Conditia intelectualului in romanele “Enigma Otiliei” de George Calinescu

si “Patul lui Procust” de Camil Petrescu

Prin formula narativa aleasa de autori, cele doua romane reprezinta doua curente literare cu totul diferite , chiar opuse, privite fiind din perspectiva artelor lor poetice. Astfel ca, in timp ce in “Enigma Otiliei” autorul isi doreste sa ilustreze programatic trasaturile romanului realist de tip balzacian, “Patul lui Procust” de Camil Petrescu ilustreaza principii estetice noi pentru spatiul nostru literar, principii care functionau deja in lumea literara europeana, precum autenticitatea si relativismul, in opozitie evidenta cu ideile samanatoriste ale vremii.

Insa, in ciuda perspectivei si a formulelor narative cu totul diferite, cele doua romane isi gasesc un punct comun, prin una din temele lor centrale si anume conditia intelectualui roman din perioada interbelica.

Plecând de la dezideratul unei creaţii literara autentice, bazata pe experienţa trăita a autorului si reflectata in propria conştiinţa ( "Sa nu descriu decât ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice as face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana intai...") Camil Petrescu realizează in « Patul lui Procust » adevarate « dosare de existenta », ce se constituie in confesiuni pe care fiecare personaj-narator le face la persoana I, pe baza reflectării realităţii prin filtrul propriei conştiinţe. Prin personaje precum Fred Vasilescu, G.D.Ladima sau chiar doamna T. romancierul realizează intelectuali analitici atât fata de micro cat si de macrouniversul lor, persoane cat se poate de reale, a căror calitate de intelectual nu este data neapărat de studii sau posturi înalte,ci de superioritatea conştiinţei individului, intelectualul fiind privit ca un gânditor lucid care problematizează existenta.

Drama intelectualului, ce tinde spre iubirea absoluta intr-o lume a prozaicului si a compromisului este trăita plenar de Ladima, un tanar promiţător, jurnalist la un ziar local si poet, ce se indragosteste fatal de Emilia, o femeie pe care el o crede ideala, dar care se dovedeşte a fi doar o actriţa de duzina, o femeie mediocra si chiar vulgara. Tragedia lui Ladima este descoperita involuntar de Fred Vasilescu intr-o după-amiaza de august, când, după consumarea unei experienţe erotice lipsite de pasiune alături de Emilia, pentru a ii trezi interesul sau pur si simplu din cochetărie aceasta evoca dragostea pasionala pe care o inspirase poetului Ladima, arătându-i scrisorile acestuia, legate cu funda roz. Lecturând scrisorile Fred se regaseste pe sine in iubirea celuilalt si constientizeaza propria sa eroare: teama de dragoste, de a-si pierde libertatea si independenta masculina, trairi ce au dus la despartirea de femeia pe care o iubea, doamna T. Revelatia sa este ca iubirea nu inseamna umilinta, ci purificare prin patima, spiritualizare si implinire a sinelui.

Aceast moment de revelaţie il determina pe Fred Vasilescu sa imbratiseze calea scrisului pentru a se confesa si autoanaliza, dar si sa investigheze sinuciderea lui Ladima, hotarari care il fac sa evolueze spiritual. Interesul sau pentru Ladima, pe care il cunoscuse si in timpul vietii si care la un moment dat ii devenise confesor, inseamna preocuparea pentru conditia omului superior, conditie ce il atrage in mod irezistibil pe tanarul monden, care avea o reputatie de om incult. Proasta sa reputaţie construita pe aparenta mondenităţii si a superficialităţii lui este contrazisa de trăirile profunde si de aspiraţiile înalte pe care ni le dezvăluie in jurnalul sau, dar si de caracterizarea directa a autorului din notele sale de subsol, ce se constituie intr-un roman in completare : “această reputaţie de prost şi incult , de care se bucura F.V., Lumînaru era… falsă […] m-a surprins spiritul lui domol dar foarte aplicat […] avea o lectură de tânăr diplomat francez şi de amator de cai, englez în acelaşi timp […] la curent cu noutăţile şi curiozităţile practice ale culturii […] blond ca un amorez de teatru englezesc, uneori prea tăcut”.

Cei doi protagonişti masculini sunt in fapt faţete ale unui singur eu superior, ale intelectualul lucid si dur fata de ceilalţi, dar mai ales fata de sine, cel care găseşte modalitati extreme de a-si salva nu iubirea, ci demnitatea. Ladima se sinucide, salvând aparentele printr-o mie de lei împrumutata si păstrata in buzunar si prin scrisoarea de dragoste scrisa unei femei demne, dar pe care nu o iubise, Maria Manescu, chiar doamna T. Fred Vasilescu are un ciudat accident de avion, chiar in ziua următoare predării jurnalului sau către narator, mascându-si astfel adevăratele intenţii si motivaţii, întocmai ca si prietenul sau, Ladima.

Daca in romanul lui C. Petrescu tema condiţiei intelectualului trebuie recompusa din bucati, sugestii si salturi temporale „rătăcite” prin scrisori, jurnale si note de subsol, in “Enigma Otiliei" aceasta tema este urmarita liniar, conform canoanelor romanului realist, atat din perspectiva cronologica, cat si din cea a caracterizarii pesonajelor.

Personajul central, Felix Sima pare a fi „vocea autorului”, fiind mai tot timpul martor dar si actor al evenimentelor. Respectând tipologia romanului realist autorul isi încadreaza personajul principal in tiparul intelectualului, Felix fiind cel care ilustrează condiţia tanarului, de aceasta data orfan, ce se zbate sa-si facă un nume si o cariera pe calea cea mai bătuta, invatand. De altfel, creşterea si educaţia lui Felix i-au insuflat inca de mic ambiţia de a deveni cineva, de a respecta tradiţia familiei, studiind medicina, pentru a deveni doctor, la fel ca si tatăl sau.

Spre deosebire de personajele lui Camil Petrescu surprinse confesandu-se in anumite ipostaze incerte, ale existentei lor, Felix Sima este urmarit din pespectiva autorului omniscient pas cu pas in procesul devenirii, al maturizarii sale.

Stim de la bun inceput cu cine avem de-a face datorita grijii parintesti pe care George Calinescu o are pentru biografia personajelor sale, in buna traditie balzaciana : „Se numea Felix Sima şi sosise cu o oră înainte în Bucureşti venind de la Iaşi, unde fusese elev în clasa a VIII-a Liceului Internat. Sfârşise liceul, trecând şi examenul de capacitate şi acum venea în Bucureşti la tutorele său, Costache Giurgiuveanu”.

Intrând in casa unchiului sau, Felix paseste intr-un univers necunoscut, chiar ostil, unde unica sa oaza de alinare si speranţa este Otilia. Tanarul intelectual aspirant se dovedeşte superior tuturor, ramanand deasupra mediocrităţii, banalităţii si meschinăriei acestei lumi. El isi construieste un adevarat cod moral: „Voi cauta sa fiu bun cu toata lumea, modest si sa-mi fac o educatie de om. Voi fi ambitios, nu orgolios ".

Din prima seara petrecuta in noua sa casa, dormind in camera Otiliei Felix descoperă cu uimire înclinaţia fetei spre literatura, lucru ce îl atrage si mai mult, sporind aura de mister pe care i-a atribuit-o Otiliei. De altfel, ca in cazul oricărui intelectual adevărat, refugiul lui Felix este lectura. „Era plăcerea lui cea mare, pe care şi-o satisfăcea cum putea, împrumutând cărţi sau, când avea bani, cumpărând. În odaia pe care şi-o păstrase în casa de pe strada Lăpuşneanu, avea de pe acum o mică bibliotecă”.

Confruntat cu avariţia lui moş Costache, cu răutatea matusii Aglae, si cu ciudăţeniile tuturor din clanul Tulea, procesul de transformare al lui Felix în casa unchiului sau este rapid. „Cu timpul Felix se obişnui cu libertatea de care se bucura în această casă, în care fiecare făcea ce poftea, fără să întrebe pe celălalt şi care contrasta cu rigoarea vieţii lui de până acum şi care preia caracterul său singuratic. Totuşi un simţ de disciplină înnăscută ferea pe Felix de excese. Libertatea îi risipise timiditatea şi-i dăduse sentimentul valorii lui personale. Lipsa lui de legături familiale mai afectuoase, diferenţa uşor compătimitoare cu care-l înconjurau toţi fiindcă era orfan dezvoltase firea lui ambiţioasă. Aştepta cu nerăbdare să se deschidă Universitatea, pentru a se pune cu aprindere pe muncă, voia să-şi facă o carieră solidă cât mai curând”.

Pana la un anumit punct Felix Sima pare a fi creat din aceeaşi plămada sufleteasca din care este croit si George Ladima, intelectualul prin excelenta al lui Camil Petrescu. Amândoi cred in ideal, in lucrurile absolute si tind spre ele fara a putea face compromisuri. Sunt ambiţioşi si demni, iubesc cu tărie si iubirea lor deveni o obsesie, ce este mărturisita in scrisori de dragoste adresate iubitelor. Nesiguranţa de a nu-si şti iubirea impartasita devine un chin nesfârşit, iar deziluzia in dragoste le este amândurora tristul deznodământ al povestilor lor de iubire. Insa aici se întrerupe şirul similitudinilor si apare diferenţa esenţiala: in timp ce Ladima alege sa isi salveze onoarea si demnitatea sinucigându-se, pe Felix Sima eşecul în dragoste îl maturizează. Lucid şi raţional, el înţelege că într-o societate degradată în esenţele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, căsătoria devenind o afacere pentru supravieţuire şi nu o împlinire a iubirii. Felix însuşi „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente”.

Atât in romanul „Patul lui Procust”, cat si in “Enigma Otiliei" drama intelectualului roman, intransigent in păstrarea nealterata a conştiinţei si demnitatii sale ni se releva in impactul cu o societate bazata pe afacerism si mediocritate. Drama lui Ladima si a lui Fred Vasilescu oglindesc pana la un punct drama intelectualului Felix Sima, insa destinele lor diferite ţin in cele din urma de crezul literar al celor ce le-au dat viata, de cei

doi scriitori de facturi literare cu totul diferite, unul entuziast modernist, iar celalalt profund realist.