, în aniitîrzii, tînărul lor emul constată că vreunul din ei ajunge „să cedezepresiunilor politice şi să comită unele acte deconformism”. Deşi nu ezită a declara că „faptull-am resimţit dureros şi l-am privit reprobator”,criticul sfîrşeşte prin a pune balsam pe rană: „Azivăd lucrurile altfel. Trebuia să avem mai multă înţelegere pentrucedările, de altfel minime, ale unor oameni care trecuseră prin cumplite încercăride care noi, totuşi, fuseserăm scutiţi”. Şi să formuleze o creştinească exhortaţie: „Sănu judece nimeni pe alţii pentru slăbiciunile lor dacă nu a făcut el însuşi mai întîi, înaceleaşi condiţii, dovada tăriei”.

Nu putem a nu recunoaşte că ar fi greu să practicăm analiza morală înstrictă conformitate cu prezumţia perfecţiunii noastre personale. Mă tem că maitotdeauna înlăuntrul unei bune conştiinţe vor persista într-un anume grad dubiile,oscilaţiile, umbrele privitoare la propria-i configurare şi evoluţie, la situarea,decurgînd din acestea, în raport cu obiectul cercetării sale. Există şi strigăteproclamative ale „tăriei”, drapele fîlfîind grandios ale orgoliului, dar e mult maiconvingător un peisaj sobru al intersecţiei interogaţiilor cu autointerogaţiile, al unuijoc de sensibilităţi ce pune în dificultate postura unui eu infailibil. În subtextulpaginilor de care ne ocupăm aci putem descifra un subiect de-o anume elasticitateîn aprecierile emise în virtutea unei subînţelese autorelativizări. Pledantul apărăriiîşi descoperă şi o latură, am zice, de confesor, care aşezîndu-se nu deasupra ci lanivelul umanităţii generice îi înţelege slăbiciunile. Adică de spirit ce-şi asumă şimistuie în sine păcatele celuilalt. Iată-l pe Fănuş Neagu, impetuosul neconvenabil,prea lesne alunecînd în grobianism, în reprobabilă violenţă, omul care-şi „dă drumulla gură una-două” şi nu doar atît. Cu toate acestea, personajul cîştigă „simpatia”memorialistului: „Era adesea pripit în judecăţi, repezit, nedrept cu unii şi dispreţuitorde nuanţe, dar în toate era sincer, spunea pe faţă ce credea, lucru rar. (…) Trecea dealtfel iute de la supărare la dispoziţia contrară, azi te călca în picioare (cu vorbele) şimîine îţi întindea prieteneşte mîna, convocîndu-te la o bere. Nu spunea, dar simţeaică nu-ţi mai poartă pică şi-i pare rău că te-a bruftuluit”. Absoluţiunea e astfelplauzibilă. „Înfurierile sale spectaculare”, „de nedomolit” par o vinovăţie nu din caleafară de grea. Altă dată avem a face cu un ins egocentric, extrem de incomod, căcinu doar că-şi afişa perpetuu „preocuparea exclusivă de sine”, dar şi pentru că „părealipsit de orice interes pentru alţii, nu-i vedea şi nu-i auzea”. E vorba de Dan Laurenţiu,cel ce părea a confirma zodia naşterii sale, cea a leului. Înregistrîndu-i prezenţadezagreabilă, G.Dimisianu nu se mulţumeşte cu atît. Scormoneşte mai în adînc,aflînd acolo o zonă secretă a unor numeroase „suferinţe tăcute”. Rebarbativasuprafaţă capătă astfel sensul unui soi de bizară pudoare: „Din tinereţe fusese chinuitde boli grele şi de sfîşierile produse de o mare dramă familială. Din orgoliu nu divulgaaceste lucruri, ştiute, totuşi, de apropiaţii săi. Prefera să ofere despre sine, acţionatde acelaşi orgoliu, o imagine a egoismului şi a impasibilităţii, decît să se ştie că esteom ca şi ceilalţi, expus prea umanelor dureri şi necazuri. Lui, lucruri din astea,comune, nu i se întîmplau. Ecourile lor, dramatice, pătrund însă în poezie”. O razăde lumină pogoară peste acest caz de exacerbată egolatrie, percepută clinic: „Esteun bun poet L., chiar foarte bun, dar este bolnav de egolatrie, grav bolnav”.

Cînd vine vorba de George Ivaşcu, nume care într-adevăr unora „le spuneceva rău”, asociat „tuturor compromisurilor, versatil, prea adaptat ticăloaselorvremuri”, Gabriel Dimisianu recurge la cîntar. Pe un talger pune cedările lui, nupuţine, pe altul meritele de „arhitect de publicaţii” care ar fi format „marea luivocaţie”, publicaţiile în chestiune fiind Contemporanul şi România literară. A fostIvaşcu omul potrivit la locul potrivit? Memorialistul ne face a crede că da. Sarcinade a dirigui România literară,,,,, ce şi-a asumat-o în 1971, anul minirevoluţiei culturalede sorginte chineză, pusă sub semnul „tezelor din iulie”, a devenit tot maidificultuoasă pe măsură ce dictatura ceauşistă, renunţînd la spoiala liberală, îşi dape faţă arama stalinismului său funciar. Imixtiunea „forurilor” în alcătuirea sumarelor

şi a punerii în pagină se reîntorcea la reţeta sa brutală,„teroristă”: „Cu supleţe, cu inteligenţă, cu un tactpoate neaşteptat de la firea lui impulsivă, GeorgeIvaşcu a condus ambarcaţiunea României literare peape mereu învolburate şi printre stînci mereuameninţătoare. A făcut şi destule concesii, cuneputinţă, de altfel, de evitat, dar a izbutit, cu preţullor, să ocrotească ce era cu adevărat valoros înaceastă publicaţie”. Cu o tresărire a fibrei unui om cevedea lucrurile din interior, G.Dimisianu închinăcontroversatului Ivaşcu „un gînd de recunoştinţă”. Şimai uşor îi vine să-şi exercite vocaţia iertătoare cîndse întîlneşte cu izbucniri colerice „făcute”, cuteatralitatea unor vehemenţe regizate precum celeale lui Zaharia Stancu. Spre a-i impresiona pe înalţiifuncţionari de partid, romancierul recurgea la „reacţiiintempestive”, la „revărsări neaşteptate de mînie”jucate. Miza lor părea să fi fost nu o dată obţinerea unor avantaje pentru comunitateascriitorilor pe care o păstorea în vitrege timpuri şi căreia i-a lăsat „o bună amintire”:„Au intrat în legendă ameninţările cu emigrarea făcute în cîteva rînduri. El nu arsuporta să fie tratat cum este tratat, el va emigra în… Portugalia, va mătura străzileLisabonei şi le va face lună, lună le va face, el, academicianul român ajuns în ţăristrăine măturător, cum va scrie pe o pancartă pe care şi-o va agăţa de gît:«academician măturător»”. La aceeaşi rubrică a contrastelor comportamentalemînuite după circumstanţe e înscris şi Geo Dumitrescu, un alt boss al Românieiliterare ce s-a bucurat în cercul revistei de un mare (poate exagerat, în opiniasubsemnatului) prestigiu. Omul se dedubla flagrant în funcţie de mediul în care seafla. La local putea fi cunoscut „convivul fermecător, spiritual, afectuos cu toatăaplecarea sa către ironie, neocolind ambianţa boemei, nedispreţuitor al taifasuluipînă la ore tîrzii”, pe cînd la redacţie, unde era şef, conduita sa era cu totul alta,chiar opusă: „Punctual, riguros în toate pînă la a părea pedant, chiar tipicar, (…)deloc zgîrcit în observaţii, în reproşuri inechivoc adresate, glumind mult mai rardecît se aştepta de la el şi fiind mai degrabă «acru», «antipatic»”. Situaţia era însăreversibilă. Seara, la ieşirea pe poarta clădirii din Ana Ipătescu şi mai cu seamă lapopasurile de la Turist sau de la Doamna Candrea, reapărea „celălalt” Geo

Dumitrescu, „afabil, comunicativ, debordînd de umor, deschis vorbelor deduh, iarăşi «simpatic», ce mai încoace şi încolo”.

Fenomen ce-i descumpănea pe apropiaţi,iscînd „tensiuni, conflicte”, pe care – mai

încape discuţie? – debonarul G.Dimisianu încercaa le aplana ca „mediator”. Deşi presupunem că o nuanţă de „contrarietate”

persista şi-n forul d-sale intim …În sfîrşit, să adnotăm evocarea consacrată lui Ov. S. Crohmălniceanu, asupra

căruia memorialistul conservă „multe amintiri” din anii studenţiei, precum şi „demai tîrziu, de la Gazeta literară unde o vreme mi-a fost şef, de la Uniune unde ne-amtot întîlnit, de-a lungul anilor, în diferite comitete şi comisii, în jurii, în echipa de laCaiete critice din care amîndoi am făcut parte în anii ‘80, de la întîlnirile de la Capşaale grupului de critici, iniţiate de Eugen Simion”. Posedă deci un amplu unghi deabordare. Culoarea emoţională a rememorării e vizibilă printre rînduri, dedusă dinmultitudinea de contingenţe umane. Desigur, subsemnatul ar fi scris altfel despreaceastă insolită „personalitate” care ocupă fără putinţă de tăgadă, în rîndul criticilorromâni, locul celui mai supus oportunismului. Foarte cu putinţă ca scriitorii juni deacum două decenii şi mai bine să fi găsit la Crohmălniceanu „nu doar înţelegere şiîncurajare, nu doar inteligenţă şi farmec omenesc”, dar şi însuşiri ale scrisului criticce le-ar fi impus „prin rigoare şi subtilitate, prin supleţe, prin uşurinţa asociativăîntemeiată pe erudiţie şi gust”. Însă „faza” lui „bună” nu era cumva tot un produs aloportunismului? Dacă pînă-n preziua „liberalizării” din jurul lui 1965, criticul nupregetase a se manifesta ca un jandarm vigilent al dogmatismului, al limbii de lemnadiacente, n-avem oare destule motive a crede că ar fi continuat tot aşa dacă nu s-arfi schimbat macazul ideologic? Propria-i „liberalizare” nu era decît o elementarămanevră de supravieţuire. După cum observă şi Nicolae Manolescu, fostul zelatoral „realismului socialist” s-a arătat şi după 1965 pregătit a răspunde cu promptitudinecomandamentelor de partid, atent aidoma unui militar conştiincios a executa înorice clipă ordinul superiorului. Pentru a nu fi bănuit de o pornire singulară împotrivaautorului Amintirilor deghizate, citez din Istoria critică: „ „ „ „ „De cîte ori a fost nevoie deun purtător de cuvînt ideologic, s-a apelat la Ov.S.Crohmălniceanu: el a apărat Delirulde acuzaţiile de fascism din Inostrannaia literatura şi totodată a criticat «fascismul»din Bunavestire. Vechile obiceiuri nu se pierd, s-ar zice, niciodată”. Reflexul deobedienţă al criticului în chestiune într-adevăr nu s-a schimbat. N-are un caracterdecisiv faptul de accepţie particulară că, după cum aminteşte G.Dimisianu, „preapuţin îi interesa pe «desantişti» trecutul defel onorabil al celui ce se făcuse mentorullor”, iar aserţiunea lui Mircea Cărtărescu cum că „Este omul care a făcut cel maimult pentru mine” nu are cum să „pună punct discuţiei”. Ar mai rămîne „poziţianeconcesivă, nepertractantă” a lui Ov.S.Crohmălniceanu cu puterea din „aniiceauşismului” (în realitate, nu toţi, ci ultimii): „L-am auzit, scrie G.Dimisianu,exprimîndu-şi fără ocol dezaprobarea, în adunări scriitoriceşti, faţă de politicileculturale aberante ale regimului, închizătoare de orizonturi, şovine pe faţă”. Eraclar în acel moment falimentul comunismului. Atitudinea lui Ov. S. Crohmălniceanufăcea parte din aşa zisa rezistenţă „de cafenea”, articulată de cîţiva corifei ai„realismului socialist”, deţinători atunci ca şi odinioară de poziţii privilegiate, precumGeo Bogza, Eugen Jebeleanu şi în parte Marin Preda, acompaniată de decepţiaunor literaţi evrei, şi ei slujitori ardenţi ai „liniei”, decepţionaţi cu timpul de apariţiaunor oameni mai tineri ce le-au luat locul, cu privirile inopinat îndreptate spreOccident, pe meleagurile căruia n-au întîrziat a se stabili (Maria Banuş, Nina Cassian,

Gabriel Dimisianu: Jurnal. Oameni şi cărţi, Ed.Cartea Românească, 2008,384 pag.

(Continuare în p. 23)

Acolada nr. 2 - februarie 2009

Flux-RFlux-RFlux-RFlux-RFlux-Refefefefefluxluxluxluxlux

4

Gabriel DIMISIANUGabriel DIMISIANUGabriel DIMISIANUGabriel DIMISIANUGabriel DIMISIANU

CeCeCeCeCevvvvva desa desa desa desa desprprprprpreeeeeMarin PrMarin PrMarin PrMarin PrMarin Predaedaedaedaeda

Se vor împlini în 2010 treizeci de ani de la moartea luiMarin Preda, comemorare care îl va readuce poate în atenţiepe acest scriitor. Deocamdată constatăm scăderea cotei salede apreciere, mai joasă, azi, am sentimentul, decât oricândînainte. Nu ştiu dacă mai este studiat în şcoală, probabil cămai este, dar în afară de şcoală se vorbeşte puţin despre el şiîn termeni rezervaţi. Când nu este de-a dreptul negat. Oricum,nu mai este perceput, ca în anii 60-70 ai trecutului veac, dreptcel mai important scriitor român postbelic, un fapt ce păreaatunci de ordinul evidenţei. Treptat s-a instalat ideeacaducităţii lui Marin Preda şi încă în 1997, în Caiete critice,Mircea Cărtărescu semnala faptul că „generaţiile tinere nu-lmai recunosc azi ca mare scriitor”. Propriile opinii, tranşante,dure, veneau să se alăture acestei desconsiderări : „...Predanu reuşeşte, în ciuda unor eforturi impresionante, să devinăcu adevărat mare prozator, capabil să depăşeascăprovincialismul problematicii naţionale. Marin Preda a fostenorm supraevaluat ca scriitor în timpul vieţii lui şi acumplăteşte acest lucru printr-o evidentă intrare în anonimat”.

Sunt desigur oricând discutabile aserţiuni de felulacesteia, care pun semnul egal între „problematica naţional㔺i „provincialism”, dar în ce priveşte receptarea lui Marin Predafapt este că atâta vrema cât a trăit a fost una ieşită din obişnuit.Au fost în anii dogmatismului acele învinuiri de naturalism,dar apoi critica s-a revizuit, spre a vorbi astfel, făcând totulpentru a-i înălţa un monument lui Preda, pentru a-l impune înprim-planul atenţiei generale, unde mereu l-a menţinut. Toţicriticii postbelici de oarecare suprafaţă i-au comentat scrierile,le-au cercetat sub toate aspectele, mulţi i-au consacratprozatorului studii întinse, raportându-se la el ca la un clasic.Is-a creat în felul acesta un prestigiu artistic (şi social) imens,neatins în timpul vieţii de niciun scriitor de după război. Şiadevărat este că procedând în felul acesta, clădindu-i poziţiaînaltă, criticii i-a devenit tot mai greu să se comporte dezinhibatcu Marin Preda, să se refere liber şi la nereuşitele lui, lainegalităţi, la soluţiile facile din cărţile de după Moromeţii 1,pe care nu se poate să nu le fisezisat. Eu însumi, pentru amă referi concret numai lamine, am evitat în ce amscris despre Marin Preda sămă refer la ceea ce observasem că sunt zone friabile în scrierilesale, la concesiile făcute gustului popular în Delirul, în Marelesinguratic, în Cel mai iubit dintre pământeni. Iar când amformulat unele rezerve am făcut-o mai mult aluziv, niciodatătăios. Era şi sentimentul multora, în context, că Marin Predatrebuie apărat pentru a putea, la rândul său, să ne apere, peplan social şi ideologic, fiindcă era un lider al scriitorimii.Autoritatea de care dispunea şi la a cărei consolidarecontribuisem nu trebuia surpată chiar de noi în faţaoficialităţilor.

Vina de a fi fost „supraevaluat” nu e aşadar a sa ci acriticii înseşi care nu a fost cu totul sinceră cu Marin Preda,ferindu-l, pe când trăia, de judecăţile deschis-negative, acolounde acestea s-ar fi impus. Ar fi fost totuşi spre binele său săle înregistreze. Ar fi trebuit să i se spună mai apăsat că nu totce a scris e de aceeaşi valoare, că operele sale de prim-ordinsunt Întâlnirea din Pământuri, Moromeţii (I), Viaţa ca o pradă,Imposibila întoarcere ; că în Moromeţii (II) nu atinge niveluldin primul volum decât în partea în care înfăţişează, magistral,declinul biologic al lui Ilie Moromete şi moartea; că pe un aldoilea palier valoric ar fi de rânduit romanele Intrusul,Risipitorii, Cel mai iubit dintre pământeni, scriere de anvergură,aceasta din urmă, dar cu defecte; că pe un al treilea paliervaloric sunt de aşezat Marele singuratic şi Delirul, romane traseîn jos nu atât de concesiile politice cât de acelea făcutegustului popular; că, în sfârşit, pe treapta cea mai de jos cavaloare stau compunerile sale tipic proletcultiste din anii 50,Ana Roşculeţ, Desfăşurarea, Îndrăzneala, Ferestre întunecate,şi acestea conţinând, totuşi, personaje, descrieri ale cadruluinatural, frânturi de dialog care atestă darurile de prozator alelui Marin Preda, simţul auditiv excepţional, naturaleţeatranscrierii vorbirii cotidiene, în special din mediul ţărănesc.

Ne aflăm aşadar în faţa unui prozator românimportant cu operă inegală, cum a fost înaintea sa LiviuRebreanu. Ar fi de subliniat că însemnătatea lui Marin Predase măsoară şi prin faptul că a îmbogăţit conştiinţa româneascăde sine cu o categorie de spiritualitate, moromeţianismul. Pelângă aceasta, a conferit stare civilă unui erou literar, IlieMoromete. Un erou literar longeviv, după cum sunt toatesemnele. Aş risca să afirm că va trăi tot atât cât literaturaromână.

SecvSecvSecvSecvSecvenţeenţeenţeenţeenţe

O lecţie a isO lecţie a isO lecţie a isO lecţie a isO lecţie a istttttorieiorieiorieiorieiorieiEste la modă în anumite cercuri, nu tocmai inocente, dar

pe care să zicem că mobilitatea istoriei le-a inocentat, teoria dupăcare comunismul şi-a avut părţile lui rele, dar şi unele bune – carese pot enumera, la vedere. Şi, în paralel, adaosul că, la rându-i,capitalismul, în forma lui actuală, liberală şi neoliberală, îşi are deasemenea bunele-i părţi, în concurenţă cu cele rele, vorba fiind deproporţionalitate, iar aceasta după fişierul fiecăruia. În momentulunei crize mondiale pe care, cu eroism, încercăm să o exorcizăm.Două sistem sociale nu doar diferite, dar francamente opuse, sunt,astfel, în doi timpi şi trei mişcări, aduse la acelaşi numitor.

Mai cu seamă tinerele generaţii ce se năşteau în furiazilelor de sfârşit de decembrie ’89, neavând experienţa lucrului trăit,când e să-şi facă o idee asupra comunismului pot cădea victimeunui raţionament susţinut de judecăţi cantitative, de nostalgiatrecutului la bătrânii împăcaţi post festum cu comunismul, darsuportând cu greutate obstacolele zilei, întâmpinând cu teamă olibertate cu care n-au ce face – şi aşteptând Apocalipsul!

Lectura câte unui Jurnal intim din epocă, notând cotidiancalitatea vieţii într-un regim politic spune multe, un fel de Jurnal îlreprezintă recenta, pe cât de masiva carte a dlui Dinu Zamfirescu,

intitulată Şi noi am condamnat comunismul: din exilul parizian – (Editura „Paideia”, sub auspiciileInstitutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, Buc., 2008). Lucrarea conţine o amplă seriede articole, interviuri, opinii, elaborate între anii 1975 – 1989 şi reflectă în cele 12 capitole de inegaledimensiuni, dar în strictă continuitate ideatică „o parte a unei istorii a exilului românesc”. Autorul,cunoscut bărbat politic de orientare liberală – printre altele, a trăit mulţi ani în societatea familieiBrătianu – a militat încă de pe băncile liceului, trăgând consecinţele şi alegând exilul , spre a revenidefinitiv în patrie în anul 1994.

N-am recomanda lectura unei cărţi enciclopedice al cărei singur indice de nume esteameţitor, dacă n-am considera că, în totalitatea lor scrutele – mai adesea – comunicate publicate lavremea lor în presa exilului sau emise la posturile de radio, n-ar recompune o istorie în amănuntecare se pierd astăzi, ştirbind acel adevăr istoric mistificabil, prin simplificare. Şi noi am condamnatcomunismul... se dovedeşte a fi un Jurnal, întrucât mai dezvăluie şi un caracter, o personalitate, prinale cărei vocaţii renaşte o întreagă epocă de un sfert de secol. În care privinţă, ar fi o copilărie săconsiderăm că cele mai multe din problemele timpului s-au stins, când, la rădăcinile noilor complicaţiistau cele vechi, fie ele şi „îngheţate”. Însă cel mai interesant este regimul de relaţii.

Când, de pildă, consemnăm cauzele actualei crize, cu intrarea în recesiune a atâtor economiipână mai ieri prospere, nu pierdem din vedere că ele şi-au avut sursele în politici forţate de superconsum aleunor producători fascinaţi de performanţe. Pe cândrecesiunea în regimul ceauşist – analizat în carte pascu pas – se datora unui sistematic subconsum, avândla bază consideraţii pur ideologice, ca să nu maivorbim de fatala incurie a unei orânduiri ce-şi alegea cadrele pe baza fidelităţii.

Lovite de criză, comunităţile se îndreaptă către stat, admiţând, la mare nevoie, că acestatrebuie să-şi reia funcţii, cu voie sau fără voie, părăsite între timp. Cu riscul ca acesta să devină preapotent, deci protecţionist, intervenţionist în sectoare ce-şi savurau libertatea. Un lapidar medaliondin carte, despre totalitarism, stadiul abhorat al etatismului invadator, ne informează că noţiunea l-aavut ca părinte pe Mussolini: „Acesta, considerând că statul liberal, democratic, pe care îl tratează înmodul cel mai pejorativ, este minimal, îi opune, antitetic, concepţia sa a unui stat ce se doreşte total.”De unde: „În concepţia Ducelui regenerarea ţării trebuie să treacă prin afirmarea priorităţii întregului,a totalităţii, asupra unei părţi, a omului, în speţă întâietatea statului asupra individului.”

Tipurile de totalitarism diferă în timp şi loc, esenţa este aceeaşi, în ciuda ideologiilor, doarmodalităţile de acţiune diferenţiază comunismul de fascism şi naţional socialism. Statul careîmprumută bănci, industrii în prag de faliment, ca să salveze milioane de locuri de muncă, preia, înfapt, vechi funcţii – poate cu prea multă uşurinţă. El se vede angajat, acum, în activităţi de care sedebarasase şi coproprietar al unor fonduri dubioase, coborând de pe treapta de arbitru. Când criza s-ararăta mai tenace decât se prevăzuse, mai lacomă în pretenţii, iar mijloacele alocate s-ar dovediinsuficiente, statul se va vedea obligat să treacă la măsuri întărindu-i controlul. Unde se vor oprilucrurile?

Cartea dlui Dinu Zamfirescu este o apologie a liberalismului, o pledoarie pentru neoliberalism,pe care le şi defineşte, de altfel într-o serie de articole, culminând cu o prezentare a operei lui Ludwigvon Mises. Dar poate că am insistat prea mult asupra unui singur capitol al masivei cărţi, tăind dinspaţiul ce se cuvine luărilor de poziţie în directă legătură cu exilul parizian – şi de pretutindeni, carealcătuiesc, prin varietatea temelor, a persoanelor ce se întâlnesc şi se despart sau devin permanenţe,de felul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca, o lume. Este latura de roman de acţiune a lucării,odată ce fiecare din materialele selectate de autor are în vedere o temă fierbinte, atinge o controversă,ţinteşte un fals, repune în drepturi un adevăr, acuză o impostură, dezminte, restabileşte, în termenimăsuraţi, dar fermi, întregul constituind însuşi istoricul, pe episoade şi materii, al exilului românescde la Paris. Exil alcătuit din personalităţi diferite şi nu rareori divergente, din organizaţii care sedezvoltă sau se perimează, din întâlniri, simpozioane sub presiunea unor evenimente pline deneprevăzut. Privirile tuturor erau îndreptate spre ţară, de unde în paginile volumului o aproapecalendaristică trecere în revistă a celor ce se întâmplau acasă.De aici soseau noi valuri de exilanţi,dar şi provocatori ai Securităţii, cu sarcini de infiltrare – vezi cazul Pordea.

Dinu Zamfirescu, astăzi director al I.N.M.E.R., pune lucrurile la punct, relatează. Citim cumla 21 februarie Comisia Politică a Parlamentului European a acuzat regimul Ceauşescu de genocidbiologic şi cultural. Audiat, Eugen Ionescu declara: „Crearea omului nou, leitmotivul discursuriloroficiale, presupune dispariţia trecutului, atât individual cât şi colectiv, a tradiţiilor istorice şi religioase.Asistăm astăzi la distrugerea sistematică a patrimoniului în centrele istorice ale oraşelor mari şi, înprimul rând, din Bucureşti, la distrugerea satelor, a caselor tradiţionale din lumea rurală, biserici,cimitire... Aşa-zisa sistematizare a satelor urmăreşte în ultimă instanţă suprimarea habitatului ruralşi transformarea ţăranului în muncitor agricol, complet dependent de putere. În felul acesta vor fidistruse ultimele insule care reuşesc să mai scape de sub controlul regimului.”

Cum de n-a vorbit şi de părţile bune ale unui regim de genocid, rămâne să medităm...

Bar Bar Bar Bar Barbu CIOCULESCUbu CIOCULESCUbu CIOCULESCUbu CIOCULESCUbu CIOCULESCU

1 1 1 1 18 mai 20068 mai 20068 mai 20068 mai 20068 mai 2006

Dacă mi s-a atârnat de gât piatra,De toate părăsit,Surâd din adânc spre celălalt adânc.Bătrână inima îşi are prima dragoste.Suntem pe pragul atât de tocitAl fericirii mereu îmbrăcată în alb,Mâinile tremură cândVor să se atingăPentru a învăţa măcar acum la sfârşitSă lege buricul celui venit pe lumeDe pedunculul fructului vieţii.Poate de aceea piatraS-a făcut mai uşoară decât mângâierea taCând în săptămâna faceriiApropiindu-te de mineDumnezeu a luat înfăţişare.Poate de aceea ţi-ai părăsit chipulÎn surâsul prin care încă trăiesc.

2Vom găsi din nou timpul viuChiar şi cel dintotdeauna fără patrie;Îngenuncheat de călău, cu capul sub secure,Va spune că e bine aşa,Simţindu-se în sfârşit în viaţă.Urcă pe munte până la muchieŞi rămâi acolo cu mâinile întinse.Încet în vidul lor intrăLucrarea îngerului.Numai în clipa aceea timpul se conţineŞi te posedă.Lacrimi astupate de lacrimi,Vestea că mă pregătescSă ţin în braţe pruncul Dumnezeu.Câtă inimă păstrată vie în sarePentru un mâine de iarnă,Sare hrănind pustiulŞi pietrele ce îşi arată colţii puri din nisip.Din început stau scris pe ele,Cuvânt iertat de spini.

111119 mai 20069 mai 20069 mai 20069 mai 20069 mai 2006

Un pas către altul, o minune nerezolvatăPrin înţelegere. Cum vine asta,Că punem picioarele pe pământCând la fiecare pas le facem să zboare?Cine le-a trădat aripile, acum legate de pietre,De nisip, de greul de sub morminte,Şi le-a dat făptura osemintelor?Cu cât inima gândeşte se întunecăMai obosită la fiecare bătaieCe o stăpâneşte ca podoabă şi povară.Ne spuneam „Te iubesc”,Ziua era strălucire înaltă,Mâinile tremurau numaiLa aparenţa mângâierii.Un pas către altul.

Încerci să te convingi că eşti,Pentru că ai cucerit aerulŞi ceea ce se spune în ceruri.

2Greu se vesteşte ziua, aproape decolorată,Statică trezire printre cei fără nimic în inimă.Ai face să vorbească tăcerea ce te sugrumă,Din care iese bolborosind cuvîntul milă.Mâini cu degete umflate,Rugaţi-vă pentru a putea încă scrieNumele lui Dumnezeu, chiar dacă litereleSe arată pocite de tremurul vostru.Spuneţi-vă că orice clipă e o carteŢinând la viaţă ca sufletulCând visează în termeni rituali.

3Trec din viaţă în viaţă,Din pândă în pândă,Cu tot ceea ce nu ştiu.Semăn cu o sabie uitând că are un tăiş,Hotărâtă să nu se ascutăPrin vărsare de sânge.Numai cuvintele despre care nu se mai spune nimic,Răni ale mitului,Îmi sunt semenii.

2020202020 mai 2006mai 2006mai 2006mai 2006mai 2006

Cei ce vor veni după noiNu vor mai veni,Refuz peste refuz,Vis de zi după zi.Şi totuşi ca din spuma măriiVom ieşi din morminte,Ca din Afrodita cu gemete frumoaseOri sfinte.

23 mai 200623 mai 200623 mai 200623 mai 200623 mai 2006 1

Se ajunge la vremea scadenţei,La aplauze înnăbuşite.Dar cine râde la urmă râde mai bine,Din rădăcini ajunse ramuri de stele.Dacă mă aplaudaţi cu răceală,Vă îngheaţă sângele în vena jugulară,Vă iese nume de morţi.

2Dacă am rămas fără voce stelarăNu e vina mea.În poporul în care m-am născutNu trebuia să mă nasc.În poporul în care trăiescNu trebuia să vin viu.De acum mi se taie respiraţia,În inimă am îngerul ridicând sabia,Coroana mea de frunze de măslinA fost oferită Satanei,Iar carnea aşteaptă vulturii din sud,Mari mâncăcioşi de lacrimi.Aud că te apropii,Tu care m-ai dat uitării fără corp,Hrănită de căinţă,Ca să te aşezi ca pavăzăÎnaintea condamnării.

3Cum să cânt mai sfânt decât vindecareaCând se arată prin semne cereşti,Să pot să-i spun inimii, grea de tot ceea ceA trecut cu veştejire peste ea, fii Regat,Să mă simt leagăn lui Dumnezeu,Abis al abisului, făcut să nu cadă,Cuvânt scris pentru a susţine lumileChemate de sfârşit, prinţ desăvârşitAl culmii, aşteptându-şi dorinţele împlinite?Şi cum să mă dărui fără să mă simtDăruit, numai natură a facerii?

222224 mai 20064 mai 20064 mai 20064 mai 20064 mai 2006

Contempli izgonirea, din tine până în tine.Să ai cuvinte de mare preţDe nimeni preţuite!

P o e z i eP o e z i eP o e z i eP o e z i eP o e z i e

În timp ce întunericul intră în fiecareLumină a casei.Şi viaţa se naşte dezgolităÎn numele omului şi al Satanei.Aceasta să fie mărturia veşnică,Neînstare de adevăr,Cea care nu a ştiut să aşeze mitul ritualPe inima regelui?Da, aici e locul pe care se descompune pământul.Speranţa pare minoră, aproape pustiită,Dar dacă îi scormoneşti invizibilul, o cunoşti.

26 mai 2006 26 mai 2006 26 mai 2006 26 mai 2006 26 mai 2006

Zidit sunt când vreau să trec de zidire,Totuşi pot să o silescSă se facă aer,Piatră după piatră, vid celest.

30 mai 2006 30 mai 2006 30 mai 2006 30 mai 2006 30 mai 2006Elizabeth

Aşa să fie,Ieşit din topazChipul ce-mi pârjoleşteGând şi glas.Să-mi rămână haosÎn care alţi divini nasc,Aducând beţieSăgeţii din arc.Chip ca o gogoaşăDin copilărie,Grasă de ulei sfântŞi de zahăr în transă.Aşa să-mi fie,Până la mormânt,Până la judecată.

31 mai 2006Cuvântul, dacă mi-a aparţinut,Abia a fost şi a primit răsplată,De mâinile îngerilor ţinut,Cerului toartă se arată.

Desăvârşire pentru fiecare infinitCe clădeşte inima soţ şi soţie,Vis răscolitor care potoleşte;A cărui ventuză vie,Sugându-mi măduva până când fierbeDin aripă în aripă, invincibil tumult.O respiraţie în aur mă dizolvă,Sare şi cenuşă exult.

2Merg asemenea nimănui,Degust povara. Un vin vechi pare ziuaCe abia începută s-a înnegritArzând de ceva greu,O duhoare gravidă de toate nopţile omului.Acum gândesc binele în bine,Răul transvazat în bătăi de aripi.De aceea durerea dintre umeriScobeşte cerul până la Dumnezeu.

3Câtă viaţă am avut,Multe puteri venite din nu ştiu ce dorinţeAle plantelor, toate respirându-măÎn seva lor: acolo înecatCreşteam din tulpină.Dar eram prea copil,Îmi lipsea înţelepciunea prin careOmul îşi trăieşte propriul corp.Pe acesta nu l-am avut.M-a părăsit fără naştere.Matrice am fost pe pământConţinutului din văzduh,Uneori, miere şi ceară,Mereu, lumânare pentru ceiChemând Sfântul Maslu.

Mir Mir Mir Mir Miron KIRon KIRon KIRon KIRon KIROPOLOPOLOPOLOPOLOPOL

Acolada nr. 1 - ianuarie 2009 5Acolada nr. 2 - februarie 2009

Acolada nr. 2 - februarie 20096

1. Cum s-ar putea defini noţiunea de celebritate în epoca noastră şi ce mutaţii

credeţi că s-au produs în raport cu etapele anterioare ale umanităţii?

2. Dar în domeniul literar-artistic, ce înseamnă să fii celebru astăzi?

3. Tindeţi spre celebritate? Care ar fi încununarea ideală a operei unui cre-

ator în lumea actuală?

VVVVViorioriorioriorel Pel Pel Pel Pel Padina:adina:adina:adina:adina:

Liviu Antonesei:Liviu Antonesei:Liviu Antonesei:Liviu Antonesei:Liviu Antonesei:

„Opera e întotdeaunascop, niciodată mijloc”

1. Nu cred că aş puteada o definiţie aristotelică, adicăprin gen proxim şi diferenţă

specifică şi nici măcar nu sînt sigur ca asta esteimportant ori că doriţi de la mine. Oricum, senzaţia meaeste că, în zilele noastre, celelebritatea tinde să seconfunde tot mai mult cu popularitatea, fiind legatămai degrabă de imaginea publică, obţinută în oricemod, nici nu contează dacă aceasta este pozitivă saunegativă, decît de un efort deosebit şi nişte realizăriremarcabile într-un domeniu sau altul. Asta ar fi, credeu, principala deosebire dintre celelebritatea de azi şicea din alte epoci. Şi e normal să fie aşa devreme ceînainte vreme, pînă şi bandiţii aveau onoare, iar astăziaproape că nu mai au nici judecătorii, poliţiştii, ofiterii,că de politicieni nici nu vreau să mai vorbesc. Iar formalvorbind, celebritatea de astăzi este strict dependentăde expunerea în media, îndeosebi în cele televizuale.Înainte erau celebri războinici învingători în războaie,savanţi care au schimbat soarta lumii sau măcar adomeniului lor, artişti de dimensiuni urieşeşti. Azi ecelebru Mutu – şi nici măcar pentru goluri, ci pentruepisodul cu cocaina –, e celebră Andreea Marin –pentru că ştie să dea drumul la robinetul cu lacrimi –,iar un ofiţer devine celebru nu pentru că ar fi cîştigatvreun război, ci pentru că a ucis patru persoane cumaşina pe trecerea de pietoni şi a scăpat fără să facăvreo zi de puşcărie. Să mai dau exemple? Cred că avemcu toţii exemple de „celebrităţi ale zilei de azi” cu zecileşi sutele la îndemînă. Durează mai puţin decît celeveritabile de altdat‘? Nu contează, vin altele cu asuprăde viteză! Nu le vom duce lipsa, cel puţin cît nu seschimbă epistema în care trăim.

articole precum cel de acum, se mai ocupă şi delucrurile publice ori de tîmpeniile politrucimii. Dacănu din alte motive, măcar pentru că sînt şi eu uncontribuabil serios şi-mi plătesc impozitele la timp şi,cu o vorbă de pe vremea legii pămîntului, in intin intin intin intin integregregregregrumumumumum.În legătură cu ceea ce spuneam despre alţii înrăspunsul precedent, „celebritatea” discutabilă de caream parte, dar nu mă bucur!, nu datorează nimic cărţilorscrise şi publicate de mine, nici carierei academice, cise trage în întregime din acele ocupaţii adoptate operioadă fie dintr-o proastă şi romantică opinie despremisiunea intelectualului în lumea tranziţiei noastre, mărefer la paranteza mea politică, fie din convingerea lafel de halucinantă că aş putea pune televiziunea înserviciul culturii serioase! În ce mă priveşte, cred căîncununarea ideală a operei unui autor, indiferentdespre ce epocă, mai fastă ori mai nefastă, mai discretăori mai exhibiţionistă, ar fi vorba, este opera însăşi. Înopinia mea, probabil cam conservatoare, dacă nucumva chiar de-a dreptul reacţionară, pentru gustulcvasi-comun al epocii noastre, opera trebuie să fieîntotdeauna scop şi niciodată mijloc.

Simona-GrSimona-GrSimona-GrSimona-GrSimona-Grazia Dimaazia Dimaazia Dimaazia Dimaazia Dima:

“Adevarata glorie vine dela Dumnezeu”

1-2. Mi se pare că e greu sămai discerni, astăzi, între succesşi adevărata celebritate, mai lentăîn trecut (din pricina mijloacelorde propagare tradiţionale), darpoate mai solidă. Aşadar, mutaţiaprincipală cred că ar fitransformarea conceptului în

sensul rolului definitoriu al difuzării mediatice. Oricinee intens mediatizat obţine o celebritate rapidă. Sigur,poate nu substanţială, dar, totuşi, cu impact apreciabilşi chiar cu o anume durată. Asta este, în mod clar, omutaţie faţă de alte vârste ale umanităţii. Evident însă,în spatele mediei stau tot oamenii, aşa că succesul(celebritatea) se datorează tot consonanţei celuimediatizat cu orizontul de aşteptare al unui public(dinspre cei din media înspre publicul larg). Invariabil,epoca noastră acceptă şi fabrică, cu preponderenţă,celebrităţi comerciale. Elementul comercial trebuieneapărat avut în vedere în această discuţie. De unde,cred, absenţa (ori retragerea în planul secund sau chiarultim) a unor valori mai dificile, mai greu de digerat depublic, sau a unor genuri hotărât neinseriabile, precumpoezia. Mai există, desigur, un orizont de aşteptarelegat de valori autentice, dar el este împlinit cu oarecaretimiditate. Să sperăm că îşi face şi el loc, fie şi printr-ofantă îngustă.În domeniul literar şi în cel artistic, prin celebritate artrebui să se presupuna, în primul rând, înţelegere. Osimplă modă ar fi ceva prea simplu, dureros prinefemeritate. Dar artistul nu poate schimba lumea. Poatenumai prin cuante de o mare delicateţe, aproapeimperceptibile. Să fii înţeles, să fi putut transmite orevelaţie de-a ta şi ea să fie primită, asta mi se parecelebritatea de calitate, ca să zic aşa, deci nu simplapopularitate ieftină, pentru care să sacrifici tot ceeace a constituit un ideal.3. Fiecare creator tinde spre o celebritate de adâncime,în sensul pe care l-am precizat deja şi care nu ascundenimic ruşinos ori degradant (să spunem că dorinţa deapreciere e oarecum nedemnă, de la un punct încolo).Mi-am asumat riscurile de rigoare pentru a nu fidezamăgită chiar şi dacă nu voi ajunge o celebritate,dar şi acelea de a-mi păstra echilibrul chiar dacă voiajunge (one never knows...). Nu tind spre nimic, decâtspre puterea de a mă exprima cu adevărat, de a fisinceră până la capăt. Nu e un lucru uşor, dar nu arerost să scrii dacă nu slujeşti prin asta adevărul. Lumea

mi se pare o entitate profund mutabilă. Nu poţi punebază pe ea. De atâtea ori m-am gândit că tot ce s-aîntâmplat în 1989 a arătat limpede, celor pregătiţi săvadă, efemeritatea structurilor omeneşti. A fost unmoment bun pentru câştigarea instantanee a credinţei.Criticii, de care ne temem, într-o oarecare măsură, suntşi ei pieritori, la urma urmei sunt şi ei oameni. Cred îngenerozitatea destinului, cred că adevărata glorie vinede la Dumnezeu. Prin oameni, dar de la Dumnezeu. Nute poţi simţi singur sau părăsit, atâta vreme cât îl slujeştipe Dumnezeu prin slabele tale puteri, la care se voradăuga însă atâtea semne de solidaritate, dacă nu te-ai abătut de la adevărul conştiinţei tale. Căci Dumnezeunu este neapărat un moş ameninţător, intolerant, o forţăconcepută antropocentric. Un mare sfânt indianspunea că Dumnezeu te va seduce, dacă-l iubeşti cuadevărat, în infinite şi nenumărate feluri. Aşa încâtDumnezeu poate lumina cuvântul nostru, dacă el vinedin profunzimile fiinţei noastre. Literatura şi, în genere,arta cuvântului, mi-a adus bucurii pe care nu le-aşschimba pentru nimic în lume cu altele mai terestre,mai concrete, mai facile. Nu tind spre celebritate. Mi-am aranjat în aşa fel viaţa încât totul să fie, în ea, contrarcelebrităţii. Mulţi au văzut în asta faptul că am ratatnişte şanse. Eu însă mi-am urmat vocea interioară. Şicred că am făcut ceea ce trebuia să fac, în fiecaremoment al vieţii mele.Există adevăruri pentru care poţi liniştit muri. Şi chiarde-o fi să avem ăst fatal destin din cauza cuvintelornoastre (căci, să nu ne înşelăm, cuvintele nu suntnevinovate, iar manipularea lor – iertat fie-mi acesttermen, nu găsesc altul mai potrivit – poate fi extremde primejdioasă, în toate sensurile, uman şiscriitoricesc), să murim ca-ntr-o imersie în apele iubirii,cu o floare purpurie în dreptul inimii.

2. Păi, nu cred că este o diferenţă foarte mareîntre acest domeniu al inefabilelor şi toate celelaltedomenii devreme ce media, cu televiziunea în frunte şiinternetul venind oarecum dinspre viitor, au invadattotul, lăsîndu-ne aproape fără viaţă privată, expunîndu-ne în vitrină, mai lăsîndu-ne prea puţină vreme pentrusinele propriu, că de viaţă intimă ar fi cu totul exageratsă vorbesc. Şi trăind în asemenea vremuri, de bunăseamă că celebri, ca autori de cărţi, vor fi nu doar SandraBrown ori Paolo Coehlo, ci şi, să zicem, MihaelaRădulescu sau nu ştiu care altă vedetă, de un sex saualtul, dacă nu de ambe sexe, ce se decide brusc să-şipublice memoriile încă din juneţe! Pînă şi un autorserios ca Mircea Cărtărescu nu-şi datorează celebritateaexcelentei sale poezii ori prozei sale, probabil devaloare, dar pentru care eu nu am organ, cimarketingului editorial care a reuşit să vîndă în enşpemii de exemplare acea ciudăţenie pre numele său DeDeDeDeDece iubim fce iubim fce iubim fce iubim fce iubim femeileemeileemeileemeileemeile?, ceea ce mi se pare regretabil. Şi nue singurul caz. E chiar ciudat să constaţi că, aproapematematic, celebritatea unui artist nu mai vine dinspreceea ce are mai solid în opera sa, ci din aspectecolaterale, de la producţia de mare consum şi mic litrajla moda vestimentară, coafura ori orientarea sexuală.Trăim deplin într-o lume a superficialităţii, aneesenţialului.

3. Spre celebritatea în sensul lumii de azi? O,nu, în niciun caz! Doamne fereşte şi apără! Şi aşa, dinpricini care ţin de episodica mea carieră politică şi decea de realizator de televiziune de vreo zece ani, amparte în urbea mea de mai multă „celebritate” decît poteu duce! Deşi nu mai fac politică de peste zece ani,cum ies pe stradă, cum aflu toate problemele urbei şiascult toate necazurile şi problemele oamenilor, deparcă aş mai fi şi acum nu ştiu ce prim-secretar de tipnou, nu o persoană, pe cît este omeneşte posibil – şinu prea mai este! –, privată. Mă rog, o persoană care, în

„La cheremuspectatorilor, alimpresarilor şi-al

samsarilor”1-3. A fi celebru azi înseamnăsă fii pe sticla tembelizoruluiori pe hârtia tabloidelor, pecoama topurilor şi valurilordidactice şi-n buchiamanualelor casnice pentruuzu’ unui mic copchilaş, zi de

zi şi ceas de ceas, numărându-ţi clipele ce-au mai rămaspână când vei redeveni o fostă vedetă fără glas... Pentrutine, ca şi creator, asta nu e nicio afacere, mey fraţilor,decât în măsura în care faptul de a te afla pe buzele şi-nochii tutulor îţi sapă fontana banilor; căci altfel,celebritatea nu dovedeşte decît că eşti un creator lamintea boborenilor, a mediocrilor, a snobilor, fiind nevoitsă rămâi tot timpu la cheremu spectatorilor, alimpresarilor şi-al samsarilor. Şi din contra: dacă ai fi unautentic creator, adică un inovator cu turbomotor, auctoral unui stil ori al unui concept unic, strict original şiprovocator, ai deveni fie ciuca ignorărilorcontimporanilor, fie a bătăilor lor de joc, şi deci ori n-ai ficelebru deloc, ori ai fi diabolizat ad-hoc... Unde-s doi, artaşi ştiinţa descresc, pretine, iar de la 3 încolo decadprecum cascada Niagara, he-he...

Celebritatea nu e funcţie de valoare, ci de timpşi de loc evident năpârstok. “Peste mode şi timp”,celebrităţile dispar ca apa, însă valorile rămân ca piatra.Un creator celebru la iepoca sa, dar pe care epocileurmătoare nu-l mai gustă deloc (şi chestia asta e valabilăpentru toate “stelele cu noroc”, simple vedete deiarmaroc) se dovedeşte a fi avut perenitate ioc; pasămite,ăsta n-a fost decât un foc de paie, pe care nu valoarea-iintrinsecă şi deci singularitatea-i de cluster creator cete taie l-au făcut să iasă ca Bulă din baie, ci doar apublicităţii sau a brandului comercial vâlvătaie. Cu altecuvinte, insu’ respectiv a fost scos doar de negustori oride banii lu’ ICR-MAE la bataie, pentru un scop străin devaloarea imanentă a sa (şi strict pentru pohta or agendapunctuală a altora).

Or, pentru mine, a fi creator înseamnă a dăinuipururea, prin soarta ta, mereu contimporan cu nextgeneratia - cu partea cea mai avansată din ea -, devenindo permanenţă a săgeţii timpului sadea, ca Homer,Buddha Sakkya-Muni, Stagiritul, Christ, Shakespeare,Cervantes, Hegel, Brâncuşi, Einstein, Lemaitre etcaetera.

Restul e saramură, apă de gură... Părerea mea.

LELELELELECTURI LA ORIZCTURI LA ORIZCTURI LA ORIZCTURI LA ORIZCTURI LA ORIZONTONTONTONTONT

AMINTIREA LAMINTIREA LAMINTIREA LAMINTIREA LAMINTIREA LUIUIUIUIUIVICTORVICTORVICTORVICTORVICTOR

SĂHLEANU (II)SĂHLEANU (II)SĂHLEANU (II)SĂHLEANU (II)SĂHLEANU (II)În primăvara

anului 1986, la unsimpozion de matematicăorganizat de Mircea Maliţaîntr-un amfiteatru alUniversităţii Bucureşti, l-am întâlnit din nou petrotuar, lângă celebrulceas. La fel de neliniştit, mi-a mărturisit în drum spreaulă că lumea nu-i dispusăniciodată să-l asculte, că se

simte singur ca un naufragiat în ocean. – Îmi vine să opresc un om de pe stradă, să-lţin de guler şi să-i spun: pofteşte, domnule, 100 de lei,numai ascultă-mă!

Expediase dinainte omul în funcţia exclusivăde receptor... Eram gata-gata să-i replic: “Dar de ce nuvorbiţi unui stâlp, ori unui foramen, ca bărbierul regeluiMidas, care a şoptit unei găuri din pământ că regelui i-au crescut urechi de măgar?!” Credicios firii mele, m-am abţinut, ca să nu-l rănesc, dar aceasta ar fi fostreplica ideală. Ba mai mult, văzându-l apoi cum citeşteîn timpul simpozionului cu textul la distanţă, i-am scrispe loc un sonet, din care ţin minte prima terţină: În amfiteatrul vesperal îmi par Erasm hipermetropic la pupitru, Dintr-un portret de Holbein (nuştiu care).I l-am dat, l-a citit şi, fără nici un cuvânt, l-a băgat înbuzunar.

În 1994 împlinea 70 de ani. Ca preşedinte alSocietăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România,i-am propus să-i consacrăm un simpozion de analiză aoperei. A refuzat. Trecuse o bună bucată de vremecând, după nu-ştiu-ce misterioase mişcări sufleteşti,coboară la mine şi-mi spune:

– Acum vreau simpozionul!Şi am realizat, cu o mare mulţumire sufletească, acestprim simpozion închinat unei personalităţi în viaţă. Nuştiam că se va duce nu peste multă vreme cu aceastăsatisfacţie dincolo... Prima şi ultima... Vasta Sală deConsiliu a Facultăţii de Medicină era plină ochi; prinuşa deschisă se vedeau, în Holul de Onoare, zeci deoameni stând în picioare. În total, peste două sute. Laun moment dat, topica simpozionului a fost tulburatăde năvala unui grup înfierbântat de călugăriţe sectare,intrate să protesteze pentru altceva. Explicându-leunde se află, am invitat-o pe monahia care le reprezentasă poftească la microfon şi să dizerteze în subiectulsimpozionului. A spus două-trei cuvinte, după care s-asleit... Călugăriţele s-au retras liniştite, iar odată cu elea profitat de ocazie şi o parte din asistenţă. Peste ojumătate din ea a rămas. Ceata neagră a reuşit săfiltreze aleşii întru Săhleanu. Atunci a luat el cuvântul,într-o surprinzătoare şi unică prin adâncimi destăinuireşi a vorbit ca niciodată sufletul lui, cald, limpede,vibrant, apropiat până la atingere, liniştit până laataraxie, mărturisind că descoperă intervenţia vreriidivine în armonizarea atâtor evenimente ale vieţii lui,ce-i păreau când triste, când cu rostul pierdut, cânddisparate, fără să fie. Ultimul eveniment din naraţiuneavieţii lui de gânditor era simpozionul care tocmai seterminase. O destindere apoteotică şi o fericiresingulară au făcut să ne despărţim vii, mai clari, maiînalţi...

Atunci rosti, ridicând privirile spre aştri numaide el văzuţi: – Acum pot să mor!

Astăzi când Victor Săhleanu nu mai este, cândefebul cu aer septentrional de acum o jumătate de veac,întâlnit la Endocrinologie, s-ar fi apropiat de vârsta luiGoethe, astăzi când s-a risipit aşa cum se risipesc toatetezaurele, astăzi când ţara are nevoie ca niciodată degânditori cu spirit eroic, îi întâmpin amintirea,întâmplându-mi-se, întâmplându-ni-se, întâmplându-i-se ceea ce nu se aştepta: să plâng după el...

C C C C C.D. ZELETIN.D. ZELETIN.D. ZELETIN.D. ZELETIN.D. ZELETIN

LLLLL’Hôt’Hôt’Hôt’Hôt’Hôtel des inel des inel des inel des inel des invvvvvalidesalidesalidesalidesalidesSoarta soldaţilor invalizi îl preocupa deja pe

Henri III, care îi pune sub protecţia regală prindouă edicte, din 1578 şi din 1585. Henri IV şi Louis

XIII visează să construiască o casă pentru ei. Esteîn sfârşit Regele Soare (Louis XIV) care decide în

1670 să fie ridicat un hotel regal la Paris, pentru:„a-i primi şi adăposti pe toţi ofiţerii şi soldaţii,atât pe invalizi cât pe cei bătrâni şi în declin”

(caduques).Inspirat de Escorial, hotelul regal este inaugurat în

octombrie 1674: invalizii sunt primiţi de Regele Soare înpersoană! Biserica rămânea încă nu doar a fi construită, dar şiconcepută. Va fi opera unui arhitect de treizeci de ani, JulesHardouin-Mansart. Domul Invalizilor este inaugurat de LouisXIV în ziua de 28 august 1706.

Despre Hôtel des Invalides, Montesquieu pune unmare elogiu sub pana protagonistului său din Scrisori persane:„M-ar bucura, dacă aş fi prinţ, să fi construit un asemeneastabiliment mai tare decât a fi câştigat trei bătălii. (...) Cred căeste locul cel mai demn de respect de pe pământ”.

Alte mari nume laudă monumentul: Chateaubriand,Victor Hugo, Balzac, Berlioz... În alerta sa carte, apărută laCaisse nationale des monuments historiques et des sites,Editions Complexe, în noua colecţie „La mémoire des lieux”,Anne Muratori-Philip realizează o frumoasă prezentare aacestui haut lieu al turismului mondial. În treacăt, autoareaconstată că mormântul lui Napoleon: „eclipsează prea adeseacei patru stâlpi ai complexului muzeografic adăpostiţi acolo”:muzeele Armatei, al planurilor-relief, al Eliberării, al Istorieicontemporane.

Orice imOrice imOrice imOrice imOrice imperiu vperiu vperiu vperiu vperiu va pieria pieria pieria pieria pieriO maximă latină spune: Habent sua fata libelli – cărţile

îşi au destinul lor... Putem oare aplica acest adagiu şi imperiilor,marilor puteri în general? Un foarte important specialist îngeostrategie răspunde afirmativ la această întrebare: francezulJean-Baptiste Duroselle, în cartea Tout empire périra (EditionsArmand Colin; prima ediţie, la Publications de la Sorbonne,1981).

În cercul lor închis, teoreticienii relaţiilorinternaţionale se arată puţin încrezători faţă de istoriciiaceloraşi relaţii – iar această mefienţă durează de o bunăbucată de vreme. În a treia anexă a cărţii „Orice imperiu vapieri”, Bruno Vigezzi scoate în evidenţă ce îi desparte: „Istoriase fondează pe eveniment – unic şi datat – în vreme ce teoria,înţeleasă în sensul ei cel mai răspândit printre cercetătoriirelaţiilor internaţionale, aspiră pretutindeni la generalizare, laabstract sau la clasificabil.”

Aceste aserţiuni seamănă, întrucâtva, cu diferenţa pecare Tzvetan Todorov o face între poetică şi critica literară!Situat el însuşi în rândurile istoricilor (autor al unui numărimpresionant de lucrări!), Jean-Baptiste Duroselle înţelege săfacă o teorie cu bază de istorie – acesta e şi titlul introduceriisale la Tout empire périra. Una din calităţile ce-l seduc la acestautor pe un nespecialist este claritatea expunerii, capabilă săfacă pasionant un conţinut, altminteri, abstract şi auster. Eleste superior didactic în „definiţiile” sale. Relaţiileinternaţionale, de exemplu, sunt: „ansamblul evenimentelorîn care una din părţi – individuală sau colectivă – este „străină”celeilalte părţi”. Duroselle a avut grijă să explice sensulcuvântului străin, care: „nu este inamicul (...). Din contra,străinul, prieten sau inamic, este omul diferit, putând aveapurtări stranii, şi chiar imprevizibile. (...) Străinul, este diferenţa,dar nu toată diferenţa, nici întotdeauna aceleaşi diferenţe.”

Un cititor care, parcurgând lucrări de istorie militară,distinge anevoie strategia de tactică, poate fi din plin ajutatde foarte limpezile distincţii ale lui J.-B. Duroselle. Pe cândstrategia este „exclusiv responsabilitatea autorităţii supreme”,tactica constitue: „o responsabilitate ierarhizată, dar generală,de sus şi până la baza piramidei de autoritate”. În privinţaconţinutului celor doi termeni, autorul distinge între strategiepolitică, strategie militară şi tactică militară: „Strategia politică,depinzând în principiu de guvern, consistă în a fixa mizapentru care se intră în război. Strategia militară, care depindeîn principiu de comandantul suprem, constă în a stabiliansamblul operaţiunilor care vor face să se încline voinţainamicului, şi deci de a obţine miza politică. Tactica militară,care depinde de toată armata, de la comandantul suprem lacei mai umili executanţi, constă în a determina, în funcţie deordinele primite (care delimitează scopurile), procedeele cevor fi folosite pentru a le executa.”

Ilie C Ilie C Ilie C Ilie C Ilie CONSTONSTONSTONSTONSTANTINANTINANTINANTINANTIN

LLLLLucarucarucarucarucarnănănănănă

BocaporBocaporBocaporBocaporBocaportultultultultul

– Ştiai bancul cuceainicul?– Ăla de pe vremuri? Da:ce-ai, Nicule, cu noi?...– Dar p-ăsta, mai nou, cupolobocul?– ?!

– Joacă polo Boc?– Şi, dacă ar juca, la ce ne-ar folosi?– La revigorarea, eventual, a acestuisport în patria noastră.– Există, şi în polo, echipe de pitici?

– Există, bineînţeles, dar nu ecazul României.

– Atunci?– Atunci nici polo, Boc, nu

joacă.– Păcat; i-ar fi şi mai amic lui

dom’ Băsescu, în măsura-n care acest joceste, la noi, unul pe apă.

– Că veni vorba despre apă şi,implicit, de mateloţi, zi-mi, te rog, ce-i aiabocaport!

– Habar n-am, dar intuiesc căvrei să mă întrebi dacă ştiu bancul...

– Ăl cu bocaportul? Te înşeli.– Păcat: ţi-aş fi putut răspunde

că nu-i putem tăgădui, lui Boc, aportuldin ultimele săptămâni.

– Corect! N-am să te contrazic...Numai că bocaportul e ceva ce nu ştiudecât mateloţii, în cap cu Dl Preşedinte.Auzi aici, ce zice dicţionarul:„deschizătură pe punte, prin care seîncarcă mărfurile în navă”.

– Vrei să insinuezi că dl Boc e o„deschizătură” sau o „marfă”?

– Nu insinuez nimic; afirm. Ştiice semnificaţie are cuvântul boc?

– Nu ştiu, dar dicţionar posedşi eu.

– Ei bine, ce-i un boc?– O onomatopee.– Fii atent, că nu-i numai atât.– Corect! Un boc e „un butuc

tăiat în scânduri”.– Ei bine, domnule, butucii

(tăiaţi sau netăiaţi în scânduri) constituie(sau nu) o marfă?

– Ce întrebare? Evident că da...O marfă de marfă chiar, în caz că-i criză(în dulgherie, în construcţii, în altedomenii de profil) de butuci, de bocuri...

– Te-ai prins...– Dar cu deschizătura, cum

rămâne?– Rămâne că, dacă dl

Preşedinte are deschizături, una din eleeste Boc. Prin fanta asta, primul om înstat, comunică cu dregătorii, ca şi, lalimită, cu noi, cu ţara. Ţara e nava dluiBăsescu, tot astfel cum, pentru NeaNicu, ţara fusese cabinetul său de lucru!

– Corect! Ultimu-şi avea, şi el,deschizătura.

– Pe to’arăşa Elena? Te înşeli.Ea, vorba lui Noica, va fi fost o, numai,deschizătură care se închide. Pe cândElena ceastălaltă, e, în sfârşit,întredeschizătura care (cum ar fi spusacelaşi Noica) se deschide. Şi, în plus,are şi sânge tânăr!

– Dragă, le zici atât de bine,încât mă pui în inferioritate... Hai să-ţiformulez, şi eu, o întrebare, una a dracu’,de baraj: dacă Boc bocăne, ce face Băse?

Şer Şer Şer Şer Şerban Fban Fban Fban Fban FOOOOOARARARARARŢŢŢŢŢĂĂĂĂĂ

Acolada nr. 1 - ianuarie 2009 7Acolada nr. 2 - februarie 2009

Acolada nr. 2 - februarie 20098

Irina PIrina PIrina PIrina PIrina Peeeeetrtrtrtrtraş: „aş: „aş: „aş: „aş: „Criticul îşi apropie opera îndepărtându-se”– Sunteţi

prezentă în actualitatealiterară cu două volumerecente, Teme şidigresiuni şi Literaturăromână contemporană,cărţi oarecumcomplementare, ţintindspre anvergura unei marisinteze. Cum vă apropiaţide autorii pe care îicercetaţi în cărţile decritică şi istorie literară,având în vedere că

- Când editaţi cărţi, ce se întâmplă cu spiritul dvscritic?

– Redactorul de carte literară e şi el un fel decritic. Şi el are neapărat nevoie de o bibliotecă în spate,pe care îşi întemeiază judecăţile. Adevăratul editor/redactor are (ar trebui să aibă) şi gust, şi capacitatea(accentuată de experienţă) de a transmite expresiv şiconvingător observaţiile sale. În plus, editorul intervineîn faza în care lucrurile mai pot fi schimbate. Lecturasa e activă, lasă urme, e creatoare, fie şi din umbră.Munca sa se petrece la faţa locului, în fabrică, în atelier,în laborator. Criticul literar intervine doar când nu semai poate face nimic (decât o altă ediţie!). Implicareasa post festum poate doar spera să asigure o mai bunăreceptare cărţii, un destin fericit. Editorul are mai multdintr-un dascăl, el formează în anonimat parţial. Criticul,dincolo de autonomia estetică a propriei sale opere,are ceva dintr-un negustor. Iese în piaţă şi atragemuşteriii. Aşadar, editorul/redactorul de carte e unjudecător prin suprapunere discretă, criticul literar, prinînsoţire zgomotoasă.

PPPPPooooovvvvvesesesesestttttea mea desea mea desea mea desea mea desea mea desprprprprpre cuvinte cuvinte cuvinte cuvinte cuvinteeeee

– În volumul Teme şi digresiuni, aveţi uncapitol spectaculos, de-a dreptul senzaţional, numitDeclinarea poeziei, care preia probabil sugestiaprimelor gramatici româneşti, în care cazurile eraunumite căderi. De aici dezvoltaţi o întreagă viziune, carevă permite să faceţi o analiză cu totul inedită a poezieiromâneşti, prin prisma decăderii lirismului dinplinătatea numelui/numinosului iniţial către golirea desens a vocativului, ca strigăt în pustie. Puteţi sărezumaţi pentru cititorii Acoladei această teorie, cuexemplificările de rigoare din literatura pe care oanalizaţi?

– Nu despre „decăderea lirismului” este vorba,ci despre treptele declinării/decăderii pe care leconţine limba română, trepte pe care sunt posibilesituări dintre cele mai diverse şi mai personalizate. Laele mă refer. Cum mărturisesc în nota de subsol,

Este fiindcă aparţine, fiindcă are. Având, poate sădăruiască şi poate primi la rândul său. Dativul estecazul negustoriei, al schimbului. Numele de un anumitfel încearcă şi alte feluri, intră în acord, se leagă prindaruri, îmbracă, temporar, semnalmentele altuia. Seînstrăinează. De aici încolo, poate începe cazul socialprin excelenţă. Lumea devine „lume, lume”. Acuzativulsuportă, admite, caută relaţii, condiţionări,circumstanţe. Nu-i ajunge să fie, să aparţină şi să facăsimple schimburi. Îşi defineşte locul, timpul, modul,cauza, scopul. Este numai dacă, unde, când, cu cine.Se pierde pe sine, decade din contemplare în acţiune.Are nevoie de verbe nenumărate, dincolo de a fi, a avea,a da/a primi. Din când în când, când zarva e ameţitoareşi asurzitoare, îşi caută echilibrul dintâi şi nu-l mai poateregăsi. Declinarea e ireversibilă. Nemaiajungându-şi,dezechilibrat, pustiit de lume, cheamă. Vocativul edecăderea însăşi. Numele redevine singur, dar tăcereadintâi s-a spart. Strigă, se roagă, invocă. Dacă e retorică,aşadar îşi asumă singurătatea, chemarea îşiredobândeşte forţa prin chiar înfruntarea descoperiteirelativităţi. Dacă se adresează cuiva, fie chiar şi luiDumnezeu, mai ales lui, numele e fără scăpare,declinarea e semnul vlăguirii, al golirii de orice sens.Nominativul, rupt de ceilalţi, de formele realităţiimişcătoare şi de promisiunile ei, închis în sine, e autist.Nu reacţionează la nuanţe, vede lumea schematic,geometrizat. Fiind subiectul, despre el se poate afirmaceva, orice, acceptă atribute, oricare. Însă preferă dedeparte verbele existenţei pure şi simple, căci deţineadevărul (fie el oricât de sumbru). Ascetic, nu-şi ia înseamă nevoile şi dorinţele; dogma e principiul oriblestemul condiţiei sale. Puritatea sa denominatoarefuncţionează ca obstacol epistemologic. Aderă laemblema dintâi incapabil s-o părăsească fiindcă arînsemna să renunţe la forţa sa axiomatică. O ciudăţenie– în limba noastră, senzaţiile, stările, bune şi rele, suntnominative implacabile. Mi-e foame, sete, bine, dor,somn, frică înseamnă că toate acestea sunt, auprestanţa unor subiecte care decid asupra situaţiei;omul românesc este doar cel-care-suportă, ca obiectindirect, prezenţa, existenţa, manifestarea acestora.Foamea este, omul cade sub existenţa ei. Genitivulapartenenţei prin născare ori prin posesiune, prinînzestrare, ca şi dativul schimbului de daruri sunt cazurisentimentale, patetice, decorative. Genitivele se strângîn jurul numelor, slăvesc averea şi o proclamă semn derecunoaştere şi sursă de privilegii. Dativele sunt aletransmiterii şi ale comunicării. Ele au nevoie de unintermediar, de un ceva ce poate fi dat, spus, cerutcuiva. Interesant că, în limba română, întrebarea eacţiune directă, acuzativă (acuzatoare?), în vreme cerăspunsul e dar, mereu indirect, ocolit… Acuzativul,cazul faptei, e hedonist dacă acceptăm că binele e legatde acţiune. Dar binele său e şi risipire, nesiguranţă, aşaîncât se poate preschimba în rău. Atunci se recurge lavocativul disperării.

DeclinarDeclinarDeclinarDeclinarDeclinarea poeziei rea poeziei rea poeziei rea poeziei rea poeziei româneomâneomâneomâneomâne

– Spuneţi, la un moment dat, că aceastădeclinare/decădere a poeziei în timp este ireversibilă.Ea nu presupune, totuşi, o anume ciclicitateregeneratoare, având în vedere eonii mari de timpistoric?

– Cum am spus deja mai sus, declinarea/decăderea e inevitabilă teoretic vorbind. Trepteleexistând în limba (română), poeţii şi poezia lor se vorsitua, cu precădere, pe una sau cealaltă, cel mai adeseafără a conştientiza această alegere, acest accent. Limbae stăpâna noastră, ştia prea bine Eminescu. Dar şi noisuntem stăpânii ei de vreme ce mişcările şi purtărilenoastre o modelează necontenit. Poezia urcă şicoboară, tot aşa cum existenţa noastră vorbită şivorbitoare se petrece pe toate aceste trepte, în sus şiîn jos, funcţie de umori, de vremuri, contexte, idealuri...Decăderea e, în povestea declinării pe care amimaginat-o, pozitivă, dinamică, bogată. Acceptăvarietatea şi exersează diferenţa. Eu am descrisdeocamdată situările posibile, nu şi melodia pe care ocântă poeţii unui anume timp pe acest portativ.Ambitusul vocilor e imprevizibil şi personalizat,valenţele simfonice ale celor 5 cazuri (note, chei...)mereu uimitoare.

– În cartea dumneavoastră vă opriţi laexemplificări ale declinării poeziei româneşti dinperioada numită îndeobşte „clasică”. Aţi putea

Declinarea e preluată din cartea mea Feminitatea limbiiromâne. Genosanalize (2002) şi ea se repetă, pe scurt,şi în Panorama de curând apărută. Am simţit nevoia s-o reiau fiindcă i-au trebuit şapte ani ca să fie luată înseamă (Iulian Boldea o remarcă, entuziast, în Vatra).Cărţile mele îşi fac cu greu drum până la cititori şifiindcă le las să se descurce singure, dar au şi răbdare/încăpăţânare ardelenească...

Iată povestea mea despre cuvinte. Dătătorulde nume, nomothetul sau onomaturgul, şi-a alăturatPoetul atunci când, la capătul trudei sale numitoare, aînţeles că rămăseseră fără nume şi fără de răspuns celemai tainice dintre simptomele vieţii şi morţii sale. Poetulficţionează de atunci neobosit născocind nume pentrunenumit. Ficţiunea sa polimorfă păşeşte în restrişte,îndrăznind căi multiple, întâlnindu-se când şi când cuficţiunea religioasă, monodromică şi posacă. Laînceput, numele se incantau, suficiente sieşi. Simplalor rostire făcea să fie lumea. O lume rezumată,neclintită, fără nuanţe. Când nuanţa, acel ceva în plus,a apărut – zic grămăticii –, numele dintâi şi-au spusmasculine şi s-au repliat lăsând lor gureşelor, pestriţelorfeminine, nume ale diversităţii şi ale diferenţei. Aşezateîn nominativ – în simplul (?) act al numirii, o vreme austat astfel, mulţumite de isprava lor. Când starea nu le-a mai fost de-ajuns, căci lucrurile şi întâmplările sebuluceau în jur, au deprins declinarea. După dicţionare,declinarea înseamnă întoarcere, ferire, evitare,aversiune, digresiune, deviere, derivare. Mai înseamnăa fugi (din reperul unic şi imuabil), a se întoarce dindrum pentru a tenta căi derivate, a pune pe seamaaltuia prea-plinul, a slăbi. Dar a slăbi asemenea slabeigândiri a lui Vattimo. Il pensiero debole nu e „gândireaslabă”, adică firavă, neputincioasă, neîmplinită, ci„slaba gândire”, adică o cugetare ieşită din străşniciacăii unice, a adevărurilor absolute, a certitudinilor –gândirea care, slabă fiind, adică ne-crispată, maleabilă,îngăduitoare, face pasul îndrăzneţ căci disperat, dez-amăgit (ieşit din amăgire) către relativ şi incert. Slăbind,aşadar, nominativele (se) declină, decad. Ies din nume,din aparenţă, îşi părăsesc reputaţia. Nu-şi mai ajung.Prima treaptă a coborârii va fi naşterea. Rotundulnominativului, cel care este, învaţă să aibă, să aparţină,să depindă. Genitivul este cazul apartenenţei, numelese recunoaşte marcat de origine, de gen, de rasă,specie. Acceptă posesia şi, prin urmare, fragmentarea.

Acolada nr. 2 - februarie 2009

Interviul Acoladei

opţiunile dumneavoastră deschid o perspectivă amplă,de la Creangă, să spunem, la literatura de ultimă oră.Care este elementul dominant ce predetermină prizacu un autor sau altul?

– Deşi nu mai sunt de mult la catedră (sunteditoare de 20 de ani!), m-am simţit întotdeaunaoarecum profesoară. Criticul care îşi acoperă titulaturaeste mereu şi inevitabil „un fel de” profesor, adică unins bun-conducător-de-texte, o autoritate care are sauîşi asumă/îşi construieşte datoria/ dreptul de a alege,de a da note, de a sfătui. Ambele sunt meserii sobre,lucide, responsabile. Criticul este un cititor răzvrătit şiincomod, conştient de „minciuna” pe care se pregăteştes-o creadă şi s-o renege în numele obiectivităţii saleinevitabil subiective; un cititor care şi-a pierdutingenuitatea, savuroasa despuiere de sine a celui carese dăruieşte lecturii fără prejudecăţi, dezarmat. El,criticul, se scufundă în operă pentru a o putea părăsi,şi-o apropie îndepărtându-se. Amestec de tandreţe şicruzime: de echilibrul pe care-l izbuteşte între feţelesale depinde adevărul textului său secund, nu şisecundar. „Răceala” textului critic nu poate fi atinsădecât printr-o lectură incandescentă care topeştereticenţele, reclamă răspunsuri răspicate, adevăratefiindcă niciodată definitive, întotdeauna fragmentare.Ei bine, deşi sunt cititoare profesionistă şi fac slujbaaceasta de o jumătate de secol, nu mi-am pierdut cutotul inocenţa şi nici imperfecţiunile. Apoi, fireşte, n-am citit toate cărţile pe care aş fi vrut/putut să le citesc.În scrisul meu, e vorba, aşadar, despre cărţi pe care le-am citit cu o subiectivitate hazardată şi manipulată –subiectivitate istorică. Cronicar literar la „Steaua”,„Tribuna”, „Apostrof”, „Contemporanul” (vezi şi rubricaGenosanalize), am ales eu însămi cărţi, au ales redacţiilesau, nu în cele din urmă, autorii care mi le-au trimis.Au fost cărţi la care n-am reuşit să ajung, deşi ştiam căapăruseră. Apoi, n-am lăsat deoparte scriitori tineri saude mai mică suprafaţă în favoarea aşa-ziselor „elite”.Cred în continuare că peisajul – şi cel literar – e „mai”întreg dacă are şi înălţimi, şi văi.Aleg să scriu despre un autor, fie el clasic oricontemporan, după formula lui Ortega y Gasset: „Zicemcă întâlnim un adevăr atunci când găsim o anumegândire ce satisface o necesitate intelectuală resimţităîn prealabil de către noi... Adevăr e, în primul rând, ceeace calmează o nelinişte a inteligenţei noastre”. Apoi,mi-am luat libertatea de a nununununu scrie despre cărţi proaste,cărţi fără urmă de fior în ele. N-am scris niciodatăpentru a „des-fiinţa” o carte despre care credeam dejacă nu are „fiinţă”. Nefiind amatoare de bârfe şi discuţiila o cafea, „vorbesc” doar/mai ales cu cărţile şi descarcîn cronici şi ceea ce, poate, ar rămâne pe dinafară dacăs-ar „stâmpăra” înainte. Apoi, cum am mai spus (!), dacăe un Autor cu majusculă, îl iau foarte în serios şi intrurapid în dialog cu el, tentată să... cârtesc la fiecare micăalunecare/deviere/exagerare. Fireşte, e mereu vorbaaici despre ceea ce mi se pare mie că e într-un fel saualtul: nu mă cred nicidecum vreun dumnezeuatoateştiutor, dar nici nu cred că poţi porni la drumdacă nu crezi măcar tu în valabilitatea celor spuse detine. De aici, poate, directeţea şi alura de verdict ascrisului meu. E un fel de contract tacit – eu, criticul,promit să te observ cu o subiectivitate cât mai obiectivăcu putinţă, în seama bibliotecii traversate şi a gustuluiînnăscut şi lucrat, iar tu, scriitorul, îmi acorzi credit.Criticul e cel care alege să urmărească scrisul celorlalţişi să-l secondeze cu scrisul său. În fond, scriitor-scriitorori scriitor-critic, scrii dintr-o nevoie interioară. „Temele”sunt şi pentru critic la alegere. Nu (mai) cred că criticulare neapărat şi anume datoria de a asigura „sănătatea”literaturii contemporane lui. Poate să aleagă să nucitească o carte fiindcă proiectul său de lectură nu ovizează. Şi scrisul său e liber şi personal(izat).

continua referinţele extinzând teoria dumneavoastrăşi la perioada contemporană? Aveţi în vedere unasemenea demers?

– Mi-am promis să (re)citesc, cândva, prindeclinare poezia românească. Am reţinut, în Teme şidigresiuni, câteva încercări pe Alecsandri (genitivuldecorativ), Coşbuc (acuzativul „luptei vieţii”), Bacovia(nominativul absolut). În Feminitatea limbii române, lise adăugau alte câteva probe: Dinu Flămând (genitivuldistorsionat), Ioan Es. Pop (nominativul etern), RodicaMarian (nominativul înflorat). E un proiect incitant,care-şi aşteaptă rândul.

O panorO panorO panorO panorO panoramă litamă litamă litamă litamă literererererară de 1ară de 1ară de 1ară de 1ară de 1.006 pagini.006 pagini.006 pagini.006 pagini.006 pagini

– Masivul dumneavoastră volum Literaturăromână contemporană, anunţat pe coperta ultimă denumărul pe ianuarie al revistei Contemporanul - Ideeaeuropeană, prefigurează cumva o nouă istorie aliteraturii române? După corelativele istoriilor literarerecent apărute, critică, secretă, iluzorie (apreciez carteadlui Negrici ca o contra-istorie), didactică, de azi pemâine etc., care ar fi cuvântul-cheie care defineşteviziunea dumneavoastră asupra unei posibile istoriiliterare?

– Nu e vorba despre o istorie, deci nu are niciepitet potrivit. Cel mult se poate spune că e un fel deistorie a literaturii române contemporane. Repet,panorama (volumul de 1006 pagini are acest subtitlu,o panoramă) e a scrisului meu, în primul rând. Textelenu au fost scrise, la vremea lor, în vederea acestuivolum. Ele şi-au păstrat relativa autonomie. Relativă,căci, odată cu trecerea anilor, lecturile vechi s-au aşezattemelie celor noi, au intrat în dialog cu ele, le-auinformat. Cele vechi ştiau mai puţine lucruri despreliteratură, despre literatura română – de aici aerul lormai solemn, mai sec, felul în care îşi apără fragilitateacu contraforturi bibliografice. Nu le-am corectat dinperspectiva ştirilor ulterioare. Dimpotrivă, cele mai noisunt mai fireşti, mai deschise, straturile de referinţeacumulate în timp le-au diminuat morga, le-auumanizat. Şi, aparent paradoxal, le-au relativizatenunţul.

În locul unui studiu introductiv monolitic, alunei sinteze, am ales formula, mereu mie la îndemână,a fragmentelor Despre lumea literară. La vremea lor,unele au fost răspunsuri la anchete şi chestionare,interviuri, digresiuni (etimologic, digresiunea e plecare,părăsire, despărţire, deviere de la drumul mare, altuturor, încălcare a unei datorii; toate constrângerileivite când citeşti o carte cu creionul în mână se vindecăprin digresiuni: nimic mai încântător decât visarealăturalnică, ispitirea unei cărărui personale în răspărfaţă de unicalea textului celuilalt) etc. La temele uneiaproape jumătăţi de secol de literatură am câte cevade spus, de contrazis, de adăugat, de cârtit. Le-am lăsatrepetiţiile, colocvialitatea şi, câteodată, arţagulneretuşate.

Fiindcă multe dintre texte slujesc „metaforeleobsesive” ale eseistei care sunt, am adăugatFragmentelor introductive câteva pagini despre „ştiinţamorţii”, despre feminitatea limbii române şigenosanalize, despre locuire, declinare, etimologii. Aşase vor înţelege mai bine descrierile pe care le propunşi îngustarea punctului de vedere din unele texte.Am cochetat, o vreme, cu ideea aranjării cronologice atextelor. Am renunţat din mai multe motive. Aşa,alfabetic, cititorul poate afla rapid cine este pomenitşi cine nu în panoramă, fără a mai fi nevoie de un indicede nume. Cuprinsul îi ţine locul. Apoi, mi s-a părutinteresant să amestec enunţurile mele de la vârstediferite şi să le testez buna vecinătate de care sunt înstare. Oricum, anul apariţiei cărţii comentate şi, implicit,al cronicii mele e indicat de fiecare dată;simultaneitatea din volum e simplu joc cu matrioşti.Dar un joc care se legitimează prin credinţa că vârstelemele succesive sunt toate prezente în vârsta mea deacum, care le e rezultanta. Pe cale de consecinţă,Panorama va oferi singură o sinteză, oricât de vagangrenată şi de neintenţionată.Am ordonat alfabetic, , , , , după numele autorilor comentaţi(în jur de 400 de scriitori şi mai mult de o mie de titluri!),textele din arhiva personală (nu toate, multe – cred căalte 200 de pagini! – au rămas rătăcite prin periodice;un singur exemplu: n-am reuşit să găsesc prima mearecenzie, cea din 1970, despre Descoperirea operei,cartea lui Ion Vlad!). Sunt reunite aici, în devălmăşievoită, cronici literare, recenzii, semnale, cuvinte deîntâmpinare, portrete, crochiuri critice, genosanalize.Au rămas deoparte mulţi dintre „învăţătorii” mei. Toatecărţile româneşti şi străine de teorie şi critică literarădin care am cules fărâme pentru instrumentarul meupersonalizat. N-au intrat în această panoramă nici

cronicile mele la cărţile traduse în limba română (cronicipublicate mai ales în Steaua, unde am fost titulararubricii „Cronica traducerilor” vreme de cinci ani). Poatevor alcătui ele singure, cândva, o carte. Ar fi o reverenţătraducătorilor noştri cărora le datorăm atâtea buneîntâlniri cu literatura lumii.

O jumătO jumătO jumătO jumătO jumătatatatatate de ve de ve de ve de ve de veac de liteac de liteac de liteac de liteac de literererereraturăaturăaturăaturăatură

– Care ar fi elementul de noutate al panorameidumneavoastră, în raport cu cele apărute deja? Maisunt posibile răsturnări taxonomice spectaculoase înistoriile literare viitoare, la care am auzit că lucreazăde zor şi alţi autori contemporani?

– Noutatea acestei cărţi ar putea sta în privireageneroasă şi echilibrată pe care alege s-o arunceliteraturii unei jumătăţi de veac. Răsturnările pe carecred unii sau alţii că le provoacă prin istoriile lor suntînchipuite. Chiar şi vindecarea de iluzii e iluzorie.Nevoia de iluzie, de mit intră în definiţia muritorilor încăutare de rost şi sens care suntem. Dincolo de toateastea, reaşezarea valorilor e un fenomen natural. Nicio acţiune voită, anume concertată, de a scoate de pelistă nume pentru a le înlocui cu altele nu poate aveasorţi de izbândă. E vorba despre un proces în curs, carepoate fi sprijinit, comentat, secondat critic, nicidecumimpus. Configuraţia literaturii/culturii românepostbelice este deja, de la sine, prin forţa lucrurilor, înplină prefacere. Trecutul are nevoie de timp şi de multăînţelegere răbdătoare pentru a ieşi de la sine (?) dinemoţional şi conjunctură. Vorba lui Manolescu (uitatăoarecum în Istorie...), „nu-ţi propui să schimbi canonul.Bătăliile canonice nu se planifică. Ele ţin de viaţaspontană şi imprevizibilă a literaturii”.

– Într-un timp relativ scurt, a apărut o veritabilăexplozie de istorii literare româneşti, dacă le luăm înconsiderare pe cele publicate deja (integral sau parţial)de Ion Rotaru, Dumitru Micu, Marian Popa, MihaiCimpoi, Ioan Holban, Iulian Boldea, Alex Ştefănescu,Marin Mincu, Cornel Ungureanu, Eugen Negrici,Nicolae Manolescu (Irina Petraş?) ş.a. Nu cumva toateacestea trădează, de fapt, o sleire a conceptuluitradiţional de istorie, la mutarea modelului nostru deumanitate într-o noua paradigmă spirituală, pentrumult timp de acum înainte?

– E adevărat, într-un interval de timp relativscurt (ultimii 3 - 4 ani), literatura română s-a îmbogăţitcu câteva, deloc puţine, repere editoriale majore: de laIstoria lui Alex Ştefănescu la cea, secretă, a lui CornelUngureanu, de la O panoramă critică a poezieiromâneşti din secolul al XX-lea, a lui Marin Mincu, laIstoria critică a lui Manolescu şi la Istoria literaturiiromâne. Dramaturgia, a lui Mircea Ghiţulescu, de laIluziile... lui Eugen Negrici şi Postceauşismul lui D.C.Mihăilescu, la Dicţionarele romanului, românesc şitradus în limba română, ale cercetătorilor clujeni, saula Simptomele actualităţii literare a lui Ion Simuţ. Semai adaugă volumele succesive ale Dicţionaruluigeneral al literaturii , plus alte câteva lucrărilexicografice şi de sinteză importante (să amintesc aiciDicţionarul biografic alcătuit de Aurel Sasu, istoriile-dicţionar semnate de D. Micu sau Ion Bogdan Lefterş.a.m.d.). Fericită oriunde aiurea în lume, situaţiaseamănă teribil, la noi, cu un blocaj. Raftul cam firav allucrărilor de referinţă, deplâns în fel şi chip în ultimeledecenii, pare, brusc, neîncăpător. Însă întâmplarea nue recepţionată ca populare/îmblânzire a unui quasi-deşert, ci ca junglă ameninţătoare. Luată prinsurprindere, receptarea românească se sufocă, nu arecapacităţile ruminante necesare unei bune, aşezatedigestii. Onoarea literaturii rămâne „nereperată”. Adică,defectă şi fără repere... Întreprinderile cu bătaie lungăstârnesc, la noi, de cele mai multe ori, o oarecare vâlvămarginală şi superficială, iar datoria de a lua în serioso trudă de ani de zile şi de a o asuma responsabil devinefacultativă.Revenind la întrebarea dumneavoastră, nu cred că evorba despre istovirea conceptului tradiţional de istorie,ci de fireasca redefinire/ajustare a sa. Deocamdată,privirea cronologică ne serveşte foarte bine pe noi,oamenii. Nici o răzvrătire individuală ori de grup nuanulează trecutul, rădăcinile sunt inevitabile şinecesare chiar şi când ne situăm în dezacord cu ele.Oricât de copleşitor, prezentul cel colorat şi schimbătornu ne ajunge. Pe de altă parte, globalizarea nuînseamnă nicidecum renunţare la trăsăturile locale, totmai atent şi mai avar circumscrise – reacţie naturală launiformă şi uniformizare. Diferenţa e necesară definiriide sine a omului. De aceea, nici perspectiva naţionalănu e încă depăşită, oricâte semne de extenuare ar da.Scriitorii români locuiesc limba română. Punct. E olocuire/apartenenţă, deocamdată, destinală. Valoareascrisului lor ţine strict de cantitatea de expresivitate

pe care o pot smulgelimbii române într-orelaţie, pentru mine,mirabilă şi în care nureuşesc să văd nimicoprimant ori umilitor.

O dată cu G.Călinescu, istoria literarădevine „forma cea mailargă de critică” şi rostulei „nu e de a cercetaobiectiv problemeimpuse din afarăspiritului nostru, ci de acrea puncte de vederedin care să iasă structuriacceptabile”, „istoricul literar nu e numai un erudit careurmează a se ţine în curent cu materialele disciplineilui, ci un artist interpretator”. Şi pentru D. Popovici,istoria literară îşi legitima statutul/rostul doar prinrelaţie cu alte discipline: teoria artei, poetica şi istoriaideilor literare. Complicarea privirii cronologice asupraliteraturii cu una sistematică şi analitică a (re)deschiscalea subiectivităţii istoricului. Pentru Hasdeu, ca şipentru Iorga, istoria era, deja, o ştiinţă subiectivă, unmod original de a retrăi în imaginaţie, vizionar şi artistic,faptele trecutului, obiectivitatea fiind, oricum, greu deatins în perspectivele omeneşti.

NNNNNumarumarumarumarumarul scriitul scriitul scriitul scriitul scriitorilor crorilor crorilor crorilor crorilor creşteşteşteşteşte pe măsurăe pe măsurăe pe măsurăe pe măsurăe pe măsurăce scad cititoriice scad cititoriice scad cititoriice scad cititoriice scad cititorii

– Care ar fi viziunea dumneavoastră asupraconceptului de istoricitate literară în mijlocul unorschimbări rapide şi foarte presante, ale actualeirevoluţii informatice, care ne plasează într-un fel depreistorie, în raport cu noul model de lume viitoare?

– Chiar dacă e mai greu de realizat azi de unsingur om, istoria literaturii e posibilă şi necesară. Celpuţin deocamdată, însă, nu există un critic care săiubească atât de total literatura română, încât s-odescrie cu arta cârtitoare a lui Călinescu. Criticul deazi e atât de obsedat să se delimiteze, încât se limiteazăla demitizări, zice el, adică la polemici goale. Literaturaromână e doldora de lucruri bune, preţioase, caremerită inventariate cu o doză de părtinire veninddinspre apartenenţă. Limba română, dacă ţi-e stăpână,vorba lui Eminescu, ar trebui să te ajute să-i iubeştiperformanţele, nu să-i cauţi cu orice preţ şi exclusivnodurile. Nu despre aţipirea spiritului critic e vorba aicişi nici despre iluzii...

Pe de altă parte, în ton glumeţ şi un picpesimist, dacă e adevărat că se citeşte tot mai puţin,criticul a devenit din directór al lecturii publice, ultimbastion al unei profesiuni anacronice – lectura. Aşastând lucrurile, rostul său creşte, de la un punct încolo,aberant. Căci trebuie să citească mai abitir ca altădatănu doar fiindcă scriitorii continuă să existe – şi ei pebaricade, în luptă inegală cu alte mijloace, mult maicomode şi mai colorate, de distracţie/distragere(aceasta din urmă întoarsă la sensurile sale originare –sfâşiere, sfărâmare, despărţire, alungare, smulgere dela sine, dezbinare, zădărnicire, vânzare cu amănuntul...),ci şi fiindcă, paradoxal, pe măsură ce scade numărulcititorilor, numărul scriitorilor creşte. Imaginamaltădată momentul culminant: un număr zdrobitor descriitori producând puhoaie de cărţi pentru o mână decritici-sortatori excedaţi, reduşi la gesturi schematiceşi buimace... Unde mai sunt vremurile când citeai şireciteai pe îndelete o carte, să-i deguşti toate savorile?Cantitatea cere viteză, iar viteza, vrând-nevrând,superficialitate. Ziceam în ancheta de la Vatra a„clubului cronicarilor literari” că pot închipui cu teribilăuşurinţă un scenariu al viitorului apropiat – mulţiscriitori scriu necontenit, aruncând priviri fugare pesteumăr celor ce scriu şi ei în imediata vecinătate, apoicritici citind şi comentând necontenit pentru câte unsingur cititor – autorul cărţii comentate – ori pentru ungrup din preajma acestuia, în timp ce restul imens allumii picoteşte la telenovele ori zburdă internetic...Obiectivitatea criticului e, inevitabil, tot mai îndoielnicăpe măsură ce creşte bizareria gestului său. De aici totmai acuta urgenţă a mărturisirii – nevoia de a povestiîn lungi paranteze despre relaţia lui cu cărţile şi desprecronica literară tot mai specială, mai personalizată, maistranie. Criticul îi seamănă nebunului dintr-un poem allui Camil Petrescu, cel alergând cu răsuflarea tăiată peel însuşi să se prindă....

Interviu realizat de

Ion ZUBAŞCUIon ZUBAŞCUIon ZUBAŞCUIon ZUBAŞCUIon ZUBAŞCU

Acolada nr. 1 - ianuarie 2009 9Acolada nr. 2 - februarie 2009

Acolada nr. 2 - februarie 200910

AAAAAcele din percele din percele din percele din percele din pernănănănănă

„Viitorul e cert, trecutul – imprevizibil Noël Bernard, Aici e Europa liberă, editura Tinerama, 1991

Mi-ar fi plăcut săgăsesc eu titlul lui Dan C.Mihăilescu, Privindînapoi cu orbire (dinsuplimentul „Ziarul deduminică”, 14 ian. 2005),titlu care spune totdespre opinia eseistuluiîn legătură cu memoriilelui Sorin Toma, Privindînapoi. Amintirile unuifost ziarist comunist.Redactor şef al „Scînteii”

din 1947 pînă în 1960.Mare lucru, veţi spune, un ziarist comunist, ca

atîţia alţii, reciclaţi postsocialist! Numai că Toma-fils a fostmîna dreaptă a papei ideologiei roşii, Leonte Răutu, înstare să-l elimine din literatură pe Arghezi, vreme de undeceniu. Fenomenul de rescriere a istoriei de cătrestaliniştii supravieţuitori şi de urmaşii lor, deveniţi euro-atlantici ia proporţii nebănuite: putem avea cîte istoriivrem, construite de ficţionari. Florin Constantiniuconstată continua mistificare, de decenii, a aceleiaşiistorii, în volumul De la Răutu şi Roller la Muşat şiArdeleanu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2007. Şi, aşadăuga eu: …de la Muşat şi Ardeleanu la Tismăneanu,Lya Benjamin şi Alina Mungiu-Pippidi.

Mijloacele de (dez)informare funcţionează maiabitir ca pe vremea ceauşistă, prin Internet şi prin variicanale TV. Pe 25 ianuarie, a.c., reportera Carmen Moiseinvestiga demolarea statuilor comuniste. Ni se spuneacă macaragiul care l-a dat jos de pe soclu pe Lenin s-asinucis, dezamăgit de clasa politică, aşa cum sta scris înbiletul de adio.

Cineva se întreba nostalgic de ce zac lagrajdurile palatului Mogoşoaia Lenin şi Groza (căruia ise tăiaseră – vai! – cîteva degete) şi de ce nu sînt ridicaţipe verticală? Tot nostalgic, evoca statuia lui Stalin, ceacare apăsa, între anii 50 şi 56, Piaţa Scînteii, luînd locul,în lunga noapte sovietică, lui Carol I. S-au găsit, aşadar,susţinători ai compromisurilor din „arta sculpturală”,compromisuri urîte semnate Constantin Baraschi ori BorisCaragea, preocupat de monumentele „Eliberării”. Şi astacînd patrimoniul cunoaşte o masacrare incredibilă. NumaiGherea a fost readus la înălţime, prin grija neostoită a luiZigu Ornea; la Iaşi, proletculturnicii au topit statuia luiMaiorescu, ca să producă din bronzul ei clanţe pentruuşi rectorale. Pe muncitorul şi pe femeia din piatră i-aucoborît de pe acoperişul Universităţii, dar i-au transportatîn Grădina Botanică, printre straturi de imortele, ca şi cums-ar aştepta o reconsiderare. Mai tranşanţi, cîţiva membritineri ai Noului Partid Comunist Român serbau 91 de anide la Măreaţa Revoluţie din Octombrie. Pe Lenin îl voiauînapoi, din drag de monument. Un banner roşu-crimăcerea imperios agramat: „Pune-ţi statuia înapoi!”. Mostrăde ignoranţă necomplexată.

Nu, nu susţin că zecile de pseudo-jurnale şipseudo-memorii de „iepocă” n-ar trebui tipărite, dar pebanii autorilor şi cu un aparat critic solid, care să corijezeerorile. Altfel, Ştefan Andrei, care îl mai aniversează la 26ianuarie pe Ceauşescu, n-o să contenească să-i„aprecieze” ctitoriile pe micul ecran; se vor căuta alibiuripentru Paul Niculescu-Mizil (nepoata sa cofetăreasa e-nParlament, defel autorizată să ajungă acolo) şi Burtică;tovarăşul Grigore Preoteasa, mort în ’57, cînd s-a prăbuşitavionul cu granguri PCR, va fi considerat o „alternativă”pierdută tragic. Pavel Ţugui, una dintre cele trei mîinidrepte ale lui Răutu, şeful Secţiei de Propagandă şiCultură (alături de Mizil şi Nădejde) îşi va deplîngedebarcarea din ’60, anul cînd a fost – cred – debarcat şiLeon Tismăneanu (nu şi Valter Roman) de la EdituraPolitică, iar Dumitru Popescu ne va învălui în „aburulhalucinogen al cernelii” sale de tipar, pe parcursul a 7-8-9tomuri. Fiecare îi acuză neapărat pe ceilalţi că ar fi fostsatrapii culturii române. Şi nu există, în astfel de memorii,o apologetă mai mare a lui N. Moraru decît LuciaDemetrius (Editura Albatros, 2005). Dramaturga o plăceachiar şi pe Ofelia Manole, ministresa imbecilă şidemolatoare, care avea ce-avea cu „Ieminescu” Ba nu,rectific: imaginea cea mai falsă, cea mai nocivă, dar şicea mai neobrăzată asupra perioadei proletcultiste o oferăMemoria ca zestre, ajunsă la al treilea cufăr, a NineiCassian. Succesul de librărie e semn rău. La vie en rosesub Dej-Pauker, cînd numai moartea lui Stalin era prilejde lacrimă? De atrocităţile din puşcării n-avea ştire,doctrina seducînd-o pe Nina Cassian şi-n patul reginei, laPeleş. Iar ICR finanţează, aud, la New York proiectele delectură din poezia acestei scriitoare de bază a Agit-Prop,alături de Beniuc, Breslaşu, Banuş, Porumbacu, EugenFrunză, Dan Deşliu, Mirodan, Baranga. „Dizidenta” luiCeauşescu era nemîngîietă că nu i se sporise pensia prin

acordarea titlului de ilegalistă; ca şi Dan Deşliu, care„dizidea” pentru că nu mai era „naş poet, naş Eminescu”,aşa cum îl gratula Ioşca Chişinevschi. Cînd scriu acesterînduri, TVR1, face promo pentru transmiterea pieseiMielul turbat de Aurel Baranga.

Nemulţumirile în activul de cadre PCR au avutmereu motive personale: rotaţia în scaune. Se urautovărăşeşte. Ceuşescu şi Drăghici, Maurer şi Bârlădeanu,Chişinevschi şi Pătrăşcanu, Brucan şi Apostol. Singurulmod de-a scăpa de ei era cînd se devorau unii pe alţii careptilele mitice: Dej pe Pauker, Răutu pe Chişinevschi,Ceauşescu pe Drăghici, capul poliţiei politice între 1952şi 1965, deplîns de Ştefan Andrei într-o emisiune a luiMădălin Ionescu, Miezul problemei : „Nu trebuiaCeauşescu să-i facă bîlciul acesta lui Drăghici”. Criminaluloctogenar a fost salvat de relaţiile Martei Cziko,croitoreasa ilegalistă, stingîndu-se liniştit la Budapesta.Leonte Răutu a murit şi el liniştit, în ’93, neanchetat,nearestat, ba chiar acordînd un interviu politologuluielveţian Pierre du Bois, dar fără să-şi pună cenuşă în capca Petru Dumitriu. Nici să-l bîntuie remuşcările.

Sandra Pralong îi acuză de stalinism (!) pe ceicare îi condamnă pe ideologii PCR, nevrînd să uite. Numaică lecuirea rănilor nu-i uşoară, cum crede directoarea deONG. Iar Vladimir Tismăneanu vede în MironConstantinescu intelectualul doborît de cabală, chit căfostul ministru al Învăţămîntului a distrus Învăţămîntul;nemaivorbind de faptul că „merituosul pedagog” şi-aeducat fiica astfel încît şi-a omorît, cu cuţitul de bucătărie,mama, pe Sulamita Bloch, mare militantă marxist-leninistă. Le spun susţinătorilor comunismului,nostalgicilor, celor care trimit mesaj pe bandă, la televizor,cu „Ceauşescu = Iisus”, că acest sistem a putut da naştereunor monştri: Pauker, Dej, „titanul Carpaţilor”, Nicolschi,Pantiuşa, Dincă-Teleagă, Pleşiţă etc. Iar supravieţuitoriiîmpuşcatului sînt specii care se conservă bine. AlexandruBârlădeanu a ocupat ecranul evenimentelor dindecembrie ’89, ca şi Brucan. Alt adaptabil, DumitruPopescu, voia să ia şi el cuvîntul, dar a fost oprit de Bratu,sub bagheta căruia funcţiona atunci TV-RL. Şi ce frumosar fi organizat „Dumnezeu” Popescu ritualurile de exaltarea lui Ion Iliescu! Cum ar fi găsit augmentativul pentru celcare proclama, din balcon răsturnarea „clicii bezmeticea dictatorului”, ca să activeze „elemente” de eşalon doidin PCR. Si dă-i si luptă pentru democraţie originală, pînăla… (Raportul) final.

Din aproape în aproape, cuvîntul iluzie e asociatcu anticomunism. Comunismul a fost acuzat ca regimsîngeros, formal, de vreme ce nu ştim exact numărulvictimelor, în ciuda atîtor institute de investigare acrimelor lui, de analiză a dictaturii, de studii in…disciplinare (mulţumesc, Mihai Rogobete!). Doarprozatorul Ion Lazu se ambiţionează să întocmească,pentru un Proiect de Memorial, lista scriitorilorîncarceraţi, anchetaţi, arestaţi, condamnaţi la moarte încontumacie, agresaţi pe motive politice, dar şi deportaţi.Scrie Vasile Spiridon în Perna cu ace, editura Timpul,2004: „procentul nostru de exilaţi a fost superior oricăreialte ţări din Estul Europei”. Peste 300 de scriitori. Mai sîntşi promotori ai ideii realitatea istoriei versus realitateareală, ca şi cum istoria n-ar trebui să respecte un protocolştiinţific. Ca să se încurce şi mai mult lucrurile, se propunepentru cumplita etapă a proletcultismului (1948-1964),termenul jdanovism; altcineva asertează că totul ar puteasă încapă în sintagma realism socialist.

Am mai spus că la Universitatea „Al.I. Cuza” seadmit plagiatul şi lucrarea copy and paste; se tipăresccărţi în 3-4 exemplare, necesare avansărilor şi, mai nou,volume unde contribuţia „autorului” trecut pe copertă ezero. Mă confirmă un suspect Dicţionar de cuvinte literaremoderniste, Universitas XXI, Iaşi, 2008, care îşi propunesă înglobeze modernismului nici mai mult, nici mai puţindecît proletcultismul şi realismul socialist. Argumentul?Ruptura de cultura trecutului. Nimic de zis: punctul primdin programul de comunizare a literaturii a fost, într-adevăr, ruperea de trecutul cultural românesc, dar şioccidental. Orice ţinea de literatura non-sovietică erarespins. Şi, ca această „rupere de vechile tipare” (cumsuna limbajul de lemn) să se întîmple, scriitori de mareprestigiu au fost declaraţi „morţi la 23 august”. „Epaveale trecutului” cu „îngust orizont burghez” erau expediate,deloc modernist, în puşcării. Lozinca lui Lenin „Jos culiteraţii fără partid!” era aplicată sistematic. „O punere însuferinţă continuă nemotivată cauzal, deci absurdă”, cumformulează Vasile Spiridon în Perna cu ace. În fapt, criticula preluat titlul rubricii lui Oscar Lemnaru, unde seexecutau eliminările din literatură, dar nu modernist.Responsabilii cu „Lupta de clasă” şi cu „Munca de Partid”numai avangardişti nu erau, cum crede drd. Alina Pistol.Şi aici ar trebui să reproduc lista lui Ion Lazu. Spaţiultipografic nu-mi permite, atît de mulţi au fost cei împotriva

cărora s-au luat „măsuri de îndreptare”: carcera cubistă,bătaia dadaistă, înfometarea constructivistă, înjurăturaexpresionistă. „Avangarda” asta a desfiinţat ceea ceconsidera putred, prin „mijloace de mînă tare”, ca să-l citezpe Leonte Răutu. Din nepricepere, doctorandei AlinaPistol i s-o fi părut modernistă activitatea anticulturalăreprezentată de Chişinevschi-Răutu-Roller-Vitner-Moraru-Şelmaru-Liman-Novicov-Tertulian. Dar un coordonatorriguros, prof. univ. Viorica S. Constantinescu, leat cuproletcultul, n-ar fi trebuit, oare, să-i spună inocentei saledrd. că mişcarea asta „modernistă” a însemnat involuţie?Alina Pistol o fi citit pe undeva (e clar că textele sîntcopiate; o dă de gol o grafie ca Sholokhov pentru Şolohov,titlurile greşite etc.) că intelectualitatea deveniseavangarda clasei muncitoare, de unde încadrarearealismului socialist în curentele moderniste ale secoluluice trecu. Între pag. 159-163 ale Dicţionarului, Maria Lungu-Clivinschi ajunge la rădăcina rusă a Proletkult-ului:„Idealurile scriitorilor proletari erau riguroase, dar şiumaniste”. Atît de „umaniste”, că Maiakovski şi-a vîrît îngură ţeava pistolului, după ce-a strigat: „Nu trageţi,tovarăşi!”, iar Esenin s-a sinucis şi el. Coordonată decomparatista Viorica S. Constantinescu, doctorandaClivinschi trece în revistă ecourile „curentului numitproletar” în Cehia, în Polonia, în Franţa, chiar în Americaaflată în criza din 29. O tratare – eufemistic spus –incompletă. Despre proletcultismul românesc, nici ovorbă. Şi ce „jertfire de sine eroică” a cîntat Dan Deşliu,în Minerii din Maramureş, unde eroul comunist opreacăderea unui compresor cu al său picior! Suprarealist, nu-i aşa, omul lui Dan Deşliu: „trup vînos, spinare lată/ inimăînfierbîntată,/ apoi ăsta om o dată!”

Din prezidiul unei şedinţe „cu activul scriitorilor,artiştilor, ziariştilor”, din 29 noiembrie ‘48, Răutu duceamai departe, cu fervoare, teoria lui Andrei Jdanov: „Amneglijat omul cu ciocanul şi omul cu ciocanul nu trebuieneglijat”. Cu unealta ideologică numită ciocan, duşmaniiurmau să fie „bătuţi fără milă”. Proletcultul a însemnatintoleranţă dogmatică. Verbele preferate de aparatcicifiind a stîrpi (reacţiunea), a suprima (ziare reacţionare), ademasca (urmele ideologiei burgheze, descompusă,desigur). Să nu oscilăm! Să nu ne abatem! Să nu tolerăm!erau comandamentele ideologocraţilor. Şi ce putereaveau!Tot el, Răutu, a comandat excluderi din SocietateaScriitorilor Români, devenită, în martie 49, UniuneaScriitorilor din România. „Dacă vrem, îl scoatem”, serostea într-o şedinţă a Biroului Secţiei Centrale deEducaţie Politică (4 februarie 48) despre Al. Rosetti. Într-un raport de presă elaborat tot în 48, Răutu îşi critica unapropiat colaborator, pe N. Moraru, pentru că omisese îndouă articole din „Contemporanul” pe A. Toma, „poetulcel mai legat de partid”. Şi ce noroc a avut Bacovia, cuacel epitet, hidos, aşezat lîngă burghez, ca să fierecuperat! Celor nealiniaţi, ca Blaga, Voiculescu,Philippide, Ion Barbu, (t)Ov. Crohmălniceanu (sobrichetgăsit de Vasile Spiridon) propunea să li se tragă un piciorîn spate. Puteai ajunge peste noapte în lotul „oamenilorpericuloşi” Noica-Pillat (lot anchetat între 58-59). SoranaCoroamă-Stanca mărturisea că în şedinţele de demascaresimţea frica şi moartea, iar demascările se lăsau cudestine literare anulate sau deviate. Editurile erauspecializate în a tipări nu opere complete, ci incomplete.Şovăielnici fuseseră toţi clasicii, Eminescu şi Caragialeaveau „lacune”. Acad. A. Toma reformula, „pe liniesocialistă”, Glossa lui Eminescu, iar Baranga îl înfiera pe…Caragiale (că nu scrisese, pesemne, Mielul turbat). Cumsă nu-i fi fost frică lui G. Călinescu de marginalizaresocială, de epurare din învăţămînt, de Canal, de torturiledin puşcărie, cînd Răutu îl criticase pentru omitereaacademicianului post mortem Th. Neculuţă din Istorialiteraturii, dar mai ales a lui A. Toma, autorul grandiosuluipoem Piuici şi fraţii lui mici? Din frică a acceptat să scrieReportaj la o crescătorie de porci şi să se pozeze cubrigadierii.

„Moderniştii” proletculţi scriau cu revolverul şiîmpuşcau cu stiloul (Al. Jar), iar una ca niciuna, NinaCassian, striga în plenul unei adunări să se foloseascămitraliera cu patru ţevi şi nume duios, Katiuşa. Contra„elementelor” înapoiate şi duşmănoase. Numai că, în joculde-a alba-neagra cu istoria literaturii, Crohmălniceanueste exculpat, iar Călinescu – pus la zidul infamiei. Aşacum informatorii mărunţi sînt condamnaţi, în timp cegeneralii cu umeri grei se bucură de pensii enorme, sîntcondamnaţi colaboraţionişti ca Arghezi, Gala Galaction,Camil Petrescu, nu cei care le-au diriguit demisia morală,comandîndu-le artă „ruptă de trecut”. Ileana Vrancea(„Lupta de clasă”) l-a desemnat pe Călinescu „constructor

KMagda URSMagda URSMagda URSMagda URSMagda URSAAAAACHECHECHECHECHE

VIAVIAVIAVIAVIAŢA ÎN TREI LITEREŢA ÎN TREI LITEREŢA ÎN TREI LITEREŢA ÎN TREI LITEREŢA ÎN TREI LITERE(r(r(r(r(roman-groman-groman-groman-groman-grafafafafaffffffiti)iti)iti)iti)iti)

P r o z ăP r o z ăP r o z ăP r o z ăP r o z ă

PREAMBULPREAMBULPREAMBULPREAMBULPREAMBUL

Poate fi rezumată o viaţă în numai trei litere?Pithie modernă, automobilul face acest lucru. Căci înel ne petrecem cea mai mare parte din timp şi-i normalca literele de pe plăcuţa de înmatriculare să seimpregneze de cele mai ascunse dorinţe ale noastre.Brelan al hazardului circulînd pe şoselele care i sedeschid în faţă, cotind neaşteptat pe vreo străduţălăturalnică, pe sub umbra unor copaci arcuiţi, apoi pemalul unui rîu, încetinind în dreptul unor pescarinecunoscuţi, apoi luînd din nou viteză, traversînd unpod şi ajungînd pe autostradă, cine poate şti unde duccele trei litere, ce relevanţă are aerul dintre ele şisunetele claxonului pe cine atenţionează?

V-aţi uitat la runele de pe plăcuţe? Înparkinguri, ca în adevărate cimitire, stau alături celemai stranii terţete : HOP, ARC, ORB, KKT, RPD, PCR,RUP, JOC, RUJ, NOI, ELE, ALO, ULM, ZAT, ACT, MOR,ROM, JAZ. E în ele o dorinţă lapidară, un îndemn fărăfinalitate aparentă, sunt lucrurile şi faptele care ne vorbîntui în cine ştie ce volute temporale. E aşa de simplusă întinzi mîna şi să înscrii literele într-un calendar pecare îl crezi numai al tău. Toată lumea crede că litereleîi aparţin numai lui. Şi-n asta stă toată frumuseţeabeţelor de chibrit care nu iau foc, a sensurilor care-şiamînă înţelesul.

Destui îşi transferă pe plăcuţă iniţialelenumelui ori vreun diminutiv cu care erau strigaţi încopilărie, vreo anagramă a profesiei ori cine ştie ceînsemn socotit benefic, un bip cu rezonanţe lăuntrice.Este un fleac să-ţi cumperi o maşină, iniţialele pe carele pui pe plăcuţă constituie adevărata problemă.Familia o dezbate zile întregi. Păreri contrare, certuri,subterfugii, ameninţări, bătăi, împăcări scăldate-nşampanie sunt treptele care duc la mult rîvnita plăcuţăpersonalizată.

Deşi plăcuţele personalizate costă triplu faţăde cele aleatorii oferite de computer, să vedeţi, domnulmeu, ce dever au... – spune, între două înghiţituri deBaccardi, ofiţerul ROM de la Poliţia rutieră. Căci e vorbade maşina lui, de viaţa lui : dă oricît pentru asta. Păiuna e să-ţi iei viaţa în propriile-ţi mîini, şi alta să o laşiîn seama computerului care, se ştie, e tîmpit, nugîndeşte, că nici n-are cum, neavînd datele biograficeşi amintirile unei fiinţe umane.

Înainte să-ţi întindă formularul dePERSONALIZARE, ROM rîde mînzeşte şi te avertizează:Dar sunt şi cazuri în care personalizarea e mai tîmpitădecît alegerea computerului. Păi ăla care şi-a alesterţina KKT, ha-ha-ha, ce-o fi fost în mintea lui?...

*****NOR VIN PRE NOI DOI sunt siglele a cinci

maşini ce stau una lîngă alta în parkingul TeatruluiNaţional. În afară de mine nu ştiu dacă le-a mai observatcineva momentana înlănţuire. Căci decum pleacă unasau alta dintre ele, sugestia norilor care vin spre noidoi dispare aşa cum se spulberă sensurile umbrei pemăsură ce scapătă soarele. Ar trebui poate să prindclipa într-o fotografie, dar mulţi ar crede că-i o fotografietrucată – azi se pot face atîtea pe computer. Mai binesă las clipa să plutească în mintea şi-n simţurile melepînă cînd uitarea o va înghiţi aşa cum depărtările lumiiînghit cele cinci maşini ce nu se vor mai nimeriniciodată una lîngă alta în nici un parking, alergînd totpe alte şosele, prin oraşe diferite, sfîrşind prin pădurinecunoscute, căzînd de pe poduri în fluvii învolburate,ori doar încremenind pe butuci undeva într-o curte laţară, între privată şi coteţul găinilor, şi slujind de cămarăpentru murăturile şi dulceţurile gospodinei. Vă-nchipuiţi NOR-ul ciocnindu-se cu o locomotivă şirupîndu-se în două? Ori CAL-ul trecînd cu viteză prinpereţii de scînduri ai unei mori de vînt şi continuîndu-şi goana doar cu cîteva zgîrieturi pe plăcuţă? Ori NOIparadindu-şi motorul şi fiind vîndută pentru piese latalcioc? Iar DOI-ul, la împlinirea a 100 de kilometri, fiindfăcută cadou unei rude sărace? Maşinile repetădestinul oamenilor, ori invers? E fuga tot mai acceleratăa timpului. Cei născuţi după 1987 percep ciclul de 24de ore ca pe unul de 16 ore. Vibraţiile din centrulpămîntului interferînd cu undele alfa ale creierului suntvinovate de asta. Cel puţin un sfert din populaţiaglobului e născută după 1987. S-o petrece acelaşi lucruşi cu maşinile? NOR şi VIN şi PRE şi NOI şi DOI riscăsă înghită acceleraţia timpului fără să-şi dea seama?

11111. KK. KK. KK. KK. KKT (sinuciderT (sinuciderT (sinuciderT (sinuciderT (sinucidere în Cose în Cose în Cose în Cose în Costttttarica)arica)arica)arica)arica)

Pe costişele munţilor, acolo unde începe pantaabruptă care nu se mai poate urca decît cu piciorul,zăreşti adesea cîte-un grup de sportivi care se-mbulzescîn jurul unei Skode 4x4 ultimul tip şi rîd în hohotearătînd cu degetul către plăcuţa de înmatriculare pecare se află scris : B 10 KKT.

Este maşina domnului inginer Karl KrausTeutsch, vestit montagnard, care face alpinism peînaltele creste şi şi-a personalizat plăcuţa transcriindpe ea iniţialele numelui său.

Fiica lui, Krimhilda, îi atrage atenţia că,departe de a constitui un motiv de mîndrie, iniţialelenumelui său...

Karl Kraus sfidează orice insinuare : păi sigurcă da, balcanicii ăştia sunt în stare de orice. Doar n-osă se ruşineze de numele lui, care-i cunoscut de toatemarile centrale electrice din lume, pe care le-asupervizat alături de şefii multor state.

Cu lacrimi în ochi, Krimhilda îşi spune oful :Tată, abia încetaseră să-şi bată joc de numele meu, şiiată acum pe unde trec se-aud numai pîrţîituri din buzeşi cîţiva din clasele mai mari m-au bombardat de la ofereastră cu rahaţi de cîine...

Karl Kraus e inflexibil : Aruncă şi tu după eicu ceva... şi strigă-le Regăţeni proşti!

Cu ce să arunc?, întreabă nedumerită fata.Ăăă... să zicem... cu cîrlige de rufe!Krimhilda a nesocotit întrutotul sfaturile

paterne. La prima confruntare a şi trecut de parteaadversarului. A declarat zîmbind, în aplauzele unanimeale colegilor : Aveţi dreptate, tata e încăpăţînat ca unrahat! Şi a fost prima care, pe furiş, a mîzgălit cu cretăplăcuţa.

Dar doamna Ana, soţia lui KKT, nefiindu-i laîndemînă o astfel de stratagemă, a lansat zvonul căneamţu ei, zgîrcit cum îl ştim, n-a vrut să plăteascătriplu şi-a apelat la serviciile computerului.

Nimeni n-a crezut minciuna gogonată (uncomputer să ghicească dintr-odată cele trei iniţiale aleunui nume!), însă un lucru e sigur : printr-un întortochiatmecanism al sentimentalelor deducţii umane, Anica aînceput să fie compătimită şi socotită mai degrabăvictimă decît co-părtaş.

Domnul Kraus, dîndu-se seama de toateaceste transformări (căci soţia şi fata nu i se maiplîngeau ca odinioară, ba chiar arborau o suspectădetaşare atunci cînd el se văicărea că i se mîzgăleştezilnic plăcuţa), n-a încetat nici o clipă să fie mîndru de

alegerea lui. Ba din contră, toate aceste stări de lucruriîi dădeau asigurarea că a procedat bine, că iniţialelenumelui său sunt mai puternice decît vrăjmăşia acestorînapoiaţi de regăţeni care nu-s în stare de nimic şi-atunci se hlizesc şi de umbra propriului lor deget.

Numai că afurisita asta de viaţă nu i-a mai datde ales : în ziua cînd a fost oprit de Poliţia rutieră şiamendat pentru lipsa plăcuţei de înmatriculare (în clipacînd plecase de acasă poate să jure că fusese la loculei), amendă suplimentată cu o alta pentru „expresiiindecente proferate agentului constatator” (inginerulnu făcuse altceva decît să-i comunice conţinutulplăcuţei lipsă), domnul Kraus a simţit că ceva se rupepentru totdeauna într-însul.

În mai puţin de-o săptămînă şi-a dat demisiade la serviciu, a introdus divorţ şi, stînd zi şi noapte peinternet, a reuşit să-şi găsească un post în străinătate.

În Costa Rica unde lucrează acum, ca inginerşef al unei centrale electrice, poate să fie mîndru deiniţialele KKT fără ca localnicii să vadă într-însele nimicnecuviincios.

De la tatăl ei, Krimhilda primeşte regulatpensie alimentară, iar Anica, la fiecare aniversare a zileide naştere, un cadou substanţial. Însă nimic mai mult: nici scrisoare, nici vreo invitaţie să vină pe la el învacanţă. Dacă le este ruşine cu numele lui, nu merităsă-l mai vadă vreodată în această viaţă.

În ziua cînd, ca urmare a cine ştie cărordelaţiuni balcanice, pe plăcuţa de înmatriculare amaşinii sale a apărut, scris cu cretă, cuvîntul Shit, KarlKraus Teutsch, inginerul şef al centralei electrice dinCosta Rica, s-a sinucis prin electrocutare.

Şeful statului costarican a deplîns „moarteaprematură a domnului Karl Kraus Teutsch, un inginerşef deosebit de capabil şi de iubit de personalulcentralei electrice care-l alinta cu porecla de KKT”.

2. HOP (acatis2. HOP (acatis2. HOP (acatis2. HOP (acatis2. HOP (acatisttttte şi mileuri)e şi mileuri)e şi mileuri)e şi mileuri)e şi mileuri)

Nea Simion din Tulbureni s-a lăsat pe mînacomputerului şi acesta i-a desemnat cele trei litere aleplăcuţei de înmatriculare : HOP. I s-au părut camcaraghioase dar, la urma urmei, maşina e baza, iarplăcuţa e un răhăţiş oarecare.

Nea Simion şi-a cumpărat un Trabant deocazie. Cară cu el prune din livadă. Le duce la Bucureştişi le vinde la periferie, direct din maşină. E cunoscut încartierul de blocuri dărăpănate : Hai la Hop spungospodinele, că are prune bune, halal să-i fie, iese unmagiun să te lingi pe bot.

Nea Simion are un copil ambliob : mergeciudat şi-şi schimonoseşte gura dar nu reuşeşte săscoată nici un sunet. În schimb ştie să citească iar taică-su e tare mîndru de asta.

Cum a văzut plăcuţa Trabantului, Costel s-aluminat tot de parcă s-ar fi întîlnit cu cine ştie ceminunăţie a lumii. S-a apropiat de ea, a mirosit-o, apipăit-o pe rînd cu degetele de la fiecare mînă, apoi cupalma. A lins pe rînd, cu limba, cele trei litere şi-unzgomot necunoscut i-a ieşit din gîtlej. Nea Simion aînlemnit.

A doua zi, dis de dimineaţă, din livadaţăranului, un glas limpede, puternic şi imperativ strigala intervale regulate Hoop! Hoop! Hoop! Glasul era atîtde speriat încît îţi venea să crezi că au năvălit hoţii laprune. De sus, din foişor, lui nea Simion nu i-a venit să-şi creadă ochilor şi urechilor : Costel patrula ţanţos prinlivadă şi, fără-ndoială, ţipetele ieşeau din gîtlejul lui.

Nea Simion e în al nouălea cer de bucurie :mai bun paznic nici că se poate. Să-i dea Dumnezeusănătate computerului ăluia care a făcut o astfel deminune. Şi nea Simion, care e tare bisericos, se duce lapărintele Tache şi insistă pînă cînd acesta acceptă(contra cinci kilograme de prune) să dea acatist pentrucomputerul de la circa de poliţie rutieră.

Seara, în pat, nea Simion se gîndeşte la coanaParaschiviţa, răposta lui soţie şi-şi închipuie că tare s-ar fi bucurat să afle de Costel că a rostit primul cuvîntdin viaţa lui. Şi este sigur că femeia inimoasă ar ficroşetat cîteva mileuri pentru computerul salvator care,cu mintea lui mecanică, a cules din neant cele trei literecare-i plac atit de mult fiului lor încît le repetă toatăziua, ba chiar şi noaptea în somn, cîteodată.

Dar nici acatistul meu nu-i mai prejos camileurile, îşi zice nea Simion şi adoarme.

Cons Cons Cons Cons Constttttantin ABĂLantin ABĂLantin ABĂLantin ABĂLantin ABĂLUŢUŢUŢUŢUŢĂĂĂĂĂ

K

Acolada nr. 1 - ianuarie 2009 11Acolada nr. 2 - februarie 2009

al proletcultului”. Nici Blaga nu scapă de blamul de a sefi apărat de Beniuc, trimiţînd un memoriu la CC.

Ca să fie şi mai limpede pentru lexicografele sus-numite că asocierea realismului-socialist cu curentelemoderniste este o aberaţie, o să dau un citat decupat deV. Spiridon din culegerea de articole Noi şi neobarbarii,ESPLA, ’57, de Petru Dumitriu, „vedeta” literară aobsedantului deceniu: „Prin «modernism» înţeleg mereuliteratura şi arta întemeiată pe o concepţie iraţionalistăasupra lumii, pe ruptura totală cu tradiţia şi care seadresează unui public restrîns (…): tot ceea ce cred cătrebuie depăşit pentru a edifica literatura şi arta celei dea doua jumătăţi a veacului XX”. Iar în acţiunea deedificare, se explica autorul romanului Drum fără pulbere,trebuiau depăşite arta non-figurativă, muzica atonală, arta«universului absurd», letrismul şi alte asemenea. Nu numaică modernismul era asociat cu formalismul, cudecadentismul, cu evazionismul, dar o astfel de etichetăîl desfiinţa pe autor. Forma nu trebuia să-l stînjeneascăpe muncitorul abia alfabetizat. Aşa proceda Nina Cassian,scriind „poezuţa” Ţara noastră-n sărbătoare, circulînd peInternet spre rîsu-plînsu românilor din diasporă: „Dîrzostaşul sovietic/ Ne-a adus lumina/ Azi muncesc cu dragşi spor/ Cîmpuri şi uzina.// Ţara noastră-n sărbătoare/Steaguri mari desface/ Ţie ţi le dăruim/ Stalin, steag depace.// Stalin, ţara te slăveşte/ Marele tău nume/Străluceşte neînvins/ Soare peste lume”.

În holul Universităţii „Al.I. Cuza”, la avizier, a fostrecent afişată o invitaţie la acţiunea intitulată Săptămînamemoriei. Dacă alumnilor li se repartizează numai osăptămînă, din cele 52 ale anului, pentru o picătură dememorie, nu-i de mirare că gardiştii culturali dinobsedantele decenii li se par avangardişti.Cele mai bune cărţi scrise în regimul defunct sînt aceleacare au făcut un proces al comunismului , în răspăr faţăde canonul realismului-socialist.

Acolada nr. 2 - februarie 2009

ItinerItinerItinerItinerItinerarii plasarii plasarii plasarii plasarii plasticeticeticeticetice

12

GheorGheorGheorGheorGheorghe Ilea, schiţă pentrghe Ilea, schiţă pentrghe Ilea, schiţă pentrghe Ilea, schiţă pentrghe Ilea, schiţă pentru poru poru poru poru portrtrtrtrtreeeeettttt

Intr-o perioadă maitimpurie a creaţiei sale,Gheorghe Ilea apărea ca

de la desen la pictură, de la colaj la instalaţie, de la performance la filmul video şide la nota de jurnal intim la confesiunea publică.În noua configuraţie a intereselor şi a cercetărilor sale artistice, expoziţia întitulatăFînul şi deschisă cu mai mulţi ani în urmă la Bucureşti, chiar dacă nu foloseştenemijlocit toate formele de comunicare amintite, ea stochează, în memoria materialăa exponatelor luate în parte, dar şi în memoria subtilă a întregului, o impresionantăexperienţă a limbajelor, a tehnicilor şi a meditaţiei artistice pe care pictorul o faceca pe un exerciţiu constant de maturitate artistică. Şi, în această perspectivă,expoziţia are mai degrabă respiraţia prospătă a unui act existenţial decît înfăţişareaseveră a unui eveniment cultural. Cele cinci planuri pe care ea se sprijină sîntdeopotrivă planuri ale expresiei, componente formale cu funcţii spiritual-simboliceşi articulaţii organice ale unei structuri care creşte asemenea unui organism viu.Expoxiţia lui Ilea apare, astfel, ca un mic tratat de ontologie prin care se dezvăluieîntregul scenariu al devenirii unui cosmos foarte clar definit şi cu o puternică legitateinternă. Primul nivel este acela al materialelor perisabile, al panourilor de hîrtieobţinute prin colaje oarecum aleatorii şi care semnifică volatilul şi amorful, substanţavulgară şi materia spirituală necoagulate încă şi fără un vector formal anume.Expresie a jocului şi a spontaneităţii, aceste structuri incipiente pot fi oricînddestrămate şi refăcute în alt cod, prin simple permutări şi redistribuiri ale modulilor.Următorul nivel este unul al expresiei pure şi el depăşeşte treapta materiei expliciteşi pe aceea a colajului mecanic pentru a trece, mai departe, într-un plan simbolic şiîn unul al sugestei imateriale. Hîrtiei amorfe, perisabile şi derizorii, care poartă înpropria sa substanţă germenele disoluţiei, îi este preferată acum suprafaţa perfectă,imaculată şi abstractă a pînzei. Materialitatea acesteia dispare în faţa absolutei

P P P P Paaaaavvvvvel ŞUŞARĂel ŞUŞARĂel ŞUŞARĂel ŞUŞARĂel ŞUŞARĂ

un foarte viguros pictor şi atît. Aşezat în marea tradiţie a picturii ardeleneşti, încare observaţia formei se conjugă permanent cu paroxismele cromatice ale unuiexpresionism nordic şi cu o energică dezlănţuire a tuşei, el părea să fi optat fărăezitări pentru un spaţiu estetic, moral şi expresiv cu o puternică amprentă regională.Iar izolarea sa la Zalău, în judeţul Sălaj, unde nici pe departe nu există o atmosferăartistică şi culturală comparabilă cu cea din marile centre universitare, ducea şi eacu gîndul la o carieră sigură în limitele enunţului şi la o demonstraţie consolidatăcu încă un exemplu convingător că orizontul plasticii transilvane are un metabolismpropriu. Că marile sale argumente sînt trăirea intensă, dezavuarea subtilităţilor derecuzită, priza puternică la materie şi o anumită violenţă a expresiei. Faptele n-auevoluat, însă, tocmai atît de previzibil. Şi asta pentru că Gheorghe Ilea, cu toatăizolarea sa, nu este în nici un fel pictorul tradiţional, scufundat definitiv în lumeatabloului şi, prin consecinţă, lesne de urmărit, uneori chiar anticipîndu-i mişcările.In absolut, el nici nu este un pictor în sensul comun al cuvîntului, ci doar foloseştepictura sau, mai exact, strategiile consacrate ale acesteia, pentru a se apropia deviaţa inaparentă a lumii vizibile şi a celei imaginare, pentru a se defini pe sine înmarea economie a realului tangibil şi a visului şi, nu în ultimul rînd, pentru acomunica, aproape în stare de inocenţă, un segment din experienţa acestei apropieride miracol. Fire dinamică şi reflexivă, pămînteană şi eterică, animată de rigorigospodăreşti şi pulverizată în reverii şi în imprevizibile combinaţii onirice, aşa cumuşor se poate observa şi din confesiunile şi din reflecţiile sale scrise, Gheorghe Ileaa îmbrăţişat şi un vast perimetru al manifestărilor plastice. Nefiind înteresat de unlimbaj anume, ci de forma optimă prin care poate dialoga cu lumea din jur şi, maiapoi, prin care îşi poate dezvălui credibil propria lui lume fabulatorie, afectivă şimorală, el a recurs, în ultimii ani, la toate mijloacele pe care le-a avut la îndemînă:

Romulus Rusan, Cronologia şigeografia represiunii comuniste înRomânia. Recensământul populaţieiconcentraţionare (1945-1989), EdituraFundaţiei Academia Civică, 2007

Romulus Rusan (Colaboratori IoanaBoca, Virginia Ion etc. sub direcţia lui...),România în timpul războiului rece. Scurtăcronologie a evenimentelor, istituţiilor şimentalităţilor (1945-1989), EdituraFundaţiei Academia Civică, 2008

Adrian Dinu Rachieru, McLumea şiCultura Publicitară (Zece eseuri desprepsihosociologia publicităţii) EdituraAugusta; Artpress, 2008.

O carte de eseuri dedicate„publiculturii” şi brand-urilor, inclusivaceluia de ţară, unele publicate în

premieră în Acolada, se ocupă, printre altele, şi debrandul EminescuEminescuEminescuEminescuEminescu, punând în discuţie imagineamarelui poet în contemporaneitate.

Constantin Trandafir, Cititul cărţilor– Poezia. De la Nichita Stănescu până înprezent, Editura Premier, 2006.

Cititor pasionat, după propia-imărturisire, autorul se apleacă deaceastă dată asupra poeziei, de lablondul Nichita şi până la Florin Dochiaşi Adrian Urmanov.

Ion Papuc, Scriitorul de filozofie,România Press, 2008.

„Cele 18 eseuri cîte numără volumul(...), confirmă deprinderea autorului de anu scrie decît despre oameni sauprobleme care îl preocupă. ...De fiecaredată autorul este personal şineconvenţional. În plus, e neconformist

prin îndrăzneala cu care ştie să fie eretic în raport cudogmele ideologiei dominante.” (Sorin Lavric)

Vasile Igna, Lumina neagră, EdituraLimes, 2008.

Un poet discret, caligraf de fineţe,imagist de cele mai multe ori (aflat la cel

de al tresprezecelea volum de versuri): „Lucrurileîntunecate se tulbură/ ochii oblici ai stelelor se închidca nişte/ ferestre trântite de vânt, pietrele din/ grădinăse fac pâini cu coaja moale/ şi-n albia pârâului/ curgevinul negru al răscumpărării” (Iarăşi coboară).

Vasile Dan, Poem Vechi, Cu o postfaţăde Al. Cistelecan, Editura Dacia, 2005.

„Un echinoxist rătăcit în afaragrupării şi poate tocmai de aceea maiortodox decât cei dinăuntru”, după cumîl caracterizează Al. Cistelecan. „Scriu unvers – se destăinuie poetul – / el ia forma

mâinii care îl scrie/ a inimii care bate...”

Ion Beldeanu, Chiar dacă? (poeme),Editura ARTPRESS, 2008.

„E un poet care şi-a inventat opostură, un spaţiu, un stil”, spune IoanMoldovan despre poetul de la Suceava.„Peste cerneala emoţiilor ce riscă săpăteze pagina, poetul presară cu eleganţăcenuşa absorbantă a unei lucidităţi bine

antrenate în operaţiunile de temperare a exhibăriisinelui”.

CărCărCărCărCărţi ţi ţi ţi ţi r Căr Căr Căr Căr Cărţi ţi ţi ţi ţi r Căr Căr Căr Căr Cărţi ţi ţi ţi ţi r Căr Căr Căr Căr Cărţi ţi ţi ţi ţi r Căr Căr Căr Căr Cărţi ţi ţi ţi ţi r Căr Căr Căr Căr Cărţi ţi ţi ţi ţi r Căr Căr Căr Căr Cărţiţiţiţiţi

K

Octavian Doclin, Golf în retragere,Antologie bilingvă româno-germană deAda Cruceanu, în traducerea lui HansDama, Editura Anthropos, 2008.

„Figura centrală a poeziei lui O. D., aimaginarului său poetic este acest joc altimpurilor care-l face să vorbească de

«vechimi viitoare», să-şi retrăiască moartea prinprofeţie...” (Mircea Martin).

Cornel Cotuţiu, La noi (adicăpretutindeni), Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008.

„Am încercat de fiecare dată, în oricespaţiu unde m-am oprit, alături de români,să-mi întemeiez o diafană locuire de sufletşi spirit”, mărturiseşte autorul acestorimpresii, reportaje, însemnări, comentarii

despre călătoriile într-o străinătate mai „de acasă” decâtCanada, ţară evocată într-o carte anterioară.

Codruţ Constantinescu, A trăi pentrua citi – cărţi, istorii, portrete, Editura Carta-Graphic, 2008.

O lectură instructivă ca lectură deplăcere, îşi intitulează Liviu AntoneseiPrecuvântarea, remarcând totodată că

majoritatea cărţilor despre care vorbeşte autorul nu aufost încă traduse în limba română, surpriză la care seadaugă de asemenea „calitatea scriiturii”.

CărCărCărCărCărţi ţi ţi ţi ţi r Căr Căr Căr Căr Cărţi ţi ţi ţi ţi r Căr Căr Căr Căr Cărţi ţi ţi ţi ţi r Căr Căr Căr Căr Cărţi ţi ţi ţi ţi r Căr Căr Căr Căr Cărţi ţi ţi ţi ţi r Căr Căr Căr Căr Cărţi ţi ţi ţi ţi r Căr Căr Căr Căr Cărţiţiţiţiţi

Constantin Cubleşan, Eminescu încomentarii critice, Editura Grinta, 2008.

„Dacă dl. C.C. nu e partizanul uneiorientări anume în eminescologie, el nue nici indiferent la materialul investigat,găsind întotdeauna cumpăna dreaptă ajudecăţii contribuţiilor”. (TheodorCodreanu)

Ion Baias, Ars, Editura Dacia, 2006Până în ultimele zile de viaţă, Baias

şi-a scris obişnuitul lui articol în ziarulsătmărean. Asta s-a văzut, fiind un actpublic. Şi bănuiesc că, tot până în ultimelezile de viaţă, a scris şi poezie, pentru căpoezia era oxigenul şi sângele, viaţa lui.

Valentin Predescu, Temniţa şi Gustul,Editura Tiparg, 2008.

„Extrem de exigent cu sine, cu unsentiment al dreptăţii exacerbat (...) şi deo modestie ieşită din comun, V.P. a

publicat foarte puţin şi foarte rar, preferând să-şitransforme existenţa în poezie.”

Diana Corcan, Corabia pisicilorgalbene, Editura Brumar, 2008.

„...Un f luid biografic trece prinsubtextul tuturor poemelor şi le ţine pe unportativ de unitate; (...) biografia rămânestrict interioară, fără context şi mutată înhimeric.” (Al. Cistelecan)

N. Roşioru, Excursia, Editura Egal,2008.

„Fiecare text propune o meditaţie petema destinului preadolescenţilor: un băiatîşi schimbă brusc comportamentul (...), unaltul are nevoie de o sumă uriaşă pentru a-şi cumpăra o bicicletă, iar altul, pasionatde aparatele de radiocu tranzistori,

stârneşte compasiunea şi mirarea noastră într-un secolal miniaturizărilor” (I. Dănilă).

Ion FLOREA Ion FLOREA Ion FLOREA Ion FLOREA Ion FLOREA

Acolada nr. 1 - ianuarie 2009 13Acolada nr. 2 - februarie 2009

K De la vDe la vDe la vDe la vDe la vorororororbe la fbe la fbe la fbe la fbe la fapapapapapttttteeeeeÎncă din primele zile ale mandatului său de

ministru al culturii, tânărul Theodor Paleologu a produso hemoragie de cerneală în presa cotidiană ca urmarea unei declaraţii surprinzătoare, dacă nu şocante: aceeacă va da în judecată Primăria Capitalei pentru avizulfavorabil dat construirii unui bloc turn în perimetrulprotejat al Şcolii Centrale de Fete. Iată, ne-am spus cutoţii, a apărut în sfârşit cavalerul gata să se ia la trântăcu hidra sistemului ticăloşit. Am aşteptat cu sufletul lagură acest proces pentru sănătatea arhitectonică aBucureştiului (şi nu numai), dar degeaba. După aproapedouă luni de la acel impresionant exerciţiu de bărbăţieretorică, nimeni nu a mai auzit despre duelul în instanţădintre minister şi primărie, ba chiar, în urmă cu câtevazile, în frumoasa tradiţie a ultimilor ani, încă o clădirede patrimoniu locuită de persoane fără adăpost, a fostmistuită după ce s-a aprins din senin.

În cele două luni de mandat ale lui TheodorPaleologu, o singură idee a răzbătut dinspre ŞoseauaKiseleff cu oarecare claritate: aceea că principalaprioritate a noului ministru este legată de salvareapatrimoniului. Nobilă intenţie, voinţă (politică) există,rămâne de văzut cum stăm cu putinţa. În condiţiile încare competenţele ministrului în materie de patrimoniutind periculos către zero (dovadă anunţul că va da înjudecată Primăria, mă şi mir că în condiţiile legislaţieiactuale nu l-a dat Primăria în judecată pentru aceastăafirmaţie), speranţa se leagă de colaboratorii săiapropiaţi. Nu ştiu şi nici nu mă interesează cine suntconsilierii domnului Paleologu în materie de protejarea patrimoniului, dar mi-e destul de limpede că nici einu sunt cine ştie ce lumini în domeniu. Altminteri, s-arfi găsit vreun Lascăr Catargiu care să-i spună juneluidemnitar „Majestate, aiasta nu se poate”, în privinţaprocesului cu primăria. Mai mult, înainte de a da înjudecată primăria, ministrul ar fi trebuit să-l de afară(dacă avea vreo bază legală) pe subordonatul său de laDirecţia de Cultură, Culte şi Patrimoniu CulturalNaţional a Municipiului Bucureşti (dacă are vreoimportanţă, numele său este Ştefan Damian) care şi-adat şi el acordul –solicitat de lege – pentru tot felul dedemolări dubioase şi amplasări de noi edificii în spaţiide protecţie ale monumentelor istorice. Situaţii cu atâtmai ciudate cu cât, se pare, Comisia Naţională aMonumentelor Istorice ar fi avizat negativ unele dintreaceste proiecte. Dar, potrivit legislaţiei actuale, avizulCNMI are doar rol consultativ.

Nu am niciun motiv să mă îndoiesc de buneleintenţii ale ministrului Theodor Paleologu. Degradareaaproape zilnică a patrimoniului naţional nu poate lăsape nimeni indiferent. De altfel, şi predecesorii săi înfuncţie s-au izbit de aceleaşi probleme. Îmi amintescacum de bătălia purtată de Mona Muscă pentrustoparea construcţiei unei săli de sport în imediatavecinătate a mormântului poetului Lucian Blaga. Dinpăcate, Mona Muscă a părăsit foarte repede funcţiade ministru al culturii, ştiu că făcuse toate demersurileposibile pentru a proteja mormântul şi mai ales voinţatestamentară ale lui Lucian Blaga, dar sincer nu am

mai aflat cum s-a încheiat această istorie. Cert este cătapajul mediatic a încetat. Sper să fie un semn bun.

S-a dovedit cu asupra de măsură ca actualulcadru legislativ nu poate asigura protecţiamonumentelor istorice. În joc sunt mulţi bani şi multeinterese, iar legea are suficiente spărturi prin careafaceriştii veroşi pot transforma clădiri de patrimoniuîn ruină pentru a construi pe amplasamentele lorblocuri şi ansambluri comerciale. Teoretic, deţinătorulunei clădiri de patrimoniu are datoria de a o întreţine.Directorii Direcţiilor Judeţene de Cultură trebuie, prinfişa postului, să inspecteze aceste clădiri, să deaamenzi dacă ele nu sunt bine întreţinute şi chiar sădeschidă procese penale proprietarilor, dacă seconstată că se produc distrugeri cu bună şiinţă.Aparent totul este logic şi clar. În realitate nimic dintoate astea nu se întâmplă. Un proprietar care vrea sădistrugă o clădire de patrimoniu nu va face niciun felde reabilitări. Va spune că momentan nu are bani, darcă se va ocupa în viitorul apropiat. Mai mult, plin degenerozitate, va oferi clădirea aflată deja într-o starecritică, unor oameni fără căpătâi cărora le va sugeradiscret să o distrugă din interior. Toate controaleleDJCCPCN se opresc la exteriorul clădirilor, accesul îninteriorul proprietăţilor private fiind interzis. Înmomentul în care, practic, nu mai există decât pereţiiexteriori, izbucneşte din senin incendiul izbăvitor careaduce fosta clădire în stare de colaps. Terenul pe carese afla devine practic viran, numai bun pentru înălţareaunei clădiri moderne. Proprietarul va plânge cu lacrimide crocodil în faţa camerelor de la Pro TV, iar de a douazi dimineaţa se va apuca vârtos de muncă. Să mai uitede necazuri. Fapte de acest fel s-au petrecut o mulţimeîn ultimii ani. Până acum nimeni nu a fost tras larăspundere. Făcând o simplă plimbare pe oricare dintrearterele centrale ale Bucureştiului, se văd la tot pasul,ca nişte carii ascunse în spatele unor garduri cât maiînalte, fundaţiile unor viitoare clădiri ce se vor înălţape locuri unde până mai ieri şedeau mândre splendideedificii ale Bucureştiului interbelic.

Ce trebuie făcut pentru ca protejarea clădirilorde patrimoniu să nu mai rămână la stadiul de declaraţiide bune intenţii? Categoric, trebuie schimbatălegislaţia în domeniu, astfel încât fiecare spărtură a legiiactuale să fie acoperită. Apoi trebuie introduse pedepsepentru funcţionarii care, cu bună ştiinţă, dinnepricepere sau din naivitate dau rezoluţii ostileinteresului salvgardării patrimoniului naţional. Estegreu de închipuit că la Paris, funcţionari ai MinisteruluiCulturii şi ai Primăriei ar putea bate palma pentru aînălţa un zgârie nori în coasta Arcului de Triumf sau înMontmartre. La noi, astfel de apariţii stranii nu doar căsunt posibile, dar reprezintă regula.Deşi nu am motive să îi port vreo simpatie lui TheodorPaleologu, îi doresc sincer să aibă puterea să treacă dela vorbe la fapte!

T T T T Tudorudorudorudorudorel URIANel URIANel URIANel URIANel URIAN

sale monotonii, iar tonurile cromatice crude şi fărăvreun suport figurativ capătă şi ele, prin raportare latehnica directă a colajului, o impersonalitate rece şinu lipsită de o anume sălbăticie. Expresionismulabstract al acestui nivel, faptul că tonul, suprafaţa şituşa îşi sînt suficiente sieşi, plasează aceastăcomponentă a expoziţiei în zona limbajului pur şi viril,sub al cărui impact materia gregară fecundează şiaspiră la rezoluţia ultimă a formei. Cel de-al treilea nivel,reprezentat printr-o singură lucrare, şi anume prin Şură,este punctul apoteotic al întregii expoziţii. Ocapodoperă în cel mai strict înţeles al cuvîntului,această lucrare este chiar spaţiul în care tensiunileanterioare s-au revărsat şi s-au împlinit. Fără a aveanimic spectaculos ca reper exterior, această lucrare -nimic altceva decît un joc de orizontale şi de verticale,de suprafeţe şi de volume, de plin şi gol, de cald şi rece,de tentă plată şi tuşă carnală - reprezintă, în snsamblu,un univers copleşitor în care forţa şi graţia, siguranţaşi ezitarea, lumina şi întunericul, echivocul şi iubirease împletesc într-o adevărată simfonie. Reprezentîndpur şi simplu textura unui perete din bîrne , accidentatde o uşă minusculă sau de o coadă de coasă, Şura nueste numai o lucrare în care materialele picturii, tehnicaşi limbajul îşi găsesc o puternică justificare, dar şi unacare, prin toate coordonatele ei, trece dincolo de totceea ce este material, tehnică şi limbaj autonom înpictură. Ea reprezintă, fără nici o îndoială, una dintrecele mai impresionante sinteze din pictura noastră deastăzi.

Nivelul următor, cel de-al patrulea, este unul sincreticşi, într-o oarecare măsură, neconvenţional.Cele cîtevamici instalaţii răspîndite prin galerie încearcă să fixeze,într-un topos spaţio-simbolic, însuşi elementul în jurulcăruia s-a construit întreaga expoziţie: Fînul. Scos dinrealitatea sa peisagistică şi din funcţia sa strict furajeră,el este un fel de substanţă vitală pentru un ritmexistenţial nesfîrşit, un flux energetic şi moral în funcţiede care o comunitate utopică îşi reglează respiraţiacosmică şi-şi fixează ritmurile ceremoniale. Fînul este,aşadar, pentru Gheorghe Ilea, un furaj cvasi-mistic princare el îşi alimentează reveriile şi prin care se convingepe sine însuşi că visul are consistenţa realităţiitangibile. Şi, în sfîrşit, cel de-al cincilea nivel este acelaal unui spaţiu cu o puternică amprentă temporală. Esteun nivel al memoriei, al nostalgiei, al afectului şi al uneizădărnicii împăcate. Recuperînd din depozitele cuamintiri sau, pur şi simplu, din podurile şi din ungherelecopilăriei, obiectele unei vîrste pierdute, ale unui Edenaburit (şi în această vîrstă se regăsesc deopotrivăspecia şi individul), Ilea dă întregului un aer meditativşi melancolic.Tablourile mici şi cuminţi, naturile staticeşi motivele ornamentale, acompaniate de texteînduioşătoare, asemenea celor scrise pe carpetele deetamină, aduc totul, de la înălţimea marilordemonstraţii, la căldura unei case de ţară învăluită într-o lumină crepusculară. Iar pe Gheorghe Ilea oasemenea experienţă îl aduce direct în prim-planulartei noastre de astăzi.

AAAAAVVVVVANPOSTANPOSTANPOSTANPOSTANPOST

Acolada nr. 2 - februarie 200914

Iluzii, hIluzii, hIluzii, hIluzii, hIluzii, hybris şi nosybris şi nosybris şi nosybris şi nosybris şi nostttttalgii litalgii litalgii litalgii litalgii literererererararararareeeeePanorama actuală a culturii române, substanţa

şi mecanismele care îi permit să fie o suprafaţă permeabilăpentru fenomenele mai largi, propuse de dimensiunea geo-politică şi antropologică a devenirii, lasă permanent locpentru o discuţie cu multiple faţete: ce anume din instituţiaculturii (şi, implicit, a literaturii) şi mai ales cât dinconstructul ei aparţine istoriei? Este foarte adevărat că îndinamica procesului de creaţie, în sincronie şi în diacroniedeopotrivă, fundamental rămâne mai vechiul binomcultură-civilizaţie, veşnic reîmprospătat prin accepţiunilefiecărei generaţii şi prin cutumele epistemologicesuccesive. Iritarea care marchează, uşor agresiv,dezbaterile din jurul ideii de evoluţie a fenomenului literarromânesc tocmai de aici pare să pornească: astăziprimează, în discursul exegetic obişnuit, un fel delamentaţie globalizată cu privire la incapacitateaidentităţii noastre culturale de a-şi marca limpede, fărăinhibiţii şi alienări ideatice, spaţiul de intrare în mai largaparadigmă culturală europeană. Căutarea porţii principalese prelungeşte prea mult şi riscăm să recompunem,asimilând tristeţea de cuviinţă, parabola kafkiană a omuluide la ţară etern rămas în faţa porţii unice a Legii. Trăim,din nefericire, un timp nevralgic, ne asumăm convenţiileexterioare din mers şi, mai grav, nu reuşim – spun analiştii– să ne debarasăm de segmentele viciate şi de conceptelesau atitudinile care au făcut carieră în epicentrulsistemului totalitar, transformând, ani în şir, literaturaromână în producţie de surogate.

La o analiză lucidă însă, excesele de nostalgii,privirea aruncată cu disperare spre a reconsidera şi areactiva exclusiv spaţiile cu desăvârşire pozitive şiîmplinitoare ale geografiei noastre culturale, precum şi unmai vechi obicei neaoş de a miza, din când în când, înregim de urgenţă, pe revirimentul diviziunilor perifericesau pe memoria artistică de sertar, au confiscatdemnitatea instituţiei culturii române. Cum ceva trebuiasă se întâmple pe acest traseu derutant, anii din urmă auadus pe scenă oameni şi cărţi care, în miezul lor, fac ţăndăricomodităţile noastre de lectură, se emancipează de subpovara regulilor de receptare prestabilite şi boicotează –cu sistem şi parodiind trunchiul comun –, paradigmele lacare discursul literar românesc este conectat.

Din ce în ce mai interesante sunt intrărilearistocratice în spaţiul culturii ale unor cărţi-spectacolaşezate ca praguri atitudinale spre reevaluarea procesuluilecturii aplicat fenomenului artistic autohton. Evident,cărţile nasc porţi posibile de intrare în firesc. Unbinemeritat flux de interpretări, ataşamente sau firavedespărţiri a stârnit în rândul criticilor (dar şi printre cititoriicu apetenţă pentru rafinamente intelectuale) cartea luiEugen Negrici, Iluziile literaturii române (CarteaRomânească, 2008), cu siguranţă un moment de referinţăîn reaşezarea protocolului receptării literaturii naţionaleîn devenirea ei. Iluziile literaturii române este, cu siguranţă,una dintre cele mai răsfăţate cărţi dintre cele apărute înultimii ani, primită ca o posibilă placă turnantă în demersulexegetic contemporan. Ne încearcă un vag sentiment dehazardare prin chiar îndrăzneala de a adăsta asupraacestui volum tocmai acum când, încet-încet, autorul şiopera lasă loc tăcerilor meditative construite pe îndeletede jur împrejur… Numai că, involuntar aproape, suntemtentaţi să aşezăm demersul lui Eugen Negrici în paralelcu unul similar prin debuşeul intelectual care i-a datnaştere: vorbim despre Istoria secretă a literaturii românea criticului Cornel Ungureanu, volum care, la rândul lui,s-a plasat în centrul de interes al exegeţilor prin aceeaşiarticulaţie: tentaţia spectacolului interior găzduit de istorialiterară, pe toate palierele ei. Cornel Ungureanu miza, cuprioritate, pe contextele receptării, atribuind rolhegemonic subteranelor, zonelor nedecriptate încă alerelaţiei dintre actanţii culturii şi vocaţia lor de a staîmpreună într-un construct social, ideologic, estetic, politicşi religios. Ne puneam atunci problema şanselor pe careun atare gest exegetic scormonitor le-a dat literaturiinoastre, mult prea des stigmatizată pentru personalitatea-i doldora de complexe şi, pentru moment, suferind de unşir întreg de blocaje şi angoase care strămută până şiimaginarul creator pe un teren minat şi insuficient fertilsub raportul plasării în universalitate.

Iată că, la puţină vreme după apariţia Istorieisecrete…, Eugen Negrici propune Iluziile literaturiiromâne… şi nu putem să nu ne punem problema„anecdoticului” din miezul acestei învecinări delocaccidentale: dacă un autor marşează pe puterea deseducţie a ascunsului, a culiselor plurale şi dense aleliteraturii, multă vreme tabuizate, dar care pot regeneramituri culturale, celălalt mizează, paradoxal, pe nevoiadestrămării miturilor „ascunsului” şi pe emanciparea desub orice tip de canon zămislit diacronic în agora culturii.Prin urmare, cineva restabileşte şi limpezeşte alianţe,altcineva le invocă spre a le scoate din canon,

destrămându-le sau, măcar, contestându-le efectelecunoscute.

Este foarte adevărat că eficienţa unor ataridemersuri vine din capacitatea spiritului receptor de aaccepta alternativa la orice tip de latenţă sau decomoditate şi este demnă de admirat orice luare de poziţienouă ca instrument şi ca mecanism, câtă vreme suntemîncă supuşi unor mimetisme de interpretare care nu maipot produce surpriză şi nici nu mai reuşesc să fie profitabileca efect asupra imaginii/conştiinţei naţionale.

În ceea ce ne priveşte, mărturisim a fi parcurscartea lui Eugen Negrici, cu toate simţurile la pândă, îndouă rânduri şi de pe poziţii oarecum diferite, în funcţiede care s-au conturat achiziţiile asupra cărora stăruim aici.

La o primă lectură, „Iluziile literaturii române” nis-au înfăţişat exact aşa cum autorul însuşi spera pentruîntâlnirea cărţii sale cu cititorul: ca un moment de„destrămare a vrăjii”, un gest cultural de scuturarezdravănă a mentalităţii generalizate cu privire la instituţiaculturii române. La a doua lectură însă, poate şi niţel camîncordaţi interior de prea multele reliefuri literaredescoperite a fi ratate sau mutilate ca esenţă decongruenţele cu timpul istoric (în opinia istoricului literar),am rămas cu gustul amar de a fi constatat că algoritmulpe care Eugen Negrici l-a ales nu ne permite admiraţiapână la capăt şi creează breşe de acceptare: nu cumvaîntregul construct este mult prea aservit ideologicului,autorul pornindu-şi toate gesturile analitice de foartedeparte, subminând însuşi principiul vocaţiei, al haruluifiecăruia dintre scriitorii evocaţi? Nu cumva, în dorinţa –remarcabilă! – de a stimula semnele de întrebare care potconstrui noi sisteme de percepţie a actului cultural, autorulobligă literatura să fuzioneze identitar cu socio-politiculşi scriitorul să fie numainumainumainumainumai prizonierul sistemului activ într-un timp sau altul al traiectului istoric? Este, oare,acceptabilă şi firească această pornire unidirecţională aanalizelor dinspre contextul socio-politic şi larg biograficcătre estetic, precum şi aservirea totală a scriitorului – cutoate funcţiile sale ceremoniale! – unui perimetru adeseamalign şi debusolant pentru creator precum cel desemnatde Cetatea şi Timpul istoric, cu toate alianţele şi nevrozelelor, cu subteranele şi, mai ales, cu toate bolile loridentitare? Sunt întrebările de fond care, până la urmă,aşezate ca posibile zone nevralgice, nu au făcut decât săconvertească Iluziile… într-un nucleu şi mai incitant.Autorul, ale cărui volume ne-au populat adesea, ca repere,pregătirea filologică, propune acum un discurs alternativ,din categoria „bobârnacului” cultural care predispune la„polemici cordiale” – ca să-l parafrazăm pe un ilustruscriitor, din păcate aşezat cam grăbit la index de cătreEugen Negrici…

Două dintre aserţiunile istoricului literar le-amintuit ca posibile toposuri ideatice din esenţa cărorapornesc prelucrările teoretice ale evoluţiei literaturiiromâne şi subscriem la ele fără rest. Pe de o parte, EugenNegrici decretează: „Nu cunosc ceva mai paralizant pentrucreator decât sentimentul unui precedent incomparabil”;într-un alt loc, avertizează că „Istoriile noastre literare,defectuos alcătuite şi rău concepute, sunt failibile nu atâtprin lacunele şi inexactităţile lor, cât prin surplusul de dateculturale, de nume proprii şi de figuranţi care inducsenzaţia amăgitoare de opulenţă”. Prin urmare, suntem înfaţa unei poziţionări cel puţin curioase a instanţei critice:între tentaţia aproape solemnă de a regândi (deşi indirect)autonomia eului creator, capacitatea lui de a acţiona liberde povara aşezării într-un obligatoriu arbore genealogical creaţiei (în care îndepărtarea de nucleele deja validatenu face decât să pulverizeze valoarea şi să zădărniceascăputerea constructivă a comparaţiei) şi, respectiv,constatarea că aşezarea în ordinea istorică aevenimentului cultural a suferit la noi, dintotdeauna, depogorârea hazardului sau, mai grav, de aglomerarea deartificii prin care se cosmetizează golurile literaturiiromâne, până şi ele oarecum calchiate după mode venitedin exterior.

Mărturisim că ne-am lăsat absolut seduşi de ceeace autorul plasează între graniţele teoretice ale demersuluisău, erudiţia fiind vădită şi firească la un cercetător perfectaşezat în datele cutumiare ale culturii române şi căruiapare că mai nimic nu îi este străin, însă păstrăm un şir derezerve clare cu privire la aplicarea instrumentarului alespe anumite segmente ale istoriei literare. Constructulideatic este ireproşabil, dar privirea insistentă şi pe alocuriaproape disperată, de-a lungul şi de-a latul fenomenuluicultural autohton, spre a găsi zonele nevralgice care săslujească intenţiei, ni se pare oarecum forţată. O întrebarene stăruie în minte: ne putem, oare, permite – la nivelulliteraturii şi al artei în general – să dărâmăm cetăţi fără săfim capabili să aşezăm altceva credibil în loc?

Eugen Negrici permite ca experienţa adecvăriiproceselor evolutive ale istoriei literaturii române la

stringenţele momentului de criză identitară să se consumeprin prelungirea argumentativă a unor mai vechisimptome naţionale care necesitau, într-adevăr, luări depoziţie în regim de urgenţă: „Neostenita scenarităromânească (teroriştii, conturile, mineriadele, golaniada,venirea regelui şi a moşierilor, Ialta-Malta, mâna KGB-ului,CIA-ului, Mossad-ului, ungurii, evenimentele din Ardealetc.), ciupercăria idolilor – idola tribus (…), pasiunea cucare ne-am victimizat sau ne-am eroizat şi mai ales vitezacu care am căzut în cursa diversiunilor de tot soiul – toateau avut în spate, ca forme de psihoză colectivă ce sunt,spaime, complexe, reverberaţii de mituri”. Mai mult, unadintre bolile culturale încă neeradicate şi mereu invocatede critic ţine de o mai veche inoculare a unei mentalităţidevenită modus vivendi pentru o întreagă naţiune:asumarea condiţiei de cultură minoră, confiscată depropria-i incapacitate de a-şi etala treptele de profunzime:„Şi la mijloc e acelaşi vechi complex al unei literaturi tinereşi ignorate, care provoacă reacţia orgolioasă a slujitorilorei. Aceştia fie anulează silnic decalajele, fie inverseazăraportul, totul fiind, la urma urmelor, o chestiune de optică.Istoricii noştri literari şi interpreţii fenomenului artisticromânesc au dat rareori la o parte perdeaua de iluzii şimituri de peste literatura română şi e de presupus căaceasta va mai rămâne mult timp acoperită de voaluri.”Ceea ce Eugen Negrici propune, credem noi, princonştiinţa afirmată a proliferării unor mituri răsturnate şia unor standarde mitologice din categoria carenţelorvalorice, ţine nu atât de parodierea lipsei de acţiune acontemporaneităţii, cât de o supralicitare a sociologiculuişi antropologicului, articulate strict pe tiparele istoriei şi,adesea, în detrimentul artei în sine. „Neliniştile, traumele,accidentele istorice, spaimele fiinţei naţionale au secretattoxine sau stimulenţi specifici care au înrâurit, neînchipuitde mult şi până în articulaţiile lui profunde, fenomenulliterar românesc” aminteşte autorul şi argumenteazăprintr-un lung şir de dislocări din condiţia princiară a unorscriitori şi a unor opere pe care ne-am obişnuit să lepercepem drept canon cultural. Fără îndoială, oricescriitor (dimpreună cu opera sa) sălăşluieşte într-o eternăstare de provizorat valoric, arta în genere fiind mereudeschisă strămutărilor perceptive şi predispusă să acceptevariate conotaţii în funcţie de orizontul de aşteptareplămădit de fiecare timp al culturii pe care îl transgresează.Sunt demne de reţinut aserţiunile lui Eugen Negrici cuprivire la hiatus-ul dintre şablonul perceptiv dictat dinexterior (dintr-un exterior conotat politic, preponderent)şi mutaţiile estetice pe care le validează vârstele oricăreiculturi, numai că nu putem fi de acord, în multe locuri, culuxul de a regândi paliere ale literaturii naţionale trecându-le strict prin filtrele socio-politicului şi refuzând mai vecheaconvenţie potrivit căreia, de îndată ce scriitorul şi-adesăvârşit opera, aceasta iese în faţă, reprezentându-l înfaţa publicului receptor, care are dreptul nestăvilit de aintui abia contextele destinului scriitorului şi care nu esteneapărat tentat să suprapună până la identificare joculagonal sau exuberant al societăţii cu jocul ficţional aloperei.

Este necesară, într-adevăr, dezvăluireajudecăţilor de valoare ratate în decursul anilor (unelevizându-i chiar pe Eminescu, Iorga, Philippide), dar punctuldin care se derulează argumentele criticului ni se pareexcesiv aservit diagnosticului pe care Eugen Negrici îlaplică de ani în şir literaturii din perioada totalitarismului.Instrumentarul acesta, analizat la rându-i de cititorii maitineri, este departe de a fi acceptat, oricât de mare estedorinţa de a evada din canoane şi de a construi noi ipotezede lucru. A-l invalida, bunăoară, pe Blaga de pe aceastăpoziţie a analistului politic („Gândirea artistică e stereotipă,trucurile sar în ochi. Senzaţia e de exerciţiu retoric uscatşi, prin repetare, mecanic. Molatic, ceremonios şi înmarginea banalului evoluează şi povestea din Hronicul şicântecul vârstelor, carte care, editată în plin proces degerminare a mitului, a fost tratată imperial de critică”), oridiscutarea felului în care piese de rezistenţă alementalităţii româneşti stau sub semnul unor falsităţi aleconştiinţei (printre altele, cazurile Arghezi, Preda, Eliade,Voiculescu sau, mai recent, Paler) lasă mai degrabă locunui sentiment de sufocare a artisticului prin ideologie,de plată a unor poliţe restante ori de despărţire deghizatăde entităţi incomode actului cultural înalt (în completareastrategiilor din studiile anterioare despre mecanismele şihybris-ul sistemului totalitar, cu actanţii săi de tristăamintire).

Pe de altă parte, aserţiunile lui Eugen Negrici cuprivire la etape şi toposuri identitare precum generaţia ’60,

Diana CÂMP Diana CÂMP Diana CÂMP Diana CÂMP Diana CÂMPANANANANAN(Eugen Negrici, Iluziile literaturii române,

Bucureşti, Cartea Românească, 2008)

(Continuare în p. 23)

ZigzaguriZigzaguriZigzaguriZigzaguriZigzaguriO singură cerO singură cerO singură cerO singură cerO singură certitudinetitudinetitudinetitudinetitudine

Se pare cănici pedagogii nu-imai citesc pe clasiciilor. Dacă i-ar citi, nus-ar limita la jargonulsindicalist cânda b o r d e a z ăp r o b l e m e l eînvăţământului: bani,i n v e s t i ţ i i ,

infrastructură etc. Ar situa în centrul dezbaterilorprofesorul. Într-o epocă asemănătoare în multe privinţecu a noastră, s-a spus apăsat, cu deplină dreptate: „Atâtpreţuieşte şcoala, cât preţuieşte profesorul”. Şi: „Cume nivelul profesorilor, aşa este nivelul oricărui popormodern”. (S. Mehedinţi, Profesorul, temelia tuturorreformelor şcolare, Ed. Socec & Co., p. 6, 8) Autorulînţelegea prin profesor omul capabil să-i educe petineri, sa-i formeze, să le dea „creşterea” potrivită. Omulcare, pe lângă ştiinţă, are metodă, tact, autoritate. Câţidin aceştia sunt azi? Din solidaritate de corp, dinipocrizie, din laşitate, întrebarea e mereu ocolită. Or,adevărul dureros e că în învăţământul actual, mai multdecât în trecutul apropiat, există o mare promiscuitate:inşi calificaţi şi inşi de strânsură; cu însuşirile necesareşi fără; care-şi gândesc activitatea în termeni demisiune şi care şi-o gândesc în termeni de „serviciu”;devotaţi şi superficiali; serioşi şi rigolarzi; exigenţi şiindulgenţi sans rivages; drepţi şi clientelari etc. Dinpăcate, la toate nivelurile, cei din a doua categorie audevenit numeroşi. Această promiscuitate produce înmulte locuri o atmosferă deleteră, de bârfe şicomplicităţi, decepţionantă pentru firile oneste, pentrutoţi cei ce urăsc mediocritatea şi vulgaritatea. Curios,însă, despre asemenea aspecte şi despre altele, carefrânează încercările de reformă, nu se prea discută. Nuse discută, de pildă, despre lipsa de consideraţie la careprofesorii au ajuns în mediile unde funcţionează, despresuspiciunile de incompetenţă şi de corupţie cu care,adesea pe nedrept, sunt priviţi, despre irespectul arătatde propriii lor elevi şi studenţi. E drept, nu o dată, acesteatitudini ofensatoare pentru întreaga tagmă pornescde la situaţia materială, inferioară celei a jandarmilorşi administratorilor de bloc, să zicem. Dar, dacă ar fiabsolut sinceri, profesorii ar trebui să recunoască faptulcă sunt între ei destui avizi de avantaje, versaţi încompromisuri, interesaţi de relaţii cu „lumea bună”,slugarnici faţă de şefii lor (inspectori, directori),„negustori în Templu”, care ignoră că, etimologic,examen înseamnă cumpănă; – acul, limba cântarului,iar cumpăna celui de la catedră, ca şi a judecătorului,trebuie să fie întotdeauna exactă. Sau că unii nu citesc,nu se străduiesc să aibă o opinie personală, nici înmateria lor, nici în plan cetăţenesc. Sau că, vai, plagiază!Pe lângă lamentări, e nevoie deci şi de vituperări. Aşastând lucrurile, nu pot să nu mă întreb de unde începerăul. Începe, cred, de sus, de la universităţi (nu puţineînfiinţate ca să aibă unii unde să predea), care,speculând pofta de diplome ivită după 1990, au primitstudenţi pe toate uşile, – tineri eminenţi, dar şi mulţimediocri, multe „loaze”, pentru bani. Între timp, cum-necum, „loazele” au ajuns medici, jurişti, economişti,ziarişti, politicieni şi, desigur, în lipsă de ceva mailucrativ, profesori. Apoi şi-au luat, pentru etichetă,masterate şi alte titluri. Cine ar vrea să-i descopere îigăseşte cu greu, căci neghina s-a amestecat cu grâulbun, mai vechi sau mai nou. Majoritari acum, ei artrebui să constituie – ironie a vremii noastre! – „temeliatuturor reformelor şcolare”! Parveniţi pe căi lăturalnice,pot avea, oare, nu numai pregătirea necesară, dar şimentalitatea corectă de educatori, de îndrumătorisufleteşti ai celor pe care-i învaţă? Bineînţeles,întrebarea mea e o întrebare de sceptic, unul care,totuşi, e în stare să parieze că nici după proximamajorare de salarii în învăţământ, sănătate etc., ba nicidupă cele viitoare, nu se vor vinde mai multe cărţi şimai multe reviste de cultură!...

VVVVVrăbii, ciori, porrăbii, ciori, porrăbii, ciori, porrăbii, ciori, porrăbii, ciori, porumbeiumbeiumbeiumbeiumbei

Un copil a aruncat pe geam o pungă cu pufuleţi. Cât ainumăra până la cinci, locul unde a căzut a fost acoperitde păsări. Primele au sosit vrăbiile, după ele porumbeii,apoi ciorile, apărute ca din senin. Arogante, acesteaau aterizat în centrul ospăţului, întorcându-se apoi, deaci, spre margini. După fiecare înghiţitură, mai înaintauun pas. Imediat, un porumbel trebuia să se dea la oparte şi mai multe vrăbii să se ridice în zbor. Se roteau

degeaba prin preajmă fără a mai îndrăzni să coboare.Cât despre porumbei, deşi n-au părăsit aria, priveau caspectatori lăcomia ciorilor. Păreau, s-ar putea spune,depăşiţi de situaţie şi resemnaţi. Rar câte unul, probabilfoarte flămând, mai încerca să se amestece în pâlculcel negru şi vorace. Atitudinea lor mi-a adus amintepilda din Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul săuTheodosie: „Porumbul iaste o pasăre mai bună şi maiîntreagă decât toate păsările. Şi când merge să sehrănească şi apucă grăunţul cu gura şi nu-l înghite, ci-l ţine în gură şi să păzeşte şi caută să nu cumva să sălase la dânsul uliul şi să-l prinză. Decii, deacă vede cănu iaste uliul deasupra lui, atuncea înghite grăunţul”.(ed. 1970, p. 250) Acum se atingeau în penaj cu ciorile.Incomodaţi de prezenţa acestora, porumbeii au rămasaşadar flămânzi. Lucruri similare se petrec şi printreoameni. Nu mai recurg la exemple literare; mi s-aîntâmplat chiar mie. De copil, mi-a fost ruşine să fiusau să par lacom. Nu m-am repezit niciodată să culegbomboanele ce se aruncau la „Isaia - dănţuieşte”. N-am sărit să prind ceea ce revenea doar unuia dintr-ogrămadă: măr, pară, covrig, minge. Student, nu m-amvârât în fruntea vreunei cozi, nici la cantină, nici lacinematograf, nici la stadion. Frustrat adesea din cauzaacestor abţineri, le-am convertit cu timpul într-oatitudine de superioritate. Din această perspectivă,orice înghesuială, orice îngrămădeală, oriceaglomeraţie mi-apărea ca penibilă. Să cer un premiu?Să mă autopropun pentru o funcţie? „Nevermore!” Num-am zbătut prea tare nici pentru drepturi. Am crezutmereu în existenţa unor instanţe care judecă obiectiv,că mai devreme sau mai târziu voi parveni la ceea cemi se cuvine. Am vrut să fiu, după vorba pildei din caream citat, „întreg ca porumbul”. În nouă din zece cazuri,însă, rezultatele au fost altele decât cele aşteptate.Lumea, care-i compusă mai mult din „ciori” decât din„porumbei”, nu apreciază scrupulele („Mefiez-vous desscrupules”, scria chiar Victor Hugo) şi sancţioneazăezitările. Admiraţia ei merge către cei ce nu le au, ceiimp(r)udenţi şi sătui. Privesc din nou locul confruntăriide adineaori. Ciorile au înghiţit totul şi au plecat;porumbeii (păsările lui Venus) mai stau fără a şti dece-o fac; au revenit vrăbiile, bucuroase să recoltezeultimele fărâmituri.

FFFFFororororormule de salutmule de salutmule de salutmule de salutmule de salut

Am crescut printre oameni care îşi spuneau„Bună ziua!”, simplu, rostind ambele cuvinte. Singurainovaţie pe care şi-o îngăduiau era să le mai inverseze: „Ziua bună!” Neam de ţărani, înţelegeam salutul caurare de vreme bună, favorabilă muncii câmpului, înprimul rând. De altminteri, după „Bună ziua!” urma„Spor la treabă!” În liceul militar şi în şcoala militară deofiţeri, se saluta ierarhic, mut: mâna dreaptă ridicatăla bonetă, căciulă sau caschetă, stânga lipită de vipuşcăşi trei paşi bătuţi. Sonor devenea doar la adunărilepentru raport, când comandantul ne zicea „Bunădimineaţa, elevi!” iar noi trebuia să răspundem unanim:„Să trăiţi, tovarăşe maior/ colonel etc.!” De obicei, primastrigare nu-l mulţumea, aşa că trebuia să-l repetăm decâteva ori, până ajungeam la intensitatea şiomogenitatea dorite. Pe acest „Să trăiţi!” m-am străduitsă-l uit după ce m-am despărţit de viaţa cazonă. Înfacultate nu l-am mai auzit (căci având gradul desublocotenent, am fost scutit de convocările militare),dar l-am reîntâlnit, apoi, la activiştii de partid şi la uniidintre cei care emulau cu ei. După persoană şiîmprejurare, îl alternau cu „Toată stima!”, „Totrespectul!”, „Stimă şi respect!”, „Stimă şi consideraţie!”.Când vreunul dintre ei, mai mare sau mai mărunt, mise adresa aşa, ceva se cabra în mine şi, din variiscrupule, nu reuşeam să i-l întorc aidoma. „Să trăiţi!”îmi suna a subordonare, iar „Stimă şi consideraţie!” –pleonastic (ceea ce şi era). Nu cedam de la folosirea lui„Bună ziua”, care, probabil, le părea „rece” sau chiarfudul. Nu corespundea protocolului lor: vrând-nevrând,aveam, cum s-ar zice azi, o problemă. M-am interesatdeci cum se salută oamenii în literatură. Cu popularul„Bună ziua!”, cu medievalul „Să trăieşti (Măria ta)!”, cugrecescul „Arhonda!” cu franţuzescul „Bonjour!”. Devreo sută şi ceva de ani, frecvente sunt expeditivul„Salutare!” al eroilor lui Caragiale, care instituie unraport de egalitate şi familiaritate între cei ce şi-ladresează, şi onctuosul „Am onoare(a) să vă salut!” alunora dintre personajele lui Sadoveanu şi ale altora.Formule mai elaborate apar în corespondenţă, evocânduneori solidarităţi politice („Salutare şi fraternitate”, dinepistolele patruzecioptiştilor sau „Cu salutare social-democrată”, din cele ale socialiştilor de la sfârşitul

secolului al XIX - lea), alteori afinităţi regionale („Cusalutări moldovineşti”, cum îşi încheia scrisorile pe caremi le trimitea mie blajinul profesor universitar şi poetG.G. Ursu). Deşi, în general, nu se schimbă în fiecareepocă, formulele de salut împrumută totuşi, nu o dată,ceva din atmosfera prezentului. I-ar fi trecut prin capcuiva, de pildă, în urmă cu douăzeci de ani, să salute(ca un anume redactor, recent, la un post de radio) cu„O zi profitabilă!”? Aranjate astfel, într-o gamă deîmprumut, străină, cele trei cuvinte exprimă o altămentalitate, un alt „ideal”.

„Ca f„Ca f„Ca f„Ca f„Ca foalele-n broalele-n broalele-n broalele-n broalele-n brumă”umă”umă”umă”umă”

Puţine imagini mi-au dat atâta bătaie de capca „Mă feci mârşav ca foalele-n brumă”. (Ps. 118, v. 193)Deşi echivalam pe „mârşav” cu „slab, jigărit, debil”, cumindică glosarul, nu reuşeam să mi-o reprezint clar. Înalte traduceri ea apare: „Căci m-am făcut ca un foale labrumă”, „Că m-am făcut ca un foale la fum”, „Căci amajuns ca un burduf pus în fum”. Ultimele două par maiuşor de înţeles, însă nedumerirea persistă dacă teîntrebi despre ce foale (burduf) e vorba. De cele pentruvin („Tot foalele să va umplea de vin”, Ieremia 13,12) şipentru ulei? Sau de cele din fierării? Din acestea amvăzut câteva când, însoţindu-l pe tata, mergeam cucalul la potcovit. Întreg, versetul din care am citat e:„Că m-am făcut ca un foale la fum, dar îndreptările talenu le-am uitat”. Prima lui parte evocă o suferinţă, iarpartea a doua precizează cauza ei: Psalmistul pătimeştepentru consecvenţa sa. El respectă poruncile într-unmediu în care ceilalţi le sfidează. Aceştia („mândrii”,„potrivnicii”, „vrăjmaşii”, „pizmaşii”, „păcătoşii”) îlhărţuiesc, îl necăjesc, îl insultă, îl învinuiesc fără vină,îl ocărăsc, îl persecută, îl marginalizează. Situaţia sanu e nouă: a mai descris-o în psalmii 21, 37, 41, 68, 101.Nouă (şi subtilă) e, însă, imaginea pe care o foloseşteacum pentru a o exprima: cea a „foalelor la fum” sau„la brumă”. În trecut, suferinţa îl rănea interior, îl epuiza,îl seca; durerea nu era însă somatizată. De data aceastaa ajuns să i se vadă pe chip, în culoarea pielii. Pieleacelui supărat se îngălbeneşte, se învineţeşte şi seînnegreşte, capătă culorile pământului, ale bolii, alemorţii. „Pialea noastră ca un cuptoriu să afumă”,plângea Ieremia(5, 10), mărturisire similară cu aPsalmistului, la fel de amară. A acestuia din urmă spunetotuşi mai mult, deoarece în ea se asociază şi alteaspecte. De pildă, expuse la fum, foalele (burduful) seîncreţesc şi se urâţesc. Idem, când sunt abandonate înbrumă. Ca şi ele, pielea celui slăbit de persecuţiile şiinsolenţele duşmanilor se face neagră, se zbârceşte,atârnă urât. Desigur, aş putea fi întrebat care dintraduceri e mai sugestivă: „Mă feci mârşav ca foalele-nbrumă” sau celelalte? Cred că a lui Dosftei, întrucât,după ce-o explici, vezi în ea o tulburătoare metaforă aaşteptării, o modalitate dramatică de a reda ravagiilefizice ale unei dureri morale.

În jurÎn jurÎn jurÎn jurÎn jurul unei irul unei irul unei irul unei irul unei ironiioniioniioniionii

Lucru peste măsură de nostim şi deimpertinent, d-l Marian Vanghelie, primarulbucureştean care a lansat pluralul “almanahe”, l-aironizat pe un adversar de-al său cu „succesurile” d-reiElena Băsescu! Întâmplarea seamănă cu situaţiaexprimată de cunoscutul proverb „Râde hârb de oalăspartă”. Dincolo de mirare, s-ar cuveni şi câtevaexplicaţii care să împrăştie hazul prelung provocat dequasiiletrismul celor doi. Merită ştiut, deci, că pluralurice par azi neobişnuite au existat, în presă şi literatură,de-a lungul unei mari părţi a secolului trecut. În DosarulBacovia, II (Ed. Agora, 2004), am arătat că autorulPlumbului scrie „poluri” în loc de, azi, poli („Citeşte-miceva de la poluri”), „albumuri” în loc de albume („Nusunt tablouri, nici albumuri cu fotografii vechi”),„fotoliuri” în loc de fotolii („de-a lungul pereţilor şiruride fotoliuri”), „bazinuri”, „interioruri”, dar şi „vioare” înloc de viori, „zvoane” în loc de zvonuri etc. În epoca saerau destule asemenea pluraluri devenite între timpnefireşti: „scrupuluri” (pentru scrupule), „spaţiuri”(pentru spaţii), „frescuri” (pentru fresce), „sânuri”(pentru sâni), „monocle” (pentru monocluri) etc. Acesteexemple – trebuie relevat – nu constituie nicidecumscuze pentru greşelile d-lui Vanghelie şi d-rei Băsescu.Dificultăţile lor de a forma un plural corect nu suntconsecinţa tiraniei cu care îi urmăresc amintirile delectură, ci , fapt evident, a negrei şi deplinei lorignoranţe.

ConsConsConsConsConstttttantin CĂLINantin CĂLINantin CĂLINantin CĂLINantin CĂLIN

Acolada nr. 1 - ianuarie 2009 15Acolada nr. 2 - februarie 2009

Acolada nr. 2 - februarie 200916

PPPPPeripeţii ale onteripeţii ale onteripeţii ale onteripeţii ale onteripeţii ale onto-to-to-to-to-teo-logo-feo-logo-feo-logo-feo-logo-feo-logo-falocentrismului pe Bahluialocentrismului pe Bahluialocentrismului pe Bahluialocentrismului pe Bahluialocentrismului pe Bahlui Titlul acesta nu eneaparat deceptiv,păcălitoriu ori numaiacroşant. Aş fi putut, la oadică, să mă înham la oscurtă istorie a ecourilordeconstrucţionismului înspaţiu românesc, dedicată

amintirii Ioanei M. Petrescu, de la, să zicem, reacţiilescriptate ale unor Livius Ciocârlie, Adriana Babeţi,Gabriel Liiceanu sau Cornel Mihai Ionescu... pînă laîntreprinderile editoriale şi universitare ale mai junilorBogdan Ghiu şi Marius Ghica, graţie cărora JacquesDerrida se văzu, înainte de a-şi da obştescul sfîrşit,doctor honoris causa al Universităţii din Craiova. Pîrtialargă o va fi deschis, şi nu-i o ciudăţenie, ClujeancaNepereche, soţia lui Liviu Petrescu, cîştigatoare a unuilectorat în spaţiul academic al Californiei şi, ca atare,competentă introductoare, printre studenţii oridoctoranzii valahi, a variantei americane de cloturămetafizică. Urmarea fu că mai toţi aflătorii în treabăteoretică locali îl luau pe filosoful francez, conspectatîn traducţii şi parafraze englezeşti, drept iancheu cît...Paul De Man, cealaltă căpetenie a «Mafiei hermeneuticede la Yale». Raportul meu cu auctorele Gramatologieifu însă, datorită şi corespondenţei cu un Jean-PaulGoujon format la şcoala lui Pascal Pia, altul. Înţelegeamnoi oarecum ironico-politicamente conceptul derridiande onto-teo-logo-falocentrism, atît prin relaţionare cuideea structurii descentrate, joc liber de componente,de diferenţe adicătelea nesupuse vreunui semnificanttranscendental (Fiinţă, Dumnezeu, Logos, Phallos), darşi în prelungirea proiectului heideggerian privitor la oanumită Destruktion, al cărei anticipator părea să fifost Alfred Jarry, cel ce pretindea că Patafizica sadepăşeşte Metafizica tot atît cît depăşeste aceasta dinurmă Fizica, « în toate sensurile + ad libitum». De aici că, prin paranoia hermeneutică, ajunsesemsă vedem în Taica Ubu – asimiliat lesne cu Logosulpaternalist & hiperautoritar, cu Falusul din Delos şi cu(ţineti-vă bine!) Tovarăşul Ceauşescu – o întrupareficţională a semnificantului transcendental, secondaţipe unde scurte de emisiunile Europei Libere, unde,înainte de l989, auzeai deseori, mai ales în intervenţiileMonicilor Ierunco-Lovinescieni, sintagma «regimulubuesc de la Bucureşti», atît de iute la inima noastrămergătoare. Pe Leana Gagademiciana, savacă derenume mondial, «mamă falică şi cu ţeastă vulturie», ovedeam, fireşte, ca pe o nouă reîncarnare istorială aBabei Ubu. De aici că, mulţumită micului meu şapou şi notelorfinale, documentul cenesasic mai la vale curgătoriu osă poată fi savurat – şi preţăluit – aşa cum, poate, i secuvine unui travaliu de pîrîtură temeinic redactat şi înarealul Epocii Daurite solidamente priponit.

========================================================================

Primit: lt.Stanciu M.F.Sursa: «Carmen»Casa: «Stejar»Data: 09.11.l977Nr.: 0010 STRICT SECRETEx.unic

NNNNNoooootă inftă inftă inftă inftă infororororormativămativămativămativămativă

Sursa informează că în jurul datei de 22 octombrieLuca Piţu a fost invitat la sursă împreună cu MonicaGafiţa1, studentă în anul IV, secţia franceză-română. Dindiscuţie a reieşit oroarea lui Piţu pentru ideea de familieca şi dorinţa sa de a-şi trăi viaţa în afara normelorobişnuite. L.Piţu afirmă că un om trebuie să rămînă înafara obligaţiilor sociale şi familiale pentru a-şi trăi viaţacu adevărat. Discutînd despre problema seminariilor pecare le ţine a afirmat că urmăreşte «desexualizarearelaţiei profesor-student»1b. Sursa i-a replicat că textelealese dovedesc contrariul, observaţie la care a rîs. Studentul Ioan Holban2, din anul IV, secţia română-franceză, a afirmat că în analiza textului lui Jarry, UbuRoi, Piţu a folosit versiunea mai puţin cunoscută şi mairar analizată, anume actul V din César-Antéchrist.Interpretarea pe care a oferit-o a mers în sensuldemonstraţiei făcute de Michel Arrivé care asimilapersonajul cu un falus3. Cuvîntul a fost scris pe tablăprovocînd nedumerirea studentelor care nu-i cunosteauînţelesul şi buna dispoziţie a lui Ioan Holban4 şi a luiLuca Piţu, care a continuat analiza în acest sens. Dininformaţiile date de Monica Gafiţa şi Carina Cesa reiesecă astă vară a fost prieten cu absolventa GabrielaNisipeanu din Galaţi, iar anul acesta n-a mai fost văzutîn compania altei studente. Într-o zi, înainte deseminarul anului IV, luni după amiază, Codruţa Cursaru5

şi-a anunţat colegele ca Luca Piţu nu-şi va ţine ora şi căle va da drumul după 10 minute, lucru care s-a întîmplat. In ce priveşte relaţiile lui cu lectorii francezi, sursainformează că aceste relaţii sînt foarte susţinute,inclusiv cu Michel Rouan6, cu care ia adesea masa laCasa Universitarilor.

«Carmen»8.XI.l977

Nota ofiţerului. Sursa a furnizat materialul ca urmarea sarcinilor trasate pe lîngă PIŢU LUCA, lucrat prinsupraveghere informativă, la problema contraspionajfrancez. Aspectele semnalate confirmă predilecţia pecare o manifestă obiectivul pentru folosirea la orele decurs a unor lucrări ce fac apologia sexualităţii şiviolenţei. Sarcini. Sursa a primit sarcina să invite la domiciliu7

pe lectorii francezi împreuna cu PIŢU LUCA si POPESCUIULIAN8. Cu ocazia acestei vizite să urmărească naturaacestor discuţii, în special a celor purtate de PIŢU LUCA. Măsuri. Aspectele semnalate se vor corela cu celerezultate din redarea înregistrării seminarului respectiv9,efectuată de noi prin mijloace speciale, pentrudocumentarea activităţilor lui PIŢU LUCA. La seminarulurmător vom lua de asemenea măsuri de înregistrare adiscuţiilor purtate de obiectiv. Vom lua măsuri de controlcu mijloace speciale10 a discuţiilor purtate de obiectivla Casa Universitarilor. Nota se va exploata la supravegherea informativă alui PIŢU LUCA.

Lt.Stanciu M.F.

09.11.l977: Să dăm tot materialul pentru studiu şi îndrumări latov. locot.col.Voicu pentru documentarea exploatării învederea finalizării.Lt.col. Boţîrlan MihaiCNSAS10.09.2007Serviciul Arhiva

NNNNNoooootttttele fele fele fele fele finale:inale:inale:inale:inale: 1.Nepoată a lui Mihai Gafiţa şi verişoară cu GabrielGafiţa, fiul politruculului de la Şcoala de Literatură şiCartea Românească, însă, totodată, fiică de fost deţinutpolitic, drept pentru care cînd a fost propusă, ca şefăde promoţie, să meargă la cursuri de vară în Francia,securienii i-au condiţionat plecarea de acceptarearacolării şi/sau redactării de note informative asupracolegelor participante la excursia de studii. Nu numaică a refuzat, luînd şi o palmă de la ofiţerul anchetatorpe care îl ironizase de cîteva ori, dar, cîteva zile mai tîrziu,ne-a şi povestit, cu tristeţe în glas + lux de amănunte,întîmplarea Pe o bancă din Parcul Copou. C-aşa ereapă vremea ceea. 1b. Această formulare e reluată literal, în raportul său,de către mulgătorul «sursei». Neînţelegînd-o (sau poateluîndu-şi dorinţa drept realitate?) , leftenentul Stanciuo citează ca incriminantă, de parcă relaţia profesor-elev,în regimurile marxizante, ar fi trebuit să fie una – lapropriu, nu la figurat – necesarmente «sexuală». 2. Este vorba chiar de Ioan Holban, autorul unor cărţiimportante despre critica prozatorilor si proza criticilor,fost cercetător în istoria literaturii romîne, actualdirector de teatru. 3. Mulgîndu-şi profesionist – de data asta – toate«sursele», securianul, în raportul său către superioriiierarahatici, precizează că am scris vocabula în formasa latinească, phallus, şi că nimeni, cu notabila excepţiea lui Ioan Holban, nu i-a priceput înţelesul, abscons,abscons, nene. Pe de altă parte, la ancheta din 18 mai1983, mă întreba tov.locot.col. Parpanghel Boţîrlan dacăam scris vreodată, pe tablă, asemenea cuvînt de oroare.Nu am negat, recunoscînd numai că e posibil să o fifăcut vreodată, în pauza de curs ori altminteri, la vreosolicitare specială. Mă gîndeam, atunci, că o voi fisăvîrşit, în l975-1976, la orele cu studenţii secţiei desociologie (şi ce studenţi, nene!: Liviu Antonesei, MihaiDinu Gheorghiu, Maria Mailat, Claudia Bourceanu, PaulBalahur... et j’en passe, mais non pas des meilleurs).Ori poate, în cadrul vreunui seminar de literaturăfranceză, explicîndu-l pe Derrida, cu deconstrucţiametafizicii si a onto-teo-logo-falocentrismului subiacentacesteia. Treaba mare fu că, în contextul operaţieisecuritice numite «compromiterea socială aobiectivului», a trebuit, de-a lungul vremii, să suport,alături de acuza poponautismului, şi pe aceea că, lacursuri, desenez pe tablă «bijuteriile de familie», apoiarunc priviri lubrice fetelor, eu, sodomizatorul impavid.Din partea unor inşi aparent deosebiţi cît Gavril Istrate,fost decan staleninian al Facultăţii ieşene de Filologie,

bătăuş de asistenţi, şi a lui Horia-Roman Patapievici,directorul I.C.R., fiu însă de nomenklaturist sovieto-român, cultivat si preţios la tembeliziune, poltron înrelaţiile cu Vadim şi destul de vulgarinsolent înconversaţiile cu neputernicii politichiei. Abia dupălectura notelor «carmeniene», văleat 2007, m-am dumiritşi, ca patafiziciat declarat, am asumat, măcar că, privitorla cunoaşterea lui Alfred Jarry, din care am înromânzatşi prefaţat Căutarea Messalinei, am încredere în lecturilepersonale mai mult decît în freudizările lui MichelArrivé, responsabilul cu ediţia din colecţia «Pléiade». 4. Aşa e, sursoaico, ai dreptate. O fi avînd el, PuiuţuHolban, ca toată lumea de altfel, inombrabile păcate,însă la seminarul cu pricina, consacrat teatrului deavangardă frâncesc din veacul al douazecilea mai ales,doveditu-s-a cel mai sîrguincios, cu temele bine făcuteşi cu intervenţiile cele mai inteligente. Păcat că,apucîndu-se de şpriţuiri cotidiene şi directorări teatrale,l-am pierdut definitiv pentru cercetare ori învăţămîntsuperior. Ca şi pe, de altfel, Alexandru Dobrescu,nemilosul critician de la Convorbiri literare. 5. Codruţa cu pricina, surprinsă şi de RalucaAlexandru-Sursoi în conversaţie stradală cusubsemnatul, se află automaticamente trecută în lista«legăturilor obiectivului Pavel», alături de Mihai Ursachi,Emil Brumaru, Tereza Culianu, Ana Cojan, MichelRouan, Jean-Paul Goujon, Maurice Toussaint, ceonoare!... şi de sursa «C.Cristescu», ce nasulie! 6. E vorba de actualul scriitor Michel Rouan, cuoarece renume în patria lui. Ale lui romane cu tematicăhexagonală (L’Archiduchesse de exemplu) sau numaiîn cheie bahluviană (Le train de Bucarest bunăoară),ivite la editori importanţi precum Mercure de France şiGrasset, nu se prea cunosc în România, consultabileputînd fi doar cronicările lor literare, cu amplu ecouinternetic. Da, da, dar... dintre lectori franţuji trecuţi pela universităţile iaşiote s-or ridicat, pînă în momentulde faţă, şi mai grozavi, de-ar fi să-i pomenim numai peMaurice Toussaint, tătînele pamfletului Contrel’arbitraire du signe, prefaţat, la Editions Larousse, deantecitatul Michel Arrivé; pe Jean-Paul Goujon, istoriculşi biograful literar de mare anvergură actuală; pe MichelLouyot, romancier, poet si... auctor al monografieidedicate României în colecţia «Petite Plančte»; pe Jean-Noël Mathieu, colegul lui Ioan Petru Culianu laUniversitatea din Groningen; pe Thomas Bazin,traducător al Cărţii amăgirilor... lui Cioran (împreună, edrept, cu românoloaga Grazyna Klewek, soţia sa); etc.,etc., etc. 7. Invitarea la masă, pe spezele securienilor, erea,pare-se, o practică destul de curentă în Epoca Daurităa Ceauşităţii. «Carmen» avea sa mă mai poftească o datăla ea – împreună cu regretatul Val Condurache, secretarliterar al Teatrului din Iaşi + redactor şefial al revistei«Arlechin», şi cu regizorul Cristian Hadjiculea – imediatdupă anchetele şi perchiziţiile din 18 mai l983, în scopulevident, acum, al tragerii de limbă bine remunerate deboţîrlănimea comanditoare. Mai fost-am eu invitat, odată numai, îmi amintesc bine, la sursa «Victor» şi MariaPavel, împreună cu antemenţionatul Jean-Noel Mathieu,ale cărui relaţii cu mine trebuiau clarificate, mai alescă era logodit cu fata unui fost consul român la Madrid,siendo Franco caudillo de Espana, şi bănuit de penetrăriideologice la adresa Moldovenilor din Bacău + Iaşi. 8. Acesta, «C.Cristescu», mă va fi poftit şi el o dată ladejun de comandă, dar, vai, nu mi-i limpede dacăîmpreună cu Romain Réchou, gheu de felul său şi buncunoscător al Divinului Marchiz, ca să se testezesuspiciunea de onto-teo-logo-poponauticitate ce,periodicamente, se asmuţea în contra MagistruluiCajvaneu, ori împreună cu Jean-Noël Mathieu, spre ase documenta ce teme obişnuiam să atacăm în alenoastre propos de table, în ale noastre Tischreden preapuţin luterane. 9. Seminarul urma să fie înregistrat pe «minifon» desoţia locotenentului M.F.Stanciu, studentă în anul IV,română-franceză, şi colegă cu Ioan Holban, viitorulcritic literar si director teatral. Habeo documentum,amici dilectissimi! 10. Unul din mijloace, pentru sala mare arestaurantului universitar, nu fusese altul decîtscrumiera cu microfon încorporat, adusă la ţanc, pemasă, de chelneriţele spăimite cu pierderea slujbei. Însepareuri şi la «groapa leilor» (unde se aglutinauîndeobşte beutorii înrăiţi), acolo, înregistrările parietaleerau, fără îndoială, permanente, ca şi prezenţa discretăa unor pretorieni ca Florin Gavril, Pavel Zaharia,Constantin Ciurlău, Horia Brestoiu, Parpanghel Boţîrlan,Melinte, Rotaru, Ştefănescu, Volf et alii eiusdem farinaefoetidissimae.

L L L L Luca PIŢUuca PIŢUuca PIŢUuca PIŢUuca PIŢU

JurJurJurJurJurnal de ideinal de ideinal de ideinal de ideinal de idei

O carO carO carO carO carttttte se se se se strtrtrtrtranie: anie: anie: anie: anie: DouăzDouăzDouăzDouăzDouăzeci şi şapeci şi şapeci şi şapeci şi şapeci şi şapttttteeeeetrtrtrtrtrepepepepepttttte ale re ale re ale re ale re ale realuluiealuluiealuluiealuluiealului

17

Două zeci şi şapte trepte ale realului a fostscrisă de Noica în ultimii doi ani de închisoare şi a fostpublicată la cinci ani după eliberare, în 1969. Carteamarchează sfîrşitul ostracizării culturale la care Noicafusese supus timp de 15 ani de zile. La vremea apariţieicărţii, recenzii şi cronici pe marginea ei au scris:Gheorghe Vlăduţescu în revista Tomis din iulie 1969,Mircea Muthu în Steaua din septembrie 1969, LiviuZăpîrţan în Echinox din august-septembrie 1969 şi C.Amariu în revista pariziană La Nation Roumaine dindecembrie1970 - ianuaire 1971.

Cartea are ca temă acele idei, „cele maigenerale ale cugetului“, pe care obişnuim să le numimcategorii. Categoriilor consacrate din tradiţia filozofică– cele 10 aristotelice şi cele 12 kantiene – Noica leadaugă cele 5 categorii pe care Platon le analizează îndialogul Sofistul. În total, 27 de categorii ce reprezintătot atîtea trepte într-o scară ascendentă ce alcătuieşteierarhia realităţii. „Rămîi o clipă surprins să vezi, înaceste ciudăţenii speculative ale gîndirii, prefigurareabine cunoscutelor noastre ştiinţe: fizică, chimie,botanică, zoologie, biologie şi ştiinţele despre om. Daraşa trebuia să fie, îţi spui, dacă filozofia tradiţionalăn-a fost o absurditate şi cultura ştiinţifică de astăzi nue un exces intelectualist. Gîndirea omului nu putea sănu fie solidară, în adînc, cu ea însăşi; nu se putea ca easă conceapă două mii de ani ceva şi să găsească dintr-odată altceva.“

Gîndul lui Noica e limpede: prin categoriile cuajutorul cărora a încercat să cuprindă realitatea,filozofia, chiar fără să o ştie, a prefigurat ştiinţele deastăzi. Iar dacă ştiinţele s-au desprins treptat defilozofie este pentru că această desprindere a fostfăcută cu putinţă de filozofia însăşi, prin chiarcategoriile cu care a gîndit regiuni separate ale lumii.Omul a început prin a gîndi filozofic şi a ajuns astăzi săgîndească ştiinţific. Iar gîndul lui Noica, pentru că acestgînd este al lui şi nu al tradiţiei filozofice, este acela dea stabili o corespondenţă între cele trei mari paliereale lumii – natura anorganică, natura organică, şi naturaumană – şi cele trei grupe de categorii filozofice. Aşase face că, potrivit lui Noica, naturii anorganice (fiziceşi chimice) îi corespund cele 5 categorii platonice, celeiorganice (regnul vegetal şi animal) cele 10 aristoteliceşi, în fine, celei umane, cele 12 categorii kantiene.Restul cărţii, de-a lungul a 27 de capitole, va cuprindeprezentarea, pe rînd şi într-o formă înlănţuită, a acestor27 de categorii.

Ceea ce este straniu în această carte este că,de vreme ce categoriile sînt în număr de 27, cititoruls-ar aştepta ca numărul capitolelor să fie tot 27. Numaică ele nu sînt 27, ci 28, căci cartea se încheie cu unepilog cu totul neobişnuit. El se intitulează „Epilog ladouăzeci şi şapte trepte: unda“. Cu alte cuvinte, Noica,la sfîrşitul unei cărţi de pură speculaţie filozofică,inserează un capitol de pură concepţie fizică. Exegeţiisînt înclinaţi să sară repede peste el, trecîndu-l cuvederea şi considerîndu-l un fel de apendice exotic şiinutil, pe care Noica îl scrisese parcă sub imperiul uneilecturi recente dintr-o carte de popularizare a fizicii.Dar e îndeajuns să citeşti primele rînduri ca să-ţi daiseama, din tonalitatea lor gravă, că gîndirea lui Noicase afla la un punct de răscruce: „Două mii şi ceva deani speculaţia filozofică a prefigurat ştiinţele. Acum,într-un singur veac, ştiinţele prefigurează filozofia. Totulprovoacă astăzi gîndirea să-şi dea noi categorii, să-şiregîndească «ideea», să se regîndească pur şi simpludrept gîndire.“

Răsturnarea de optică este totală: nu numaică ştiinţele, desprinzîndu-se de filozofie, i-au confiscatacesteia tot ce avea mai propriu, şi anume categoriile,ajungînd să le interpreteze şi să le folosească în alt fel,dar acum noile concepte ale ştiinţelor pot da filozofieiposibilitatea de a-şi regîndi pînă şi categoriile care auîncetat să-i mai aparţină. Ştiinţele nu numai că s-au rupt,ca discipline autonome, de filozofie, dar au ajuns chiarsă-i prefigureze destinul. Şi numai procedînd aşa, numairegîndindu-şi vechile categorii, filozofia va putea să şile însuşească din nou. Într-un fel, gîndul pe care Noicaîl scria la începutul cărţii îşi află completarea acum, laîncheierea aceleiaşi cărţi: dacă nu se poate ca omul,după ce a gîndit două mii de ani ceva, să înceapă dintr-odată să gîndească altceva, în schimb este foarte cu

putinţă să ajungă să gîndească treptat altceva, şianume acel altceva la care au ajuns astăzi ştiinţele. Înacest punct de răscruce a gîndirii, filozoful are de ales:ori tăgăduieşte altceva-ul ştiinţelor şi rămîne prins înceva-ul revolut al tradiţiei filozofiei, ori caută să preiaşi să reinterpreteze vechiul ceva tradiţional din unghiulde vedere al altceva-ului actual. Noica, cel puţin înaceastă carte, pare să aleagă cea de-a doua cale, iaraltceva-ul care atrage atenţia lui Noica poartă aicinumele de undă. Cu titlu de ipoteză, dacă e să analizămviitoarea ontologie a lui Noica prin prisma acestei cărţi,ea seamănă cu o încercarea de a gîndi lumea prinprisma conceptului de undă, sau, inversînd perspectiva,ontologia lui Noica este o viziune ondulatorie suigeneris descrisă cu ajutorul jargonului filozofic. Maisimplu spus, Noica a preluat reprezentarea intuitivă aundelor din fizică şi a prelucrat-o apoi, prin propria luiimaginaţie, pînă la căpătarea unei viziuni ontologiceproprii în care intuiţia iniţială abia dacă mai poate fidepistată.

Modul în care Noica analizează cele 27 decategorii surprinde prin două lucruri: mai întîi, prinanaliza separată pe care o face fiecărei categorii înparte şi, în al doilea rînd, prin felul în care gîndeşteînlănţuirea categoriilor. Mai exact, cînd analizeazăfiecare categorie, Noica gîndeşte în spiritul propriei saleontologii, dar cînd descrie trecerea de la o categorie laalta adoptă un punct de vedere hegelian, trecereafăcîndu-se după calapodul triadic al dialecticiihegeliene. Altfel spus, două categorii se contrazic şiapoi se sintetizează dînd naştere celei de-a treia. Astfel,în cadrul fiinţei platoniciene, starea şi mişcarea secontrazic şi apoi dau, prin îmbinare, identitatea:identitatea îşi primeşte corelativul alterităţii şi, dincontrazicerea lor, rezultă prin sinteză fiinţa individuală;cu fiinţa individuală intrăm în setul categoriiloraristotelice, unde cantitatea şi calitatea se contrazic şise adună formînd relaţia; relaţia dă naştere timpului şispaţiului, iar din contradicţia şi sinteza lor rezultămodalitatea; în fine, modalitatea, în ipostaza de acţiuneşi pasivitate, dă naştere posesiunii. Aici se face trecereacătre tabla categoriilor kantiene, unde, în cadrul claseicantităţii, unitatea şi pluralitatea se contrazic şiformează prin sinteză totalitatea; în clasa calităţii,existenţa şi inexistenţa se contrazic şi formeazălimitaţia; în clasa relaţiei, substanţa şi cauzalitatea secontrazic şi dau prin sinteză comunitatea; în fine, înclasa modalităţii, posibilitatea şi realitatea se contrazicşi formează necesitatea.

Ce poate constata cercetătorul în aceastăînlănţuire triadică a celor 27 de categorii? Că, în cazulcategoriilor kantiene (clasa calităţii), Noica spune„existenţă“ în loc de „realitate“ şi „inexistenţă“ în locde „negaţie“ şi, astfel, comunitatea se obţine nu dinsinteza realităţii cu negaţia, aşa cum se întîmplă la Kant,ci prin îmbinarea existenţei cu inexistenţa. Noicaprecizează la începutul cărţii că felul în care a numitcategoriile kantiene este de la bun început unainterpretativă, ea presupunînd o viziune filozofică pecare filozoful o avea deja: este vorba de dialecticatematică pe care cititorul o poate găsi în Încercareasupra filozofiei tradiţionale, o carte pe care Noica oscrisese în perioada domiciliului forţat de la Cîmpulung-Muscel, la începutul anilor ’50, dar pe care nu avuseseposibilitatea să o publice în epocă. Încercare asuprafilozofiei tradiţionale va fi publicată mult mai tîrziu, în1981, sub forma primei părţi (volumul I) din Devenireaîntru fiinţă (volumul II fiind reprezentat de Tratatul deontologie ) Ceea ce este surprinzător este că Noica,deşi avea la îndemînă în anii ’60 o dialectică proprie –cea tetradică –, aici, în Douăzeci şi şapte trepte alerealului, filozoful foloseşte vechea dialectică, ceatriadică. În schimb, atunci cînd analizează separatfiecare categorie, Noica îmbrăţişează chiar viziuneaontologică din Încercare asupra filozofiei tradiţionale.Aşadar, pe de o parte, Noica priveşte fiecare categorieîn spiritul propriei filozofii, pe de altă parte, cînd descrieînlănţuirea categoriilor, renunţă la dialectica proprie şioperează cu cea hegeliană. De ce? De ce pe jumătategîndeşte în spirit propriu şi jumătate în spiritul luiHegel? Singura explicaţie pe care o avem la îndemînăeste una circumstanţială: la sfîrşitul anilor ‘60 nu seputea vorbi explicit de o dialectică proprie fără să dai

impresia că te abaţi de la linia ideologică a dialecticiimarxiste. Aşa că Noica, fără a pomeni de Hegel sau dedialectica lui, foloseşte tacit un model dialectic pe careîl aplică doar pe jumătate, fără a-şi avertiza cititorulasupra mecanismului speculativ ce acţionează înfiecare pagină a cărţii.

Ontologia din Încercare asupra filozofieitradiţionale se regăseşte mai în fiecare capitol al cărţii.Respingerea ethosului neutralităţii şi adoptarea uneiviziuni potrivit căreia devenirea lumii este orientatăapar explicit în finalul cărţii, unde Noica scrie: „Nuexistă neutralitate în lume“. Apoi, sintagmele curezonanţă ontologică pe care Noica le va dezvolta maitîrziu într-o formă elaborată, şi anume în cărţile din anii’80, se regăsesc aici: distribuţia indiviză, limitaţia carenu limitează, trecerea mediului extern în mediul intern,individualul înţeles ca o încrucişare de generaluri, sauconceptul de fiinţă gîndit ca pulsaţie, concentraţie şiexpansiune, ca sistolă şi diastolă. Sau ideea căorganismul reprezintă individualul prin excelenţă.Aşadar, în Douăzeci şi şapte trepte ale realului cititorulface cunoştinţă cu germenii filozofiei lui Noica, cu unprim crochiu a ceea ce va fi peste ani ontologia lui.

Stilul în care este scrisă cartea este cel al unuiscriitor complet, înzestrat cu darul de a da o tentăintuitivă chiar şi celor mai abstracte noţiuni filozofice.Regnul mineral, vegetal, animal şi, în fine, universulomului devin rînd pe rînd terenul de referinţă al lanţuluide categorii. Cititorul are impresia că cele 27 decategorii se mişcă singure, fără intervenţia autorului,şi că asistă la un spectacol de mare fineţe speculativăîn care actorii, nimeni altcineva decît categoriile, semişcă pe scena abstractă a edificiului lumii.

Sorin LA Sorin LA Sorin LA Sorin LA Sorin LAVRICVRICVRICVRICVRIC

PrPrPrPrPremiile pentremiile pentremiile pentremiile pentremiile pentruuuuuPPPPPoezieoezieoezieoezieoezie

NIRAM ARNIRAM ARNIRAM ARNIRAM ARNIRAM ART 2009T 2009T 2009T 2009T 2009În prezenţa a peste 100 de oameni de

cultură spanioli şi români, Revista NIRAM ART,Galeriile de Artă Nicole Blanco, Editura NIRAMART şi Asociaţia DIALOG EUROPEAN din Madridau decernat Premiile de poezie NIRAM ART 2009poeţilor români Ioan Es. Pop şi Claudiu Komartin

Sâmbătă, 14 februarie 2009, la ora 20.30, aavut loc în Espacio Niram din Madrid decernareaPremiilor pentru Poezie NIRAM ART 2009, oferitede Revista Niram Art, Asociaţia Hispano-RomanaDialog European, Galeria de Artă Nicole Blanco (dincadrul Espacio Niram) şi Editura Niram Art, încolaborare cu ICR Madrid.

Trofeul Niram Art 2009 este o creaţie aartistului plastic Bogdan Ater.

Cu această ocazie au fost înmânatediplomele NIRAM ART 2009 poeteselor spanioleLola Con şi Carmen Rubio.

În aceeaşi seară, a debutat şi CafeneauaLiterară Dialog European, cu participarea poeţilorIoan Es. Pop şi Claudiu Komartin din Româniaîmpreună cu Lola Con şi Carmen Rubio din Spania.În deschidere, au luat cuvântul poetul Gelu Vlasin,preşedintele Asociaţiei Dialog European, Prof. Dr.Begona Fernandez Cabaleiro, critic de artă şi co-fondatoare a Galeriei Nicole Blanco si Horia Barna,directorul ICR Madrid.

Cu periodicitate lunară, la această Cafenealiterara vor fi invitati scriitori români şi spanioli dereferinţă pentru literatura contemporană.Manifestarea doreşte să creeze un liant între celedouă culturi, o conexiune între scriitorii români şicei spanioli, o modalitate specifică pentru apromova literatura română în spaţiul iberic.

Anual, vor fi acordate Premiile Niram Artpentru Poezie, urmând ca aceste Premii sărecompenseze şi activitatea de valoare din altedomenii: pictură, fotografie, jurnalism cultural, etc.

Revista Niram Art a organizat până acumatât în Espacio Niram din Madrid, precum şi înLisabona, mai multe activităţi de promovare aculturii româneşti şi a stabilit parteneriate cu o seriede instituţii culturale.

Acolada nr. 1 - ianuarie 2009 17Acolada nr. 2 - februarie 2009

Acolada nr. 2 - februarie 200918

Alambicul lui IanusAlambicul lui IanusAlambicul lui IanusAlambicul lui IanusAlambicul lui IanusExtravagantul regizor Zadek (cunoscut pentru înscenările

obscene) a pus în scenă Vestire gli ignudi (Cei goi se îmbracă),piesa lui Luigi Pirandello, actorii fiind goi. O provocare, piesaneavând nici o scenă necesitând goliciunea actorilor. Intriga:Ersilia, guvernantă în casa consulului Grotti, este acuzată deasasinarea copilului ei, acuzare care o aduce în pragul suicidului,fiind spitalizată într-o clinică de boli mintale, unde este consolatăde un fost amant, ofiţer de marină. Presa locală amplifică drama,

deconcertând toţi protagoniştii. Ca şi în celelalte piese, Pirandello a construitacţiunea în jurul „absurdului”, protagoniştii nefiind capabili să-şi rezolveconflictele personale, neajutaţi fiind în acelaşi timp de cei din jur, care poartăîn mod ipocrit măştile compasiunii.

„La foi est la servante de la raison” (Thomas d’Aquin).

Prietenia este superioară iubirii, pentru că nu cere dobânzi.

Victoria „eului eliberat” este răsplătită printr-un exces de anxietăţi,îngrădind preventiv sferele timpului. Oamenii trăiesc de la o zi la alta, evitândsă mediteze asupra trecutului, din teama de-a sucomba în delirul unei nostalgiideprimante, iar atunci când se gândesc la viitor ei se înarmează împotrivadezastrului proiectat, care îi aşteaptă.

Lepzig. Târgul de carte (2008). Sălile îmbâcsite de vizitatori. Aerirespirabil. După o raită prin standurile ţărilor din Est, mă îndrept spre sala deconferinţe. Invitat profesorul palestinian Sari Nusseibeh. Sosesc la sfârşitulconferinţei. Profesorul îmi acordă o mică întrevedere. Mărunt, cărunt, cu ochinegri strălucitori, vii. După studii făcute la Oxford şi Harvard, este numit în1979 profesor de filozofie la Universitatea Birseit (Aman), iar în 1995 laUniversitatea Al-Quds (Ierusalim). Uneşte arabii, israelienii şi europenii, la ocafea (Lemon Tree Café) încercând să găsească o soluţie a înţelegerii şi atoleranţei în conflictul israelo-palestinian, care îl macină. Refuză violenţa,pledând mereu în favoarea dialogului, pentru o instaurare durabilă a păcii întrecele două ţări. Drum greu şi dificil după atâtea încercări care au eşuat, iraţionalulavând mereu ultimul cuvânt, degenerând în atrocităţile cele mai bestiale. Ideilelui au fost publicate în volumul A fost odată o ţară. O viaţă în Palestina. Unmartor al acestui dans al „răului” de nestăvilit...

Nici un secret nu este mai întunecat decât trecutul.

Blogomania a atins proporţii cosmice. În anul 2000, au fost înregistrateo sută de milioane de bloguri (Lettre Internationale/ 73 Sommer/ 2006). Este oprimă încarnare a „cetăţii numerice”, alături de Wikipedia. Consecinţe:„Societatea încetează de-a fi o colectivitate structurată, pentru a deveni unansamblu de micro-unităţi, pe scară individuală, agitată ca o mişcare brownianăpermanentă. Subiect de preocupare şi de îngrijorare este atacul asupra sfereiprivate” (Pascal Joséph – La Société immédiate).

„Aliudque cupido,/ mens aliud suadet./ Video meliora proboque,/deteriora squor” (Publius Ovidius Naso).

Etica christică majoră care a făurit identitatea noastră nu a fostrezultatul zelului bisericesc, ci acela al umaniştilor renaşterii (rămaşi creştini),al filozofilor luminilor (deişti), ai maeştrilor suspiciunii secolului al XIX-lea (ateii),care au purificat crimele bisericii salvând creştinismul şi valorile luifundamentale.

Numai cel ce se justifică zilnic merită onorurile puterii.Filozof sulfuros, renegat al mişcării germane de stânga, scriitor prolific,

Peter Sloterdijk a construit o operă ezoterică, bazată pe-o suită de sarcasmeadresate lumii contemporane. În ultima lucrare, Zorn und Zeit (Mânie şi timp),Sloterdijk atacă pasivitatea politicii occidentale şi fosta „mânie” (în sensulrevoltei şi al acţiunii) a Occidentului, azi somnolentă, Occidentul devenind ţintatuturor „mâniilor” planetare, care i-au declarat un război necruţător, în specialterorismul Al-Queda. Filozoful ne prezintă o istorie a „mâniei”, începând cu mânia(Thymos) homerică (Iliada), mânia bisericii creştine şi mânia Internaţionaleicomuniste, pentru a sfârşi cu Teroarea islamistă, „teatrul violenţei şi alterorismului global, fiind un fenomen post-modern”.

Sunt obsedat de ceea ce se întâmplă în mine şi de ceea ce nu este eu.Dispariţii şi răbufniri într-o lumină stranie cu înclinări diferite sfârşind într-unvid glorios...

Un duo, pentru o voce.

Mitologii. Grecii au mituri. Euro-nordicii au stafii. Iar sud-europenii aupsihoze maniaco-depresive.

Autoportret cu ciuperci şi găluşti...

La Théâtre des Champs-Elysées, scenaristul Jean-Louis Martinoty apus în scenă tragedia muzicală Thésée, opera lui Lully, folosind un stil post-baroc, abuzând de efectele videografice, cu vederi ale Versailles-ului, în zoom.Anne Sophie von Otter (rolul Medeei), excelentă interpretă. Voce uşormonocromă, exacerbând pasajele pianissimo, pentru a menţine paleta nuanţelortonale.

„Conscience makes egotists of us all” (Oscar Wilde).

Nicholas C Nicholas C Nicholas C Nicholas C Nicholas CAAAAATTTTTANOANOANOANOANOYYYYY

DesDesDesDesDesprprprprpre cozi în „epoca dee cozi în „epoca dee cozi în „epoca dee cozi în „epoca dee cozi în „epoca deaur”aur”aur”aur”aur”

În zilele noastre, cozile au încetat să mai fie, ca pe vremuri, o obsesie, oprovocare permanentă, blestemul cel de toate zilele. Ne aşezăm şi azi la coadă la mall-uri, la ghişeele din gară sau metrou, dar totul se rezolvă în câteva minute, fără agitaţieşi consum nervos, fără eforturi, fără umilinţe. Am avut prilejul să citesc în publicaţiileoccidentale texte savante despre „civilizaţia cozii” dar era limpede că autorii, doctorila diverse universităţi titrate, nu trăiseră măcar o lună în ţara noastră, în epoca de aurcomunistă.

Pentru a ţine piept nevoilor imperioase ale existenţei, era recomandabil cafamiliile să aibă în componenţă o persoană validă, descurcăreaţă, liberă de alte obligaţii,de regulă în vârstă (niciodată nu s-a potrivit mai bine vorba „dacă n-ai bătrâni, procu-ră-ţi-i”) care să se ocupe de coşul zilnic al gospodăriei. În casa noastră, această corvoadăera împlinită cu demnitate şi profesionalism de Oncle, o rudă apropiată a nevesti-mi.Oncle fusese colonel în armia regală şi în momentele de bună dispoziţie confesivă nemărturisea că ofiţerilor, pe vremea lui, nu le era permis să meargă cu pachete prinoraş, încât atunci când cumpărau nimicuri – bomboane, fructe, alimente sau cărţi sauorice altceva – erau siliţi de reglement să ia o birjă până acasă. E uluitor ce repede seadaptează oamenii la conjunctură. Cine ar fi pariat că bătrânelul încă ţeapăn, împovăratcu trei sacoşe burduşite, ce abia îşi târa şoşonii scâlciaţi pe caldarâmul străzii, e una şiaceeaşi persoană cu tânărul locotenent de odinioară, semeţ şi falnic, care smintiseatâtea inimi de fecioară la balurile garnizoanei şi se întorcea acasă, noaptea, răsturnatpe canapeaua uneia din elegantele cupeuri ale Iaşilor. Cu timpul, Oncle devenise unbun cunoscător nu numai al magazinelor din cartier dar şi al vânzătoarelor pe care leştia pe nume şi cu care, când nu aveau ce vinde (ceea ce se întâmpla frecvent), schimbao vorbă, glumea şi le complimenta galant. Trecerea de care se bucura la tinerelesalariate din alimentare se solda adesea cu capturi spectaculoase, cum ar fi trei suluride hârtie igienică sau o bucată de săpun de rufe, dosite sub râvnitele tejghele tăinuite.Tot ele îl înştiinţau discret în care zi şi la ce oră se descarcă autofrigorificele cu salamcu soia, unt sau margarină, pentru a prinde un loc câştigător la cozile ce se înfiripau încâteva momente, ivite parcă înurma unei abile mişcări deprestidigitaţie. Mi-l amintesc şiastăzi cum se întorcea acasăbasculând între sacoşe, iluminat defericire, cum le trântea pe masa dinbucătărie ca pe un trofeu, cum seştergea pe frunte cu batista şi seaşeza apoi pe scaun cu un geamătscurt, un fel de scâncet. Ştiam, fărăsă-mi spună, că adusese osumedenie de minunăţii.

Cele mai anevoioase cozi,fiindcă pretindeau răbdare, nervitari, picioare zdravene şi oarecareapetit pentru taifas, erau cele lacarne. Pentru astfel de aprigecampanii, Oncle îmbrăca pe timpde iarnă ciorapi de lână, căciula şicojocul cu care combătuse înRăsărit până la Cotul Donului, iarvara o cămaşă cu gulerul scrobit, ovestă, fără să uite să-şi ia cortelul şimai ales un trepied de piele,comandă specială. La patrudimineaţa se prezenta în faţa

magazinului pe firma căruia scria cu litere albastre CARNE şi lua un prim contact cusufletele megieşe (de obicei femei) menite să-i ţie tovărăşie o bună parte a zilei. Aveaemoţii. Se tatonau sumar, schimbau păreri (plouă – nu plouă, le vine – nu le vine marfă),îşi confiau nevoile şi beteşugurile, dar evitau prudent să abordeze subiecte ca sărăciagenerală, lipsurile sau libertatea de expresie. Prin geamurile murdare ale vitrinei sevedeau pustietatea întristătoare a galantarelor şi un şir de capete de porc înfipte încârlige ca într-o înspăimântătoare imagine de film horror. Abia în jurul prânzului seîndura să vină maşina frigorifică. Fiinţa cozii, ce se întindea acum pe o bună postatăde trotuar, se înfiora o clipă, ca atinsă de o misterioasă febră. Oamenii ştiau, în fine, căpot spera să le aducă celor de acasă bucurie.

Pentru orice eventualitate, Oncle ieşea în oraş cu o sacoşă rezistentă şiîncăpătoare. Era prevăzător. Umbla prin centru după treburi şi dacă se întâmpla sădibăcească o coadă de cartofi în piaţa Amzei sau una de făină la Matache, se aşeza larând cuminte şi cu puţin noroc se întorcea acasă cu sacoşa plină. Avea un fler anume,format în timp, în depistarea locului unde putea găsi ceva de ale gurii. Statul la coadădevenise pentru el nu numai o obligaţie sau o preocupare ci şi o ocupaţie ca oricarealta. Mai întâlnesc şi azi femei în vârstă de o anumită condiţie socială care, în momentede posacă reverie, duc dorul cozilor de altădată. Prezenţa în galantare a prisosului debunătăţi râvnite pe vremea dictaturii, la care au acces acum fără eforturi, fără traumemorale, o simt ca pe o ofensă, ca pe o frustrare. Practic, se socotesc căzute din poziţia-cheie în care le investise familia în „epoca de aur”. Refuz să cred că bunul nostruOncle, dacă Dumnezeu i-ar fi îngăduit să o ducă şi după evenimentele din ’89, s-ar fiînregimentat în oastea celor pentru care cozile deveniseră un fericit „modus vivendi”.În preajma sărbătorilor Crăciunului, problema agonisirii darurilor care fac farmeculacestor zile de sfârşit de an îi oferea lui Oncle prilejul de a-şi confirma cu brio excelenţa.Din cauza secetei din magazinele alimentare nu-i era oricui la îndemână să-şiîmpodobească brăduţul tradiţional cu ciocolată (ciocolată „adevărată”, din cacao), cubomboane, dar mai ales cu portocale, fructe în deplinătatea lor „exotice”, ce intrau pepiaţă – cu rare excepţii – numai o dată pe an, anume la jumătatea lui decembrie.Cozile la portocale, memorabile, îmi apăreau ca un patetic cortegiu pe zăpadă. Greşealade a le pomeni într-una din cărţile predate Editurii Eminescu a dus la scoaterearomanului din planul editorial, faptă ce l-ar fi ofensat cumplit pe Oncle (el care punea

Tablou de Gheorghe Ilea

A A A A Adrian Dinu RAdrian Dinu RAdrian Dinu RAdrian Dinu RAdrian Dinu RACHIERCHIERCHIERCHIERCHIERUUUUU

„Gus„Gus„Gus„Gus„Gustul viittul viittul viittul viittul viitorororororului”ului”ului”ului”ului”

şi mesianismul publicitşi mesianismul publicitşi mesianismul publicitşi mesianismul publicitşi mesianismul publicitararararara părea este dezechilibrat tocmai prin mesianismulpublicitar, cultivat de „societatea spectacolului”.

Transfigurarea mediatică a lumii cere,imperios, o înţelegere „îmbunătăţită”, evidenţiindefectele sociale, spectaculos-copleşitoare. Revoluţiadigitală, video-cultura, „colonizarea” timpului liber,modificarea ideii de fericire prin consumerism,hedonismul permisiv şi atrofierea civismului, fracturageneraţionistă nasc un şir de reacţii de o gravitate fărăprecedent, unele chiar în sfera patologicului. Imageriasocio-comercială în „civilizaţia destinderii” genereazăun „consum pervertit” (J. K. Galbraith), omogenizant şialienant, un contagios stil de viaţă, o cultură a seducţiei,mediocră şi uniformizatoare. Comportamentul zapping,valorizarea principiului plăcerii ne fac captivii industrieidivertismentului, a culturii media cu certă disfuncţienarcotizatoare. Un (alt) modus vivendi, pe suportmediatic, de audienţă planetară, ia locul realităţii.Homo zappiens, anesteziat, devenit client mondial(world customer) e prins în această reţea de imaginicultivând un „ritual fantasmatic”, alunecând în showşi căzând în derizoriu. Prin „zapare”, cercetând lumea(McLumea) prin ecranul TV alungăm tocmai spiritulcritic, ne dispensăm de o analiză lucidă, pierdem simţulrealităţii. N-ar fi vorba de un criticism nostalgic,edulcorat, activat de temerile care ne împresoarăsufocant ci de o eficientă pedagogie media, avertizândasupra abundenţei viselor publicitare în era opulenţeiinformaţionale, paralizând tocmai spiritul reflexiv.Inventând inflaţionar nevoi pe ruta informativ-persuasiv-afectiv, publicitatea (un supra-medium, cums-a spus) rămâne indicatorul acestor spectaculoasemutaţii, de o alerteţe fără precedent şi cu un uriaş„potenţial de influenţare”. Lungă vreme doar o practică,fără fundament teoretic, ea a devenit dintr-uninstrument strict economic o „şcoală socială deconsum”, scria B. Cathelat, lansând torenţial, în fluxcontinuu, „mesaje de civilizare”, schimbând reperele,percepţia, perspectivele asupra lumii. Ca vehicol, eaimpune stiluri de viaţă; produsele devin doar suportulautoexprimării (ca reprezentare valorizantă) într-unmediu acerb concurenţial, dominat de spot-uri,sloganuri obsesive care ar „asigura” o cetăţenie globală(fie şi „uşoară”).

Lumea noastră, repetăm, trăieşte sub seducţiaconsumului. Tehnologia, strategiile de imagine,identităţile livrate / dictate de piaţă (devenind modele„tangibile”), tehnicile sofisticate de manipulare intervinsub blindaj ştiinţific; nimic – notau Zygmunt Baumanşi Tim May – nu e lăsat la voia întâmplării în dorinţa dea influenţa consumatorii. Iar mass-media reprezintă „unsoi de lichid interstiţial”, asigurând insidios legăturainformaţională între „alveolele profesionale”. Aşa fiind,nici sociologia (sau, mai bine zis, ea, cu deosebire) nupoate ignora exigenţele civilizaţiei digitale. HomoDigitalis, dependent de Internet, racordat unorcomunităţi virtuale (fragmentarizând lumea subaparenţa globalizării), utilizând un limbaj „de grup” nupoate fi aflat în tomurile aride produse de sociologiaacademică, „de fotoliu”, ci într-o realitatea alertă, dince în ce mai greu de înţeles pentru generaţiile maivârstnice, supuse fracturilor socializării.

Fiind relaţională, învăţându-ne interogaţia(implicit, gândirea critică), sociologia pledează pentruo mai bună înţelegere a dinamicii sociale, în fond.Diseminarea haotică a informaţiei, explozia tehnicilorde persuasiune, invazia publicitară cer, corectiv, vegheaspiritului critic. Or, ochiul sociologic fiind un ochidisciplinat, nesupus fluctuaţiilor impresioniste alesimţului comun ne îndeamnă să găsim răgazul de areflecta, de a fi „mai puţin” supuşi manipulărilor.Fiindcă sustragerea e cu neputinţă. Altfel spus, să neînţelegem mai bine chiar dacă nu schimbăm marelucru. McLumea, în pofida scenariilor apocaliptice, îşivede de cursul ei, euforic-victimar, înaintând orbeşteîntr-un viitor incert...

Deşi vehement denunţat, noul mesianismcomercial face din publicitate „o cultură a provocării”,

atâta suflet ca să le procure nepoţilor o bucurie deCrăciun), dacă aş fi avut nefericita inabilitate să-i spunce pacoste pot să aducă portocalele.

Existau cozi care intrau în preferinţele luiOncle, de pildă cele pentru săpunuri („cheia” sau„cămila”) sau pentru hârtie igienică. Îl bănuiam de oanumită tentaţie elitistă. Spre deosebire de cozile lazahăr sau ulei sau brânză telemea, formatepreponderent din gospodine înrăite şi pensionarihârşiţi, acestea aveau un aer mai intelectual, mai snob.Se întâlnea aici cu avocaţi, cu generali mazili sau foştiprofesori universitari care făcuseră pârnaie comunistăşi cu care schimba în şoaptă vorbe otrăvite sau glumela adresa partidului şi a conducătorului suprem. Erariscant, dar ce e viaţa fără un dram de îndrăzneală, dejemanfişism?

Ne-a povestit odată, agitat, că l-a întâlnit în faţasălii Dalles pe un fost coleg de şcoală militară, plecatdin ţară cu douăzeci de ani în urmă. Îmbrăţişări, efuzii.Devenise cetăţean francez, lucra într-o uzină demotoare pentru avioane. Sosise de numai două zile înRomânia şi uite ce surpriză: în faţa cinematografuluiCapitol de pe Elisabeta s-a încrucişat cu un prieten dincopilărie, aproape să nu-l mai cunoască, era îmbrăcatîn nişte blugi jegoşi. Pe umăr îi atârna un ditamai colancu suluri de hârtie igienică, tocmai ieşise dintr-oalimentară. Manifesta o stare de euforie mai mult decâtsuspectă. Sărmanul, şi-a încheiat mirările franţuzul,l-am ocolit, pe semne că înhăţase o frumuseţe deAlzheimer!

Un fenomen, pe care patronii librăriilor deastăzi fără îndoială ca îl jinduiesc, erau, incontestabil,cozile la cărţi, cozi înşirate în monom, silenţios, de-alungul trotuarelor aglomerate, într-o cuminţenieexemplară. Ce minunate cozile la carte! Ce lovitură deimagine pentru străinii cârcotaşi, de pildă! S-ar fi pututcrede că valahii sunt înrobiţi de patima lecturii, şi într-omăsură oarecare chiar aşa era, numai că pe atunci setipărea puţin şi exclusiv sub drasticul control ideological forurilor. Trebuie spus că marea majoritate a cărţilorcare-l ademeneau la coadă pe cititorul mediu erauromane de dragoste şi thrillere. Oricum, aceste cozi,ciudate în peisajul tern al sărăciei generale, aduceau onotă de speranţă, anume că sufletul acestei naţii maidăinuie încă sub crusta viciată a mediocrităţiiinstituţionalizate.

Ceea ce nu înţelegea sau se făcea că nuînţelege Oncle era misterul spectacolelor oferite depieţe în ajunul vizitelor oficiale de partid. În astfel deocazii se oprea şi contempla o vreme, vrăjit, beşugulde produse alimentare ce lipseau în mod curent dinmagazine, produse pentru care zăbovise mii de ore lacozi interminabile şi apăreau acum, căzute ca din cer,expuse cu o neruşinare deşănţată într-o adevăratăabundenţă explozivă. Îl fascina butaforia culorilorpestriţe în aranjamentul sortimentelor din galantare,sofisticat, atrăgător, ce-i aminteau de minunatele halede peşte şi de carne din pieţele de odinioară. Nuînţelegea sau se făcea că nu înţelege de ce, nu numaiel, dar toată prostimea ce se aduna în piaţă şi priveaaceastă umilitoare farsă nu avea acces la exponatelebine păzite de miliţie, se mulţumea doar să le admire,să le dorească cu nesaţ până în momentul când vizitaoficială se încheia în aplauzele entuziaste ale mulţimii,ca imediat după aceea o armată de slujitori ai stăpâniriisă împacheteze în mare grabă toate bunătăţile, să leîncarce în camioane şi să le transporte în altă piaţă,aflată în programul de vizită al conducătorului.

*****S-a întâmplat odată ca o persoană sus pusă

din protipendada de provincie să mă poftească săprânzesc în compania ei la o cantină a partidului. Osală mare, mesele acoperite cu feţe albe, imaculate,mobilier de lux, un pian, covoare scumpe, o copieproastă după Grigorescu. În sală numai noi, în restpustietate. Ne-a servit o fetişcană nurlie, roşcovană, ostrigau Katiuşa. Din câte îmi amintesc, a fost o masătristă. După desert am fost condus în sala frigorificăde la subsol şi invitat să-mi cumpăr tot cepoftesc.Stăpână, acolo, o altă fată la fel de tânără şi destilată. În faţa mea se aflau atâtea bunătăţi cât nuvăzusem de la plecarea tatei în război. Simţeam căameţesc. Am comandat lămâi, un pacheţel cu şvaiţerşi smochine. Atât? m-a întrebat subreta, consternată.Totul mă costase cât două pâini şi un pateu cu brânză.În stradă, m-am despărţit afabil de cunoştinţa mea suspusă. Ţineam pachetul în mână stânjenit, mă copleşiseun sentiment teribil de vinovăţie, ca atunci când furi şiai impresia că toată lumea ştie, te priveşte, tecondamnă...

Cons Cons Cons Cons Constttttantin MAantin MAantin MAantin MAantin MATEESCUTEESCUTEESCUTEESCUTEESCU

De curând, prin strădania lui Dinu Flămând

(merituosul traducător semnând şi o densă, aparent-poetică Prefaţă), editura Paralela 45 ne-a pus laîndemână un op care ar merita măcar semnalat de nuva isca, aşa cum ar binemerita, aprinse dezbateri. Evorba de cartea lui Jean-Claude Guillebaud Le Goűtde l’avenir (Éditions du Seuil, 2002) care, sub titlulGustul viitorului, pune în discuţie, şi pentru cititorulromân, posibilitatea de a reconstrui, la scara planetei,încrederea în viitor. Fiindcă autorul, ne avertizează DinuFlămând, „pledează pentru speranţă” într-o epocă încare zgomotoşi profeţi postmoderni vestesc,dimpotrivă, Apocalipsa. Acest „avocat al speranţei”(cum nimerit îl consideră prefaţatorul), contestândpretinsul „sfârşit al Istoriei” ne invită să redobândimgustul viitorului stabilind alte raporturi cu timpul. Fărăa ne închina „religiei progresului” dar şi fără a acceptadizolvarea ideii de progres, dispariţia „încotro-ului”(Gianni Vattimo), vestejind optimismul istoric.

Viitorul este în doliu – constată prestigiosulreporter al ziarului Le Monde. Aşa fiind, mai putemalege un viitor? În pofida voinţei de schimbare (clamatăstrident dar lipsită de proiect), ne-am abandonat unuiprezent sacralizat; timpul lui astăzi ar fi singurul carecontează, recuzând speranţa. Timpul ne scapă, cândva(observa Lévinas) el promitea ceva, coagula energiimobilizate de un proiect. Or, acum, într-o lumedezvrăjită, obosită, grăbită, „timpul nu mai este alistoriei, ci doar al cronometrului”, constată fostul juristşi criminolog, Jean-Claude Guillebaud. Sau, cu vorbelelui René Dupuy, „a murit devenirea”. Istoria nu mai estemesianică, anul seismic 1989 poartă un „efect de ecou”anunţând sfârşitul unui ciclu, implicit decesul mituluirevoluţionar.

Să ne înţelegem: Jean-Claude Guillebaud nudoreşte resuscitarea speranţei mesianice şi nici nupoate accepta fetişizarea sacrificială a Istoriei, cu acelegeneraţii de sacrificiu mărşăluind cu voioşie spre unviitor radios. O societate „perfectă”, promisă celor carevor veni, eliberată de alienare, sufocată – de fapt – prinpropriul ei succes, cum se anunţa paradisul comunist.Condamnând, pe urmele lui Ernest Bloch,„înşelăciunea totalitară”, freneticul reporter pune sublupă şirul de dogme, ideologii şi teologii care, curios,au un numitor comun: „delocalizarea” din prezent.Credinţa creştină, observă Jean-Claude Guillebaudinvocându-l acum pe teologul protestant JürgenMoltmann (cu a sa Teologia speranţei) este capitulardă;speranţa, expediată în afara vieţii, în afara lumii, la acel„banchet mesianic” (cf. Berdiaev) anunţând Învierea(promisă tuturor) se vede abandonată; şi, astfel,confiscată, folosită manipulatoriu de „sectele deentuziaşti şi de grupurile revoluţionare” pentru aîmpiedica „dispariţia orizontului”.

Or, Jean-Claude Guillebaud crede că putemrefonda democraţia, că – dincolo de egoismul degeneraţie – putem reconstrui, pe o Planetă „locuibilă”,credinţa în viitor, deschizând drumuri noi şi regândindalte soluţii la avalanşa problemelor „criziste”. Că putemrecupera încrederea fiind necesar să acţionăm înIstorie. Deci „apără” speranţa (notează îndreptăţit DinuFlămând), eseistul desfăşurând veritabile anchete deidei, încercând să ne ajute să înţelegem, fiind larăspântie, complexitatea lumii în care trăim.

Cum, printre alte titluri, Jean-ClaudeGuillebaud a publicat şi Tirania plăcerii, un alt îndemn,repetat lansat, priveşte ieşirea din pasivismulconsumist. E limpede că Jean-Claude Guillemaud,problematizând viitorul, blamează „economizarea”prezentului, nu se împacă – nicidecum – cu logicaconsumeristă. Doar această frenezie a consumului săasigure suportabilitatea prezentului? Să uităm căalienarea prin consum este o evidenţă cotidiană?Spectatorul-consumator, conchide ferm autorul, esteun „cetăţean destituit”! În epoca „individualismului demasă” (Jacques Gautrand), exhibarea sinelui,construirea unei imagini dezirabile, tirania mărcilorconduc, în vocabular lacanian, la extimitate. Cumobiectele (idolatrizate) nu mai sunt doar produse defolosinţă ci semne de apartenenţă (asigurând acel plussimbolic) este limpede că postmodernitatea, sărăcindraporturile interumane, încurajează invaziasimulacrelor şi importanţa aparenţelor. Binomul a fi /

Acolada nr. 1 - ianuarie 2009 19Acolada nr. 2 - februarie 2009

Acolada nr. 2 - februarie 20092011

Migdale dulci-amarMigdale dulci-amarMigdale dulci-amarMigdale dulci-amarMigdale dulci-amareeeee

LLLLLUMEA CUMEA CUMEA CUMEA CUMEA CA SPEA SPEA SPEA SPEA SPECTCTCTCTCTAAAAACCCCCOLOLOLOLOLCândCândCândCândCând Blonde Blonde Blonde Blonde Blonde

DollyDollyDollyDollyDolly se dor se dor se dor se dor se doreşteşteşteşteşteeeeeprprprprpreşedinteşedinteşedinteşedinteşedinteeeee

La ultima prezentare Jobul Şi Stilul De Viaţă, numitpompos: Moda Kamoda ’Mantelor Şi ’Oţiilor BlondeReunite, am aflat stupefiaţi că ele seraficele care toacăbanii miliardarilor grandissimogeneroşi poftesc... nu lasufletul preşedintelui, aşa cum ingenuele lumii ne-auobişnuit, ci... la fotoliul de preşedinte! Mii de draci şi unpui de zgripţuroaică!?! veţi exclama Domniile Voastre. Darapoi, proaspăt amendaţi de OPC, Garda Financiară, Gardade Mediu, Garda Eco-Politică şi nu în ultimul rânddeAvangardaNaţionalEuropeană MondialoIntergalacticăşi de cea de pe tărâmul celălalt... precum şi de alteorganisme – pe care mintea umană, atinsă de morbulputerii, poate să le scornească ca să strângă birurile depe cei consideraţi săraci cu duhul – veţi mai exclama cuun rest de decenţă: Şhit! Şi, abdicând de la principii,lăsând garda jos dar... nu până acolo încât să vă pierdeţinădragii, veţi mormăi în barbă: La urma urmei de cePăpuşa Blondă Antistress să poftească la preşedinte cala un castravete murat nefiind deloc însărcinată?!? aşacum visaţi Boieri Dumneavoastră avizi de subiecte grasecu happy end având ca prim-eroine membrele active înAsociaţia Blondelor Fatale De Circulaţie Internaţională.Acum, rămânând vorba între noi obsedaţii, tuturor ne placblonzişoarele, cu condiţia ca respectabilele să fie prostuţesi să posede big tits. Ele, blondinele planturoase, emanăacea perdeluţă de ceaţă hipnotică în care doreşti să teafunzi şi să te pierzi de bunăvoie, ca într-o mlaştină multdorită... cu nisipurile sale frenetic-mişcătoare. Dar nu înmaniera şarmant-grosieră în care a făcut-o Domnul CopităDe Aur În Ţara Bulgărilor De Sare Iodată.

Totul fusese atât de frumos în lumea bălaielorşi a bărbaţilor bruneţi, până în noaptea în care şarpele,oxigenăndu-şi părul ca orice drăcuşoară care se respectă,a vrut mai mult... A dorit să devină nevastă cu acte,cuvăntul maîtresse devenise stânjenitor cu vârsta. Apoia dorit şaretă trasă de bidivii înfocaţi, apoi l-a vrut pe elînhămat în jug... Apoi a vrut postul de vizitiu pocnind dinbici pe lângă bou... căci lumea cailor a apus şi la orizontse tăvălea binele si răul călcat elegant de primul otomobilconstruit parcă pe măsura ei. De ce candidează blondelela preşedenţie? Pentru că atât le duce capul !?! veţiexclama duios Sfinţiile Voastre plătitori de T.V.A şi laOrganizaţia Misoginilor Bucălaţi Şi Prespălaţi. Pentru căsunt egale masculilor!!! vor exclama obsedate membreleGrupului De Femele Proaspăt Fecundate In Vitro, dornicesă-şi etaleze prompt independenţa sexuală câştigată la oînaltă curte. De ce vor femeile deştepte, presupunând căcel puţin până la o anumită vârstă ele rezistă, să intre înlumea atât de rău famată a gâştelor blonde... De ceinteligenţa doreşte să devină blondă cu riscul de a ficurtată, vânată, răpită, violată, strangulată de veşnicnesătuii devoratori de... Iată câteva probleme la care şefiistatelor prezenţi la ultimul mare summit, au trebuit săgăsească răspuns. Ce încălzire globală?!? Ce strat de ozonsubţiat?!? Ce scădere a rezervelor naturale?!? Ce al treilearăzboi... cald mondial?!? Moarte întrebărilor plicticoasefără soluţii! Şi, la final, ne face cu ochiul întrebarea mireasăcare defilează pe Podiumul Internaţional Al MireselorNemirese. Oare unde va ascunde Blonde Dolly, ajunsăpreşedinte, cheia roşie de la valiza nucleară în timp ce,ca orice blondă care se respectă pozează măcar mentalpentru Playboy?!?

Florica BUD Florica BUD Florica BUD Florica BUD Florica BUD

Încă din anii ’80 ai secoluluitrecut „echinoxistul” RaduŢuculescu se consacra ca unscriitor demn de trecut în frontuldin faţă al prozei noastre,împotriva trecerii în conul deumbră despre care se faceplângere în vremea din urmă. Peatunci, însă, nu se punea cu atâtaînverşunare problema„Centrului”, de regulă acaparator,a politicilor instituţionale şieditoriale potrivit cu un principiustrict comercial. Acum, când

globalizarea ne cere deschideri fără margini, Capitalaafaceristă pare să se fi pus să devoreze provincia prindiscriminări şi marginalizări tiranice, bazată pepublicitatea înverşunată a grupusculului de interese.Reclama e mama comerţului clientelar. S-a uitat şi defaptul că mediul provincial este cel mai fertil pentruliteratură, şi că valoarea nu creşte doar la umbramonopolului central, şi că puterea de creaţie conteazăînainte de toate. Nu se ştie cum se va descurca râvnitamondializare, cu menţinerea identităţii, dacă tendinţaeste tot mai clar autocefală şi la mâna agentului publicitardin cetatea de scaun. Dar aceasta este o chestiune unden-are ce căuta un ageamiu, căile Domnului sunt maiîncurcate decât hotărăşte vechea zicală. Se gândeşteomul cât şi îl duce mintea că în vremurile mai noi nu-inici o sfârâială, pentru cultură şi arte, ca acestea să seînghesuie într-o zonă anume, fie ea abaţie, curtea prinţuluisau cea regală, editura nu ştim cui. Dar m-a luat curentulşi m-am încâlcit într-o treabă colaterală. Cred, totuşi, cămăcar critica profesionistă nu se cuvine să se limiteze laun spaţiu închis. De exemplu, Radu Ţuculescu de la Clujnu mai are vizibilitatea de odinioară, deşi rămâne unprozator de cotă evidentă. Prin urmare, pentru cine areochi de văzut, el există şi-şi exercită puterea indiferentde o popularitate temporară şi calpă.

„Optzecistul” (nu minimalist) scrie de atunci încoaceproză şi teatru, cântă la vioară şi pune în scenă piese alesale şi ale unor autori clasici şi moderni. Aşa că nu-i demirare că spectacolul leagă domeniile complementarepe care le practică. De aceea nici nu se teme de infiltrareamasivă în scrieri a unor strategii „dramatice”, mai vechisau mai noi, inclusiv retorisme şi moralităţi. Cu voie saufără voie, nici neapărat în grilă postmodetrnistă, niciexpresionistă, „recuperează” cu plăcere modalităţi dealtădată şi sub protecţia unei ironii abia perceptibile, darrecurge şi la intertextualitate în accepţia cea mai nouă.Nota de sobrietate se degajă din orice fapt de viaţă aflatla originea scrierilor. Uneşte tradiţia prozei de inspiraţiesocială cu experimentele mai noi într-un ansamblu careindividualizează, special, prin percepţia lumii caspectacol, la care participă tot felul de categorii socio-umane. Formulele sunt, de asemenea, diverse,preferinţele se îndreaptă mai ales către parabole şialegorii, înscenări în care se joacă roluri. Încă din primelesale volume ( prozele scurte Portocale şi cascadori,Grădina suspendată, romanele Vânzătorul de aripi, Orapaianjenului şi Degetele lui Marsias), ciocnirile dintrepersonaje au vigoare teatrală, în ciuda unor lungimiimproprii, epicul se bazează pe ritm, dialog, monolog,decor, gest, deghizare. Conflictele, cu ecou moralizator,antrenează forţe radical opuse, impactul dintre esenţă şiaparenţă, enigmaticul şi ambiguitatea, mişcarea careîncearcă o cadenţă de aventură şi să culmineze în crize.Mai încoace, sunt puse în funcţiune şi puterile magicului,acţiunea abundentă şi „dramaticul povestirii”, ceea ce adeterminat, pe bună dreptate, invocarea lui Bulgakov şia lui Mŕrquez. După cum alte întâlniri sunt izbitoare înromanul Umbra penei de gâscă.

*

Radu Ţuculescu are obiceiul de a se explica, de dataaceasta şi în „Cuvântul către cititori” şi în scurta postfaţă,procedeu vechi adus până la cele mai noi strategii. Aşase întâmplă în Umbra penei de gâscă, unde ne avertizeazăcă acţiunea acestui scrieri se desfăşoară între anii 1770şi 1830, în Transilvania, şi că nu avem de-a face cu unroman istoric, că timpul a fost dilatat peste aceste graniţeşi că tema de căpătâi este cititul şi scrisul, condiţia Cărţii.E, cum s-ar zice, un metaroman în toată legea. Divulgă şisursa livrescă principală care i-a determinat scriereaacestui (meta)roman, anume o biografie a muzicianului,poetului şi teoreticianului german Christian FriedrichSchubart, care a fost închis 10 ani de zile din ordinul unuiautocrat, pentru a nu mai scrie. Printr-o crăpătură aperetelui, i-a dictat unui slujitor al prinţului, vecin detemniţă, textul unei Estetici, volum publicat dupămoartea autorului. Alte referinţe nu mai prezintă interes.

Rămâne de văzut cum se realizează afabulaţia scriitoruluinostru, mutată, evident, în Transilvania din „epocaluminilor”.

Trei capitole sunt întretăiate de trei intermezzo-uriprin care naraţiunea prezentă uneşte perspective spaţio-temporale diferite. Acţiunea din următoarele două părţise situează în continuarea povestirii la timpul prezent.Personajul principal, naratorul la persoana întâi, hangiulIţă Barabă, asigură unitatea de ansamblu a naraţiunii. Pecriteriul intertextualităţii, inspiraţia din Numeletrandafirului este lăsată intenţionat la vederea oricui.Copilul Iţă e predestinat de ursitoare să înveţe buchile,ceea ce se întâmplă, la o mănăstire cu o mare Bibliotecă,la fel de misterioasă ca acelea din Evul Mediu apusean.Aici se iniţiază şi în „arta culinară”, şi în lumea labirintic-miraculoasă a Bibliotecii, locaş unde vine un mireanpasionat de cărţi, care copiază cu o rară devoţiune pentrubiblioteca sa. Pătru Pătruţ e un creator, scrie poezii, opiese de teatru, pictează icoane în lemn şi un paraclis.Romanul capătă de la început, în spirit iluminist, înfăţişarepedagogică, filosoficească şi, inevitabil, apologetică şisatirică. Registrul se colorează cu aventuri picareşti, cumistere, cu intrigă poliţistă. Novicele se vede în situaţiade a face pe detectivul în plină noapte, când află că „hoţii”cară ceva în saci din mănăstire. Tot el descoperă că audispărut cărţile din Bibliotecă şi că „hoţii” sunt de faptcălugări care le-au înlăturat, deocamdată ucenicul nuînţelege de ce. Liniştea de până acum s-a spulberat.Moare un călugăr bătrân şi orb, Pătru pictează paraclisulcu o dăruire pătimaşă , ajunge la imaginea MarieiEgipteanca. Aceasta, nud, îl copleşeşte ca o fiinţă vie,„un joc tulbure al imaginaţiei amestecând visul curealitatea”. Scena e mai mult ilară decât simbolică,amintind de mitul lui Pygmalion. Mai are loc şi un chefboccaccesc şi ucenicul e trimis acasă, cu învăţătură decarte şi de gastronomie. Hangiul va afla mai târziu cămânăstirea a fost dărâmată cu tunurile şi că acolo s-auaflat şi călugării care n-au vrut să plece nici prin poruncă.Dar cărţile au fost salvate, sugestie că ele suntnepieritoare. Flacăra însoţeşte cartea de veacuri,declamă cineva: „De când era scrisă pe tăbliţe de lut. Odragoste constant de puternică. O dragoste care dacăapare o pală de vânt neprielnică devine devoratoare.Flăcăruia e nevinovată. Ea ştie că, apropiindu-se de mareaei dragoste,îi va distruge existenţa. Dar nu se poateîntotdeauna feri de palele de vânt” etc. Vorba autoruluicătre cititor şi a textului de multe ori declarativ: Carteate face mai înţelept şi mai bun, alină, dă speranţă, înalţă,dar tot ea are puteri malefice, acuză, denigrează,învrăjbeşte, ucide. Cum spune şi Iţă , cartea l-a făcut săvadă lumina vieţii, însă i-a produs şi necazuri, nelinişti şispaime.

În pivniţa Castelului, unde e închis pentru şapte zilede Prinţ, Iţă notează, ceea ce-i dictează, prin crăpăturazidului, un deţinut vecin de „celulă. Va descoperi că acestaeste Petre Cubar, scriitor şi gazetar, care plăteşte pentruscrierile lui intempestive. Ceea ce transmite scribulîncarcerat semănă cu o relaţionare între generaţii, a luiSimion Ştefan şi a lui Blaga. O ceată a lui Degeratulîndeplineşte rolul cortegiului dionisiac, al funambulilordedaţi la giumbuşlucuri carnavaleşti. Aceşti vagabonzicheflii şi zgomotoşi joacă farse groteşti, scamatorii şimăscări de tip medieval. E o imagine primitivă aspectacolului, fără nimic artistic, între farsă şi sotie. Noulmod de a face spectacol abia îl învaţă trupa lui BechiItalianul, care trece de la înscenările de bâlci, şi de lajocurile goliardice şi ajunge la teatrul din Oraşul de peZalda. Se înţelege, teatrul e încă un mijloc de promovarea ideilor iluministe, la fel de mare ca şi cartea. Influenţalui de culturalizare a poporului e încă mai lesnicioasă.„Moralităţile” lui Radu Ţuculescu sunt uneori lungi şiaride, cu argumentaţii reluate, înăbuşite în maxime şi„ideologie” de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutulcelui de al XX-lea.

Capitolul cel mai întins şi mai răsfirat este cel careîi are ca protagonişti pe tipograful Damaschin şi pescriitorul Petre Cubar. Amândoi sunt fanatici ai cărţii şiteatrului. Stau de vorbă interminabil, pe teme foarteimportante, încât duetul nu mai sunt personaje nicidramatice, nici epice, doar porta-voce a unor problemede ideologie. Naratorul pare că se precipită, dar tragereade timp specifică poveştii devine discurs asupraproblemei. Revista celor doi convorbitori publică articoleincriminatoare la adresa puterii, în timp ce „scumpiicolegi” de pe la „celelalte foi” nu fac altceva decât să scriemondenităţi. „Şi tot cu limbă dublă, chiar triplă, seextaziază în faţa unor gesturi milostive cum ar fi aruncatulunui bob de grâu unei duzini de săraci (…), fac temeneliverbale, de te-apucă scârba (…) O pastă cleioasă şi servilă.Dar eu sunt mai optimist, secolul acesta e încă tânăr, abiade-a împlinit douăzeci de ani. Adică secolul ar trebui săfie optimist, vârsta mea e una a înţelepciunii...” Traduc

din Kleist, citesc pe Moličre ţi dialoghează parcă fărăoprire. Mai interesantă e monografia Oraşului de pe Zalda,cu semnele progresului din zodia burgheziei înascensiune. Capitolul ultim e un tur de forţă, construitdintr-o singură frază, fără punctuaţie, cu încheiereasentenţioasă: „… nimic nu prăpădeşte o carte aşa cum îlprăpădeşte pe un om făcându-l nimic poate să-i ia viaţanu cu siguranţă asta nu poate s-o facă. Nu”

Radu Ţuculescu face figură de scriitor „vechi” înipostaza textualistului. Lumea din metaromanul săuUmbra penei de gâscă îl desemnează ca un observatormoralist cu o scriitură compozită de factură(post)modernă. Surpinzător, pe ton înalt care nu pare aavea ceva din strategiile ironico-parodice.

ConsConsConsConsConstttttantin TRANDantin TRANDantin TRANDantin TRANDantin TRANDAFIRAFIRAFIRAFIRAFIR

„

MIŞCMIŞCMIŞCMIŞCMIŞCAREA PRAREA PRAREA PRAREA PRAREA PROOOOOZEIZEIZEIZEIZEI

Mai întâi a fMai întâi a fMai întâi a fMai întâi a fMai întâi a fososososost Lenin... şi Lenin ert Lenin... şi Lenin ert Lenin... şi Lenin ert Lenin... şi Lenin ert Lenin... şi Lenin era Cuvântula Cuvântula Cuvântula Cuvântula CuvântulPe în-

treaga perioadă câta durat docu-mentarea meapentru volumul(af lat în lucru),„1937. Arta oficială,arta tota-litară”, amfost şocată decâteva elementecărora nu ledădusem anteriorimportanţă şi carele scăpaseră şialtora preocupaţide studiul arteitotalitare între 1918şi 1937: faptul cădacă artelecomuniste şi

naziste sunt în continuare cântărite cu aceeaşi balanţă,unităţile de măsură sunt diferite; că întruparea răuluiabsolut în artă continuă să fie considerată doar artanazistă şi că, în timp ce ea este supusă „damnatiomemoriae” – frescele naziste dintr-un bunkerdescoperite la sfârşitul anilor ’90, au fost iute puse subobroc – cea sovietică are parte de expoziţii şi chiarlicitaţii în Occident; că în timp ce partidele de extremădreaptă cu simpatii pro-naziste sunt interzise, ca şiînsemnele hitleriste de altminteri, cele comuniste nudoar că au supravieţuit, ci au avut chiar câştig de cauzăîn Italia sau Franţa iar însemnele comuniste pot fioricând, fără nici o oprelişte, expuse şi achiziţionatecu ocazia brocantelor (târguri de vechituri) care se ţinritmic în Occident. În căutarea adevărului aveam sădescopăr însă cu totul altceva: că Răul, sub toateaspectele sale începând cu tortura ideologică şi ceafizică, cu distrugerea culturii şi artei şi terminând cuprigoana politică şi crearea lagărelor de exterminarede care a fost acuzat nazismul în mod special, şi-a avutrădăcinile în Revoluţia comunistă din 1917, al căreiconducător a fost Lenin. În cele ce urmează mă voistrădui să demonstrez acest adevăr.

Orice schimbare de regim sau orice mişcarezisă revoluţionară are ce are cu trecutul pe care îl neagăşi pe care vrea să-l şteargă din memoria omenirii.Afirmaţia poate părea paradoxală, însă pe măsură cese cercetează fenomenul în cauză se constată fărăputinţă de tăgadă că răfuiala cu trecutul începe prindemolări atât doctrinare, cât şi ale elementelormateriale – monumente – care ar mai putea aminti deel. Prima reacţie este distrugerea oricăror urme aleacestora, înlăturarea statuilor, mutilarea lor, care începecu decapitarea sau distrugerea feţelor, şi termină curăzuirea numelor. După care urmează reacţia contrară,faza encomiastică, cea a înălţării de noi statui. Idoliivechi sunt înlocuiţi de cei noi. În Rusia, după preluareaputerii de către partidul bolşevic, la nici cinci luni dupăinstaurarea sovietelor, atunci când în ţară domneahaosul şi foametea, la 14 aprilie 1918, Lenin s-a grăbitsă dea un decret care prevedea concomitent„dărâmarea vechilor monumente ridicate în cinsteaţarilor şi a slugilor lor care nu reprezintă interes nicidin punct de vedere istoric şi nici artistic” (sic!) şi„ridicarea altora, noi, dedicate Revoluţiei”. Programulpropus de Lenin prevedea ca vechile monumente săfie dărâmate până la data de 1 Mai 1918 şi, simultan,să fie executate machetele întâilor monumente careurmau „să fie supuse judecăţii maselor”. Ca atare, urmasă fie creată o comisie compusă din comisarii poporuluipentru Învăţământ şi pentru Bunurile Republiciiînsărcinate ca, în înţelegere cu Colegiul Artistic dinMoscova şi Petrograd, să stabilească monumentele ceurmau să fie înlăturate precum şi cele ce urmau să leînlocuiască. De asemeni, numita comisie trebuia săpregătească, de urgenţă – până la 1 Mai rămăseserădoar 16 zile – pavoazarea oraşului, să înlocuiască toateinscripţiile, emblemele, ba şi denumirile străzilor, cualtele „care să reflecte ideile şi sentimentele Rusieimuncitoare”. În acest sens, Lenin îl cita pe Campanella(1568-l639), unul din clasicii socialismului utopic.„Înţelepciunea – spunea el în “Cetatea Soarelui”, op-ulde căpătâi scris în timpul celor 27 de ani de detenţie –ne sugerează să acoperim cu fresce zidurile întreguluioraş, atât în exterior, cât şi în interior”. Cu deosebireacă frescele la care se gândise Campanella trebuie să fisemănat artistic cu cele renascentiste, aflate la antipod

cu cele propagandiste ale lui Lenin…Ideea tapetării oraşelor cu imagini şi sloganuri

mobilizatoare a fost dragă tuturor regimurilor totalitareşi s-a abuzat de ele până la îngreţoşare. Cu arhitecturaacoperită de steaguri cu secera şi ciocanul – ca încomunism, ori cu crucea gamată – ca în

nazism; cu

faţadele oblonite de portrete supradimensionate şilozinci cu litere de o şchioapă, oraşele sedepersonalizau şi căpătau un aspect grotesc. De altfel,indiferent de ideologie, totalitarismul de orice orientare,de stânga sau de dreapta,a înlocuit sărbătorile creştinecu serbările politice şi prosopografia religioasă, cuimaginile căpeteniilor politice, tătuci, duci, führeri sauconducători „iubiţi” şi ce vor mai fi fost. Alegorii ieftineşi ridicole completau penibilul spectacol. Întâietate, înaventura propagandistică de acest gen însă, trebuieacordată ruşilor, ca executanţi ai ideilor „genialului”gânditor Lenin. Ceilalţi le-au urmat exemplul şi auamplificat spectacolul până la demenţă.

Cum frescele lui Campanella nu se preapotriveau cu clima aspră rusească, Lenin le-a înlocuitcu monumente, iar pentru dezvoltarea acesteichestiuni l-a însărcinat pe Lunacearski care, într-osingură lună, a elaborat biblia esteticii bolşevice pe carea intitulat-o „Propaganda prin monumente”. La 21 iunie1918 el s-a adresat Comisariatului Poporului cu oscrisoare prin care solicita ridicarea a 20 de monumentenoi în Petrograd. Cererea i-a fost aprobată cuurmătoarea apostilă: „Să se aloce un avans de 30.000ruble pentru lucrările de construire (sic!) amonumentelor provizorii ale marilor luptători aiRevoluţiei ruse, cu condiţia ca tovarăşulLunacearski,comisarul poporului pentru Învăţământ,să prezinte imediat un deviz complet al totaluluisumelor necesare”. Totodată i se cerea să accelerezeînlăturarea „monumentelor monstruoase ale Rusieimonarhiste” şi să ia măsuri urgente pentru ridicarea şila Moscova de monumente, tot provizorii, ale marilorluptători ai Revoluţiei ruse. Termenul de monumente„provizorii”, aşa cum au fost ridicate şi la noi în anii ’50,însemna lucrări turnate în ghips care, patinate, să deaimpresia de monument, dar care, friabile, se degradaufoarte repede, într-un an cel mult. „Provizoratul” a fostmană cerească pentru artiştii oportunişti, unii, vizionari,turnând câte trei-patru replici ale aceloraşi statui dinghips ale clasicilor marxism-leninismului.

Cum artiştii par să nu fi fost destul încântaţide idee şi nici îndeajuns de rapizi în realizarea acestormonumente, fie ele cât de provizorii, la 18 iulie 1918,Lenin l-a muştruluit straşnic pe nefericitul Lunacearskiîn raportul sugestiv intitulat „Despre inactivitateaComisariatului Poporului pentru Învăţământ, aComisariatului pentru Bunurile Republicii şi aSovietului din Moscova”. Drept care, în luna iulie, s-aînregistrat „o intensă activitate a tuturor persoanelorşi organizaţiilor care aveau legătură cu planul leninist”de… demolare (pe Lenin îl interesa în primul rânddărâmarea statuii ţarului Alexandru al III-lea (1881-1894) în timpul domniei căruia fusese executat fratelesău) şi înălţarea de noi monumente, cu o extensie şiasupra „marilor personalităţi din domeniul activităţiirevoluţionare şi obşteşti, din domeniul filosofiei şi artei”,care prevedea o cifră şi mai umflată, cu 50 demonumente provizorii doar la Moscova. Pe lista celorcărora li propunea acest plan stahanovist-artisticfigurau 63 de sculptori. În pomelnicul de propuneri demonumente, desigur, la loc de cinste stăteau celededicate lui Marx şi Engels, iar pe lângă personalităţileruseşti – din rândul cărora a fost radiat filosoful idealistVladimir Soloviov – mai figurau Byron, Heine, J. J.Rousseau, V. Hugo, Voltaire, Beethoven şi alţi câţivacare erau pe gustul lui Lenin. Şi, cere el, neapărattrebuie incluşi în listă Bunin şi Uthanski, nume ce numai spun astăzi aproape nimic.

Toata nebunia asta ideologico-estetică are locpe fondul cumplitei ruine sociale şi economice, arăzboiului civil care macină Rusia, de foamete şipenurie cronică de produse elementare necesaresupravieţuirii. Opac la dezastrul care cuprinsese ţaraşi obsedat doar de ideea fixă a propagandei prinmonumente, Lenin a revenit mereu şi mereu, chiardacă, sau tocmai pentru că existau şi artişti care refuzăsă se supună. Din perspectiva istorică, astăzi pareincredibil că în acel regim dictatorial, mai mult al luiLenin decât al proletariatului, au existat şi artişti, taxaţisec de „ultrareacţionari”, din rândul Uniunii Oamenilorde Artă care au anunţat public, prin revista „Apolon”că refuză să conlucreze cu „reprezentantul noii puteri

în problemele artei, Lunacearski”. Din păcate,Lunacearski cel arătat cu degetul şi incriminat, atuncica şi acum, nu este vinovatul principal. Prins înmenghina istoriei, el a devenit doar un simpluexecutant, culpa cea mare aparţinându-i lui Lenin care,dacă a avut geniu politic, rău e drept, nu avea pic degust. La el conta doar aplicarea ideologiei în cultură şiartă şi aspectul ei cantitativ.

A urmat perioada cea mai năucă din artasovietică. Comenzile pentru monumente provizoriiplouau. La 15 august se încheia un contract pentru încă67 de astfel de opere. Răgazul stabilit de comisie erade doar trei luni de la data concursului până lainstalarea pe soclu a „operei”. Care operă avea şi odimensiune prestabilită: 5 arşini, adică 3,50 m, dar şipreţul – 7.000 de ruble, indiferent de calitate.Închipuiască-şi cine poate un artist adevărat lucrândîn astfel de condiţii.

La Petrograd, conducerea generală alucrărilor de executare şi amplasare a fost încredinţatăsculptorului Şervud, un nume adesea pomenit peîntreaga perioadă leninist-stalinistă. Normă: 40 demonumente! Foarte curând acesta a intrat în conflictcu „formaliştii”, cum erau numiţi artiştii de avangardă.(Neiman, „Din istoria Planului leninist de propagandăprin monumente” rev. Iskustov, Moscova, 1960). S-atrecut de îndată la „educarea” rebelilor“, a celor câtevacazuri izolate de recalcitranţi. Mai întâi cu duhulblândeţii, a metodei criticii acre-dulcege îndreptateîmpotriva unor reale talente precum Vera Muhina,Deineka sau Koncealovski. Au fost „dezmierdaţi” pentrufaptul că s-au cuminţit şi au renunţat între timp laorientarea iniţială, cea „formalistă’’, că s-au dat pebrazda fertilă a realismului socialist, singura cale„dreaptă” în artă. Ameninţarea era abia voalată subperfidia laudelor piezişe: nu vă supuneţi, schimbămmacazul! nu sunteţi cuminţi, nu vă dăm comenzi. Cuocazia răzmeriţei celor din Sindicatul Artiştilor contraDirecţiei Artelor Plastice, organismul cel mai obedient,a avut loc şi „o primă anchetă, în atelierele artiştilormoscoviţi”, adică un fel de razie ideologică. După câtde uşurat răsuflă autorul articolului când anunţă căpână la urmă „Colegiul artistic a atras la întocmireaproiectelor de monumente pe toţi sculptorii dinPetrograd”, nici nu-i greu de înţeles cum a decursancheta şi nici câte altele au urmat după ea...

Indignat că proiectul de propagandă prinmonumente înaintează atât de greu – trecuseră doartrei luni de la decretul din 14 aprilie 19l8 şi încă nu sefăcuse nimic – Lenin i-a trimis o telegrama indignatălui Lunacearski şi Pokrovski plină de iritaţi „nici” şi„nimic” conchizând: „Fac o aspră mustrare celorvinovaţi de atitudine criminală şi neglijenţă şi cer sămi se transmită numele tuturor persoanelorrăspunzătoare pentru a fi date în judecată (sic!) Ruşinesabotorilor şi celor gură-cască”. „Înţeleptul” devinenervos, iar atitudinea lui agresivă premerge teroareastalinistă în artă şi cultură care a costat vieţile atâtorintelectuali şi artişti.

Direcţia Artelor Plastice a intrat în conflictdeschis cu Comisariatul Poporului pentru Învăţământşi cu Sindicatul Sculptorilor din Moscova condus deTatlin, Chagalll şi de alţi constructivişti boicotândplanurile oficiale până când Lenin a cerut, fără nici unmenajament, ca aceştia „să fie băgaţi la închisoare peo săptămână pentru inactivitate ca şi întregul prezidiu(al Sovietului de la Moscova) şi Vinogradov”. Cinicadaugă: “Iertaţi-mă că mi-am exprimat în mod sincerpărerea şi în speranţa că vi se va da cuvenita lecţie(sic!) cu închisoarea pentru inactivitate, primiţi salutulcomunist din partea indignatului!”

Comisia specială pentru propaganda prinmonumente, care până în acel moment se ocupase săaplice cealaltă directivă leninistă, demolarea vechilormonumente, a făcut vira ancora, fiind obligată să treacăconcomitent şi cu operativitate la realizarea demonumente de tip propagandistic pentru a onora cumse cuvine prima aniversare a Marii Revoluţii dinOctombrie, căci Lenin nu i-a slăbit nici o clipă cuhărţuielile şi telegramele. Aşa că în timp ce unii seocupau de dărâmarea vechilor monumente, ceilalţi seocupau de amplasarea celor noi...

Mariana ŞENILĂ- Mariana ŞENILĂ- Mariana ŞENILĂ- Mariana ŞENILĂ- Mariana ŞENILĂ-VVVVVASILIUASILIUASILIUASILIUASILIU

(Va urma)

Acolada nr. 1 - ianuarie 2009 21Acolada nr. 2 - februarie 2009

Acolada nr. 2 - februarie 2009

REEVREEVREEVREEVREEVALALALALALUĂRIUĂRIUĂRIUĂRIUĂRI

22

Ultima confUltima confUltima confUltima confUltima conferinţă eurerinţă eurerinţă eurerinţă eurerinţă europeană a lui Nopeană a lui Nopeană a lui Nopeană a lui Nopeană a lui N. I. Her. I. Her. I. Her. I. Her. I. HerescuescuescuescuescuOri de cîte ori îmi amintesc cum s-a oficializat

la începutul anilor ’90 etnia „rromă” în perfectăconcordanţă cu „deziteratele” comunitar-europene,spre care atunci aspiram cu disperare, mă întreb, fărănimic cinic în rostul interogaţiei, cum ar fi sătransformăm titlul unei opere de semnificaţii majoreîn dezvoltarea literaturii noastre, din Ţiganiada, într-o„adaptare” în conformitate cu procedeul bineîmpămîntenit de cenzura ceauşistă securizată, în„Rromiada”, iar o nuvelă celebră, de circulaţie mondială,scrisă de Mircea Eliade, La Ţigănci, în mai universalcirculatoriu astăzi „La Rromi”?

Poate că atunci cineva din neştiuta, neauzitaşi ignorata multitudine de milioane a poporului nostru,fără autoritate ministeriabilă, parlamentară sauprezidenţială, ar realiza, în fine după decenii de aşa-zisă şi prost înţeleasă „democraţie”, cît este de adîncnecuvîntătoare la o adeziune de structurăconducătoare, ce tinde să devină pe zi ce trece şi dinvot în vot, din minoritate conlocuitoare, o majoritatestînjenitor stăpînitoare asupra destinului românescactual. Nu tendinţe xenofobe şi nici înclinări spreextremism, ci simpla statistică, pe care avem dreptul,ca nişte cetăţeni europeni mai ales, în bazatransparenţei, să o luăm mereu în calcul, ne determinăsă ne reamintim lecţia implicativă a istoriei care, înlumea noastră românească, a cunoscut întotdeaunatoleranţa în determinarea unei umanităţi, pe care mulţidintre noi nu ştiu astăzi cum să o nege sau să odenigreze mai abitir. Unde sînt statisticile şiargumentele pe care unii dintre comunitarii noştri laEuropa se căznesc să ne facă să înţelegem cămultitudinea minoritarilor în cauză vin de la noi, de petărîmurile carpatice şi dunărene, ca să violeze, ucidă,să banditească şi să năucească bine stabilizatasocietate occidentală actuală? De ce nu gîndeşte oareun statistician ca dl Alin Teodorescu, în raport cuasemenea situaţie „controversată”, o necesarăcorectare statistică a „realităţii”?

Am să consider, din nou, că nu populaţiatribală, ţiganii, ce vieţuiesc trăind liber şineînregimentaţi civilizaţiei în vecinătatea poporuluinostru, se fac vinovaţi de tot ceea ce ne reproşeazăastăzi „europenii”, cei ce ne confundă, la fel ca şi ieri,glasul specific cu abaterile grave de la o conduită anormalităţii, uitînd încă o dată că noi circulăm prinlume, trecînd din meridian în meridian, nu dincuriozitate intelectuală, ci mai ales din necesitateasecuristică a reprezentanţilor ultragiantei instituţii carenu au idei preconcepute cu privire la starea etnică aslujbaşilor ei. Hoţii de buzunare, cerşetorii, criminalii,violatorii, spre care se adresează în Spania sau Italiacuvîntul prezidenţial de la Cotroceni sau cel „dilematic”al ministeriabililor, parlamentarilor şi reprezentanţilor„aleşi” ai societăţii romîneşti de astăzi, nu au apărutîntîmplător sub ochii miraţi ai civilizaţiei occidentaleîn funcţie de sigura lor răspîndire după voie şi dupăinterese de comunitate. Nu aspiraţia lor la o libertatece le asigură uşoare şi prospere condiţii de existenţă i-a îndemnat să se aşeze sau să migreze pe locurile undes-au îmbăştinat actualmente, ci necesităţiorganizatorice, dispoziţii de ordin securistic care, nudemult, îl determinau pe Ion Iliescu să se bucureplîngînd în pumn de fericire de compromitereasocietăţii capitaliste în „criza economică” de faţă şi deo scontată viitoare reîntoarcere la o economieplanificată, socialistă, cel puţin în ţările care au izbutit,cu două decenii în urmă, să se „elibereze” de comunism.Săracul Ion Iliescu, cu partidul lui de gloabe şi cubancurile care, în epoca de aur a ceauşismului, lăsausă răsufle obida românului cu referire la circulaţia pemeridianele europene şi americane ale şatrelor deţigani trimise din răsărit cu scopurile bine determinateîn producerea haosului şi a destabilizării. Exact acelhaos şi acea destabilizare pe care ne-au aplicat-o la felşi nouă, românilor, atît de confuzionabili astăzi curromii, politica „înţeleaptă” a acestui reprezentant„democratic” al idealităţii comuniste.

Ce se întîmpă cu noi, cu unitatea spirituluiromânesc, cu credinţa noastră în omenie şi în dorinţade a fi apreciaţi ca români pretutindeni în lume? Numai are rost să insist pentru că deja se vede într-o falsădemocraţie înstăpînită de echipa „civilizată” şiîndoctrinată ieri la „Ştefan Gheroghiu”, careactualmente domină societatea românească, făcîndabstracţie de orice elementară trimitere la etnie.Probabil că nu un recensămînt al populaţiei s-ar cereastăzi în ţara noastră, ci unul transparent, covîrşitor, al

conducătorilor actuali ai acestei ţări, spre a se vedeade ce milioanele de români continuă să nu aibă cuvîntnici în funcţie de ei şi nici de interesele lor în patria încare s-au născut şi a cărei limbă din ce în ce mai puţino păstrează în mediul ei nativ, deteriorată de slavismeşi nu puţine ţigănisme în ultimele decenii mai ales. Darasta-i o cu totul altă problemă pe care nu o va rezolvainstituţia de statistică a dlui Alin Teodorescu şi nicidorinţa de „democraţie socialistă” a dlui Ion Iliescu saua „duşmanului” său, cotrocenistul Traian Băsescu.„Şatra” lui Zaharia Stancu continuă să ne determinepolitic condiţia etnică a „clasei” conducătoare.

*În revista Pro Actiunea Catolica Romana

apărută în limba română şi în limba italiană, la Roma,în septembrie 1961, aşadar doar la cîteva săptămîni dela dispariţia, la Zürich, a lui N. I. Herescu într-un articolin memoriam, Yvonne Rossignol ţinea să menţioneze,alături de numeroase şi impresionante alte amintiri,dintr-un rămas bun (Adio, Nicolas...), atitudinea cu care,chestionat de fiecare dată de reprezentanţii autorităţiiitaliene, fie la graniţă, fie la Roma, profesorul în cauzăriposta vehement, la înregistrarea sa „apolid”,răspunzînd răspicat şi, poate, nu altfel decît tipologicpentru destinul nostru istoric: „Eu sunt român.Dumneata scrie cum îţi spun eu: român. Ştii ceînseamnă român? Înseamnă fiu al Romei!”

Ultima călătorie „romană” a lui N. I. Herescu,profesor de latinitate de la Universitatea din Bucureşti,personalitate marcantă a culturii noastre interbelice,exilat, denigrat, ostracizat şi eludat de comunism dinistoriile literare şi din enciclopedii pînă în momentulde faţă, fără abatare şi fără nici o justificare ştiinţificăşi morală, a avut loc în aprilie 1961, iar Yvonne Rossignolîşi încheia menţionatul mai sus articol cu o mărturisirepe care se simţea obligată să o comunice conaţionalilorsăi: „Ar fi fost frumos să-mi pot trăi aici ultimii ani, să-mi sfîrşesc aici călătoria”. Era vorba, desigur, despre o„călătorie” în pribegie, care, ca şi în cazul lui Bălcescu,îi interzicea, în istorie, profesorului revenirea în patrie,chiar şi pînă în clipa supremă ce-i bătea la tîmplăeternitatea. Din Elveţia, de la Zürich, unde şi-a sfîrşitdrumul, N. I. Herescu îi scria poetei, ce se găsea laRoma, doar cu o jumătate de zi înaintea morţii: „Află,fată dragă, că era cît pe ce să dau ortul popii. Inima.Cum vezi, am scăpat. Pesemne, un exces de zel al«îngerului culegător de suflete», cum spui tu. Dar sănu ne facem iluzii: mă are pe listă”. Lui Marcel Fontaineîi scrisese, probabil tot pe atunci: „Din păcate «sărmanainimă» nu face întotdeauna faţă” şi aştepta săregăsească, precum orice bun creştin ortodox, „un picde soare”, o rază de linişte şi împăcare definitivă culumea şi viaţa pe care o parcursese cu profundădemnitate şi cu un simţ al românismului, pe care nimicnu-l alterase. Avea nevoie de ceilalţi din jur. Se simţeasingur şi înstrăinat într-o conjunctură care îi asigura,prin intervenţii ştiinţifice la nivel intelectual european,doar o posibilitate a existenţei. Într-o scrisoare trimisălui Leontin Jean Constantinescu, la Saarbrücken, înGermania Federală, îşi exprima, într-o confesiune „detaină”, dorinţa de „a sta împreună”, pe îndelete şi fărăgrabă, spre a discuta „despre noi... şi despre lume”.

O serie de conferinţe în universităţile dinGermania Federală avea să fie continuată cu trecereaprin Elveţia spre Zürichul final, dar înţelesul pe care N.I. Herescu îl atribuia modului de a recepta sensurileexistenţei era fără asemănare în raport cu valorileromânităţii. Profesorul de latinitate de la Universitateadin Bucureşti nu avea o altă disponibilitate de liniştirea neliniştilor sufletului său decît în promovareaspiritului românesc al fiinţei, prin limba pe care nu apărăsit-o niciodată şi pe care a încercat, în diversesituaţii să o apere magistral în faţa rusificării eicondamnabile de către lingvişti precum Iorgu Iordansau Alexandru Graur, cel ce îi ocupase în modsamavolnic catedra universitară.În 16 aprilie 1961, la Universitatea din Roma, profesorulN. I. Herescu vorbise despre „Omul Roman şi OmulUman”. Conferinţa fusese organizată de SocietateaAcademică Română, instituţie culturală ce însumaatunci toate forţele exilului românesc anticomunist.

De la bun început – ne comunică reporterulrevistei Pro Actiunea Catolica Romana (an V, nr. 64,1961) – conferenţiarul a pus în evidenţă deosebirea dementalitate dintre spiritul grec, ce se deosebea, într-un fel categoric, de trăsăturile barbarilor, acceptîndnumai etnia în numele căreia afirma sau nega,personifica, justifica şi apăra, prin fenomenul cultural

cu osebire. Era evident, aşa cum preciza N. I. Herescu,că grecii şi toate etniile care au venit în contact cu ei,în spaţiul răsăritean european, aveau, încă de la apariţialor în istorie, conştiinţa unităţii naţionale. „Atunci cîndîmpărţea lumea în două, de o parte grecii, de cealaltă,restul, adică barbarii, gîndirea greacă nu vedea, întreunii şi ceilalţi, nici o măsură comună. Pentru Eschil,pentru Sofocle, pentru Euripide chiar, superioritateagrecilor există ca un adevăr care nu se discută. Într-unadin comediile sale, Aristofan pune în gura personajuluiprincipal, următoarele cuvinte: «Noi suntem aici, numaigrîu curat, fără amestec, fiindcă pe străini eu îi numescpleava oraşelor noastre». Este un exemplu denaţionalism fără compromisuri, ba chiar de naţism,deoarece această superioritate este pentru greci unfapt natural; ei sunt superiori prin natură, sunt născuţisă comande barbarilor, care, în ce-i priveşte, sunt făcuţipentru a servi”.

Pe un alt plan, profesorul N. I. Herescu situeazăsensurile relevante ale romanităţii, căci aceasta „nueste naţională, nu este o chestiune de rasă. Romanii,în primul rînd locuitorii Romei, şi apoi italicii, adicălocuitorii peninsulei, nu au conştiinţa de a forma onaţiune, şi cu atît mai puţin o rasă. La început,popoarele Italiei vorbesc pînă şi limbi deosebite. Roma,patria tuturor popoarelor din peninsulă, are, despre«omul roman» o concepţie juridică deosebit de clară.Un individ este sau nu este un «civis romanus»: loculde naştere, originea etnică n-au nici o imporanţă. Romava deveni, pentru toate popoarele anexate la imperiu,o patrie: cea mai mare dintre cîte au existat vreodată.De această patrie, cetăţenii săi nu sunt legaţi culegături de sînge şi de limbă ci de drept, şi, cu timpul,cu legături spirituale. Şi tocmai, în aceste legături,juridice şi, totodată, morale, trebuie căutată originea«umanităţii» (Humanitas Romana).” – spune N. I.Herescu, susţinîndu-şi punctul de vedere cu, printrealtele, Al Patrulea Paradox al lui Cicero, text capitalpentru umanism, deoarece marele orator trateazănoţiuni esenţiale acolo, precum aceea de patrie şi pecea de cetăţean. „Locul unde omul trăieşte nu trebuiesă consituie o piedică pentru obţinerea drepturilor;acestea trebuie să derive din legile la care individul sesupune. Ceea ce cimentează patria sunt legăturile dedrept şi de justiţie. Două veacuri mai tîrziu, în«Apologia» lui Apuleius, unul dintre cei mai mariromancieri pe care ni i-a lăsat antichitatea, autoruldeclară sus şi tare: «jumătate numid, jumătate getul,nu trebuie să privim la locul de naştere, ci la caracterulfiecăruia, la principiile pe care se bazează viaţa sa, căciatunci cînd este vorba despre un suflet omenesc,oaspetele străin care locuieşte puţin timp într-un corp,nu locul în care un individ s-a născut, ci calitatea samorală trebuie luată în considerare»”.

Pentru Tertullian, lucrurile acestea erau şi maisimplu şi direct exprimate, aşa cum observa N. I.Herescu în conferinţa sa, citînd: „«Să ne unim împreunăca nişte oameni cu alţi oameni. Oricare ar fi sîngele şirasa noastră»”.

După ce a analizat o aceeaşi perspectivăteoretică şi cetăţenească, determinată în opera luiTacit, conferenţiarul a trecut la comunicarea viziuniiistoricului grec, Dion Cassius, reproducînd din acesta:„Cu dreptate şi cu umanitate, puterea armelor poateface mult; fără dreptate, nimic nu este solid şi durabil”.În concluzie, conferinţa profesorului N. I. Herescu astăruit pe ideea că „ceea ce îi leagă pe aceşti «CivisRomani» este încrederea nestrămutată în patria lor. Eisunt mîndri de acestă patrie şi de încrederea pe careea le-o inspiră: o iubesc, o apară. Cele două condiţiiesenţiale: faptele (facta) şi comunitatea spirituală(animus) se confundă una cu alta. Prin urmare un «CivesRomanus» devine atunci un adevărat «Cives Humanus»(Cives totius mundo quasi unius urbis)”.

Poate că alocuţiunea susţinută de N. I.Herescu, la Roma, în 16 aprilie 1961ar avea ceva de spusşi asupra modului în care astăzi comunitateaeuropeană, în populaţiile ei, mai mult sau mai puţinnaţionale, ar trebui să privească abordarea sensuluicomunitar, foarte aproape de cuvintele pe care le rosteacîndva, în istorie, Cornelius Nepos şi pe care profesorulde latinitate de la Universitatea din Bucureşti le-areprodus chiar în finalul conferinţei sale: „Nu existăimperiu sigur în afară de acela înarmat cu dragosteacare i se poartă.”

Nicolae FLORESCUNicolae FLORESCUNicolae FLORESCUNicolae FLORESCUNicolae FLORESCU

VVVVVoci pe mapamond: oci pe mapamond: oci pe mapamond: oci pe mapamond: oci pe mapamond: Ana MarAna MarAna MarAna MarAna Marqqqqques Gesues Gesues Gesues Gesues Gestttttãooooo

Continuări Continuări Continuări Continuări Continuări r Continuări Continuări Continuări Continuări Continuări r Continuări Continuări Continuări Continuări Continuări r Continuări Continuări Continuări Continuări Continuări r Continuări Continuări Continuări Continuări Continuări r Continuări Continuări Continuări Continuări Continuări

ca şi destui alţii). Nemaiavînd nimic de pierdut nici decîştigat din persistenţa pe baricadele partidului unic, Ov.S. Crohmălniceanu vorbea de pe poziţiile specifice ultimeiopţiuni… oportuniste: „A vorbit fără menajamente despreresuscitarea şovinismului şi antisemitismului în publicaţiipe al căror frontispiciu scria «Proletari din toate ţările, uniţi-vă!», despre demagogia patriotardă şi invazia de versuriproaste care compromit patriotismul şi ideea naţională,despre prigonirea criticii cînd aceasta doreşte să spunăadevărul despre aceste lucruri, un discurs care, rostit înacel cadru, mi s-a părut fulminant”. Nu-l costa nimic. Nicimăcar nu era obligat a-şi aduce aminte de aceea că elînsuşi a prigonit critica şi literatura cînd acestea doreau„să spună adevărul”… L-am nedreptăţi însă pe G.Dimisianudacă am lăsa impresia că portretul ce i-l închină fostuluid-sale profesor de facultate ar fi compus exclusiv dintrăsături luminoase. Cu duhul de măsură ce-l distinge,confratele nostru face loc şi aci cîtorva rînduri aledezaprobării, care însă nu dau tonul. Dacă socoteşte, laun moment dat, că se comite o mare „nedreptate” prinaşezarea lui Ov. S. Crohmălniceanu în acelaşi rînd cu„dogmaticii intratabili din categoria Mihai Novicov,Nicolae Moraru, Tr. Şelmaru, Sergiu Fărcăşanu”, „oamenirudimentari şi cu o instrucţie sumară, incapabili deevoluţie”, precizează de îndată: „Sunt însă destule texteale lui Crohmălniceanu, din acea perioadă, care nu sedeosebesc prea mult de ale acestora: aceeaşi monotonielozincardă, acelaşi recurs la citatele rituale, aceeaşipreocupare exclusivă pentru «concepţie» şi «orientare»”.Sau despre un gest al criticului cîndva în vogă, menit adovedi că, „totuşi, se poate conta pe el în lupta ideologică”:„Astfel apare poate cel mai reprobabil text al lui Ov. S.Crohmălniceanu, acel volumaş din 1960, intitulat Pentrurealismul socialist, replică tîrzie şi cu atît mai regretabilădată mişcărilor reformatoare est-europene («revizioniste»),

încurajate de micul dezgheţ hruşciovian de la mijloculdeceniului şase. Erau combătuţi în acel pamflet«antirevizionist» intelectuali estici reformatori sau scriitoridisidenţi precum Jan Kott sau Marek Hlasko, iar dininterior erau supuse criticii evazionismele grupului de laSteaua sau timidele inconformisme ale tînărului poetNichita Stănescu”. Linii capabile a atenua concluzia maicurînd sentimentală a memorialistului.

Ne îngăduim, în încheiere, a sugera o analogie.Aşa cum Nicolae Steinhardt a îmbrăţişat lumea eroilor luiCaragiale printr-o interpretare de luminoasă înţelegere şiclemenţă, străduindu-se a le trece cu vederea mărginirile,viciile, turpitudinile, găsindu-le în schimb resurse deinocentă umanitate, G. Dimisianu acoperă lumea literarădin ultima jumătate de veac, al cărei factor component afost, cu o mişcătoare tendinţă de explicitare, de discernerea binelui unde acesta poate fi găsit fie şi parţial, deoarece„puţini au făcut numai bine” integral, „doar sfinţii”.Amintirile lui Gabriel Dimisianu credem că reprezintă ceamai atrăgătoare evocare de pînă acum a vieţii noastreliterare din perioada postbelică.

Traducere şi prezentare de

Ana MarAna MarAna MarAna MarAna Marqqqqq ues Gasues Gasues Gasues Gasues Gastttttão o o o o (n.1962),poetă,jurnalist cultural, critic literar. Absolventăa Facultăţii de Drept a Universităţii CatolicePortugheze. A scris Tempo de Morrer, Tempo paraViver (Universitária Editora, 1998), Terra sem Mãe(Gótica, 2000), Três Vezes Deus, în colaborare cuAntónio Rego Chaves şi Armando Silva Carvalho(Assírio & Alvim, 2001), Nocturnos (Gótica, 2002)şi Nós/Nudos (Gótica, 2004), având ca tematicăpicturile Paulei Rego – versiune bilingvă

portugheză/castelană, tradusă de Floriano Martins (Premiul PenClube Portuguęs de Poezie 2004, ex-aequo). Volumul Nós/Nudos afost publicat în Franţa sub titlul Noeuds (Éditions Fédérop, 2007), întraducerea Catherinei Dumas. A editat în Brazilia antologia personalăA Definição da Noite ( Escrituras, 2003). lápis mínimo este ultima sacarte (Asa, Oceanos, 2008).

Pământ fără mamăPământ fără mamăPământ fără mamăPământ fără mamăPământ fără mamă

Umbră suntîntr-o grădină pierdută.Memorieneomenească.

Unde eşti?Tristeţeaeste un copacdiform.

În care cerurisau apese adăposteşteviitorul tău?

Durere neînchipuităcea a necunoscutului.

Pământ fără mamă.

*Spune-mi, o Doamne,dacă doar există morţiîn limba mea.

Dacă fricase naştedin tăcereade dinlăuntrulmormintelor.Dacă geamătul

izvorăşte din luciditateşi ruinelesângerează-n surâsuri.

Melancoliatrăieşte în locul tău.Mamă, salvează-măde ochii tăi morţi.

*

Mi-apari noaptea în visfără picioareîntre paginicu răbdarea tocităcând muzica s-a sfârşitşi zâmbetul tău a pieritca un grăunte de polen.

Mi-apari în otrava ocultăa zilelor meleîn linişteaoaselor meleîncettârând în căderelumea noastră.

Mi-apari în spectrulangoaseiîn scriiturazbuciumatăa ăstor versuriîn doliul materncare mă-ntoarnă ţie.

catastrofa. Am simţit în cerul guriirăututatea mărăcinilor, spinii, mâinile.Rămân versul şi neobositele fapte.

Îndur rana ca un animal hăituitlipsit de înţelegerea lumii.Nimeni nu-mi spune când începe marea.Mai bine să fii aforism, şi nu povestede dragoste, biografie în doi. Dar nici astanu-i poem, poem este lipsa de adevăr.

Nici o dramă a perversiunii nu va spune destuldespre răbdare, ştiu asta. În miez de nopte doarlimba îndepărtează singurătatea. Bântuitde gramatica liniştii, chipul, gol până la os,nu se mai agaţă de vânt.Privirea ta întârzie pe gestul neatent,amar. Sfârşeşte corpul prin a se adapta timpuluitrecător, până chiar uită să mai facă act de prezenţă.

La fLa fLa fLa fLa fererererereaseaseaseaseastrătrătrătrătră

Casa scârţâie prin desimea lespezilor care-i păstreazăsecretul. Sunt afară pe verdele nuanţat al frunzelor depe pământulsăpat. În interior se raţionează frica, în exterior batevântul prin spărtura cui se duce dar rămâne. Îmi treceviaţaîn descrierea muţeniei. Nu vei mai avea nevoie de mineîn inocenţaneatinsă. Nu te las, acum că sunt mirodenie cu atâtmai fiebintepe cât trăirea noastră desculţă vrea să strivească. Şiscriu în mutaţiapumnului, pe faţa de masă de in bătut, în fracţiunea dehaos răcitdeasupra mesei. Dacă aş fi ştiut care-i natura prăpastieidintre noiaş fi murit mai puţin de această moarte. Abia mă mişcpe prundişul rapid almulţumirii mele. Sunt celula şi sunt lumea, o visare maimult sau mai puţinschiţată, corp-clar nebun la simţirea mâinii tale. Rămân,doar pentru că întârzie, neîndestulătoare, dragostea tafaţă de mine. În grădină,cu ciocul urgent şi încăpăţânat, pasărea se sfâşie,inertă, în singurătatea serii.

Întunericul coboarăpeste corpul meucând chipul morţiiadoarme pe pernă.

NNNNNocturocturocturocturocturnenenenene

Trezi-ne-vom într-o zinaufragiaţi sau orbi,animale hăituite.Aşa e scris.La latitudinea totalăa dimineţiiîn aurora adusă de nopte.Trezi-ne-vom în cuvântuldin instantanee scânteieiscatîn reziduul viu

al dragostei.Trezi-ne-vomtu în trupul meueu într-al tăupentru a celebrarevenireasubitei poftede viaţăpe care-odinioarăun înger ne-a dăruit-o.

*Când în noapte-mi vii se risipeşte bezna

NNNNNoduri:oduri:oduri:oduri:oduri:

AAAAAdapdapdapdapdaptându-setându-setându-setându-setându-se

Umede, mâinile susţin un corp,altul în el însuşi, dârz, hotărât,în dorinţa de expulzare a durerii.Acum sunt un lac, prăpastie de sânge.Ce umbră nefastă te conţine,fruct neîmplinit, incapabil de a fi posedat?

Nu ştii ce-i mila, iar ochii meispun: acest obicei al tenebrelor aduce cu sine

iar eu să plec nu vreau, pentru că asta-i noapteace luminează ziua, cânt al liniştii, ecou subtilîn discursul lumii. Când în noapte-mi viipentru mine-i dragostea ta, iar moartea întârziedulce ca mierea.

postmodernismul, balcanismul şi rateurile de înţelegerea sintagmelor lui în cultura română, literatura feminină şi,mai ales, literatura proletcultistă rămân emblematice şisentimentul este acela de întâlnire, în fond, cu un critic şiistoric literar care are îndrăzneala de a trage linia şi de aface suma corectă a achiziţiilor din bibliotecile interioareale românilor („Nici o altă generaţie din istoria literaturiiromâne nu a pătruns atât de repede în canon şi nu arăspândit cu lumina ei, un pic cam artificială, atâta umbrăîn jur. Poeţi remarcabili, precum Ileana Mălăncioiu, EmilBrumaru, Mircea Ivănescu, Mircea Ciobanu, VirgilMazilescu, Mircea Dinescu, Constantin Abăluţă, LeonidDimov, şi alţii, prozatori ca George Bălăiţă, Constantin

Ţoiu, Mircea Nedelciu, Radu Petrescu , Mircea HoriaSimionescu, Ştefan Agopian au rămas la…Şi alţii!”; „Treimi se par a fi pricinile acestui declin (alpostmodernismului, n.n., D.C.). Imprecizia ab initio aconceptului, proliferarea înţelesurilor lui, care l-a împinssă devină totul şi nimic, şi pierderea motivaţiei politicecare îl făceau binevenit în comunism şi necesar şi în primiiani postrevoluţionari, ca prezenţă obligatorie în fotografiade familie a membrilor comunităţii europene”; „Şi iată că,la începutul anilor ’80, într-o literatură ca a noastră, carenumără abia câţiva balzacieni, un singur mare realist şinici un veritabil proustian, unde formele baroce şi celemanieriste sunt greu de găsit, într-o astfel de literatură abiaîntremată şi tânără în esenţa ei, dintr-o dată totul a începutsă pută a ofilire şi apă stătută (…)” şi optzeciştilor li se păreacă „tot ce trebuia spus a fost spus şi că pentru aceastăliteratură venise momentul acela de sfârşit al cursei, cândeşti tentat să-ţi revezi cu ironie modul în care ai alergat şisă mai faci, în spirit cabotin, câţiva paşi”).

Marea angoasă a autorului vine din sesizataapetenţă a spiritului critic pentru mirajul deja format,pentru reverenţele culturale în serie, robotizate, şi mai alesdin ceea ce Eugen Negrici numeşte „mistica definitivului”şi „anemia spiritului critic”. Într-un cuvânt: comoditate. Dinaceastă exacerbată comoditate a spiritului critic se nascmonştri: iluzii, frustrări, erori, camuflaje, „jumătăţi deadevăr”, dileme. Niciodată utopii! Lucid şi sever, ponderatironic şi radiind un fel de cochetărie intelectualizată cuparadigmele posibile ale normalităţii în cultură pe careînsuşi le însufleţeşte şi şi-ar dori să le impună, EugenNegrici propune şi consacră (în ciuda rezervelor stârniteprintre specialişti) o posibilă alternativă la dezordinea şilamentaţiile din incinta instituţiei culturii:autoreflexivitatea în singurătate, cea în care nu mai suntnecesare măştile adaptative. În fond, Iluziile literaturiiromâne marchează ieşirea dintr-o falsă utopie…

MemorialisMemorialisMemorialisMemorialisMemorialisticeticeticeticetice

Iluzii, hIluzii, hIluzii, hIluzii, hIluzii, hybris şi nosybris şi nosybris şi nosybris şi nosybris şi nostttttalgii litalgii litalgii litalgii litalgii literererererararararareeeee

T T T T Tantantantantanty Uy Uy Uy Uy Ungurngurngurngurngureanueanueanueanueanu

Acolada nr. 1 - ianuarie 2009 23Acolada nr. 2 - februarie 2009

Acolada nr. 2 - februarie 200924

Actualităţi

MoarMoarMoarMoarMoartttttea ca încurea ca încurea ca încurea ca încurea ca încurajarajarajarajarajareeeeeUna dintre cărţile care m-au impresionat cu adevărat în ultimul timp a fostcorespondenţa între Aurel Dumitraşcu şi Adrian Alui Gheorghe, purtată pe parcursuldeceniului 1978-1988 şi publicată de acesta din urmă acum.Masivul volum, de maibine de 500 de pagini format mare, m-a făcut să mă gândesc – înainte chiar de aîncepe să-l citesc – la ceea ce a însemnat fiecare dintre sutele de scrisori pe care lecuprinde, la cantitatea de timp, deci de viaţă, însumată din miile de gesturi pe carele presupunea scrierea şi expedierea unei scrisori, la căutarea plicurilor care nu selipeau, a timbrelor care nu se găseau întotdeauna, la mersul la poşta din sat careera deschisă numai câteva ore şi uneori nici atunci. Am trăit şi eu senzaţia de izolarea scriitorului pentru care scrisorile erau ca nişte frânghii în stare să-l ţină suspendatdeasupra vidului şi, înainte de a pătrunde tulburată în existenţa celor doi tineripoeţi din întunecatul deceniu, nu m-am putut împiedica să-mi aduc aminte cummergeam noaptea la gară, ca să punem scrisorile direct la vagonul poştal (cusperanţa că, în felul acesta, vor fi mai puţin citite înainte de a ajunge la destinaţie)sau cum rătăceam kilometri întregi în căutarea unei cutii poştale valide, pentru cămajoritatea erau vandalizate (ca şi telefoanele publice), parcă anume pentru azădărnici comunicarea între oameni. Şi totuşi, volumul intitulat FRIG – cu referireevidentă la perioada în care i-au fost scrise paginile – răspândeşte o tulburătoarecăldură izvorâtă din intensitatea acestei comunicări. Şi nu e vorba doar decomunicarea dintre cei doi tineri autori ai scrisorilor, este vorba, într-un mod de-adreptul fascinant, de eforturile lor – eroice în condiţiile date – de a descoperi şicunoaşte literatura, ca pe o altă formă, perenă, de comunicare, ca pe o soluţieîmpotriva singurătăţii, înainte de a fi una împotriva morţii.

Defapt, cei doi eroi ai romanului epistolar – pentru că este într-adevăr unroman cu personajele bine conturate, cu atmosfera şi detaliile epocii sugerate cufineţe, chiar dacă fără intenţii literare – nu seamănă deloc, deşi relaţia dintre ei esteprietenia însăşi. Iar neasemănarea nu vine din faptul că unul era închis într-un sat,şi celălalt într-o uzină. Neasemănarea lor este mult mai profundă, aproape denebănuit. Desigur, amândoi se află în acea perioadă evanescentă de la începutultinereţii, înainte de intrarea în maturitate şi în viaţa propriu-zisă, când fostuladolescent este încă nu numai în căutarea locului său în lume (un loc pe care nueste sigur că îl va găsi), ci şi în căutarea propriei definiţii, abia dacă bănuite; pentruamândoi scrisul, cu toată nesiguranţa lui, este singurul punct de sprijin în univers,mult mai mult decât o vocaţie: o soluţie – singura – de supravieţuire; pentru amândoi,a se găsi în celălalt, ca şi în alţi colegi de generaţie pe care îi citesc, îi caută, îi ştiupe de rost, este o dovadă,de care au nevoie, a propriei existenţe şi autenticităţi.Amândoi sunt naivi, furioşi, radicali, iluminaţi, complexaţi, exaltaţi, deprimaţi,dezorientaţi, dezgustaţi şi câte şi mai câte caracteristici comune care ar fi trebuitsă-i facă să semene... Şi totuşi, există ceva – greu sau imposibil de susţinut cuargumentele din epocă, dar evident din perspectiva timpului şi a cititorului de azi –care îi deosebeşte unul de altul, care îi face diferiţi şi chiar de sens contrar. Acelceva , greu de precizat pe parcursul lecturii şi existent nu mai muilt decât o neliniştede nedefinit, este totuşi o evidenţă. Deşi se mişcau pe acelaşi drum, glisând ani dezile paralel, cei doi prieteni atât de asemănători se îndreptau în direcţii opuse: unulluneca înspre viaţă, celălalt luneca înspre moarte.

Nimic melodramatic însă în aceasta situaţie existenţială, nici o clipă editorulscrisorilor nu încearcă să schimbe perspectiva din prezentul revolut cu cea dinprezentul de azi, nici un accent, oricât de puţin apăsat, nu încearcă să subliniezedeosebirea şi nedreptatea. Singurul semn al conştiinţei deosebirii este editarea. Deaproape douăzeci de ani, Adrian Alui Gheorghe îngrijeşte, editează, publicămanuscrisele prietenului său ca într-o răscumpărare a inegalităţii pe care a operat-odestinul, ca într-o încercare încăpăţânată, aproape magică, de a-l menţine în viaţă.Astfel, prietenia lor nu a putut fi „cenzurată de moarte”, cel rămas, vinovat de propriulnoroc, dăruindu-şi celui plecat timpul primit în plus. Rezultatul – nescontat, cred –este nu numai decuparea din bolovanul de grafit a staturii reale,a statuii prietenului,ci şi construirea, la marginea dinspre noi a istoriei literare, a încă unui mit alprieteniei.

În afara sentimentului că este un poet de o aproape halucinantăautenticitate – sentiment pe care mi-l dădeau nu numai versurile sale, scrise saunescrise încă, ci întreaga înfăţişare, gesturile, privirea – de la Aurel Dumitraşcumi-au rămas două amintiri:

Una este o întâlnire într-o sală plină până la refuz de cititori, cu prilejul uneilecturi din 1988 la Biblioteca din Piatra Neamţ, întâlnire de pe urma căreia am păstrato fotografie în care ne privim uimiţi, reciproc intimidaţi. Cititorii aceia şi atmosferaelectrizantă a lecturii (care avea să fie, în ceea ce mă priveşte, ultima de dinainteainterzicerii) au rămas pentru mine dovada ideală şi nemairepetată (mai întâi dinlipsă de libertate, apoi din lipsă de interes) a comunicării prin poezie. Iar prezenţalui Aurel Dumitraşcu, dispărut şi el, simbolic, între timp, îi dă o valenţă tulburătoareîn plus.

Cea de a doua este o întâmplare aproape neverosimilă. Era cu puţin timpdupă moartea sa şi ajunsesem cu un grup de poeţi prieteni ai săi la Borca, satul încare mai trăia mama sa (despre sănătatea căreia scrisese de atâtea ori neliniştit) şide unde fuseseră expediate toate scrisorile. Era o vreme rece şi posomorâtă, bunăpentru depresii, şi noi stăteam în jurul mormântului său abătuţi şi descurajaţi,amintindu-ni-l, spunându-i câte un vers, fără să ne hotărâm să plecăm şi fără săştim ce să mai facem rămânând. Şi atunci, absolut brusc, neanunţat şi nepregătitprin nici un gest meteorologic, pe cer a apărut arcuit,cu unul dintre capete ieşindparcă direct din movila mormântului, cel mai limpede curcubeu pe care l-am văzutvreodată, iradiind de frumuseţe, capabil să vindece. Era ca şi cum cerurile s-ar fihotărât strălucind să-şi desvăluie pentru noi conţinutul de credinţă, speranţă şiiubire. Şi nici unul dintre noi nu s-a îndoit că a fost un mesaj de încurajare pe carepoetul, continuîndu-şi destinul, ni-l trimetea.

Ana BLANDIAN Ana BLANDIAN Ana BLANDIAN Ana BLANDIAN Ana BLANDIANAAAAA

Inclusiv crizaInclusiv crizaInclusiv crizaInclusiv crizaInclusiv crizademogrdemogrdemogrdemogrdemografafafafaficăicăicăicăică

Ca şi cum n-am avea suficiente griji, am aflat din gura solemnă a preşedinteluiTraian Băsescu că România se confruntă şi cu o criză demografică. Populaţia ţăriiscade mereu, astfel încît, dacă vom continua să lunecăm la vale, riscăm ca, în răstimpde puţine decenii, să ajungem doar la 16 milioane de locuitori. Datele recente oferitede Institutul Naţional de Statistică ne informează că în noiembrie 2008 populaţia ţăriia diminuat cu 4.105 persoane comparativ cu octombrie al aceluiaşi an, motivele fiindnumărul mare de decese şi restrîngerea numărului de nou-născuţi. România ocupălocul 126 printre cele 191 ţări menţionate în ceea ce priveşte rata mortalităţii copiilorsub 5 ani, cu 15 decese la 1.000 de născuţi vii în 2007. E drept că şi alte state, bunăoarăUngaria, au parte de o situaţie similară. În genere, ţările cele mai avansate sub raportulgradului de civilizaţie înregistrează tendinţa unei tot mai reduse perpetuări a speţeinoastre, ca şi cînd le-ar bîntui un spectru al saturaţiei şi al egoismului autodistructiv.În opoziţie, ţările numite odinioară ale „lumii a treia” beneficiază de indicele uneinatalităţi eruptive. E oare o mai mare apropiere de condiţia primară a fiinţei omeneşti,inhibată la noi de o, măcar relativă, bună stare, o replică la condiţiile de mediuneprielnice, aidoma prolificităţii unor vieţuitoare a căror progenitură e supusă unormari pericole? Aşadar o armă de apărare a omenirii? Să ne întoarcem însă la oilenoastre. Nu vom acorda, evident, declaraţiei d-lui Băsescu o pondere pe care n-arputea-o avea, căci d-sa e încă departe, precum şi în alte destule situaţii, a oferiproblemelor pe care le semnalează, cu mai multă ori mai puţină acurateţe, soluţiileaşteptate. Oricum, e vorba de o alarmă la care nu putem a nu fi receptivi. Dintr-ununghi de vedere, ca să zicem aşa, metafizic, cîteva mari personalităţi s-au dezisdeliberat de intenţia de-a avea copii. Bunăoară Tolstoi a ajuns a susţine gîndul că arfi păcat să dăm naştere unor făpturi menite suferinţelor mundane şi că, ceea ce nucontestă nici religia, nici ştiinţa, omenirea va avea un final. Mai consecvent cu sinedecît autorul Annei KAnnei KAnnei KAnnei KAnnei Kararararareninaeninaeninaeninaenina, care a avut numeroase odrasle, Cioran şi-a interzis şiel perpetuarea naturală. Dar maimult ca sigur marea masă apopulaţiei nu recurge la atarispeculaţii, nu c u n o a ş t escrupulele ce ar putea deriva din ele. Înconsecinţă se cuvine a medita la alte motive pentru care meleagul românesc e pîndit,într-un viitor defel îndepărtat, de amărăciunea depopulării.

Începem prin a ne reaminti draconicele măsuri pe care le-a instituitCeauşescu împotriva avorturilor. Multe mii de femei şi-au pierdut sănătatea şi uneorişi viaţa, numeroşi medici s-au văzut condamnaţi la închisoare ca rezultat al scelerateipolitici pronatalitate a dictatorului care nu ezita să apeleze la metode juridice şipoliţieneşti pentru a o aplica. Într-un chip nepermis conform cutumelor vieţii civilizate,statul intervenea în alcov, se substituia planificării familiale. Silite a avea prunci fiecă o voiau fie că nu, româncele au înscris o producţie record de „decreţei”, fruct alDecretului ceauşist în chestiune, care nu o dată împovărau căminele nevoiaşe oricreşteau, în împrejurarea că părinţii nu erau căsătoriţi legal, fără grija paternă, dacănu şi fără cea maternă. Unicul ţel al despotului era cel al sporirii numărului de supuşi,astfel încît grandomania sa de „geniu al Carpaţilor”, îngînată de iresponsabile adulări,să fie satisfăcută. Nu conta cu ce preţ. Orice procedeu era bun, căci visul cîrmaciuluisuprem era ca românii să se înmulţească în neştire, aidoma iepurilor sau a şoarecilor.Socotim că în acea epocă de tristă memorie, a prăsirii obligatorii, stadiu de „betonare”biologică a „construcţiilor socialismului” oricum „biruitor”, se pot găsi rădăcinile uneirezerve faţă de dorinţa normală de a avea copii. Transmisă de la o generaţie la alta,aprehensiunea în chestiune a produs o stază morală adesea prezentă şi în zilelenoastre.

Care e starea de lucruri azi? Oricît de demagogic se manifestă îndeobşteprezidentul actual al ţării, e neîndoios că percepe un dureros fenomen real. Să fi fostoare sensibilizat de filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săp4 luni, 3 săp4 luni, 3 săp4 luni, 3 săp4 luni, 3 săptămîni, 2 ziletămîni, 2 ziletămîni, 2 ziletămîni, 2 ziletămîni, 2 zile, la a căruipremieră asistase? Tot ce se poate, însă nu aceasta contează. Important e că nu maie posibil să se mai reediteze ucazul ceauşist referitor la avorturi, oricît de presant arfi visul d-lui Băsescu de-a avea şi d-sa la picioare o populaţie numeroasă. Trebuieadoptate alte măsuri, fără puseuri de vanitate, fără precipitare, care să dea roade peun termen lung. În raport cu Occidentul marcat de subnatalitate şi cu „lumea a treia”marcată de supranatalitate, România se găseşte într-o situaţie intermediară. Avem opătură de indivizi bogaţi şi foarte bogaţi, dar ne aflăm la o distanţă apreciabilă deabundenţa Vestului ca şi de stabilitatea socio-politică a acestuia, dătătoare deîncredere. Să avem în vedere că n-am căzut totuşi în mizeria unor state afro-asiaticeşi că ne-am debarasat de povara sistemului politic totalitar care mai apasă greu asupraunei ţări enorme, ameninţate de-o explozie demografică, am numit China. Ceea ceface ca subproducţia de copii să fie la noi, cel puţin teoretic, mai uşor de corijat. Maiîn glumă, mai în serios, Ovidiu Pecican preconiza să apară, între „mecenatele”Ministerului Sănătăţii, şi distribuirea către populaţie a celebrei „pastiluţe albastre”,amintindu-ne că, de pildă, Charlie Chaplin şi Anthony Quinn au devenit ultima oarătaţi cînd erau deja octogenari… În orice caz se cuvine a năzui la ameliorarea cadruluide viaţă obştesc în România. Calitatea vieţii reprezintă – nu e nevoie să fii sociologpentru a constata faptul – o condiţie capitală pentru sporirea procentului de naşteri.O viaţă mai înlesnită, oricît ne-ar irita ineficienţa mediului politic-administrativ, ar fiun stimulent natural al procreaţiei, nu-i aşa? Cu atît mai mult cu cît ne aflăm încădeparte de opulenţa unor ţări în care aceasta poate deveni o stavilă. Iar dacă eadevărat că viitorul se află în bună măsură în stare virtuală în prezent, se impune şiîmbunătăţirea statutului pe care-l au actualii tineri, tot mai ameninţaţi de şomaj, deatîtea ori neglijaţi, daţi la o parte, chiar atunci cînd pot proba o pregătire excelentă,care devine un handicap pe piaţa internă a muncii, frecvent concurenţială la modulnegativ. Reducînd prin măsuri inteligente „exportul” lor, n-am încuraja oare treptatapariţia unei generaţii cu perspectiva, pe care părinţii n-ar putea-o neglija, de a-şigăsi locul potrivit în patrie? Natalitatea românilor ar putea spori în chip satisfăcătorprin politici sociale eficiente.

GheorGheorGheorGheorGheorghe GRIGURghe GRIGURghe GRIGURghe GRIGURghe GRIGURCUCUCUCUCU