320

ISTORIA CONTEMPORANĂ A ROMÂNIEI (1918-2004)

Prof. univ. dr. IOAN SCURTU, Asist. univ. drd. THEODORA STĂNESCU STANCIU

Obiective Cunoaşterea locului şi rolului României în Istoria Europei după

1918; a mentalului colectiv, concepţiilor şi ideilor evoluţiei societăţii; a regimului politic, activităţii parlamentare şi guvernamentale; a politicii externe în perioada menţionată.

1. NOUL CADRU DE EVOLUŢIE A ROMÂNIEI Ca urmare a Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, în

1918, România şi-a modificat locul în Europa, transformându-se dintr-o ţară mică, în una de mărime medie. Suprafaţa sa a crescut de la 138 000 km² (1915) la 295 049 km² (1918), ocupând locul 10 pe con-tinent. România era, după Polonia, cel mai mare stat în spaţiul cuprins între Marea Baltică şi Marea Egee.

a) Populaţia. România avea 7,9 mil. de locuitori în 1915, popu-laţia sa crescând de acum într-un proces continuu: 14,7 mil., în 1919; 18 mil., în 1930; 20 mil., în 1939. Din acest punct de vedere, România se situa pe locul 8 în Europa: provincia cea mai populată fiind Muntenia, urmată de Transilvania, cel mai mic număr de locuitori înregistrân- du-se în Dobrogea şi Bucovina.

Conferinţa Păcii de la Paris (1919-1920) a pus la baza deciziilor sale principiul naţionalităţilor. S-a urmărit ca noile graniţe europene să includă în cadrul statelor naţionale un număr cât mai mic de mino-rităţi. În România, potrivit recensământului din 1930, populaţia totală era de 18.057.028 locuitori, dintre care: 71,9% români, 7,9% unguri, 6,15% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni şi ucraineni, 2,3% ruşi, 2% bul-gari, 1,5% ţigani, 0,9% turci, 0,6% găgăuzi, şi alte minorităţi, în pro-cente mult mai mici.

În ceea ce priveşte religia locuitorilor – marea majoritate era orto-doxă – 72,68%, alături de care existau greco-catolici, romano-catolici,

321

mozaici, reformaţi-calvini, evanghelici-luterani, mahomedani, unita-riani etc.

După 1918, un număr important de români a rămas în afara gra-niţelor statului. Potrivit unor date statistice, numărul acestora era de peste un milion, dintre care 250 000 trăiau în Rusia (Uniunea Sovietică), 230 000 în Iugoslavia, 60 000 în Bulgaria, 23 000 în Ungaria, 40 000 în Albania, 13 000 în Cehoslovacia, 200 000 în S.U.A., 100 000 în Australia, 70 000 în Canada.

În perioada interbelică, indicele demografic a cunoscut o evolu-ţie pozitivă. Cu un spor natural de 35 la 1 000 de locuitori, România se afla pe primul loc în Europa.

Repartizarea demografică după mediile de locuire cuprindea 77,78% din populaţie în mediul rural, respectiv 22% în cel urban. Inte-resant este faptul că la sfârşitul perioadei interbelice, ponderea popula-ţiei rurale a crescut la 81,8%, datorită ratei de natalitate mult mai sporite în această zonă.

Potrivit recensământului din 1930, în România se înregistrau şase oraşe cu peste 100 000 de locuitori, pe primul loc aflându-se capi-tala ţării, Bucureşti, cu 640 000 de locuitori, urmată la mare distanţă de Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Cluj, Galaţi.

b) Caracteristicile vieţii politice. Viaţa politică din România a fost puternic marcată de introducerea votului universal. Constituţia a fost modificată în iulie 1917, iar decretul-lege pentru reforma electo-rală a apărut în noiembrie 1918.

Votul universal a chemat la viaţa politică activă milioane de cetăţeni. Sistemul partidelor s-a diversificat. Alături de vechile partide politice de guvernământ – Liberal şi Conservator – şi-au desfăşurat activitatea în vechiul Regat şi altele, cum ar fi: Liga (Partidul) Poporului, Partidul Ţărănesc, Partidul Naţionalist-Democrat, Partidul Social-Democrat (devenit mai târziu Partidul Socialist). Lor li s-au adăugat, din provin-ciile istorice unite, şi: Partidul Naţional Român din Transilvania, Partidul Ţărănesc din Basarabia sau Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. În anii 1920-1923, acestea au fuzionat cu partide din ve-chiul Regat. S-au constituit şi partide ale minorităţilor naţionale. Iar regimul politic a evoluat pe o cale democratică, specifică marii majo-rităţi a statelor din Europa.

Imediat după adoptarea actelor de Unire, a debutat acţiunea de integrare a provinciilor istorice în cadrul noului stat naţional unitar român. Astfel, la 9/22 aprilie 1918 a fost publicat decretul prin care se

322

ratifica unirea Basarabiei, la 13/26 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei, iar la 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 – unirea Bucovinei.

Pe aceeaşi linie se înscrie şi adoptarea calendarului gregorian (stilul nou) pe întreg cuprinsul ţării, ziua de 1 aprilie 1919, pe stil vechi, devenind 15 aprilie – stil nou.

În noiembrie 1919 au avut loc şi primele alegeri generale pe ba-za votului universal, în urma cărora cetăţenii au ales un singur Parlament.

În ziua de 15 octombrie 1922 a avut loc, la Alba-Iulia, încoro-narea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, act ce semnifica consfinţi-rea unei realităţi istorice: Marea Unire, înfăptuită în 1918, împlinirea celui mai scump ideal al poporului nostru.

c) Ştiinţa şi cultura. Ştiinţa de carte este un element important în aprecierea gradului de civilizaţie al unui popor. În 1930, aprox. 57% dintre români ştiau să scrie şi să citească, cei mai mulţi regăsin-du-se în Transilvania, iar cei mai puţini numeroşi – în Basarabia.

Caracteristica esenţială este puternica dezvoltare în această perioadă a învăţământului, fie el liceal sau universitar şi afirmarea unor mari personalităţi în domeniile ştiinţei, artei şi culturii.

2. DINAMICA ECONOMIEI NAŢIONALE

a) Trăsături generale. Unirea din 1918 a condus la întărirea potenţialului economic al ţării noastre, a creat condiţiile necesare fructificării, la scară naţională, a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat ponderea industriei în ansamblul economiei naţionale.

Comparativ cu anul 1914, suprafaţa arabilă a României a crescut de la 6,6 mil. la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5 milioane la 7,3 milioane ha, iar reţeaua de căi ferate de la 4 300 km la circa 11 000 km. Forţa motrice a industriei s-a mărit cu 235%, cele mai importante progrese înregistrându-se în industria electrică – 429,4% şi cea chimică – 320%.

În perioada imediat următoare Unirii, două deziderate au stat în faţa economiei româneşti: refacerea ţării şi integrarea la scară naţio-nală a tuturor ramurilor economice.

Politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei „prin noi înşine”, care viza asigurarea independenţei economice a României, modernizarea structurilor sale, prin creşterea intervenţiei statului în viaţa economică, reflectată şi în sporirea ponderii minis-terelor de resort în structura guvernamentală.

323

b) Evoluţia principalelor ramuri ale economiei naţionale. Industria a beneficiat de un sprijin susţinut din partea statului. În intervalul 1923-1938, ea s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4% pe an, unul dintre cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică, România ocupa primul loc în Europa şi locul şase în lume la producţia de petrol; locul al doilea în Europa la extracţia de aur; aceeaşi poziţie la extracţia de gaze. Potrivit aprecierilor specialiştilor, în 1938 pro-ducţia autohtonă satisfăcea 80% din necesităţile de produse industriale ale României.

Transporturile au cunoscut şi ele o evoluţie pozitivă. Mai ales între anii 1929-1933 s-a realizat o reţea rutieră modernă, s-a introdus transportul interurban cu autobuzul (încă din 1921). Progrese impor-tante au fost înregistrate şi în domeniul feroviar, prin modernizare şi acoperirea necesarului de material rulant. De asemenea, s-au construit noi linii pentru căile ferate (Eforie Sud-Mangalia, Caransebeş-Reşiţa etc.).

România dispunea de un important transport prin conducte ce legau zona petrolieră din Valea Prahovei cu Bucureştiul, Constanţa şi Olteniţa. De asemenea, dispunea de un transport aerian modern. Transportul pe apă era asigurat de Navigaţia Fluvială Română şi de Serviciul Maritim Român, iar prin construirea Palatului Telefoanelor (intrat în funcţiune în 1933), dispunea şi de aparatură la nivelul teh-nicii mondiale.

Agricultura a rămas principala ramură a economiei naţionale. Dar în structura proprietăţii s-au produs importante mutaţii. Astfel, s-au expropriat aproximativ 66,1% din totalul moşiilor de peste 100 ha. Prin aplicarea reformei agrare, 1,4 mil. de familii au primit 3,7 mil. ha de teren arabil, la care se adăugau 2,7 mil. ha, reprezentând izlazurile comunale. Proprietatea mică deţinea marea majoritate a suprafeţei ţării, circa 73,7%.

Finanţele au cunoscut evoluţii fluctuante. În 1920 s-a realizat unificarea monetară. După repetate încercări de revalorizare a leului la cursul anului 1914, în 1929 s-a realizat stabilizarea monetară la un curs de 32 ori mai mic decât cel antebelic. Leul a rămas o monedă liber-convertibilă, participând la operaţiunile de bursă din Europa şi S.U.A.

Datoria externă a crescut de la 2,9 miliarde lei, în 1921, la 141 miliarde lei, în 1933, când s-a înregistrat şi cel mai înalt nivel, scăzând apoi, în 1938, la 80 miliarde lei.

324

Comerţul exterior al României s-a aflat la un nivel foarte scăzut în 1919, după care a cunoscut creşteri însemnate. Balanţa comercială a fost în general activă. În anii crizei economice, s-a aplicat o politică de forţare a exporturilor, deşi preţurile produselor româneşti cunoşteau o scădere sensibilă.

Ca urmare a mutaţiilor survenite în economia naţională, cerea-lele au pierdut primul loc la export, fiind înlocuite de produsele petro-liere.

c) Economia românească după 1938. Mutaţiile survenite în perioada interbelică au demonstrat o evoluţie pozitivă a economiei naţionale. În 1938, industria producătoare de mijloace de producţie deţinea o pondere de circa 45%, iar cea producătoare de mijloace de consum – 54%. Ramurile neagricole aveau o pondere de aprox. 51% în produsul social şi de 41,7% în venitul naţional. Aceasta arată limpede că România încetase să mai fie un stat agrar, devenind un stat agrar-industrial.

Indicatorul cel mai sintetic privind dezvoltarea economiei, venitul naţional, era, în 1938, de 110 dolari, ţări ca Ungaria, Portugalia sau Iugoslavia, situându-se sub poziţia ocupată de România, în timp ce în S.U.A. se înregistra o valoare de 512 dolari, iar în Franţa – 146 dolari.

3. VIAŢA POLITICĂ a) Puterile statului. Constituţia din 1923, care de fapt prelua

textul celei din 1866, prevedea la art. 33: „Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă”. Ea avea la bază principiul separării puterilor în stat.

Puterea legislativă (Parlamentul). După 1918, s-a menţinut Parlamentul bicameral, dar au survenit importante modificări în ceea ce priveşte modalitatea de alegere, datorită introducerii votului universal. Legislaţia electorală prevedea că acest drept, ca toate cele politice, în general, era acordat bărbaţilor majori (de la 21 de ani în sus). Iar pentru a fi eligibil în Camera Deputaţilor se cerea a fi cetăţean român, exerciţiul drepturilor civile şi politice, vârsta de 25 ani împliniţi, domiciliu în România. Senatul se compunea din senatori aleşi şi senatori de drept.

Legea electorală din 27 martie 1926 a sporit numărul senatorilor de drept. Elementele noi introduse acum se refereau la centralizarea rezultatelor şi repartiţia mandatelor. S-a introdus principiul primei

325

majoritare şi s-a stabilit pragul electoral de 2%. Numărul total al deputaţilor a fost stabilit la 387, iar cel al senatorilor la 254 (din care 113 aleşi la colegiul universal). Iniţiativa legislativă aparţinea execu-tivului (regelui) şi parlamentarilor.

Parlamentul avea drept de control asupra puterii executive. Deputaţii şi senatorii se bucurau de imunitate parlamentară.

Puterea executivă (Guvernul). Conducerea treburilor ţării era asigurată de către Guvern. De regulă, regele încredinţa unei persoane mandatul de a forma guvernul, iar acesta alcătuia lista miniştrilor pe care o prezenta suveranului pentru aprobare prin decret. Faptul că regele era „capul puterii armate”, iar militarii nu aveau dreptul să facă politică, a creat obiceiul ca suveranul să-l propună pe ministrul apă-rării naţionale.

Legea pentru organizarea ministerelor a fost publicată abia în 1929. Serviciile statului erau grupate pe ministere, iar ministrul era şeful administraţiei ministerului său. Erau stabilite prin lege 10 ministere. În fapt, însă, s-a ajuns în 1931 la o dublare a numărului de miniştri şi secretari de stat.

Puterea judecătorească (Justiţia). Cea de-a treia ramură a puterii în stat era justiţia. În iunie 1924 a fost adoptată Legea pentru unificarea judecătorească, prin care se prevedea organizarea de judecătorii urbane, rurale şi mixte, de tribunale, 12 Curţi de Apel, unei Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie. Legea prevedea că magistraţii nu puteau ocupa o altă funcţie publică, nu puteau fi aleşi în Parlament sau în alte organisme administrative.

Monarhia (Regele). După 1918, România a continuat să fie un stat cu regim monarhic-constituţional. În sistemul politic al ţării, re-gele ocupa o poziţie centrală. Legea fundamentală avea la bază princi-piul potrivit căruia „regele domneşte, dar nu guvernează”, însă pre-vederile concrete erau susceptibile de interpretări diferite. Căci, în fond, nu exista ramură a activităţii de stat în care regele să nu fie implicat.

Regele României era, după 1914, Ferdinand I, iar moştenitor – fiul său mai mare, principele Carol. În 1918, 1919 şi 1925, acesta a renunţat la calitatea sa. La 31 decembrie 1925, Consiliul de Coroană a acceptat renunţarea principelui Carol la prerogativele de moştenitor al tronului. Iar în ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a proclamat ca succesor pe Mihai; deoarece acesta era minor, s-a hotărât instituirea unei Regenţe.

326

La 20 iulie 1927 a încetat din viaţă regele Ferdinand, astfel că a intrat în funcţiune Regenţa. În ziua de 6 iunie 1930, principele Carol s-a reîntors în ţară, iar la 8 iunie a devenit rege sub numele de Carol al II-lea. Obiectivul central al acţiunii sale politice a fost creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat. Acesta a fost atins la 10 februarie 1938 când a recurs la o lovitură de stat, impunând apoi, la 27 februarie 1938, o nouă Constituţie, prin care prerogativele suveranului erau mult sporite. Regimul său de autoritate monarhică a durat până la 6 septembrie 1940, când a fost nevoit să abdice. La tron a revenit fiul său Mihai, dar principalele prerogative regale fuseseră preluate de generalul Ion Antonescu, „conducătorul statului”.

b) Funcţionarea regimului democratic. În iulie 1917, Cons-tituţia a fost modificată, introducându-se votul universal, egal, direct şi secret pentru toţi cetăţenii (bărbaţi). Iar decretul-lege din noiembrie 1918 aducea şi alte precizări importante cu privire la modalitatea de a fi ales într-una din cele două Camere.

Introducerea votului universal a avut ca rezultat creşterea spec-taculoasă a numărului de alegători, mutarea centrului de greutate al vieţii electorale de la oraş la sat. Astfel, de la 100 000 de alegători direcţi, înainte de război, s-a ajuns la 4,6 milioane în 1937.

Evoluţia partidelor politice a depins în bună măsură de influ-enţa lor electorală. Astfel, Partidul Conservator-Progresist şi Partidul Conservator-Democrat au dispărut din viaţa politică în 1922. Liga (Partidul) Poporului a avut un rol politic major în anii 1919-1920, apoi intrând, însă, în declin. Din multe partide politice s-au desprins impor-tante grupări care au format mai apoi partide cu tentă politică nouă. Astfel, în mai 1931, Constantin Stere înfiinţa Partidul Ţărănesc-De-mocrat, iar în noiembrie 1932, Grigore Iunian – Partidul Radical-Ţărănesc.

O expresie a regimului politic democratic sunt partidele politice care reprezintă curente de opinie, interese ale unor grupuri socio-pro-fesionale, etnice etc. În perioada interbelică, România a avut un larg evantai de astfel de organizaţii politice, din dreapta – de exemplu, Partidul Conservator-Democrat, centru – Partidul Naţional Liberal, centru-stânga – Partidul Naţional-Ţărănesc, stânga – Partidul Socialist, extremă-stângă – Partidul Comunist din România, extremă-dreaptă – Legiunea Arhanghelul Mihail. Au activat, de asemenea, şi partidele minorităţilor naţionale, fiecare având un program şi ideologie proprie, propunând soluţii privind dezvoltarea statului român.

327

În perioada interbelică, alternanţa la putere a fost o realitate: 1918-1919 – P.N.L.; 1920-1921 – Partidul Poporului; 1921-1922 – Partidul Conservator-Democrat; 1922-1926 – P.N.L.; 1926-1927 – Partidul Poporului; 1927-1928 – P.N.L.; 1928-1931 – P.N.Ţ.; 1931-1932 – coaliţia Uniunea Naţională; 1932-1933 – P.N.Ţ.; 1933-1937 – P.N.L. Nu a existat nici o situaţie în care un partid să stea la putere peste limita de 4 ani a Parlamentului pe care se sprijinea.

Parlamentul a fost expresia tuturor partidelor şi curentelor politice. Monarhia a constituit o importantă instituţie a regimului demo-

cratic, căutând să medieze între puterile statului. Soluţiile date în re-zolvarea crizelor de guvern au satisfăcut adesea starea de spirit a populaţiei.

Presa perioadei interbelice a constituit, cu adevărat, o „a patra putere în stat”. Numărul periodicelor a crescut de la 13 în 1917, la 1 233 în 1922 şi 2 351 în 1935, cele mai multe fiind consacrate vieţii politice, editate atât în Bucureşti, cât şi în provincie.

Totuşi, carenţele regimului democratic au fost vizibile şi au influenţat viaţa politică a României. Au fost preluate unele practici nedemocratice din trecut, dar au apărut şi altele noi. Votul universal a fost acordat unor cetăţeni fără experienţă politică, iar o bună parte a electoratului nu ştia să scrie şi să citească.

Opţiunile electorale au fost extrem de contradictorii, fapt ce demonstra că nu exista o cunoaştere a „ofertelor politice”. Spre exem-plu, P.N.L. a obţinut 6,8% din voturi în 1920, 60,3% în 1922, 7,3% în 1926, 61,7% în 1927 şi 6,5% în 1928.

O carenţă fundamentală a democraţiei româneşti a fost menţi-nerea vechiului sistem, introdus de Carol I, prin care „guvernul face parlamentul”. Regele destituia guvernul şi numea un altul, apoi di-zolva parlamentul şi anunţa organizarea de noi alegeri.

În perioada interbelică s-a înregistrat un adevărat carusel guvernamental. În primul deceniu de după Marea Unire s-au perindat la conducerea ţării 11 guverne, iar în cel de-al doilea – 14.

O altă carenţă a democraţiei româneşti a fost creşterea rolului puterii executive în dauna celei legislative. La originea acestei situaţii se află modul în care se constituiau majorităţile parlamentare; acestea depindeau de guvern, care „aranja” listele de candidaţi şi mobiliza aparatul de stat pentru a le asigura victoria în alegeri. Monarhia şi-a adus propria contribuţie la degradarea regimului democratic în România, mai ales prin folosirea abuzivă a dreptului de dizolvare a parlamentului.

328

Toate acestea au creat, treptat, în opinia publică o reacţie nega-tivă faţă de instituţiile democratice, fapt ce a permis ascensiunea forţelor de extremă dreaptă, în primul rând a Mişcării Legionare; în acelaşi timp, s-au intensificat manevrele regelui Carol al II-lea vizând instaurarea unui regim autoritar. Procesul de degradare a regimului democratic în anii ’30 nu a fost specific României, ci întregii Europe. Astfel, în majoritatea statelor europene s-au instaurat regimuri auto-ritare, de diferite nuanţe.

În concluzie, credem că regimul democratic din România a fost o realitate, dar a înregistrat şi numeroase carenţe, care s-au accentuat spre sfârşitul perioadei interbelice. Cu toate imperfecţiunile sale, democraţia românească a rezistat mai mult comparativ cu cea din majoritatea statelor europene, România fiind una dintre ultimele ţări în care s-a instaurat un regim totalitar.

c) Regimul de autoritate monarhică Instituţionalizarea şi funcţionarea noului regim. În noaptea

de 10/11 februarie 1938, s-a constituit un nou guvern, prezidat de patriarhul Miron Cristea. Tot acum s-a hotărât şi introducerea stării de asediu pe întreg cuprinsul ţării. La 20 februarie, Consiliul de Miniştri a aprobat textul noii Constituţii. Plebiscitul s-a desfăşurat la 24 februarie 1938, marea majoritate votând în favoarea ei.

Noul regim a fost instituţionalizat prin această Constituţie pro-mulgată la 27 februarie 1938. Ea menţinea unele principii, ca: suvera-nitatea naţională, separaţia puterilor în stat, responsabilitatea minis-terială. Recunoştea unele drepturi şi libertăţi democratice, precum: libertatea conştiinţei, a învăţământului, muncii, presei, întrunirilor, de asociaţie, libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului, egalita-tea în faţa legii.

Elementele noi – definitorii pentru noul regim – se refereau la prerogativele regelui. Acesta devenea un factor politic activ, impli-cându-se nemijlocit în activitatea guvernamentală. El era declarat „capul statului” şi, în această calitate, exercita puterea executivă prin guvern; acesta era numit de suveran şi răspundea numai în faţa sa, miniştrii nemaiavând o bază parlamentară.

Un nou pas pe calea instituţionalizării noului regim s-a înre-gistrat la 30 martie 1938, când s-a constituit Consiliul de Coroană, ca organ permanent, alcătuit din membri desemnaţi de rege, care primeau o remuneraţie. Consiliul avea un rol consultativ, hotărârile sale nefiind obligatorii pentru suveran. Tot la 30 martie 1938 s-a publicat decretul-

329

lege pentru dizolvarea tuturor asociaţiilor, grupărilor sau partidelor politice. În ziua de 14 aprilie 1938 a fost publicat decretul privind apărarea ordinii în stat, care preciza că dizolvarea unei grupări sau asociaţii cu caracter politic atrăgea după sine în mod automat închiderea cluburilor sau localurilor de întruniri ale acestora.

Noul regim a procedat la reorganizarea administrativă a ţării. La 14 august 1938 a fost decretată reforma administrativă, pe baza căreia, alături de vechile unităţi, s-a introdus una nouă: ţinutul.

Reorganizarea a cuprins şi domeniul social: sindicatele au fost dizolvate, iar prin decretul-lege din 12 octombrie 1938 s-au creat breslele de lucrători, funcţionari particulari şi meseriaşi. Pentru a da un suport politic regimului său, Carol al II-lea a hotărât să constituie, la 16 decembrie 1938, Frontul Renaşterii Naţionale.

În ziua de 9 mai 1939 a fost publicat decretul-lege asupra refor-mei electorale, care detalia prevederile noii Constituţii. Acum, însă, primeau drept de vot şi femeile, pentru prima dată în istoria României.

Analiza concretă a regimului instaurat la 10 februarie 1938 con-duce la concluzia că acesta a fost un regim de autoritate monarhică.

Politica economică a guvernului s-a caracterizat prin creşterea intervenţiei statului, exprimată în măsurile vizând coordonarea activi-tăţii economice, în comenzile masive făcute industriei, în achiziţio-narea unor mari cantităţi de cereale şi stocarea lor, în angajarea unor împrumuturi pe piaţa internă, în dirijarea comerţului exterior şi con-trolul circulaţiei valutare.

În cursul anului 1938, producţia industrială a continuat să crească, însă declanşarea celui de-al doilea război mondial, la 1 sep-tembrie 1939, a dus la restrângerea posibilităţilor de aprovizionare a industriei româneşti cu materii prime şi semifabricate.

Principala ramură a economiei naţionale a continuat să fie agricultura. Prin decretul-lege din 1939, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor împreună cu Ministerul Apărării Naţionale erau autorizate să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru organizarea agricul-turii în vremuri excepţionale, având ca obiectiv asigurarea aprovizio-nării armatei şi populaţiei civile.

În domeniul financiar, s-au urmărit echilibrarea bugetului, creş-terea veniturilor statului, în special pe baza impozitelor indirecte.

Guvernanţii români continuau să promoveze o politică orientată spre Franţa şi Marea Britanie, opunându-se strângerii legăturilor cu Germania. Dar, la 23 martie 1939, a fost semnat un tratat economic

330

româno-german, care prevedea o puternică dezvoltare a relaţiilor din-tre cele două ţări, dar şi o serie de avantaje unilaterale pentru Germania.

Politica socială a vizat, în principal, sprijinirea marii burghezii, interesate în dezvoltarea industriei grele şi în cea privind înzestrarea armatei. Politica guvernamentală faţă de ţărănime a vizat acordarea unui sprijin în vederea modernizării producţiei şi sporirii disponibi-lităţilor pentru export. Muncitorimea a suportat şi ea consecinţele negative ale deteriorării situaţiei internaţionale şi izbucnirii războiului mondial. Astfel, în martie 1940, Ministerul Muncii a fost autorizat să prelungească ziua de muncă la 10 ore în întreprinderile industriale, oricând necesităţile le impuneau, iar în iulie 1940 s-a adoptat un decret pentru stabilirea regimului muncii în împrejurări excepţionale. Inte-lectualitatea a continuat să aibă o situaţie materială superioară celor-lalte categorii sociale.

Partidele politice şi atitudinea lor faţă de regimul lui Carol al II-lea. Deşi au fost scoase în afara legii, partidele politice au conti-nuat să-şi desfăşoare activitatea în fapt. Partidele mici care sprijiniseră şi anterior politica lui Carol al II-lea, cum ar fi Partidul Agrar sau Partidul Naţionalist-Democrat au primit favorabil actul dizolvării. Alte partide mici şi-au încetat activitatea, cum ar fi Partidul Poporului sau Partidul Naţional Creştin. Organizaţiile minorităţilor naţionale şi-au continuat activitatea.

Principalul partid de opoziţie era Partidul Naţional-Ţărănesc condus de Iuliu Maniu. Acesta a făcut repetate declaraţii împotriva regimului, protestând contra măsurilor de restrângere a drepturilor şi libertăţilor democratice. Preşedintele Partidului Naţional-Liberal, C-tin I. C. Brătianu, a adoptat, iniţial, o atitudine pozitivă faţă de regim. Dar, pe parcurs, a înţeles că suveranul nu se limita doar la acţiuni împotriva Gărzii de Fier, ci era decis să permanentizeze regimul, distrugând sistemul democratic.

Partidul Social-Democrat a cunoscut, la rândul lui, importante convulsii interne, ca urmare a faptului că unii dintre fruntaşii lui au sprijinit regimul lui Carol al II-lea. Partidul Comunist din România a trecut prin evoluţii semnificative, reintroducând, în programul său, la cererea Moscovei, lozinca autodeterminării până la despărţirea de statul român nu numai a Basarabiei, ci şi a Bucovinei, Transilvaniei şi Dobrogei.

Mişcarea Legionară s-a aflat într-o situaţie extrem de grea. Regimul însuşi a fost o reacţie împotriva ascensiunii Mişcării Legio-

331

nare. Comandantului legionar, C.Z.Codreanu, i s-a înscenat un proces, în urma căruia, în ziua de 16 aprilie 1938, a fost condamnat la 6 luni închisoare. În urma altor descinderi la sediile legionare, a urmat un nou proces, terminat cu încă 10 de ani de temniţă pentru Codreanu. După o vizită la Berlin, regimul lui Carol al II-lea a hotărât şi lichidarea fizică a acestuia, înfăptuită în noaptea de 29/30 noiembrie 1938. Ca răspuns, la 21 septembrie 1939 un grup de legionari a trecut la asasinarea primului ministru Armand Călinescu. După ce şi-au anunţat fapta la postul de radio, asasinii s-au predat autorităţilor. Ei au fost împuşcaţi şi expuşi pe locul unde fusese lichidat A. Călinescu.

Trecerea la totalitarism. Prăbuşirea lui Carol al II-lea. Agra-varea situaţiei internaţionale l-a determinat pe Carol al II-lea să ini-ţieze, la începutul anului 1940, politica de reconciliere naţională. Aceasta evidenţia incapacitatea regimului de a rezolva, prin propriile forţe, gra-vele probleme ale României. Chiar în ziua capitulării Franţei, aliata tradiţională a ţării noastre, 22 iunie 1940, Carol al II-lea a decis trans-formarea F.R.N. în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar”.

Notele ultimative sovietice din 26 şi 27 iunie 1940, urmate de ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Armata Roşie, au marcat începutul sfârşitului pentru regele Carol al II-lea. La 28 iunie 1940, Horia Sima, noul conducător al Mişcării Legionare, a fost numit în guvern, Garda de Fier devenind astfel, pentru prima dată de la înfiinţarea sa, forţă politică de guvernământ. La 4 iulie 1940, Ion Gigurtu, agreat de Berlin, a fost numit prim-ministru.

La 15 iulie 1940, Hitler a trimis regelui român o scrisoare extrem de dură, în care-i cerea pe un ton ultimativ ca România să înceapă negocieri cu Ungaria şi cu Bulgaria, pornind de la ideea cedării de teritorii în favoarea acestora.

La 8 august 1940, Carol al II-lea a dat publicităţii şi decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei, oficializând antisemitismul de stat.

4. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ a) Principalele caracteristici şi acţiuni. Problemele organizării

lumii după prima conflagraţie mondială au constituit obiectul Confe-rinţei de pace de la Paris (1919-1920). România a acţionat aici pentru obţinerea confirmării pe plan internaţional a hotărârilor adop-tate în cursul anului 1918. S-au ridicat însă şi numeroase situaţii

332

litigioase. Marile Puteri au pregătit tratatul de pace cu Germania, fără a îngădui delegaţiei române, condusă de I.I.C.Brătianu, să-şi exprime punctul de vedere. Ea a fost nevoită să semneze tratatul de pace, la Versailles, în ziua de 28 iunie 1919. În aceste condiţii improprii, Brătianu a părăsit, la 2 iulie 1919, Conferinţa. În ziua de 10 septembrie 1919, Marile Puteri au semnat tratatul de pace cu Austria, la Saint Germain en Laye, punând România în faţa faptului împlinit. Ţara noastră l-a semnat, prin guvernul prezidat de Al. Vaida-Voievod, la 10 decembrie 1919, prin acest tratat se recunoştea unirea Bucovinei cu România.

În ziua de 10 decembrie 1919, România a semnat la Neuilly sur Seine, tratatul de pace cu Bulgaria. Graniţa dintre cele două ţări rămânea cea din 1913. Vii discuţii a suscitat proiectul de pace cu Ungaria. În 1919 a avut loc şi un conflict armat între România şi Ungaria. Guvernul comunist de la Budapesta a refuzat să-şi retragă trupele de pe teritoriul transilvan şi a atacat armata română. În urma unor lupte grele (16-18 aprilie 1919), atacul a fost respins, a urmat un nou atac la 20 iulie; de această dată, armata română a trecut la contraofensivă, ocupând Budapesta la 2 august. Tratatul de pace cu Ungaria a fost semnat la Trianon în ziua de 4 iunie 1920. El recu-noştea unirea Transilvaniei cu România.

La 28 octombrie 1920, România, pe de o parte, şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, de cealaltă, au semnat tratatul de pace de la Paris, prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România.

În mod firesc, ţara noastră avea drept la despăgubiri de război din partea statelor inamice, dar Comisia reparaţiilor, în ciuda daunelor estimate la 72 miliarde de lei, a apreciat o valoare de doar 31 miliarde lei aur.

Statutul definitiv al Dunării, semnat la Paris, în ziua de 23 iulie 1921, prevedea reglarea unei alte probleme de interes pentru România, navigaţia pe acest fluviu fiind liberă şi deschisă tuturor pavilioanelor, în condiţii de perfectă egalitate. Convenţia de la Lausanne (24 iulie 1923) privind regimul strâmtorilor Mării Negre stipula şi demilitarizarea acestora, ca şi libera navigaţie pentru toate vasele comerciale ale tuturor statelor, atât în timp de pace, cât şi de război. În Comisia internaţională a strâmtorilor a fost aleasă şi România.

În iulie 1919 s-a creat Societatea Naţiunilor, din rândul căreia România făcea parte ca membru fondator. Acţionând în spiritul ei, ţara

333

noastră a contribuit la realizarea unor alianţe bi- şi multilaterale. Astfel, la 3 martie 1921 a fost semnată Convenţia de alianţă dintre România şi Polonia, reînnoită la 26 martie 1926.

În iunie 1921 a luat fiinţă şi Mica Înţelegere, formată din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, cu scopul de a promova o largă colaborare cu toate ţările, pe baza respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, a statu-quo-ului teritorial. Ea a fost prima alianţă cu caracter regional constituită în Europa după primul război mondial.

O coordonată fundamentală a politicii externe româneşti a con-stituit-o orientarea tradiţională spre Franţa şi Marea Britanie. La 10 iunie 1926 a fost semnat tratatul de alianţă dintre România şi Franţa. La 17 septembrie 1926, s-a încheiat un tratat de amiciţie dintre Italia şi România.

Relaţiile cu vecinii. Relaţiile cu Bulgaria s-au reluat imediat după încheierea tratatelor de pace, fiind impulsionate de vizita pri-mului ministru bulgar Stamboliiski în România (ianuarie 1921). În octombrie 1920 au fost reluate relaţiile diplomatice şi consulare cu Ungaria, dar politica revizionistă promovată de la Budapesta a făcut ca legăturile dintre cele două ţări să se dezvolte lent şi într-o atmosferă de suspiciune reciprocă.

În ceea ce priveşte raporturile româno-sovietice, ele fuseseră rupte în ianuarie 1918, din iniţiativa părţii sovietice. Dar, în ciuda chiar a numeroaselor presiuni venite din partea puterilor occidentale, România nu a participat la intervenţii militare împotriva statului sovietic. În 1920-1924 s-au iniţiat unele contacte vizând normalizarea relaţiilor. În martie 1924 s-a organizat o conferinţă la Viena, care a eşuat însă din cauza faptului că Uniunea Sovietică a refuzat recunoaş-terea actului unirii Basarabiei.

Un moment important l-a reprezentat Pactul de la Paris (Briand-Kellog) din 27 august 1928, primul tratat internaţional care interzicea recurgerea la război pentru rezolvarea diferendelor. Guver-nul român a aderat la acest pact, după care a semnat protocolul de la Moscova, din februarie 1929.

În februarie 1933 a fost semnat la Geneva Pactul reorganizării Micii Înţelegeri. La 9 februarie 1934 s-a înfiinţat Înţelegerea Balca-nică, de către reprezentanţii României, Greciei, Iugoslaviei şi Turciei.

La 3 iulie 1933, România a semnat, la Londra, Convenţia de definire a agresiunii şi a teritoriului, la elaborarea căreia a contribuit din plin şi Nicolae Titulescu. În virtutea aceluiaşi principiu, România

334

a aderat la Pactul de neagresiune şi conciliaţiune, semnat la Rio de Janeiro (10 octombrie 1933).

Negocierile dintre N. Titulescu şi Maksim Litvinov au dus la stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi U.R.S.S., în ziua de 9 iunie 1934. Au urmat apoi şi negocieri între cei doi, perfectându-se un protocol pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală la 21 iulie 1936.

b) Situaţia internaţională a României în anii 1938-1939. În anii 1936-1938, pe cerul Europei se adunau nori negri, care prevesteau declanşarea unui nou război mondial. Anexarea Austriei şi acordul de la München au încurajat Germania pe drumul declanşării conflictului. Dezmembrarea Cehoslovaciei a avut consecinţe extrem de negative pentru România, marcând dezagregarea Micii Înţelegeri.

În acest cadru internaţional se înscriu şi vizitele lui Carol al II-lea la Londra (15-18 noiembrie) şi Paris (19-21 noiembrie), pentru a solicita sprijin economic şi politic, în vederea respingerii presiunilor Germaniei. La întoarcerea spre ţară, Carol al II-lea s-a oprit în Germania, unde la 24 noiembrie a avut convorbiri şi cu Hitler. Regele român a propus intensificarea cooperării economice româno-germane şi a sugerat ca Reich-ul să nu mai sprijine pretenţiile revizioniste ale Ungariei, dar führerul nu a dat un răspuns pozitiv.

La 12 februarie 1939 au început la Bucureşti tratative în vederea încheierii unui acord economic între România şi Germania. După discuţii agitate, la 23 martie 1939 a fost semnat Tratatul economic româno-german.

Pe de altă parte, la 13 aprilie 1939, guvernele de la Londra şi Paris făceau cunoscut că au decis să garanteze integritatea teritorială a României şi Greciei. Tot în acest timp, România a încercat să obţină o ameliorare a relaţiilor cu Uniunea Sovietică. La 8 mai 1939, minis-trul de Externe român, Grigore Gafencu, a avut o discuţie la Bucureşti cu Potemkin, adjunctul comisarului poporului pentru afacerile externe, în cadrul căreia şi-a exprimat dorinţa îmbunătăţirii relaţiilor dintre România şi Uniunea Sovietică. La 11 august 1939, Carol al II-lea a purtat tratative cu Ismet Inönü, preşedintele Turciei, solicitând ca guvernul turc să mijlocească o apropiere româno-sovietică, mergându-se până la încheierea unui pact de neagresiune între cele două ţări.

Dar semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, numit „Tratatul de neagresiune între Uniunea Sovietică şi Reich-ul german”, la 23 august 1939, a anulat aceste eforturi. La 1 septembrie 1939, Germania

335

a atacat Polonia, act ce a marcat debutul celui de-al doilea război mondial. Întrunit la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană român a hotărât neutralitatea, dar şi manifestarea solidarităţii cu Polonia, cu toate că tratatul de alianţă dintre cele două ţări nu avea în vedere o agresiune din partea Germaniei, iar guvernul polonez nu acceptase propunerea părţii române (din martie 1939) de a i se da un caracter erga omnes.

În perioada septembrie 1939 – februarie 1940, diplomaţia română şi-a concentrat eforturile în direcţia realizării unui bloc al neutrilor. După o serie de tatonări, guvernul român a propus, la 28 octombrie 1939, crearea unui bloc în care să intre, alături de ţările membre ale Înţelegerii Balcanice (România, Iugoslavia, Turcia, Grecia), Bulgaria, Italia şi Ungaria. Dar, în urma presiunilor germane, iniţiativa a eşuat.

Mergând pe calea „adaptării la realităţi”, regimul lui Carol al II-lea a început să reorienteze politica externă a României.

c) Pierderile teritoriale din 1940. În seara zilei de 26 iunie 1940, guvernul sovietic a adresat guvernului român o notă ultimativă prin care-i cerea să „înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi partea de nord a Bucovinei. La Consiliul de Coroană, convocat la 27 iunie 1940, 11 participanţi s-au declarat împotrivă, 4 – pentru discuţii cu partea sovietică şi 13 – pentru cedare. Printr-o notă ultimativă din noaptea de 27 iunie 1940, guvernul U.R.S.S. a insistat pentru „restituirea” celor două regiuni. Întrunit din nou, Consiliul de Coroană a decis să accepte ultimatumul. La 3 iulie 1940, trupele sovietice s-au instalat pe noile graniţe.

Noul guvern, prezidat de I. Gigurtu, a declarat la 5 iulie 1940, că orientarea României spre Axă devenea un „fapt împlinit”. La 15 iulie 1940, Hitler i-a adresat lui Carol al II-lea o scrisoare pe un ton ultimativ, cerându-i ca România să consimtă la cedări teritoriale faţă de vecinii ei. În ziua de 3 august 1940, Hitler a cerut astfel guvernului român să cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul. La tratativele româno-bulgare de la Craiova, din 19 august 1940, partea română a satisfăcut integral cererile teritoriale bulgare.

La sugestia imperativă a Berlinului s-a hotărât organizarea unor tratative româno-maghiare, la 16 august la Turnu-Severin. Ele s-au desfăşurat cu intermitenţe până la 24 august, când s-a consemnat eşecul lor. La 26 august, von Ribbentrop i-a propus lui Ciano convocarea la Viena a miniştrilor de externe ai României şi Ungariei, pentru a primi „sfaturile amicale” ale Axei. La 27 august 1940, Hitler

336

a fixat graniţa între cele două ţări. În ziua de 29 august, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei au comunicat delegaţiei române că discuţiile erau inutile, deoarece soarta fusese stabilită prin voinţa celor doi „arbitri”. Pe această bază se foloseşte termenul de arbitrajul de la Viena. Întrunit în grabă, Consiliul de Coroană a hotărât, cu 21 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere, primirea acestei hotărâri.

Prăbuşirea lui Carol al II-lea. Schimbarea regimului politic. Ridicându-se împotriva dictatului din 30 august 1940, populaţia se ridica împotriva regimului lui Carol al II-lea. În aceste împrejurări, regele a fost nevoit să apeleze la Ion Antonescu, personaj intrat în dizgraţie în 1934, când dezvăluise deturnarea unor fonduri destinate apărării naţionale, iar la sfârşitul lunii iunie 1940, adresase suveranului o scrisoare în care se declara împotriva cedării Basarabiei şi nordului Bucovinei. La 4 septembrie 1940, după ce dusese tratative cu liderii principalelor partide politice, Ion Antonescu a fost investit de către Carol al II-lea cu formarea unui nou guvern. Acesta i-a cerut regelui acordarea de puteri depline. După multe ezitări, regele i le-a acordat în dimineaţa zilei de 5 septembrie. În aceeaşi zi a fost suspendată Constituţia şi au fost dizolvate Corpurile legiuitoare. Se sfârşea astfel regimul instaurat la 10 februarie 1938. În seara aceleiaşi zile, Antonescu i-a cerut regelui să abdice. Înţelegând că partida fusese pierdută, suveranul a cedat, pe 6 septembrie, principele moştenitor Mihai a depus jurământul în calitate de rege. Dar această funcţie era doar decorativă, figura dominantă devenind generalul Ion Antonescu.

5. ROMÂNIA ÎN ANII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL a) Evoluţia regimului politic în perioada 1940-1944. În ziua

de 14 septembrie 1940 s-a format un guvern din antonescieni şi legio-nari, iar România a fost proclamată stat naţional-legionar. Ion Antonescu era preşedintele Consiliului de Miniştri şi conducătorul statului, iar Horia Sima deţinea funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi de şef al Mişcării Legionare, unica organizaţie politică legală.

Începea astfel un regim de dictatură antonesciano-legionară, cu concursul Germaniei, cu trăsături specifice: excluderea separaţiei puterilor în stat, anularea libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti, desfiin-ţarea instituţiilor fondate de Carol al II-lea, conducerea prin decrete-legi, încurajarea naţionalismului şi antisemitismului. Însă, curând după 14 septembrie s-a ajuns la o confruntare între principalele forţe aflate la guvernare: gruparea antonesciană şi cea condusă de Horia Sima.

337

Pentru a clarifica situaţia, Hitler i-a invitat în Germania pe cei doi. Şeful Mişcării Legionare nu a dat curs invitaţiei. În cadrul discuţiilor purtate în ziua de 14 ianuarie 1941, Antonescu a primit mână liberă în vederea restabilirii ordinii în ţară.

În zilele de 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat o rebe-liune, atacând şi ocupând instituţii administrative, secţii de poliţie, centre de comunicaţie. Generalul Antonescu a recurs la armată şi a înfrânt rebeliunea, arestând aproximativ 8 000 de legionari. Circa 700 de membri ai Mişcării, în frunte cu Horia Sima, s-au refugiat în Germania. După aceste evenimente, Mişcarea a fost scoasă în afara legii.

La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern, din militari şi tehnicieni, având ca obiective principale asigurarea ordinii publice şi administrarea eficientă a ţării. Ion Antonescu a instaurat un regim totalitar, în care conducătorul statului deţinea puterea legis-lativă, executivă şi controla justiţia; el conducea prin decrete-legi, numea sau concedia orice funcţionar al statului, iniţia sau modifica legile, dirija politica externă. Spre deosebire de regimurile fasciste, acesta nu avea o ideologie şi nu se baza pe un partid politic.

Regimul antonescian a promovat o politică antisemită, acţionând mai ales împotriva evreilor din Basarabia, pe care îi acuza de comunism.

b) Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Principalul obiectiv al politicii externe promovate de Ion Antonescu a fost refacerea graniţei estice a ţării. În cadrul întâlnirii cu Hitler, din 12 iunie 1941, Antonescu, informat de hotărârea Germaniei de a începe războiul împotriva Uniunii Sovietice, a decis ca România să participe la acesta. La 22 iunie 1941, generalul Antonescu a dat ordinul de zi către armată, în vederea luptei pentru eliberarea teritoriilor ocupate de Uniunea Sovietică. Pe 25 iulie 1941 a fost eliberat ultimul punct deţinut de către sovietici pe malul drept al Nistrului – Cetatea Albă, începând astfel reintegrarea acestor teritorii pierdute în 1940 în graniţele româneşti. La 21 august 1941, generalul Antonescu a fost avansat de către rege la gradul de mareşal.

La 29 iunie 1941, conducătorul statului a semnat decretul-lege cu privire la organizarea Basarabiei şi Bucovinei, iar prin decretul din 19 august 1941, regiunea dintre Nistru şi Bug (Transnistria) era pusă sub administraţie românească.

c) Continuarea războiului în Est. După eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei, ţinutului Herţa, armata română a participat la

338

luptele din Crimeea, reuşind ca în octombrie 1941 să cucerească Odessa. În toamna anului 1941, Antonescu a retras armata de pe front, considerând că obiectivul urmărit fusese atins. La 8 noiembrie 1941 s-a organizat trecerea trupelor pe sub Arcul de Triumf din Bucureşti, fapt ce semnifica încheierea participării la război a României.

Însă, la solicitarea lui Hitler, Antonescu a decis să continue răz-boiul. Înaintarea trupelor dincolo de Nistru a făcut ca România să ajungă în stare de război cu statele coaliţiei Naţiunilor Unite: Marea Britanie (decembrie 1941) şi S.U.A. (iunie 1942). Au urmat marile operaţii militare din Crimeea (octombrie 1941 – iunie 1942), Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943), Caucaz (august 1942 – primăvara 1943), Cuban (1943 – 1944) ş.a.

Dezastrul de la Stalingrad l-a convins pe Ion Antonescu că Germania nu dispunea de mijloace pentru a înfrânge Uniunea Sovietică şi că trebuia găsite soluţii pentru salvarea României. Începând cu primăvara anului 1943, el l-a autorizat pe Mihai Antonescu, care înde-plinea din iunie 1941 pe lângă funcţia de ministru de externe şi pe cea de prim-ministru interimar, să demareze contacte cu puterile occidentale.

Cu ştirea sa, acesta a negociat încheierea păcii separate cu Naţiunile Unite, sondând terenul la Berna, Stockholm, Vatican, Lisabona, Madrid, Ankara, Cairo. La rândul său, liderul opoziţiei democrate, Iuliu Maniu, a adresat memorii în acelaşi scop Londrei şi a iniţiat tratative care s-au desfăşurat în capitalele unor ţări neutre. Acestea nu s-au finalizat cu rezultate concrete, deoarece S.U.A. şi Marea Britanie hotărâseră la Casablanca, în ianuarie 1943, să impună Germaniei şi aliaţilor ei formula „capitulării necondiţionate”.

În martie 1944, trupele sovietice au ajuns la Nistru, iar în aprilie au pătruns în nordul Moldovei. Situaţia devenise din ce în ce mai complicată. În aprilie 1944, U.R.S.S. a transmis guvernului român condiţiile de armistiţiu, care prevedeau: ieşirea României din război, întoarcerea armelor împotriva Germaniei, acceptarea frontierelor estice din iunie 1940, eliberarea prizonierilor şi plata unor despăgubiri de război. Dictatul de la Viena era considerat nedrept, iar Moscova promitea ajutor pentru eliberarea părţii de nord-vest a Transilvaniei (anexată de Ungaria). Antonescu a respins condiţiile, considerându-le inacceptabile. El a decis continuarea negocierilor cu sovieticii, la Stockholm, pentru ameliorarea condiţiilor de pace.

d) Actul de la 23 august 1944. Soarta ţării i-a preocupat pe politicienii români de la guvernare şi din opoziţie. La 20 iunie 1944 s-a

339

constituit Blocul Naţional-Democrat, alcătuit din Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist. Declanşarea ofensivei sovietice pe frontul Iaşi-Chişinău, la 20 august 1944 şi activitatea desfăşurată de Ion Antonescu în aceste împrejurări au determinat o profundă preocupare din partea tuturor factorilor politici din opoziţie. În seara aceleiaşi zile, regele Mihai a participat la o reuniune secretă, în care erau prezenţi Iuliu Maniu, C-tin I.C. Brătianu, C-tin Titel Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Grigore Niculescu-Buzeşti, C-tin Sănătescu, Aurel Aldea, col. Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony-Stârcea şi col. Emilian Ionescu, unde s-a discutat ca debarcarea lui Ion Antonescu să aibă loc la data de 26 au-gust. În noaptea de 21/22 august a avut loc o altă consfătuire, optân-du-se devansarea operaţiunii, pentru 24 august.

Aflat pe front, Antonescu a dat ordin, la 22 august, ca trupele române să se retragă pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, pentru a opri înaintarea armatei sovietice. În concepţia lui stabilizarea frontului putea constitui un atu în negocierea condiţiilor de pace. La rândul său, Mihai Antonescu i-a comunicat ministrului plenipotenţiar turc în România că era decis să semneze armistiţiul cu Naţiunile Unite. La 22 august, acesta a transmis printr-o telegramă la Ankara comuni-carea lui Mihai Antonescu.

Pe de altă parte, regele Mihai, sfătuit de anturajul său, a hotărât să acţioneze decisiv. În noaptea de 22/23 august 1944 a avut loc ulti-ma consfătuire secretă a reprezentanţilor Blocului Naţional-Democrat. În numele Partidului Comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu a cerut formarea unui guvern politic, prezidat de Iuliu Maniu, iar acesta a acceptat în principiu.

Cum în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri pe care a pre-zidat-o în data de 23 august, Antonescu a anunţat că va pleca pe front, planul a fost schimbat total, devansându-se pentru această zi. Ion Antonescu a fost astfel invitat în audienţă la Palat şi, refuzând să se alăture noii linii, a fost arestat.

După înlăturarea lui Antonescu, regele l-a numit pe generalul Sănătescu în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar acesta a întocmit lista unui nou guvern. Practic, din seara zilei de 23 august 1944, România se afla în stare de război atât cu Germania, cât şi cu Uniunea Sovietică. Statutul ei internaţional era extrem de confuz, iar relaţiile diplomatice – ca şi inexistente.

340

Actul de la 23 august 1944 a îmbrăcat forma unei lovituri de stat, realizându-se o schimbare la vârf, fără modificări în profunzimea societăţii româneşti. Pe plan intern, el a marcat revenirea României, pentru scurtă vreme, la un regim democratic.

Decretul-regal din 31 august 1944, publicat la 2 septembrie 1944, prin care s-au pus în vigoare 37 articole din cele 138 ale Constituţiei din 1923, a creat baza juridică a măsurilor adoptate de noul guvern şi, totodată, izvorul de drept pentru măsurile ulterioare.

De la 23 august 1944, forma de guvernământ a înregistrat o nouă schimbare, fiind circumscrisă celei stabilite în 1923. România a rede-venit monarhie constituţională, suveranul exercitându-şi prerogativele în conformitate cu legea fundamentală. Partidele politice şi-au reluat activitatea legală, presa a fost eliberată de cenzură, iar dreptul de întru-nire a redevenit o realitate.

Actul de la 23 august 1944 a avut şi o mare importanţă inter-naţională, dând o grea lovitură Germaniei şi contribuind la prăbuşirea întregului front din Balcani şi la scurtarea războiului în Europa.

La 12 septembrie 1944, România a semnat Convenţia de armis-tiţiu cu Naţiunile Unite, prin care i se impuneau condiţii grele: fron-tiera româno-sovietică rămânea cea stabilită în iunie 1940; plata a 300 milioane de dolari despăgubiri de război (în produse); o Înaltă Comisie Aliată de Control (sovietică) supraveghea respectarea Armistiţiului.

e) Participarea României la războiul antihitlerist De la 23 august 1944, România s-a alăturat coaliţiei antihitle-

riste, participând efectiv la război, mai întâi pentru eliberarea Transilvaniei, obiectiv atins la 25 octombrie 1944. Apoi, trupele române au contri-buit, alături de cele sovietice, la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la 12 mai 1945. Efortul de război al României s-a cifrat, în plan economico-financiar, la peste 1 milion de dolari S.U.A. (la va-loarea anului 1938).

La 9 mai 1945, Germania a capitulat, act ce a marcat încetarea ostilităţilor militare. Deşi s-a situat pe locul al patrulea din punctul de vedere al jertfelor, România nu a primit statutul de stat cobeligerant, iar la Conferinţa de pace de la Paris (1946) a fost tratată ca un stat învins. Tratatul de pace din 10 februarie 1947 prevedea că graniţa dintre România şi Uniunea Sovietică era cea stabilită în iunie 1940; pe de altă parte, era anulat Dictatul de la Viena din 30 august 1940; graniţa cu Bulgaria rămânea cea din septembrie 1940.

341

f) Confruntări politice în perioada 23 august 1944 – 30 decembrie 1947

Contextul internaţional de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost dominat de împărţirea sferelor de influenţă între marile puteri aparţinând Coaliţiei Naţiunilor Unite. Aflat în vizită la Moscova, premierul britanic Winston Churchill i-a propus lui I.V. Stalin un „acord de procentaj” privind statele din centrul şi sud-estul Europei – în privinţa României, proporţia era de 90% pentru Uniunea Sovietică, 10% pentru Aliaţi. Anii 1945-1947 au fost decisivi pentru soarta Europei. Continentul a fost împărţit în două, funcţie de aparte-nenţa la lumea democratică sau cea sovietică.

Pe plan intern, anii 1944-1947 au fost încărcaţi de ample con-fruntări politice. P.C.R. a devenit principalul instrument prin care Kremlinul şi-a impus linia politică în România. La 26 septembrie 1944 a fost publicat Proiectul de Platformă al Frontului Naţional-Democrat, la care au aderat, alături de P.C.R. şi P.S.D., Frontul Plugarilor, Uniunea Populară Maghiară (M.A.D.O.S.Z.), sindicatele şi alte organizaţii. În octombrie 1944 s-a constituit Frontul Naţional-Democrat care a declanşat o puternică luptă pentru cucerirea puterii.

Sub presiunea sa, la 4 noiembrie 1944 s-a format un nou guvern, prezidat de Constantin Sănătescu, care avea un caracter politic; posturile ministeriale s-au împărţit între F.N.D., P.N.Ţ. şi P.N.L. După o nouă criză politică, la 6 decembrie 1944, s-a creat guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu.

În ianuarie 1945, liderul comunist Gh. Gheorghiu-Dej a între-prins o vizită la Moscova, unde a discutat cu Stalin, care a sugerat începerea „asaltului decisiv” pentru cucerirea puterii politice de către F.N.D. După publicarea, la 28 ianuarie 1945, a Programului de guver-nare a F.N.D., au fost organizate o serie de manifestaţii împotriva guvernului Rădescu. Pe fondul tensiunilor politice din România, la 27 februarie 1945, A.I. Vîşinski, primul locţiitor al comisarului poporului pentru afaceri externe al U.R.S.S., a venit la Bucureşti, impunând regelui Mihai demiterea guvernului Rădescu şi formarea unuia nou, prezidat de dr. Petru Groza.

După o tergiversare de câteva zile, la 6 martie 1945, regele a confirmat guvernul Groza, alcătuit din reprezentanţi ai F.N.D. şi ai grupării Tătărescu. Formarea guvernului dr. P. Groza a însemnat o schimbare de regim, deoarece forţa politică decisivă era P.C.R., care urmărea lichidarea adversarilor politici şi instaurarea unor structuri de tip sovietic în România.

342

Seria de noi măsuri interne a fost deschisă la 23 martie 1945 prin legiferarea reformei agrare, în baza căreia au fost expropriate 1 470 000 ha, dintre care 1 100 000 ha au fost împărţite la circa 990 000 familii.

Pe fundalul Conferinţei de la Potsdam (17 iulie-2 august 1945), dar şi al gravelor tensiuni din ţară, Mihai, sfătuit de liderii naţional-ţărănişti şi liberali, precum şi de reprezentanţii S.U.A. şi Marii Britanii în România, a cerut primului ministru Groza să demisioneze (21 august 1945). Sprijinit de oficialităţile sovietice, acesta a refuzat; în replică, regele Mihai s-a adresat celor trei Mari Puteri şi, până la pri-mirea răspunsului, nu a mai contrasemnat actele guvernului, intrând în aşa-numita grevă regală.

În plină criză politică s-a desfăşurat prima Conferinţă Naţională a P.C.R. (octombrie 1945). Programul adoptat viza industrializarea ţării, desăvârşirea reformei agrare, creşterea rolului statului în economie. În funcţia de secretar general al Partidului a fost ales Gh. Gheorghiu-Dej.

La 8 noiembrie 1945, ziua regelui Mihai, a avut loc în Bucureşti o mare manifestaţie antiguvernamentală, soldată cu ciocniri sângeroase.

În decembrie 1945, Conferinţa miniştrilor de Externe ai S.U.A., Marii Britanii şi U.R.S.S. a sfătuit oficialităţile române să introducă în guvern şi reprezentanţi ai partidelor de opoziţie. Astfel, au intrat în Cabinet câte un reprezentant al P.N.Ţ. şi P.N.L., guvernul trebuind să organizeze alegeri libere. În februarie 1946, S.U.A. şi Marea Britanie au recunoscut guvernul dr. P. Groza.

Campania electorală, lungă şi încărcată de acuzaţii reciproce, s-a desfăşurat practic între forţele guvernamentale, organizate în Blocul Partidelor Democrate (sub conducerea P.C.R.) şi opoziţia reprezentată de P.N.Ţ. şi P.N.L. În timpul campaniei electorale s-a judecat aşa-numitul „proces al marii trădări naţionale”, în urma căruia Ion Antonescu, fostul conducător al statului, a fost condamnat la moarte şi executat (1 iunie 1946).

Alegerile parlamentare desfăşurate în ziua de 19 noiembrie 1946 s-au încheiat, potrivit datelor oficiale, cu victoria Blocului Partidelor Democrate. Se pare că rezultatul fusese stabilit înaintea scrutinului, în cabinetul ministrului de interne, Teohari Georgescu.

Rezultatul a fost recunoscut prin deschiderea oficială de către rege a şedinţei Adunării Deputaţilor, la 1 decembrie 1946. S-a trecut apoi la o serie de noi măsuri, cum ar fi: etatizarea Băncii Naţionale (decembrie 1946), instituirea controlului de stat în întreprinderi (iunie 1947), stabilizare monetară (august 1947).

343

La 10 februarie 1947 a fost semnat, la Paris, tratatul de pace cu România. Trupele sovietice rămâneau pe teritoriul nostru până la semnarea tratatului de stat cu Austria.

În vara anului 1947, guvernul de la Kremlin a cerut statelor aflate sub dominaţia sa să respingă planul Marshall, propus de către S.U.A., prin care se preconiza refacerea Europei devastate de război.

Pe acest fundal, sub pretextul că un grup de fruntaşi naţional-ţărănişti, sub conducerea lui I. Mihalache, a încercat să părăsească ţara ilegal pentru a constitui un guvern în exil (14 iulie 1947), s-a trecut la arestarea tuturor liderilor naţional-ţărănişti, iar P.N.Ţ. a fost des-fiinţat. Procesul care a urmat (octombrie-noiembrie 1947) s-a încheiat cu grele condamnări pentru toţi arestaţii. În august 1947, C-tin I.C. Brătianu a suspendat activitatea P.N.L. Astfel, cele două partide isto-rice părăseau arena vieţii politice.

La 6 noiembrie 1947, P.C.R. a renunţat la „tovarăşii de drum”, din gruparea Tătărescu; aceasta a fost nevoită să părăsească guver-narea pentru a face loc unor comunişti recunoscuţi pentru fidelitatea lor faţă de Moscova: Ana Pauker (la Ministerul de Externe) şi Vasile Luca (la Ministerul de Finanţe).

Ultimul obstacol în calea preluării integrale a puterii de către comunişti îl constituia monarhia. La 12 noiembrie regele a plecat la Londra, pentru a participa la căsătoria principesei Elisabeta a Marii Britanii. Înainte de a părăsi ţara, Mihai semnase decretul prin care împuternicea guvernul ca, în absenţa sa, să întreprindă toate măsurile necesare conducerii statului. Era un „cec în alb” acordat guvernului, suveranul renunţând la prerogativele sale esenţiale.

În fapt, România era singura ţară din „blocul sovietic” care avea regim monarhic. Reîntors în ţară, la 22 decembrie 1947, regele Mihai era pus în faţa „noilor schimbări”. Constrâns, a semnat actul de abdi-care pe 30 decembrie 1947. A urmat şedinţa Adunării Deputaţilor, la care s-a luat act de abdicarea regelui, iar România a fost proclamată Republică Populară. Deputaţii au ales Prezidiul Republicii Populare Române alcătuit din cinci persoane (C.I. Parhon, M. Sadoveanu, Şt. Voitec, Gh. Stere, I. Niculi), care exercita puterea executivă conferită şefului statului până la adoptarea unei noi Constituţii.

6. ROMÂNIA SUB OCUPAŢIA SOVIETICĂ (1948-1958) a) Impunerea regimului stalinist. La sfârşitul anului 1947 şi

începutul lui 1948 s-a trecut la regimul stalinist. Un pas decisiv s-a

344

făcut în octombrie 1947, când a început acţiunea de contopire a Partidului Comunist cu Partidul Social-Democrat, în vederea făuririi Partidului Unic Muncitoresc. Congresul general s-a desfăşurat în zilele de 21-23 februarie 1948, partidul astfel format purtând numele de Partidul Muncitoresc Român. Congresul a ales Comitetul Central, care, în prima sa şedinţă, din 24 februarie 1948, a ales Biroul Politic şi Secretariatul C.C., format din: Gh. Gheorghiu-Dej – secretar general, A. Pauker, Th. Georgescu şi Lothar Rădăceanu – secretari.

Denumirea oficială a noului regim a fost de regim democratic popular, o formulă pleonastică, deoarece demos înseamnă popor, dar era utilizată pentru a deosebi acest regim de celelalte democraţii ale istoriei (antică, burgheză); ea a fost preluată din limba rusă şi impusă tuturor ţărilor ocupate de sovietici în perioada 1944-1945.

După abolirea monarhiei, se impunea adoptarea unei noi Con-stituţii, care să consacre forma de stat republican. La 23 ianuarie 1948, Adunarea Deputaţilor a adoptat o nouă lege electorală, prin care vârsta alegătorilor cobora de la 21 la 20 de ani. Apoi, la 25 februarie 1948, Adunarea Deputaţilor s-a autodizolvat, în vederea organizării de noi alegeri, pentru Marea Adunare Naţională, cu caracter de Constituantă.

Peste două zile, la 27 februarie 1948, s-a constituit Frontul Democraţiei Populare. Alegerile, desfăşurate în ziua de 28 martie 1948, s-au încheiat cu victoria F.N.D., care a obţinut 93,2% din voturi şi 405 mandate. Acestea au fost ultimele alegeri din anii socialismului în care au mai existat şi alte liste, alături de cea guvernamentală. Partidul Naţional-Liberal (Petru Bejan) a obţinut 7 mandate şi Partidul Ţărănesc-Democrat (dr. N. Gh. Lupu) – 2 mandate.

Obiectivul fundamental al Marii Adunări Naţionale era adop-tarea unei noi Constituţii. Proiectul acesteia, depus la 8 aprilie, a fost votat, în unanimitate, în ziua de 13 aprilie. Încă din primul articol se stabilea noua formă de stat – popular, unitar, independent şi suveran. Pentru prima dată, prin această constituţie, femeile aveau drepturi egale cu cele ale bărbaţilor. Erau proclamate principalele drepturi ale cetăţenilor, a căror aplicare însă nu va fi în concordanţă cu litera actu-lui fundamental.

Organul suprem al puterii în stat devenea Marea Adunare Naţio-nală (art. 37), singurul organ legislativ al ţării (art. 38). Atribuţiile de şef al statului erau exercitate de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, care era alcătuit din preşedinte, trei vicepreşedinţi, un se-cretar şi 14 membri aleşi pe o durată de 4 ani. Organul suprem exe-

345

cutiv era guvernul (art. 66), răspunzător de activitatea sa în faţa Marii Adunări Naţionale. Constituţia avea şi un titlu special, inexistent în vechile legi fundamentale, şi anume – Structura social-economică, în care era conţinut principiul conform căruia se puteau face exproprieri „atunci când interesul general cere”.

Pe baza noii Constituţii au fost alese organele de conducere a statului: Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri, care îl avea ca preşedinte pe C.I. Parhon. De asemenea, s-a constituit un nou guvern, dr. Petru Groza fiind reinvestit în funcţie. În noul guvern, Gh. Gheorghiu-Dej era prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (funcţie nou înfiinţată), preşedintele Consiliului Economic Superior, preşedintele Comisiei de Redresare Economică şi Stabilizare Monetară, coordonator al activităţii ministerelor economice şi finan-ciare. Astfel, secretarul general al C.C. al P.M.R. devenea îndrumă-torul întregii politici economice a ţării.

Obiectivul economic fundamental al P.M.R. era naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. În zilele de 9-11 iunie 1948 a avut loc Plenara C.C. al P.M.R., care a aprobat lucrările pregătitoare privind naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. În dimi-neaţa zilei de 11 iunie 1948, proiectul de lege, aprobat de guvern, a fost depus la Marea Adunare Naţională şi votat în unanimitate.

Plenara Comitetului Central al P.M.R. din 3-5 martie 1949 a elaborat şi programul vizând transformarea socialistă a agriculturii, prin care s-a urmărit ca această ramură a economiei naţionale să fie trecută sub controlul statului. După modelul sovietic, au fost înfiinţate Gospodării Agricole Colective şi Gospodării Agricole de Stat.

În septembrie 1952 a fost adoptată şi o nouă Constituţie, care consacra, pentru prima oară în istoria României, rolul politic condu-cător al unui partid politic (P.M.R.).

Anul 1948 s-a caracterizat prin declanşarea revoluţiei culturale. Întregul aparat al propagandei a fost pus în slujba proslăvirii Uniunii Sovietice şi a denigrării Occidentului democratic. Alături de econo-mie, ştiinţa, cultura şi învăţământul au constituit domenii prioritare în politica P.M.R. vizând „ruperea cu trecutul” şi formarea „omului nou”. Atacul a fost îndreptat împotriva instituţiilor fundamentale: Academia Română, Şcoala, Biserica. În ziua de 3 august 1948 a fost votată şi legea învăţământului, care marca o schimbare fundamentală a întregului sistem românesc. Legea prevedea că învăţământul era organizat de stat şi unitar, fapt ce însemna desfiinţarea şcolilor parti-culare şi confesionale. De asemenea, întregul învăţământ devenea laic, religia fiind desfiinţată ca obiect de studiu.

346

Un fenomen caracteristic noului regim a fost reprezentat de epurările masive ce au vizat toate domeniile culturii. Cea mai afectată a fost istoria naţională. Încă din 1947 a apărut manualul de Istorie a României, sub conducerea lui Mihai Roller, devenit în 1948 Istoria R.P.R. Trecutul istoric al românilor era abordat prin prisma a două idei fundamentale: 1) ajutorul primit din partea slavilor, Rusiei, Uniunii Sovietice; 2) dezvoltarea societăţii avea la bază lupta de clasă.

Biserica nu a scăpat nici ea acţiunii devastatoare a stalinismului. La 17 iulie 1948 a fost anulat Concordatul cu Vaticanul (semnat în 1927); la 1 decembrie 1948, guvernul a decretat unificarea bisericii ortodoxe cu cea greco-catolică. Armata a trecut sub controlul facto-rului politic, al P.M.R.

Programul revoluţiei culturale viza: răspândirea învăţăturii lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin; combaterea ideologiei „imperialiste”; dezvăluirea şi combaterea rămăşiţelor reacţionare burgheze în toate manifestările ei; popularizarea succeselor obţinute în Uniunea Sovietică etc. A început astfel o vastă campanie de rusificare, creându-se libră-ria şi editura „Cartea Rusă” (1946), Institutul de învăţământ superior în limba rusă „Maxim Gorki”. Limba rusă a devenit obligatorie în învăţământ, începând cu clasa a IV-a primară.

Politica externă a României se caracteriza printr-o deplină docilitate faţă de Moscova. La 4 februarie 1948 a fost semnat Tra-tatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică.

Pe linia subordonării tuturor statelor aflate în sfera sa de influ-enţă, guvernul sovietic le-a „sfătuit” să încheie între ele tratate de colaborare. În acest spirit, România a semnat tratate cu Bulgaria (16 ianuarie 1948) şi Cehoslovacia (21 iulie 1948). La Conferinţa de la Belgrad, din 30 iulie-18 august 1948, privind problemele navigaţiei pe Dunăre, s-a creat o nouă Comisie a Dunării, cu sediul la Budapesta, din care au fost înlăturate statele neriverane, în Comisie, rolul hotă-râtor deţinându-l Uniunea Sovietică.

În zilele de 20-29 iunie s-au desfăşurat la Bucureşti lucrările Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, la care a fost blamată conducerea Partidului Comunist din Iugoslavia, în frunte cu I.B.Tito. Sovieticii i-au cerut liderului român să prezinte raportul de condamnare a lui Tito, neinvitat la şedinţă, iar Gheorghiu-Dej s-a conformat. În decembrie 1947, România semnase un tratat de prietenie cu Iugoslavia, dar, după hotărârea Biroului Informativ, relaţiile româno-iugoslave au cunoscut o puternică deteriorare.

347

În 1949 s-a creat Consiliul Economic de Ajutor Reciproc, mem-bru fondator fiind şi România. Economia românească a fost puternic afectată de existenţa sovrom-urilor – societăţi mixte româno-ruse, create în 1945, prin care o bună parte a avuţiei naţionale a fost exploa-tată în favoarea U.R.S.S. Acestea au fost desfiinţate în 1956.

În 1955 s-a creat Tratatul de la Varşovia, prin care armatele statelor socialiste erau puse sub comanda Uniunii Sovietice.

La 25 septembrie 1954, România a adresat o nouă cerere de a fi primită în O.N.U. Pe baza acordului convenit la 10 decembrie 1955, ţara noastră, împreună cu alte 16 state, a fost admisă în organizaţie.

În plan social s-au produs importante mutaţii, toate clasele so-ciale suferind mari transformări şi chiar bulversări violente.

b) Represiune, rezistenţă, colaboraţionism, luptă pentru pu-tere. După 1948, în România au fost trimişi numeroşi consilieri sovie-tici, care aveau misiunea să supravegheze, să îndrume şi să controleze întreaga activitate economică, politică, socială şi culturală.

Societatea a generat o mişcare de rezistenţă, care a îmbrăcat forme variate, de la refuzul de a preda cotele către stat, până la lupta cu arma în mână. Între 1948-1956, în Munţii Carpaţi şi în alte zone ale ţării, s-a desfăşurat o activă rezistenţă anticomunistă armată.

Pe de altă parte, după 6 martie 1945, aparatul de represiune s-a întărit, căutând să înăbuşe din faşă orice acţiune de ostilitate faţă de regim. La 30 august 1948 s-a creat Direcţia Generală a Securităţii Poporului, în cadrul Ministerului de Interne.

Între 1949-1950 au fost arestaţi toţi foştii lideri politici care ocupaseră o funcţie în stat înainte de 1945, fiind duşi la închisorile din Sighet, Aiud, Gherla, Râmnicu-Sărat etc. Mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa în acestea: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gh. Brătianu, C-tin Argetoianu etc. Numeroşi foşti oameni politici şi alţi adversari ai noii orânduiri au fost supuşi unui regim de exterminare la Canalul Dunăre-Marea Neagră. O altă formă de represiune a fost deportarea în Bărăgan a celor care se opuneau politicii de sovietizare a României (circa 50 000 familii).

Până în anul 1950, toţi episcopii catolici români, de rit latin sau bizantin, au fost arestaţi: din 12 episcopi greco-catolici, numai unul a scăpat cu viaţă din detenţie. Mulţi preoţi ortodocşi au fost destituiţi şi arestaţi, sub acuzaţia că erau ostili noului regim.

Numeroşi ţărani au fost condamnaţi şi închişi, deoarece refuzau să se înscrie în gospodăriile agricole colective. Potrivit datelor ofi-

348

ciale, peste 80 000 de ţărani au fost arestaţi, dintre care 30 000 au fost judecaţi în procese publice şi condamnaţi.

După ce, în 1945, numeroşi etnici germani au fost ridicaţi de la casele lor de Armata Roşie şi trimişi în Uniunea Sovietică, în 1951 a urmat un alt val de represiune împotriva acestei minorităţi, peste 5 000 de familii fiind deportate în Bărăgan. Pe fondul conflictului dintre Stalin şi Tito, declanşat în 1948, minoritatea sârbă din zona Banatului a avut de suferit. Circa 40 000 de sârbi au fost dislocaţi şi colonizaţi în Bărăgan.

Potrivit unor statistici, în anii 1948-1958, circa 400 000 de oameni au luat drumul închisorilor şi lagărelor de muncă, dintre care trei pătrimi fără să fie judecaţi şi condamnaţi; circa 50 000 de familii au fost deportate, iar alte 100 000 au primit domiciliu obligatoriu.

Într-un climat de teroare, de frică şi de nesiguranţă personală, mulţi au fost nevoiţi să accepte colaborarea cu noul regim.

În interiorul P.M.R. s-a desfăşurat o continuă luptă pentru putere între diferite grupuri, care-şi disputau întâietatea în privinţa funcţiilor de conducere. Încă din 1945, cel vizat era Lucreţiu Pătrăşcanu, considerat un rival de temut de A. Pauker, dar şi de Gheorghiu-Dej. În 1946, el este acuzat de atitudine naţionalist-şovinistă. În 1948, după Congresul de unificare din februarie, este destituit din funcţia de ministru de justiţie şi arestat, iar în 1954 avea să fie ucis.

După o acerbă confruntare cu grupul Pauker-Luca-Georgescu, în 1952, Gheorghiu-Dej reuşeşte, cu acordul lui Stalin, să-şi elimine adversarii. Aceştia au fost destituiţi din funcţie pe linie de stat şi excluşi din P.M.R. Vasile Luca a fost arestat şi a murit în închisoare (1963), Ana Pauker a primit domiciliu obligatoriu, iar Teohari Georgescu a fost încadrat într-o întreprindere poligrafică.

În noul context inaugurat de Hruşciov după moartea lui Stalin (1953), Gheorghiu-Dej şi-a întărit poziţia în stat. Sub influenţa eveni-mentelor petrecute în Ungaria (1956), regimul de la Bucureşti a luat şi o serie de măsuri pentru a îmbunătăţi situaţia generală: mărirea sala-riilor pentru muncitori şi intelectuali, a burselor pentru studenţi, des-fiinţarea cotelor obligatorii în cereale.

În 1957, liderul comunist român a reuşit să-i înlăture pe ultimii săi rivali – Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi – care au fost excluşi din Biroul Politic al C.C. al P.M.R. şi a început o politică de desovietizare a României.

349

7. ROMÂNIA ÎN ANII 1958-1964 a) Retragerea trupelor sovietice (1958). După ce, în anii 1944-

1948, Armata Roşie avusese un rol important în ascensiunea comu-niştilor la putere, treptat, prezenţa ei a început să-i incomodeze pe liderii politici români, care doreau să se elibereze de sub tutela sovie-tică şi să devină conducătorii reali ai României. În consecinţă, după semnarea tratatului cu Austria, în mai 1955, Gheorghiu-Dej a iniţiat unele discuţii cu membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R., vizând retragerea trupelor sovietice din România. Această măsură va intra în vigoare, după multe tatonări ale părţii române pe lângă conducerea de la Moscova, la 24 mai 1958, cu prilejul Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, desfăşurată la Moscova.

Dincolo de orice speculaţii şi interpretări, rămâne faptul că România a fost singura ţară socialistă din care s-au retras trupele sovietice. Istoria a demonstrat că, după acest moment, România a intrat pe calea afirmării independenţei şi suveranităţii sale, a restabilirii legăturilor ce-i fuseseră interzise după căderea „cortinei de fier”.

Din septembrie 1958, la cererea C.C. al P.M.R., conducerea de la Moscova a început să-şi retragă consilierii din România (cu ex-cepţia câtorva specialişti militari), iar autorităţile române au putut acţiona mai relaxat, începând un proces de reconsiderare a tradiţiilor şi valorilor naţionale, de deschidere spre Occident.

b) Desovietizarea României. Declaraţia din aprilie 1964. Au început, pe această linie, tatonări în diferite capitale occidentale, în vederea normalizării relaţiilor bilaterale, grav deteriorate după 1948. Delegaţii economice au vizitat S.U.A., Franţa, Italia, Republica Federală Germană şi alte state, reuşind să rezolve problema bunurilor confis-cate de România după cel de-al doilea război mondial.

Din 1960 a început un amplu proces de desovietizare a societăţii româneşti. Au fost desfiinţate, rând pe rând, Institutul „Maxim Gorki”, Librăria „Cartea Rusă”, Muzeul Româno-Rus.

Regimul a devenit mai relaxat; din 1960 s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, prin decrete succesive de amnistie. În august 1964 au fost puşi în libertate ultimii 10 000 de deţinuţi politici din România.

Politica economică a continuat să pună accentul pe industria-lizare, dar, alături de industria grea şi de cea a construcţiilor de maşini, s-a acordat o mai mare atenţie industriei alimentare şi celei producă-toare de bunuri de consum.

350

După încheierea colectivizării agriculturii în 1962, s-a adoptat un amplu program vizând modernizarea acestei ramuri a economiei naţionale şi creşterea producţiei la hectar.

Au fost aduse unele modificări la Constituţia din 1952, înlă-turându-se restricţiile în privinţa exercitării dreptului de vot de către anumite categorii de cetăţeni. În 1961, în locul Prezidiului Marii Adunări Naţionale a fost creat Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, organ al puterii aflat sub controlul Marii Adunări Naţionale şi răspun-zător în faţa acesteia pentru activitatea sa. La 21 martie 1961, Gh. Gheorghiu-Dej a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat, iar Ion Gheorghe Maurer a devenit preşedintele Consiliului de Miniştri.

Un moment esenţial, cu larg ecou internaţional şi intern, s-a înregistrat în aprilie 1964, când s-a făcut publică şi, într-o manieră categorică, noua orientare a guvernanţilor de la Bucureşti. În Decla-raţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în proble-mele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale s-a afirmat că România promovează principiile suveranităţii şi independenţei naţio-nale, ale neamestecului în afacerile interne, avantajului şi respectului reciproc. P.M.R. se pronunţa pentru recunoaşterea specificităţii naţio-nale, istorice, înţelegerea şi acceptarea diversităţii de condiţii ale dez-voltării fiecărei ţări.

8. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA 1964-1974 a) Politica internă; liberalizarea şi limitele ei. După adoptarea

Declaraţiei din aprilie 1964, a urmat o perioadă de liberalizare a socie-tăţii socialiste din România. Începută în timpul lui Gh. Gheorghiu-Dej, a continuat şi după moartea acestuia, survenită în martie 1965.

Noul lider, Nicolae Ceauşescu, a iniţiat ample acţiuni vizând reorganizarea statului şi a societăţii. În iulie 1965, P.M.R. şi-a luat numele de P.C.R., iar numerotarea congreselor de partid a început cu anul creării P.C.R. (1921). După 1965, s-a pus accentul pe ideea renun-ţării la „modelul unic” de construire a socialismului, stabilindu-se că se impunea luarea în considerare a condiţiilor specifice fiecărei ţări în parte.

La 21 august 1965 a fost adoptată o nouă Constituţie, prin care România devenea Republică Socialistă. În decembrie 1967, N. Ceauşescu a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat.

În aprilie 1968 au fost demascate abuzurile şi ilegalităţile din timpul lui Gheorghiu-Dej, fiind reabilitaţi mai mulţi activişti de partid, în frunte cu L. Pătrăşcanu. Decizia a avut un caracter politic, deoarece

351

nu au fost luate măsuri împotriva celor care au condus aparatul de represiune.

S-a înregistrat şi o anumită relaxare ideologică, dar şi în ceea ce priveşte relaţiile statului cu Biserica.

Politica economică a cunoscut după 1964 o anumită modificare. Conferinţa Naţională a P.C.R. din decembrie 1967 a hotărât o largă descentralizare a activităţii economice, planul unic adoptat la nivel naţional conţinând numai câţiva indicatori de bază.

Agricultura a parcurs un proces de modernizare. Comerţul a înregistrat, la fel, o puternică dezvoltare. Din 1970 a fost organizat, anual, Târgul Internaţional Bucureşti.

Nivelul de trai a cunoscut o sensibilă îmbunătăţire, piaţa româ-nească fiind, practic, cea mai bine aprovizionată din întregul „lagăr socialist”.

Pe de altă parte, un impact negativ profund asupra societăţii l-a produs decretul Consiliului de Stat din octombrie 1967, prin care s-a interzis întreruperea cursului sarcinii pentru femeile care aveau mai puţin de trei copii.

b) Politica externă; implicarea României în marile probleme ale lumii. Politica externă a României avea la bază patru principii, formulate încă din aprilie 1964, care se bucurau de o largă recunoaş-tere internaţională: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile in-terne, integritatea teritorială şi suveranitatea naţională, avantajul reciproc.

Independenţa României în politica externă s-a manifestat în forme multiple: vizita unor lideri occidentali – Ch. de Gaulle, 1968; R. Nixon, 1969; G. Ford, 1975 – la Bucureşti; menţinerea unor relaţii cordiale cu Iugoslavia; stabilirea de relaţii diplomatice cu R.F.G.; menţinerea relaţiilor diplomatice cu Israelul, în contextul războiului dintre acesta cu ţările arabe. România a aderat la importante organis-me internaţionale – Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, a semnat acorduri de colaborare cu Comunitatea Economică Europeană. Ca o recunoaştere a politicii internaţionale promovate de ţara noastră, în 1967, ministrul de Externe Corneliu Mănescu a fost ales preşe-dintele Adunării Generale a O.N.U., fiind cel dintâi diplomat dintr-o ţară socialistă care a ocupat această înaltă funcţie.

În 1971, după o vizită în China şi în Coreea de Nord, N. Ceauşescu, profund impresionat de cultul personalităţii celor doi lideri comunişti, a decis aplicarea şi în România a unor asemenea practici. Una dintre primele acţiuni a fost adoptarea unui plan de măsuri vizând activitatea politico-educativă.

352

În funcţii de conducere au fost promovaţi „oameni noi”, devotaţi lui N. Ceauşescu. În 1973, soţia acestuia, Elena, a fost aleasă în Comitetul Politic Executiv, devenind, treptat, a doua persoană în conducerea par-tidului şi statului.

9. ANII CULTULUI PERSONALITĂŢII (1974-1989) a) Situaţia internă; realizări şi crize. Anul 1974 a marcat

preluarea tuturor pârghiilor de conducere de către N. Ceauşescu. A fost modificată Constituţia, fiind instituită funcţia de preşedinte al R.S. România. La 28 martie 1974, în această funcţie a fost ales N. Ceauşescu. În aceeaşi zi, I. Gheorghe Maurer, care avusese un rol important atât în alegerea lui Ceauşescu, cât şi în procesul de libe-ralizare, de destindere internă şi internaţională, a demisionat din frun-tea guvernului. În funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost ales Manea Mănescu.

Perioada 1974-1989 a fost extrem de contradictorie. În economia naţională au continuat evoluţiile pozitive din perioada anterioară, până în 1980-1981. În domeniul social s-a menţinut politica de susţinere din partea statului a unor utilităţi publice (grădiniţe, spitale etc.) şi s-a accelerat programul de construire de locuinţe. Învăţământul şi cultura s-au dezvoltat, pe o linie oarecum distinctă de cea a Kremlinului.

Dar, în 1981, N. Ceauşescu a decis să achite, într-un termen cât mai scurt, întreaga datorie externă, de circa 10 miliarde dolari, pen-tru a se asigura de „deplina independenţă” a ţării şi a evita amestecul „puterilor imperialiste” în treburile sale interne. Această politică a dus la deteriorarea rapidă a situaţiei economice a ţării. Iar în 1984, pe aceeaşi linie, a lansat teza „noii revoluţii agrare”, prin care se urmărea obţinerea unor producţii foarte ridicate la ha.

Învăţământul, ştiinţa şi cultura au fost puternic politizate. În 1974, la Congresul al XIII-lea al P.C.R., s-a adoptat Programul ideologic al partidului, care viza aplicarea întocmai a politicii oficiale în domeniile respective. Un deşănţat cult al personalităţii era propa-gat prin presă, radio, televiziune, mari manifestaţii populare etc.

La rândul ei, situaţia socială din România s-a deteriorat rapid. Treptat, starea de nemulţumire a românilor a început să se generali-zeze. Au existat unele mişcări de protest, între care greva minerilor din Valea Jiului (august 1977) şi din Maramureş (septembrie 1983), a muncitorilor de la întreprinderile „Steagul Roşu” şi „Tractorul” din Braşov (noiembrie 1987).

353

Un fenomen specific României a fost emigrarea minorităţilor naţionale către ţările de origine. S-a admis plecarea din ţară a unui număr foarte mare de germani şi evrei. Între 1967 si 1989 au emigrat circa 250 000 de evrei şi germani, realizându-se un fel de „răscum-părare” a acestora prin înţelegeri cu guvernele statelor respective, care au plătit României anumite sume pentru cheltuielile de şcolarizare ale celor care părăseau astfel ţara.

b) Politica externă. Schimbarea raportului de forţe pe plan internaţional. În domeniul politicii externe, România a continuat să se manifeste după 1974, ca un factor activ, atât la O.N.U., cât şi în alte organisme internaţionale, precum şi în relaţiile bilaterale. Această politică s-a bucurat de o largă apreciere. În 1975, România a obţinut din partea S.U.A. „clauza naţiunii celei mai favorizate”, iar în 1980 a încheiat noi acorduri de colaborare cu Comunitatea Economică Europeană.

Dar, în timp ce socialismul de tip totalitar intrase într-o criză profundă, mai ales după ascensiunea la putere a liderului sovietic M.S. Gorbaciov (1985) şi noua reorientare a factorilor de putere pe scena politicii internaţionale, N. Ceauşescu continua să creadă în „idealul comunist”. Anul 1989 a marcat prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa, după aşa-numitul „principiu al dominoului”.

c) Revoluţia din Decembrie 1989. Revoluţia se caracterizează printr-o largă participare populară, spre deosebire de loviturile de stat, care antrenează un număr mic de persoane. Evenimentele din decem-brie 1989 au rădăcini adânci în mişcarea de rezistenţă, care cuprin-sese categorii tot mai largi de cetăţeni. Dar şi în contextul interna-ţional, în care liderul sovietic M.S. Gorbaciov jucase un rol extrem de important. Acesta hotărâse şi a acţionat ca atare, pentru schimbarea tuturor vechilor conducători din fruntea partidelor şi statelor comu-niste. Astfel, între anii 1987-1989, s-a desfăşurat o acţiune de promo-vare a „eşalonului doi” în conducerea partidelor comuniste care porni-seră pe calea reformelor.

Nicolae Ceauşescu rămăsese ultimul lider comunist care se men-ţinea pe poziţie. Situaţia nu era întâmplătoare. În fapt, România a cunos-cut o evoluţie atipică în cadrul lagărului socialist, aici neexistând o „echi-pă a doua”, care să-l înlocuiască în mod paşnic pe N. Ceauşescu.

În decembrie 1989, valul care debarca regimurile comuniste din Europa central-răsăriteană ajunsese şi la graniţele României. Scânteia declanşării s-a produs la Timişoara (17 decembrie 1989), extinzân- du-se apoi în toată ţara.

354

Regimul comunist se va sfârşi oficial o dată cu citirea Comuni-catului către ţară al Frontului Salvării Naţionale, din 22 decembrie 1989, unde se stipula: „Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi instituirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ”.

d) Bilanţ după patru decenii. Regimul politic din România, ca şi în celelalte state intrate în sfera de dominaţie sovietică la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a fost un regim socialist totalitar. El a cunoscut importante mutaţii, care însă nu i-au afectat esenţa, sfârşind prin a da faliment în 1989.

Chiar la o analiză sumară se poate conchide că aceste regimuri instaurate după 1945 au cunoscut evoluţii importante şi contradic-torii, parcurgând mai multe etape:

1. Regimul politic instaurat în România în 1945 nu a fost rezultatul firesc al unei evoluţii interne, ci al unor factori externi, în primul rând al ocupaţiei sovietice. S-a materializat astfel concepţia lui Stalin, potrivit căreia o armată care ocupă un anumit teritoriu îşi impune acolo propriul său sistem politic. După o anumită evoluţie, în timpul căreia în unele ţări, printre care şi România, partidele comuniste au colaborat cu o parte a burgheziei, în 1946-1948 s-a trecut la instaurarea deplină a regimului stalinist de tip sovietic, un socialism totalitar şi internaţionalist.

2. După moartea lui Stalin (în 1953), s-a înregistrat o anumită relaxare internă, o tendinţă de reformare a sistemului totalitar. Pe această linie s-au înscris Raportul lui Hruşciov la Congresul XX al P.C.U.S., mişcarea din Polonia şi mai ales cea din Ungaria din 1956. La rândul său, conducerea P.M.R. a reuşit să obţină retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul ţării (1958).

3. În anii ’60 a avut loc o diversificare a opţiunilor, în limitele regimului socialist – totalitar, alături de conduceri foarte obediente, manifestându-se tendinţe centrifuge faţă de Uniunea Sovietică. Pe această linie s-au înscris Declaraţia din aprilie 1964 şi încercarea P.C. din Cehoslovacia de a instaura un „socialism cu faţă umană” în 1968.

4. Anii ’70-’80 s-au caracterizat prin accentuarea factorului naţionalist, internaţionalismul proletar fiind înlocuit cu „patriotismul socialist”. Evoluţiile au fost contradictorii: în Uniunea Sovietică, după înlăturarea lui Hruşciov (1964), a urmat o lungă perioadă de stagnare, în timpul lui Brejnev; apoi, din 1985, s-a înregistrat o acţiune de reformare a sistemului socialist totalitar – politica de glasnosti şi pe-restroika iniţiată de Gorbaciov. O situaţie atipică a cunoscut România, care, sub conducerea lui N. Ceauşescu, după o perioadă reformatoare, s-a plasat, după 1980, pe poziţii tot mai rigide şi mai conservatoare.

355

5. Anul 1989 a găsit regimurile socialiste totalitare din Europa centrală şi de sud-est în plină criză, dar cu situaţii concrete diferite. În cele mai multe ţări, acestea s-au reformat din interior. În România, datorită politicii lui Ceauşescu şi exacerbării cultului personalităţii, regimul a cunoscut o dramatică involuţie, cu consecinţe extrem de negative asupra întregii societăţi.

10. EVOLUŢII DUPĂ REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 a) Revenirea la regimul democratic, pluripartidist. La 22 de-

cembrie 1989, N. Ceauşescu a fost silit să abandoneze puterea, care a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Preşedintele noului organism de conducere a ţării a fost desemnat Ion Iliescu, iar în funcţia de prim-ministru a fost numit Petre Roman.

Revenirea la sistemul democratic, pluripartidist, după mai mult de patru decenii, a fost marcată prin Decretul din 31 decembrie 1989, care prevedea libertatea de funcţionare a partidelor politice, cât şi prin-cipiile lor de organizare. În perioada imediat următoare s-a înregistrat o adevărată „inflaţie” de partide politice. Au reapărut partidele isto-rice, interzise de sistemele totalitare: P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D.R.

Astfel, la 11 ianuarie 1990 s-a înregistrat Partidul Naţional-Ţărănesc Creştin-Democrat, avându-l ca lider pe Corneliu Coposu, unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Iuliu Maniu. În programul său, formaţiu-nea se pronunţa pentru instaurarea unui regim politic constituţional, bazat pe democraţia pluralistă, descentralizarea administrativă, alegeri libere, împiedicarea instaurării unui regim de dictatură, separarea puterilor în stat şi instaurarea unui stat de drept, libertatea presei, a cuvântului şi a informaţiei etc.

Partidul Naţional-Liberal, condus de un comitet de iniţiativă for-mat din Radu Câmpeanu, I.V. Săndulescu şi D.A. Lăzărescu, a fost înscris la 15 ianuarie 1990. Fidel principiilor fundamentale ale „libe-ralismului politic, economic şi cultural”, P.N.L. dorea instaurarea unei reale democraţii, structurarea unui sistem economic viabil, bazat pe economia de piaţă şi proprietatea particulară.

Partidul Social-Democrat din România s-a legalizat la 18 ianua-rie 1990, avându-i în frunte pe Adrian Dimitriu şi Sergiu Cunescu. În programul său, se declara pentru realizarea unei societăţi fundamen-tate pe: „demnitate, libertate, justiţie socială, egalitate în drepturi, solidaritate şi bunăstare”.

La 28 ianuarie s-a înregistrat Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, iar în cursul aceleiaşi luni s-au constituit şi alte partide:

356

Partidul Democrat, Partidul Ecologist Român, Partidul Democrat-Agrar din România etc.

Un moment extrem de controversat a fost transformarea Fron-tului Salvării Naţionale în partid politic, la 6 februarie 1990; preşe-dintele FSN a fost desemnat Ion Iliescu. După ample confruntări, care au cunoscut şi forme violente, la 9 februarie 1990 s-a constituit Consi-liul Provizoriu de Uniune Naţională – organ legislativ care avea să func-ţioneze până la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990.

La 18 martie 1990, CPUN a adoptat legea privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Campania electorală a fost foarte aprinsă, iar în ziua alegerilor s-a înregistrat o masivă participare la vot, de circa 80% din electorat. Frontul Salvării Naţionale a fost marele câştigător, cu peste 65% din sufragii, atât pentru Camera Deputaţilor, cât şi pentru Senat.

În primul parlament pluripartidist al României postbelice (cu rol şi de Adunare Constituantă) au obţinut reprezentare circa 40 de for-maţiuni politice, legea electorală neprevăzând nici un prag de acces în forul legislativ naţional.

Pentru funcţia de preşedinte al României, Ion Iliescu a înregis-trat majoritatea sufragiilor – peste 85%.

La 28 iunie 1990, Parlamentul a învestit un executiv monocolor (FSN) condus de P. Roman.

b) Constituţia din 1991. Alegerile din 1992. Perioada „provi-zoratului politic” a luat sfârşit, din punct de vedere juridic, o dată cu adoptarea noii Constituţii, după ample dezbateri la 21 noiembrie 1991. Aceasta avea un caracter democratic şi consacra sistemul pluripartidist.

În perioada 1990-1992, FSN a cunoscut o reducere a populari-tăţii. Conform Constituţiei, preşedintele României nu mai putea face parte dintr-un partid politic, astfel încât I. Iliescu a renunţat la preşe-dinţia FSN, în favoarea lui P. Roman. Noul lider s-a declarat „refor-mist”, începând o campanie de eliminare din conducerea partidului a susţinătorilor lui I. Iliescu.

Acutizarea elementelor de instabilitate socială şi politică a con-dus la prima criză guvernamentală din România postcomunistă, în septembrie 1991. Guvernul Roman este înlocuit, în octombrie 1991, cu unul condus de Theodor Stolojan, cu misiunea de a gestiona pro-blemele curente ale ţării până la alegerile generale din septembrie 1992.

Convenţia FSN din 27-29 martie 1992 a marcat „ruperea” aces-tui partid. P. Roman a fost reales preşedintele organizaţiei. Pe de altă

357

parte, gruparea care îl susţinea pe I. Iliescu a creat un nou partid – Frontul Democrat al Salvării Naţionale. Asemenea mutaţii importante s-au înregistrat şi în sânul opoziţiei. Aici s-a ajuns însă şi la con-stituirea, din cele trei partide istorice (PNL, PNŢ şi PSDR) a Conven-ţiei Naţionale pentru Instaurarea Democraţiei, devenită în 26 noiem-brie 1991, prin lărgirea acesteia, Convenţia Democratică (C.D.).

Anul 1992 a fost un an electoral prin excelenţă, condensând toate cele trei forme de scrutin. Organizate în februarie-martie 1992, alege-rile locale au oferit legitimitate puterii locale, conturându-se şi cea mai importantă forţă de opoziţie – CD, care s-a plasat pe poziţia secundă.

Locul CD a fost luat, la 24 iunie 1992, după retragerea PNL din coaliţie, de Convenţia Democrată din România (C.D.R.).

Alegerile din 27 septembrie 1992, desfăşurate pe baza noii legi electorale, promulgată în iunie 1992, ce introducea pragul de 3% din totalul voturilor exprimate, au fost câştigate de FDSN, urmat de CDR şi FSN. În parlament au intrat opt formaţiuni politice şi 13 organizaţii ale minorităţilor naţionale, care au primit un mandat din oficiu.

Alegerile prezidenţiale au beneficiat de o maximă atenţie, Ion Iliescu devenind câştigător, cu 61,4% din voturi, urmat de Emil Constantinescu, candidatul CDR.

Noul guvern condus de Nicolae Văcăroiu a fost învestit la 21 no-iembrie 1992, iar programul său de guvernare a fost supus dezbaterii parlamentare în februarie 1993.

c) Noi confruntări politice. „Schimbarea” din 1996 Marea majoritate a partidelor politice au traversat momente de

criză, producându-se sciziuni şi apariţii de noi organizaţii politice (PNL-Câmpeanu, PAC etc.). Şi FSN, devenit din mai 1993 – Partidul Democrat-FSN, s-a înscris în aceeaşi linie de evoluţie, mai ales după transformarea, în iulie 1993, a FDSN în Partidul Democraţiei Sociale din România.

Platforma program a CDR, „Contractul cu România”, adoptată de Convenţia din noiembrie 1995, s-a dovedit câştigătoare atât în alegerile locale (iunie 1996), cât şi în cele parlamentare şi preziden-ţiale (3 noiembrie 1996). Emil Constantinescu,candidatul Convenţiei, a devenit preşedintele României. Iar la 12 decembrie 1996, Parla-mentul a investit guvernul condus de Victor Ciorbea, un cabinet de coaliţie, între CDR, USD şi UDMR.

d) „Schimbarea schimbării”. Guvernarea de coaliţie a fostei opoziţii a dezamăgit populaţia; „algoritmul politic” a creat repetate

358

crize ministeriale, care au dus şi la schimbarea primilor miniştri. Situa-ţia economică şi socială a populaţiei s-a deteriorat. Au avut loc nume-roase sciziuni în sânul CDR, devenită din august 2000 – CDR 2000.

Pe de altă parte, polul democrat-social din România a decis par-ticiparea pe liste comune şi susţinerea lui Ion Iliescu pentru funcţia de preşedinte al statului.

La alegerile parlamentare din 26 noiembrie 2000, PDSR a obţinut peste 35% atât pentru Adunarea Deputaţilor, cât şi pentru Senat. Ion Iliescu a redevenit preşedintele României. La 28 decembrie 2000, s-a constituit guvernul Adrian Năstase, care a beneficiat de susţinerea PNL şi UDMR. Ulterior, în aprilie 2001, PNL a dezavuat colaborarea cu guvernul

Perdantul alegerilor a fost PNŢ-CD, care nu numai că a pierdut guvernarea, dar nici măcar nu a mai reuşit să intre în Parlament.

11. ROMÂNIA ÎN EUROPA SECOLULUI XX a) La început de secol. După 1900, covârşitoarea majoritate a popu-

laţiei române locuia în mediul rural, ocupându-se cu agricultura. Numai elita politică şi culturală trăia la nivelul celor mai înstărite familii europene, România fiind recunoscută, din această perspectivă, ca o adevărată membră a comunităţii continentale, Bucureştiul fiind definit chiar „micul Paris”.

b) Marea Unire din 1918. Ca urmare a unirii, România devenea o ţară de mărime mijlocie în Europa, ocupând locul opt, funcţie de numărul de locuitori şi locul zece – funcţie de suprafaţă.

c) România interbelică. Ca şi în alte ţări europene, în această pe-rioadă au fost legiferate reforme democratice (vot universal, reformă agrară). Opţiunile politice s-au diversificat, partidele politice multiplicân-du-se, iar viaţa publică devenind mult mai intensă şi mai plină de conţinut.

Prin politica sa externă, România, participantă a Societăţilor Naţiunilor şi semnatară a tratatelor de importanţă europeană, s-a înscris pe linia tuturor statelor importante de pe continent.

Cultura românească a fost una dintre cele mai acerbe promotoare ale spiritului naţional peste hotare, având dimensiuni cu adevărat europene.

Nivelul de dezvoltare al ţării se ridica şi el la nivelul european, România devenind dintr-o ţară agrară o ţară agrar-industrială.

d) Sfâşierea României Mari. Participarea la cel de-al doilea război mondial. Pierzând teritoriile străbune şi găsindu-se fără aliaţii săi tradiţionali, într-un context internaţional extrem de tulbure, România a fost nevoită să se îndrepte spre Germania.

359

Lovitura de stat din 23 august 1944 a readus România în tabăra europeană a marilor puteri democrate, dar numai pentru scurt timp. Prin acorduri secrete, Marile Puteri trasaseră sferele de influenţă pe continent, România intrând în sfera de dominaţie a Uniunii Sovietice.

e) Sovietizare şi desovietizare. Au urmat astfel patru decenii de regim totalitar, în timpul cărora România s-a aflat, în prima parte a perioadei, aproape în afara legăturilor sale tradiţional europene.

După 1958 s-a manifestat o tendinţă de revenire la valorile naţionale şi de extindere a relaţiilor externe. Cultul personalităţii, dezvoltat după 1974, a marcat puternic evoluţia României.

f) Revoluţie şi reformă. O dată cu revoluţia din 1989, România s-a reîntors în sânul statelor europene democrate, trecând printr-un dificil şi complex proces de tranziţie. Succese importante s-au înregistrat în domeniul politicii externe: desfiinţarea vizelor de intrare pentru români în statele din Spaţiul Schengen (2003), aderarea României la NATO (2004), stabilirea anului 2007 ca termen de aderare a României la Uniunea Europeană.

La scara istoriei, un secol nu reprezintă foarte mult. Dar, în con-diţiile accelerării progresului tehnic, al micşorării distanţelor ca urmare a utilizării intensive a mijloacelor de comunicaţie modernă, ale intercone-xiunilor şi globalizării, un secol de istorie poate „înmagazina” experienţe şi realizări pentru care altădată era nevoie de sute şi mii de ani.

În fond, România a mers, în tot acest secol, „în pas cu Europa”, din care nu a încetat să facă parte. Dincolo de unele insatisfacţii, rămâne faptul că România este un stat care, prin suprafaţă şi numărul de locuitori, prin bogăţiile materiale şi spirituale, prin tradiţia sa isto-rică, are certe perspective de a-şi aduce propria contribuţie la dezvol-tarea generală a Europei şi a lumii în secolul al XXI-lea.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2003), Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003. 2. Ioan Scurtu, România şi Marile Puteri, Documente, vol. I, 1918-1933,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002. 3. Ioan Scurtu, România şi Marile Puteri, Documente, vol. II, 1933-1940,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002. 4. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura

Paideia, Bucureşti, 1999.