APARTENENŢA UNUI TEXT LIRIC LA UN CURENT LITERAR Textul Întrebări În sticlă nu-i, în ceasul cu nisipCe curge lin şi sec aceeaşi oră.Nu-i în apus şi nici în auroră,Şi urma-i pe pământ nu are chip.

Dar îl aud târziu, la foc de sobă,Cum pasu-i apăsat îşi face drumVenind din ţara umbrelor şi cumÎn inimă îmi bate ca-ntr-o tobă.

Recheamă tot ce-a fost şi o să fie;Toţi anii mei cu clipa lor învieDintotdeauna, fără ieri şi azi.

Simt mâna-i cum m-atinge ca o moarte,Şi în oglindă stă un alt obraz,Îngălbenind ca fila dintr-o carte.

(Ion Pillat, Timpul)

Apartenenţa la un curent:Textul propus aparţine tradiţionalismului, un curent ideologic format în România la începutul secolului XX, în jurul a trei reviste: Sămănătorul, Viaţa românească şi Gândirea. La nivelul discursului observăm că există o versificaţie clasică « Dar îl aud târziu, la foc de sobă,/ Cum pasu-i apăsat îşi face drum”, nu sunt oscilaţii ale măsurii versurilor, cum se observă în modernism, curentul literar împotriva căruia s-a format. Se dezvoltă o tematică rurală, apropiată de sufletul omului din mediul ţărănesc, accentuând eticul şi etnicul, în defavoarea esteticului. Discursul are expresivitate, denotând capacitatea autorului de a-şi transmite fondul subiectiv prin intermediul figurilor de stil şi al imaginilor artistice „ceasul de nisip, îngălbenind ca fila dintr-o carte, recheamă tot ce-a fost”.

Doctore, simt ceva mortalAici în regiunea fiinţei mele.Mă dor toate organeleZiua mă doare soarele,Iar noaptea luna şi stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cerPe care până atunci nici nu-l observasemŞi mă trezesc în fiecare dimineaţăCu o senzaţie de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente,Am urât şi am iubit, am învăţat să citescŞi chiar am citit nişte cărţi,Am vorbit cu oameni şi m-am gândit,Am fost bun şi-am fost frumos...

Toate acestea n-au avut niciun efect, doctore.Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.Cred că m-am îmbolnăvit de moarteÎntr-o ziCând m-am născut.

( (Marin Sorescu, Boala)

Textul propus aparţine neomodernismului, concept vehiculat pentru prima dată de I.B.Lefter şi se referă la principalele poetici ale scriitorilor generaţiei 60, aflaţi într-o perioadă de relativă “liberalizare” ideologică. Artistic se axează pe reînnodarea legăturii cu poezia interbelică modernă, promovând libertatea de creaţie şi lirismul subiectiv, individual. Se propune o intelectualizare a emoţiei, disocierea esteticului de etnic prin reluarea unor teme din modernism (tema cunoaşterii umane prin raportare la divinitate, la absolut), ambiguizate prin metafore (Doctore, simt ceva mortal/Aici în regiunea fiinţei mele, Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă/ Cu o senzaţie de iarnă, Degeaba am luat tot felul de medicamente) sau enumeraţii simbolice (Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc/ Şi chiar am citit nişte cărţi,/ Am vorbit cu oameni şi m-am gândit,/ Am fost bun şi-am fost frumos). La nivel formal se observă dominanţa versului alb „Cred că m-am îmbolnăvit de moarte. La nivel formal se remarcă tehnica ingambamentului cu ajutorul căruia se realizează ludicul poeziei şi se fluidizează exprimarea, Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer/ Pe care până atunci nici nu-l observasem de asemenea, se observă oscilaţii ale măsurii stihurilor şi dominanţa versului alb Într-o zi/ Când m-am născut.

Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi.Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartăşi aşteptaţi să vorbesc. – De unde să-ncep?

Textul propus aparţine modernismului, o mişcare culturală, artistică şi ideatică, care în sens restrâns, desemnează mişcarea literară constituită în spaţiul hispano-american, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în jurul poeţilor Ruben Dario şi

Credeţi-mă, credeţi-mă,despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei:despre soartă şi despre şarpele binelui,despre arhanghelii cari ară cu plugulgrădinile omului,despre cerul spre care creştem,despre ură şi cădere, tristeţe şi răstignirişi înainte de toate despre marea trecere.Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voitaşa de mult să plângă şi n-au putut.Amare foarte sunt toate cuvintele,de aceea – lăsaţi-măsă umblu mut printre voi,să vă ies în cale cu ochii închişi.

(Lucian Blaga, Către cititori)

Antonio Machado; mişcarea orientează poezia spre o estetică a sincerităţii şi a rafinamentului. În sens larg, modernismul surprinde tendinţa de înnoire specifică spiritului uman; reprezintă o mişcare radicală, îndrăzneaţă a celor mai recente forme de expresie în planul creaţiei. Modernismul se referă la principalele elemente înnoitoare la nivelul formei şi a substanţei poetice. Astfel se intelectualizează emoţia, domină lirismul subiectiv observat datorită mărcilor lexicogramaticale la persoana întâi, textul este ambiguu, neclar, spaţiul semantic fiind deschis interpretărilor. Domină la nivel stilistic metaforele Dincolo soarele şi grădina cu stupi./ Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă/ şi aşteptaţi să vorbesc şi simbolurile soartă, şarpele binelui,arhanghelii, grădinile omului, ură şi cădere, tristeţe şi răstignir. La nivel formal există versuri albe şi tehnica ingambamentului care fluidizează ideea poetică şi oscilaţia măsurii versurilor.

La Polul Nord, la Polul Sud, sub stele vecinic adormite,În lung şi-n larg, în sus şi-n jos, se-ntind câmpii nemărginite,Câmpii de gheaţă, ce adorm pe aşternutul mărei ud,Cu munţi înalţi, cu văi adânci, la Polul Nord, la Polul Sud.

Când dintre munţii solitari îngălbeneşte luna plină,Vărsând pe albul dezolat o cadaverică lumină,Se văd ieşind ai mărei urşi, cu ochi de foc, cu paşii rari,Când dintre văile adânci, când dintre munţii solitari.

Şi dorm adânc, şi dorm mereu nemărginirile polare,Iar din prăpăstiile-adânci se-aude-o stranie vibrare,Şi urşii albi, înduioşaţi, într-un oftat adânc şi greu,Se-ntind pe labe de sidef şi dorm adânc şi dorm mereu!

(Iuliu C. Săvescu, La Polul Nord)

Textul propus aparţine simbolismului, un curent literar apărut în Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca reacţie antiromantica şi antiparnasiană. Simbolismul căuta să sugereze, prin valoarea muzicală şi simbolică a cuvintelor, nuanţele cele mai subtile ale vieţii interioare. Simbolismul ilustrează efortul de modernizare a liricii, complexitatea estetică a timpului, nevoia de o nouă artă, de o „poezie a viitorului". Propune o nouă viziune poetică valorificând muzicalitatea cuvântului, a cadenţelor şi rimelor, conform principiului de la musique avant toutes choses (P. Verlaine). Predomină imaginile vagi, fără contur „stele vecinic adormite, munţii solitari, văile adânci, stranie vibrare”. La nivel stilistic domină simbolurile care transmit emoţia şi ideile prin calea sugestiei “Polul Nord, munţii, ochii”.

Când amintirile-n trecutÎncearcă să mă cheme,Pe drumul lung şi cunoscutMai trec din vreme-n vreme.Deasupra casei tale iesŞi azi aceleaşi stele,Ce-au luminat atât de desÎnduioşării mele.Şi peste arbori răsfiraţiRăsare blânda lună,

Textul propus aparţine romantismului, o mişcare literară şi artistică ce ce apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi se dezvoltă în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Se caracterizează prin predominanţa sentimentului asupra raţiunii, a imaginaţiei şi a libertăţii de creaţie. Se manifestă ca reacţie împotriva rigorilor clasicismului, a regulilor sale rigide şi propune libera expresie a sensibilităţii, cultul eului, înnoirea limbajului

Ce ne găsea îmbrăţişaţiŞoptindu-ne-mpreună.A noastre inimi îşi jurauCredinţă pe toţi vecii,Când pe cărări se scuturauDe floare liliecii.Putut-au oare-atâta dorÎn noapte să se stângă*,Când valurile de izvorN-au încetat să plângă,Când luna trece prin stejariUrmând mereu în cale-şi,Când ochii tăi, tot încă mari,Se uită dulci şi galeşi?(Mihai Eminescu, Când amintirile…)

poetic şi, implicit, modificarea discursului literar. Subiectivitatea este accentuată, determinată de primatul sentimentului, al trăirii, de exacerbarea eului poetic. Expresivitatea textului este oferită de prezenţa figurilor de stil şi a imaginilor artistice (amintirile-n trecut, arbori răsfiraţi, Când luna trece prin stejari). Există şi motive specifice romantismului: luna, ochii, floarea, amintirile.