2

Acad. Alexandru Surdu

Mihai Coculescu,

membru al Academiei de Ştiinţe Medicale

Voicu Enăchescu

Luminiţa Gliga

Mircea Lucescu

Dumitru Prunariu

Eusebiu Ştefănescu

Mihaela Ursuleasa

Doru Ursuţiu

Consilier Editorial Coordonator: Victor Bibicioiu

Senior Editor: Valeriu Iordan Popescu

Eugen Axinte

A.I.Brumaru

Maria Cociş Beech, Londra

Mihai Duţescu

Dumitru Velea

Redactor “Bursa Valorilor”: Luminiţa Licorna

Coperta I:

Reproducere după desenul elevei

Gabriela Elena Bârsan – Europe, where to…?

Tipar : Capo-Lavoro Brasov, capo_lavoro@yahoo.com • tel 0722 743218

Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Anuarul Cenaclului European - European Echo – Nr.3-4. – Braşov:

Editura European Echo, 2012

ISSN 2069 – 9328

Toate drepturile rezervate.

Editura European Echo, Braşov – 2012, E-mail: piordan@yahoo.com

3

CUPRINS

Editorial - Paul EVERAC …………………………………………………… 5

Mic tratat de manipulare

Drd. Nicolae MODREANU, De la Peştera lui Platon la... 5D …........................ 9

Mentorii comunităţii

Ion TOPOLOG-POPESCU, Un an – doar o pagină din viața mea …………….. 12

Luminiţa GLIGA, Un an - doar o pagină din viaţa mea ……………………..…. 14

Mihai DUŢESCU, Scriitorul şi Cetatea ………………………………………... 15

Comunitatea Mentorilor

Eusebiu ŞTEFĂNESCU, Cazul "Aureliu Manea" …………………………...…. 17

A.I. BRUMARU, CORPUS HERMETICUM ………………………………….. 19

România, ţara mea de Dor Dumitru VELEA, EMINESCU ŞI SIMETRIA,

„DUPĂ OLALTĂ, LÂNGĂ OLALTĂ” .................................................... 27

Ion Bogdan ŞTEFĂNESCU, “Ce bine că e, ce mirare că suntem!” ..................... 30

Români de Pretutindeni Maria COCIŞ BEECH, Moda la Londra ……….................................................. 33

Unde călătoresc superdotaţii noştri

Andreea Bogde, între zbor şi realitate, Dara Stoianovici ……………………. 35

Lumea de sub stele, Dora Lazăr ........................................................................... 38

Slujitorii Thaliei

Victor BIBICIOIU, “Dineu cu proşti” …………………………………………... 39

V. CARAMALIU, „...un mare actor popular,...creator de public...” .................... 41

Întâlnirea cu Capodopera, Binom ..................................................................... 43

4

Civilizaţia Cuvântului

Anotimpul poeziei, cu Eugen Axinte .................................................................... 44

Sorin BASANGEAC, Lăzile de zestre ale lui Siruni............................................. 45

Claudiu MITAN, Rodnicie, în imagini …………………………………………. 49

Diana Laura NOHIT, Poezii recente 2011-2012 .................................................. 51

Virgil BORCAN, “Jocul cu libertatea”……………………………………...… 53

Valeriu Iordan POPESCU, Lupta pentru putere naşte monştri

Virgil Trofin, prieten sau rival? ............................................................... 54

Mihai MILCA, Excelenţa filosofică....................................................................... 59

Citate din Realitate

V.B ,„Orb pentru viitor” ....................................................................................... 63

Constantin STANA, Prezentul veşnic, Rânduri din "Emigrantul" …………..…. 65

Pariurile României

Pariul cu libertatea, B.I.V. …………………………………………………........ 66

Dude

Carmen GHEORGHE ………………………………………………….. 68

Old Europe ........................................................................................................... . 73

Retro Europe ......................................................................................................... 76

Proiectele Cenaclului European Ştefan GĂNESCU, Dunăre, Dunăre ............................................................ 78

Quo vadis cultura ................................................................................................ .. 83

Brasov Film Center ................................................................................................ 84

Bursa Valorilor Creative, prin imaginaţie şi cuvânt - Cenaclu 2011

Anca SANDU, Eugen Axinte ............................................................................ 85

Dara STOIANOVICI ............................................................................................ 90

Alexandru GAGEONEA ....................................................................................... 92

Corina PANTAZI ……………………………………………………………..… 93

Nicoleta BALAZS ………………………………………………………………. 94

Luiza FARKAS …………………………………………………………………. 95

Miruna PAIUC ..................................................................................................... 96

Celebri şi în... Anecdote – “Almanahul Scânteia 1978” …..……………….. 97

5

Editorial

Paul EVERAC (23 august 1924 – 18 octombrie 2011)

Popescu nu e bun, decât...

Când m-am ridicat în două

picioare, n-am prea văzut niciun

Popescu la conducerea social-

economică a acelui curăţel oraş de pe

Mureş. Marele făcător de bunuri şi

conducător de economie era baronul

Neumann; la Andrényi era fierăria, la

Appónyi pantofii, la Szabó sticlăria, la

Domány covoarele. Fabrica de vagoane

Astra o conducea gentlemanul-evreu

Şapira. Popeştii (cu Popa, Popovici,

Popovăţ, Popeangă) erau funcţionari,

profesori, clopotari, cantori, colonei e

Smith is not good, but ...

Written by Paul Everac

When I got up on two legs, I

did not see any Smith at the helm of any

socio-economic companies of that nice

small town on the Mures. The great

goods maker and leader was Baron

Neumann; the blacksmith was Andrényi,

the Apponyi‟s were the shoes at Szabó‟s

the glassware at Domány‟s the carpets.

Astra wagon factory was ruled by a Jew

gentleman, Sapira. Smiths were civil

servants, teachers, ringer, singers,

colonels e tutti quanti.

tutti quanti.

Grosul banilor şi

managementul abia se

infiltrau, cu ţârâita, la

unii Popeşti. Croitorul

Ariton abia făcea faţă lui

Huppert şi Goda;Zsédely,

Leipniker şi Karacsony

ţineau restaurantele,zdro-

bindu-l pe Mohor; libra-

rul Munteanu răzbea greu

de Kerpel; Meinel ţinea

cafeneaua, Eisele măce-

lăria, Königstorfer cofe-

tăria, Sándor Ivan lozu-

rile norocoase.

The bulk of money

barely started to manage

to scarcely infiltrate, in

some Smiths. Ariton the

tailor barely faced

Huppert's and Goda;

Zsédely, Karacsony and

Leipniker kept the

restaurants, crushing

Mohor; Munteanu the

bookseller hardly tried to

fight Kerpel; Meinel kept

the cafe, Eisele the

butchers, Königstorfer

the sweets shop, Sándor

Ivan the winning lottery.

6

Am venit apoi la Bucureşti,

capitala Popeştilor şi am mâncat pâine

Herdan şi Gagel din făina lui Assan,

mezeluri de la Rochus şi Podsudek.

Industria o domina Malaxa şi Auschnitt,

creditele Marmarosch-Blank.

Mari monumente arhi-tectonice

purtau semnătura lui Galleron,

Gottereau sau Louis Blanc, până să

ajungă la Maimarola.

Medicina română luase elan de la

Carol Davilla, învăţământul de la Spiru

Haret, finanţele fuseseră promovate de

Serurie şi Caradà, sub înţeleapta domnie

a Regelui Carol I de Hohenzollern.

În comedie strălucea dinastia Carageale,

în istorie Xenopol şi genialul fiu al

Zulniei, Iorga. (Nu suna foarte popeşte

nici numele lui Haşdeu sau Eminescu).

Fabrica de lumină Wolf din Filaret era

de obârşie nemţească, ca şi Cişmigiul,

ca şi primele muzici, iar pe capacele de

canalizare strălucea numele de

Montaureanu, adica Goldberger.

Primul mare prelat ortodox

modern se numea Şaguna şi era "tânţar"

(adică macedon), ca şi marele poet

Goga. În spate erau câteva secole în

care nici domnii nu erau români, nici

egumenii, nici marii preoţi şi dregători,

iar limbile distinse în comerţul cu

Dumnezeu sau la curte erau slavona şi

elina.Se pare că Popescu al nostru nu e

bun să iniţieze, nici să gestioneze

afaceri esenţiale, n-a fost bun niciodată.

N-a dat case mari, de export, n-a pus la

punct vreo companie reputată în

Europa, n-a făcut vreo afacere

răsunătoare, vreo construcţie să rămâi

hăbăuc. A fost mic politician, om de

zurbă şi de mişcare, ţârcovnic de idei,

gestionar mărunt şi nu foarte sigur,

cântăreţ la lună , dar cu voce potolită,

I came after that to Bucharest, the

Smiths capital and I ate bread Herdan

and Gagel made with Assan's flour,

sausages from Podsudek and Rochus.

The industry was dominated by Malaxa

and Auschnitt , the finances by

Marmarosch-Blank.

Our great architectural monu-

ments were bearing Galleron, Gottereau

or Louis Blanc‟s signatures, to reach

Maimarola‟s. The Romanian medicine

started to soar from Carol Davila, the

education from Spiru Haret, the finance

were promoted by Serurie and Carada

under the wise rule of King Carol I of

Hohenzollern. In the comedy‟s field

shone Carageale‟s dynasty, in history

Xenopol and the brilliant son of Zulniei

Iorga. (Not even Hasded and Eminescu

were sounding very Smithian names).

The Wolf‟s Light Factory from

Filaret was of German‟s origin as

Cismigiu, as the first music‟s and on the

sewer lids shone Montaureanu name,

that‟s Goldberger‟s. The first great

modern Orthodox prelate called Saguna

and was called "mosquito" (ie

Macedonians), as our great poet Goga.

Behind were centuries in which no

Romanians were good for rulers, nor for

abbots, nor the chief priests and

officials, and distinguished languages

used in commerce with the God or at

the kings court were Slavonic and

Greek. It seams that our Smith was not

good to neither initiate nor manage core

business and never was good before. He

did not make big export houses, has not

developed any reputed company in

Europe, did not sounding any business,

any building to stay in awe. He was the

small politician, the man of clenching

movement, sexton‟s ideas, meagre

7

actor în toate chipurile, în felul său

mulţumit de sine, oricâte bice şi palme a

încasat. S-a ridicat, ca Ionescu, în forma

dandy-ului Take, sau a filosofului Nae

(despre care prietenul său C.Beldie scrie

că a fost un escroc) sau, înnobilat cu o

evreică, ca dramaturg absurdist la Paris.

A fost şi niţel moşier, dar şi crâşmar şi

arendaş. Mai mult a fost rob. A inventat,

dar n-a întreprins. L-a dus de nas cine a

vrut: sub numele de Tătărescu franţujii,

sub numele de Maniu englezii, sub

numele de Pătraşcanu ruşii. În 1989 i se

lăsa acestui nătărau Popescu o ţară bine

investită, cu industrie, cu irigaţii, cu

oraşe întemeiate, cu rezerve mineraliere

şi energetice şi cu aproape patru

miliarde de dolari creanţe în cont. Plus

cu o clasă muncitoare relativ calificată.

Dar Popescu n-are talent să conducă, să

dezvolte, să administreze şi să

cucerească. El e lălău, pizmaş,

chichiritos, şmecher, tâmpit, face pe

politicul căci nu ştie altceva, vrea

pricopseală şi imagine, se lasă mituit,

cumpărat, ca ultima jigodie, sau ia

masuri dubioase. Acest Popescu (numit

şi Iliescu, Constantinescu, Băsescu ş.a.)

dă cu ţara de pământ, o distruge într-un

timp foarte scurt cu bună intenţie sau

din prostie, îşi bagă mâinile ca

funcţionar superior sau demnitar şi

organele necurate în ea, o suge, o

mozoleşte, o face praf.

Fiindcă nu ştie altfel, nefericitul!

Şi acum mai vine un plăvan de chestor

american şi-i pune apostila: "Schimbaţi

managerii, aduceţi unii întregi, din altă

parte! Nevoiaşilor! Păguboşilor!". Şi mă

tem că are dreptate. Popescu nu e bun

decât să plătească. Să se aiurească, iar

odată săltat, să-şi chinuie concetaţenii,

să le facă gura amară. Popeştii,

nesinceri, necinstiţi, cabotini politici, nu

administrator and not very safe, singer

to moon but with a ceased voice, the

actor in every way, satisfied by itself

does not matter how many whips and

slaps he had. He rose, as Ionescu's in

the dandy Take, or a the philosopher

Nae (about whom his friend C. Beldie

wrote that he was a crook) or becoming

noble with the help of a Jew‟s woman

as absurdist playwright in Paris. He was

a small landlord but mixed with tavern

and lessees. Even more, he was a slave.

He invented, but not an entrepreneur.

Anyone wanted cheated on him: under

Tatarescu‟s name were the French;

under Maniu‟s name were the Brits, as

under Patrascanu‟s were the Russians.

In 1989 this Smith inherited a country

well invested in industry, irrigation,

with solid founded towns, with ore

reserves and energy and with almost

four billion dollars in receivables

account. In plus of that was a relatively

skilled working class. But Smith does

not have the talent to lead, develop,

manage and conquer. He is clumsy,

spiteful, small caring pea, slick, stupid,

make politics because he does not know

else, wants lots of money and good

image, enjoy being bribed, bought as

the last jerk, or arrange dubious

solutions.

This Smith (called Iliescu,

Constantinescu, Basescu and so on)

puts the country to the ground, destroys

it in a short time having good intent or

just being stupid, put their hands inside

it as senior official, sucking and knock

it down. Because he does not know

otherwise, unfortunately! And now

comes a whitish-gray American and put

U.S. Apostille: "Change managers,

bring some new from elsewhere!

Neediest! Losers!" And I am afraid that

8

sunt buni decât să înghesuie pe ceilalţi

Popeşti, să-i stoarcă, să-i ruineze, să-i

fure, ca nişte vătafi de slugi pe nişte

japiţe de amărăşteni...Nu-i talent! Nu-i

cinste! Nu-i Dumnezeu!... Sau dacă

este, nu-l chema Popescu!

he is right. Smith is good only to pay, to

be fool, and once leaped to make his

fellow struggle, to make their mouth

bitter. Smiths, insincere, dishonest, ham

policy‟s makers are better than others to

crush the others Smiths, to squeeze

them, to ruin them, to steal from them

like the servants of the convicted

offenders, from the poorest of the

poor... That‟s no talent! That‟s not fair!

Is not God ... Or if it is a God please

don‟t call him Smith!

Material preluat din “Informaţia.ro/amosnews.ro”

9

Drd. Nicolae MODREANU,

Realizator TV

De la Peştera lui Platon la... 5D O poveste a manipulării (partea I)

„ Lumea e o scenă şi actorii suntem noi”. A spus-o Shakespeare, au

spus-o multe minţi luminate după el, printre care şi Alecsandri, dar mult mai mulţi

au spus-o înaintea lui. Tudor Vianu consideră că acest concept provine din

”antichitatea cea mai îndepărtată”, de pe vremea lui Socrate şi a discipolului său

Antisthene. Această convingere o găsim bine conturată în gândirea cinicilor. In

Florilegiu lui Stobeu se poate citi afirmaţia lui Bion din Boristhene: “Întocmai

cum bunul actor joacă bine rolul pe care poetul i-l distribue, tot astfel omul de

treabă se cuvine să joace cu potriveală rolul rezervat lui de soartă. Soarta se

aseamănă cu poetul care creează când un rol de frunte, când unul de a doua mână,

când rolul unui cerşetor”. Iar Epictet îI sfătuieşte pe om, în Manualul, să nu uite că

este un actor într-o dramă aleasă de cineva mai mare decât el. ”Vei juca puţin dacă

este scurtă, mult dacă a ales-o lungă. Ţi-a împărţit rolul unui sărac? Joacă-l bine cu

tot farmecul lui. Ţi-a căzut rolul şchiopului, al magisratului, al plebeiului? Aceeaşi

datorie. Căci atât e al tău: să joci bine rolul primit. Dar alegerea nu e a ta.”

În celebrul Mit al peşterii a lui Platon, oamenii întorşi cu spatele la

intrare privesc la umbrele mişcătoare pe peretele din faţa lor generate de o lumina

puternică obturată intermitent de un obstacol. Spectatorii ad-hoc din peştera

amintită percep spectacolul umbrelor creat de un regizor misterios - focul, soarele,

sau Dumnezeu. Oamenii sunt fascinaţi de spectacol nedându-şi seama că, de fapt,

ei înşişi sunt actorii şi ceea ce văd nu este decât proiecţia pe perete a propriilor

umbre.

După două milemii şi jumătate, George Louis Borges, întrebat de

Lorand Bartes dacă arta este o transfigurare a vieţii, răspunde simplu: “Eu văd

invers această relaţie.”

Artistul autentic evadat din peştera lui Platon este conectat la harul divin

care îi induce cheia artistică. Apoi el caută un corespondent în viaţa reală pentru ca

viziunile sale să devină coerente. Cu alte cuvinte, să găsească ”uşa” în care să se

potrivească cheia talentului său.

Din primele zile ale anului1990, România a fost pusă în faţa unei

probleme majore. Trecerea de la totalitarism la democraţie impunea schimbări

radicale şi rapide pe toate planurile – social, politic, economic, juridic, şi în mass

media. Foarte curând viaţa a dovedit că tranziţia amiabilă şi decentă este o utopie.

Românii aflaţi într-o stare euforică prelungită, s-au regrupat spontan în jurul

liderilor charismatici care, prin promisiunile făcute şi virulenţa pe care o foloseau

în confruntările cu adversarii politici acuzându-i de crime reale sau false, erau mai

convingători.

Pe această scenă politică este hotărâtor rolul celei care devine a patra

putere în stat, adică mass-media. Creşte considerabil ponderea audiovizualului

10

care „nu mai minte poporu cu televizoru”, ci printr-o strategie inteligentă elaborată

de sociologi şi psihologi, reuşeşte să convingă poporul că tocmai ce spun ei, liderii,

vrea şi el, poporul.

În febra acestor confruntări s-a cam uitat de cultură. Grilele programelor

tv ocolesc emisiunile culturale, sau dacă totuşi, sporadic, acestea mai apăreau, se

difuzau după miezul nopţii, când oamenii dorm. La prima vedere cultura nu mai

folosea nimănui, ba dimpotrivă, putea deveni incomodă. Mai uşor îl convingi să

voteze cum vrei tu pe un ignorant care n-a auzit în viaţa lui de Tipătescu, de Coana

Zoe şi Trahanache sau de Caţavencu şi Agamiţă Dandanache. Dar ce s-ar întâmpla

dacă un număr mai mare sau mai mic de alegători ignoranţi află de unul din

personajele de mai sus şi lipesc eticheta Caţavencu, Tipătescu sau Agamiţă pe

fruntea primului om politic care le iese în cale şi-i îmbie să-l voteze? Asemănări cu

eroii lui Caragiale sunt din belşug şi confuziile la îndemâna oricui.

Sociologul englez John B. Thomas afirmă în Teoria socială şi mass-

media că mult mai eficace, mai profundă şi subtilă este “capacitatea de a folosi

forme simbolice coroborate cu puterea culturală pentru a interveni şi influenţa

cursul acţiunii sau al evenimentelor” Aceste instrumente sunt utilizate de puterea

politică şi economică pentru a-l determina pe individ să se adapteze normelor

create de lideri şi să le accepte. Pentru atragerea francezilor din colonii de partea

aliaţilor la începutul celui de-al doilea război mondial, americanii au dat o lovitură

subtilă Guvernului de la Vichy comandând şi finanţând filmul Cassablanca având

în distribuţie pe Ingrid Bergman şi Humphrey Bogard, două mega staruri care erau

idolii a milioane de francezi. Efectul a fost copleşitor, coloniile francofone au

trecut de partea aliaţilor, cu siguranţă şi din acest motiv. Este un exemplu elocvent

că forţa imaginii, manevrată inteligent, devine o armă redutabilă. Adică tocmai

formele simbolice şi puterea culturală de care vorbea J. B. Thomas.

În acest scop a apărut un nou gen cinematografic, docu-drama. Adică

dramatizarea informaţiei folosind actori, figuranţi şi scenografie adecvată. Avant la

lettre, procedeul a fost inițiat de Georges Melies în 1898, într-un documentar cu o

durată de cinci minute care relata explozia cuirasatului Maine în rada portului

Havana. Pentru a fi mai veridice scenele subacvatice a folosit un acvariu prin care

a filmat macheta cuirasatului torpilat. De altfel, scenele de război din filmele de

actualităţi ale epocii erau reconstituite cu decor, actori şi figuranţi. Imaginile

gândite regizoral erau emoţionale, iar publicul care ştia că nu e vorba de realitate ci

de o reconstituire, accepta convenţia.

11

Mentorii comunităţii

12

Ion TOPOLOG-POPESCU

Un an – doar o pagină din viața mea

Chiar că acest an – 2011 – reprezintă o pagină frumoasă din viaţa mea! Şi-

aceasta din mai multe motive:

Primul ar fi cel legat de pace şi sănătate. Uniunea Europeană ne ţine pacea

pe continentul nostru. Foarte important acest lucru, că ştim ce s-a petrecut în

nefastul secol XX. E drept că războiul cu banii e. I se spune chiar Al Treilea

Război Mondial, dar rachetele, tancurile şi avioanele nu ne ameninţă căminele. E

suferinţă multă şi-n Europa noastră, ne pleacă copiii după un rost, dar avem pace şi

chiar ei, copiii noştri, pot umbla – mai sunt şi restricţii – liberi pentru rostul acela.

Mă uitam la nepoatele mele, care s-au întors din Spania. Sunt altfel, mult mai bine,

din toate punctele de vedere. Parcă ştiu ce-i cu ele pe lumea asta. Sigur că nu le-a

fost uşor, dar experienţa - prin care au trecut - le-a învăţat multe. Ca să dau doar un

exemplu.

Cu sănătatea – pe la vârsta aceasta – e binişor, chiar spre bine. Mai dăm

ceva bani pe la doftori şi farmacii, mai cumpănim cu alimentaţia, mai umblăm prin

natură, mai facem şi treabă de care ştim, şi merge, încă o ducem. Bucuria cea mare

e pe partea copiilor. Anul acesta, în vară, ni s-a măritat fata, Betina, cu Bogdan

Ancu, şi bună treabă au făcut, se potrivesc şi se înţeleg. Acum aşteaptă şi-o fetiţă.

Aş vrea să fie literata mea, că ceilalţi nepoţi de la băieţii Ciprian şi Radu, nu prea

trag pe partea preocupărilor mele. Realişti, domnule, precum realist este şi secolul

în care am intrat. Cea mai fericită e coana Luminiţa cu copiii ei şi cu nepoţii. Deci,

pe-aici, cum se spune acum, e O.K.! Ba, invitat de feciorul Radu şi familia lui, în

vara aceasta, făcui şi-o croazieră în Mediterana, cu vaporul uriaş MSC

FANTASIA. Impresionant! Un oraș plutitor ne-a purtat pe itinerariul Roma-

Genova-Marsilia-Barcelona-Malta-Tunis-Messina-Roma. În cartea ce-o scriu:

„Marea dintre pământuri”, sper să redau cât mai interesant impresiile dintr-o

asemenea călătorie, sigur, cu ilustraţiile fotografice. Experienţa vine după ce, doar

cu puţin înainte, mă întorsesem de la Napoli. Ce revelaţie şi-acolo, mai ales în

ecoul durerii de la Pompei-Herculanum, ascultat chiar de sus de la craterul

vulcanului Vezuviu, ce-şi revarsă focul, în anul 79 d.H., asupra acelei lumi. Cu

adevărat e un Memento acolo. Şi-abia întors, de la Editura „Pastel” Braşov, prin

directoarea d-şoara Gabriela Daraban, am primit vestea că romanul meu „Inelul de

aur sau Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca)” e

gata tipărit la Bucureşti. Corect. Deci putem încerca difuzarea lui în cadrul

Festivalului Internaţional George Enescu din acest an. Deşi nu s-a putut realiza şi

o lansare, Editura Humanitas, care a deţinut exclusivitatea standurilor de carte, a

acceptat să pună pe standuri în locurile festivalului şi „Inelul de aur”. A fost ceva.

Mult mai mult a fost însă la Brăila, în cadrul Zilelor culturale ale oraşului. Poetul

Gh. Lupaşcu a organizat o amplă lansare, chiar în sala de spectacole a Teatrului

„Maria Filotti”, şi chiar în prezenţa inimosului primar, dl. Simionescu, şi-a

inaugurării formaţiei simfonice a municipiului. A fost lume multă şi receptivă.

13

Cartea mea a ajuns la mulţi cititori, exact ce-şi doreşte un scriitor. Şi s-a mai

întâmplat ca, la nişte tratament pe la Techirghiol, să-l cunosc şi pe directorul Casei

Române din Paris, dl. prof. univ. Alexandru Herlea. Îmi poartă marele Enescu

noroc? Posibil, dacă dl. prof. Herlea mi-a făcut invitaţia de a prezenta o conferinţă

(„Enescu-exilatul”) şi cartea, chiar la Paris. Probabil în primăvară. Ce mi-aş fi dorit

mai mult decât să ajung pe urmele lui Enescu, tocmai acolo unde a lucrat mai mult

şi-şi odihneşte trupul obosit? Sigur că mă pregătesc pentru acest moment şi chiar

am emoţii. Deocamdată, mi le consum în lansările de pe-aici: cum vor fi cele de la

Călimăneşti, la Biblioteca „A.E. Baconski”, unde prof. Marie-Jeanne Taloş se

ocupă de prezentare, sau cea de la Liceul „Mihai Viteazul” din Sf. Gheorghe, unde,

de asemenea, o pasionată a literaturii, prof. Ligia Ghinea, face acelaşi lucru. Şi-am

elaborat şi proiectul unui itinerar de lansări în Moldova lui Enescu.

Am, a fost, o pagină frumoasă din viaţa mea anul 2011? Şi-ncă nu le-am

înşirat pe toate, ca de pildă lucrul la Monografia comunei Berislăveşti, jud. Vâlcea,

comuna mea natală, având colaboratori pe pasionatul istoric local Florea I. Niţă, şi

pe profesorii Marie-Jeanne Taloş şi Nicolae Stan. Şi mai sunt şi alte lucruri bune şi

frumoase în preocupare, şi-aceasta pentru că Dumnezeu mi-a dat putere şi sănătate

şi lui îi aduc mulţumire.

Iar, în final, cum să nu consemnez apariţia la Editura „Minerva” Bucureşti

şi lansarea la Librăria „Şt.O. Iosif” Braşov, condusă cu pasiune de soţii Ana şi

Virgil Oniţă, a cărţii „Ion Topolog – o mitologie a iubirii”, sinteză amplă, realizată

de criticul literar şi prozatorul Voicu Bugariu? Dar s-ar putea ca cititorii acestor

rânduri să spună că dl. Topolog e prea norocos şi au dreptate; totuşi, le spun că

orice pagină frumoasă a vieţii se scrie cu credinţă şi trudă. Multă, multă trudă.

14

Luminiţa GLIGA

Un an - doar o pagină din viaţa mea

2011 se poate numi un an special pentru mine şi pentru creaţia mea

artistică. Cronologic, în acest an, am vernisat expoziţii pe trei continente, de la

Bucureşti la New York până la Beijing.

Lucrarea "Luna" se află în prezent în colecţia de artă contemporană NY

Beijing, după ce a fost selectată să participe în primăvara acestui an în expoziţia de

grup "Beijing Collection 2011" din China.

Participarea în expoziţia de la Ferrara (în Castelul Estense) o pot

considera şi o competiţie alături de reprezentanţi ai artei contemporane

internaţionale. Am fost singura participantă din Europa de Est invitată la acest

eveniment cultural major din Italia. Tot în Italia, dar la Siena, două lucrări sunt

incluse într-o uriaşă instalaţie la care au participat peste 4000 de lucrări.

Premiul pentru artă al Academiei Americano-Române pentru Ştiinţă şi

Artă, care mi-a fost acordat la Universitatea din Timişoara (în vara 2011) şi

înmânat într-un cadru oficial personal de către Preşedintele Academiei Prof.

Universitar Dr. Ing. Ion Paraschivoiu a venit ca o încununare a activităţii mele şi

ca o recunoaştere internaţională, ceea ce mă obligă să merg mai departe.

Recentul meu catalog de pictură, care a fost lansat tot în acest an, în

Statele Unite este prefaţat şi onorat de cuvintele a doi artişti americani importanţi -

David Kastner (artist multimedia) şi Abraham Lubelski ( artist, director al Galeriei

Broadway din New York şi al revistei NY Arts Magazine):

"Arta Luminiţei este o viziune personală, o căutare interioară, precum şi o

examinare a marii lumi a vieţii umane şi a experienţei".

"În fiecare lucrare suntem martorii naturii care îşi reciclează împrejurările,

reformându-se într-un minunat nou hibrid ciudat".

Cred că expozitia "Evanescent N-Visions" din luna aprilie 2011 la

Amsterdam Whitney Gallery din New York, Chelsea m-a impresionat cel mai

mult. Rămâne o experienţă extraordinară, prin care am cunoscut oameni deosebiţi,

Doamna Ruthie Tucker şi Excelenţa Sa Ambassador Alton Louis Amsterdam III.

Aceştia, alături de cei care au vizitat expoziţia au apreciat lucrările mele, fiind

onoraţi de prezenţa mea şi a lucrărilor mele pe simezele New York-ului.

15

Mihai DUŢESCU

Scriitorul şi Cetatea

A fost o vreme când scriitorul avea un statut social bine precizat şi cartea

reprezenta o armă de temut căreia cenzura îi aplica un amortizor mai mult sau mau

puţin eficient. Îmi amintesc, ca orice nostalgic, tirajele absolut fabuloase în

comparaţie cu ediţiile de astăzi. Primul meu roman, ACEASTĂ IUBIRE, a apărut

în cincizeci de mii de exemplare, e adevărat, într-o colecţie celebră „Colecţia

romanului de dragoste” a Editurii „Eminescu”. Acum la editura mea, autorii care

reuşesc să economisească ceva din pensie, pentru a-şi publica, să zicem, versurile,

solicită tiraje de 50 de exemplare, cel mult o sută.

Desigur, nu pot uita constrângerile sociale ale unei epoci revolute, în care

intelectualitatea era apreciată ca un balast tras de urechi la şcoala de corecţie a

partidului, dar nu pot privi cu indiferenţă situaţia scriitorului de astăzi care cu greu

îşi mai poate publica opera, costurile tipografice depăşindu-i, de cele mai multe ori,

posibilităţile materiale. S-a căzut din lac în puţ: înainte existau drepturi de autor

fireşti şi rezonabile, acum munca scriitorului nu mai este plătită.

A fost o vreme când scriitorul era un mit, când reprezenta o justiţie morală,

un mântuitor al adevărului. George Călinescu, Tudor Vianu, Emil Botta, Fănuş

Neagu şi mulţi alţii erau nume de largă rezonanţă socială, adevărate modele pentru

tinerele generaţii. Din păcate, scriitorul contemporan trăieşte într-un anonimat

periculos fiindcă societatea nu-l mai apreciază şi pentru că opera sa nu mai are

difuzarea de care ar trebui să se bucure.

Sunt necesare planuri ample de achiziţii publice ale cărţilor cu adevărat

valoroase, stabilite de jurii naţionale, activităţi ce trebuie îndreptate cu precădere

spre şcoli şi universităţi, acolo unde este cel mai mult nevoie de ele.

16

O problemă gravă a culturii noastre actuale este şi lipsirea satului românesc

de cărţi, satul care adăposteşte jumătate din populaţia ţării, creându-se o inechitate

intolerabilă. Statul nu-şi poate folosi menirea de sponsor principal al culturii scrise

şi în aceeaşi măsură de difuzor al ei în cele mai largi medii sociale.

În epoca internetului, cartea rămâne totuşi piesa de rezistenţă a spiritualităţii

româneşti, slujirea ei prin orice mijloace este o datorie de onoare a noastră, a

tuturor.

Scriitorul român - cu nimic mai prejos decât marii scriitori ai lumii - trebuie

să-şi redobândească rolul de prim rang în Cetate. Când mă plimbam cu I. D. Sîrbu

prin Craiova, toată lumea întorcea capul să-l vadă; era prinţul neîncoronat al unei

urbe încărcate de cultură. Să-i dăm lui I. D. Sîrbu şansa ca şi după moarte să fie

marele învingător în lupta cu timpul. Simbolul Scriitorului Român trebuie purtat în

toate sufletele, ca o sfântă icoană; el este şi va fi întotdeauna una din rădăcinile

naţiei.

Mihai Duţescu, născut la Sibiu, 10 februarie 1941. A lucrat ca profesor de

limba şi literatura română -Bârca, Secretar de redacţie al revistei „Ramuri“

(1965/1982), director al Teatrului „Ion Vasilescu“ din Giurgiu, director al Teatrului

Liric din Craiova, Consilier Şef al Inspectoratului pentru Cultură Dolj, director al

Muzeului Olteniei. În prezent conduce Editura „M. Duţescu“ din Craiova.

A publicat peste 35 de volume de poezie, proză şi teatru. A primit mai multe

premii ale Uniunii Scriitorilor, ale Televiziunii Române şi ale mai multor reviste.

Despre opera sa s-au referit Eugen Barbu, Dumitru Micu, Ion Rotaru, Liviu

Grăsoiu, Marian Vasile, Ioan Groşan, Artur Silvestri, Marian Popa, Laurenţiu

Ulici, Aurel Sasu, Marian Papahagi, Marian Barbu, Victor Bibicioiu, Florea Firan

şi mulţi alţii.

Recent, a primit premiul „Opera omnia” al Filialei Uniunii Scriitorilor din

Craiova.

17

Comunitatea Mentorilor

Eusebiu ŞTEFĂNESCU

Cazul "Aureliu Manea"

Acest regizor, suferind de geniu travestit în boală clinică, a trăit în umbra

lui Andrei Şerban, umbră pe care tot el a creat-o. Dacă Andrei punea în scenă

"Medeea" la New York, Aureliu Manea punea, în spirit de frondă, "Medeea" la

Turda. De fiecare dată, la bursa valorii, câştiga fără glorie, fără fast, de fapt fără să

ştie cineva, Aureliu Manea, pe care Dumnezeu l-a mandatat să inventeze încă o

dată teatrul.

A fost, poate, cel mai original regizor, pentru că, spre deosebire de ceilalţi

care s-au remarcat în scurtul timp de când regia s-a impus în lume (e vorba de un

secol şi ceva), spre deosebire de ei, el a creat tot timpul această altă realitate a

spectacolelor sale, ca şi cum ar fi într-o transă permanentă, ca şi cum ar trăi o clipă

de har supradimensionată la scara vieţii lui.

Eu nu am jucat în nici un spectacol al său. Am repetat trei luni la

Timişoara "Sakuntala", cu un Manea cotropit de criză şi învins de ea. Apoi am

asistat la renaşterea lui, când şi-a sublimat criza într-un spectacol fascinant,

"Anotimpurile" lui Arnold Wesker şi a dat lumii noastre artistice doi actori

18

importanţi: Florina Cercel şi Ovidiu Iuliu Moldovan. Se întâmpla la Timişoara, în

anul 1969. M-am furişat de câteva ori în sală să asist, indiscret, la acea taină trăită

numai de el, cu intensitatea arderii totale, când viziunile sale căpătau consistenţa

luminii din epifanii. Erau, de fapt, nişte revelaţii pe care el le mărturisea prin forţa

de transfigurare a actorilor bântuiţi de reflectoare ca de nişte fulgere care izbucneau

cu zgomot din plafonul scenei, sau pulsau ca o inimă incandescentă. Era un

exerciţiu de magie, care te făcea să rămâi pironit în scaun după spectacol, aşa cum

nu te poţi desprinde dintr-un vis. Ieşeam târziu din sală, epuizat, surescitat, şi

mergeam în noapte pe străzi fără ţintă. Numai Aureliu Manea te putea aduce în

starea de spectator total, trecut prin catharsis.

Îmi amintesc cu emoţie spectacolul "Trei surori" de Cehov, realizat de

Manea la Ploieşti. N-am înţeles până la el de ce "bietul Cehov" şi-a numit cu

obstinaţie piesele comedii sau vodeviluri. Aş fi murit poate, cum au murit şi alte

generaţii de actori şi regizori, cu convingerea că Cehov a scris drame în care

pulsează tragismul unor existenţe frânte. Sunt, de fapt, comedii ascunse sub

poleiala unor realităţi tipizate la care se râde, cu un nod de lacrimi în gât. Ce poate

fi mai hilar decât un Prozorov care intră în scenă cu un cărucior de copil în care-şi

poartă, parcă, destinul derizoriu, îngrăşându-se progresiv de la o scenă la alta, până

când devine obez; un Verşinin mic, estropiat şi fără dinţi, la care trei surori se uită

ca la un zeu coborât din cerul Moscovei ideale. Cortina cade pe cele trei surori

aşezate la rampă cu faţa la public, strigându-şi, disperate, dorinţa neîmplinită de a

accede la Moscova, ca un cântec de lebădă împuşcată, căzând fiecare la pământ,

retezate inexplicabil, nefiresc, grotesc şi tragic. Într-o secundă, toţi spectatorii care

au râs până atunci, au simţit un val izvorât de undeva din adâncul fiinţei lor, care se

ridică până la pleoape şi se transformă în lacrimi.

Manea a fost un magician al regiei, aşa cum poate şi-ar fi dorit să fie

Antonin Artaud şi Grotowski, pe care i-a adimrat cu veneraţie.

Manea rămâne, în amintirea mea, nu copleşit de boală, când îmi vorbea cu

frenezie despre marţienii cu care el comunică din ziua premierii cu "Rosmersholm"

la Sibiu; îl văd ca pe un extraterestru coborât pe Pământ să propovăduiască Teatrul

ca pe o cale spre mântuire. Îl văd stăpânind un arsenal de mijloace de percuţie în

fosa Teatrului Naţional din Timişoara, ca un vrăjitor iluminat de starea de graţie,

susţinând cu energia lui anormală, un spectacol de poezie fulminant pe care l-a

numit "Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi"... ; cu privirea arsă, cu o figură răvăşită,

împătimit în poezia de el înscenată, era chiar poetul care "loveşte cuvintele cu

biciul, de parcă fiecare ar fi o fiară ce trebuie să execute salturi spectaculoase într-

un circ uriaş, sub lumina orbitoare a unui far transcendent, fără odihnă, fără somn".

Ca în acel cântec pe care Brâncuşi îl fredona din când în când: "O pasăre fără

somn, care vrea să fie om"...

19

A.I. BRUMARU

CORPUS HERMETICUM

Va fi intenţionând autorul Labirintului celor 12 simţuri, al Rimphoniilor,

mai recent al Întoarcerii Doctorului Honigberger (KronArt, Braşov, 2011) să ne

sugereze, să ne instruiască de existenţa cifrului originar (cum ar spune G.R.Hocke,

teoreticianul imaginarului): o istorie „ce vine din cifrul originar şi duce la cifrul

originar” ? Dar deja suntem locuiţi, mai afirmă teoreticianul, de „problematica

încifrată a lui homo absconditus” care, cum crede şi Gabriel Stan, nu se supune

lecturii comode: nu citeşti faţa nocturnă a lumii în alfabetul zilei, alfabet înfricoşat

de arătările surprinzătoare ale întunericului. („Acolo este aici,/într-un nod/peste un

pod/ce nimeni nu-l poate desface.../Este taina ce tace...//O lege ce uneşte,/un

miracol,/ca un oracol,/ce ocroteşte/făpturile unite,/de îngeri doar iubite”, sună o

pericopă, aşternută caligramatic, din poema dramatică Hara Neea, o parte a

volumului Întoarcerea Doctorului Honigberger.) Tărâm enigmatic, lumea

captivantă şi fascinantă a subteraneităţii: a o citi adică în cadrul unei speologii a

spiritului nu înseamnă nici mistificare, nici dezamăgire. Ar fi numai o probă, o

încercare a labirintului. Nu o ieşire din acesta, dar o locuire în labirint, fie chiar

temporară. Cu alte cuvinte, asumarea labirintului.

Lumea e oglinda Divinităţii, oglinda lui Dumnezeu, spun concettiştii, cei ce

vor inaugura Renaşterea şi pe care-i urmează, cred, în Oglinzi, în Întoarcerea

Doctorului Honigberger, Gabriel Stan: viaţa şi visul sunt inseparabile (cum

credea şi M.Eminescu şi, mai înainte, desigur Calderon), între ele frontierele s-au

şters, se configurează deîndată peisajul magic. Fiinţarea lumii, adică fiinţarea

fiinţei ar fi (după G.R.Hocke) ca o ”alegorie bogată în imagini a tot ceea ce este

mister (arcanum), ca o generatoare inepuizabilă de meraviglia (în it. minune,

minunăţie, n.n.). Dacă între real şi fictiv barierele sunt abolite, va fi cu putinţă să se

spună că lumea însăşi stă sub puterea imaginarului, că lumea ar fi chiar produsul

acestuia.

20

21

România, ţara mea de Dor

22

23

24

25

26

27

Dumitru VELEA

EMINESCU ŞI SIMETRIA

„DUPĂ OLALTĂ, LÂNGĂ OLALTĂ”

În Fiziografie II, Mss. 2267, unde se află şi traducerea după Bemerkungen

über Kräfte der unbelebten Natur (Observaţii asupra forţelor naturii

neînsufleţite), din vol. Mechanik der Wärme in gesammelten Schriften

(Mecanica căldurii în Opere complete), de J. R. Mayer (1874), între subpunctele

Fall. Cădere şi Massa. Masă, pe versoul filei 31, Eminescu a notat, într-un mod

sintetic, dar deschis printr-o interogaţie: „După olaltă, lângă olaltă. De ce?” Iar

mai departe, printr-o exemplificare simplă, evidenţiază raporturi unilaterale

(compensative) şi unitare: „Orice organ se dezvoltă în mod unilateral, n-o poate

face decât în socoteala unui alt organ. Memoria se dezvoltă în socoteala judecăţii,

judecata în socoteala memoriei – când amândouă se află unite avem a face cu un

geniu, a cărui musculatură – foarte slabă şi neconsumatoare – plăteşte cheltuiala

amândurora. Voltaire, Newton au fost, din punct de vedere al musculaturii,

28

caricaturi”. Exigenţa pe care Eminescu şi-a impus-o creaţiei sale este de a

descoperii ecuaţiile lumii, „adevărurilor fenomenologice” corelatul lor echivalent

„de altă ordine, mecanică”, cum notează mai departe (82 r), în locul căreia lăsase

la început cuvântul „poate” – aceasta mărturisind despre desfăşurarea gândirii sale

spre zonele profunde ale lumii, spre acele concepte atotcuprinzătoare şi

unificatoare. Lumea matematicii i se revela poetului ca răspunzând acestei

preaumane şi necesare tentaţii.

Pe acelaşi verso al filei 31 este subliniat de poet, ca lege ontologică: „Tot ce

este are o raţiune de a fi”, iar pe versoul filei 82: „Toate sunt o ecuaţiune”, cu

consecinţa logică de pe versoul filei 56: „Ceea ce nu se cheltuieşte ca mişcare se

păstrează ca energie”. Nu este greu de văzut că aceste judecăţi se întemeiază pe

postulatul simetriei: iar triumful acestuia se luminează şi prin farmecul estetic. În

Mss. 2264, unde sunt cuprinse traduceri din Principes de la science sociale, vol. I,

de Carey, Eminescu extrage pe fila 336 un citat referitor la perfecţiune ca

varietate în unitate. „Varietatea sau diversitatea e condiţia dezvoltării; schimbul

reciproc, urmarea acestei diversităţi trezeşte şi manifestă viaţa. Cu cât e mai mare

deosebirea între organe, cu atât mai activă şi mai superioară e viaţa individului.

Cu cât e mai mare diversitatea indivizilor şi a raporturilor dintr-o societate de

indivizi, cu atât mai mare e şi suma vieţii, cu atât mai generală şi mai sublimă

dezvoltarea vieţii. Dar e necesar nu numai ca viaţa să se dezvolte în toată bogata

ei varietate ci ca să se dezvolte armonic spre folos, frumuseţe şi bine. Astfel

recunoaştem adevărul vechiului proverb: varietate în unitate e perfecţiune.”(s. n.).

Iar această unitate a varietăţii, care trece drept fundament vieţii, cuprinde în sine

cele trei mişcări absolute: „progresivă, rotatorie” şi a „părţilor constitutive

dinlăuntrul moleculului”, sau a „părţilor constitutive către olaltă”, cum extrage

Eminescu în Notele, după Adolf Fick, din Die Naturkräfte in über

Wechselbeziehung, în Mss. 2270 (Forţele naturii cu privire la corelaţii). Poetul a

intercalat în textul german, la traducere, o schemă cu figuri geometrice însoţită de

explicaţii. Una dintre acestea: „Din corelaţiunea acestor mişcări se nasc diverse

grade şi diverse direcţii de forţe, a căror încrucişare e viaţa”. Revenind la prima

adnotare, urmată de interogaţie şi, fireşte, adăugându-i „către olaltă”, se luminează

simetria pe care Eminescu o atribuie întregului univers.

La o situare conjunctă a gândului eminescian cu preocupările fizicienilor

din secolul al XX-lea, privind simetria, aşa cum a decelat-o laureatul Premiului

Nobel, Abdus Salam, în articolul Conceptul de simetrie şi teoria fundamentală a

materiei (1971) (Ştiinţa, bun al întregii omeniri, Ed. politică, Buc., 1985, pp.

123-147), se poate observa că pe Eminescu îl interesa gravitatea acestei probleme

şi-o intuia ca manifestându-se atât la nivelul macro, cât şi la nivelul microcosmic.

Ideile lui rezonează cu cea ce fizicianul numeşte simetria spaţiului faţă de

translaţie, poetul exemplificându-le în istorie, în viaţa social-istorică şi artă. De

pildă, în Mss. 2257 E, 43 v. el notează: „Precum copiii seamănă unul cu altul,

precum embrioanele vertebratelor în primele epoci ale dezvoltării lor în pântecele

mamei sau în ou seamănă unele cu altele tot astfel popoarele în tinereţe seamănă

unul cu altul, chiar în datinile antice”. Iarăşi, pare că aplică simetriile faţă de

29

reflexie ale spaţiului şi timpului în creaţia sa artistică de problematică istorico-

ontologică. Spre evidenţă, alegem un citat din editorialul său din Timpul din 21

septembrie 1882: „Putrejunea moravurilor private produsă prin declasarea

generală îşi are reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice într-o

ţară de oameni declasaţi şi moraliceşte căzuţi statul nu poate fi decât icoana lor;

el nu va fi un sanctuar ci un lenociniu”. (s. n.). Sau: „Nu se poate escita într-un

corp electricitate negativă fără ca la celălalt capăt să se escite în acelaşi timp una

pozitivă corespunzătoare: nu se poate ca discompunerea să se opereze fără ca

paralel să nu fie începuturi de recompunere”. (Timpul, 29 iulie, 1882). De

asemenea, la o decelare mai adâncă şi citire conjunctă cu fizicianul Abdus Salam,

pare a se întâlni şi simetriile faţă de rotaţie ale spaţiului şi timpului, îndeosebi, în

creaţia de dimensiune cosmologică. Este uşor de observat că în formularea „După

olaltă, lângă olaltă” şi „către olaltă” se întrevede manifestarea grupurilor în

operaţiile de simetrie (de la discreta la continua).

Se ştie că simetria, chiar şi atunci când a fost contrazisă, la un nivel de

profunzime, ea poate fi confirmată într-o etapă ulterioară şi la alt nivel de

profunzime a realităţii. “Fizicienii au demonstrat – scrie acelaşi Abdus Salam – că,

de fiecare dată când se constată că un principiu de simetrie nu este respectat într-

un fenomen fizic, acest fapt trebuie să se datoreze unei simetrii şi mai adânci, cu

care principiul anterior se află în conflict. Într-o perioadă dată, putem eşua în

înţelegerea esteticii naturii. Totuşi, în final, atunci când tabloul complet se

conturează, se observă în mod invariabil că noile simetrii puse în evidenţă sunt

mai profunde.” Se asistă, astfel, „la un triumf al principiilor de simetrie.” Iar prin

aceasta, se surprinde că natura, universul au o estetică implicită. Şi Eminescu (ca

şi un om de ştiinţă) credea în aceasta, simetria devenindu-i lege a creaţiei sale şi

drept temei tentaţiei de căutare a corelatelor.

30

Ion Bogdan ŞTEFĂNESCU

“Ce bine că e, ce mirare că suntem!”

Când 25 de zile la rând, Capitala Culturală a lumii se cheamă Bucureşti.

Ştiu că vă este cunoscut autorul parafrazat în titlu, dar am considerat că

este starea de spirit care ne defineşte în acest moment al existenţei noastre, într-o

lume atât de contradictorie şi controversată. De douăzeci de ani suntem din ce în

ce mai sufocaţi de mediatizarea subculturii, a amatorilor ce se consideră (şi sunt

consideraţi) artişti, a vedetelor de o clipă, a kitsch-ului fără frontiere, a unui tip de

muzică ce lasă în creierul şi sufletul nostru numai zgomot şi zgură şi, totuşi, iată că

suntem capabili să organizăm un regal muzical fără egal pe plan mondial, un

Festival ce poartă numele celui mai complex artist român - violonist, pianist,

dirijor, compozitor - GEORGE ENESCU. Un festival ce poate părea o anomalie

în contextul nostru cultural, dacă ţinem seama de afişele stradale şi sondajele de

opinie pe care ni le livrează zilnic presa şi televiziunile. Şi totuşi, cel mai generos

Festival din lume, din punct de vedere material, dar şi al întinderii (25 de zile) îşi

deschide porțile, odată la doi ani, în luna septembrie, la Bucureşti, iar de câteva

ediţii încoace şi în cele mai importante centre culturale ale României (Iaşi, Cluj,

Timişoara, Sibiu, Braşov, Craiova etc.). Pentru mai bine de trei săptămâni, cei mai

valoroşi artişti ai lumii au putut fi aplaudaţi în România, la Festivalul "George

Enescu", aflat la a XX-a ediţie.

În sfârşit, Preşedenţia, guvernul (cei care susțin financiar acest festival) şi

organizatorii (ARTEXIM) au înțeles că o asemenea investiţie trebuie să

31

beneficieze şi de o mediatizare pe măsură, astfel că ediţia din acest an a beneficiat

de importanţi parteneri media, precum Mezzo, CNN, BBC şi mulţi alţii. Cu

siguranţă, un rol important în acest parteneriat l-a avut dl. Ioan Holender, director

al ultimelor două ediţii ale Festivalului, o garanție internaţională pentru cei ce se

ocupă de promovarea muzicii clasice, dar şi pentru interpreţii străini invitaţi care,

cu ceva vreme în urmă, priveau circumspect posibilitatea unei apariţii în România.

În sfârşit, în această ediţie aniversară, muzica contemporană a fost

reprezentată la un nivel de excepţie pe întreaga desfăşurare a festivalului, nu ca în

anii precedenți, când era izolată practic de restul evenimentelor, prin rezervarea

unei săptămâni în exclusivitate, ceea ce l-a făcut pe directorul precedent să declare

acea săptămână ca fiind "gaura neagră a Festivalului". Se cuvine ca dl. Mihai

Constantinescu, directorul ARTEXIM, să primească respectul şi felicitările noastre

pentru o astfel de iniţiativă. De altfel, pot spune că această ediţie se distinge prin

faptul că a adus în prim plan marii compozitori ai secolului al XX-lea.

Păstrând, deja, tradiția concertelor de la miezul nopţii, muzica barocă şi

clasică a excelat prin interpretarea celor mai de seamă ansambluri de profil din

lume, ori prin harul unor muzicieni inefabili, cum sunt Christian Zacharias şi

Murray Perahia; dar programul concertelor camerale şi cel al marilor orchestre

simfonice ale lumii, precum London Symphony Orchestra, The Mariinsky Theatre

Symphony Orchestra, Staatskapelle Berlin, Wiener Philharmoniker etc. - conduse

de cei mai mari dirijori ai momentului: Daniel Barenboim, Zubin Mehta, Valery

Gergiev, Vasily Petrenko etc., s-a orientat spre un repertoriu, s-ar putea crede, mai

puţin obişnuit în sălile de concert din România. Nici vorbă! Timp de 25 de zile,

Ateneul Român (aprox. 1000 locuri), Sala Radio (1000 locuri) şi Sala Palatului

(4000 de locuri) au fost arhipline. S-au auzit urale după fiecare piesă de Wagner,

Bruckner, Enescu, Mahler, Webern, Bartok, Zemlinsky, Walton, Messiaen,

Prokofiev, Richard Strauss, Scriabin, Stravinsky, Şostakovici, Britten, Weill, Dan

Dediu sau Anatol Vieru.

O propunere inedită a fost seria concertelor "World Music" de la Sala

Radio, unde muzica anumitor culturi extra-europene a fost interpretată la cel mai

înalt nivel de către cei mai renumiţi muzicieni ai genului.

De asemenea, un succes sigur a fost şi "Piaţa Festivalului, o scenă în aer

liber pe care au urcat tineri de la liceele de muzică din Bucureşti şi din ţară, precum

şi orchestrele noastre naţionale, ansambluri de muzică de cameră şi solişti

consacraţi, interpretând o muzică adecvată concertelor în aer liber. Şi aici a fost

arhiplin, fiind singurul loc cu intrare liberă, pentru ca un număr cât mai mare de

spectatori să fie atras spre muzică.

Practic, timp de 25 de zile Bucureştiul s-a aflat într-o continuă sărbătoare

muzicală, publicul alergând nesăţios de la o sală la alta, într-o bucurie generală, o

efervescenţă şi o exuberanţă ce ar fi bine să se păstreze pe chipurile românilor până

la ediția viitoare, când starea de bine va fi, cu siguranţă, reîmprospătată.

Totuşi, cred că n-ar strica, pentru strategia ediţiilor viitoare, să aduc şi

câteva obiecţii. Prima se referă la concepţia, instaurată de-a lungul celor 20 de

ediţii, de a nu asocia niciodată interpreţi români mai tineri, dar de marcă, cu marile

32

ansambluri şi personalităţi ale lumii. Ceea ce vreau să afirm e că avem muzicieni

excelenţi, care ar putea avea ocazia să devină cunoscuţi şi apreciaţi pe plan

mondial dacă ar avea şansa să colaboreze cu formaţii deja consacrate. Bugetul

uriaş alocat Festivalului s-ar justifica, poate, şi mai bine dacă, la fiecare ediţie a

acestuia, am lansa pe orbita muzicală internaţională câteva nume româneşti ale

momentului. Mi se pare că acest punct de vedere ar fi bine să figureze şi în

planurile organizatorilor, doar ei în măsură să solicite asemenea colaborări, cu atât

mai mult cu cât noi, românii, suntem finanţatorii Festivalului (nu doar organizatorii

lui). Aş mai spune şi că programarea unui dirijor român cu şase concerte în

Festival mi se pare o exagerare, chiar dacă a condus ansambluri diferite. Iar

apariţia “Orchestrei de Tineret” la Sala Palatului, sub genericul Mari orchestre ale

lumii cred că poate fi considerată, şi ea, o exagerare.

O altă obiecţie se referă la remunerarea marii majorităţi a artiştilor români

participanţi în festival. Sumele sunt derizorii în comparaţie cu ale străinilor,

românii trebuind să se mulţumească mai curând cu onoarea participării într-un

context al marilor valori mondiale.

În altă ordine de idei, mă gândesc cât de binevenită ar fi o decizie a

forurilor noastre competente în materie, prin care să se solicite (în schimbul unei

eventuale reduceri a impozitului) ca un procent din veniturile marilor oameni de

afaceri, ale cluburilor de fotbal, marilor întreprinderi, băncilor etc. să meargă într-

un cont destinat construcţiei unei săli noi, moderne, de concert. În câțiva ani,

probabil, am putea beneficia cu toţii de ea. (Amintiţi-vă de miraculoasa deviză

“Daţi un leu pentru Ateneu”). Cu cât această inițiativă întârzie, cu atât vom fi mai

sufocaţi de mall-uri grandioase ivite, ca ciupercile după ploaie, în mijlocul

oraşului, înghiţind orice loc proprice pentru o asemenea construcţie cu caracter

cultural. Suntem fascinaţi de mirajul extraordinarilor muzicieni care ne vizitează

ţara, dar uităm că ei au nevoie în primul rând, pentru a se putea simţi în largul lor

pe scenă, de exact ceea ce nu suntem în stare să le oferim: o sală - cu facilităţi şi

acustică - demnă de secolul XXI.

În concluzie, degringolada şi criza în care ne zbatem şi ne

afundăm, ne îndreptăţeşte să ne bucurăm şi să ne mândrim că Festivalul "George

Enescu" există; şi să ne mirăm că românii, copleşiți de greutăţile zilei de mâine şi

bombardaţi de atâta prost gust, îşi păstrează totuşi buna educaţie şi găsesc resurse

şi motivaţii pentru a umple sălile de concert.

Şi încă un sfat, foarte important: Lăsaţi acasă telefoanele mobile! Am

senzaţia că şi atunci când sunt închise, ele tot se aud...sunând.

33

Români de Pretutindeni

Maria COCIŞ BEECH

Moda la Londra

Mă tot gândesc de unde să încep şi ce să spun. Subiectul este vast aşa

încât am să încep nu cu prezentările de modă care, să vă spun drept nu mi se par

fantastice, atâta vreme cât am trăit din interior fabuloasele prezentări de modă ale

cooperaţiei din anii 70 şi 80. Am să încep prin a descrie ciclul de manufactură din

Anglia.

În ultimii 15 ani multe aspecte s-au schimbat în producţia de modă din

Londra. Industria textilă este cea mai fluidă dintre industrii şi este prima care se

schimbă odată cu piaţa. Şi trăim mari schimbări în acest domeniu. Am învăţat asta

la cursurile de Economie Politică, la liceu şi facultate, în vremea lui Ceauşescu şi,

să vă spun drept, multe lucruri pe care le-am invăţat atunci sunt corecte, deşi le-am

urât din tot sufletul şi nu prea înţelegeam ce rost au.

Când am venit la Londra acum 17 ani, primul meu serviciu în confecţii a

fost uşor de luat: de fapt, am fost angajată înainte de a fi intervievată. Proprietara

companiei cunoştea bine România şi înţelegea bine valoarea CV-ului meu. Am fost

angajată pe post de pattern maker (constructor de tipare), pasiunea vieţii mele.

După două luni de muncă proprietara mi-a propus să trec pe postul de designer.

Am refuzat, deşi plata era mai bună şi poziţia mai pe nivelul meu. Am refuzat

pentru că singura prietenă pe care o aveam era Lynda, designerul companiei. Şi

asta ar fi însemnat să o dea pe ea afară ca să îi iau locul. Asta nu era nici în stilul şi

nici în caracterul meu. Pot să iau ce serviciu vreau, când vreau şi, absolut, nedând

afară pe nimeni.

De la lucrătorii din atelierul de creaţie, care erau toţi imigranţi, am aflat că

în textile trebuie să îţi muţi serviciul din doi în doi ani, dacă vrei să îţi creşti

salariul. Pentru că în domeniul acesta nimeni nu acordă creşteri de salariu, trebuie

să îţi cauti un alt serviciu mai bine plătit. Doi ani de muncă într-o companie este o

garanţie sigură că eşti bun în domeniu. În acea vreme servicii în confecţii erau

aproape pe toate drumurile. Aveam o revistă săptămânală, “Drapers Record”,

groasă cam de un cm., unde erau publicate toate joburile în această specialitate. Şi

eu am ascultat de sfatul acelui vietnamez şi, cam din doi ani în doi ani, am

schimbat serviciul ajungând de la 20.000 lire pe an la 35.000 lire, cu intermitenţe,

pentru că am avut perioade şi cu 75.000 lire pe an. Deci, asta era situaţia mea

financiară pe piaţa muncii până în 2005, când am decis să las confecţiile şi să fac

altceva.

Toată industria de confecţii s-a mutat în China. Industria de manufactură

de confecţii în Anglia s-a închis total (în 1995, fabricile de confecţii erau una lângă

alta), iar pe plan naţional “Drapers Record” listează acum cam trei – cinci joburi

reale în acest domeniu, lunar.

Să rezişti în modă nu are nimic din farmecul şi vraja pe care unii şi-o

imaginează. De fapt, înseamnă lupta pentru preţurile de producţie cât mai mici. Şi

34

când te gândeai că nu se poate produce mai ieftin ca în India şi Sri Lanka, care îşi

utilizau copii de 5 ani în producţie, a apărut o nouă piaţă mai flămândă decât India

şi, de data asta, aceasta este China. Când lucrezi pentru un bol cu orez pe zi, cred

că acesta este limita de producţie ieftină, mai ieftin nici nu se poate. Dar toate au

preţul lor. Un coleg italian, de la cursul de psihologie, mi-a spus astă vară că a

trebuit să îşi închidă fabrica lui din China pentru că el, moral, nu a mai rezistat la

ceea ce se întâmplă acolo. O muncitoare i-a născut în fabrică şi, după două ore de

la naştere, era la maşina de cusut. Dacă nu ar fi lucrat, nu şi-ar mai fi primit bolul

de orez.

Industria modei în Anglia are următoarea structură. Companiile de

manufactură cumpără mostre de material şi produce modele. Este o luptă mare

pentru a avea modele noi, mai atractive şi care să fie compatibile cu moda

generală. Aceste produse noi sunt prezentate la marile companii de vânzări cum

sunt Grupul Arcadia (care include Top Shop, Top Man, BHS, Dorothy Perkings,

Evans, Mis Selfidge, Burton şi multe altele) care plasează comenzi. Companiile de

manufactură comandă materialul şi produc îmbrăcămintea. Când produsele au

ajuns la destinaţie la manufacturier, acesta trebuia să plătească fabrica lucrătoare.

El predă imediat producţia la magazinele de desfacere şi aşteaptă cam două luni

până acestea încep să îl plătească. Acesta este un ciclu pe care fiecare îl vrea cât

mai scurt pentru că banii, de fapt, vin din vânzări şi de abia după ce se vinde

produsul plăţile se fac complet. Fiecare îşi ţine creditorii cu plăţile cât de departe

poate, pentru că, de fapt, nu au banii proprii de manevrat, ci banii băncilor. Grupul

Arcadia - care este enorm - a fost acum câţiva ani la vânzare cu 1 dolar, pentru că

avea datorii de peste 300 milioane lire sterline.

Marile grupuri au, însă, un avantaj: experţii din interior se întâlnesc

frecvent şi dau cursul modei, determinând ceea ce poate fi considerat modern în

confecţii adică într-un fel au monopolul asupra modei. Atunci când modele noi

similare ca materiale, imprimeu şi idee apar dintr-o dată, în mai multe magazine,

este clar că aceasta este considerată linia modei. Exceptând greutăţile financiare pe

care le are Grupul Arcadia, am putea considera că acesta ar trebui să fie într-o

poziţie dominantă, situaţie în care, de fapt, nu se află. Monopolul asupra modei nu

este suficient ca să rezişti într-o piaţă aşa de fluctuantă.

Acum câţiva ani a apărut pe piaţa engleză un mic magazin din Irlanda,

Primark. Motto-ul lor a fost să producă moda la preţurile cele mai mici. Bineînţeles

că au avut de suferit calitatea producţiei, partea tehnică a ei, materialele din care au

fost făcute produsele, dar a prins fantastic la public pentru că aveau preţurile cam o

treime, în comparaţie cu celelalte magazine. De asemenea, ce nu era de vândut a

fost redus imediat la preţ aşa de mic, încât uneori mă gândeam că este mai scump

să îmi spăl şosetele, decât să îmi cumpăr o pereche nouă. Uf, asta e industria de

consum şi nu ştiu cât de ecologică este, dar Primark a fost un success financiar

răsunător în industria modei. Ei s-au extins rapid în toată Anglia şi şi-au deschis

până şi în Oxford Street un magazin enorm.

Deci, posibilităţi de a intra pe piaţa engleză există; deşi nu este uşor să te

lupţi cu marile clanuri. Şi Primark a demonstrat-o, cu prisosinţă.

35

Unde călătoresc superdotaţii noştri

Andreea Bogde, între zbor şi realitate

Vineri, 16.12.2011, orele 15.00, a avut loc prima expoziție de pictură a

Andreei Bogde (foto medalion), elevă în clasa a VII-a la Liceul de Arte Hans

Mattis Teutsch și membră a Cenaclului European la Ceainăria "Ceai et caetera".

După ce a primit numeroase premii, precum locul I la Olimpiada

Națională a Artelor și a participat în această vară la World Children‟s Festival

Washington D.C., mica pictoriţă a afirmat că doreşte să rămână în acelaşi domeniu:

36

“Sper ca într-o zi să ajung şi eu la înălţimi precum zborul păsărilor”, făcând astfel

referire la unul din primele tablouri pe pânză intitulat “Zborul păsărilor”. Pe lângă

pictură, Andreei îi place să facă fotografii, să schieze, să înoate, să se joace cu

frățiorul ei, Sorinel, şi să aibă grijă de căţeluşa ei, Chelsea. De asemenea, Andreea

iubeşte designul vestimentar, fiind elevă a Școlii Populare de Arte în anul I, şi

artele decorative. La întrebarea “Când simţi nevoia să pictezi?”, Andreea a răspuns

că este o persoană care are puţin timp la dispoziţie şi ar dori să se dedice mai mult

artei, în fiecare vineri având ore de specialitate. Deşi mov este culoarea ei

preferată, tânăra artistă consideră că fiecare culoare trebuie să se regăsească în

tablourile ei pentru că fac parte din viaţă.

“Tatăl ei a venit la Fundaţie cu un desen într-o perioadă când eram

foarte dezamăgit - printre creaţii erau doar lucrări mai puţin reuşite. Când am

văzut lucrarea Andreei, am avut impresia că este o lucrare mult prea matură

pentru 12, 13 ani. Creativitatea este specifică vârstei, iar succesul presupune

multă muncă; dacă se instaurează vedetismul, steaua talentului va apune.

Important este să depăşeşti ideile predecesorilor, acest lucru presupunând

inovaţie, creativitate. Trăim într-o lume concurenţială, trebuie să depăşim

individualismul artistului, trebuie să colaborăm. Dacă nu ai un ideal, nu poţi trăi”,

a spus Valeriu Iordan Popescu, fondatorul Fundației Euro-Asia.

Persoana care i-a ghidat paşii încă din fragedă copilărie este doamna

profesoară şi dirigintă Flaviana Enache (http://flavianaenache.blogspot.com), care

este de părere că “fotografiile Andreei sunt un caleidoscop al prezenţei ei.

Personal, văd în lucrările ei căldură şi curăţenie. Deşi Andreea este deja un artist,

totuşi ea are nevoie de foarte multă muncă. Oricum, noi o considerăm deja un

etalon al şcolii noastre.”

Lăsăm la latitudinea cititorului şi iubitorului de frumos să descopere ce

anume a dorit să exprime Andreea în lucrările sale. Cei care nu au avut ocazia să

vizioneze lucrările Andreei de la prima expoziţie o pot face accesând

www.picturi.eu.

Dara Stoianovici,

jurnalist

37

Lumea de sub stele

Se lasă noaptea peste ţinutul acesta mărginit de două meridiane. Unii au

păşit deja în intuneric, dar alţii încă se bucură de amurgul violet cufundat în aerul

curat al serii. Noi începem să păşim uşor sub stele.

O lume ciudată pare să prindă fiinţă sub bolta de sus. Aceasta este lumea

mea, dor tainic, promisiune făcută şi demult uitată. Doar priveşte şi tu cerul ce se

tot stinge în fumul negru al nopţii ce-a venit! Nu se poate lupta, nu se poate apăra.

În acea clipă, apar îngerii, păsările neştiute, născute în lumea poveştilor

frumoase şi menite să ne alunge durerea şi lacrimile, pentru ca, în sfârşit, să putem

simţi şi noi frumuseţea poveştilor şi povestea frumuseţilor. Apa albastră a cerului

se scurge în izvorul proaspăt apărut de sub colina vieţii.

Te-ai simţit vreodată presat între două extremităţi: cer şi pământ, zi şi

noapte, viaţă şi moarte?

Ne învârtim continuu între doi poli opuşi. De aceea ne e cel mai greu să

atingem cerul, perfecţiunea, Dumnezeirea. Deşi ne chinuim să zburăm, suntem

traşi înapoi de gravitaţia a ceva mai mult decât pământul. Tot ceea ce facem,

gândim, spunem, suntem, nu se va ridica niciodată mai presus, sau cel puţin la

acelaşi nivel cu cerul, singurul punct pe care nu-l vom atinge.

Aici se întinde lumea de sub stele şi tot aici se-aşterne veşnica viaţă ce-şi

închide ochii odată ce mintea atinge punctul. Doar în lumea de sub stele...

38

Halucinaţii

Mă scufund în mări de vise,

Spumegând de vorbe zise,

Cercetând apele scrise,

De adânci închise,

Ca prin vise.

Îmi ţin ochii tot deschişi,

Mă cufund mai pe furiş

Printre peştii aşa-zişi,

De privirea mea închişi,

Interzişi.

M-am udat până la sânge,

Mintea-mi zboară şi-ncet plânge,

Nicio pată nu distinge

Din licoarea ce-o atinge

Şi se stinge.

Dora Lazăr,

Liceul de Artă Baia Mare,

cls. a VIII-a C

39

SLUJITORII THALIEI

Victor BIBICIOIU

“Dineu cu proşti”

Comedie cu şarm de bulevard franţuzesc explicit, în care dialogul se

bizuie pe spontaneitate, cu accent pe limbajul frust, de intimizare a comunicării,

indiferent de statutul profesional şi momentul derulării relaţiilor, de regulă

circumstanţiale.Un serial de replici chemate a pune în lumina rampei destine

aparent paralele prin implicarea lor în mersul societăţii, implacabil atrase, pe fond,

către acelaşi numitor în planul real acolo unde « IQ » se citeşte cu voce tare. De la

intenţie la finalitate, “dineul” programat (sau devansat) urmăreşte să stabilească

ierarhii în materie de ignoranţă şi erori în tuspatru puncte cardinale, fiecare

constând şi chiar identificând în celălalt interlocutor un “as” al gafelor, creator de

situaţii năstruşnice şi panseuri echivoce, fraze proverbial debusolate sub raportul

calităţii reflecţiei asupra momentului derulat.

Cu un story difuz, reconstituit din replici scurte, tăioase, cu deosebire

încorporate în acţiune, spectacolul montat la Teatrul Naţional “I.L. Caragiale” –

valorifică în integritatea sa, prin regie, scenografie, interpretare – textul spumos al

unui autor prezentat, recent, pe scenele româneşti, Francis Verber.

Chiar dacă iniţiativa de a organiza un show-text revine gazdei, în mod

evident, toate personajele îşi asumă, în secret, răspunderea ca agapa proiectată să

reproducă indicii privind adevărata faţă a relaţiilor interumane, inoculate prin

nivelul de percepţie, înţelegere şi exprimare individuală, personalizată a valorilor,

“prostia” constituind apanajul întregului ansamblu. Confruntarea principală, în

avans, se produce între gazdă, editorul Pierre, aventurier profesionist aflat în

suferinţă fizică şi “neisprăvitul” funcţionar François, înşelat cu un amic şi…

abandonat.

Amfitrionul vizează postura deşteptului, speculând excesul de sinceritate

al interlocutorului, picând, în final, în propria plasă, întinsă de acesta cu obstinaţie.

Agasând, în general, prin afirmarea dezarmantă a faptelor şi indicarea cu exactitate

a spaţiului şi timpului, oaspetele reconstituie datele realităţii, în pofida efortului

conjugat de a-l elimina, glumele sale alimentând reacţia celor vizaţi de a fi călcat

strâmb în perimetrul moralităţii (în mariaj, profesional, la scară socială,etc.).

În “duet”, Şerban Ionescu şi Horaţiu Mălăele; primul în nota umorului

raţionalizat, de calitate, amintind pe alocuri de profesorul său, eternul Amza Pellea;

al doilea în ordinea derulării spectacolului, ajuns la cota de sus a alierii cuvântului

cu gestul; dar şi aici, briant, cu grijă de a nu trece în caricatură desenul rolului.

Urmărind împlinirea în detalii a jocului de ansamblu, direcţia de scenă –

girată de personalitatea polivalentă a lui Ion Caramitru şi, în rezonanţă,

scenografia –semnată de Florina Popescu - Fărcăşanu, au dat şanse egale şi

40

celorlalţi actori de a-şi etala virtuţile interpretative: Medeea Marinescu - Marlène

(soţia delicată, hotărâtă să nu suporte comportamentul aberant al participanţilor la

“dineu”); Costina Ciuciulică - Christine (vampă, într-o ureche, zgomotos

evidenţiată, din cauza prizării de droguri şi excesului de alcool); Alexandru

Bindea - Cheval, inspector fiscal; Dorin Andone - Leblanc; Alexandru

Georgescu - Archambaud…

Un spectacol de cursă lungă, punct de reper în cartea de vizită a echipei

artistice şi în memoria spectatorului, fan al Thaliei fără frontiere…

Foto: Alex Stana

41

V. CARAMALIU

„...un mare actor popular,...creator de public...”

Rămas din varii motive, între coperţile colecţiei cotidianului „România”

(noiembrie 1938 - ianuarie 1939), textul – proiectat, elaborat şi propus iniţial

lecturii prin consensul artistului şi al biografului – revine în actualitate graţie

iniţiativei lui Vartan Arachelian, purtător major al cuvântului şi imaginii prin

mijloacele mass media ( aici, „ediţie îngrijită” şi „prefaţă”), „Viaţa de haz şi de

necaz a lui Constantin Tănase”( Editura Biblioteca Bucureştilor, 2011) – are

atributele unicatului – subiect, modalitate de asamblare a informaţiei ( document,

comunicare orală, reflecţie, deducţie).

Personalitatea protagonistului – interpret, cupletist, regizor, „manager” –

aminteşte de aceea a ctitorului, la români, al „revistei” în ipostaza de

spectacol,Matei Millo. Punerea în pagină, oglindă fidelă a (re)trăirii destinului

inegalabilului artist valorifică din plin harul cronicarului de teatru şi nu numai, de

notorietate internaţională, Nicolae Carandino (1905-1996). De la bun început,

autorul avertizează asupra misiunii lui Tănase, „mare actor popular”, cel ce reuşea,

în lungul a peste trei decenii, „să placă ţăranilor şi târgoveţilor, analfabeţilor şi

intelectualilor de rasă”. De altfel, recomandarea talentului „de umorist” devine

supefluă odată ce se impune, de la sine, concluzia receptorului fiind: „Câte mituri

culturale, sociale şi politice nu s-au desumflat, în timp ce mitul lui Tănase a crescut

42

mereu şi ameninţă în viitor, la fel să crească”. Serialul răspunsurilor privind

motivaţia „succesului” de casă conspectează realitatea, descoperind legenda;

„şansa consubstanţialităţii” gustului public cu orientările artistului în impact

nemijlocit cu actualitatea imediată, Tănase evoluând, în consecinţă, „pe claviatura

instinctelor” spectatorului exponenţial.

Departe de a fi un „panegiric”, o „apologie”, în carte se îmbină eveni-

mentele (momentele cheie) cu faptul divers, stofa din care s-a croit biografia

celebrului om de scenă, traversată de la un cap la altul, „povestea” seduce prin

dominantele personalităţii de excepţie – comicul, satira, revelate în adevărata

întrunire populară, „revista ca spectacol modern”. Osmoză de „bun simţ teatral”,

„instinct al notei, al glumei, al cuvântului just”, talentul personalizat al lui Tănase

s-a ridicat deasupra condiţiei de „meşteşug”, a creat „epoca lui...”, vasluianul

născut la 5 iulie 1880. Un drum deloc linear în viaţă, mai degrabă un labirint,

împănat de surprize, eşecuri unde şi când nu se aştepta; împliniri, în mediul şcolii

primare, cu ochii pe faptele de „tiatru”; perioada intrării în contact cu lumea scenei,

după experienţa de învăţător şi soldat în termen; întâlnirea cu artiştii care au făcut

istorie în teatru – C.I. Nottara şi Petre Gusti; D.Kiriac şi Ed. Wachman – în

muzică; admis (gradat plutonier) în grupul elevilor Naţionalului bucureştean alături

de Ion Manolescu şi la Conservator; coleg, între alţii, şi cu Mihai Fotino, Maria

Filotti, N.Kanner; noroc cu generalul Manu, ministru de război care l-a „scutit” de

continuarea milităriei obligatorii; traseul în companii şi teatre („Cărăbuş”), cu

repertorii extrem de variate – comedii, operete, reviste – (în mod special,

Caragiale!), deplasări în ţară, turnee în străinătate,etc, etc.

O „poveste” greu de reprodus în spaţiul unei simple recenzii, „poveste”

împănată cu amintiri din vremea primei conflagraţii mondiale, mărturii şi

mărturisiri nenumărate, „poveste” înfăţişând „prima parte a biografiei lui Tănase”,

continuarea volumului fiind – din păcate, cu elemente legate de însăşi istoria

revistei în intervalul de peste un sfert de veac, de la încheierea păcii de la Buftea

(1920) – sistată, eufemistic vorbind.

O carte de prim raft în bibioteca oricărui lector, mai ales a celui trăitor în

cultul fenomenului artistic.

43

ÎNTÂLNIREA CU CAPODOPERA

Eternul „ A fost odată” – prezentul continuu în care

se comunică fundamental cu lumea (vatră – mediu –

preajmă), de aici şi de acolo, unde ajunge cuvântul,

gestul, imaginea – devine moneda de schimb

existenţială la bursa valorilor, propusă de acest creator

fără frontiere, „talent din neamul geniilor”. Căci, rar se

întâmplă ca, în aceeaşi persoană, să se propage

energiile artelor la cote superioare de expresie, întreg şi

parte asemenea, cu efecte devastatoare emoţional

pentru receptorul de meserie ori abia dedat la a înţelege

şi consuma faptele artei autentice; semn al conştien-

tizării că nu s-a făcut umbră degeaba în marginile

adevărului, frumosului şi binelui. Privirea în oglinda vie, acel efort destinat a practica ştiinţa descoperirii de

sine („Nosce te ipsum”), însoţită de judecata abstractă, metodă şi reflecţie asupra traseului biografic, astfel încât HORAŢIU DESPRE HORAŢIU să se impună ca o lucrare atotcuprinzătoare, unicat în fond şi formă; materia luminată – momente semnificative de la faza copilăriei la deplina consacrare, expunerea compozită, peste tot plutind starea de detaşare, benefică în exerciţiul confruntării „eului” cu „alter ego”; tratare în cheia glumei, a enunţului concis, cu alură proverbială, şarja amicală, autocritica, pamfletul, o lectură captivantă, încărcată de afecţiune. Departe de a-şi oficia cultul personalităţii, odată ce se declară a fi „un om obişnuit care încearcă să comunice cu lumea”, HORAŢIU MĂLĂELE îşi continuă discursul despre sine polisemantic, laolaltă text ( original, jurnal, cronică, proză, poezie, citate), iconografie (cu rudele apropiate, cu Nichita Stănescu, ş.a.), lucrări de artă plastică (în majoritate caricaturi, peisaje, plasate şi în colecţii particulare). În sinteză, din cuprins: amintiri despre familie, ascendenţa în Gorj; perioada şcolară şi preuniversitară ( se sesizează dirigintei dezinteresul - ?! – la orele de desen ş.a.), IATC ( cadre didactice, colegi – Maria Ploae, Dan Condurache, Gheorghe Dănilă, Romeo Pop, Gheorghe Radu..., diploma de licenţă cu 10 ( zece) – „hodoronc – tronc”; la „Casandra”, unde i-a întâlnit „mai vii ca niciodată, aşa cum erau”, pe Tavi Cotescu, dascălul de prim plan, Amza Pellea, Constantin Rauţchi, Gina Patrichi, Toma Caragiu, George Constantin; ( „Atunci mi-am dat seama că suntem carne muritoare, iar spectacolul de Teatru, această imensă efemeridă este, de fapt, unitatea ce măsoară viaţa”); la Teatrul „Tineretului” – Piatra Neamţ, „C.I.Nottara”, „L.S.Bulandra”, pretutindeni cu ambianţă, repertoriu – roluri de roluri, fişă de creaţie impresionantă, de actor şi regizor; portrete de interpreţi; turnee în ţară şi străinătate, ş.a. O carte, gen album, ce se opreşte la realizările din 2003, meritând să fie adusă la zi, necondiţionat, fiindcă nu mereu se produce „întâlnirea cu capodopera”, în vremuri în care inflaţia de tipărituri ocolite de valoare ambiţionează să concureze operele „trase” şi stocate pe aparatura I.T. Un best seller! BINOM

44

Civilizaţia Cuvântului

ANOTIMPUL POEZIEI cu EUGEN AXINTE

„Încercarea omenirii de a face, din Stat,

paradisul pe pământ a făcut ca întotdeauna

Statul să fie Iadul pe pământ.”

[ Friedrich Hölderlin ]

Încerc, iată, să-mi fac un pic de ordine, în vise şi în gânduri. Sunt năpădit

de stări greu de desluşit, venite, parcă, din neant. Neantul acela care m-a călăuzit în

visurile tinereţii nu mai există. Aşa m-am reîntâlnit cu Hőlderlin, nu cu muritorul,

ci cu celălalt Hőlderlin, romanticul dornic de o patrie a spiritului, dornic să

trăiască, în propria-i patrie, ca-n străvechea Eladă. Citindu-l, atunci, în primii ani ai

adolescenţei, visam şi eu la o patrie a mea, patria tuturor de fapt, patria celor care

visează întru iubire şi lumină. N-a fost să fie aşa! Ceea ce credeam atunci că sunt

visurile mele erau doar aspiraţii, deşertăciuni ale încrederii într-o lume mai bună, o

lume a libertăţii, aşa cum ne-a lăsat-o Creatorul. Acum, ceea ce credeam a fi măcar

patria mea istorică, pare, mai degrabă, o anexă a zeilor deşertăciunii. O lume în

care diversitatea şi ordinea Creaţiei sunt adunate în uniuni, în care munca şi creaţia

umană sunt cumpărate pe un talant. Aici a fost chemată şi patria mea istorică,

vândută pe un talant de cerşetorii neamului meu, un neam venit, la această

întemeiere istorică, din lumina Creaţiei. Da, este timpul să mă lepăd de istoria

acestei lumi, e timpul să-mi împlinesc visul tinereţii. Poate de aceea mi-a fost dat

acum să-mi amintesc una dintre tămăduitoarele cugetări hőlderliniene: „Când

visează omul e un zeu, când gândeşte, un cerşetor.” Iată de ce, sfânt popor

român, trebuie să te întorci în patria Luminii şi a Iubirii, în patria Poeziei. Acolo-ţi

stau rosturile, în visul tău ancestral, dăruit acestei lumi întru iubire. Popor

nemuritor, nu mai visa pentru cei care gândesc. Cei care gândesc, pentru a te

despuia de truda ta istorică, sunt cerşetorii neamului, iar cerşetorii nu ştiu să viseze,

ei ştiu doar să fure, până şi sufletul copiilor tăi. Numai visătorii mai pot salva

lumea aceasta din întunericul ce ni-l oferă cerşetorii. Sunt convins, Hőlderlin a fost

român!

45

Sorin BASANGEAC

Lăzile de zestre ale lui Siruni

Vartan Arachelian Foto: agentia.org

„Faptul că opinia publică românească este neinformată nu e de mirare, dar

că nici măcar comunitatea armeană, formată în majoritate din supravieţuitori ai

genocidului, nu ştia prea multe este un fapt inadmisibil”. Citatul din cartea lui

Vartan Arachelian, „Siruni. Odiseea unui proscris” (Editura „Niculescu”,

Bucureşti, 2011) se referă la un episod concret (operaţiunea „Nemesis”), dar poate

fi extrapolat la întregul conţinut şi la mesajele acestei cărţi. Din nefericire, nu sunt

deloc convins că această apariţie într-o editură specializată în carte de învăţătură, la

un preţ accesbil, cel al unui pachet de ţigarete „Carpaţi” fără filtru (dacă s-ar mai fi

fabricat!) – 9,81 lei (consider că detaliul este demn de semnalat, fiind tipărit, cum

n-am mai văzut de mult, pe copertă, încercând să sugereze că ţara ar fi reintrat în

normalitate?) – îl va face pe român (înclusiv „cetăţeanul român de origine

armeană”, citat, de data asta, din eroul cărţii), mai informat. Nu mă refer aici nici

la bogăţia – cantitate şi valoare – a informaţiilor, nici la scriitura care nu-ţi permite

să sari peste anumite pasaje (dacă ai face-o, autorul te obligă, prin reluări, să te

întorci din drum, multe capitole – cu cap, trunchi şi coadă – părând că ar fi epuizat

subiectul, pentru a afla mai apoi că, deşi crezi că ştii deja totul, nu ştii mai nimic.

E vorba doar despre tirajele din România încă departe de normalitate şi despre

distribuţia într-o ţară cu mai multe edituri decât librării (librării în care cartea

românească, indiferent de... origini), este sufocată de traducţii, care, se ştie (sau se

ştia), nu fac o literatură, nici măcar ştiinţifică. Eu mă număr printre norocoşii

setoşi de informare. La începutul toamnei 2008 (an în care un „căpitan jucător” al

„naţionalei” descoperea, în sfârşit, într-un spital, „un armean bun”) mi-a fost arătat,

46

în „casa de creaţie” de la Fundata a lui Nicolae Breban, manuscrisul unuia dintre

armenii „ne-buni” (sau de-a dreptul „nebun” , cum s-a declarat principala ţintă

vizată), şeful mai tânăr (în Comunitate şi la Uniunea Scriitorilor) al lui Vartan

Arachelian, Varujan Vosganian. Era „Cartea şoaptelor”, carte care avea să fie

tipărită în anul următor, când autorul se putea prezenta la lansare nu ca ministru

făcut (numit), ci ca un scriitor înnăscut. În martie 2010, când opul a fost prezentat

la Tîrgul Internaţional de Carte şi Muzică de la Braşov, Varujan credea că

delirez cînd i-am spus că ştiu cartea de pe când era ministru (ştiam foarte bine când

apăruse, găzduind o recenzie în revista „Astra”, cu puţin înainte de a fi desfiinţată

de un coleg de partid al lui Vosganian, cred, sper, fără nici o legătură cu

apartenenţa politică). Evoc această carte din două motive. Primul este faptul că deşi

eroii ei, supravieţuitori ai genocidului (după cum se vede, mai informaţi şi cu o mai

bună memorie decât cei din citatul de la care am pornit), sunt, în majoritate,

membri ai familiei autorului, „Cartea şoaptelor” nu este o cronică de familie, ci,

după cum autorul ne atrage atenţia, nu că ar fi fost nevoie, cartea unui veac, cel mai

îngrozitor prin densitatea şi amploarea ororilor. Nu am găsit o formulă mai

adecvată pentru a rezuma cele peste 250 de pagini ale volumului lui Vartan

Arachelian (inclusiv documentele din Addenda, care – mă joc – au valoarea

documentelor justificative anexate unui bilanţ prezentat... ministrului de finanţe). E

doar o coincidenţă – ba, mai degrabă, nu! – că ambii cronicari ai secolului XX sunt

romanahai (pentru un nevorbitor de armenească, cuvântul, prin care se

autodenumesc „minoritarii printre minoritari” din România devenită Mare, are o

sonoritate nobilă, în consonanţă cu vechimea şi nobleţea neamului, contopind

numele eroilor „Eneidei” – romanii – şi ai „Odysseei” – ahei sau achaioi!). Al

doilea motiv pentru care am evocat cartea lui Varujan Vosganian este o altă

coincidenţă, anul 2008, în care poetul Varujan Vosganian îi atrăgea atenţia

prozatorului Nicolae Breban cu manuscrisul unei epopei în proză (la lansarea de la

Braşov, unii confraţi l-au sfătuit pe autorul „Cărţii şoaptelor” să nu mai piardă

timpul cu poezia – poate doar pentru faptul că poeţii, deşi se pot lăuda că au cei

mai buni cititori, cu siguranţă, astăzi, au cei mai puţini cititori – şi să se dedice

exclusiv prozei), acelaşi an în care a început să se contureze proiectul cărţii lui

Siruni, cu siguranţă din „materiale de construcţie” acumulate în timp. În 2008,

Editura Biblioteca Bucureştilor publica, sub titlul „Munca unui savant armean

în România: Hagop Djololian Siruni” , un volum care inventaria şi rezuma cele

peste 1500 de dosare din „Fondul Siruni” aflat în depozitele Arhivelor Naţionale,

eruditul, format, precum Milescu Spătarul sau Dimitrie Cantemir, în inima

Bizanţului şi beneficiind (în tot răul e un bine!) de întâlnirea cu Nicolae Iorga, al

cărui emul a devenit (cu beneficii de ambele părţi, fie că vorbim doar despre doi

savanţi, fie că e vorba de două culturi), a fost prezentat, într-o „Introducere”, de

Vartan Arachelian. În acelaşi an, fără să fie avertizat, deci fără să-i fie oferită

posibilitatea unei replici, cum i se părea firesc gazetarului ales, în 1990, lider al

Asociaţiei Ziariştilor Români, autorul prezentării a fost muştruluit în publicaţia

„Ararat” pentru afirmaţiile sale referitoare la dispariţia a cinci cufere cu documente

pe care Siruni le lăsase în păstrare unuia dintre romanahai, la Curtea de Argeş,

47

pentru a le feri de bombardamentele anglo-americane şi care aveau să se piardă în

timpul „odiseei” prin Gulag, de un deceniu, a lui H. Dj. Siruni. Vartan Arachelian

ar fi avut replica, dar, dacă n-a fost să fie, şi-a extins cercetările de la Arhivele

Naţionale la cele ale Securităţii şi ale Siguranţei. Astfel s-a născut această carte,

care nu e una de aventuri homerice, care nu seamănă nici măcar cu „Odiseea

repovestită tineretului” de Traian Demetrescu, pe care, simt, tânărul Vartan o avea

în biblioteca familiei. Cartea, născută dintr-o scrisorică publicată într-un periodic,

nu epuizează subiectul şi, sper, va provoca alte cărţi, cu acelaşi autor sau nu. Nu

doresc să stârnesc interesul pentru lectura ei nici prin citate, nici prin repovestire

pentru tineretul de toate vârstele, dar voi face un sumar al titlurilor (care lipseşte la

sfârşitul cărţii), titluri incitante, dar nu mincinoase, titluri de ziarist profesionist (de

modă veche, adică adevărat), chiar dacă autorul este, de peste trei decenii, şi

membru al Uniunii Scriitorilor din România: „Puţină istorie recentă”, „Un om într-

un dicţionar”, „Armenii şi bolşevismul”, „Un erudit, un eminent orientalist”, „Era

odată un pământ al făgăduinţei”, „Dacă nu exista, trebuia inventat!”, „Savantul”,

„Căzuţi între două fronturi”, „Sub teroarea denunţurilor”, „Când un sfârşit devine

un nou început”, „Cenzura în plină libertate”, „Când trecutul e preludiul

viitorului”, „Istoria în actualitatea politică”, „Mulţumiri la vremuri de restrişte”,

„Vae victis!”, „Armenii şi turcii, împreună”, „După douăzeci de ani”, „Cine e

învingătorul?”, „Minţind în numele... adevărului”, „Poetul şi diavolul”, „Ortacii lui

Beri din Bucureşti”, „Pobeda”, „Cum e apa? Rece gheaţă!”, „Unde se află graniţa

dintre bine şi rău?”, „Din nou, cetăţeni de rang inferior?”, „Cine n-a fost cu noi e

împotriva noastră!”, „Epurarea”, Mulţi fug de noi în aceste zile”, „Unui câine nu-i

strică să aibă doi-trei purici”, „O altă Românie”, „America, America”, Securitatea

nu credea în Judecata de apoi”, „Realitatea excede legenda”, „Naţionalişti din

toată lumea, uniţi-vă!”, „Acţiunea Biblioteca”, „Războiul succesiunii: Securitatea

contra Bisericii”, „Supraveghere operativă”, „O dovadă ca o lovitură de teatru”,

„Cine a mai fost distribuit în acest simulacru de drept”, „Orice sfârşit poate fi un

nou început” (Ceea ce spuneam, ce sper). Revin la început, adică la motto: „Istoria

nu iartă şi, probabil, va veni o zi când va spune pe nume tot ce am trăit şi am

îndurat” (Siruni). Am afirmat, mai sus, că sunt un om norocos. Aşa cum din

întâmplare am aflat despre cartea lui Varujan Vosganian, tot din întâmplare, nu

intrând într-o librărie, am avut posibilitatea să citesc acest volum, pe care mi l-a

împrumutat unul dintre nu prea mulţii adepţi ai mişcării de rezistenţă prin cultură,

care, la rândul său, l-a primit, cu dedicaţie, de la autor. Norocul a fost dublu,

exemplarul pe care-l am în faţă având şi un al doilea „motto”, netipărit, ci scris şi

semnat cu pixul de Vartan Arachelian: „În amintirea tinereţii noastre, acest excurs

în lumea armenească, unde am coabitat eroi şi lichele”. Este momentul să remarc

corectitudinea lui Vartan Arachelian, în a cărui carte lichelele nu au naţionalitate,

nu aparţin numai celorlalţi. Autorul poate fi apreciat drept un alt armean bun

(punând, ca medicul, diagnosticul corect), rămânând şi un bun armean, ca şi un bun

român (atât de bun încît scrie despre ale Bucureştilor, nu Bucureştiului ca mulţi

dintre Mitici). Nu e puţin lucru, cel puţin pentru un trăitor într-un oraş în care s-au

tipărit şi se mai tipăresc publicaţii (subvenţionate!) în limbi ale minorităţilor. În

48

aceste oraşe cenzorii se recrutau, de regulă, dintre minoritari, cel puţin bilingvi.

Aceştia au supravieţuit şi unii chiar au prosperat în ultimele două decenii, în timp

ce mulţi dintre cei cenzuraţi au fost anatemizaţi pentru că au semnat într-un

„organ”, fiind deci asimilaţi activiştilor. Nu pot încheia înainte de a mărturisi, cu

un oftat, că nu am fost întru totul norocos. Strada braşoveană pe care am copilărit

şi mi-am trăit prima tinereţe, cea pe care se află palatul fost al prinţului Ştirbei,

seamănă cu acel Kiuciuk Paris constănţean, Piaţa Kiliei copilăriei (începută cu 15

ani mai devreme), a lui Vartan Arachelian, în ceea ce priveşte limbile materne

vorbite nu doar de la o casă la alta, ci chiar în aceeaşi casă. La un an de la moartea

lui Stalin, al cărui nume îl purta Braşovul pe atunci, când împlinisem trei ani, am

dobândit o cicatrice în bărbie, rămasă un mic semn particular, lovindu-mă de colţul

unei lăzi uriaşe – o văd, dar ochii copilului exagerează, de cam doi metri cubi – din

lemn masiv şi feronerie sănătoasă, o mostră a artei vechilor meşteşugari braşoveni.

Lada zăcea, înnegrită de vreme în curte, sub o scară ce ducea spre o terasă, fiind

abandonată de o familie de evrei care plecaseră spre statul abia constituit. Ani de

zile, nimeni n-a fost curios să o deschidă, până în ziua când au venit „organele”,

sesizate de nu se ştie cine (ghici cărei etnii îi aparţineau lichelele!?). Lada era plină

de aur (bijuteri, ceasuri)!!! Atunci mama şi-a amintit că, înainte de plecarea spre

Israel, a rugat-o pe servitoarea unguroaică a unei evreice să-i împrumute, ca între

buni vecini, doi morcovi şi i s-a răspuns că n-are, în uriaşele boxe din pivniţe

neaflându-se nimic comestibil, ci „doar aur”! N-am avut noroc: lada cu aur nu e un

subiect de carte precum cuferele cu documente, adevărate lăzi de zestre, ale lui

Siruni...

49

Claudiu MITAN

Rodnicie, în imagini

Fotograf la zece preşedinţi, volumul al treilea dintr-un interviu de un

cristian (editat de Casa de pariuri literare, în 2011), împreună cu cele care l-au

precedat – Cum ar arăta viaţa fără fotografie şi Sala oglinzilor – ne oferă

prilejul de a-l cunoaşte pe Ion Cucu în dubla-i calitate: de virtuoz fotograf al

scriitorilor români şi de inspirat povestitor- evocator.

Fotografului îi suntem datori cu recunoştinţa noastră, căci ne invită să

asistăm la agapa scriitorilor români, oferindu-ne imaginile lor în cele mai

importante momente şi ipostaze.

El îmbogăţeşte istoria literaturii române cu chipurile celor care, prin

operele lor, ne-au dăruit atâtea lumi imaginare, dar posibil reale, învăluite-n

frumuseţe şi mister, şi şi-au dorit atât de puţin: să-i însoţim în fascinanta lor

călătorie.

Pe chipurile scriitorilor imortalizaţi de Ion Cucu nu se văd broboanele de

sudoare care le încununează frunţile, nici tremurul mâinii care caută cu febrilitate

„cuvântul ce exprimă adevărul”.

Mulţumită artei lui, figurile lor par încadrate în lumina şi împăcarea celor

ce ştiu să se dăruiască şi să ne dăruiască revelaţia adevărului în frumos.

De altfel, artistul ne-a oferit şi O istorie literară a privirii, care a avut

parte de o binemeritată apreciere în lumea literelor, iar o istorie a literaturii române

fără imaginile celor care au făcut-o posibilă prin operele lor ar fi lipsită de

ingredientul care-i dă farmec şi savoare.

Aceste imagini ale scriitorilor l-au determinat pe tatăl artistului să

remarce: „Măi Neluţule, tată, scriitorii ăştia văd că sunt oameni ca şi noi.”

Într-adevăr, scriitorii ăştia, văzuţi de Ion Cucu, sunt oameni ca şi noi.

Despre povestitor, Cristian Cosma („un cristian”) scrie cu temei: „Avem

în Ion Cucu nu doar un martor, ci şi o voce. Povestea spusă a fotografiilor

întregeşte un tablou. Până la acest moment, creditat doar ca fotograf, Cucu avea

un rol de coloratură. De acum înainte, prin vocea din spatele fotografiei, acest loc

trebuie reconsiderat. Pentru simplul motiv că Ion Cucu e mai scriitor decât mulţi

dintre scriitorii care l-au văzut doar ca un personal auxiliar, care să ilustreze

istoria literară scrisă.”

Volumul Fotograf la zece preşedinţi este dedicat preşedinţilor Uniunii

Scriitorilor, pe care Ion Cucu i-a cunoscut şi fotografiat, fiecare portret fiind însoţit

de o inspirată şi sugestivă prezentare.

„Când spun putere, mă gândesc la Preşedintele Uniunii Scriitorilor”,

afirmă Ion Cucu, aceasta însemnând că n-a recunoscut şi n-a slujit altă putere,

decât pe cea a scriitorilor şi continuă: „Pentru ei, pentru preşedinţii mei aduc acest

omagiu fotografic şi nu numai. Am fost predat şi m-am predat de la un preşedinte

la altul, ca o ştafetă.” […] „Portretele lor, ca şi ale altor scriitori importanţi, aici

50

abia schiţate pentru viitoarea Istorie, stau mărturie că un fotograf a iubit

necondiţionat scriitorii români.”

Cei zece preşedinţi, portretizaţi fotografic şi literar, sunt, în ordine

cronologică: Mihai Beniuc, Demostene Botez, Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu,

George Macovescu, D.R.Popescu, Mircea Dinescu, Laurenţiu Ulici, Eugen

Uricariu şi, în prezent, Nicolae Manolescu.

Se cuvine să-i amintim, recunoscându-le meritele, câte au fost, căci sub

oblăduirea lor literatura română şi-a recunoscut şi apreciat valorile, cu mai mult

sau mai puţin discernământ.

De mai bine de cincizeci de ani, începând din 1958, când a realizat

primele fotografii cu Mihail Sadoveanu, şi până în stricta contemporaneitate, Ion

Cucu este însoţitorul discret şi afectuos al scriitorilor români, în peregrinările lor

prin viaţă şi literatură şi rodul acestei aventuri sentimentale îl constituie o

panoramă inedită şi insolită a literaturii române, în imagini şi în cuvinte.

Nu în ultimul rând, binemeritatele cuvinte de mulţumire şi preţuire

adresate lui Cristian Cosma pentru iniţiativa lăudabilă de a-l provoca pe Ion Cucu

la o spumoasă şi miezoasă confesiune, al cărei rod îl constituie această carte.

51

Diana Laura NOHIT

Cântec

Sprijinită în chitară

arunc cerul într-o coardă.

a rămas pământul, muşcă lacrimi

o zi se scutură...

Tu te aşterni într-o scoică

şi coarda te scrie.

Ochi

Zboară păsări, încătuşate

în ochi poartă apus...

Vânt umed coase noaptea

o pană-ţi cade-n palmă

şi cuvinte ţi se-aştern pe coală.

Colţul unei umbre cade

lumină calcă pe păsări

pe versul tău

pe ochiul tău.

52

Frunză

Se va rostogoli

o frunză

prin oraşul înghiţit de măşti

şi va-mpietri priviri

umbrindu-le

iar noi nicicând nu auzi-vom

ceasul stricat -

un ticăit, mecanizat, al inimii.

Diurnă

O, cântă, haos rătăcitor

Şi râd, şi ştiu unde mă duc.

În vara care râde în trufie

Cu soarele care-ngheaţă în cartierul mândru,

În ziua aceea-n care am rămas senin.

Oh, cad raze, şi tu cânţi cu râs haotic...

Tot ţie, de alţii, să te fac să uiţi.

O, cântă, haos rătăcitor

Că râd şi ştiu unde mă duc.

53

Virgil BORCAN

“JOCUL CU LIBERTATEA”

“Omul nu pierde niciodată tot! Întotdeauna îi rămâne credinţa!’’

Sunt apoftegme de o simplitate cvasi-folclorică ; şi totuşi nu aparţin unui

autor anonim, deşi Alexander Bibac, atât – puţin – cât îmi pot da seama, e de o

discreţie vecină cu smerenia. Cugetarea de mai sus aparţine unui personaj episodic

din romanul Jocul cu libertatea , poate cea mai plăcută surpriză epică pe care ne-a

făcut-o editura Kron-Art în anul care tocmai s-a încheiat.

Şi asta nu înseamnă că avem în faţă un text pseudo- sau preponderent

filozofic. Toate ingredientele naraţiunii clasice sunt prezente, povestea curge

convingător, dens, chiar dacă uneori lent şi serpentiform. E un roman al exilului

suedez ? O autoficţiune biografică ? O meta-istorie a timpului nostru, de dinainte

şi după Întâlnirea cu Ceauşescu (titlu de capitol) ?

Desigur. Dar nu e numai asta, şi nu e în primul rând asta. Bucla narativă –

ingenios decupată de cele două secvenţe ale accidentelor – ne poartă din sordidul

(ar zice Luca Piţu) blocoteţelor comuniste, prin prosperitatea maladivă a unui

Occident obosit (‟‟Zarva se potolea încet, încet, spre ora patru după amiază, când

din garaje şi parcări se auzea un concert de portiere trântite, pe cînd şirurile de

maşini făceau cale întoarsă, grele de mărfuri şi feţe satisfăcute(...). Urma o nouă

săptămînă de birou şi televizor.‟‟) şi iar înapoi, într-o patrie care nu se (mai)

regăseşte. Realitatea se coagulează treptat, până în cele mai fine detalii exterioare

sau psihologice; nu întâmplător focalizarea e internă. Din loc în loc, cîte un zoom

descriptiv de mare sugestie plastică îţi dă răgazul să respiri: episodul cu fiola de

Mialgin din compartimentul de tren sau scabroasa şi totuşi suava partidă de sex cu

tânăra care spală rufe în faţa blocului - sunt doar două din multele posibile

exemple.

Rămâne, ar zice Proust, ‟‟edificiul imens al amintirii‟‟. În acest sens, pactul

implicit de lectură din titlu devine impenetrabil, întrucât în ‟‟jocul cu libertatea‟‟

nu câştigă nici individul, nici suma socială a indivizilor, ci destinul supra-istoric.

Alexander Bibac tranşează, fără ca probabil s-o ştie sau să şi-o fi propus,

înveninata dezbatere din anii ‟90 cu privire la ‟‟literatura de sertar‟‟. Etimologic

vorbind, el nu e, desigur, un martir. Dar devine, la finalul scriiturii, un

mărturisitor.

Şi mărturia lui e adevărată.

54

Lupta pentru putere naşte monştri

Virgil Trofin, prieten sau rival?...

1974. Inceput de primăvară timpurie. Sunt de serviciu la Cabinetul Şefului.

Care de câteva zile stă gol, fără autoritatea locală. Ordinul de schimbare a venit

brusc. Prin telefonul guvernamental. În următoarele zile va urma o schimbare la

vârf. Primul secretar va pleca la Ilfov şi, în locul lui, va veni la Braşov, o persoană

charismatică.

Ne-am dat de ceasul morţii să aflăm cine, dar secretul operaţiunii era

perfect. În aceste circumstanţe, uşa cabinetului se deschidea brusc şi un individ

mătăhălos, insensibil, cu un aer de ins interesat îşi făcea apariţia... şeful informării

de partid.

- Ce se aude, a venit Primul? Ştiţi cine este, perora el, pe unde

aşazis discrete?

- N-a venit şi nu ştim cine este...

- N-a venit, adăugă el, dar când vine? Am ceva urgent de

informat.

Am dat din umeri nedumerit. Venirea unui „boss” nou în parohie prefigura,

poate, unele schimbări. Şi era de bonton să te dai util, de la început. Vroiam să zic:

„Dumnezeu ştie”, dar invocarea Celui de Sus nu cred că dădea bine.

55

Agasat de individ, care se „reproducea” din oră în oră, m-am adresat altui

şef, Şeful de Cabinet, fiindcă aşa este pe la noi - toţi sunt şefi.

- Invită-l, te rog, aici şi spune-i că este chemat de Prim. Fără

alte explicaţii.

Am pus mâna pe telefon şi l-am convocat la Cabinet.

- Te cheamă Primul, i-am spus. Şi am închis.

Individul a apărut instantaneu şi i-am făcut semn să intre. A deschis, cu

mare atenţie, uşa masivă de stejar şi a intrat în cabinet, pe jumătate plecat. Pe

scaunul primului secretar se afla un individ care citea ziarul şi căruia nu i se

desluşea chipul. Informatorul i s-a adresat ceremonios, cu emoţie în glas, încercând

să pară cât mai umil:

- Să trăiţi tovarăşe prim secretar, bine aţi venit!

Niciun răspuns. Individul descumpănit, urmărind mişcarea ziarului, repetă

cu glasul stins:

- Să trăiţi tovarăşe... Dar, se opri brusc

Ziarul începu să coboare şi un glas infundat, cunoscut, îi strigă cu năduf:

- Hai sictir! Păcăleală de 1 aprilie.

Individul realiză instantaneu că era, într-adevăr 1 aprilie, iar glasul oficial

aparţinea, de fapt, şefului de cabinet.

În acel moment, telefonul de la poartă mă informa că noul prim secretar

urcă scările. L-am anunţat pe şeful de cabinet care, extrem de rapid se

metamorfoză în gazdă şi ieşi în întâmpinare, conducându-l la birou pe noul nostru

şef. Privindu-l din profil, nu mică mi-a fost mirarea recunoscându-l în persoană pe

Virgil Trofin, unul dintre liderii partidului, aşa cum acesta apărea din pozele

oficiale ale membrilor Biroului Politic.

Noua numire se înscria, în mod nemijlocit, în tiparul recentelor evoluţii de

pe scena politică românească. După vizitele istorice în Coreea de Nord şi în China,

Ceauşescu a acceptat sugestiile unora dintre colaboratorii săi referitoare la unele

schimbări ale calendarului politic intern, bazate pe creşterea puterii personale,

avansarea în ierarhia puterii a Elenei, înlocuirea treptată a vechilor membri din

conducere cu aspiraţii neortodoxe...

La baza întregii evoluţii, stătea de fapt o veche teorie ancestrală, resuscitată

de intriganţii din sferele puterii – teoria sacului cu şoareci. Cu cât sacul puterii

rămâne nemişcat, cu atât există pericolul ca şobolanii să roadă sacul şi să pună in

pericol toată structura. Aşa că „ţarul Nicolae” s-a hotărât să o rupă cu trecutul şi să

facă curăţenie în această ierarhie. Primul ministru Maurer, eminenţa cenuşie a

regimului, şi-a pierdut postul şi puterea odată cu ascensiunea fulminantă a Elenei

în cercul restrâns al deciziilor, iar vechii aliaţi, folosiţi în ascensiunea pe scara

puterii drept unelte contra eventualilor rivali, posturile de decizie.

Printre primii, pe această listă, se afla Virgil Trofin. Activitatea sa

îndelungată în rândurile mişcării de tineret contribuise la creşterea influenţei sale

politice. Mulţi dintre actualii lideri fuseseră încorporaţi sau avansaţi în funcţii, cu

sprijinul organizaţiilor de tineret. În plus, la urechile puterii ajungeau zvonuri

mocnite de nesupunere şi critici acide referitor la ultimele decizii, menite să

56

lanseze pe scena politică românească, cultul personalităţii, în fapt o întărire a

puterii personale în dauna clasei politice, provenind din aceste cercuri.

Pe baza teoriei sacului cu şoareci, odată cu primele numiri pe funcţii a fost

lansată cu succes teoria „progresistă” a rotaţiei cadrelor, scopul nemijlocit al

acesteia fiind justificat de teoreticienii partidului prin necesitatea creşterii eficienţei

actului de conducere la nivel local şi naţional.

În aceste condiţii, instalarea noului lider la Braşov dădea apă la moară

teoriilor conspiraţioniste. Mulţi se întrebau: Virgil Trofin este aliatul lui Nicolae,

sau un potenţial rival? Numai trecerea timpului - spuneau unii, putea să ofere un

răspuns clar la această întrebare.

În actuala vânzoleală organizatorică fiecare dintre participanţi încerca să se

vândă cât mai bine. Mulţi dintre noi se afişau cu diferite lucrări urgente, dorind cu

orice preţ să intre în graţiile noii conduceri.

În calitate de Şef al protocolului (eram şi eu şef), nu puteam să mă laud cu o

poziţie prea comodă. Postul fusese înfiinţat prin anii 60, dat fiind numărul mare de

delegaţii străine care vizitau Braşovul. Un post similar exista doar la Constanţa.

Pentru ca funcţionarul să fie plătit, postul fusese încadrat în bugetul organizaţiei

judeţene de partid. Şi aici intervenea paradoxul. Titularul postului nu era obligat să

facă muncă de partid propriu-zisă, nu mergea în organizaţii, nu avea răspunderi în

teritoriu. Era direct subordonat al câtorva instituţii: Secţiei Relaţii Externe a

partidului, Protocolului de Stat şi, prin schemă, primului secretar.

Răspunderea era imensă. Orice greşeală putea avea implicaţii directe cu

rezonanţe la vârful piramidei organizatorice. Implicaţii pe care le-am simţit şi eu pe

propria-mi piele. Luând în consideraţie vânzoleala din acele zile, am decis să-mi

văd de treabă fără să mă afişez în faţa noului titular, informându-l doar, prin note,

despre delegaţiile aflate în vizită în judeţ.

Aşa au trecut două săptămâni. O notă telefonică de ultimă oră ne informa că

peste căteva zile delegaţiile străine (peste 70), care au luat parte la Sesiunea

Uniunii Internaţionale Interparlamentare vor vizita Braşovul, în program figurând

primirea delegaţiei, dat fiind numărul mare (200 persoane), în holul Hotelului

Carpaţi (astăzi ARO Palace), de către preşedintele Consiliului Judeţean şi un dejun

oficial oferit de acesta la unul dintre localurile din municipiul Braşov. Nota în

cauză a fost înaintată spre executare Primăriei Braşov. Primar al Braşovului era, la

acea dată, Constantin Cârţână, unul dintre colaboratorii fideli ai primului secretar

de la tineret, Virgil Trofin, cu ceva timp în urmă. Cârţână impresiona prin

pragmatism. Era atras, întotdeauna de partea pozitivă a lucrurilor, aborda calm

problemele cele mai spinoase şi era mereu zâmbitor şi persuasiv. Am analizat

împreună cu el nota venită de la Bucureşti şi primarul mi s-a adresat:

- Lucrurile sunt clare. La ce local vom oferi dejunul oficial?

- Decizia ne aparţine, dar, după părerea mea ar fi bine să-l

convocăm pe directorul ONT Braşov şi, împreună, să ne deplasăm în teren pentru a

avansa o propunere finală.

Zis şi făcut. Prima noastră ţintă a fost hotelul „Carpaţi” (astăzi ARO) şi am

luat la rând sălile restaurantului. Prima surpriză. Deşi era doar ora 11,00 a.m. trei

57

funcţionari superiori ai primăriei se cinsteau în incinta braseriei. Diplomat, Cârţână

s-a făcut că plouă. A zâmbit, puţin amar... Ne-am continuat periplul prin sălile

relativ populate, la acea oră, cu clienţi cunoscuţi din aria locală. La Berăria de la

subsol, un local amenajat special pentru turiştii obişnuiţi, fără prea multă dare de

mână, la o masă centrală, slab luminată, tronau alţi trei funcţionari de la primărie,

care la vederea primarului s-au ridicat în picioare, total surprinşi. Mucalit, Cârţână

s-a oprit în loc şi cu o voce gravă, mirată, ni s-a adresat:

- Spuneţi-mi, oameni buni, între timp Primăria şi-a schimbat sediul şi eu nu

am fost informat?...

Fără să aştepte un răspuns, pe acest fond de bună dispoziţie vizita noastră a

continuat, hotărându-ne, în final, să ne orientăm către sala mare de la etaj a

restaurantului „Cerbul Carpatin”, care putea adăposti, lejer, cei două sute de

participanţi.

Organizatorul acţiunii, Ministerul Afacerilor Externe, a desemnat o persoană

din conducere să supervizeze deplasarea la Braşov, oaspeţii au fost primiţi cum se

cuvine în holul hotelului „Carpaţi”, cu alocuţiuni de bun venit, traduse în limba

franceză, limba de lucru a manifestării. Din grabă, sau poate din comoditate,

nimeni nu a luat in calcul faptul că liderii prezenţi, preşedintele judeţului şi şeful

Delegaţiei, un deputat italian, erau împreună cu soţiile. Pe traseul vizitei,

beneficiind de o maşină mică separată, soţiile aveau nevoie de un translator. În

aceste condiţii, s-a produs întâlnirea mea cu prima tovarăşă a Judeţului, ocupându-

mi în maşină postul de translator de vreme rea, sau de „tranzistor oficial”, potrivit

afirmaţiei unui coleg glumeţ.

În vânzoleala generală, desfăşurată într-o atmosferă caldă, prietenească, aşa

cum transmitea mass-media vremii, am ajuns în curând translator la masa şefilor,

făcând un slalom neprevăzut, de care nu credeam, în condiţii normale, că aş fi fost

în stare. De... cursa cu obstacole.

La finalul acţiunii, încheiate într-un cadru de bună dispoziţie, am făcut

cunostinţă cu noul meu şef care, mirat că nu mă îmbarc în autocarele delegaţiei a

aflat că fac parte din ograda proprie.

Din acel moment, am avut permanent deschisă uşa şefului fără să mă anunţ

şi fără să fac antecameră, constatând un obicei surprinzător pentru politicienii

acelor timpuri. La intrarea în cabinet, primul secretar se ridica din fotoliu, ocolea

biroul şi te întâmpina cu prietenie, strângându-ţi mâna. Acest lucru se întâmpla

nonstop, chiar dacă intram de mai multe ori pe parcursul zilei. Era un mod simplist

de a-ţi atrage atenţia că eşti la datorie. Acest lucru se întâmpla, de altfel curent,

pentru orice vizitator care intra în biroul său. De cele mai multe ori, vizitatorul

constata prezenţa pe masă a unui pachet de ţigări „Snagov”, pe care demnitarul le

consuma cu o plăcere înrăită, ori de câte ori avea ocazia şi în prezenţa tuturor

delegaţiilor străine.

Se apropiau sărbătorile dedicate muncii, ziua de 1 Mai. Conform tradiţiei,

în acea zi de sărbătoare se organiza la Braşov, ca pretutindeni în ţară, o

manifestaţie populară. Premergător, conducerii de partid şi de stat îi erau adresate

mesaje de felicitări cu urări dintre cele mai năstruşnice, confecţionate de

58

propagandiştii de profesie ai partidului. Interesat să aflu de unde bate vântul, în

noile condiţii generate de venirea lui Trofin în provincie, m-am adresat unui

cunoscut de la Centru care era la curent cu ultimele evoluţii şi cunoaştea noul trend

în materie de mesaje. El mi-a spus un lucru care m-a copleşit. Secţia de propagandă

a partidului decisese ca mesajele să fie adresate direct lui Nicolae Ceauşescu

identificat cu conducerea centrală şi, de astă dată, Elenei Ceauşescu, nou

promovată în Comitetul Politic Executiv (care înlocuia vechiul Birou Politic).

Virgil Trofin îşi păstra locul în noul Comitet, dar pe o poziţie vădit inferioară.

Înarmat cu cele două mesaje le-am depus pe masa Primului, care nu a

întârziat să mă convoace. După protocolul uzual de primire, am fost gratulat cu un

perdaf dintre cele mai consistente şi mai operante:

- Tovarăşe, cred că faci o confuzie. De când mă ştiu, mesajele au fost

adresate conducerii de partid şi de stat şi nu unor conducători vremelnici, chiar

dacă aceştia se bucură de o mare încredere.

Trofin a şters cu creionul roşu numele lui Ceauşescu, înlocuindu-l cu

Comitetul Politic Executiv, a reţinut felicitarea adresată Elenei pe care a

direcţionat-o către coş (coşul de hârtii) şi l-a convocat pe şeful secţiei de

propagandă să confecţioneze un nou şi mobilizator mesaj adresat direct conducerii

de partid şi de stat. Quod erat demonstrandum!

Valeriu Iordan POPESCU

Fiul Ploii, fragment dintr-un roman trăit, volum aflat în

pregătire la Casa de Editură şi Impresariat „Euro-Asia”)

59

Mihai MILCA

Excelenţa filosofică

Într-o epocă în care supraabundenţa mesajelor mediatice a devenit

deconcertantă în cel mai înalt grad, invocarea obstinată a unor riguroase criterii de

valorizare a impactului ideilor asupra intelectului uman şi universului existenţial al

oamenilor, precum şi a necesităţii recursului la metodă înaintea intuiţiilor confuze,

prejudecăţilor snoabe şi surogatelor de doctrine şi paradigme, poate părea o

întreprindere fastidioasă. Şi dacă nu neapărat o operaţiune plicticoasă şi desuetă,

cel puţin una superfluă, sortită eşecului.

Cercetarea filosofică autentică este cel mai adesea substituită de mixajul

unor enunţuri extrase din opere suverane, dar marginalizate şi sisteme de gândire

mumificate între care relaţiile de comunicare organică sunt înlocuite cu false

identificări şi asociaţii aleatoare de semnificaţii. Eseul filosofic este la rândul său

împins într-un con de umbră de discursul monologal, vădind suficienţă de sine,

inadecvare la obiect, imponderabilitate, inactualitate. În acest peisaj dezolant care

s-a înstăpânit sufocant şi în cultura românească a deceniilor din urmă, o carte

precum „Gulagul lui Socrate”, pe care Grigore Traian Pop o lansează ca

provocare, de natură să ameninţe reflexele inerţiale şi comodităţile intelectuale ale

celor mai mulţi dintre noi, are darul de a stârni în primul rând un salutar frison,

incitând la reflecţie neconstrânsă asupra poncifelor, clişeelor şi capcanelor ce

pândesc cu perfidie spiritul critic urbi et orbi.

Autor polivalent şi deloc înfeudat convenţionalelor delimitări între

consacratele genuri de scriitură, Grigore Traian Pop este cunoscut de către cititorii

avizaţi ca un exeget de texte filosofice care aliază acribia recuperatoare cu

predilecţia către paradox, sentenţiozitatea cu sfidarea cinică a certitudinilor

convenţionale, mărturie în această privinţă stând volumele sale de tinereţe şi

maturitate „Publicistica filosofică românească”, 2 volume (1979 şi 1983); „Titu

Maiorescu: Prelegeri de filosofie”, lucrare elaborată în colaborare cu Alexandru

Surdu (1980); „Lecturi filosofice” (1991), „Mircea Eliade şi Nobelul interzis”

(1988), „Cărţile nescrise” (2010).

Nerezistând tentaţiei întâlnirii cu istoria, Grigore Traian Pop a

redimensionat cadrul de înţelegere a fenomenelor ideologico-politice din perioada

interbelică din România prin monumentala sa analiză consacrată extremei drepte

naţionaliste „Mişcarea legionară. Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului”,

pentru ca apoi să se exercite ludic pe teritoriul ficţiunii epice, „Şarpele care-şi

înghite coada” (2004); „Pocher şi ringespiel” (2006); „Eu, Toma evreul”

(2008); „Asasinul lui Kierkegaard” (2009).

„Gulagul lui Socrate” reuneşte un număr de şapte eseuri filosofico-

literare, în care obsesiile intelectuale şi temele recurente ale scrierilor de până acum

ale autorului nostru se hipostaziază într-o nouă alcătuire sau nou avatar: „Creanga

de aur” şi duhul masonic, Tristeţea postumă a mandarinului valah, Solitudinea –

60

ipostaza şi nutrimentul capodoperei, Romanul romanelor de sertar, Romane ale

periferiei imperiale, Neotroţkism şi antiromânism, Gulagul lui Socrate.

Nu este vorba, în cazul lui Grigore Traian Pop, de a repoziţiona anumite

valori sau de a acredita anumite ierarhizări a posteriori, scoţând personalităţi şi

cărţi din universul lor real de semnificaţii pentru a le suspenda în vid. El decodifică

sintagme şi conotaţii îndelung ocultate, restituind binomului om-operă demnitatea

şi solidaritatea sa intrinsecă, integralitatea şi deplinătatea sine qua non.

Iar Gulagul lui Socrate este reversul unei etern dezirabile cetăţi a

fericirii, întemeiate însă pe constrângere, pe rigori şi aprehensiuni colectiviste, cum

subliniază pe bună dreptate autorul: „În ficţiunea dialogului platonician, cetatea sa

este un veritabil gulag al aristocraţiei intolerante”, o „utopie închipuită cu totul în

afara organicităţii sociale şi politice”, „imaginea, mai mult sau mai puţin coerentă,

a unei utopii politice, a gulagului din toate timpurile.”

61

62

(1998)

63

Citate din Realitate

„Orb pentru viitor”

Paradoxală – dacă nu de-a dreptul inutilă – stăruinţa prin care cărturarii

din spaţiul carpato-danubiano-pontic, istoricii croiţi pe „materia” veche, arheologii,

deopotrivă, încearcă să argumenteze, demonstreze şi să înnobileze starea de spirit a

contemporanilor noştri de a nu-şi uita şi clama originile, mergând până la ideea

existenţei suficientelor dovezi de protocronism, însăşi o epopee cu asemenea

subiect cum s-a impus lumii Iliada lui Homer, cu Paris protagonist – demolator al

Cetăţii Troia. Efortul păleşte în faţa experienţei de globalizare, cu intenţia clară de

a se face uitată identitatea unei comunităţi, de către cei ce îşi asumă (ne)condiţionat

realitatea ca rezultat anormal al „accelerării istoriei”.

Probabil, în principal, „vina” aparţine migraţiei exagerate, nu atât din

necesitatea cunoaşterii altor locuri de pe mapamond, cât a speranţei convieţuirii, a

împlinirii individuale, personalizate, „într-o lume mai bună”, organizată superior,

social şi economic.

Fapt – aşezat sub semnul moralităţii în latura ei esenţială de către marele –

şi la propriu şi la figurat – Profesor, al tuturor celor ce şi-au iubit ţara precum s-a

întâmplat (şi) în România, Nicolae Iorga, care considera părăsirea ţării,

schimbarea cu alta, drept o faptă nedemnă, comparând-o cu lăsarea mamei

„pentru o femeie mai chipoasă”. Contextual, generalizând, nu altfel glosa

pictorul Eugen Drăguţescu, autoexilat în Cetatea Romei: „Cine fuge de tradiţie,

se împiedică în prezent şi riscă să rămână orb pentru viitor” (cf. autografului

confratern dedicat regizorului Geo Şaizescu).

„Neamurile migrează, dar culturile rămân”

„Târguri” şi „târgoveţi” de varii soiuri şi în spaţiul atât de extins ca

suprafaţă, dar pe ici- pe colo, în punctele esenţiale, restrâns dacă este să privim faţa

adevărată a realităţii – iniţiative derivate din competenţă, receptare bizuită pe gust,

gest calitativ, superioare.

„Inteligenţii”( „buni” şi „răi”) se disting pretutindeni şi dintotdeauna de „proşti” (

exclusiv, „răi”!) - afirma odinioară un mentor al culturii scrise naţionale ( de

aminitit, doar, mensualul „Viaţa Românească”), Garabet Ibrăileanu. Se vorbeşte

astăzi, cu emfază ori obedienţă, despre elite şi restul populaţiei, uitându-se ori, pur

şi simplu, omiţându-se, adeseori deliberat, esenţialul, faptul pentru care cărturarii

noştri la vârf nu au trăit degeaba, cazul prozatorului Mihail Sadoveanu, cel care

64

atrăgea luarea-aminte: „Numai intensificarea culturii poate grăbi progresul în

toate domeniile”.

Se lasă, cu deosebire la noi, în contemporaneitatea imediată, la latitudinea

„proştilor” cu ifose de „inteligenţi” să aibă iniţiative, să facă şi să desfacă

activitatea cultural-artistică, să cheltuie anapoda fonduri pe proiecte cu bătaie

scurtă în timp, alături de ideea progresului, ucigând din „faşă” speranţa de „viaţă

spirituală” pozitivă, în măsură a edifica „istoria”, după aserţiunea lui Vasile

Pârvan, profund cercetător vizionar al acesteia: „Neamurile migrează, dar

culturile rămân”...

V.B.

65

Constantin STANA

PREZENTUL VEŞNIC

Rânduri din "Emigrantul"

Emigraţia este ceva ce nu se înţelege decât prin trăire. Este un amalgam

de material, de moral, de sentimente, de resentimente, care naşte emigrantul.

Emigrantul este actorul care îşi joacă rolul pe scena vieţii. Întotdeauna

departe. Departe de sufletul facerii sale pe Pământ, departe de tot ce îi este

aproape, întotdeauna aproape sau inclus de depărtare. Depărtare care - greu de

înţeles - îl aproprie şi îl îndepărtează. Îl îndepărtează de omul din el şi îl aproprie

de actorul din el.

Emigrantul este actorul care este nevoit să-şi ia în serios rolul. Dacă nu,

piere. Este actorul pe care rolul îl poate doborâ.

Din nisipurile mişcătoare în care mă afundam din ce în ce mai mult în

emigraţie, am vrut să scap.

Şi unde să-mi regăsesc scăparea? Acasă. La cei dragi. Şi unde am ajuns?

După patru ani printre cei de acasă, mi-am dat seama că de fapt am ajuns

într-un hârdău. Şi că, încet, dar sigur, mă afund. Printre cei dragi. Care mă

cunoşteau. Şi care mă şi susțineau: afundă-te cât mai adânc, Constantine, ne pare

rău, ce să îi faci? E greu, E criză...

Şi nu numai unul, şi nu numai familia, toţi.

M-am întors la nenorocita amintire de plăcere că nisipurile mişcătoare

erau binefăcătoare. Şi ele au acelaşi sfârşit: ceremonia. Dar până acolo îţi mai

ofereau o brumă de speranță...

Patru ani să-mi caut muncă! Mie. Numai mie. Acasă, printre ai mei,

printre cei dragi... Cei ce mă counoşteau odată...

Respectă şi vei fi respectat nu mai merge. În contemporaneitatea

românească. Respectă-te şi vei fi respectat! Asta merge. Fii orice, fă orice, zii

orice, nu conteaza ce, impuneţi respectul şi obligă-i să fii respectat.

66

Pariurile României

Pariul cu libertatea

Definită în fel şi chip, libertatea s-a dovedit a fi, dintotdeauna, sursa de

exprimare a individului sau a grupului în societate, „ o problemă de adevăr,

dreptate şi umanism” (V.E. Maşek), de responsabilitate, demnitate, (in)toleranţă,

de conştiinţă în ultima instanţă. Este, de altfel, şi cel mai prezent cuvânt în

discursurile inspirate din demersul societăţii contemporane, deşi – se simte tot mai

vizibil – s-a ajuns la folosirea lui abuzivă, lipsită de conţinut, fie la nivelul

„puterii”, fie clamată în celelalte segmente ale vieţii publice.

Traversând integral perioada aşa-zis dominată de binefacerile ideologiei,

de la abdicarea Monarhiei (30.12.1947) la crucificarea dictaturii comuniste

(22.12.1989), precum şi peste două decenii de „epocă” a dezrobirii spirituale şi

materiale, conceptul de libertate s-a propagat plurivalent, între teorie şi practică

rămânând aceeaşi adâncă prăpastie până la atingerea normalităţii (oare, o simplă

utopie?!), având de meditat (şi acţionat) la avertizarea - aforism, aparţinând

filozofului K.Lichtenberg, contemporan al martirului întru libertate (1874)

ardeleanul răsculat, Horea: „Ne dăm bine seama de adevărata libertate şi de

adevăratul mod de a ne folosi de ea atunci când avem de-a face cu reaua ei

întrebuinţare”.

Lecţia blamabilă a prezentului, derulat politic, despre trăirea în libertate –

fiindcă suntem liberi, nu-i aşa ?! – o primim, în fond cu aceeaşi ură, ca şi pe aceea

din vremea „revoluţionarilor de profesie”, pe când eram conduşi în curat stil nord-

coreean. Cu sentimentul că s-au dezlegat vămile libertăţii, se cunoaşte, acum,

partea goală a paharului din care ar fi urmat să se soarbă licoarea fericirii:

Libertinaj în comportament – soldat cu acte de violenţă; corupţie în administraţia la

vârf, prezentată ca fiind o faţetă a normalităţii; promovarea în locul elitelor

(specialişti) – pe principiul „prieteni – cunoştinţe – relaţii” – a purtătorilor de

diplome contrafăcute şi doctorate cumpărate; acumularea de averi sfidătoare, prin

fentarea reglementărilor în sectorul materiilor prime, companiilor, imobiliar;

derapajul bursei locurilor de muncă, influenţând în mod determinant migraţia

valorilor către alte zări, în ţări cu un potenţial permeabil muncii competitive;

incompatibilitatea serviciilor; impunerea de salarii şi pensii „nesimţite”; eludarea

obligaţiilor fiscale; manipularea – prin mijloacele mass media; imitaţia servilă a

modelelor şi modelor venite dinspre aiurea şi a kitsch-ului în artă şi cultură;

cultivarea deşănţată a populismului ieftin, de bravadă; promovarea inflaţiei sociale

prin partide, uniuni, societăţi, asociaţii, „alianţe”, etc, predominând distructiv

„apartenenţa politică”, de unde şi ideea potrivit căreia „cine nu e cu noi, e

împotriva noastră” (vorba lui Stalin) îndreptată persuasiv împotriva opoziţei de tot

felul, chiar dacă opiniile, soluţiile sau ideile unei anumite fracţiuni sau facţiuni ar fi

67

benefice politicii interesului naţional... Câte şi mai câte, explicate, invariabil, ca

fiind efectele „crizei” (care la noi se perpetuează de douăzeci şi ceva de ani, cu o

tranziţie continuă către...?!...)

Apropo de lupta deschisă pentru impunerea „voinţei politice”; de amintit,

în context, concluzia gânditorului german: „Supremul grad de libertate politică

este foarte aproape de despotism”, lait motiv care apare delirant prin acţiunile

actualei clase politice, care denunţând dictatura şi cultul personalităţii instaurează

domnia fraudei şi a imposturii, drept eventuale remedii. De aici, lipseşte un singur

pas – posibil; reacţia populaţiei adusă la disperare, cum s-a văzut şi în reacţia prin

care s-a prăbuşit regimul totalitar! Norocul nostru că „în mitul Pandorei rămâne

speranţa ca un ultim demers uman, cel mai adânc” ( mesajul testamentar al

filozofului C.Noica, retras pe vecie la Păltiniş”).

B.I.V.

68

DUDE

Carmen GHEORGHE

Porecla: Micul Trianon1

Dacă aş fi câinele vagabond cu aer de vecin terorizat de nevasta ţoapă,

nelipsit din orice peisaj, cartier, străduţă, colţ de bloc, maidan, alee, bulevard şi

intrare în alimentara- mi-aş pune aceeaşi întrebare, La ce dracu mai caută aştia

aici mărirea? Decăderea şi-o pot înghiţi singuri, în doze mari sau mici, n-ar trebui

să se aştearnă kilometri ca să se înece cu o iluzie. Şi nici nu aduc nimic, un cotlet,

un aspic, atâta mângiere îmi face greaţă, cuţu în sus, cuţu în jos, mai bine de

caprele alea, că pasc în piscină câte două, aurii de la coarnele date pe spate, până

la ugerele sidefii. Şi ar trebui să nu culeagă din snopurile de mentă sălbatică

înflorită mov pal în canicula sfârşitului de zi şi nici să adulmece mirosul dulce, de

căldură topită între buruieni şi foşnet prăfuit de iarbă uscată. Omul ăla de la

fereastra ambulatorului ştie, aşa cum se uită el în maieu, la noi, că bacilul pitulat

înhaţă. Şi ce hingher sinistru sau chiar diabolic a instalat în pavilionul slugilor

spitalul cu tuberculoşi? Nu trebuia să fie acolo uzina vie, cazanele cu fierturi

gustoase pentru vieţuitoare- oameni şi animale? Caii Domniţei care galopa, zic

dulăii maturi, peste terasele fără balustrade?

În seara toridă palatul zace trist drept în sus. Nici nu vreau să mai consult

materiale, informaţii şi ziceri ale vremurilor, balaurii actuali au vomitat demult

peste el. Privind în sus- cade peste tine. Dând ocol- te sufocă abundenţa de detalii

inutile. Cred că suntem conştienţi că nu mai e nici o şansă, reabilitarea e imposibil

de prins în mintea cuiva şi de adus peste aceste ziduri de neasistat social. Nici o

1 A se vedea Palatul ”Micul Trianon” (Cantacuzino), în ruină, din Floreşti, jud.

Prahova.

69

Europă, cu toate fondurile ei comunitare cu tot, nu ar vărsa vreun cent în aceste

grădini compromise iremediabil de vieţuitoarele animale şi umane, în acelaşi timp.

Nici chiar legenda Nababublui, a nemţilor combinaţi cu comunişti şi sabotaţi greţos

de ruşii cu ciubote nu mai face deliciul nimănui. De ce nu ar prefera călătorul cu

gândul nesperiat de profilul coloanelor pe cerul siniliu să înghită pe nemestecate

aceeaşi imagine direct din caserola pariziană a grădinilor, mai mult decât celebre,

din marginea Parisului? Prelevarea de probe ar fi, da, mai realistă, de aşezat pe

raftul cu proiecte, some day...Respectiv catarge lunguieţe de corăbii pierdute, vâsle

reciclate şi buşteni de pe Bistriţa, cântată de plutaşi ar putea, în loc de macaralele

perene ale Sagradei, să oprească momentul între cer şi pământ. Căci e prea mult.

Casele năpădite până în curtea domeniului şi terasele părăginite peste arboretul

dendrologic de-a dreptul, femeia cu scaunul adus la intrare, să vadă spectacolul

celor care plâng pe furiş pentru această ţară fericită în abrutizarea ei, cealaltă, cu tot

cu copil, care îşi aduce şi seminţele aferente lângă cealaltă, să tragă o bârfă pe nas,

de ajuns până a doua zi.

Pe o laterală, italianul face poze cu o fată. Pare ceva profesonist după

lungimea cozilor pe care stau căţărate aparatele complicate de timp şi spaţiu.

Rochia verde transperent, cu ape de lurex zărit discret în ultimele raze de soare

atinge buruienişul lăsat moştenire de familia Cantacuzino. Bizanţul a fost învins,

dar părul roşcat scurt şi machiajul ochilor mari dă bine printre margini de ruine. Nu

par impresionaţi. Nici noi. Doar visul din zori taie pe retină,cu foarfecul ascuţit pe

pietrele de la turn. Nu se bea cafea la turn, se aruncă în sus, cu ochiul deja rănit de

gunoaie şi se crează efectul de disperare în direct, cu camera de filmat aşezată pe

obraz. Un turn şi un castel. Parcul din jur aşteaptă rabdător, încă are o dimensiune

corectă pentru o reşedinţă. Mai trebuie intrat cu buldozerul peste căsuţele

improvizate definitiv, dinspre şoseaua fără indicator, mai trebuie smulse răsadurile

cu roşii şi ochiul boului dinspre curţile mizere, aşezate strâmt între garduri de tablă

zincată.

Cineva zicea că este vorba despre un gard ţigănesc şi o alee pe care se intra

călare?, în galop? la reşedinţa urmaşilor bizantini. Făcând pirueta adecvată în

vederea accesului, cu braţele întinse drept în sus, coloane stinghere cu capiteluri

buclate şi ciorchini de piatră atârnaţi dimprejur, scot dintre pliurile rochiei albastre,

înfoiată dezamăgitor, înţelesul. De-a lungul uliţei principale municipalitatea de

atunci, de acum, ante, post şi veşnic comunistă a aranjat anii- război, primul, al

doilea...în straturi de clătite pietrificate sărac, una peste alta, budincă sofisticată de

epoci sinistre, date cu var. Gard ţigănesc, da, derulat înainte şi înapoi pe lângă

aşteptările din şoseaua orăşenească. Alee - nu. Veniţi până în gard, ţăranii actuali,

care s-au trezit peste noapte cu statut de orăşeni - o fi din cauza castelului? –

flecăresc pe băncuţele improvizate în faţa caselor sărace şi privesc, molfăind ceva,

spectacolul gratuit al celor care vin la spital şi/sau la palat. Categorii distincte,

stratificate social după automobile lucioase sau ieşite din moda zilei, cu burţile

şoferilor mai atârnate sau deloc, în funcţie de destinaţie. Ce or fi căutând toţi la

castelul ăla, ce dracu o-ţi fi văzând? se oripilează un baros/bărbat de vară, tipic, din

faţa unităţii medicale- o,God! – papuci de cauciuc, chiloţi din ceva material

70

inventat recent, din benzină veche, maieu mulat şi coafură comodă. Păr, pe picioare

şi, dacă ar putea fi pus la microscopul vieţii medicale, şi în circumvoluţiuni, pe

spinarea creierului mic, al imaginaţiei...

Nu ai cum să laşi gândul străveziu să pipe tutunul finuţ din port-ţigarete

de fildeş emancipat sau să asculţi cu urechea internă, Enescu, cu capul înclinat pe

umărul stâng, peste vioara lăcuită mieriu de sunete puternice. Nici nora

Cantacuzinului, prinţesă prin alianţă, nu flirtează cu Barbu, Ştirbey - evident, căci

el duce cu Missy o legătură de iubire tolerată, prin alte palate şi vile în care

protipendada începutului de veac „20 ţesea singura amintire a lumii bune, care nu

va mai fi nicicând. Singur, părăsit în mijlocul domeniului cu numărul 99,

construcţia cade în sus, înfiptă între cer şi imaginile de pe internet, aranjate artistic.

Faţade fără fond, ziduri fără pereţi, tavane fără nimic, intrări neştiute şi nesigure,

ferestre oarbe în arcuri frânte, şireturi de fier forjat iţindu-se din pereţi, cărămizi

cariate şi molozul seratelor princiare expuse grosolan, ca diamantele în coteţul

vremurilor. Nu e nimic şi totuşi două decupaje se pot imprima pe glezne şi cer,

între jos şi sus - leul şi îngerii. Sau o fi cap de om? Pe dreapta pletele ondulate

alunecând lîngă urechi şi nasul, care pare bot, coamă sau creştet uman, spânzurat

între coloane, coloane, de jur împrejur coloane... Spre stânga, feţele îngereşti

plutesc în hora aeriană, cu picioarele întinse înapoi, printre struguri şi poame, şi

frunzuliţe şi flori, şi abundente încolăceli de piatră, nezărite precis dintre urzici.

Şi coloane. Viziunea sălilor de dans, de baie şi de cafea, a saloanelor de

muzică şi a bibliotecilor, a cabinetelor de parfumare şi a dormitareor cu baldachine,

a uşilor secrete coborând spre paturi cu miresme la încheieturi, a oglinzilor aurite şi

aurii, a miilor de lumânări aprinse artistic din poziţii contorsioniste, a petalelor de

trandafir spumate artistic peste musafirii poleiţi, a capetelor rotunde de femei

frumoase fără corsete, a mirosului de colonie pe mustăţile moi, de pisoi sau bărbaţi

celebri, a sălilor de joc cu cacialmalele şamponate, ondulate apoi cu drotul, a

perlelor grăsuţe şi înmuitate de zâmbetul seducătorului de profesie, a arcuşului de

lângă pian şi a clapelor fildeşii, a ospeţelor de la miezul noptii şi a pantofiorilor

pierduţi din fuga automobilului decapotabil, a escapadelor la Sinaia sau Bran,

eventual Balcic, a conversaţiilor sclipitoare pe la colţurile ochilor, a fetiţelor

alergând îngereşte pe sub mesele îngropate sub crinii reci şi miros de crizanteme,

transparenţă- fluid, roiuri de musculiţe ...drosofila şi varză în curţile din faţă...

Intrigi, bârfe, fum. Uitare.

Splendoarea îngălbenită a fanat definitiv între ierburile obraznice şi uriaşe

ferigi, cu limbile înfipte printre bolovani, şi dă în langoarea vremurilor târzii, în

care fiinţe şi păsări, animale domestice şi vegetaţie pierdută nu se mai regăsesc.

Jurasic sau interbelic, fără importanţa fixării temporale, spaţiul s-a consumat

prăbuşit, spaţiile s-au mâncat coşcovit şi putred printre ruinele domestice, spaţiul s-

a comprimat printre patrupedele cornute şi glasuri lătrând a pustiul îngropat.

Puternice plante verzi înghit pe nemestecate pereţii susţinuţi de chiar crengile lor

ascuţite, tinzând spre îmbrăţişarea îngeraşilor de pe frontonul din spate, sus, tot mai

sus. Surparea din interior sapă riduri pe obrazul stâng, stinge acordurile de simfonii

pariziene şi clinchetul linguriţelor de argint pe albe sticloase porţelanuri preţioase.

71

Obraze sau veselă. Bucle sau favoriţi, cleştar sau trecute Swarovski, micuţe

canapele Recamier în care se tolănesc imaginile femeilor în rochii aurii, foşnind

printre mâinile amanţilor oficiali şi a privirilor coborâte strămoşeşte din tablouri.

Prea mult alb, prea mult verde, derulare a ospeţelor aurii printre cărămiziul

bucăţilor de tencuială. Între alb şi verdele vorace, doar stilul roccoco ne

ademeneşte, de sus mai ales, printre anunţurile ştampilate legal: Pericol de

prăbuşire. Gurile se schimonosesc spre înăuntru, dinţii se compactează pe gingiile

aristocrate, pungile de sub ochi atârnă spre urechile căzute, pomeţii se retrag sau se

împing în afara timpului, reţeaua pielii obosite creşte exponenţial cu epocile

istorice şi astfel, între vremi şi timpuri, istoria sancţionează - nedrept?- cu

luxuriante verdeturi paradisiace poziţia socială a stirpei Bizanţului pierdut. E prea

târziu, soarele luminează trecător cerul siniliu, pe oblic în sus fotografiile arată

contrastant şi aşezate undeva ar da glas. Cui? Şi de ce? Mujicii sorb ceaiul ceornâi

direct din vazele subţiri, iar cizmele scârţâie în pas de gâscă pe marmura ridată în

cratere fine. Prea mulţi au trecut şi au uitat, îngropaţi între ferestrele rotunjite în

sus, prin care se intră clar cu privirea până în partea cealaltă a palatului. Totul e la

vedere, cerul printre arbori, arbori prin pereţi, scări pe nicăieri. Amintiri peste tot.

Ale celor care, înveliţi în blănurile famiilor domnitoare călăresc prin serile

amurgite pajiştea sfârşită brusc, într-un infarct falimentar. Mic sau mare, Trianonul

a apus, cu capul tăiat de popoarele vegetale, aşezate definitiv printre noi.

Rafinamentul ţâşneşte de neoprit dintre urzicile lacome şi nici măcar o lebădă-băiat

nu primeşte pe mâneci, cămăşile eliberatoare.

Fotografii de la Versailles ar putea fi aşezate, cu Trianonul, pe largi

panouri în aceste curţi princiare uitate sau mari ecrane cu filme de epocă. Prinse în

cadru chiar printre ruine, s-ar potrivi să ruleze non-stop lângă faţada deschisă spre

est. Înregistrări ale petrecerilor celebre desfăşurate ameţitor pe pajiştile din faţă

vilei marelui Gatsby ar zumzăi peste noapte, cu musculiţele strălucind în faţa

aparatului zumzăitor de proiecţie, pe dâra transparentă a imaginilor false, iar până

când localnicii ar începe să smulgă fiecare părticică de bun mişcător din raza lor

vizuală, sub cerul oval ar renaşte trecutul sub forma siluetelor albe de fantome

celebre. Femei frumoase, bărbaţi puternici, fecioare despletite, ofiţeri dedicaţi,

ciorapi cu port-jartier şi mănuşi imaculate, conversaţii de colo-colo, valsuri printre

arborii tăcuţi şi roţi fâşâind, cu cauciucuri moi pe aleile gălbui. Epoci trecute pe

veci în albumele anticariatelor şi nici un rafinament sădit în spatele castelului, de

cules pe furiş. Doar kapusta în culturi anuale. Capiteluri înfipte ondulat pe fruntea

norilor, spălate prin vânt, fixate furtunos, îndoite teoretic prin dosarele cu şină, albe

coloane ale naţiunii fără coloană, sau cu oasele prea mici, prea la îndemâna marilor

scolioze istorice, şase sau zece sau 50 - nici o magdalenă nu întoarce pe dos gustul

balurilor somptuoase. Topitele maniere rafinate prin generaţii aclimatizate pe aici,

pe la noi, nu mai salută din vârful buzelor şi nici nu mai învaţă la şcoala poziţia

corectă a braţelor în dansurile din saloane celebre. Spunem încă bună ziua, deşi

dobrii den e la fel de actual. Şi nimeni nu mai rârâie franţuzeşte decât, poate aiurea,

la congresele Vietnamului palid, de prea departe.

72

Şi prea înalt, şi capul dat pe spate uită de ce a venit pe pajiştile verzi,

căci uşoară, de abur, luna străvede peste colţul dispre faţada principală. Privim o

iluzie şi nu vine nimeni să rupă ceva, un fir de cimbru răscopt în soare, traseul

acestei construcţii, amiaza de duminică, liniştea. Între Mesembria, conservată

mondial şi Micul Trianon se află indicatoarele europenizate, alb pe cafeniu, cu

denumirile inscripţionate vizibil. În circuitul mondial de valori- adorabil!!- ei nu se

vor ţine de mână, ea - fată de ţar, el - zburător pierdut pe traseul proiectelor uitate

între Bucureşti şi Bruxelles, ea - spilcuită între paharele de şampanie franţuzească

adusă din alte castele celebre, el - mic emul ţăran al prinţilor bizantini, înghiţit de

soarta acestui tărâm în care se trăieşte, cotidian, visul unei nopţi de vară, cu capete

de măgar înfipte între toţi umerii oficiali şi ne.

Madames de Pompadour, madames du Barry, regine cu toalete fastuoase

şi tarte uriaşe cu fragi în coafurile înalte, şi tu, Marie Antoanettă, jamais la Floreşti

nu vă vor aduce omagii galante amanţii regali.

Şi măcar să fi lăsat un os de ros, că de caviar, în boabe transparente, ce

să mai vorbim...

Adieu.

73

Old Europe

74

75

76

Retro Europe

77

Proiectele Cenaclului European

78

Ştefan GĂNESCU

DUNĂRE, DUNĂRE

Melc, melc, Codobelc,

Scoate coarne boureşti

Şi te du la Dunăre

Şi bea apă tulbure...

Din popor, este cunoscută DUNĂREA ca o apă TULBURE, cel puţin pe

teritoriul nostru, nu ca la Viena, ALBASTRĂ; sau ca la şipot, în PĂDUREA

NEAGRĂ, CRISTALINĂ!

Astăzi Dunărea colectează toate dejecţiile Capitalelor europene – Viena,

Bratislava, Budapesta, Belgrad, Bucureşti.

DUNĂRE...

STRAUSS te-a cântat ca fiind ALBASTRĂ; IVANOVICI ţi-a mângâiat

valurile; barzii unguri sau români ţi-au imortalizat susurul, apele învolburate,

valurile leneşe care îţi descleştau privirea sau frumuseţea faunei şi a florei, ocrotite

de tine.

Astăzi, porţi spre mare – pe o întindere de mai mult de o treime din

lungimea ta, la malurile româneşti – fosfaţi, nitraţi, iar mai nou, stronţiu, cadmiu şi

alte minereuri grele, spălate de la ANVELOPELE CENTRALELOR NUCLEARE,

pe care le răcoreşti.

DUNĂRE, DUNĂRE, DRUM FĂRĂ PULBERE!!

Oare pentru că suntem noi predestinaţi să-ţi bem apa „CURAT

MURDARĂ”, vorba lui NENEA IANCU; să-ţi mâncăm peştii cu crusta

contaminată – şi carnea care numai a peşte nu miroase, să-ţi sorbim apa pentru a

iriga pământurile mănoase şi să le transformăm în SĂRĂTURĂ datorită

impurităţilor pe care le colectezi, în drumul de mii de kilometri către MAREA

CEA MARE.

79

DUNĂRE...

Uneşti zece ţări, cu zece naţiuni şi civilizaţii diferite; le speli valurile, le

aduci gunoaiele, le dai lumină, învârtind generatoarele HIDROCENTRALELOR

sau răcorind CENTRALELE NUCLEARE dar nu uneşti la parametrii

MILENIULUI TREI cea mai importantă resursă – OAMENII!

Nu-i uneşti pe cei care prin natura lor conştientă ar trebui să-ţi poarte de

grijă; convingându-i să-ţi îngrijească trupul de la naştere în PĂDUREA NEAGRĂ

până la punctul terminus, la MAREA NEAGRĂ cea MARE, malurile, bălţile şi

chiar apa învolburată, de la CAZANE, liniştită prin lacurile de acumulare!!!

DUNĂRE...

S-au gândit, oare, cei ale căror maluri le speli, să plătească, la vărsarea în

mare, TAXA ECOLOGICĂ?... fiindcă la modul eufemistic ne-am putea imagina

că, de mii de ani, prin vărsarea în mare se trage apa la o TOALETĂ

MULTINAŢIONALĂ?

DUNĂRE..

Oare oamenii, aceste trestii gânditoare, nu au soluţii?... Ar fi de ajuns să-ţi

înnobilezi respiraţia cu AER PROASPĂT şi OZON, să-ţi limpezeşti privirea

tulbure prin conducte magistrale conectate la uzine generatoare de oxigen, pe care

arhitecţii NOII STRATEGII ar putea să le amplaseze de-a lungul malurilor, pentru

a putea să te simţi mai bine.

Oamenii, aceste fiinţe înnobilate de freamătul valurilor tale ar putea să-ţi

cureţe malurile şi şenalul navigabil, asigurându-ţi higiena, prin extracţia acelor

măsele stricate, putrede, amplasate în structura celor peste cinci sute de epave

adunate de-a lungul vremii, unele dintre ele datând din perioada Celui de Al Doilea

Război Mondial, sau, mai recent, în urma unor conflicte locale şi care, culmea,

plesnesc datorită marii cantităţi de muniţie şi explozibil aflată la bord (dacă ar fi să

ne referim, doar, la Zona PORŢILOR DE FIER II, sau, mai grav, la ZONA DE

CONFLICT din SERBIA).

DUNĂRE...

Ne-am putea întoarce, în timp, evocând geniul creator al lui APOLODOR

din DAMASC, proiectându-ţi noi punţi de legătură între ţărmuri, unind malurile în

zona Călăraşi sau Brăila...

Am putea să te transformăm, din nou, în DRUM FĂRĂ PULBERE de la

MAREA NORDULUI până la MAREA NEAGRĂ prin CANALUL RIN –

DUNĂRE, atât pentru transportul de marfă, inclusiv cu TRANSCONTAINERE, să

te facem, logistic, purtătorul civilizaţiei vestice, către sudul EUROPEI sau către

ASIA MICĂ, şi să-ţi delectăm turiştii cu MOTONAVELE, organizând escale în

centrele pitoreşti, de atracţie culturală, pe care să le străbaţi aspirând cu nesaţ aerul

proaspăt, curăţat de mizeria „miasmelor” de tot felul.

Nu poţi spune că nu se poate... La frontierele Europei, pe malurile

TAMISEI după un program de ecologizare cu durata de zece ani, apele fluviului s-

au transformat, ca în poveştile cu zâne, din ape de categoria a cincea sau a şasea...

într-un râu de munte cu ape cristaline.

80

Voinţa oamenilor de bine poate să mute, deci, şi munţii din loc... la fel

cum se poate metamorfoza şi destinul MELCULUI.

DUNĂRE, DUNĂRE...

Melc, melc, Codobelc,

Scoate coarne boureşti

Mergi la Dunăre-n aval

Şi bea apă de... CRISTAL...!!!

* * *

DANUBE, DANUBE,

Snail, snail, little snail,

Pull out your sticky horns

And go to the Danube

To drink the muddy water ...

By tradition DANUBE is known as a MUDDY water, at least within

our country, not like Vienna‟s where it is BLUE, or at its spring, in the BLACK

FOREST, where it is CRYSTAL!

Today Danube collects manure form all European Capitals – Vienna,

Bratislava, Budapest, Belgrade, Bucharest.

DANUBE,

STRAUSS played you as being BLUE; IVANOVICI caressed your waves;

Hungarian or Romanian bards have immortalized you murmur, the rough waters

and lazy waves that

unclench your eyes or the beauty of fauna and flora, protected by you.

Today, you take to the sea - on a stretch of more than one third of the length on the

Romanian banks - phosphates, nitrates, and more recently, strontium, cadmium and

other heavy minerals,washed from the tires of the NUCLEAR PLANTS that you

cool.

Danube, Danube, the WAY FREE OF POWDER!

Is it that we are predestined to drink your water "CLEAN DIRT" as said UNCLE

IANCU, to eat your fish with crust contaminated - and with meat that does not

81

smell as fish, to drink your water which irrigate the fertile lands which turn in

SALTS because they collect dirt in your thousands of miles to the GREAT SEA.

DANUBE,

You merge ten countries, with ten different nations and civilizations; you wash

their waves, gather theirtrash, give them light by turning the HYDRO

GENERATORS or cool the

NUCLEAR POWER PLANTS but you do not unite the THIRD MILLENNIUM

parameters important resource - the PEOPLE!

You do not unite those which by their nature should care for you; convincing them

to care for your body from birth in the BLACK FOREST until the end point on the

GREAT BLACK SEA, your banks, ponds and even whirling water from

CAZANE, silented through the reservoirs!

DANUBE?

Did the people which you are washing their shores thought to pay, at the mouth of

the sea, a

GREEN FEE ... euphemistically as to how we might imagine that thousands of

years by your water flowing into the sea comes from a MULTINATIONAL toilet?

DANUBE?...

The thinking people have no solutions? ... It would be enough to ennoble your

breath with FRESH AIR and OZONE, to rinse your muddled eyes by pipelines

connected to the oxygen-generating plants, which the architects of the NEW

STRATEGIES could locate them along the banks, in order to feel better.

People, these being ennobled by your waves hum could clean your banks and

fairway, ensuring hygiene. By the extraction of your rotten teeth, located in the

structure of over five hundred wrecks gathered over time, some of them dating

from the Second World War, or, more recently, result of local conflicts which,

ironically, because the large amounts of ammunition and explosives on board burst

(if it were to refer only to area IRON GATES

II, or, worse, to the CONFLICT in SERBIA).

DANUBE ...

We could go back in time, evoking APOLODOR from DAMASC‟s creative genius

projecting new bridges, linking the shores, banks in Calarasi or Braila ...

We could turn you again into the ROAD WITHOUT POWDER from the NORTH

SEA to the BLACK SEA via the RHINE – DANUBE CHANNEL, both for freight

and transcontainers, to make you the logistics carrier of Western civilization, to

southern EUROPE or to ASIA MINOR, and to delight your guests with steam-

82

ships, organizing stops in the spectacular centers of the cultural attraction that you

cross aspiring avidly the fresh air, clean of the dirt of all kinds.

You cannot say that‟s can‟t be done ... The borders of Europe, on the banks of the

THAMES

after a greening program lasting ten years, the river water turned as in fairy tales,

the waters of the fifth or sixth category ... in a mountain river with crystalline

waters.

The people‟s will can move even the mountains ... same how can metamorphose

the destiny of the SNAIL.

DANUBE, DANUBE ...

Snail, snail, little snail,

Pull out your sticky horns

And go to the Danube

To drink the CRISTAL water ...

83

84

85

Bursa Valorilor Creative,

prin imaginaţie şi cuvânt - Cenaclu 2011

Anca SANDU Studentă anul I – Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti

O incredibilă descătuşare de lumini şi umbre, într-o confesiune ce se zbate

între exprimarea post-modernistă şi amprente de rigoare clasică, anunţă formarea

unei posibile „voci”, întru lucrarea înaltă a Poesisului. Dacă Anca Sandu va şti să-

şi apropie „strigarea” tropilor, în simbolistica lucrării frazeologice, a exprimării

nude, promisiunea ce ne-o face acum va deveni certitudine şi Poezia va câştiga un

adept de nădejde. Câteva poezii ale Domniei Sale, precum „Artist fără public”,

„Conversaţii”, „Ultimul etaj”, „Basme moderne”, „Un vers dintr-o melodie”,

vestesc, fără de tăgadă, o posibilă certitudine. Între toate, poemul „Definiţie”,

elevat ungarettian, pare să fie „calea” lirică a afirmării sale.

„Bun venit!”, Anca Sandu, în rândul poeţilor lumii.

Eugen Axinte

Braşov / ianuarie 2012

Artist fără public

dumnezeu nu doarme niciodată,

stă să ne picteze în fiecare noapte

un alt răsărit,

aşa că m-am dus la el acasă

cu o cutie de bomboane,

să-l laud şi să-mi cer scuze

în numele celor care nu-i apreciază

arta.

i-am spus că e mai talentat

decât Da Vinci

86

şi că mi-au plăcut dintotdeauna

tablourile lui

atât de speciale

încât nu pot fi încadrate

în vreo ramă sau curent artistic.

îmi mulţumea emoţionat

rugându-mă să-l mai vizitez,

în timp ce o luam la fugă desculţă

pe uşă sau pe fereastră -

nu mai ştiu pe care.

voiam să ajung repede acasă,

să mă spovedesc

în faţa ceştii mele de ceai.

"eu dorm mereu până la prânz."

Conversaţii

de fiecare dată când ne întâlnim

vorbim despre vreme

până când ne ghiceşte numele

ca să se oprească din sughiţat.

vorbim despre cum plouă mai mult

pe acoperişurile caselor noastre,

despre cum am văzut acelaşi

număr de curcubeie,

dar tu vedeai culorile reci

şi eu mereu pe cele calde,

despre câte asfinţituri am ratat

din cauză că ne făceam valizele

ca în următoarea zi să putem pleca

de-ndată ce răsărea punctual soarele

la aceeaşi fereastră de ieri.

şi de fiecare dată când ne întâlnim

vorbim despre vreme

de parcă nu ne-am învelit niciodată

unul cu altul

când era prea rece.

de parcă nu ne-am sărutat niciodată.

87

Ultimul etaj

Sufletul meu e un şantier în lucru,

se construieşte la el întreaga zi,

dar totul se dărâmă peste noapte.

Aşa c-am urmat sfatul lui Manole

şi-am aşteptat să apară un om

pe care să-l zidesc

fără să ţin cont dacă e alergic

la cărămizi,

la timp

sau la mine.

Dar a sosit Cineva

şi sufletul meu

a rămas

o clădire fără ultimul etaj,

atunci când acelaşi Cineva

a plecat

luând şi scara

cu sine.

Basme moderne

De când sunt mică

scotocesc în fiecare seară

în coşul de gunoi

după un alt

suflet

care să-mi spună povestea lui,

pentru că adevăratele basme

nu sunt scrise de fraţii Grimm

sau Andersen,

ci de florile respinse,

ţigările fumate până la filtru

şi scrisorile care nu ajung

niciodată

la destinatar.

Din când în când,

îmi găsesc din greşeală

propriul suflet

ascuns

sub coaja unei banane,

prefăcându-se că se înveleşte

88

cu soare.

Şi atunci ascult

cel mai frumos basm din lume,

căci deşi pare că se termină

cu fiecare prinţ care pleacă

înainte să salveze prinţesa,

ea învinge singură zmeii,

nu doarme mai mult de şase ore pe noapte,

mănâncă doar mere verzi

şi nu-şi pierde niciodată

pantofii.

doar sufletul

în mâinile altora.

Un vers dintr-o melodie

Când lumile noastre se întâlnesc pentru câteva secunde

fugim oriunde am vedea cu ochii

alte chipuri decât ale noastre.

Fugim cu sufletul sub braţ

şi sentimentele înainte,

fugim până când rămânem fără picioare,

apoi fugim în şolduri,

în coaste,

în mâini...

Fugim până când nu mai rămâne nimic din noi.

Poate că dacă nu ne-am fi ascuns

unul de altul

nu ne-am fi întâlnit

niciodată.

Definiţie

Trecutul

e remorca

pe care fiecare

dintre noi

o cară după sine.

Fără roţi,

fără frânghii,

fără mâini

89

Reclamă la viaţă

Totul a început din cauză că mureau prea mulţi oameni, prea tineri, prea

grăbiţi şi nu mai era loc în rai. Dumnezeu angajase nişte zidari care să-i

construiască câteva camere, câteva holuri şi o mansardă, dar avea totuşi nevoie de

timp. Aşa că a filmat o reclamă la viaţă, sperând că oamenii nu se vor mai omorî.

Cel puţin pentru o vreme.

Ana, vreau să te întreb, cu cât te-a plătit Dumnezeu să joci în reclama asta?

Am auzit tot felul de bârfe. Unii spun că ţi-a rezervat un loc în rai lângă mare. Alţii

au zis că ţi-a iertat toate păcatele pe care le-ai făcut sau le vei face. Dar Ana, eu ştiu

că Dumnezeu nu te-a plătit cu nimic. De fapt, tu l-ai plătit pe el să te lase să joci în

reclama vieţii frumoase care e mereu difuzată la televizor.

Şi acum toţi încearcă să fie ca tine. O Ana tânără, frumoasă, cu dinţii drepţi,

părul perfect şi unghiile mereu îngrijite. O Ana care nu a pierdut vreodată pe

cineva drag şi o Ana care nu cunoaşte cuvintele "adio", "moarte" sau "minciună".

O Ana care are o singură faţă şi un singur suflet din care nu-i lipsesc bucăţi sau

şuruburi. O Ana care nu pierde niciun asfinţit şi o Ana care nu se teme să

îmbătrânească. Din contră, se gândeşte la zilele ălea cu zâmbetul pe buze ştiind că

va fi o bătrânică simpatică şi poate puţin senilă. O Ana care totuşi plânge uneori,

doar e şi ea om... Dar plânge doar de fericire. Şi toţi cred că eşti fericită, aşa pari a

fi în cele două minute şi şase secunde. Dar eşti? Eu cred că eşti mai nefericită decât

noi. Altfel de ce ai acceptat să trăieşti pentru câteva secunde viaţa pe care ştii că n-

o vei avea vreodată?

Te-am văzut ieri, Ana. Te plimbai singură prin parc. Toţi oamenii te arătau

cu degetul numindu-te "cel mai fericit om în viaţă". Habar nu au cât s-au înşelat...

Doar noi două ştim. Ştim că ieri nu te-ai sinucis din prea multă fericire, aşa cum

spune toată lumea. Sper doar că zidarii au avut timp să ridice măcar o cameră. Să ai

unde să stai. Să nu rămâi la poartă până vin şi restul.

Restul oamenilor care nu se vor omorâ nici azi, nici mâine, pentru că tu,

Ana, tu le-ai arătat că viaţa poate să fie frumoasă.

90

Dara STOIANOVICI,

elevă a Colegiului „Dr. Meşotă”

Evadare

Lăutarul singuratic cântă,

în materia udă…plânsă.

Îl ascultă scoicile…

împrăștiate pe bordură.

Fredonează lăcustele

în lumină

acorduri de chitară,

la a apei cumpănă

zboară în poveste.

91

Rătăciți în viso-realitate

Clipa fuge

Panglica acidulată

Ne privește.

Parfumul tăcerii

Și becul care pâlpâie

în întuneric

Se scurg,

în așteptare.

Elasticul rupt

Și privirea, prinsă cu agrafa.

Veşmânt

Mă îmbrac:

în toamnă…

cu tine.

Eu și tu

Tu și eu

Rătăciți în

coaja

de

nucă.

Și ghemul, făcut din vise

îl strâng cu intensitate

fiindcă

mă tem să nu mi-l dizolve,

Cenușiul de noiembrie.

Norii plumburii…mă dezbracă,

iar din poze îmi amintesc

că ochii-mi sunt verzi.

92

Alexandru GAGEONEA, elev al Colegiului « Unirea »

"Ridică mâna..."

- Ridică mâna...

- Am ridicat-o.

- Îl simţi?

- Ce?

- Cerul.

- Nu. Da ce, tu îl simţi?

- Da, e atât de plăcut la atingere.

- Vreau să îl simt şi eu!

- Pai ridică mâna mai sus.

- Nu pot, tu eşti mai înalt.

- Nu contează. Trebuie să ştii cum să ridici mâna.

- Mă înveţi şi pe mine, te rog!

- O să înveţi singur, de asta sunt sigur.

Asta imi zicea bunicul când eram copil. Zilnic mă îndemna să ating cerul. Pe atunci

nu ştiam ce vrea să spună, dar acum îi mulţumesc că m-a învăţat asta. El m-a

învăţat să visez. Să cred că pot atinge cerul, şi lumea zice că sunt nebun cu

asemenea idei însă eu ştiu că nu sunt nebun. Cum altfel să pot aspira la ceva mai

înalt, cum altfel să devin mai bun dacă nu visez că voi fii mai bun. În vise putem să

fim ceea ce nu suntem sau nu putem fii în realitate. Dar degeaba ai vise dacă nu ai

ambiţia să le urmăreşti, degeaba speri dacă nu faci ceva pentru a-ţi îndeplini

speranţa. El m-a învăţat să lupt pentu ceea ce vreau să am şi să pun mâna pe ce e de

drept al meu. Pentru toate aceste lecţii valoroase eu nu pot decât să îi mulţumesc şi

să îi transmit învăţătura mai departe.

- Bătrâneee!!!

- Da nepoate! Ce vrei?

- Hai să îţi dau o bucată de cer!

- În sfârşit ai învăţat!

93

Corina PANTAZI,

elevă a Colegiului Naţional "Dr. Ioan Meşotă"

Pantazi Corina, elevă a Colegiului Naţional "Dr. Ioan Meşotă", clasa a

XI-a, profil real, bilingv engleză - ştiinţe ale naturii, membră a Cenaclului Literar

European începând cu anul 2010 până în prezent. Am ales să fac parte din acest

cenaclu literar, în primul rând, sufleteşte, iar apoi fizic. Aş putea spune despre

mine că " Într-un moment de nebunie, de tristeţe, poezia este cel mai dulce gând

din mintea mea. "

Timpul

În cele din urmă te vei trezi

Şi probabil atunci îţi vei aminti

Că am făcut parte din timpul tău odată,

Din spaţiul tău cam limitat, din lumea ta nedreaptă.

Şi când te trezeşti şi vezi c-am dispărut,

Ai să simţi singurătatea de temut

Şi vei avea nevoie să mai îmbrăţişezi

Acelaşi om pe care obişnuiai să-l vezi.

Dar îţi va trece, iar eu voi rămâne-o amintire,

O picătură roşie-n pânza purpurie.

Şi poate mă vei auzi cântând în noapte,

Atunci când timpul le va rezolva pe toate.

94

Tired

Tired of this mad world,

I‟m going to find a new road.

I‟m going in another pristine place,

With the drops running all over my face.

And I want you back and I‟m tired

Of being stupid, of being fired.

I want to quit, I want to sign out right now,

I want to ignore you, but don‟t know how.

And I fall down and there‟s no one to protect me,

No one to give me hope or set me free.

And you reject my call and my thoughts run away…

I hope you‟ll get better soon and sorry for my mistake!

Nicoleta BALAZS,

Colegiul Naţional „Dr.Meşotă”

Vertebre taciturne

De ce se agaţă de mine,

Prinsă-ntre vertebre taciturne,

O floare de lotus?

Mă lepăd mereu

De frunze transparente,

Din straiele nopţii

Să-mi curgă lumina.

De ce mă lovesc mereu în cot,

Când grifonii2 sar stelele,

În părul meu blond

Barbar de plăpând?

2 Monstru mitologic-apelaţiune comună dată vulturului roşcat sălbatic.

95

Luiza FARKAS,

elevă a Colegiului „Unirea”

Nu mă cunoşti

Tinere, nu mă cunoşti dar îţi pot garanta că vei veni la mine cu un aer

contemplator să mă inviţi să ieşim undeva. Eu voi spune „Da„ doar pentru a facilita

zdrobirea inimii tale. Nu mă vei cunoaște niciodată, nu vei putea să vezi prin mine.

Eu îţi voi spune că te iubesc iar tu vei crede orbit de sensul de dicţionar al

cuvintelor. Eu îţi voi spune ca mi-aș da sufletul pentru tine iar tu ca un idiot in

infantilitatea ta te vei baza pe asta. Tu vei crede tot ce zic, fiecare gest pe care eu,

dintr-o necesitate îl voi face. Când afară plouă îţi voi spune că picăturile care bat în

geamul meu mă fac să mă gândesc la ochii tăi iar tu mi te vei dărui întru totul: trup

şi suflet. Naiv eşti băiete! Nu vei realiza că mie niciodată nu mi-au plăcut crinii,

obsesia ta, ci dintotdeauna am adorat lalelele galbene aprinse, impulsive ca sufletul

meu…Şi ne vom întâlni întâmplător seara și vom discuta, eu spunându-ţi adevărul

iar tu crezând că mint:

-Mă iubeşti?

-Te iubesc…

-Crezi că va dura veşnic?

-Va dura veşnic…

-Nu ar trebui să crezi tot ce îţi spun!

-Dar cred…

Eu voi zâmbi fals şi tu vei crede că mă bucur pentru noi. Dar nu! Eu am

sufletul de gheaţă şi nu, nu mă voi schimba. Îţi voi distruge inima cu minuţiozitatea

şi precizia unui chirurg. Când îţi vei da seama ca te-am folosit ca pe o foaie albă de

hârtie să scrijelesc ura mea pentru tine, îţi va curge sânge printre gândurile tale. Te

vei înneca în lacrimi, te vei spânzura cu lanţul meu negru de ură şi vei sfârşi spre

amuzamentul meu macabru. Nu îmi va părea rău, ba chiar mai mult, voi râde

sinistru şi voi dansa pe inima ta un vals, nu un tango care credeai tu că este

pasiunea mea. Îţi vei da seama că te-am minţit Cu tact fără urmă de regret şi ochii

tăi verzi vor striga mereu dupa mine, dar nu-mi voi întoarce chipul ci voi dansa

până îmi vor sângera tălpile. Şi când voi termina ritualul te voi însemna cu o lalea

în piept să ştiu să mă întorc la tine să repetăm povestea, să-mi satisfac instinctul

animalier. Dar nu îţi vei da seama,vei crede că am realizat ce am greşit şi mă vei

invita să-ţi cuceresc inima.

96

Ești un fraier!

Te văd îndreptându-ţi paşii către mine, iar eu arunc aceasta foaie în vid

fără să-ţi las măcar o şansă să ştii ce te așteaptă. Ai în mână un crin dar nu mă uit

la el, mă uit peste drum unde văd o lalea. Şi tu încă crezi?

Miruna PAIUC

Iubeşte şi Visează

Sunt două acţiuni, două lucruri pe care ştiu să le fac mai bine decât orice

altceva.Îmi place să le fac. De ce? Pentru că îmi dau acel sentiment de bine şi de

uşurare când le fac. Iubesc şi visez.Visez să iubesc. Iubesc să visez.Visez să visez.

Iubesc să iubesc. De mică am făcut un singur lucru. Am visat. Am visat la ceea ce

s-a întâmplat ieri sau la ceea ce aş vrea să devin, să fac, să mi se întâmple. Eu cred

că visele sunt propriul meu univers în care nu există ceea ce nu îmi place şi găsesc

belşug în ceea ce îmi place.Eu cred că visele sunt acel tărâm unde nimic rău nu mi

se poate întâmpla şi unde pot crea cu un singur gând orice. Şi acolo nu sunt

judecată, nu sunt atacată. Acolo eu sunt regina şi ceea ce contează.

Odată cu anii ce au trecut în visele mele a apărut din ce în ce mai des un

nou personaj.Unul pe care poate chiar şi acum cred că îl cunosc, dar probabil e

doar un înlocuitor. Încet, încet am inceput să simt că iau foc în vise, că explodez şi

că zbor alături de acel personaj care îmi ţine pereţii lumii viselor în picioare. Am

început să gust iubirea şi să o simt ca pe un înveliş catifelat şi moale dar, totodată

de nestrăpuns, pe pielea mea.

Acum oare visez? Normal, o fac oricând şi oriunde. Dar de iubit, iubesc?

Cum să îţi spun, căci poate tu vezi ceea ce încerc să transmit, fiindu-ţi adresată

aceasta scrisoare. Iubesc în orice fel şi iubesc pe oricine, dar m-am îndrăgostit de

iubirea pe care visez să ţi-o port. De ce mă mai complic atât cu asta? De la o

simplă întrebare...DA, IUBESC!

Şi îţi zic şi ţie şi oricui mai citeşte scrisoarea mea.Vă îndemn la asta, chiar vă rog

să faceţi asta.Omule, IUBEŞTE.VISEAZĂ!

97

Celebri şi în... Anecdote – “Almanahul Scânteia 1978”

98

99

100