ACCESIBILITATEA PRACTICĂRII LUPTELOR

Luptele fac parte din categoria sporturilor incluse în atletica grea şi

anume: box, haltere, judo, sambo, lupte greco-romane, lupte libere,

culturism, etc.

Luptele greco-romane sunt un sport de luptă ce se bazeaza pe trântirea

adversarului prin apucări de la centura în sus (trunchi, braţe, cap).

Luptele libere sunt un sportul de luptă ce se bazează pe trântirea

adversarului prin apucări de tot corpul (cap, braţ, trunchi, picioare).

Luptele se caracterizează prin:

a) Angajament individual. Rezultatele obţinute de fiecare luptător

reprezintă propria contribuţie. Luptătorul nu se poate sprijini în concurs

decât pe propria sa pregătire.

b) Aciclitate tehnică şi variabilitate tactică. Conţinutul tehnic al

luptelor este reprezentat de un număr mare de procedee tehnice, variante şi

manevre ale acestora. În timpul luptei ele nu se succed într-o anumită ordine,

ci în funcţie de situaţia concretă. În funcţie de particularităţile adversarului

luptătorul selecţionează şi foloseşte anumite procedee.

c) Spectaculozitate şi eficienţă. În lupte, spre deosebire de alte

ramuri sportive, procedeele tehnice spectaculoase sunt cotate cu mai multe

puncte tehnice. Astfel, lupta spectaculoasă devine şi eficientă. În acest

context lupta în apărare se reduce la momente scurte.

d) Inventivitate şi creativitate. În cadrul unui concurs fiecare luptător

se întâlneşte cu mai mulţi concurenţi. Pentru aceasta el trebuie să-şi

alcătuiască planul tactic de ducere a luptei, din care nu lipsesc elementele

surprinzătoare pentru adversar. Multitudinea procedeelor tehnice însuşite

asigură luptătorului largi posibilităţi de a se manifesta inedit, creator în

luptă. Pe măsura completării informaţiilor primite de la adversar di primele

contacte, luptătorul trebue să-şi reorganizeze planul tactic de ducere al

luptei.

e) Universalitate tehnică şi particularizare pe categorii. După cum

bine se ştie concursul solicită deosebit de mult luptătorii sub aspect tehnico-

tactic. Fiecare categorie se distinge printr-un profil tehnico-tactic propriu.

Încadrarea cu succes a unui luptător într-un profil tehnico-tactic de categorie

trece mai întâi prin însuşirea completă a tehnicii.

f) Timp variabil de desfăşurare a luptei. Chiar dacă regulamentul

prevede ca durata unei întâlniri să aibă 2 x 3’+ 30” p, lupta nu epuizează

întodeauna acest timp. Posibilitatea încheierii luptei mai devreme este mare,

avându-se în vedere obţinerea tuşului sau a superiorităţii tehnice (10 puncte

avans).

g) Accesibilitate largă. Concursul se desfăşoară în limita a opt

categorii de greutate. Acest lucru permite permite statuarea unor condiţii

egale pentru concurenţi, înlaturându-se handucapul de greutate. Dezvoltarea

pe parcurs a luptatorului şi creşterea sa în greutate nu pericliteaza poziţiasa

sportiva.

Diferenţa de greutate între categoriile învecinate nu este prea mare,

astfel încât efectuarea pentru concurs a categoriei inferioare prin pierdere de

greutate nu periclitează starea de sănatate a luptătorului.

Spre deosebire de alte ramuri sportive care solicită practicanţi de o

anumită înălţime şi greutate, în practicarea luptelor pot fi aleşi indivizi

heterogeni privind dezvoltare lor fizică, ei având posibilitatea de a se încadra

într-o categorie potrivită greutăţii corporale. După cum am amintit anterior,

în practicarea luptelor vom întâlni luptători de diferite înălţimi, greutăţi

corporale şi diferite structuri somatice.

Din punct de vedere financiar, practicarea luptelor nu necesită o

mare investiţie pe lângă alte ramuri sportive. Condiţiile materiale necesare

iniţierii în practica luptelor sunt uşor de îndeplinit.

În esenţă (valabil şi pentru fete şi pentru băieţi) iniţierea în lupte se

poate efectua în cea mai mare parte (cu excepţia aruncărilor) pe o suprafaţă

acoperită de un covor oarecare. Dacă se poate achiziţiona un covor de

gimnastică sau, şi mai bine, câteva saltele acoperite de o prelată, este evident

că elevii interesaţi de

practicarea acestei ramuri sportive ar putea consacra, mai ales în sezonul

rece, totalitatea timpului lor de pregătire sportivă pentru activităţi preferate.

ABC-ul sporturilor de luptă, în general, nu cere decât condiţii uşor de

îndeplinit iar această exersare a elementelor tehnice specifice sportului le va

fi de folos şi în practicarea altor discipline sportive.

Lupta este o înfruntare între două persoane. Începerea procesului de

învăţare se poate face prin introducerea de reguli simple. De exemplu, pentru

început se poate realiza doborârea adversarului pe iarbă sau pe covor (saltea)

indiferent de poziţie. O confruntare atât de simplă s-ar putea foarte uşor

desfăşura pe o supraqfaţă acoperită cu prelată sau pe nisip. Acest lucru a

inspirat ideea practicării luptelor pe plajă pentru copii şi adulţi.

Numeroşi pictori cunoscuţi au imortalizat în tablourile lor luptele în

aer liber. Se ştie că instinctual luptei este implantat adânc în mentalitatea

copiilor. De aceea copii îşi găsesc parteneri pentru lupte în cadrul familiei,

acasă, pe strada unde locuiesc, la şcoală, la cluburi.

Pregătirea trebuie să înceapă cu formarea unor deprinderi motrice cât

mai bogate, cu dezvoltarea fizică armonioasă precum şi cu o progresivă

dezvoltare a calităţilor motrice.

Formarea deprinderilor motrice se asigură prin utilizarea în lecţie a

unor exerciţii componente ale procedeelor tehnico-tactice de bază.

Cu aceste exerciţii este bine să se conceapă diferite jocuri dinamice,

pentru a obliga tinerii să le execute în diferite situaţii şi sub formă de

întrecere. Exerciţiile din sporturile complementare vor fi adaptate,

selecţionându-se din cadrul acestora, elemente cu structură asemănătoare cu

cele din sporturile de luptă.

METODE DE CERCETARE

Metoda documentării – este metoda prin care cercetătorul intră în

posesia datelor privitoare la rezultatele obţinute de alţi cercetători în

domeniul temei respective. Aceasta presupune căutarea surselor

bibliografice de specialitate, consultarea şi selecţionarea lor, prelucrarea şi

interpretarea informaţiilor. Se întocmesc fişe de semnalare şi fişe de conţinut

în care sunt consemnate: rezumate, citate şi unele reprezentări grafice

originale.

Documentarea pentru o cercetare ştiinţifică se face prin consultarea

bibliografiei de specialitate autohtone, a caietelor antrenorilor, a

documentelor de evidenţă a cabinetelor metodico-sportive şi, bineînţeles,

din literatura de specialitate mondială.

Prin utilizarea acestei metode am reuşit să asigurăm lucrării o temeinică

fundamentare ştiinţifică cu scopul înţelegerii cât mai exacte a fenomenelor

întâlnite în problematica lucrării. S-a folosit această metodă de cercetare în

vederea sintetizării noţiunilor teoretice necesare cercetării noastre.

Metoda observaţiei – presupune urmărirea conştientă a procesului

instructiv, a influenţelor exercitate asupra sportivului şi comportarea lui sub

aceste influenţe. Ea trebuie desfăşurată conform unui plan tematic şi cu

ajutorul unor mijloace tehnice menite să surprindă fenomenele şi procesele

urmărite.

Observaţiile sunt înregistrate sub formă de protocoale. Observaţia

poate fi făcută din interiorul procesului urmărit, atunci când cercetătorul

participă afectiv şi efectiv la conducerea acestui proces. În acest caz

cercetătorul poate pătrunde în esenţa fenomenului şi chiar să influenţeze

evoluţia în sensul impus de cercetare, dar observaţia făcută de el poate fi

denaturată datorită influenţelor mediului şi trăirilor personale, în calitate de

participant activ. În cazul în care observaţia este făcută din afara procesului

studiat, observatorul este numit cercetător, iar observaţia are calitatea de a fi

obiectivă şi de a nu exercita nici un fel de influenţă asupra desfăşurării

procesului sau fenomenului respectiv.

Dificultatea cea mai mare în folosirea acestei metode este determinată

de complexitatea fenomenelor specifice antrenamentului sportiv şi a

relaţiilor dintre acestea.

Pe baza propriei experienţe şi pe baza convorbirii cu diferiţi specialişti,

am reuşit să realizez o observaţie cât mai obiectivă a problemelor ce privesc

alura (fizionomia) luptei de concurs. Observaţia pedagogică, efectuată

asupra colectivelor selecţionate a făcut posibilă reţinerea unor factori

favorizanţi/perturbanţi ai instruirii luptătorilor juniori.

Metoda convorbirii – reprezintă o discuţie angajată între cercetător şi

subiectul investigat. Aceasta implică o relaţie directă între cercetător şi

subiect, o sinceritate deplină a subiectului precum şi schimbarea locului şi

rolurilor partenerilor.

Cercetătorul trebuie să aibă pregătite întrebările şi să aibă informaţii

despre subiect pentru a-l putea motiva şi angrena în convorbire.

Convorbirea a fost efectuată la nivelul profesorilor şi antrenorilor de

lupte care se ocupă cu instruirea luptătorilor, şi care au avut rezultate

deosebite în performanţă, reuşind ca printr-o instruire ştiinţifică să scoată

luptători valoroşi.

Prin intermediul convorbirilor dirijate spre problematica temei supusă

studiului nostru s-au creat posibilităţi de cunoaştere a realităţii actuale de

ordin tehnico-tactic, biologic, motric şi psihic, precum şi posibilităţile de

îmbunătăţire a nivelului de pregătire a luptătorilor juniori.

Ca orice metodă şi convorbirea are avantaje şi dezavantaje. Prin metoda

convorbirii se pot recolta un număr mare de informaţii variate, în mod

direct, dar

acestea pot fi subiective şi, de asemenea se poate întâlni o lipsă de

receptivitate a subiectului.

PARTICULARITĂŢILE PRACTICĂRII LUPTELOR LEGATE DE

ÎNVĂŢARE ŞI CONCURS

ÎNVĂŢAREA STRUCTURILOR MOTRICE

Învăţarea mişcărilor specifice unei ramuri de sport se înscrie în

problematica învăţării, concept ce poate fi discutat din punct de vedere

pedagogic, dar şi pshiologic.

Pedagogia consideră învăţarea proces de asimilare a cunoştinţelor şi

de formare a deprinderilor şi priceperilor necesare activităţii viitoare.

Psihologia defineşte învăţarea ca fenomen psihocomportamental.

Astfel, unii specialişti au concluzionat că învăţarea reprezintă

fenomenul prin care un individ dobândeşte noi forme de comportament ca

urmare a exersării.

După B. Cratty, citat de A. Dragnea, “învăţarea inteligent-motrică este

caracteristică procesului de însuşire a tehnicii ramurilor de sport euristice, în

care adversarul este opoziv, inventiv, acţiunile desfăşurându-se în condiţii de

mare incertitudine”. Având în vedere caracteristicile tehnicii luptelor ca

ramură sportivă putem spune că învăţarea este una inteligent-motrică.

Învăţarea tehnicii şi tacticii luptelor constituie un punct bine discutat

de către specialişti. Tehnica luptelor a evoluat în timp, dar nu a suferit

modificări radicale de fond. Au apărut noi procedee folosite în concurs şi s-

au perfecţionat şi execuţiile din poziţii diferite.

Metodica învăţării a parcurs un drum mai anevoios, existând mereu

discuţii în legătură cu începerea instruirii şi selecţionarea copiilor, alegerea

celor mai adecvate mijloace şi elaborarea sistemului competiţional.Legat de

începerea procesului de pregătire Louis Ballery (Franţa), citat de Gh. Cismaş

în lucrarea sa “Instruirea Juniorilor”, apreciază că “startul procesului de

învăţare să se facă printr-o preucenicie, cuprinzând studiul măiestriei:

deplasării, apărărilor şi fixării la sol, controlul căderilor, realizării

elementelor specifice (prize, orientare). În această preucenicie un loc este

rezervat şi execuţiei de exerciţii speciale, pregătitoare pentru lupte”.

Pentru a se învăţa deplasările pe saltea, manevrele de apărare şi

fixările la sol se folosesc exerciţii speciale sub diferite forme (chiar de joc)

sau se utilizează direct învăţarea de prize şi alte efecte ale tehnicii.

A învăţa pe cineva să lupte înseamnă a-l face să înţeleagă şi să simtă

ceea ce constituie propriul său echilibru în echilibrul cuplului format de cei

doi opozanţi ai unei întâlniri. Totul se finalizează atunci când se realizează

un dezechilibru al grupului printr-o acţiune tehnică pe o reacţie a

adversarului, apoi pe durata căderii se va acţiona cu scopul de a orienta către

saltea cei doi umeri ai adversarului şi de a se regăsi în final deasupra lui

(Louis Ballery).

După cum se ştie etapele învăţării tehnicii sportive sunt următoarele:

1. Etapa informării şi a formării reprezentării mişcării;

2. Etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate;

3. Etapa coordonărilor fine şi a consolidării procedeelor tehnice;

4. Etapa perfecţionării şi supra-învăţării procedeului tehnic, care este

caracterizată de efectuarea acestuia în condiţii variate cu indici

superiori de eficienţă.

După M. Matura, citat de Gh. Cismaş, punctele de vedere discutate în

legătură cu învăţarea luptelor sunt următoarele:

1. Învăţarea a mai puţine procedee, dar într-un mod detaliat şi însuşite

până la perfecţiune.

2. Învăţarea unui vast conţinut (în raport cu facultăţile receptive

ale luptătorilor începători) şi acumularea unei munci de repetiţie

adecvate.

Se menţionează, referitor la obiectivele instruirii, că în activitatea cu

copiii nu trebuie încercată atingerea performanţelor record. Primul obiectiv

al antrenamentului este de a instala fundamentele performanţelor

multiforme( ale tuturor factorilor antrenamentului).

Este bine ca la vârsta de 16 ani să se termine învăţarea tehnicii

fundamentale, urmând ca de la 17 ani să se treacă la antrenamentul

competitiv.

Pentru a se atinge nivelul maxim în pregătirea copiilor şi juniorilor se

recomandă perfecţionarea elementelor structurale ale pregătirii şi ale

legăturilor lor funcţionale reciproce, pe trei nivele diferenţiate:

a) Nivelul orientării

b) Nivelul didactic şi metodologic

c) Nivelul aprecierilor şi autocontrolului (R. Petrov)

În procesul de instruire al luptătorilor învăţarea şi perfecţionarea se

află într-o strânsă legătură. Este foarte greu de stabilit o delimitare precisă

între cele două aspecte. Este suficient ca în timpul învăţării să schimbăm

doar partenerii de execuţie pentru a avea nişte condiţii noi de lucru care să

solicite o adaptare la alte condiţii specifice perfecţionării. Chiar mai mult

decât atât, în cazul învăţării unui procedeu de trântire, când se ajunge la faza

de finalizare primele două faze sunt supuse perfecţionării.

Trecerea prea timpurie la perfecţionarea unui procedeu de trântire prin

schimbarea condiţiilor de lucru poate duce la denaturarea tehnicii de

execuţie şi prin aceasta la accidente. Această trecere trebuie făcută în

concordanţă cu dezvoltarea calităţilor motrice.

Cele două componente: învăţarea şi perfecţionarea, se vor găsi

concomitant în cadrul lecţiilor, pentru ele existând sarcini.

Exerciţiile metodice pentru învăţarea şi perfeţionarea procedeelor

tehnice se vor selecţiona în funcţie de nivelul de dezvoltare a deprinderilor

motrice specifice

şi de particularităţile subiecţilor.

Se are în vedere că pentru învăţarea şi perfecţionarea procedeelor de

aruncare trebuie să se folosească un număr mai mare de mijloace decât

pentru celelalte procedee.

Se ştie că în privinţa mijloacelor şi metodelor apar tot mai des

orientări pentru înţelegerea conţinutului şi a particularităţilor lor de folosire.

Noile orientări sunt strâns legate de complexitatea cunoştinţelor care trebuie

însuşite, de noile date stiinţifice referitoare la posibilităţile de adaptare a

organismului uman precum şi tendinţele de dezvoltare a luptelor pe plan

mondial.

Principiile şi metodele care stau la baza pregătirii trebuie să asigure

însuşirea deplină a conţinutului tehnic şi tactic al luptelor.

După V. Popovici şi I. Cornianu “conţinutul principal al învăţării în

lupte îl constituie formarea deprinderilor motrice la sportivi”. Aceste

deprinderi stau la baza însuşirii procedeelor tehnice specifice.

În timpul învăţării, repetarea aceleiaşi structuri motrice în nişte

condiţii stabile ale mediului înconjurător, produce în scoarţa cerebrală o

sistematizare a proceselor nervoase, ceea ce dă naştere unui stereotip

dinamic. Astfel, se stabileşte un lanţ ordonat de legături nervoase temporare,

care asigură efectuarea actului stereotip imediat ce apare stimulul

declanşator.

Ţinând seama de faptul că învăţarea procedeelor tehnice nu reprezintă

un scop în sine, ci doar treapta intermediară spre obiectivul final – folosirea

lor în condiţiile concursului – este evidentă cerinţa creării unor reflexe

condiţionate complexe, care să-şi găsească aplicabilitate în cele mai

deosebite condiţii proprii întrecerilor de lupte.

Ajungerea la obţinerea unor rezultate maxime se realizează după 10-

12 ani de instruire şi practicare a luptelor. De felul cum se efectuează

instruirea celor care încep practicarea luptelor la vârsta de 11-12 ani depind

în mare măsură rezultatele pe care le vor putea obţine ulterior. În însuşirea

corectă a mecanismelor tehnice de bază, a acţiunilor pregătitoare trebuie să

se ţină seama de particularităţile tehnico-tactice şi fizice ale viitorilor

adversari. Însuşirea corectă solicită adesea indici precişi de viteză, de forţă,

de îndemânare şi de mobilitate care nu se găsesc la un nivel corespunzător la

toţi juniorii sportivi.

Din acestea rezultă că, cunoaşterea şi aplicarea principiilor şi

metodelor de învăţare în lupte trebuie să asigure îndeplinirea scopului final.

La baza învăţării tehnicii şi tacticii luptelor stau următoarele principii:

a) Principiul participării conştiente şi active;

b) Principiul intuiţiei;

c) Principiul sistematizării şi continuităţii;

d) Principiul accesibilităţii;

e) Principiul însuşirii temeinice;

f) Principiul individualizării.

Privind aplicarea acestor principii în instruirea luptătorilor trebuie să

se ţină seama că ele se află într-o stânsă interdependenţă şi interferenţă.

Datorită structurilor motrice ce caracterizează tehnica şi tactica

luptelor, principiul accesibilităţii are o dublă valenţă.

Principiul accesibilităţii trebuie aspectat atât în alegerea şi predarea

complexităţii şi dificultăţii procedeelor tehnice care se învaţă cât şi în

creşterea treptată a efortului.

Respectând succesiunea învăţării tehnicii, pornind cu exerciţiile

specifice podului, cu rostogolirile, răsturnările din parter, trecerile peste

adversar, rulările, etc, iar în cadrul fiecărei grupe respectând succesiunea

procedeelor pe baza continuităţii acţiunilor şi a prizelor, însuşirea

conţinutului instruirii devine mai sigură.Folosirea în cadrul lecţiilor a unor

angajări cu temă, angajări pe reprize scurte sau angajări sub diferite forme de

luptă poate contribui la respectarea principiului efortului continuu. Se ştie că

exerciţiile metodice folosite pentru învăţare nu pot rezolva singure în

întregime cerinţele acestui principiu.

În legătură cu particularităţile aplicării principiului participării

conştiente şi active trebuie avut în vedere faptul că la baza sa stă înţelegerea

ca rezultat al gândirii.

La începători dezvoltarea gândirii ca premisă a unei înţelegeri

profunde trebuie realizată prin acţiuni tactice simple, prin trezirea interesului

pentru execuţiile eficiente. Pentru aceasta se pot folosi exemplificări legate

de numele celor mai cunoscuţi luptători.

Nu se neglijază nici activitatea de distribuire a unor sarcini individuale

a căror responsabilitate începe încă din vestiarul sălii.

Acestea pot fi:

respectarea ordinii îmbrăcămintei în vestiar;

intrarea la timp şi în mod organizat în sală;

curăţarea prelatei şi aranjarea saltelelor;

pregătirea materialelor ajutătoare;

formarea şi pregătirea echipelor pentru diferite jocuri

dinamice;

observarea unor greşeli de execuţie ale partenerilor;

enumerarea procedeelor tehnice învăţate;

demonstrarea procedeelor învăţate;

studierea regulamentului (înţelegerea sa);

explicarea unor procedee tehnice complexe învăţate anterior.

Principiul intuiţiei uşurează drumul spre cunoaştere. El ajută la

perceperea concretă şi clară a mişcărilor specifice şi la formarea

reprezentărilor procedeelor tehnice. Pentru aceasta un rol deosebit îl au

organele de simţ.Imaginea mecanismului tehnic se formează prin

demonstraţia şi explicaţia acestuia, prin diferite întrebări şi indicaţii şi prin

exersarea propriu-zisă.

Ponderea acestor metode trebuie aleasă cu grijă în funcţie de vârsta şi

posibilităţile motrice ale subiecţilor.

Explicaţia trebuie să scoată în evidenţă fazele cele mai importante

care stau la baza executării procedeului. Ea nu trebuie prelungită peste

nivelul de înţelegere al subiecţilor. De multe ori reluarea ei după un anumit

timp de exersare contribuie în mod evident la formarea clară a reprezentării

şi la uşurarea învăţării.

Principiul individualizării oferă o arie vastă de acţiune, pornind de la

individualizarea sarcinilor de ordin tehnic şi terminând cu sarcinile privind

dozarea în timpul angajării. Acest principiu contribuie în mod deosebit la

îndeplinirea obiectivelor de instruire ale diferitelor etape de pregătire.

Individualizarea este necesară în mod deosebit la învăţarea

procedeelor tehnice complexe şi grele. Ea poate avea o durată mai mare sau

mai mică în funcţie de obiectivele stabilite pentru luptătorul respectiv. În

cadrul procesului de instruire a sportivilor găsim diferenţe de la o ramură la

alta privind sistemul metodelor de învăţare, mai ales pe cel al modalităţilor

de aplicare.

PARTICULARITĂŢILE CONCURSULUI DE LUPTE

Sportul luptelor este unul dintre acele sporturi legate încă de la

începuturile lor de evoluţia omului. Bazat pe înclinaţia nativă a omului spre

competiţie, sportul luptelor s-a dezvoltat o dată cu omul şi a fost cunoscut

înainte de perioada antică pentru a atinge momentul de vârf la Jocurile

Olimpice antice.

Întrecerile de lupte au făcut parte din programul tuturor ediţiilor

Jocurilor Olimpice (antice şi moderne), aflându-se printre puţinele forme

competitive ce se bucură de acest statut.

O dată cu reluarea Jocurilor Olimpice în anul 1896, luptele s-au

numărat printre cele nouă discipline sportive cuprinse în programul

întrecerilor, ca sport fondator.

La această ediţie au luat parte 287 de concurenţi bărbaţi, reprezentând

13 naţiuni de pe trei continente. Numărul luptătorilor prezenţi la această

ediţie a fost mic (5, reprezentând 1,4%) dar el a crescut constant la ediţiile

următoare.

Modul de organizare şi de desfăşurare a întrecerilor de lupte a evoluat

în timp, în funcţie cerinţele impuse întrecerilor sportive în general şi în

funcţie de obiectivele/interesele proprii privind dezvoltarea acestei discipline

în perspectivă. Aceste preocupări au luat fiinţă începând cu anul 1912 când

se înfiinţează Federaţia Internaţională de Lupte Amatori. La data apariţiei

acestui for, întrecerile de lupte erau trecute în programul Jocurilor Olimpice

în două forme: lupte clasice (greco-romane) şi lupte libere, primele eforturi

ale sale fiind legate de statuarea regulilor proprii fiecărei forme de întrecere.

Spiritul regulilor de bază al întrecerilor a rămas neschimbat, până azi.

Esenţa şi scopul luptei a rămas în continuare trântirea adversarului pe spate

şi menţinerea lui cu spatele pe sol un timp suficient pentru a se consemna

deplina superioritate a executantului. Din ambele forme de întrecere au fost

eliminate complet durităţile, acţiunile brutale, acţiunile dureroase şi cele

potenţial periculoase pentru integritatea fizică a concurenţilor.

Începând cu anul 1974, Federaţia Internaţională de Lupte Amatori

iniţiază un „program de înnoire în conţinut a întrecerilor”(de modernizare

după M. Ercegan citat de Ghe. Cismaş în „Sporturi de luptă”), care a fost

urmat de reguli noi cu efecte din cele mai diferite asupra acestora, conferind

concursului note evidente. Acesta constă din lupte directe, succesive (tururi

de luptă) desfăşurate între luptători cu greutăţi corporale apropiate pe baza

sistemului eliminatoriu, în scopul stabilirii ierarhiei valorice pentru

momentul dat.

Lupta de concurs

Lupta de concurs reprezintă forma concretă de întrecere în cadrul

concursului.

Scopul fiecăruia dintre cei doi combatanţi este acela de a-şi trânti

adversarul cu spatele pe sol (saltea) şi de a-l fixa în poziţia periculoasă de tuş

(cu ambii omoplaţi lipiţi de saltea).

Pentru a realiza acest lucru luptătorii dispun de 6 ( şase ) minute de

luptă (2 x 3’+ 30’ P). Dacă se epuizează timpul de luptă şi nici unul din

luptători nu a reuşit să-şi fixeze adversarul cu spatele pe saltea, va fi

desemnat învingător luptătorul care a reuşit să-şi trântească adversarul de

mai multe ori în poziţii apropiate de cea menţionată.

Toate trântirile primesc pe parcursul luptei puncte tehnice, conform

regulamentului. Este evident faptul că fiecare luptător poate (prin procedee

tehnice) să încline balanţa în favoarea sa în orice moment al luptei.

Urmărind acest scop luptătorii folosesc o mulţime de procedee tehnice prin

care caută obţinerea tuşului sau a superiorităţii tehnice până la sfârşitul

luptei.

Succesiunea folosirii procedeelor prin care se acţionează a condus la

gruparea acestora în acţiuni de atac, apărare şi contraatac. Fiecare sportiv

încearcă să folosească procedee tehnice surprinzătoare pentru adversari, sau

procedee cunoscute pe care să le execute în momente neaşteptate, sau în

locuri diferite pe salteaua de concurs.

Felul procedeelor folosite, numărul acestora, frecvenţa şi diversitatea

lor dau luptei un aspect deosebit de spectaculos ce generează o stare

emoţional puternică atât pentru sportivi, antrenori cât şi pentru spectatori.

Trăsătura fundamentală a luptei este aceea că luptătorul este angajat

individual în plenitudinea calităţilor fizice şi psihice la obţinerea victoriei.

Numărul mai mare sau mai mic de procedee tehnice pe care le utilizează,

variantele acestora aplicate atât în lupta în picioare, cât şi în lupta la sol

constituie conţinutul luptei, în timp ce modul lor de folosire în timp, în

anumite locuri pe saltea, în succesiuni sau înlănţuiri raţionale în funcţie de

evoluţia rezultatului reprezintă structura luptei.

Se ştie că fiecare luptător urmăreşte scoaterea adversarului din poziţia

de echilibru stabil.

Această preocupare permanentă merge până acolo încât luptătorul îşi

pierde în mod voit echilibrul pentru a realiza în acest fel dezechilibrul

adversarului şi beneficiind de o apucare favorabilă, pentru a valorifica

această situaţie în favoarea sa.

Dezechilibrările se realizează, în primul rând, prin lupta de aproape, în

cadrul căreia contactul cu partenerul de întrecere devine inevitabil.

Majoritatea procedeelor tehnice specifice luptei în picioare sunt

finalizate la sol, după trântirea adversarului, în paralel cu folosirea unui

număr mare de procedee tehnice specifice luptei la sol.

Acestea, deşi nu au dinamismul celor din picioare, sunt mai eficiente

privind posibilitatea obţinerii tuşului.

Conţinutul luptei în etapa actuală se deosebeşte radical de conţinutul

acesteia din Grecia sau Roma Antică. O deosebire radicală există şi între

întrecerile de azi şi cele din anii ’60, ’70 când luptătorii erau specializaţi

într-un singur procedeu cu care câştigau disputa.

Lupta de azi se distinge prin conciziunea esenţei sale, prin claritatea

scopului său, iar scopul acesteia nu mai stă azi sub semnul simplităţii.

Modificările regulilor de desfăşurare a luptei a avut drept scop

îmbogăţirea conţinutului tehnic concretizat în număr şi diversitate de

procedee tehnice, care să

conducă la o întrecere dinamică, spectaculoasă şi în urma căreia cel mai

bun să învingă.

Preocuparea luptătorilor pentru o luptă dinamică, bogată în procedee

tehnice este stimulată de atribuirea avertismentelor pentru pasivitate (non

combat). Dinamismul luptei este asigurat în primul rand de către cei doi

luptători prin numărul încercărilor de a executa procedee tehnice.

În timpul disputei luptătorul se află angrenat într-un angajament total,

de la începutul până la sfârşitul timpului de luptă. În scopul adjudecării

victoriei, lupta este “rapidă şi totală” presupunând participarea cu întregile

posibilităţi individuale din punct de vedere fizic, tehnic, tactic, psihologic,

desfăşurată în stil continuu, agresiv, însă în spiritual fair-play-ului.

Întreaga pregătire a luptătorului trebuie să-şi găsească o exprimare

tehnico-tactică diversă şi numeroasă atât în cadrul luptei în picioare cât şi în

cadrul luptei la sol.

Pentru o “luptă universală” sunt preferate apucările prin care se pot

executa mai multe acţiuni de trântire şi care facilitează înlănţuirea

structurilor tehnice.

Lupta universală presupune o înaltă şi complexă capacitate tehnică,

exprimată prin totalitatea şi varietatea cunoştinţelor tehnice, aplicată prin

folosirea tuturor posibilităţilor de realizare practică în luptă.

Autoexpunerea, angajarea în acţiuni cu posibilităţi mari de

contracarare în contextul unei exprimări tehnico-tactice universale asigură

fondul spectular şi emoţional al luptei de concurs.

Riscul (din punct de vedere tehnic) la care se expune executantul în

cazul unor acţiuni dificile de trântire tonifică spiritul întrecerii. După

Ercegan, citat de Ghe. Cismaş în lucrarea sa “Sporturi de luptă“ , “lupta

totală, universală şi cu riscuri nu reprezintă numai un mod concret de

întrecere, ci şi un mod nou de gândire asupra viitorului luptelor.

Marile rezultate din lupte nu pot fi obţinute fără riscuri. Riscul

în lupte constituie antidotul pentru pasivitate. El este, de fapt, farmecul

luptei creând stări de tensiune emoţională spectatorilor.

“Lupta creativă” a apărut din nevoia completării caracteristicilor

luptei de concurs. Aceasta solicită creativitatea luptătorului sub aspect

tehnico-tactic. Lupta creatoare cuprinde caracteristicile, abilităţile

luptătorului folosite în luptă pentru a învinge, spirit creativ ce duce la

admiraţia tuturor sportivilor şi spectatorilor.

“Lupta spectaculoasă” pe care trebuie să o realizeze întrecerile de

lupte poate surveni pe două căi:

a) îmbinarea armonioasă a celorlalte caracteristici;

b) folosirea unor procedee tehnice şi combinaţii tehnico-tactice prin

care luptătorii îşi trântesc adversarii proiectându-i pe traiectorii ample de

zbor.

Execuţiile tehnico-tactice trebuie să fie de mare ţinută. Ele trebuie să

poarte amprenta unei înalte măiestrii, gravate pe ştiinţa mişcării, singura

modalitate de a ajunge la siguranţă şi stăpânire în cadrul execuţiilor.

“Lupta virtuoasă” este practicată de marii campioni prin introducerea

unor noi variante de execuţii admirate şi apreciate de parteneri şi spectatori.

O dată cu eliminarea durităţilor şi a acţiunilor brutale şi dureroase,

suprafaţă pe care urma să se desfăşoare întrecerile a devenit una specifică,

realizată din saltele de grosime şi consistenţă corespunzătoare scopului, bine

precizate de regulament.

Suprafaţa pătrată cu latura de 8 m a devenit un cerc cu diametru de 9

m.

Salteaua de concurs trebuie să fie omologată. Are o suprafaţă de 63,58

m2. Grosimea (în funcţie de densitatea şi elasticitatea materialului folosit)

este cuprinsă între 4-6 cm.

Salteaua trebuie să fie aşezată pe parchet pentru a-i mări elasticitatea,

este acoperită cu o prelată de culoare galbenă în suprafaţa centrală şi roşie în

zona de pasivitate.

Centrul reprezintă locul de unde se începe, se termină şi se reia lupta

după fiecare întrerupere.

Suprafaţa centrală de luptă (diametrul 7 m) este zona în care toate

acţiunile, permise de regulament, se punctează ca atare.

Zona de pasivitate (diametrul 1 m) este zona care anunţă că s-a

terminat salteaua şi că lupta atrasă acolo este o luptă pasivă (non combat).

Sunt valabile acţiunile începute în suprafaţa centrală şi finalizate aici.

Suprafaţa de protecţie (1,2—1,5 m) are rol de a proteja sportivii în

cădere în afara suprafeţei de luptă. Sunt valabile acţiuni începute în

interiorul saltelei şi finalizate aici cu excepţia tuşului.

Valorile (punctele) atribuite acţiunilor şi procedeelor tehnice executate

în cadrul luptei sunt:

1 punct, se acordă:

- luptătorului care îşi duce adversarul la sol, trecând la spatele lui unde îl

controlează.

- luptătorului care trece peste adversar menţinându-l şi controlându-l,

situându-se la spatele acestuia.

2 puncte se acordă:

- luptătorului care execută corect un procedeu tehnic, în lupta la sol prin care

îşi duce adversarul în poziţia periculoasă de tuş.

- luptătorului care atacă şi al cărui adversar rulează pe umeri.

- luptătorului atacat dacă cel care atacă este blocat în poziţie periculoasă de

tuş.

3 puncte se acordă:

- pentru oricare execuţie prin care luptătorul îşi duce adversarul aflat în

picioare discret în poziţie periculoasă de tuş.

4 puncte se acordă:

- luptătorului care execută un procedeu de mare tehnicitate în picioare sau la

sol.

Un procedeu de mare tehnicitate cuprinde:

- desprinderea totală de pe saltea;

- control

- proiectare în spaţiu pe o curbă amplă.

5 puncte se acordă:

- luptătorului care execută o aruncare peste piept cu mare amplitudine,

atacatul descriind un arc de cerc cu picioarele apărătorului.

Pasivitatea este atitudinea unui combatant care acţionează împotriva

spiritului luptei şi scopului ei. Atunci când:

- nu se efectuează nici un procedeu tehnic;

- se mulţumeşte cu eforturi fizice care urmăresc neutralizarea adversarului;

- nu acţionează convingător;

- obstrucţionează continuu acţiunile adversarului;

- fuge intenţionat în afara saltelei în picioare sau la sol.

Luptătorul care se face vinovat de luptă pasivă este sancţionat şi pus

ordonat în poziţie de parter

CAPACITĂŢILE MOTRICE SUSŢINĂTOARE LA ÎNTRECERILE DE

LUPTĂ

Pentru realizarea unor performanţe înalte în sportul luptelor este

nevoie de o pregătire fizică generală şi specifică la nivel superior.

Fiecare calitate motrică trebuie dezvoltată corespunzător, influenţând

mai mult sau mai puţin rezultatul întrecerii.

Calităţile motrice se vor dezvolta continuu pentru că de ele depinde

reuşita procesului de instruire tehnică.

Mijloacele sunt diferite în funcţie de vârstă, dar ele vizează

dezvoltarea acelor calităţi motrice de care are nevoie viitorul luptător.

Dacă analizăm procedeele tehnice observăm că segmentele corpului

luptătorului execută în cadrul aceluiaşi procedeu mişcări diferite, fiecare

având la bază un anumit grad de contracţie musculară, o viteză diferită de

deplasare, pe fondul unui grad de mobilitate ridicat în unele articulaţii, având

durate diferite de manifestare.

Având în vedere numărul crescut de procedee tehnice şi nivelul tehnic

superior la care trebuie însuşite, ne putem da seama că solicitarea calităţilor

motrice este una dintre cele mai complexe.

În literatura de specialitate tot mai mulţi autori acordă o importanţă

deosebită puterii. După I. Cornianu, Raiko Petrov, Vascul Popovici, Ghe.

Cismaş, puterea este o expresie a îmbinării perfecte dintre viteză şi forţă,

element sinonim cu detenta musculară în alte ramuri de sport.

Puterea reprezintă cantitatea de lucru efectuată de sportivi în unitatea

de timp.

Forţa. De-a lungul timpului luptele şi-au căpătat atributul de sport al

bărbaţilor puternici. Cu toată evoluţia tehnicii, forţa deţine un rol important

în instruirea luptătorilor. Mulţi autori clasifică efortul de forţă specific

luptelor după acţiunea de bază efectuată. Această clasificare are un avantaj

funcţional şi operator pentru antrenor, făcând o legătură mai directă între

obiectivele dezvoltării forţei şi mijloacele folosite. Astfel deosebim: forţa de

apucare, forţa de ridicare, forţa de trântire, forţa de fixare a adversarului.

Un alt aspect este legat de pregătirea luptătorilor prin mijloace

specifice contracţiilor izometrice, necesare datorită prezenţei acestui tip de

contracţii în cadrul structurilor motrice.

Durata unei contracţii nu trebuie să depăşască 5-6 secunde, iar volumul

integral al acestora să nu depăşască 15% din întregul proces de antrenament.

Exerciţiile de forţă sunt folosite mai ales în procesul de instruire şi de

antrenament al juniorilor. Ele nu trebuie neglijate, dar în acelaşi timp trebuie

aplicate în concordanţă cu particularităţile de vârstă.

Viteza. Datorită necesităţii învăţării corecte şi mai ales pentru o

aplicare eficientă a tehnicii şi tacticii luptelor în concurs, luptătorii au nevoie

de o foarte bună viteză de reacţie, de execuţie, de repetiţie, de deplasare în

suprafeţe restrânse şi de deplasare a segmentelor corpului.

Viteza se perfecţionează datorită rapidităţii cu care trebuie soluţionate

poziţiile de contact cu adversarul prin executare a atacului apărării şi

contraatacului.

Această calitate se manifestă pe fondul forţei şi rezistenţei în condiţiile

unei coordonări precise a mişcărilor.

Datorită contactului permanent cu adversarul se creează o ambianţă

specială de manifestare şi dezvoltare a vitezei.

Viteza luptătorului este conţionată de:

- rapiditatea percepţiei stimulului

- transmiterea impulsului nervos la scoarţa cerebrală

- transmiterea impulsului nervos din centrii senzoriali de cei motorii

- transmiterea impulsului motor aferent

- recepţionarea impulsului nervos motor de către muşchi şi

rapiditatea contracţiei musculare.

În multe situaţii o viteză bună de execuţie poate suplini unele lipsuri

în dezvoltarea forţei.

În instruirea luptătorilor trebuie să se ţină seama de nivelul de

dezvoltare al vitezei sub formele sale, deoarece procedeele de aruncare

(în special) nu pot fi executate cu şansa de reuşită decât de către luptătorii

ce psedă o bună viteză de execuţie.

Datorită faptului că manifestarea vitezei în formele specifice enunţate

este influenţată de calitate sistemului neuro-muscular, dezvoltarea sa este în

multe situaţii limitată.

Dezvoltarea vitezei poate începe la 11-12 ani , iar mijloacele folosite

trebuie să fie cât mai naturale, de scurtă durată şi să necesite o coordonare

deosebită.

Preocuparea pentru dezvoltarea vitezei trebuie să fie corelată foarte

bine cu preocuparea pentru dezvoltarea forţei şi a capacităţilor coordinative.

Capacitatea coordinativă. Datorită structurilor diferite ale procedeelor

tehnice se solicită în mod deosebit capacitatea coordinativă a individului,

jucând totodată un rol important în învăţarea corectă.

După mai mulţi specialişti (A. Medvev, I. Baciu, B. Radev, E. Velcev,

ş.a.), citaţi de Ghe. Cismaş în lucrarea „Instruirea Juniorilor”, capacitatea

coordinativă reprezintă o calitate motrică deosebit de complexă, care permite

orientarea mai rapidă şi mai precisă a luptătorului în situaţiile dificile din

timpul disputelor.

Capacitatea coordinativă se dezvoltă în cadrul luptelor datorită

numărului mare de procedee ce trebuie învăţate. Totodată alternarea

execuţiilor, procedeelor de ducere la sol cu procedee de aruncare şi procedee

de doborâre contribuie la acelaşi efect.

Capacitatea coordinativă se dezvoltă în condiţii mereu schimbătoare

datorate poziţiei de luptă, reacţiei adversarului şi în special datorită

schimbului de adversari.

În scopul dezvoltării ei se folosesc mijloace specifice, preferându-se

cele cu un grad ridicat de complexitate (ducere la sol cu tracţiune de braţ,

ducere la parter cu trecere la spate pe sub braţ, răsturnare cu fixarea braţului

şi a coapsei opuse) executarea acestora în tempouri diferite şi pe ambele

părţi.

Capacitatea coordinativă trebuie să asigure luptătorului

uşurinţa şi corectitudinea execuţiilor, posibilitatea efectuării unei varietăţi

mari de prize şi largi posibilităţi de a executa combinaţii tactice, avându-se

în vedere faptul că luptele sunt compuse din mişcări naturale dintre cele mai

diverse,cuprinse pe un larg evantai motric.

Folosirea aceluiaşi procedeu tehnic de luptă cu diferiţi adversari

înseamnă de fiecare dată o nouă adaptare la particularităţile morfologice,

motrice şi tehnice ale acestora.

Mobilitatea. Tehnica luptelor impune o mare mobilitate articulară,

elasticitate şi supleţe musculară.

Coloana vertebrală (zona cervicală şi lombară) articulaţia scapulo-

humerală şi coxo-femurală influenţează direct modul în care pot fi însuşite şi

executate procedeele tehnice.

După Ghe. Cismaş „o bună mobilitate a coloanei vertebrale reprezintă

o garanţie pentru învăţarea procedeelor de aruncare peste piept, în timp ce o

bună mobilitate în articulaţia scopulo-humerală contribuie la învăţarea

procedeelor de aruncare peste şold”.

Pentru un bun plasament atât în lupta la sol cât şi în lupta în picioare

este necesară o bună mobilitate în articulaţia coxo-femurală.

Podul este o poziţie întâlnită în timpul luptei şi solicită o bună

mobilitate în toate articulaţiile amintite.

Folosirea podului în apărare şi atac contribuie la dezvoltarea

mobilităţii coloanei vertebrale într-un mod special (în hiperextensie şi

răsucire) iar pe de altă parte la manifestarea integrativă a mobilităţii (ca

semn al amplitudinii mişcării) forţei şi vitezei de execuţie.

Luptele reprezintă una din ramurile de sport în care mobilitatea se află

la egalitate valorică cu celelalte calităţi motrice.

Raportul forţă-mobilitate reprezintă un punct important în procesul

pregătirii luptătorilor prin echilibrul său.

Mobilitatea contribuie la însuşirea unor procedee spectaculoase şi

deosebit de eficiente cum sunt: saltul la un braţ, saltul cu centurare din faţă şi

din spate, saltul la ambele braţe, aruncarea peste şold cu fixarea trunchiului

ş.a.

Un accent deosebit în pregătire se pune pe lucrul pentru dezvoltarea

mobilităţii în raport cu celelalte calităţi motrice, mai ales cu forţa. Trebuie

găsit pentru fiecare sportiv raportul optim între dezvoltarea forţei şi

dezvoltarea mobilităţii.

Mijloacele specifice pot asigura acest lucru cu condiţia ca ele să aibă

un caracter permanent în cadrul lecţiilor de antrenament.

Rezistenţa. Reprezintă fondul pe care se manifestă în cadrul luptei

toate celelalte calităţi motrice pe o durată stabilită regulamentar.

Prin caracteristicile tipului de efort specific, rezistenţa asigură

posibilitatea afirmării optime a celorlalte calităţi motrice.

Rezistenţa devine indispensabilă chiar şi celui mai neînsemnat

obiectiv de performanţă.

În timpul luptei se solicită o rezistenţă în regim de forţă şi viteză.

Rezistenţa specifică trebuie dezvoltată pe fondul rezistenţei generale.

După Gh. Cismaş „Dezvoltarea rezistenţei este stimulată de eforturile

depuse în vederea iniţierii şi desfăşurării unor procedee tehnice de atac,

apărare şi contraatac în care forţa şi viteza deţin o poziţie prioritară, dar care

deschide pentru adversar noi posibilităţi de continuare a luptei a căror durată

şi solicitare nu pot fi apreciate dinainte”.

Din aceasta rezultă că rezistenţa specifică are o trăsătură definitorie,

concretizată în disponibilităţile de efort pe care trebuie să le dovedească

orice luptător, astfel încât oricare ar fi evoluţia luptei trebuie să se realizeze

o adoptare optimă la solicitările acestuia. Mijloacele pentru dezvoltarea

rezistenţei specifice sunt reprezentate de diferite forme de angajare privite

sub aspectul duratei, intensităţii şi al mărimii pauzelor dintre reprize.

Concursul este caracterizat printr-un mare consum de oxigen şi

prelungirea bruscă a efortului anaerob. Astfel, respiraţia are un rol deosebit

de important.

La luptătorii juniori se poate observa o slabă coordonare între

mişcările respiratorii şi mişcările segmentelor corpului însoţite de aritmie

evidentă în special la începutul şi sfârşitul disputei. La toate acestea se mai

adaugă şi apucările adversarului peste torace şi abdomen sau aşezarea

greutăţii corpului deasupra în lupta la sol.

Lupta din timpul concursului se caracterizează printr-un dinamism

deosebit. Procedeele tehnice de atac şi apărare se succed fără întrerupere,

fapt ce solicită în mod deosebit rezistenţa luptătorului. Datorită faptului că

odihna în timpul luptei contravine regulamentului, relaxarea luptătorului

capătă o nouă semnificaţie.

Având în vedere faptul că luptele dezvoltă rezistenţa în condiţiile

efortului de tip mixt aerob-anaerob în care întâlnim frecvent vârfuri

anaerobe, trebuie evitate contracţiile musculare inutile, încleştările care nu

permit un avantaj privind fixarea prizei, acţionarea pe seama unor pârghii

dezavantajoase-în special la lupta la sol-evitarea fixărilor în poziţia

periculoasă de tuş.

Aceste măsuri se vor lua pentru păstrarea unui ritm crescut de luptă pe

fondul unei stări de prospeţime a organismului.

Pentru menţinerea poziţiei fundamentale este solicitată în mod

deosebit musculatura extensoare a picioarelor mai mult sub aspectul

rezistenţei. Astfel, toate poziţiile cu picioarele (complet) întinse vor fi mai

economicoase din punct de vedere al solicitării, dar în acelaşi timp reduc

uşurinţa de deplasare şi măresc gradul de vulnerabilitate. Privind atacul

adversarului, acestuia i se uşurează manevrele de a doborî prin intrare la

centură sau coapse.

Efectuarea prizelor şi a dezechilibrărilor necesită o bună forţă în

musculatura flexoare a braţelor şi a antebraţelor şi totodată o îndemânare

crescută.

Podul este poziţia de hiperextensie a corpului luptătorului, cu contact

pe frunte şi tălpi, folosită atât în tehnica de apărare cât şi în tehnica de atac.

Este elementul tehnic ce evidenţiază o forţă superioară a musculaturii

extensoare a cefei şi spatelui şi printr-o mobilitate crescută în zonele

lombare şi cervicale a coloanei vertebrale.

Rostogolirile sunt acele elemente tehnice prin care atacantul îl

determină pe apărător să se învârtă în jurul axului său longitudinal ,trecându-

l prin sau fixându-l în poziţie periculoasă de tuş. Pentru executarea acestora

sunt necesare apucări şi fixări ale cefei, braţelor, trunchiului, picioarelor

necesitând o bună forţă de apucare, orientere spaţială, mobilitate crescută a

coloanei vertebrale şi a centurii pelviene.

Răsturnările sunt elementele tehnice prin care apărătorul este purtat în

plan antero-posterior printr-o mişcare de inversare a axului longitudinal.

Pentru executarea lor trebuie o forţă crescută a musculaturii extensoare a

trunchiului şi a musculaturii flexoare a braţelor, deci forţa de ridicare.

Doborârile cuprind elemente tehnice executate dinaintea spre înapoia

apărătorului, în urma cărora acesta cade în poziţia periculoasă de tuş. Sunt

acţiuni de împingeri bruşte şi rapide care provoacă o cădere rapidă spre

înapoi. Executarea acestora solicită forţa musculaturii scapulare, viteza de

execuţie şi de deplasare a segmentelor corpului.

Aruncările sunt elemente tehnice prin care adversarul este desprins de

pe saltea şi proiectat pe o traiectorie care-i asigură o fază de zbor, luând

contact cu salteaua în poziţie periculoasă de tuş.

Acestea sunt elementele tehnice care solicită la nivel înalt toate

calităţile motrice. Ele se bazează pe o bună forţă de apucare şi ridicare,

coordonare şi mobilitate la nivelul coloanei vertebrale şi a centurii scapulare.

La aruncările spre înainte (peste şold şi peste spate) pe lângă

forţa musculaturii extensoare a picioarelor, este solicitată şi musculatura

flexoare a trunchiului.

EFORTUL

Luptele fac parte din grupa sporturilor cu manifestare complexă a

calităţilor motrice asigurând fondul pe care se valorifică procedeele tehnice

şi combinaţiile tehnice şi combinaţiile tehnico-tactice.

Pentru obţinerea performanţelor maxime în sportul luptelor sunt

necesari 7-8 ani de pregătire. Cu această durată se află în strânsă legătură

vârsta la care se începe pregătirea.

După unii specialişti începerea instruirii în lupte ar trebui să se facă în

jurul vârstei de 11-12 ani.

Unele cercetări ştiinţifice întreprinse în ţara noastră precum şi în alte

ţări arată posibilitatea coborârii vârstei de începere a instruirii sub 10 ani.

Pentru a se atinge nivelul superior de pregătire se va ţine seama de

faptul că în cadrul lecţiilor de instruire creşterea efortului trebuie să se facă

progresiv, asigurându-se astfel o adaptare treptată a organismului la efortul

specific luptelor.

În timpul pregătirii efortul variază în funcţie de: volum, intensitatea şi

complexitatea mijloacelor folosite.

După cum se ştie efortul se poate caracteriza prin: volum, intensitate,

complexitate, specificitate.

Volumul se referă în special la latura cantitativă a efortului, putându-se

determina prin număr de repetări, durata execuţiilor, distanţe parcurse,

meciuri susţinute ş.a.

În funcţie de etapa planului de pregătire el diferă ca mărime şi

bineînţeles este raportat la posibilităţile colectivului.

Datorită numărului mare de mijloace specifice stabilirea volumului nu

ridică probleme în planificarea antrenamentului.

Un volum mare poate fi asigurat atât prin mijloacele pregătirii fizice

specifice cât şi prin mijloacele pregătirii tehnice.

Un rol deosebit de important îl joacă exerciţiile cu partener şi cu

manechin, care au ca scop fie însuşirea prizelor,părţi componente ale

procedeelor, fie că se referă la dezvoltarea forţei de menţinere a podului, a

forţei de ridicare sau mobilităţii coloanei vertebrale.

Intensitatea este cantitatea de lucru mecanic efectuat pe unitatea de

timp sau raportul dintre lucrul efectuat şi timpul necesar.

Intensitatea desemnează latura calitativă a efortului.

În procesul de instruire din sportul luptelor intensitatea se realizează

pe seama creşterii vitezei de execuţie a procedeelor tehnice, a varianteloor

acestora sau a mijloacelor metodice (cu structură motrică precisă) şi pe

seama încărcăturii cu care se lucrează.

Legat de acest aspect se poate vorbi şi despre schimbul de parteneri în

timpul efectuării aceleiaşi sarcini, fapt ce solicită în mod deosebit funcţiile

organismului executantului.

Pauzele dintre reprizele de lucru contribuie în egală măsură la

stabilirea nivelului de intensitate cu care se lucrează şi care îşi găseşte o

exprimare potrivită în procente. Intensitatea poate fi dată şi de ritmul şi

tempoul de execuţie a mişcărilor.

Complexitatea efortului este dată de „numărul acţiunilor motrice

efectuate simultan în timpul unei activităţi şi are originalitatea configuraţiei

topologice a elementelor” – după Neumann şi Moles, citaţi de A. Dragnea în

“ Teoria Sportului”. Complexitatea se află în legătură directă cu dificultatea

însuşirii şi executării unor procedee tehnice sau tehnico-tactice, datorită

dificultăţilor de coordonare a mişcărilor ce intră în structura acestora.

Specific luptelor este faptul că atât procedeele tehnice cât şi combinaţiile

tactice au un grad ridicat de complexitate.

Însuşirea tehnicii de bază înseamnă însuşirea unui număr ridicat de

procedee tehnice, fiecare diferit de celălalt şi compus din mişcări combinate

ale braţelor, trunchiului, capului şi picioarelor, în care interdependenţa

acestora se înscrie pe linia reuşitei sau nereuşitei execuţiei. Grupele de

procedee care alcătuiesc tehnica luptelor se caracterizează printr-o

complexitate diferită a conţinutului tehnic pe care-l au.

Specificitatea efortului este dată de structura mişcării care

selecţionează grupele musculare solicitate, durata acestei solicitări, tipul de

acţiune neuro-musculară, metabolică şi de adaptare a structurilor osteo-

tendinoase, dar şi de ansamblul de funcţii pe care le activează după o

ierarhie şi ordine precisă.

Datorită posibilităţilor diferite ale subiecţilor de a efectua un efort

fizic specific (în raport cu vârsta şi gradul de pregătire) planificarea efortului

privind volumul, intensitatea şi complexitatea efortului se va face în mod

diferenţiat atât în cadrul fiecărei lecţii cât şi pe parcursul unei etape mai

îndelungate de pregătire.

Capacitatea organismului de a efectua un efort specific crescut sub

aspectul volumului sau intensităţii se află în directă legătură cu starea de

oboseală.

În timpul lecţiilor de antrenament, fie că este vorba de un volum de

lucru mare sau de o intensitate mare, complexitatea efortului nu poate fi

niciodată foarte mică, tocmai datorită specificităţii tehnicii luptelor. La copiii

şi juniorii începători atât volumul cât şi intensitatea şi complexitatea

efortului vor fi reduse.

La juniori volumul, intensitatea şi complexitatea efortului vor creşte

progresiv şi în raport cu posibilităţile de efort ale elevilor. Astfel, pregătirea

trebuie să vizeze în această perioadă adaptarea organismului la efortul

specific de concurs.

Sportivii juniori din cadrul limitei superioare de vârstă din grupele de

performanţă se apropie prin capacitatea lor de efort de posibilităţile

luptătorilor seniori. Pentru aceştia, volumul, intensitatea şi complexitatea

efortului vor fi sporite considerabil, evitându-se excesele.

Posibilitatea efectuării unui volum mare de lucru sau a unei activităţi

specifice cu o mare intensitate se subordonează nivelului de dezvoltate a

marilor funcţii ale organismulu (circulaţia, respiraţia, etc), nivelului de

dezvoltare a sistemului nervos, precum şi dezvoltării morfologice a

organismului.

Aflându-se în legătură directă cu capacitatea organismului de a

efectua un efort specific crescut, oboseala trebuie considerată ca un proces

fiziologic normal, trecător, care se manifestă după o activitate prelungită şi

excesivă, caracterizându-se prin scăderea temporară a capacităţii de muncă a

organismului, datorită solicitării la efort a funcţiunilor sale.

Unii cercetători arată că adolescenţii pot desfăşura activităţi în care

solicitările la efort prezintă aproximativ 70-75% din valorile atinse de adulţi.

În practicarea luptelor de către juniori trebuie să se ţină seama de

particularităţile motrice şi funcţionale ale celor două categorii, dintre juniorii

din primii ani şi cei din ultimul an de juniorat. Între ei există deosebiri

însemnate în ceea ce priveşte capacitatea de efort.

După Demeter, scăderea capacităţii de efort şi apariţia oboselii la

oricare eşalon de vârstă trebuie explicate ca având drept cauză în primul

rând diminuarea eficienţei şi preciziei activităţii corticale, prin care sunt

coordonate activităţile funcţiilor somatice şi vegetative ce susţin efortul.

Se ştie că oboseala, pe lângă diminuarea eficienţei şi preciziei

activităţilor corticale, apare şi din cauza epuizării rezervlor energetice.

PARTICULARITĂŢILE TINERILOR DE 14-18 ANI

Pubertatea şi adolescenţa sunt studii esenţiale ale dezvoltării bio-

pshio-sociale a individului şi ale şcolarizării lor. Aceste două etape,

consumate între 10 şi 18, sunt amplu investigate şi analizate în literatura de

specialitate.

După Ursula Şchiopu, adolescenţa (14-18 ani) este împărţită în 3 sub

etape: - preadolescenţa (14-16 ani)

- adolescenţa propriu-zisă (18-25 ani)

- adolescenţa prelungită (18-25 ani)

Există o tendinţă de coborâre a caracteristicilor ce definesc această

perioadă la limita ei inferioară şi o dilatare la limita superioară, deci o

creştere de ansamblu a acestui stadiu în tabloul de ansamblu al vârstelor.

Acest fenomen se atribuie influenţelor evoluţiei ştiinţifico-tehnice, dar mai

ales intensificării programelor şi cuprinderii tineretului în viaţa şcolară, viaţa

care prin regulile şi caracteristicile ei de activităţi programate, inclusiv

practice, interpun între personalitate şi societate o creştere a exigenţelor

societăţii. Ca efect, a avut loc o creştere a responsabilităţilor şi conduitelor

cerute de societate. Contradicţia fundamentală ce se constituie în această

perioadă constă în faptul că tânărul se pregăteşte, prin educaţie, pentru o

societate care nu este cunoscută decât în linii foarte generale-societatea

viitorului.

Adolescenţa este legată de dobândirea statutului de adult şi este

caracterizată de intensa dezvoltare a personalităţii şi de ieşirea treptată de

sub tutela familiei şi a şcolii.

Instruirea rămâne importantă pentru majoritatea tinerilor, dar ea se

nuanţează în funcţie de interesele personale, de curiozitatea individuală.

Prin instruirea intelectuală se adânceşte aspiraţia către o independenţă

spirituală şi culturală.

În această perioadă, adolescentul îşi modifică atât schema corporală

cât şi modul de gândire. Maturizarea biologiocă, intelectuală şi morală pot fi

observate prin comportamentul afişat în societate, adolescentul transformând

căutarea de sine în afirmare de sine. (U.Şchiopu). Imaginea corporală devine

mai importantă decât era în copilărie, tânărul căutând în mod constant să-şi

îmbunătăţească imaginea în societate.

După 14 ani, puseul de creştere atinge la mulţi tineri un maximum la

16-17 ani, apoi încetând. Uneori adolescenţii trec prin faze caricaturale ale

dezvoltării fizice şi psihice. Cu picioare lungi, cu mâini mari, cu faţa plină

de acnee şi dermatite, cu privirea uşor tulbure sub influenţa restructurărilor

interne ale biochimismului intern, adolescenţii devin nemulţumiţi de ei şi de

ceilalţi, nervoşi, nesiguri şi impulsivi. Puseul de creştere şi de maturizare

biologică absoarbe o foarte mare cantitate de energie psihică, fapt ce are ca

urmări cefalee, oboseli, nervozitate.

La fete procesul dezvoltării se comută din ce în ce mai mult în această

perioadă pe procesele maturizării sexuale. Are loc schimmbarea

conformaţiei bustului şi taliei, stabilizarea relativă a ciclicităţii lunare a

menstrelor.

La băieţi are loc creşterea spatelui, modificarea timbrului vocii,

dezvoltarea organelor sexuale, instalându-se treptat funcţionalitatea

hormonală corespunzătoare, însoţită de o oarecare timorare faţă de

experienţa sexuală.

Două fenomene sunt de o importanţă maximă în dezvoltarea psihică a

adolescenţilor: fenomenul decentrării şi cel al dezvoltării neconcomitente a

diverselor procese, însuşiri şi capacităţi psihice de personalitate.

Decentrarea se realizează ca o expresie a expansiunii tuturor

însuşirilor psihice în prezentul trăit şi în dimensiunile viitorului, ce se

construieşte mental din decupaje de realitate sau de dorinţe.

Are loc creşterea acuităţii senzoriale şi a spiritului de observaţie.

Aceste caracteristici psihice devenind instrumente de adaptare optimizată

situaţional şi social. Decentrarea creează o largă receptivitate faţă de situaţii

de angajare personală şi se conturează ca „spaţiu de viaţă” (K. Lewin).

Decentrarea este activă atât în plan senzorial-perceptiv, cât şi în

dezvoltarea cunoştinţelor, fapt ce antrenează subidentitatea culturală.

Concomitent cu toate acestea are loc procesul erotizării sensibilităţii care

contribuie la dezvoltarea sinelui, la consolidarea percepţiei, reprezentării şi

idealului de sine.

Reprezentările, fiind cea mai bogată materie primă a conştiinţei,

capătă funcţii de validare şi consolidare-stimulare a gândirii, imaginaţiei şi

creativităţii. În adolescenţă se dezvoltă mult reprezentările prospective

(reveria). În jurul acestora se formează aspiraţiile şi idealurile, proiectele de

viaţă, lărgindu-se astfel universul interior. Are loc o tendinţă spre meditaţie

şi filosofie (spre 17-18 ani), dar şi tendinţe de scrutare a valorilor şi

idealurilor de viaţă de fiecare zi sau din conduitele celor din jur. Se poate

observa o exacerbare a spiritului critic.

În perioada adolescenţei stocarea de cunoştinţe devine foarte activă.

Memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată se consolidează şi se

antrenează. Rezonanţa afectivă devine activă, dând naştere unor trăiri de

explozii emoţionale, care devin emergente pentru motivaţii şi aspiraţii.

Receptivitatea mnezică este stimulată de capacitatea de învăţare. Se

dezvoltă numeroase tehnici de învăţare şi memorare atât în funcţie de

specificul disciplinei de învăţare, cât şi de fiecare persoană. Memoria atinge

un punct maximal la 13 ani (după unii autori) sau la 15 ani (după alţii).

Capacitatea de reproducere mecanică devine tot mai originală între 16-18

ani.

Procesul gândirii reprezintă modul de existenţă al inteligenţei, în

adolescenţă dezvoltându-se cu precădere conceptele abstracte.

La 16 ani adolescentul sesizează diferenţele dintre conceptele de

mare circulaţie, dar şi semnificaţia lor filisofică, ce se referă la sistemul

interrelaţiilor dintre concepte. Apare dorinţa adolescentului de a opera cu

concepte stabile, conservate de societate. Treptat, gândirea devine din ce în

ce mai abstractă şi mai organizată.

În mod diferenţiat, individul dezvoltă în jurul vârstei de 15 ani

elasticitatea gândirii, şi anume capacitatea de a găsi şi folosi mijloace variate

în rezolvarea problemelor. Flexibilitatea gândirii se dezvoltă şi ea ca o

particularitate psiho-individuală şi constă în capacitatea gândirii de a trece

fără dificultăţi de la o activitate intelectuală de un anumit fel la alta.

Randamentul performanţelor cantitative şi calitative mentale creşte în

timp, fapt ce este evident la 17-18 ani. Învăţarea are un rol de identificare a

dezvoltării.

Limbajul, care este modul cel mai folosit pentru a comunica, se

intensifică în adolescenţă, devenind evidentă tendinţa de exprimare literară.

Emotivitatea, ca dimensiune fundamentală a psihicului se dezvoltă

foarte mult în perioada adolescenţei. Afectivitatea este mijlocul prin care se

conferă tonalitate nuanţată vorbirii. Apar şi emoţii mai complexe şi mai noi

cum ar fi căutarea fericirii, neliniştea, incertitudinea, trăirea efemerului,

anxietatea. Adolescenţii aduc în discuţie o nouă formă de sete de viitor şi de

certitudini. Se dezvoltă starea de lipsă de griji proprie vârstelor copilăriei.

Emoţiile devin puternice şi sunt secondate de eritemul emoţional (roşirea

bruscă a feţei, a urechilor), mai ales în situaţii impudice, de culpabilitate sau

de devalorizare.

Cea mai importantă problemă a adolescenţei este cea legată de

formarea personalităţii de bază, ce implică acceptori morali, convingeri şi

deprinderi de conduită corectă. Toate acestea acţionează în „nucleul”

personalităţii. În jurul acestui nucleu se constituie identitatea care operează

cu conştiinţa de sine, cu percepţia, cu reprezentarea şi cu idealul de sine.

Potenţialul psihic se află în creştere intensă şi se exprimă prin

interese si aptitudini, prin atitudinile şi structurile caracteriale. Interesele

culturale încep să se intensifice în adolescenţă şi apare tendinţa de a produce

cultură, şi nu doar de a o consuma. Există şi o tentă de contemporanizare a

sensibilităţii culturale prin lectură, cinematograf, muzică, care sunt privite ca

forme de distracţie. Interesele de a viziona spectacole, de a frecventa baruri

şi discoteci sunt de fapt forme de manifestare la viaţă.

Interesele se consumă cel mai des în timpul liber, a cărui valoare

formativă a fost sesizată de anumiţi autori. Adolescentul se impregnează

treptat de ocupaţii şi interese tehnice, ştiinţifice, literare. Interesele

profesionale încep

să se dezvolte intens în această perioadă.

Există, în adolescenţă, o mare mobilitate în alegerea profesiilor deja

existente în cadrul social, dar şi în alegerea unor profesii mai noi pentru

societatea noastră. De obicei sunt alese profesii de contact cu publicul,

profesii eroice, profesii moderne, profesii didactice şi medicale, care sunt

empatice şi cer o anumită dăruire, profesii cu caracter organizatoric. Uneori

sunt preferate profesii care se practică în familie din generaţie în generaţie.

Şcoala articulează şi stimulează orientarea profesională fie în direcţia

unor aptitudini existente, fie prin compensare, fie ca orientare totală în

conformitate cu societatea acelui timp. Profesionalizarea tineretului este mai

puţin conservatoare decât cea a generaţiilor adulte. Aspiraţiile profesionale

sunt mai socializate la generaţiile tinere, dat fiind faptul că dezvoltarea

tehnologiei a produs unele schimbări în interorul societăţii.

Adolescenţa devine perioada formării unor caracteristici cu totul

deosebite în planul personalităţii. Date fiind schimbările profunde ce au loc

la nivel psihologic, unii autori au fost tentaţi să numească această perioadă

„etapă de criză” în dezvoltarea tinerilor. Acest lucru este eronat, adolescenţa

reprezentând o perioadă

de dezvoltare intensă, inegală, discontinuă şi dizarmonic.

De aceea, în adolescenţă trebuie să se manifeste mult tact, înţelegere şi

măiestrie din partea părinţilor şi educatorilor, pentru a asigura un curs

normal al dezvoltării bio-psiho-sociale a copiilor.

În plan somatic, transformările rapide din etapa pubertară sunt

înlocuite de procese mai lente care constă în reducerea creşterii în înălţime şi

a creşterii perimetrelor şi diametrelor segmentare.

În această etapă, pe plan funcţional, structurile de coordonare ale

sistemului neuro-endocrin se maturizează, fapt semnificativ în echilibrarea

efectuării actelor şi acţiunilor motrice şi în reglarea superioară a acestora. Se

observă o mai bună controlare a reacţiilor mimice, gestuale, capacitatea de

stăpânire a acestora devenind activă.

Răspunsurile motrice devin complexe şi nuanţate pe fondul dezvoltării

şi

abilităţilor de a sesiza elementele semnificative pentru o conduită motrică

eficientă.

Adolescentul are capacitatea de a îşi evalua şansele de reuşită şi de a

face predicţii asupra performanţelor motrice proprii. Calităţile motrice

progresează, în special la băieţi, dar în şcoli se lucrează din păcate destul de

puţin pentru acest obiectiv. În şcoală nu sunt suficient exploatate premisele

favorabile dezvoltării vitezei, forţei şi rezistenţei. Deprinderile şi priceperile

dezvoltate în etapele anterioare ar trebui perfecţionate, încercându-se a se

acoperi cât mai mult aria activităţilor motrice existente.

După A. Dragnea, motricitatea îmbogăţeşte patrimoniul biologic şi

psihologic al adolescentului printr-o acţiune sistematică. Exerciţiul fizic

reprezintă stimulul biologic prin care se asigură o dezvoltare morfo-

funcţională armonioasă.

Motricitatea nu se rezumă doar la programa şcolară, ea reprezintă de

asemenea o modalitate complexă de adaptare în situaţii diverse, de stăpânire

a propriului corp, procesarea informaţiilor, construirea anumitor

raţionamente şi utilizarea diferitelor forme de exprimare. Învăţarea fiecărei

mişcări este un „demers experimental” care este resimţit corporal.

După Funke , citat de A. Dragnea şi A. Bota în „Teoria Activităţilor

Motrice”, experienţa corporală are cel puţin trei dimensiuni:

- percepţia propriului corp şi a ceea ce se întâmplă în organism

- acumularea de experienţă prin acţiune motrică, corporală

- utilizarea corpului pentru propria exprimare, pentru a crea o imagine sau o

stare.

S-a demonstrat că avem nevoie de o armonie a sistemului în care, prin

„efectul de oglindă”, sfera somatică o influenţează pe cea spirituală,

conferind „întregului” premise favorabile de adaptare la societate şi la

cerinţele acesteia.

La finalul acestei etape se termină pentru majoritatea tinerilor acţiunea

formativ educaţională exercitată de şcoală în sistem, cu dimensiunile sale:

motrică, cognitivă şi afectivă.