1

REZUMATUL

Lucrării intitulată Reguli constituţionale privind accesul la justiţie prezentată ca teză de doctorat de către doctoranda Barbu Elena (Munteanu)

1. Conţinutul lucr ării este structurat în opt capitole, capitolele sunt la

rândul lor divizate în secţiuni şi, respectiv, în subsecţiuni. Capitolul I , intitulat Accesul la justiţie în contextul general al

drepturilor şi libert ăţilor fundamentale, este împărţit în două secţiuni: secţiunea 1 se referă la actualitatea şi importanţa cercetării ştiinţifice, iar secţiunea a doua priveşte analiza terminologiei utilizate în demersul ştiinţific. Secţiunea a doua este structurată pe şase subsecţiuni, cu detalii personalizate, acolo unde a fost necesar, cu litere marginale.

În primul capitol am analizat actualitatea şi importanţa demersului ştiinţific de studiere aprofundată a accesului la justiţie, identificând şi explicând terminologia utilizată în ansamblul tezei, explicând pe scurt noţiunile de drepturi ale omului, drepturi şi libertăţi fundamentale, justiţie, interese legitime, proces echitabil, termen rezonabil şi jurisdicţii speciale administrative, cu reliefarea corelaţiei existente între aceste instituţii juridice.

În expunere am utilizat o logică de la general la particular a analizei conceptelor, am definit noţiunile de drepturi ale omului, drepturi şi libertăţi fundamentale, justiţie, interese legitime, proces echitabil, termen rezonabil şi jurisdicţii speciale administrative, am făcut o expunere sumară a noţiunilor teoretice privind accesul la justiţie, prin prisma conceptelor de „justiţie”, „drepturi şi libertăţi fundamentale”, „interese legitime”, „proces echitabil”, „termen rezonabil” şi „jurisdicţii speciale administrative”.

În prezentare am arătat, potrivit acumulărilor doctrinare, a literaturii juridice studiate – doctrină română şi doctrină străină-, că înţelegerea conţinutului şi sensurilor accesului la justiţie implică stăpânirea atât a conceptelor şi terminologiei juridice deosebit de nuanţată în privinţa instituţiilor

2

juridice enumerate mai sus, precum şi în cea a restrângerilor drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Preocupările pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale au o istorie îndelungată, începând cu celebrele acte normative engleze Magna Charta Libertatum (1215) şi Bill of Rights (1689), urmate de Constituţia SUA (1787) şi Declaraţia franceză adrepturilor omului şi cetăţeanului (1789), după care, în ultima parte a secolului XVIII şi întreg secolul XIX, multe state din America de Nord şi Europa, începând cu SUA şi Franţa, au început să adopte constituţii, statuând explicit o arie tot mai largă de drepturi şi libertăţi, împreună cu mecanisme de protecţie statală a acestora, accesul la justiţie, în esenţă, reprezentând una dintre cele mai importante garanţii pentru protejarea efectivă.

Am arătat, de asemenea, faptul că, după cel de-al doilea război mondial, au fost adoptate cele mai importante şi mai cuprinzătoare reglementări internaţionale prin care se consacră un larg catalog al drepturilor şi libertăţilor, exemplificând cu Carta ONU din 1945, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului din 1966, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale din 1950, Carta privind drepturile fundamentale a Uniunii Europene din anul 2000.

Am valorificat teoriile expuse în doctrină, arătând că, în accepţiunea sa restrânsă, justiţia reprezintă ansamblul instituţiilor prin intermediul cărora funcţia judiciară, activitatea de judecată poate fi exercitată de judecători, deci sistemul justiţiei reprezintă sistemul organelor judecătoreşti. Administrarea justiţiei constituie unul dintre atributele esenţiale ale puterii suverane a statului şi acest lucru rezultă, în dreptul intern, din modul în care Constituţia României reglementează justiţia, în titlul III, în capitolul VI, denumit „Autoritatea judecătorească”. Această funcţie a statului implică existenţa instanţelor de judecată în sensul de structuri statale care prestează serviciul public judiciar, adică realizează activitatea jurisdicţională, funcţia de judecător fiind pilonul cheie în această privinţă.

În Capitolul II , intitulat Doctrina juridic ă privitoare la accesul la justi ţie, am analizat, în două secţiuni, conceptul de acces la justiţie şi caracterele acestuia în literatura juridică, pe baza doctrinei române şi străine relevante.

În secţiunea ce tratează conceptul de „acces la justiţie”, am subliniat apartenenţa accesului liber la justiţie la categoria principiilor constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, achiesând astfel la terminologia şi sistematizarea normelor constituţionale din forma iniţială a

3

Constituţiei României, art.21 fiind plasat în rândul principiilor care guvernează regimul constituţional al drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale. Aşadar, accesul liber la justiţie este un drept cu valoare de principiu constituţional în sistemul juridic român.

Am enumerat în lucrare mai multe definiţii ale accesului la justiţie preluate din literatura juridică română şi străină, inclusiv definiţii elaborate pe baza prevederilor din Convenţia europeană a drepturilor omului. Sunt de părere, pe baza doctrinei române consacrate, că accesul liber la justiție este un drept fundamental cu valoare de principiu constituţional aplicabil drepturilor și libertăților fundamentale, principiu care se aplică indiferent de calitatea persoanei protejate, cetățean român, cetățean străin ori apatrid. Acest principiu permite accesul la justiție pentru apărarea oricărui drept sau a oricărei libertăți și a oricărui interes legitim, fără a face vreo deosebire după cum acestea sunt consacrate în Constituție sau în legi.

Am făcut, de asemenea, o analiză şi a doctrinei bazată pe comentariile asupra reglementărilor de la nivel european, observând că în spaţiul european accesul la justiţie se centrează în principal pe dreptul la un proces echitabil, consacrat de art.6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Astfel, dreptul la un proces echitabil cuprinde şi dreptul la un tribunal, ca element esenţial al procesului echitabil, definit ca dreptul de a avea acces concret și efectiv la un tribunal, adică la o instanță de judecată recunoscută legal. Totodată, dreptul la un recurs efectiv, în sensul de acces la justiție în fața unei jurisdicții competente legal instituite, a fost recunoscut de Curtea Europeană de Justiţie în numele principiilor generale de drept a căror respectare o asigură, întemeindu-se pe tradițiile constituționale comune ale statelor membre și pe articolele 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, căreia Uniunea Europeană îi recunoaşte importanţa şi efectele juridice.

În prezentarea opiniilor din doctrina străină am lecturat lucrări ale unor autori consacraţi din Franţa şi Marea Britanie, cum ar fi: Jean Morange, Frederic Sudre, Didier Thomas, Patrick Waschmann, Maurice Duverger, Louis Favoreu, Louis Edmond Petiti, Emanuel Decaux, Pierre-Henri Imbert, Henri Oberdorff, Jacques Robert, Rene Cabrillac, Claude Albert Colliard, Paul Craig, Grainne de Burca.

Sunt de părere că teoriile pe care le-am cules din doctrină, expuse în lucrare pentru definirea conceptului de acces la justiţie, au puncte comune, dar au şi numeroase deosebiri, conturându-se două mari categorii de definiţii:

4

a) accesul la justiţie este drept fundamental cu valoare de principiu constituţional,

b) accesul la justiţie este un drept fundamental. Apreciez că prima categorie defineşte mai corect conceptul de acces la justiţie.

În privinţa dimensiunii juridice a accesului la justiţie, consider că acesta are atât în reglementarea legală, cât şi în doctrina juridică actuală română o amploare mare, cu garanţii detaliate; astfel de garanţii constituţionale impun Legislativului numeroase limitări în stabilirea unor reguli procedurale superficiale, respectiv limitări în privința regulilor de înfiinţare şi funcţionare a procedurilor şi jurisdicţiilor administrative, care trebuie să fie neapărat facultative şi gratuite.

În Capitolul III , intitulat Accesul la justiţie în istoria constituţională a României, în constituţiile străine şi în reglementările interna ţionale, am examinat elementele definitorii şi cele esenţiale de conţinut ale accesului la justiţie prin prisma constituţiilor din istoria statului român, din mai multe state europene (Albania, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Cehia, Danemarca, Elveţia, Estonia, Franţa, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Irlanda, Letonia, Lituania, Luxembourg, Malta, Olanda, Norvegia, Rusia, Polonia, Portugalia, Spania, Suedia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Turcia şi Ungaria), precum şi pe baza normelor cuprinse în principalele reglementări internaţionale (Carta Naţiunilor Unite, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia cu privire la drepturile copilului, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială) şi, respectiv, din mecanismul juridic european reprezentativ - Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (articolul 47, care reglementează în mod distinct dreptul de acces la justiţie în cadrul dreptului la un proces echitabil).

Capitolul IV, intitulat Examen teoretic al dispoziţiilor constitu ţionale româneşti actuale privind accesul la justiţie, cuprinde trei secţiuni referitoare la aspecte generale privind art. 21 din Constituţie, incursiune în doctrină asupra principiului constituţional al accesului liber la justiţie şi caracterelor acestuia prin prisma prevederilor constituţionale. Ultima secţiune este partajată în trei subsecţiuni, în cadrul cărora sunt expuse aspectele teoretice privind caracterul efectiv şi condiţiile accesului la justiţie, caracterul liber şi egal.

Accesul liber la justiţie este reglementat în Titlul II din Constituţie, intitulat „Drepturile, libertăţile şi libertăţile fundamentale”, în Capitolul I, denumit

5

„Dispoziţii comune”, şi urmăreşte asigurarea preeminenţei dreptului într-o societate democratică, fiind astfel un instrument al statului de drept. Consider că, pe fondul caracterului amplu și detaliat al art. 21 din Constituția României, reglementarea constituţională română este superioară celei europene cuprinsă în Convenţie, în contextul în care norma europeană antemenționată constituie un standard minimal. De asemenea, prevederea constituțională română este modernă prin comparație cu alte constituții ale unor state europene, fiind superioară şi față de dispoziţiile constituţionale ale multor state europene din perspectiva complexității reglementării normei române.

În privinţa trăsăturilor accesului la justiţie, pe care le-am examinat prin prisma art. 21 din Constituţie, lucrarea descrie caracterul efectiv al accesului la justiţie şi condiţiile acestuia, arătând că accesul la justiţie trebuie să fie eficient, să implice obligaţia statelor de a acorda instanţelor judecătoreşti posibilitatea examinării cauzelor sub toate aspectele şi să implice obligaţia pozitivă a statelor de a asigura în mod real oricărei persoane posibilitatea de a-şi susţine cauza în faţa unui judecător.

Caracterul liber rezultă atât din denumirea marginală a textului art. 21, cât şi din conţinutul primelor două alineate, acestea evocând libertatea persoanei de a se adresa justiţiei ori de câte ori justifică un interes procesual. Astfel, se acordă accesului liber la justiţie valenţele unui veritabil principiu constituţional comun întregului edificiu al drepturilor şi libertăţilor, garantat tuturor persoanelor.

Am subliniat, de asemenea, faptul că accesul la justiţie este calificat doar „liber” de textul constituţional, dar el trebuie să fie şi „egal” pentru toate persoanele, indiferent de criteriul apartenenţei la un stat sau de drepturile, libertăţile sau interesele legitime pe care le protejează. Egalitatea în faţa justiţiei conduce, din perspectiva dreptului constituţional, la două consecințe: egalitatea în privinţa căilor de atac, respectiv egalitatea de arme în materia dreptului procesual.

Capitolul V , intitulat Dreptul de acces liber la justiţie, este compus din cinci secţiuni, iar unele dintre secţiuni sunt structurate pe subsecţiuni, analiza fiind centrată pe jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi pe cea a instanţelor de judecată naţionale.

Am efectuat analiza corelaţiei dintre art. 21 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie, ajungând la concluzia că art. 53 nu este aplicabil în materia acccesului la justiţie deoarece, pe de o parte, accesul la instanță constituie un principiu constituţional, alin.(2) din art. 21 completându-se cu.dispoziţiile art. 126 alin. (2) din legea fundamentală. Pe de altă parte, alin. (2) din art. 21 se

6

interpretează în sensul că nicio lege organică sau ordinară nu poate da în competenţa unui organ de jurisdicţie din afara puterii judecătoreşti soluţionarea unor litigii şi, concomitent, să prevadă că hotărârea acestuia nu este susceptibilă a fi atacată în faţa instanţelor judecătoreşti. Astfel, exercitarea dreptului de acces liber la justiţie este supusă unor condiţii prevăzute de lege, care stabilesc competenţa instanţelor de judecată, existenţa unor proceduri prealabile sesizării instanţei, impunând şi alte rigori procesuale referitoare la timbraj, termene de prescripţie ori decădere, procedura de judecată şi executarea hotărârilor, căile de atac.

În acest capitol am prezentat cronologic evoluţia jurisprudenţei relevante a Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte principalele probleme ale accesului liber la justiţie, anume caracterul efectiv, caracterul liber şi cel egal, respectiv condiţiile accesului liber la justiţie. Astfel, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiţie al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, s-a decis că instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale nu este contrară principiului prevăzut de art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, cât timp decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Totodată, s-a statuat că accesul la structurile judecătoreşti şi la mijloacele procedurale, inclusiv căile de atac, se face cu respectarea regulilor de competenţă şi procedura de judecată stabilite de lege. Curtea a mai stabilit că liberul acces la justiţie se realizează numai în respectul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, astfel încât orice excludere care ar avea semnificaţia încălcării egalităţii de tratament juridic este neconstituţională.

În cadrul unei ample enumerări de hotărâri ale Curţii Constituţionale – comentate pe scurt, am apreciat ca fiind relevantă și Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, prin care instanța constituțională a analizat noţiunea de organ suprem de control financiar şi de jurisdicţie în domeniul financiar, atribuită prin lege Curţii de Conturi. Instanţa de control constituţional a statuat că activitatea Curţii de Conturi nu poate fi socotită ca fiind tipică pentru o instanţă judecătorească, invocând mai multe argumente în acest sens: interpretarea sistematică a legii, statutul legal al judecătorilor Curţii de Conturi care diferă esenţial de cel al judecătorilor, procedura aplicabilă, poziţia Curţii de Conturi în sfera puterii, câtă vreme activează pe lângă şi sub autoritatea Parlamentului. Pe cale de consecinţă, în lipsa unei căi de atac împotriva deciziilor Curţii de Conturi la o instanţă

7

judecătorească propriu-zisă, legea Curţii de Conturi încalcă liberul acces la justiţie.

Am utilizat opinii, informații, comentarii din doctrina recentă întemeiată pe analiza jurisprudenţei CEDO, aratând că accesul la justiţie, denumit „dreptul la un tribunal”, constituie o creaţie a practicii, fiind conturat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea unui principiu devenit o constantă atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, în sensul că prin Convenţia europeană sunt apărate drepturi ale omului concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, un „tribunal” sau o „instanţă” se caracterizează prin rolul său jurisdicţional: acela de a „spune dreptul” cu forţă obligatorie, pe baza unor norme juridice şi în cadrul unei proceduri organizate, cu privire la orice chestiune privind cauza ce i-a fost dedusă judecăţii. Prin „tribunal” sau „instanţă” în înţelesul art. 6 din Convenţie, astfel cum s-a conturat în jurisprudenţa Curţii, nu se înţeleg doar jurisdicţiile în sens clasic, integrate într-o structură judiciară ordinară din statul în cauză. Instanţele, tribunalele clasice care hotărăsc în primă instanţă reprezintă deci „tribunal” în accepţiunea CEDO. Controversele privesc celelalte organe care tranşează diverse litigii de natură penală, civilă, constituţională sau administrativă, inclusiv curţile de arbitraj privat.

Din bogata jurisprudenţă a Curţii Constituţionale în materia accesului la justiţie, un număr considerabil se fundamentează pe excepţii de neconstituţionalitate ridicate fie direct de instanţa ordinară, din oficiu, fie de către părţi în cadrul unor litigii aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti naţionale.

Capitolul VI , intitulat Dreptul la un proces echitabil este structurat pe patru secţiuni şi examinează conceptul, cadrul reglementărilor, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a instanţelor de judecată din România. La rândul lor, secţiunile 2 şi 3 sunt împărţite pe mai multe subsecţiuni, în care sunt dezvoltate diferite probleme specifice relevate de cele două instanţe.

În doctrina română contemporană s-a consacrat opinia potrivit căreia dreptul la un proces echitabil se defineşte ca fiind drept de ordin procesual, ce impune ca apărarea tuturor drepturilor personale şi patrimoniale ale unui subiect de drept în cadrul procedurilor interne să fie realizată în cadrul unui proceduri judiciare care, prin garanţiile ce trebuie respectate, se va înscrie în coordonatele art.6 din Convenţia europeană privind procesul echitabil. Astfel, dreptul la un proces echitabil este analizat în teorie ca un adevărat drept substanţial, cu sancţiunea specifică - angajarea răspunderii internaţionale a statelor în cauză - în

8

ipoteza nerespectării unuia dintre elementele sale componente. Dreptul la un proces echitabil presupune respectarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul de apărare, publicitatea şedinţei de judecată, prezumţia de nevinovăţie etc, cu toate consecinţele ce decurg din ele.

În continuare am procedat la examinarea, în celelalte secţiuni, a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, a Curţii Europene şi a instanţelor naţionale.

Ulterior revizuirii Constituţiei, conceptul de proces echitabil a devenit tot mai des valorificat în jurisprudenţa internă, Curtea Constituţională făcând deseori referire la acesta şi declarând neconstituţionalitatea textelor de lege care încălcau dreptul la un proces echitabil, prin nerespectarea unor garanţii precum dreptul la independenţa instanţei, dreptul la asistenţă juridică, egalitatea armelor, prezumţia de nevinovăţie sau dreptul la celeritatea procedurii. Curtea Constituţională a statuat că aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurarea a procesului, iar nu şi în privinţa cadrului juridic sancţionator al faptelor, adică în materia dreptului substanţial. Jurisprudenţa Curţii Europene este foarte vastă în materia respectării dreptului la un proces echitabil, aspect ilustrat inclusiv de multitudinea hotărârilor expuse şi analizate în lucrare.

Capitolul VII, intitulat Dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, conține patru secţiuni în cadrul cărora am examinat conceptul, cadrul reglementărilor, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a instanţelor de judecată din România. La rândul lor, secţiunile 2 şi 3 sunt împărţite pe mai multe subsecţiuni, în care sunt dezvoltate diferite probleme specifice relevate de jurisprudenţa relevantă a celor două Curţi amintite mai sus.

Dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil este în strânsă relaţie cu celeritatea procedurii şi constituie o garanţie explicită a dreptului la o bună justiţie. Exigenţa de celeritate a procedurilor exprimă cerinţa ca justiţia să fie realizată fără întârzieri care să compromită eficienţa şi credibilitatea sa.

Curtea Constituţională, în bogata sa jurisprudenţă, a făcut referire la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, urmărind armonizarea jurisprudenţei sale cu cea a Curţii de la Strasbourg şi în ceea ce priveşte dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil şi a arătat că cerinţa privind judecarea unui proces în mod echitabil şi într-un termen rezonabil nu se analizează în abstract, ci se raportează la fiecare caz, ţinându-se seama de durata procedurii, de natura pretenţiilor, de complexitatea procesului, de

9

comportamentul autorităţilor şi al părţilor, de dificultatea dezbaterilor, de aglomerarea rolului instanţei, de exercitarea căilor de atac.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este foarte vastă în demersul de a defini noţiunea de termen rezonabil şi subliniază faptul că analiza sa nu poate fi abstractă, ci trebuie să se raporteze la fiecare caz. Văzând numeroasele opinii recente din doctrina română, sunt de părere că termenul rezonabil se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, ţinându-se seama de durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor competente, al părţilor, care în materie civilă trebuie să exercite o diligenţă particulară, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei, exercitarea căilor de atac etc.

Termenul rezonabil se regăseşte şi în jurisprudenţa instanţelor naţionale, practică judecătorească din care am inserat în lucrare câteva soluţii ale instanţei supreme, problematica retrocedării imobilelor abuziv naţionalizate fiind una dintre cele mai frecvente.

Capitolul VIII este intitulat Jurisdicţiile speciale administrative şi analizează, în patru secţiuni, conceptul şi reglementarea jurisdicţiilor administrative, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a instanţelor de judecată din România. La rândul său, secţiunea 1 este împărţită pe mai multe subsecţiuni, în care sunt dezvoltate diferite probleme specifice analizei doctrinare, interpretarea dreptului pozitiv şi evaluarea jurisprudenţială a jurisdicţiilor speciale administrative.

Jurisdicţiile speciale au fost clasificate în doctrină, în funcţie de criteriul naturii juridice a actului prin care au fost înfiinţate, în

a) jurisdicţii de drept public, create prin efectul legii şi care îndeplinesc atribuţii şi realizează activităţi garantate de stat (cum ar fi Curtea Constituţională, diverse jurisdicţii cu rol disciplinar create prin statutele adoptate prin legi ale profesiilor şi meseriilor) şi

b) jurisdicţii de drept privat, rezultat al unor acte de drept privat şi care au atribuţii asupra cărora părţile interesate au convenit şi realizează activităţi agreate prin consensul respectivelor subiecte de drept (de exemplu, diverse organe arbitrale, organele jurisdicţionale ale asociaţiilor şi fundaţiilor).

Indiferent de categoria din care fac parte, jurisdicţiilor speciale le sunt caracteristice două trăsături: nu sunt instanţe speciale şi funcţionează pe principii asemănătoare principiilor justiţiei, fără a beneficia însă de toate garanţiile conferite instanţelor judecătoreşti, anume: independenţa judecătorilor, oralitatea şi publicitatea dezbaterilor, etc.

10

În sistemul de drept românesc recent, un caracter bine conturat de jurisdicţie administrativă a avut, până la revizuirea Constituţiei din 2003, Curtea de Conturi. Organizarea dată prin Legea Curţii de Conturi nr. 94/1992, ulterior republicată, chiar în art. 1 califica Curtea de Conturi ca fiind „organul suprem”, text care a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 31/1995 a Curţii Constituţionale.

În continuare am efectuat o detaliată analiză a reglementărilor privind jurisdicţiile speciale administrative, pornind de la alineatul (4) al art.21, introdus în urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, prin care jurisdicţiile speciale administrative sunt recunoscute, dar se proclamă caracterul lor facultativ şi gratuit, urmărindu-se astfel să se înlăture abuzurile administraţiei.

Principiul introdus de alin. (4) a condus şi la revizuirea textului constituţional consacrat Curţii de Conturi (fost art. 139, în prezent art. 140), Curte căreia nu îi mai sunt recunoscute atribuţii jurisdicţionale, ci doar un rol de control asupra modului de formare, de administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, astfel că în prezent litigiile privind constatările Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele de judecată de contencios administrativ.

În jurisprudenţa Curţii Europene s-a conturat interpretarea potrivit căreia, deşi unele „imperative de flexibilitate şi eficacitate” pot justifica intervenţia unor organe nejurisdicţionale (jurisdicţii speciale administrative, curţi arbitrale etc.) care nu prezintă garanţiile prevăzute de art. 6, totuşi statele trebuie să reglementeze procedurile în aşa fel încât justiţiabilul să dispună de un drept de recurs în faţa unui organ judecătoresc independent (adică o instanţă din structura puterii judecătoreşti), care să dispună de jurisdicţie deplină şi să ofere garanţiile prevăzute art. 6 paragr. 1 din Convenţie

2. În privin ța contribuțiilor personale, menționez următoarele: - sistematizarea tezei, cu stabilirea unui anumit mod de a analiza

instituţia anume cu o scurtă prezentare a aspectelor teoretice de ordin general privind drepturile şi libertăţile fundamentale, dezvoltarea unor chestiuni teoretice care permit o mai bună înţelegere a tematicii accesului la justiţie (primele două capitole),

- trecerea în revistă a constituţiilor române, a 30 de constituţii/legi fundamentale ale unor state europene, cu precădere din cadrul Uniunii Europene, a instrumentelor juridice internaţionale - globale şi

11

europene - relevante, pentru a ilustra reflectarea accesului la justiţie în conţinutul acestora (capitolul III),

- focalizarea atenţiei asupra principalelor probleme constituţionale privind accesul liber la justiţie prin prisma art.21 din Constituţie (capitolul IV);

- în capitolele următoare am procedat la o expunere detaliată a dreptului de acces la justiţie, cu evidenţierea unor detalii doctrinare, a condiţiilor de exercitare, respectiv utilizarea unei casete tehnice de analiză a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a instanţelor române de judecată (capitolul V). Acelaşi algoritm de analiză şi expunere este utilizat, cu abilităţile unui jurist experimentat, şi în capitolele VI-VIII, referitoare la dreptul la un proces echitabil, dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, respectiv jurisdicţiile speciale administrative.

- Pornind de la analiza corelaţiei dintre art. 21 alin. (2) şi art. 53 din Constituţia României, sunt de părere că art. 53 nu se aplică art. 21 din Constituţie, având în vedere faptul că art. 53 din Constituţie vizează numai drepturile fundamentale, iar accesul liber la justiţie este în primul rând un principiu constituţional, alineatul (2) al art. 21 din Constituţie completându-se cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

- articolul 21 alin. (2) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că nicio lege organică sau ordinară nu poate da în competenţa unui organ de jurisdicţie alternativă, care nu face parte din sistemul puterii judecătoreşti, soluţionarea unor litigii cu privire la care ar fi inadmisibilă o cale de atac în justiţie. Constituţia României foloseşte sintagma „restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi” numai în art. 53, iar în conţinutul unor drepturi sau libertăţi consacrate constituţional se identifică şi concepte, noţiuni precum „interdicţii” - art. 22 alin. (3), art. 29 alin. (4), art. 30 alin. (7), art. 37 alin. (4), art. 44 alin. (4); derogări - art. 27 şi „limite” - art. 44 alin. (1).

- restrângerea exerciţiului unor libertăţi publice se distinge faţă de limitările aduse unor drepturi fundamentale, care pot fi identificate chiar în conţinutul articolelor ce consacră respectivele drepturi - de exemplu: art. 30 alin. (7), art. 36, art. 40 alin. (2) şi 3, art. 42 alin. (1)-, art. 53 fiind o normă constituţională prin excelenţă de natură

12

procedurală, care priveşte forma de realizare a dreptului şi vizează ipoteza sa normativă, indiferent de titular. Limitările sunt prevăzute chiar în cuprinsul articolelor ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale şi reprezintă restricţii care vizează însuşi conţinutul dreptului respectiv, imposibilitatea realizării pe fond a acelei posibilităţi recunoscute subiectului de drept.

- art. 21 alin. (2) menţionează termenul de „îngrădire”, care, deşi în limbajul curent (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române) este sinonim cu sintagma „limitare”, cu toate acestea, în cazul accesului la justiţie nu are semnificaţiile de „limitări” sau „îngrădiri”, ci se referă la condiţii de exercitare a acestuia, câtă vreme legea, fie ea de drept civil/penal material sau de drept procesual civil/penal, stabileşte competenţa instanţelor de judecată, existenţa unor proceduri prealabile sesizării instanţei, condiţii de exercitare, reguli de timbrare, termene de prescripţie sau de decădere, procedura de judecată şi executare, căile de atac care se pot folosi.

- accesul la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime au fost încălcate, nicidecum nu faptul că accesul la justiţie nu poate fi supus niciunei condiţionări. Acesta este sensul ce trebuie atribuit şi dispoziţiilor art. 52 alin. (2) şi 126 alin. (6) din Constituţie. Art. 52 alin. (1) prevede faptul că o persoana, ce a fost vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Potrivit art. 52 alin. (2), condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. Limite ale accesului la justiţie se regăsesc în art. 126 alin. (6) din Constituţie, conform căruia, deşi controlul judecătoresc al actelor administrative emise de autorităţile publice, efectuat pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu toate acestea există anumite excepţii, anume actele care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi actele de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe de guvern sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe guvernamentale declarate

13

neconstituţionale, însă, în opinia mea, o delimitare precisă a ariei de cuprindere a acestora, precum şi o definire explicită a actelor de comandament militar şi a celor care privesc relaţia cu Parlamentul, atât pe calea legiferării, cât şi în plan doctrinar, ar fi foarte utilă pentru o corectă aplicare a textelor constituţionale.

- pornind de la prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, se poate constata faptul că justiţia este unică în sensul că activitatea de judecată se înfăptuieşte după aceleaşi coduri procesuale şi celelalte legi în întreaga ţară, judecăţile se realizează de unul şi acelaşi sistem de autorităţi judecătoreşti, de o singură putere judecătorească aşadar, iar la nivelul întregii ţări există o singură instanţă supremă, anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asigurarea caracterului efectiv al accesului liber la justiţie dând consistenţă, legitimitate şi importanţa cuvenită Puterii Judecătoreşti în democraţia constituţională. Accesul la justiţie trebuie exercitat cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi, conform art. 57 din Constituţie, precum şi fără să se exercite în mod abuziv anumite drepturi procesuale (făcându-se trimitere la sancţiunile procesuale consacrate de coduri de procedură, inclusiv amenzile judiciare).

- Am utilizat în redactarea lucrării o metodologie de cercetare elaborată, complexă, studiind pe larg doctrina românească şi străină ce are legătură cu tema cercetării ştiinţifice, constituţiile române şi un mare număr de legi fundamentale ale unor state europene, majoritatea ţări membre ale Uniunii Europene;

- am sistematizat materia şi planul lucrării pe baza unei așezări logice a ideilor în fraze de la general la particular, dezvoltând mai întâi noţiunile generale, fixând corect conceptele, trăsăturile instituţiilor examinate, ilustrând, cu bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, Curţii Europene a Drepturilor Omului şi instanţelor judecătoreşti din România, dimensiunea consacrării, exercitării şi protecţiei juridice a accesului liber la justiţie.

- am evidenţiat în lucrare importanţa introducerii art. 21 în Constituţia României, caracterul novator şi progresist, de asemenea, al normelor de completare introduse cu ocazia revizuirii constituţionale din anul 2003;

14

- am făcut o analiză detaliată a conţinutului prevederii constituţionale din art. 21, corelând acest text constituţional cu alte dispoziţii din legea fundamentală, cum ar fi art. 53, art. 57, art. 124, art.126, art.128 şi art. 129, am evidențiat explicit caracterul unic al justiţiei în sistemul constituţional român şi semnificaţia cea mai cunoscută și larg acceptată a accesului liber la justiţie din această perspectivă, precum şi legătura liniară dintre art. 21 –art. 53 – art. 124 din Constituţie.

- sunt de părere că revizuirea constituţională din anul 2003 a soluţionat probleme legislative importante, care fuseseră evidenţiate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale de până atunci, cu consecinţa reaşezării în sistemul constituţional a Curţii de Conturi, precum şi a altor jurisdicţii administrative, cum erau Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării, Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, ale căror atribuţii jurisdicţionale au fost trecute, în mod corect, în atribuţiile instanţelor de judecată din cadrul sistemului Puterii Judecătoreşti.

- am formulat unele observaţii (critice) asupra legislaţiei care aduce atingere accesului liber la justiţie, în materia contenciosului administrativ şi în procedura penală, susţinând că actualele prevederi procesual penale privind amenda judiciară aplicată de procuror coroborate cu prevederile privind plângerea împotriva actelor şi măsurilor procurorului sunt prea lapidare, incomplete şi încalcă principiul accesului liber la justiţie, în măsura în care persoană astfel sancţionată nu se poate adresa unei instanţe de judecată pentru a se verifica legalitatea aplicării amenzii judiciare.

- am formulat unele propuneri de îmbunătăţire a legislaţiei procesuale, în sensul celor expuse mai sus.

Doctorand

Elena Barbu (Munteanu)